Ghid medical de

prim – ajutor

Coordonator stiinţific al lucrării:

dr. Lidia RÂJNOVEANU
medic primar ATI
doctor în medicină

FAAMED

2009
 CUPRINS

Cap. 1. Noţiuni de anatomie şi fiziologie 3

Cap. 2. Lanţul supravieţuirii 23
2.1. Accesul 24
2.2. Primul ajutor 24
2.3. Suportul de bază al vieţii 25
2.4. Defibrilarea Externă Automată. Genealităţi 31
Cap. 3. Reguli de bază ale managementului victimei politraumatizate 33
Cap. 4. Evaluarea primară şi secundară a vicitmei politraumatizate 35
Cap. 5. Tipuri de leziuni în accident 41
5.1. Leziuni ale părţilor moi. Primul ajutor în plăgi 41
5.2. Entorse, luxaţii, fracturi. Primul ajutor 43
5.2.1. Entorse. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 43
5.2.2. Luxaţii. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 44
5.2.3. Fracturi. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 46
5.2.3.1. Fracturi ale membrelor superioare 47
5.2.3.2. Fracturi ale membrelor inferioare 48
5.2.3.3. Fracturi ale bazinului 48
5.2.3.4. Amputaţia 49
5.3. Traumatismele craniocerebrale 49
5.4. Trauamtismele coloanei vertebrale 50
5.5. Trauamtismele toracice 51
5.6. Trauamtismele abdominale. Diagnostic. Prim ajutor 53
Cap. 6. Hipotermia. Degerăturile.Diagnistic. Clasificare. Prim ajutor 54
Cap.7. Hipertermia. Insolaţia. Diagnostic. Prim ajutor 59
Cap. 8. Şocul. Definiţie. Diagnostic. Clasificare. Prim ajutor. Anafilaxia 61
Cap. 9. Sisteme de imobilizare şi transport pentru victima traumatizată 65
Cap. 10. Urgenţele mediului 70
10.1. Muşcătura de şarpe 70
10.2. Intoxicaţiile. Diagnostic. Calsificare. Prim ajutor 71
10.2.1. Intoxicaţia cu CO. Diagnostic. Prim ajutor 71
10.2.3. Intoxicaţia cu ciuperci. Diagnostic. Prim ajutor. 71
10.2.2. Intoxicaţia cu alcool etilic. Diagnostic.Prim ajutor 72
10.2.4. Intoxicaţia cu opioide. 72
10.3. Arsurile 73
10.4. Electrocutatul 75
10.5. Inecatul 76
10.6. Spânzuratul 76
Cap. 11. Principii de management în accidentele cu multiple victime. Triajul77

2
 Capitolul 1
NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

Introducere

Pentru practica celor chemaţi să acorde primul ajutor în situaţii de dificultate sau
accidente, sunt necesare noţiuni de anatomie şi fiziologie care să le permită a cunoaşte pe
deoparte acele segmente corporale şi organe care pot fi obiectul unei lezionări prin accident, sau
altă situaţie producătoare de modificări ale stării normale şi pe de altă parte să cunoască ariile de
elecţie pentru luarea pulsului, aplicarea unei staze corecte în caz de hemoragii, localizarea
diferitelor organe etc. În afară de aceasta sunt utile şi unele noţiuni de fiziologie. Toate datele
sunt necesare pentru a stabili un diagnostic obligatoriu în acordarea primului ajutor.
Atragem atenţia asupra faptului că ţinând cont de necesităţile practicii acordării primului
ajutor, ne abatem de la logica didactică accentuând acele capitole care contin date legate direct de
modalităţile acordării acestuia.

Cunoştinţe de anatomie

Corpul uman este alcătuit din următoarele segmente sau regiuni: cap-gât, trunchi,(torace,
abdomen), extremităţi: membrele superioare şi membrele inferioare.
Capul este segmental superior, format din neurocraniu, o cutie osoasă care conţine
creierul şi viscerocraniu, sau faţa, ale cărei elemente sunt ochii, nasul, gura şi în părţile laterale,
urechile .
Gâtul este segmentul care uneşte capul cu trunchiul şi este format de vertebrele cervicale
componente ale coloanei vertebrale.
Trunchiul, portiunea cea mai voluminoasă a corpului format din torace, şi
abdomen. Toracele este delimitat de coloana vertebrală, coaste, stern, este separat în porţiunea
inferioară de abdomen prin muşchiul diafragmatic şi contine inima (cordul) şi plămânii
(pulmonii) vase sanguine şi limfatice, esofagul şi traecte nervoase. Abdomenul, partea inferioară
a trunchiului, conţine organele digestive: esofag, stomac, intestine, glandele anexe ale tubului
digestiv, ficatul şi pancreasul, organele aparatului urinar, rinichii. Un segment al cavităţii
abdominale este cavitatea pelvină, în conţinutul căreia se află vezica urinară legată de rinichi
prin două canale numite uretere şi organele interne genitale feminine. Cavitatea abdominală şi
pelvină mai conţin continuarea vaselor sanguine şi limfatice precum şi a traectelor nervoase.
Extremităţile, membrele superioare şi inferioare.
Legătura dintre extremităţi şi trunchi se realizează prin două ansamble: centura
scapulară şi centura pelvin, respectiv regiunea umerilor şi regiunea şoldurilor.
Membrul superior este format din braţ, de la umăr la cot, antebraţ, de la cot la încheietura
mâinii şi mână. Centura scapulară are ca bază osoasă scapula (omoplatul) şi clavicula care sunt
articulate cu humerusul, osul braţului şi sternul.
Membrul inferior este format din coapsă, care ţine de la şold la genunchi, din gambă de la
genunchi la gleznă şi din antepicior (laba piciorului). Legătura cu trunchiul se face prin centura
pelvină ce are ca bază osoasă oasele pelvine sau ale bazinului şi femurul, baza osoasă a copsei.

Pentru determinarea poziţiilor diferitelor segmente ale corpului unele faţă de altele se
folosesc aşa numitele elemente de orientare ale corpului care sunt planuri, axe şi puncte. Astfel
axa corpului este linia imaginară dreaptă ce uneşte creştetul capului ( vertexul ) cu punctul
central al poligonului de susţinere – proiecţia pe sol a picioarelor.
Corpul omenesc este un volum care raportat spaţial poate avea trei planuri de referinţă:
planul frontal, planul sagital şi planul transversal ( fig 1. )

3
 Planurile frontale sunt paralele cu fruntea. Planul tangent la frunte se numeşte ventral sau
frontal anterior. Planul frontal median sau principal, trece prin axa corpului împărţind corpul în
două părţi: una anterioară sau ventrală şi una posterioară sau dorsală. Planul frontal posterior sau
dorsal este tangent la ceafă.
Planurile sagitale sunt perpendiculare
pe cele frontale. Planul sagital median trece
prin axa corpului şi îl împarte simetric în
jumătatea stângă şi jumătatea dreaptă.
Planurile transversale sunt perpendiculare pe
axa corpului. Se disting trei planuri
transversale: planul transversal superior sau
cranial, tangent la creştetul capului(vertex),
planul transversal median sau principal care
trece prin ombilic şi împarte corpul în
jumătatea superioară sau cranială şi jumătatea
inferioară sau caudală şi în fine planul
transversal inferior sau caudal care este
tangent la planul suprafeţei tălpilor.

Fig. 1. Planurile corpului uman

(după. Voiculescu M. 1968)

Pentru a putea să exprimăm corect diferitele raporturi anatomice ale corpului este necesar
să clarificăm termenii folosiţi în limbajul anatomic şi medical în general. Astfel prin cranial se
înţelege apropierea de planul transversal superior. Prin caudal înţelegem apropierea de planul
transversal inferior. La fel prin ventral şi dorsal se indică apropierea de planul frontal anterior
respectiv de cel frontal posterior. Înţelegem prin medial apropierea de planul sagital median, iar
prin lateral depărtarea de acest plan.
Pentru a exprima de-a lungul extremităţilor, apropierea sau depărtarea de trunchi se
foloseşte termenul de proximal respectiv distal .
În încheierea acestui prim capitol vom clarifica unii termeni referitori la mişcările
membrelor şi ale segmentelor acestora sau ale trunchiului:
– flexia este apropierea antebraţului de braţ, sau închiderea unghiului pe care acestea îl
fac unul faţă de celălalt, strângerea pumnului, coborîrea capului cu bărbia spre piept, etc;
– extensia este mişcarea inversă flexiei;
– adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru de planul sagital median al corpului;
– abducţia este mişcarea prin care un membru apropiat de planul sagital median al corpului
este îndepărtat de acesta;
– supinaţia este o mişcare de rotire a membrului superior prin care degetul mare al palmei
este îndepărtat de planul sagital median;
– pronaţia este mişcarea prin care degetul mare al palmei este rotit către planul sagital
median al corpului.

4
 Celula

Pentru a înţelege noţiunile de anatomie, fiziologie şi de prim ajutor este necesar a face
câteva referiri la unitatea elementară a materiei vi: celula. Aceasta, sub multitudinea de aspecte
pe care le are, alcătuieşte ţesuturile şi organele întregului corp.
Pentru a putea trăi celula are nevoie de îndeplinirea anumitor condiţii, ce trebuie bine
respectate de mediul ambiental, înconjurător, în care se află. Respectarea acestor condiţii poartă
numele de homeostazie. Dereglarea acestei stări duce la apariţia unui conflict între celulă şi
mediul ambiental sau între celulele dintr-un anumit teritoriu intern şi astfel ne situăm în ceea ce
numim foarte larg stare patologică sau boală.
Fiecare ţesut sau organ are propriul tip, număr de celule caracterizant şi rapoarte de
funcţionalitate bine definite.

Ţesutul

Prin ţesut se înţelege o grupare de celule cu aceiaşi diferenţiere morfologică, structură şi

specializare funcţională chiar dacă au origini diferite. Pe lângă celulele proprii ţesuturile şi
organele pot conţine şi alte tipuri de celule cu rol bine stabilit; unele sunt de susţinere şi înlocuire
în anumite situaţii (cicatrizări de exemplu) altele asigură protecţia celulelor tesutului sau
organului, altele nutriţia. etc.
Un grup aparte de celule se găseşte în sânge şi limfă. Sângele este considerat ţesut lichid,
fiind format dintr-o parte celulară, solidă şi una lichidă aşa numita plasmă sanguină. Celulele
sanguine sunt globulele roşii, globulele albe şi o categorie specială: plachetele sanguine sau
trombocitele.
Rolul sângelui în organism este de transportator al substanţelor nutritive şi al oxigenlui,
necesare proceselor vitale, precum şi al bioxidului de carbon sau a altor produşi rezultaţi din
activitatea vitală.
Organismul uman este constituit din ansambluri celulare care formează ţesuturi şi
organe. Se cunosc patru tipuri fundamentale de ţesuturi :
– ţesutul epitelial, care constitue invelişul exterior al organismului (pielea) precum şi
acoperirea diferitelor cavităţi sau organe interne, aşa numitele mucoase;
– ţesutul conjunctiv, de legătură, de înlocuire şi de susţinere;
– ţesutul muscular, care este striat sau voluntar şi neted sau involuntar;
– ţesutul nervos, foarte complex fiind alcătuit din partea care asigură relaţia cu mediul
exterior numit sistem nervos somatic şi partea care asigură relaţiile din interiorul
organismului, sistemul nervos vegetativ .
Ţesuturile, cele de sine stătătoare şi cele care intră în structura organelor sunt organizate
pe ansambluri denumite sisteme sau aparate. În organismul uman sunt enumerate sistemul osos
şi articular, sistemul muscular, care formează aparatul locomotor şi de susţinere, sistemul
nervos, sistemul endocrin – glandular – aparatul circulator, aparatul respirator, aparatul
digestiv aparatul urinar sau excretor, aparatul genital, precum şi analizorii vizuali, auditivi,
gustativi, ai mirosului şi senzitivi.

Aparatul locomotor şi de susţinere.

În acest aparat sunt cuprinse sistemul osos şi articular sau osteo – articular şi sistemul
muscular.
Sistemul osteo – articular este format din totalitatea oaselor şi articulaţiilor din organism.
Se disting următoarele categorii de oase:
o oasele lungi;
o oasele scurte;
o oasele late;
o oasele cu forme particulare.
5
 Oasele lungi prezintă două extremităţi denumite epifize, una proximală mai apropiată de
trunchi şi a doua distală mai depărtată. Partea mijlocie este numită diafiză. Pe la nivelul
periostului pătrund în masa osoasă vase sanguine şi nervi. Pentru acest motiv o fractură este
deosebit de dureroasă şi însoţită de hemoragie. În acelaşi timp datorită mişcărilor capetelor
fracturii este posibilă antrenarea în circulaţia sanguină a unor fine particule grăsoase, fenomenul
ducând la embolia grasă, deosebit de periculoasă prin posibilitatea obstruării unui vas sanguin
terminal ceea ce duce la paralizii sau moarte. Trebuie, deci, o mare atenţie la acordarea primului
ajutor în caz de fracturi.
Oase lungi sunt humerusul, osul braţului: cubitusul şi radiusul, oase ale antebraţului:
femurul, osul coapsei: tibia şi peroneul de la gambă .
Oasele late sunt deasemenea învelite în periost, urmează zona compactă, a cărei grosime
variază de la un os la altul şi central zona spongioasă. Oase late sunt omoplatul sau scapula, de la
centura scapulo – humerală, oasele bazinului, de la centura pelvină, oasele capului.
Oasele scurte, au aceeaşi structură dar sunt reduse ca lungime şi nu au canal medular
gras. Oase scurte sunt falangele degetelor sau oasele carpiene, metacarpiene etc.
Oasele cu forme particulare sunt vertebrele coloanei vertebrale, coastele, osul sacral,
unele oase ale capului sau feţei.
Oasele se leagă între ele prin
articulaţii, din totalitatea lor, unul
singur se leagă de ţesuturi moi, osul
hioid, care se găseşte în regiunea
laringo – linguală.
Osificarea se poate face prin
impregnarea ţesutului fibros, osificare
fibroasă sau cartilaginos, osificare
encondrală, fenomene deosebit de
importante în consolidarea fracturilor.

Fig. 2. Scheletul uman

( după Manualul Grupei Sanitare, l972 )

1 – craniul
2 – clavicula
3 – omoplatul
4 – sternul
5 – coloana vertebrală
6 – humerus
7 – cubitus (ulna)
8 – radius
9 – coxalul
10 – femurul
11 – rotula (patela)
12 – tibia
13 – peroneul
14 – oasele mâinii
15 – oasele labei piciorului

6
 Legătura dintre segmentele osoase se face prin articulaţii care sunt clasificate după gradul
de mobilitate, de îmbinare, sau după forma suprafeţelor capetelor osoase articulate.

Fig. 3. Structura unui os lung

( după Şanta N. et col. 1967 )

1 – membrana articulară
2 – cartilaj
3 – epifiza, partea spongioasă
4 – partea compactă
5 – diafiza, canalul medular
6 – măduva osoasă
7 – periost
8 – fascicul vasculo – nervos

O articulaţie este caracterizată prin suprafeţele osoase care concură la formarea ei şi prin
structurile ce se găsesc la acest nivel. Suprafeţele articulare epifizare au un substrat cartilaginos
tapetat de o membrană, denumită sinovială, şi delimitează impreună cu o capsulă conjunctivo-
vasculară care înconjoară totul ca un manşon, o cavitate, cavitatea articulară, care este vidată. La
articulaţii ca acelea dintre vertebre sau a genunchiului se mai află între capetele articulare un disc
fibroelastic respectiv un menisc cu rol de amortizor. Articulaţia este consolidată deasemenea
printr-o serie de benzi, ligamentele articulare. Membrana sinovială secretă lichidul sinovial, cu
rol de lubrefiant şi de protecţie în procesele imunitare.
Capsula articulară este bogat vascularizată şi inervată senzitiv ceea ce face ca orice
deplasare brutală a suprafeţelor articulare să producă dureri puternice şi în unele situaţii
hemoragii, cum este cazul în entorse şi luxaţii.
Tipul fix de articulaţie se realizează printr-o legătură intimă prin intermediul unui ţesut fin
conjunctiv fibros numit ligament sutural. Întâlnim asemenea articulaţii la oasele late ale cutiei
craniene la oasele bazinului etc.
Din punct de vedere topografic putem împărţi articulaţiile în patru grupe:
1 – articulaţiile coloanei vertebrale, semimobile;
2 – articulaţiile capului, bazinului, sacrumului, fixe;
3 – articulaţiile toracelui, semimobile;
4 – articulaţiile membrelor, mobile.

Articulaţie sinovială
Articulaţie sinovială cu menisc

Articulaţie sinovială
cu disc

Fig. 4. Tipuri de articulaţii mobile sinoviale ( după Petricu I. C. 1967 )

Anatomia scheletului

7
 Scheletul osos, care reprezintă structura de rezistenţă şi determină dimensiunile spatiale
ale organismului este subîmpărţit în trei mari regiuni: scheletul capului, scheletul trunchiului,
scheletul membrelor.
Scheletul capului cuprinde două porţiuni: cutia craniană sau neurocraniul care conţine
creierul şi faţa sau viscerocraniul la care distingem orbitele oculare, nasul, gura şi în părţile
laterale, urechile ( pavilioanele cartilaginoase ) cu cunductul auditiv ce pătrunde prin canalul
auditiv din osul temporal.
Oasele late ale neurocraniului, vizibile la examenul exterior sunt, începând de sus, din
vertex ( moalele capului ), două oase parietale, două oase temporale, un os frontal şi unul
occipital. Diametral opus vertexului este baza craniului, compusă din oasele: etmoid, sfenoid,
stânca temporalului şi prelungiri ale oaselor feţei. Baza craniului se articulează cu osul occipital
prin două suprafeţe numite condilii occipitali şi cu prima vertebră cervicală numită atlas. Atlasul
se articulează la rândul ei cu a doua vertebră cervicală axisul. Este o articulaţie mobilă cu mare
sensibilitate. Traumatismele puternice în anumite condiţii putând duce la fracturi cu urmări
grave. Pentru acest motiv aplicarea colierului cervical este obligatorie la orice accidentat .
A doua porţiune a capului este viscerocraniul format din cinci oase perechi şi unul
nepereche. Oasele pereche sunt oasele: maxilare, malare, nazale, lacrimale, palatin, cornetele
nazale. Osul nepereche este mandibula, care este şi singurul os mobil al feţei articulându-se cu
oasele temporale. Oasele maxilare şi mandibula numită uneori în mod eronat şi maxilar inferior,
prezintă o serie de orificii, alveolele dentare, în care sunt inclavate cele 16 perechi de dinţi.

Fig.5 Craniul vedere frontală şi laterală

Viscerocraniul conţine: cavităţile orbitale cu globii oculari, cavităţile nazale care sunt
componente ale căilor respiratorii superioare, cavitatea bucală ce reprezintă primul segment al
tubului digestiv şi componentă a căilor respiratorii superioare şi lateral pavilioanele auriculare cu
conductul auditiv extern.
Scheletul trunchiului – este format din coloana vertebrală, coaste şi stern.
Coloana vertebrală – constituie structura centrală de susţinere a corpului şi este alcătuită
din 33 sau 34 de oase cu aspect particular, vertebrele.

1Fig.
– corpul vertebral,
6. Vertebră cu suprafeţe
toracică ( după Şanta N. et col 1967 )
articulare ale coastelor
2 – apofiza transversală
8
3 – apofiza spinoasă
4 – apofiza articulară intervertebrală,
5 – canalul neural ( rahidian )
 Vertebrele se articulează între ele semimobil prezentând suprafeţe articulare, discuri
interverterale ( cartilaj fibro – elastic ) cu rol de amortizor al şocurilor fiind solidarizate unele cu
altele prin ligamente şi musculatura striată multifidă. Coloana vertebrală este străbătută în lung
de canalul neural prin care trece măduva rahidiană, un cordon de fascicule nervoase ce leagă
creierul cu întreg organismul şi este subîmpărţită topografic în cinci segmente :
– segmentul cevical cu 7 vertebre
– segmentul toracal cu 12 vertebre
– segmentul lombar cu 5 vertebre
– segmentul sacrat cu 5 vertebre sudate între ele
– segmentul coccigian cu 4 –5 vertebre

VEDERE LATERALĂ VEDERE DE SUS

Fig. 7. Coloana vertebrală

( după Şanta N. et col. 1967 )
Coloana vertebrală prezintă curburi dorso-ventrale şi latero-laterale ( fig. 7. A, B).
Menţionăm aceste curburi, deoarece orice modificare a alinierii fireşti trebuie avută în
vedere la stabilirea unui diagnostic. Deasemenea trebuie avut în vedere că există curburi
patologice ale coloanei, cele ventro-dorsale: cifozele şi lordozele, precum şi cele latero-laterale,
9
scoliozele, pe care un accidentat le poate avea. Aceste date pot fi obţinute din anamneza
( interogatoriul ) victimei.
Curburile dorso-ventrale sau antero-posterioare sunt
– curbura cervicală, cu convexitatea ventrală;
– curbura toracală cu convexitatea dorsală, curbura lombară, cu convexitatea ventrală;
– curbura sacro-coccigiană cu convexitatea dorsală.
Coloana vertebrală realizează mişcări de flexie şi extenzie, respectiv aplecare înainte sau
lateral cu revenire şi mişcări de rotaţie spre dreapta sau stânga. Mişcările în plan vertical se
datorează elasticităţii discurilor intervertebrale.
Cutia toracică – este delimitată dorsal de 12 vertebre toracale, pereţii laterali sunt cele 12
coaste, delimitarea ventrală fiind făcută de osul sternal. În partea superioară prima coastă, sternul
şi prima vertebră cervicală delimitează orificiul cranian iar opus, este orificiul caudal, mai larg ca
cel cranian. Acest orificiu caudal este delimitat de ultima vertebră toracală, perechea de coaste a
12–a şi apendicele xifoid al sternului. La acest nivel se inseră muşchiul diafragm care face
separarea cavitaţii toracice de cea abdominală.
Cavitatea toracică adăposteşte inima ( cordul ) şi plămânii ( pulmonii ) cu tracheea şi
bronchiile mari, segmentul toracic al esofagului, marile vase sanguine ( artera aortă şi venele
cave ), vase limfatice, fascicule nervoase.
Pe lângă rolul de adăpostire a organelor citate mai sus, cutia toracică prin mişcările sale
asigură funcţia respiratorie.
Coastele au articulaţia dorsală cu vertebrele corespunzătoare. Articulaţia ventrală sau
anterioară se face cu sternul. Numai ultimele două perechi de coaste 11 şi 12 nu se articulează şi
cu sternul, ele sunt coastele flotante.

Fig. 8. Cutia toracică ( după Petricu I. C. 1967 )

10
 Fig. 9. Vedere anterioară a sternului şi cranială a unei coaste
( după Petricu I. C. 1967 )

Scheletul extremităţilor – membrele superioare şi inferioare

Membrele superioare
Ataşarea la trunchi a membrelor superioare se face prin omoplat ( scapulă ) şi claviculă
care constitue baza osoasă a centurii scapulare. Aceasta se continuă cu scheletul membrului
superior format din humerus, cubitus ( ulna ), radius şi oasele măinii: carpiene, metacarpiene şi
falangele.

Fig. 10. Scheletul centurii scapulare

şi a membrului superior
(după Viorica Stănescu et col. 1969)

1 – coloana vertebrală
2 – sternul
3 – clavicula
4 – scapula
5 – humerus
6 – radius
7 – ulna
8 – oasele carpiene
9 – oasele metacarpiene
10 – falangele
11 – mâna
a ↔ m – coaste

Humerusul se articulează proximal

prin cavitatea glenoidă cu scapula, distal cu radiusul şi ulna. Humerusul formează baza osoasă a
braţului.
Antebraţul este format de radius şi ulna, articulându-se distal cu oasele mâinii.

11
 Membrele inferioare
Ataşarea la trunchi a membrelor inferioare se face prin oasele coxale. Un os coxal este
format din ilion, ischion şi pubis. Aceste oase sunt articulate fix între ele. Oasele coxale sunt
articulate posterior cu osul sacru, formând în totalitate bazinul. Bazinul este baza osoasă a
centurii pelvine. Printr-o cavitate a coxalului, cavitatea cotiloidă se face articularea mobilă cu
femurul primul os al piciorului. Femurul este baza osoasă a coapsei. Distal femurul se articulează
cu tibia. Tibia împreună cu peroneul constitue baza osoasă a gambei. Peroneul este articulat
proximal cu tibia, iar tibia şi peroneul se articulează distal cu oasele labei piciorului. Oasele
piciorului sunt reprezentate de calcaneu, oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele.

Fig. 11 Bazinul ( după Petricu I. C. 1967)

Fig. 12. Centura pelvină şi

oasele membrului inferior
( după Viorica Stănescu 1969 )

1 – osul coxal
2 – femur
3 – rotula ( patela )
4 – peroneul ( fibula )
5 – tibia
6 – laba piciorului
7 – oase tarsiene
8 – oase metatarsiene
9 – falange

Sistemul muscular

Muşchii sunt organe active ale mişcării adaptate funcţiei de contracţie. Sistemul muscular
este un sistem efector prin intermediul căruia organismul reacţionează la modificările mediului
12
ambiant şi la comenzile voluntare. Musculatura este de două feluri: striată sau voluntară şi
netedă sau involuntară.
Muşchii sunt legaţi de razele osoase prin fascii sau aponevroze şi tendoane prin
intermediul cărora se transmite mişcarea. Proprietăţile fiziologice fundamentale ale muşchilor
sunt elasticitatea, excitabilitatea şi contractibilitatea.
Musculatura striată, somatică sau scheletală, voluntară, este grupată pe regiuni: cap-gât,
torace, abdomen, membre superioare şi inferioare. Un muşchi aparte este diafragma care separă
toracele de abdomen şi este un muşchi striat. Este un muşchi cu deosebită importanţă în
activitatea respiratoratorie a organismului.
Musculatura netedă, involuntară este aceea care asigură contractibilitatea tunicilor
vasculare, a intestinelor sau a altor structuri interne din organism.
Musculatura are o activitate ce necesită un aport nutritiv şi de oxigen direct proporţional
cu intensitatea efortului, din acest motiv este foarte bine vascularizată, bine inervată motor şi
senzitiv.
.
Fig. 13. Muşchiul diafragmatic
( după Petricu I. C. l967 )

Planşa I. Musculatura superficială

( după Viorica Stănescu et col. 1968 )
1 – m. orbicular al buzelor
2 – m. bărbiei
3 – m. pectoral mare
4 – m. dinţat anterior
5 – m. drept abdominal
6 – m. oblic extern
7,8 – m. flexori ai coapsei
9 – m. frontal
10 – m. temporal
11 – m. orbicular al pleoapelor
12 – m. maseter
13 – m. sternocleidomastonidian
14 – m. trapez
15 – m. deltoid
16 – m. biceps brahial
17 – m. triceps brahial
18 – m. flexor al antebraţului
19,20,21 – m. extensori ai capului şi degetelor mâinii
22 – m. extensori şi abductori ai degetului mare
23 – m. croitor
24 – m. abductori ai coapsei
25 – m. cvadriceps femural
26,27,28,29 – m. posteriori ai gambei

13
 Planşa II. Musculatura superficială
( după Viorica Stănescu et col. 1968)

1 – m. trapez
2 – m. deltoid
3 – m. triceps brahial
4 – m. biceps brahial
5 – m. flexori şi pronatori ai capului şi
degetelor
6,7 – m. posteriori ai coapsei
8 – m. triceps sural
9 – m. tendonul lui Achile
10 – m. temporal
11 – m. sternocleidomastonidian
12 – m. umărului
13 – m. dorsal mare
14 – m. dinţat anterior
15 – m. oblic extern
16,17 – m. fesieri

Muşchii abdominali sunt muşchi pereche raportaţi la planul mediano-sagital al corpului,

inserţia lor se face pe coaste şi pe centura pelvină şi între ei pe rafeul median. Aceşti muşchi
contribuie la flexia, rotaţia, înclinarea laterală a corpului. Ei asigură tonicitatea peretelui
abdominal. Prin realizarea „ presei abdominale ” contribuie esenţial la acte fiziologice, în afara
respiraţiei, cum sunt micţiunea, defecaţia, etc. Tonicitatea normală permite palparea organelor din
cavitatea abdominală, dar în unele stări patologice se întâmpină o rezistenţă crescută, cum este
aceea din „ abdomenul acut ” spre exemplu.

Musculatura membrelor este o musculatură pe straturi superficiale şi profunde care

actionează antagonist, contribuind la rotirea, flexia şi extensia, adducţia şi abducţia, ridicarea sau
coborarea acestora. La unele din aceste mişcări se asociază şi musculatura centurilor scapulară
sau pelvină .

Organele, aparatele şi sistemele corpului omenesc.

14
 Aparatul circulator, include sistemul cardio-vascular şi limfatic. Este un circuit închis
prin care sunt vehiculate în organism sângele şi limfa. Împreună cu activitatea sistemului nervos
central şi respiraţia, circulaţia sanguină reprezintă atributele principale ale vieţii.
Organul central al aparatului circulator este cordul sau inima, un organ musculos plasat
în cutia toracică, având rolul de pompare a sângelui. Circulaţia sângelui se face prin vase arteriale
la plecarea din cord şi prin vase venoase la întoarcerea spre acesta. Între artere şi vene se interpun
vasele capilare care realizează o reţea fină intim apropiată de elementele celulare cărora le
asigură primirea oxigenului şi a elementelor nutritive. Se cunosc două tipuri de circulaţie a
sângelui; marea circulaţie, în care sângele din ventricolul stâng al inimii pleacă prin artera aortă
în tot organismul fiind încărcat cu oxigen şi se întoarce prin vena cavă, încărcat cu bioxid de
carbon, ajungând în ventricolul drept. De aici este pompat prin arterele pulmonare în plămân,
unde se reîncarcă cu oxigen şi se descarcă de dioxidul de carbon, revenind la cord prin venele
pulmonare. Acest circuit cord-pulmon-cord reprezintă mica circulaţie.
Alternanţa dintre o contracţie a miocardului, numită sistolă şi o relaxare a lui numită
diastolă reprezintă un ciclu cardiac.
.
Fig. 14. Compartimentarea
cordului
( după Petricu I. C. 1967 )

Fig. 15. Circulaţia sângelui în inimă în timpul unui ciclu cardiac

( după Mogoş Gh. 1984 )

A = diastolă generală
1 – vena cavă inferioară
2 – vena cavă superioară
3 – atriul drept
4 – artera pulmonară
5 – valvele sigmoide ale arterei
pulmonare şi aortei
6 – venele pulmonare
7 –atriul stâng
8 – valvele atrioventriculare
9 – ventriculul stâng
10 – ventricului drept
11 – aorta

B = sistolă atrială
C = sistolă ventriculară

Ciclul cardiac începe cu o diastolă generală urmată de

sistola atriului drept, apoi a celui stâng. Sângele este trecut în ventricole, care în acel timp sunt

15
relaxate, în diastolă. Prin intrarea şi a acestora în contracţie, sistolă ventriculară, sângele este
pompat în mica şi marea circulaţie. Acest ciclu se repetă cu o frecvenţă de 60 – 80 la un minut.
Cantitatea de sânge pompată într-un ciclu poartă numele de debit cardiac sau minut
volum. La un om în repaus acesta este de 4 – 6 l. În efort poate atinge 22 l sau chiar mai mult.

Fig. 16. Faţa ventrală a cordului ( după Petricu I. C. 1967)

Fig. 17. Faţa dorsală a cordului ( după Petricu I. C. 1967)

Miocardul este vascularizat prin vasele coronariene care asigură debitul sanguin necesar
activităţii de contracţie.
Vasele transportatoare de sânge şi cele limfatice.
Sângele oxigenat circulă prin artere, care au, de la aortă începând, diametre tot mai
reduse până la arteriolele precapilare. Acestea se continuă cu vasele capilare care la rândul lor
îşi varsă sângele în venele postcapilare ce se continuă cu venulele apoi venele până la vena cavă
care colectează tot sângele venos pentru a-l duce la cord.

16
Fig. 18. Principalele traecte arteriale
(după Petricu I. C. 1965)
 Traiectele
arteriale importante pentru perceperea pulsului sunt, carotida externă, la nivelul feţei anterioare
a gâtului între laringe şi latura mediană a muşchiului sternocleidomastoidian. Pulsul se poate
percepe şi la alte nivele, acolo unde arterele sunt mai aproape de învelişul cutanat ( artera
femurală ).

Fig. 19. Perceperea pulsului arterial la nivelul carotidei externe

(după Bejan L. ,Gornic Gh. 1981)

Aparatul respirator

17
 Asigură pătrunderea aerului oxigenat în organism şi eliminarea bioxidului de carbon
rezultat al proceselor vitale.

A B

A. Organele respiratorii B. Căile respiratorii superioare

1 – fose nazale 5 – trahee
1 – fose nazale 6 – laringe
2 – cavitatea bucală 6 - bronhii
2 – corneţii nazali 7 – trahee
3 – faringe 7 – branhiole
3 – vălul palatin şi lueta 8 – esofagul
4 – laringe 8 - plămânii
4 – faringe 9 – sinusurile
5 – epiglota frontale şi
sfenoidale
Fig. 20. Organele respiratorii A şi căile respiratorii superioare B.
( după Şanta N. 1967 )

Pătrunderea aerului în plămâni se face prin căile aeriene superioare iar schimbul de gaze
se face la nivelul alveolelor repectând legea difuziunii gazelor.
Respiraţia se face în doi timpi: inspiraţia şi expiraţia, alternanţa lor dă ciclul respirator:
un ciclu are durata de 3 secunde din care o secundă inspiraţia şi două secunde expiraţia.
Frecvenţa respiratorie în repaus :
o nou născut – 40 cicluri/minut;
o copil de 8-10 ani – 30 cicluri/minut;
o adult peste 30 – 40 de ani – 12 –14 cicluri/minut.
Modificările fiziologice ale frecvenţei respiratorii pot fi modificate în funcţie de nevoile
organismului.
Creşterea ritmului respirator peste 20 respiraţii/minut se numeşte tahipnee iar scăderea
ritmului respirator sub 10 respiraţii/minut se numeşte bradipnee.
Mişcările respiratorii se datorează variaţiei volumului cutiei toracice la care concură
musculatura toracică, intercostală, diafragmul şi musculatura abdominală. Pentru a putea să
primească aerul pulmonul, este conţinut nemijlocit de un sac fibroconjunctiv, sacul pleural, care
este menţinut la o presiune negativă raportat la cea atmosferică. În acelaşi timp ţesutul pulmonar
are presiune pozitivă. Aceste diferenţe fac posibilă expansiunea ţesutului pulmonar şi pătrunderea
aerului. Dacă presiunea în sacul pleural ar fi pozitivă, pulmonul s-ar strânge pe el însuşi,
fenomen numit colabare, iar repiraţia devine imposibilă. Este situaţia ce are loc în traumatismele
cutiei toracice, cu deschidere spre exterior, când se produce pneumotoraxul.
Aparatul digestiv

18
 Este format dintr-o successiune de organe şi structuri având rolul de a introduce şi
prelucra alimentele şi apa, necesare nutriţiei şi hidratării organismului. Primul segment este
cavitatea bucală, urmată de faringe, esofag, stomac, duoden, intestin subţire şi intestin gros.

Fig. 21. Schema tubului digestiv şi a

glandelor anexe, abdominale

1 – cavitatea bucală
2 – limba
3 – faringe
4 – esofag
5 – stomac
6 – ficat
7 – pancreas
8 – ansele intestinale subţiri
9 – cecumul
10 – colonul descendent
11 – ampula rectală
12 – anus

Ficatul este cea mai mare glandă a organismului şi este implicat în procesul de
prelucrare al elementelor nutritive absorbite în intestin şi în acelaş timp în elaborarea unei
apreciabile energii termice.
Pancreasul a doua glandă anexă a tubului digestiv. Are rol în procesul digestiv iar prin
structura endocrină produce insulina, hormon deosebit de important în reglarea metabolismului
glucidic.
Intestinele sunt învelite şi susţinute de o foiţă numită peritoneu. Spaţiul din afara celui
peritoneal se numeşte spaţiu retroperitoneal.

Aparatul excretor sau urinar

Este format din cei doi rinichi plasaţi în spaţiul retroperitoneal în lojele renale. Cei doi
rinichi sunt legaţi de vezica urinară prin două conducte numite uretere. Rinichii nu sunt legaţi de
structuri ligamentare cu spaţiul lojelor, ci sunt susţinuţi prin paniculul grăsos înconjurător, ceea
ce face ca deplasarea lor accidentală sau în caz de slăbire accentuată să fie frecventă.
Rinichii filtrează sângele extrăgând din acesta substanţele toxice solubile în apă sau
reziduale şi prin intermediul ureterelor, vezicii urinare, ca vas colector, şi uretră, le elimină din
organism. Legat anatomic de acest aparat este şi cel genital.
Un alt organ excretor cu rol asemănător este pielea care prin transpiraţie face acelaşi
serviciu, în plus asigurând prin evapoarea ei şi o scădere a temperaturii corpului.

19
 Capitolul 2
LANŢUL SUPRAVIEŢUIRII

Introducere

Trăim… Respirăm… Inima ne bate în piept şi ne dă viaţă…

Fiecare din noi trebuie să învăţăm să ne ajutăm aproapele indiferent de nivelul profesional
pe care îl avem. În fiecare zi, la o populaţie de 300.000 de locuitori, o persoană moare prin oprire
cardiacă înainte de a ajunge la spital. Inima se opreşte nemaiputând să pompeze sângele. Creierul
este privat de O2 şi după câteva minute începe să sufere astfel încât după 10 minute apare şi
moartea cerebrală .
Importanţa acestui curs este să ne deprindem cu măsurile de prim ajutor pe care le putem
acorda până soseşte o echipă medicalizată. Aceste măsuri par simple, însă trebuie însuşite cu
foarte mare seriozitate astfel încât atunci când acordăm primul ajutor acesta să fie corect aplicat
şi eficient în acelaşi timp .

Definiţie: Lanţul supravieţuirii reprezintă etapele pe care le parcurgem din clipa în care ne aflăm
în faţa unui pacient cu oprire cardiacă. Măsurile care trebuie luate sunt:

2.1. ACCESUL

Definiţie: Accesul reprezintă comunicarea incidentului în cel mai scurt timp, unui
dispecerat .
Comunicarea se poate face prin intermediul:
– telefonului
– staţiei
– semnale SOS
– semnale morse
Telefonul reprezintă mijlocul cel mai comod pentru populaţie.
Numărul dispeceratelor de urgenţă este un număr scurt – 112, netaxabil, unic
şi necondiţionat .

20
 Staţia de emisie – recepţie este un mijloc de comunicaţie foarte util atunci când ne aflam
în arii fără acoperire telefonică şi în situaţii de catastrofă când sistemele de telefonie sunt distruse
sau blocate. Staţiile de emisie – recepţie sunt folosite de către toate serviciile de urgenţă
( ambulanţe, salvamont, salvamar, apărare civilă, pompieri, poliţie etc. )
La capătul telefonului se află dispeceratul. În dispecerat lucrează o persoană specializată
în preluarea corectă a informaţiilor. Corectitudinea informaţiei depinde în mare măsură de cel
care o comunică. Acesta trebuie să-şi păstreze calmul şi să răspundă cu exactitate la următoarele
întrebări puse de dispecer:
 Ce s-a întâmplat?
 Adresa corectă a victimei - punct de reper cât mai exact?
 Numele şi prenumele victimei?
 Vârsta victimei?
 Numele solicitantului?
 Numărul de telefon al solicitantului (pentru confirmare şi pentru informare cu date
suplimentare despre incident)
În funcţie de datele furnizate de către solicitant dispecerul va trimite în teren, echipa cea
mai apropiată şi cu competenţa adecvată. Dacă urgenţa este majoră ( gradul 0 ) va fi trimisă o
ambulanţă de resuscitare – tip C, dacă urgenţa este de gradul II va fi trimisă o ambulanţă tip B,
iar pentru transport se folosesc ambulanţe tip A .

2.2. PRIMUL AJUTOR

Primul ajutor ( B.L.S. ) constă în evaluarea corectă a conştienţei, respiraţiei şi acordarea

primelor îngrijiri fără a avea la dispoziţie materiale sanitare ( cu mâinile goale ) .
Scopul primului ajutor este de a asigura
necesarul de oxigen pentru creier până soseşte
echipa medicalizată. Creierul consumă 21% din
cantitatea de oxigen a organismului în condiţiile
în care nu are rezerva proprie de oxigen. În
condiţii de oprire cardiacă, creierul nu mai este
oxigenat şi în decurs de câteva minute apare
suferinţa cerebrală. Această suferinţă este
compensată, de către inimă şi plămâni ( din
rezerva proprie de oxigen ) pentru o perioada de
7 minute. După aproximativ 10 minute se
instalează moartea cerebrală. De aceea aplicăm
BLS, asigurând prin respiraţie artificială şi
compresii toracice necesarul de oxigen pentru
creier până soseşte echipa medicală.

2.3. SUPORTUL DE BAZĂ AL VIEŢII

Obiective
 previne insuficienţa, respectiv stopul cardio-respirator printr-o intervenţie promptă;
 asigură respiraţia prin respiraţie artificială;
 asigură circulaţia prin compresii toracice;
 asigură oxigenarea creierului până la sosirea echipei medicalizate.

STOPUL CARDIO – RESPIRATOR

Pacientul care nu respiră se află în stop cardio-respirator

21
 STOPUL RESPIRATOR
Stopul respirator reprezintă o alterare majoră a respiraţiei – pacientul nu respiră.
Stopul respirator este însoţit de următoarele simptome asociate:
 dispnee severă până la apnee;
 bradicardie sub 40 bătăi /minut;
 insuficienţă musculară majoră;
 comă.
Cauzele cele mai frecvente de stop respirator sunt;
 corpul străin de diverse etiologii ( alimentare, non alimentare );
 apă – înecatul;
 fumul;
 medicamentele ( droguri în supradoză, benzodiazepine asociate cu
alcool, antidepresive triciclice );
 epiglotita;
 AVC;
 IMA;
 comele de diverse etiologii;

EVALUAREA VICTIMEI ( începe cu: )

ASIGURAREA ZONEI
Asigurarea zonei constă în luarea tuturor măsurilor de siguranţă astfel încât atât pacientul
cât şi salvatorul să se afle în deplină siguranţă. Pacientul trebuie dus într-o zonă sigură unde nu
este expus unor pericole suplimentare şi unde echipa medicală are spaţiu de desfăşurare.
Salvatorul trebuie să poarte echipament de protecţie ( mănuşi, ochelari, încălţăminte
corespunzătoare, cască ) şi să-şi ia măsuri suplimentare de siguranţă atunci când acordă asistenţă
medicală. Astfel:
 la electrocutat opreşte sursa de curent înainte de a atinge victima. Verifică-i marca de
intrare şi ieşire. Atenţie la curentul de înaltă tensiune care se transmite prin pământ.
 la intoxicatul cu CO pune-ţi masca de protecţie, opreşte sursa, aeriseşte camera, scoate
victima la aer;
 la înecat nu sări în apă dacă nu şti să înoţi. După ce victima este scoasă din apă se şterge
cu un prosop după care i se acordă asistenţă medicală;
 hipotermicul se duce într-un loc încălzit, se dezbracă de hainele ude, se şterge cu un
prosop, se protejează termic cu haine sau pături calde şi apoi i se acordă asistenţă
medicală;
 în cazul unui accident rutier izolează cu propriul autoturism zona de acţiune;
 nu intra într-o zonă calamitată ( după cutremur, inundaţii, radiaţii, etc. ) decât împreună cu
echipe specializate şi cu echipament de protecţie adecvat .

Legea nr .1 a medicinei de urgenţă şi catastrofă spune:

“ Protejează-te pe tine însăţi ! “

22
 EVALUAREA STĂRII DE CONŞTIENŢĂ

Evaluarea stării de conştienţă se face prin scuturarea uşoară a umerilor victimei şi

întrebarea: “ Vă simţiţi bine ? “
Se poate face o presiune cu un obiect dur la nivelul patului
unghial.
Dacă victima răspunde – victima
conştientă căreia i se face interogatoriul, i se
acordă primul ajutor şi se cheamă ambulanţa.
Victima se supraveghează până la sosirea
ambulanţei .
Dacă victima nu răspunde avem victima inconştientă, care trebuie
evaluată.

EVALUAREA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE A – air

Deschiderea căilor aeriene superioare se face prin hiperextensia

capului cu palma fixată pe fruntea victimei şi ridicarea bărbiei cu două
degete.

Dacă există corpi străini se dezobstruează căile aeriene superioare

( c. a. s. ) = cu degetul “ cârlig ”.

Atenţie! – Dacă suspectăm leziune de coloană vertebrală cervicală,

deschiderea căilor aeriene superioare se face prin manevra de subluxaţie
a mandibulei – presiune la nivelul articulaţiei temporo – mandibulare şi
ridicarea maxilarului.

EVALUAREA RESPIRAŢIEI B – breathing

Evaluarea respiraţiei se face prin metoda :

– Privesc mişcările toracelui pacientului

– Ascult respiraţia pacientului
– Simt respiraţia pacientului

Timpul de evaluare este de: 10 secunde.

23
VICTIMĂ INCONŞTIENTĂ – ARE RESPIRAŢIE

Exemple: coma alcoolică, accidentul vascular cerebral

 examinarea pacientului: în decubit dorsal;
 după evaluare se aşează în poziţia laterală de siguranţă ( P.L.S. );
 mergi după ajutor ( telefonează 112 );
 reevaluează victima până la sosirea ambulanţei.

Poziţia laterală de siguranţă ( P.L.S. )

 se aşează victima în decubit dorsal cu membrele superioare şi inferioare în ax;
 salvatorul se aşează în genunchi lângă victima;
 mâna dinspre salvator se aşează în unghi drept cu palma în sus;

 mâna contralaterală a victimei se aşează pe umărul de aceeaşi parte cu salvatorul

 piciorul contralateral al victimei se ridică astfel încât planta să fie fixată pe

podea şi se roteşte victima spre salvator;

 în final victima va fi în decubit lateral cu un picior fixat pe podea şi cu capul pe

o mână, în hiperextensie;

24
 VICTIMĂ INCONŞTIENTĂ – NU RESPIRĂ

 victima se află în stop cardio-respirator;

 chemăm ajutor;
 victima se aşează în decubit dorsal pe un plan dur;
 apelarea 112;
 resuscitarea se efectuează cu unul sau doi salvatori în raportul
30 compresii toracice X 2 insuflaţii, totalizând 100 de compresiuni pe minut

30 c X2

Resucitarea se va efectua până când victima începe să respire normal, soseşte echipa
medicală sau salvatorul este epuizat fizic.

Compresiile toracice:
 victima în decubit dorsal pe un plan dur;
 salvatorul în genunchi lângă victimă, poziţionat deasupra toracelui victimei, cu
coatele întinse şi palmele aşezate la întâlnirea liniei medio-sternale cu linia
bimamelonară;
 se încrucişează degetele;
 salvatorul execută compresii toracice perpendicular pe stern ţinându-şi coatele
perfect întinse cu o frecvenţă de 100 compresii / minut şi cu o profunzime de 4 – 5
cm.

OBSTRUCŢIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE ( c.a.s. )

Obstrucţia căilor aeriene superioare reprezintă o cauză

importantă de deces şi poate survenii spontan în locurile publice .
Exemplu: ingestia de carne la restaurant şi obturarea c.a.s.
Victima este anxioasă, agitată, tuşeşte, devine cianotică, globii
oculari sunt exoftalmiaţi şi în final îşi pierde starea de conştienţă,
urmată de stop cardiorespirator, dacă nu se intervine prompt.

25
 MANEVRELE DE DEZOBSTRUCŢIE A CĂILOR AERIENE SUPERIOARE

Sunt manevre salvatoare de viaţă şi se aplică atât la victima conştientă cât şi la victima
inconştientă .

La victima conştientă salvatorul se aşează în spatele acestuia,

îl cuprinde de umeri şi-l încurajează să tuşească. În continuare se
aplică 5 lovituri interscapulare cu podul palmei. Dacă c.a.s. nu s-au
eliberat se aplică pumnul salvatorului în regiunea epigastrică luând în
braţe victima. Se cuprinde pumnul cu cealaltă mână şi se face o
tracţiune în sus şi spre salvator. Se repetă manevra de 5 ori. Corpul
străin este astfel expulzat cu presiune .

La victima inconştientă se aşează aceasta în decubit dorsal.

Salvatorul încalecă victima, se aşează ferm cu şezutul pe genunchii
victimei, îşi fixează podul palmei în regiunea epigastrică, îşi încrucişează
degetele şi efectuează o împingere puternică. Capul victimei se aşează pe o
parte şi după fiecare împingere se verifică, dacă corpul străin a ajuns în
c.a.s. Se repetă manevra de 5 ori.
Dacă nu reuşiţi prin aceste manevre să scoateţi corpul străin
aşteptaţi să intervină echipe specializate cu echipament corespunzător .
Atentie! Nu introduceţi corpuri străine ( furculiţe, degete etc. )
pentru a încerca să scoateţi corpul din gura vicitmei. Prin aceste manevre improprii veţi agrava
starea vicitmei împingând corpul străin în căile aeriene inferioare.

PROTOCOLUL BLS

Protocolul BLS reuneşte toate situaţiile prezentate la punctele anterioare şi reprezintă

schema de bază în evaluarea unui pacient.

26
 PROTOCOL SUPORTUL DE BAZĂ AL VIEŢII ( BLS )

ASIGURAREA
ZONEI

Verificarea
conştienţei
„Vă simţiţi bine ?”

Răspunde NU răspunde !
!

Ce s-a Strigă după

intâmplat ? ajutor
Reevaluează–l
regulat
Deschiderea Hiperextensia
A căilor capului
respiratorii Ridicarea
bărbiei
B Verificarea Priveşte
10s
respiraţiei
Ascultă
Simte

Respiră NU RESPIRĂ
normal

Sună
Aşează-l în poziţia laterală de 112
siguranţă (PLS)
Trimite sau pleacă după
ajutor/Sună 112
Reevaluează–l regulat

30
compresiuni
sternale

2 insuflaţii /
30 compresiuni
sternale*

* opreşte-te să reevaluezi victima doar dacă începe să respire normal, în orice alt caz nu întrerupe
resuscitarea. Continuă resuscitarea: – până la sosirea echipei medicale;
– victima începe să respire normal;
– epuizarea salvatorului
27
 2.4. DEFIBRILAREA EXTERNĂ AUTOMATĂ

Odată cu fabricarea defibrilatoarelor

automate a fost posibilă introducerea lor în
practica medicală. Avantajul acestor aparate
este că pot fi folosite atât de personal
medical cât şi de personal non medical care
a fost instruit în prealabil. Cu aceste aparate
se poate realiza defibrilarea cordului fără
pericol, deoarece aparatul are protocoalele
de resuscitare introduse în memorie.
Manipulantul nu face decât să pornească
aparatul şi să supravegheze defibrilarea.
Astfel defibrilarea poate fi făcută de
pompieri, de poliţie şi chiar de populaţie. În
SUA aceste aparate se găsesc în locurile publice în aşa numitele puncte de defibrilare şi populaţia
le poate folosi până ce soseşte echipa medicală. Este citat cazul în care un copil de 14 ani a
utilizat un astfel de defibrilator şi a salvat viaţa unui trecător aflat în stop cardio-respirator.

ASISTENŢA MEDICALĂ CALIFICATĂ

Tehnicile de ALS ( suport avansat de viaţă ) sunt efectuate numai de către echipe
medicalizate şi constau în acordarea de îngrijiri medicale specializate ( montarea de perfuzii,
intubaţie oro-traheală, administrarea de medicaţie etc.). Aceste manevre sunt efectuate de către
echipe medicale de prespital şi sunt continuate în camerele de stabilizare şi în secţiile de terapie
intensivă. O echipă medicală specializată are în componenţă medic, asistent medical şi
conducător auto instruiţi în tehnicile de BLS şi ALS .

28
PROTOCOL AED ( DEFIBRILATOR EXTERN AUTOMAT )

INCONŞTIENT
?
Strigă după
ajutor
Deschide căile
respiratorii
Nu respiră normal Trimite sau pleacă după
AED
Sună la 112
RCP 30:2
până când AED-ul este
ataşat

AED – ul
analizează
ritmul

Ritm şocabil Ritm neşocabil

1 Şoc
150-360 J bifazic
360 J monofazic

Imediat începe: Imediat începe:

RCP 30:2 RCP 30:2
timp de 2 min timp de 2 min

Continuă până când

victima începe să respire
normal

29
 Capitolul 3.
REGULI DE BAZĂ ALE MANAGEMENTULUI
VICTIMEI POLITRAUMATIZATE

Managementul de urgenţă al victimei politraumatizate reprezintă o acţiune de mare

complexitate, care se desfăşoară pe mai multe etape şi nivele succesive, necesitând o mare
desfăşurare de forţe şi echipament specializat, experienţă, competenţă şi comportând totodată o serie de
riscuri pe care echipajele trebuie să le cunoască, să le controleze şi să le evite.
Managementul victimei politraumatizate se desfăşoară sub semnul „ orei de aur ”, însemnând
prima oră de la producerea accidentului, timp în care victima este indicat să ajungă dacă este posibil,
într-un centru de traumă. Din această „ oră de aur ”, primele 10 minute din momentul producerii
accidentului poartă numele de „ minutele de platină ”, tocmai pentru a scoate mai bine în evidenţă
importanţa majoră a acestora la victima politraumatizată, implicit în deciderea şansei sale de
supravieţuire.
Acţiunea prespitalicească a victimei politraumatizate trebuie să cuprindă o serie de aspecte
practice determinate de particularităţile abordării acestei categorii de accidentaţi.
Acestea sunt:
a) scena accidentului poate oferi informaţii valoroase despre:
 mecanismul principal al traumei;
 tipurile probabile de leziuni ale victimelor;
 mecanismul traumei asociate;
 posibile leziuni asociate;
 poate expune la o serie de riscuri specifice;
 prezenţa mai multor echipe specializate care lucrează simultan.
b) polimorfismul lezional;
c) potenţialul de evolutivitate al leziunilor;
d) posibilitatea de potenţare şi agravare reciprocă a unor leziuni;
e) existenţa efectului de sustragere de simptome şi semne clinice ale unor leziuni,
către altele;
f) prognosticul vital şi funcţional puse în discuţie încă de la început;
g) implicaţiile multiple economice, sociale şi emoţionale ale traumei;
h) posibilitatea ca victima să fie încarcerată în accident;
i) necesitatea ca victima să fie transferată echipei medicale specializate în vederea transportului
victimei şi/sau victimelor către centrul de traumă;
j) necesitatea de a dispune de mijloace de transport atraumatice, rapide.

Particularităţile managementului victimelor traumatizate sunt următoarele:

▪ siguranţa echipei;
▪ evaluarea scenei accidentului montan;
▪ securizarea, delimitarea, semnalizarea, iluminarea scenei accidentului;
▪ găsirea tuturor victimelor accidentului
▪ triajul iniţial este obligatoriu şi el va decide priorităţile la tratament şi/sau echipe
suplimentare solicitate;
▪ stabilizarea şi securizarea vehiculului avariat precedă obligatoriu intervenţia
▪ evaluarea primară va fi obligatoriu combinată cu imobilizarea coloanei cervicale şi
concomitent cu deschiderea căii aeriene;
▪ fractura de coloană cervicală va fi obligatoriu suspicionată la toţi
politraumatizaţii la care: – accidentul poate determina astfel de leziuni;
– marca traumatismului se află deasupra nivelului claviculelor;
– victima acuză semne specifice;

30
 – în toate aceste situaţii victima va fi tratată cu toate precauţiile
impuse de prezenţa unei fracturi de coloană cervicală, până la proba contrarie ( infirmare
radiologică certă a fracturii de coloană cervicală );
▪ măsurile de restabilire şi susţinere a funcţiilor vitale se instituie imediat, pe
măsură ce se descoperă criteriile de instabilitate a acestor funcţii;
▪ oxigenoterapia obligatorie după ce calea aeriană a fost deschisă şi securizată;
▪ managementul plăgilor toracice suflante, stabilizarea voletelor costale;
▪ controlul hemoragiilor externe pentru obţinerea stabilizării hemodinamice
( pansamentul compresiv );
▪ recunoaşterea hemoragiilor interne ( puls accelerat, paloare, transpiraţii, etc. );
▪ corpii străini prezenţi nu se vor extrage, ci se vor fixa stabili în poziţia în care se află
împiedicând astfel leziuni suplimentare;
▪ plăgile vor fi acoperite cu comprese sterile şi pansament steril fără a se încerca
explorarea plăgilor – Atenţie! sângerările abundente vor fi urmate de pansament compresiv;
▪ examinarea secundară “ din cap până în picioare ” este obligatoriu de îndată ce
evaluarea şi stabilizarea funcţiilor vitale au fost efectuate. Ea permite un bilanţ lezional complet.
▪ imobilizarea fracturilor are ca scop reducerea durerii, prevenirea sau agravarea stării de
şoc, reducerea complicaţiilor vasculare şi nervoase, reducerea sângerărilor;
▪ mijloacele de imobilizare şi transport vor fi alese în funcţie de specificul lezional;
▪ hipotermia, factor agravant al leziunilor traumatice, obligatoriu de evaluat şi de
prevenit;
▪ reevaluarea permanentă este obligatorie şi începe întotdeauna cu A ( A, B, C );
▪ comunicarea permanentă cu echipele medicale este obligatorie;
▪ completarea documentelor cu mare atenţie întrucât fiecare caz reprezintă un caz
medico-legal.

31
 Capitolul 4
EVALUAREA PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ
A VICTIMEI POLITRAUMATIZATE

Primul ajutor şi toate verigile de management ale victimei aflate în stare critică trebuie să
pornească şi să se raporteze mereu la un sistem de coordonate uşor de identificat şi de urmărit în
dinamică. De aceea la o victimă momentul « 0 » este reprezentat de identificarea rapidă a
semnelor de afectare ale funcţiilor vitale, urmat de utilizarea imediată a tuturor măsurilor de
resuscitare şi de menţinere la parametrii optimi.
Trauma ocupă un loc deosebit de important în acţiunile de salvare. Pentru a acorda o
asistenţă medicală corectă şi eficientă este necesar să parcurgem primele două etape de evaluare
şi vă atenţionăm că reevaluarea permanentă a victimei este la fel de importantă ca şi evaluarea.
Evaluarea pacientului traumatizat începe cu o evaluare primară codificată în urgenţă cu:
A – deschiderea căilor aeriene;
B – verificarea respiraţiei;
C – verificarea circulaţiei;
D – verificarea conştienţei;
E – expunerea la factorii de mediu.

I. Asigurarea zonei

Constă în îndepărtarea tuturor pericolelor atât pentru victimă cât şi pentru salvator şi
poziţionarea victimei în decubit dorsal într-o zonă lipsită de pericole. Pericolele sunt reprezentate
de căderi de pietre, curent electric în aria de intervenţie, substanţe toxice, frigul.
Salvatorul nu va intra în mediu dacă nu are certitudinea că nu pune în pericol propria
viaţă sau a echipei.

II. Fixarea capului victimei cu palmele salvatorului.

III. Verificarea stării de conştienţă

Prin scuturarea uşoară a umerilor victimei şi întrebarea “ Cum te simţi? ”.

Victima poate fi conştientă sau inconştientă.
Dacă victima este conştientă, este efectuat un scurt interogatoriu din care obţinem date
despre pacient şi despre natura incidentului.
Dacă victima este inconştientă trecem la deschiderea căilor aeriene superioare.
Recomadăm a se utiliza pentru starea de conştienţă formula ( A V P U )
 A = pacient alert ;
 V = răspuns la stimul verbal ;
 P = răspuns la stimul dureros ( pain ) ;
 U = victima nu răspunde la nici un fel de stimul ( unresponsive ).
Dacă victima nu răspunde, salvatorul va solicita ajutor ( anunţând dispeceratul ).

IV. Deschiderea căilor aeriene superioare ( A )

Se face prin prin subluxaţia mandibulei.

Aceasta metodă constă în compresie la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare şi
împingerea bărbiei pentru a putea deschide gura pacientului fără să-i mişcăm capul.
Eventualii corpi străini sunt înlăturaţi cu degetul “cârlig” după care aplicăm pipa Guedel.

32
 Observaţie:
Numai la victima netraumatizată utilizăm metoda hiperextensia capului, ridicarea
mandibulei şi hiperextensia gâtului.

V. Montarea colierului cervical

Se efectuează pentru fixarea coloanei vertebrale cervicale.

Aplicarea colierului cervical asigură fixarea coloanei vertebrale cervicale în proporţie de
85%, de aceea capul trebuie fixat cu palmele până la fixarea definitivă a acestuia.

VI. Verificarea respiraţiei (B)

Se face prin metoda :

 P = privesc toracele;
 A = ascult aerul expirat de pacient;
 S = simt pe obraz aerul expirat de pacient.
Dacă victima respiră şi este conştientă se administrează oxigen, pe mască 4-6 l/min. şi se
efectuează un interogatoriu rapid:
 numele şi adresa
 vârsta
 date despre incident:
 ora producerii incidentului
 mecanismul
Dacă victima nu respiră şi este inconştientă asigurăm respiraţie artificială prin:
 respiraţie gură la gură;
 respiraţie gură la mască;
 ventilaţie pe mască şi balon.
Evaluarea respiraţiei se face timp de 10 secunde.
După verificarea respiraţiei se montează colierul cervical.

VII. Verificarea circulaţiei (C) la artera carotidă

Se face în regiunea antero-laterală a gâtului.

Dacă victima are puls:
 măsurăm frecvenţa pulsului timp de 1 minut;
 măsurăm tensiunea arterială ;
Dacă victima nu are puls ( evaluarea pulsului la artera cartotidă se face timp de 10
secunde ).
 începem RCP – ul, efectuând 30 compresii toracice şi 2 insuflaţii.
Observaţie:
Nu se caută pulsul simultan la ambele artere carotide, existând riscul de a perturba
circulaţia cerebrală sau a provoca sincopă carotidiană.
La hipotermici pulsul se evaluează timp de 60 de secunde.

VIII. Determinarea nivelului de conştienţă ( D ) din punct vedere neurologic. Observăm

dacă pacientul deschide ochii, are răspuns motor şi verbal la anumite la comenzi, respectând
formula: AVPU.

IX. Protecţia victimei faţă de factorii ( E ) de mediu prin acoperirea acestuia cu pături sau
cu folia termoizolantă Sirius.
Observaţie: Este extrem de important pe parcursul examinării primare să se efectueze măsuri
de menţinere a funcţiilor vitale şi gesturi de prim ajutor, care previn deteriorarea acestora.

33
 EVALUAREA SECUNDARĂ

În continuare, la pacientul traumatizat se face evaluarea secundară.

Pacientul este dezbrăcat complet şi este evaluat din “ cap până în picioare ”. În timpul
acestei evaluări se stabileşte bilanţul lezional şi se stabilizează funcţiile vitale.
Salvatorul va purta obligatoriu mănuşi de protecţie în momentul când începe examinarea
pacientului.
Examenul secundar se face rapid efectuând examenul capului, gâtului, claviculei,
toracelui, abdomenului, bazinului, organelor genitale, membrelor superioare şi inferioare şi
examenul spatelui şi al coloanei vertebrale toraco-sacrale.
În timpul evaluării secundare se caută următoarele :
 Starea de conştienţă a victimei: agitaţie, confuz, somnolent, comă de diferite
profunzimi şi dezorientare temporo-spaţială ( nu poate preciza locul, vârsta, data
etc ).

CAPUL

La nivelul capului se vor examina: scalpul, oasele feţei, piramida nazală, ochii, urechile,
gura, mandibula.

Craniul : putem observa: înfundări, fracturi sau deformari ale oaselor craniene însoţite sau nu de
sângerari ale scalpului.
Aceste sângerari se pansează cu comprese sterile, după care se aplică un pansament
compresiv tip capelină. Dacă există substanţă cerebrală în plagă, aceasta se acoperă cu comprese
sterile şi se pansează. Toate aceste leziuni reprezintă urgenţe majore şi trebuie să fie transportate
de urgenţă la spital. Nu este necesară dezinfecţia plăgii la locul solicitării, această manevră fiind
de competenţa spitalului.
Orice plagă sau fractură a oaselor feţei se pansează şi se transportă de urgenţă la spital.

Piramida nazală: se evaluează prin mişcări laterale uşoare.

Fractura de piramidă nazală se manifestă prin deformarea regiunii, tumefacţie, crepitaţii şi
mobilitate la examinare. Poate fi asociată cu sângerare nazală.
Ca tratament se aplică pe fiecare nară tampoane cilindrice care au rolul de a imobiliza
fractura şi de a opri sângerarea.

Ochii: pot prezenta fragmente de corpi străini, leziuni ale corneei şi chiar enucleere.
În toate cazurile se pun comprese sterile, se pansează şi se transportă la oftalmologie.
Dacă pupilele sunt inegale, acesta este un semn de leziune cerebrală gravă.

Urechile: pot prezenta tăieturi, sângerari şi chiar lipsa de substanţă. Se pansează şi se trimite la
spital.
Dacă pavilionul urechii este detaşat se pune într-un câmp steril, se acoperă cu gheaţă şi se
transportă la spital cât mai repede posibil. Dacă în conductul auditiv extern observăm sângerare
sau un lichid gălbui ( lichid cefalorahidian ), cu o compresă curăţăm urechea, după care aplicăm
o compresă curată în conductul auditiv extern. Dacă şi această compresă se îmbibă cu sânge este
vorba de o leziune cerebrală gravă ( fractura de bază de craniu ) şi pacientul trebuie transportat
urgent la spital.
În spatele fiecărui pavilion auricular există un os spongios-osul mastoidian. Un hematom
la acest nivel, după un traumatism cranian, este un semn de leziune cerebrală gravă.

34
Gura : trebuie examinată cu atenţie. Pot apare sângerări ale limbii, gingiilor, palatului moale şi
dur care se tratează prin compresie locală cu comprese sterile.
Deasemenea pot fi lezaţi dinţii. Dinţii imobili şi fragmentele dentare se extrag pentru a
prevenii aspiraţia acestora în plămâni.

Mandibula şi maxilarul : în căutarea elementelor de fractură sau instabilitate facială ( durere,

deformări, tumefacţii, crepitaţii osoase ).
Fractura de mandibulă se identifică prin mobilitate excesivă, crepitaţii osoase şi
deformare. Se imobilizează cu faşă sub formă de căpăstru. În plus poate fi imobilizată şi cu
ajutorul colierului cervical.

COLOANA VERTEBRALĂ

Pentru examinarea coloanei vertebrale cervicale, se fixează în ax, cu palmele, capul

victimei, se desface colierul cervical, şi al doilea salvator examinează partea anterioară a gâtului
şi apoi partea posterioară. Anterior pot fi plăgi, deformări, echimoze care ne sugerează că
pacientul a suferit un traumatism direct la acest nivel. Posterior pot apare crepitaţii osoase la
nivelul apofizelor vertebrelor, deformări, mobilitate excesivă şi durere locală. Acestea se pot
asocia cu tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor superioare şi inferioare. Tratamentul
constă în imobilizarea cu colier cervical şi cu dispozitiv universal de fixare a capului. Este
deosebit de important ca unul din salvatori să fixeze pe tot timpul evaluării capul. Pentru coloana
vertebrală se cunosc următoarele mijloace de imobilizare:
 colierul cervical ( este un dispozitiv obligatoriu pentru imobilizarea coloanei
cervicale );
 targa fixă ( targa spinală );
 dispozitivul universal de fixare al capului ;
 vesta extractoare tip KED;
 salteaua vacumatică.
Se mai observă la nivelul gâtului venele jugulare, care pot fi colabate ( hemoragii ),
destinse ( compresiune intratoracică ).

TORACELE

Examinarea toracelui se face prin inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.

La inspecţie observăm:
 mişcările toracelui ;
 deformaţii ;
 asimetrii ;
 escoriaţii, hematoame, echimoze, plăgi superficiale sau profunde ;
 corpi străini.
La palpare pot apare : durere, crepitaţii osoase, mobilitate anormală.
La percuţie poate fi sonoritate ( aer între foiţele pleurale ) sau matitate ( sânge în torace ).
La auscultaţie zgomotele pulmonare pot fi asurzite sau normale.
Leziunile cele mai frecvent întâlnite la nivelul toracelui sunt: fracturile costale, fractura
de claviculă, luxaţia scapulo-humerală, luxaţia sterno-claviculară, obstrucţia căilor aeriene
superioare, voletul costal, pneumotorace ( aer între foiţele pleurei ) şi hemotorace ( sânge în
torace ).
Mai putem examina : timpul şi frecvenţa respiraţiei, efortul respirator.
Examinarea claviculelor se face bilateral prin inspecţie şi palpare.
În caz de fractură apar deformaţii osoase, crepitaţii, durere atroce. Tratamentul constă în
administrarea unui analgetic şi fixarea cu un pansament în formă de 8. Atenţie foarte mare
deoarece capetele osoase fracturate pot leza apexul pulmonar producând insuficienţa respiratorie
acută sau pot leza artera subclavia producând o hemoragie greu de stăpânit.
35
 Examinarea articulaţiilor scapulo-humerale se face bilateral. Frecvent la acest nivel
întâlnim luxaţia / subluxaţia acestei articulaţii, care se manifestă prin durere atroce şi deformarea
regiunii.

ABDOMENUL

Examinarea abdomenului se face prin: inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.

La inspecţie observăm:
 deformaţii ;
 asimetrii ;
 cicatrici postoperatorii ;
 escoriaţii, echimoze, plăgi superficiale sau profunde ;
 corpi străini.
Tonusul peretelui abdominal evaluat la palpare: abdomenul poate fi dureros şi tare
” abdomen de lemn ”.
Mărirea progresivă de volum a abdomenului.
Cele mai frecvente leziuni prin trauma abdominală sunt rupturi ale organelor interne
( ficat, splină, intestine ), care produc hemoragie internă. Această leziune reprezintă urgenţă
majoră şi se transportă de urgenţă la spital.
Evisceraţiile traumatice – exteriorizarea prin plagă a unor viscere abdominale: intestin
subţire, colon, epiplon.
Cicatrici post operatorii, hernii cu diverse localizări sau modificări fiziologice ale
abdomenului ( sarcina ).
În toate situaţiile corpii străini penetranţi nu se extrag. Se pansează şi se transportă la
spital unde sunt extraşi de către chirurg. Extracţia corpului străin în prespital poate provoca
leziuni şi hemoragii grave care nu mai pot fi controlate.

BAZINUL

Examenul bazinului se face prin mişcări fine de lateralitate. Dacă victima prezintă la
nivelul bazinului mobilitate excesivă, durere, impotenţă funcţională este vorba de o fractură de
bazin care trebuie imobilizată cu fixator extern sau în targă vacumatică. Fractura de bazin poate
deveni urgenţă majoră când este însoţită de hemoragie masivă ( peste 1500 ml sânge ), fiind
necesară asistenţa medicalizată de urgenţă.
Examenul organelor genitale ( testicole, scrot, labii ).
La inspecţie putem observa: sângerari, hematoame masive, plăgi. Victima prezintă durere
atroce până la instalarea stării de şoc. Deasemenea hemoragiile sunt extrem de masive deoarece
organele genitale sunt foarte vascularizate.
Tratamentul constă în analgezice şi transport la spital.
Atenţie la :
 uretroragie ( scurgerea de sânge prin meatul urinar ) – leziune de uretră;
 rectoragie ( perderea de sânge prin anus ) – leziunea accidentală a rectului.

MEMBRELE

Examenul membrelor superioare şi inferioare urmăreşte:

 culoarea, umiditatea şi temperatura tegumentelor ( palide, cianotice, reci, calde,
umede, uscate );
 echimoze, escoriaţii, plăgi, hematoame, hemoragii cu sânge venos ( culoare
închisă a sângelui cu curgere continuă ); hemoragii cu sânge arterial ( culoare roşie
intensă a sângelui ce curge în jet, în ritmul pulsaţiilor cordului ).
Atenţie!: Apreciaţi debitul hemoragiei!
36
  deformări, scurtări şi poziţii vicioase ale membrului respectiv ( de ex. luxaţia
scapulo-humerală, genunchi, şold, rotaţii patologice ale membrului inferior – fractura de
col femural );
 la palpare: crepitaţii osoase, întrerupere a continuităţii traectului osos, durere =
fracturi;
 palparea pulsului periferic pe tot axul arterial al membrului. Absenţa pulsului sub
focarele de leziuni atrage atenţia unei leziuni vasculare post traumatice;
 verificarea motilităţii, sensibilităţii superficiale şi profunde şi forţei musculare
simetrice;
 reflexele comparativ, bilaterale;
 examinarea articulaţiilor;
 reumplerea capilară, element extrem de valoros la examinarea membrelor
superioare pentru prezenţa semnelor de hemoragie. Timpul de reumplere capilară normal
nu trebuie să depăşească 2 secunde.

EXAMINAREA POSTERIOARĂ

Se face cu mare prudenţă pentru a împiedica agravarea leziunilor.

Întoarcerea victimei se face cu mare grijă, necesitând alţi salvatori.

CONCLUZII:

Examinarea primară şi secundară reprezintă şi criteriu de triaj la locul accidentului, pentru

identificarea priorităţiilor de tratament sau de evacuare, mai ales în cazul accidentelor cu multiple
victime.

37
 Capitolul 5
TIPURI DE LEZIUNI ÎN ACCIDENT

5.1. Leziuni ale părţilor moi. Primul ajutor în plăgi

Definiţie:
Plaga este o soluţie de continuitate la nivelul tegumentelor şi /sau straturile subadiacente.

Clasificare:
 După agentul vulnerant:
– plăgi contuze;
– plăgi tăiate.
 După formă:
– plăgi lineare;
– plăgi anfractuoase.
 După profunzime:
– plăgi superficiale;
– plăgi profunde.
 După interesarea vaselor:
– plăgi nepenetrante;
– plăgi penentrante;
– plăgi transfixiante ( străbat un organ de la un capăt la altul );
– plăgi netransfixiante.

Principii generale de terapeutică în prespital:

 hemostaza provizorie ( sângerarea acută ) şi acoperirea plăgii cu pansament steril;
 fixarea corpilor străini ( nu scoaterea lor ) pentru a nu produce leziuni suplimentare;
 Atenţie !!! Secţiunile de membre pot beneficia de replantare în condiţiile respectării
corecte atât a segmentului rămas cât şi a celui secţionat ( anunţarea rapidă şi transportul
victimei într-un spital de profil ).

PLĂGILE TORACICE SUFLANTE

Definiţie:  plăgi penetrante toracice care au afectat tegumentul, toate straturile

anatomice subadiacente, pleura şi plămânul.
Cauze:  traumatisme, agresiuni ( arme albe, arme de foc ).
Primul ajutor:  pansament compresiv, fixat prin benzi adezive pe trei laturi.
 transport rapid spre o echipă medicalizată.

PLĂGILE CU AFECTARE VASCULARĂ

Definiţie:  plăgi în care a fost interceptat ram arterial sau venos, rezultând o
hemoragie externă.
Primul ajutor:  control digital al sursei de sângerare – hemoragiile arteriale
importante în care sursa de sângerare este vizibilă, pot fi direct controlate
 pansament compresiv – plăgi cu debit mic, moderat, continuu

38
  aplicarea garoului în plăgi cu sângerare importantă, se realizează
după următoarele reguli :
– pentru leziunile arteriale, garoul se montează deasupra plăgii ( plaga
arterială : sânge cu jet pulsatil );
– pentru leziunea venoasă, garoul se montează sub plagă (sânge închis
la culoare, cu jet continuu )
– garoul se strânge până la oprirea hemoragiei, iar lângă garou se
plasează un bilet cu data, ora şi minutul la care s-a efectuat. Garoul
trebuie lărgit la fiecare 20 min pentru a permite irigarea ţesuturilor
subadiacente.

Fig. 1 . Aplicarea unei staze la nivelul arterei humerale (A) şi femurale (B )

( după Bejan L, Gornic Gh. 1981)

Pacientul cu plăgi vasculare va fi evacuat rapid, iar pe timpul transportului vor fi evaluate
funcţiile vitale.

EVISCERAŢIILE

Definiţie:  plăgi penetrante cu apariţia în plagă a unui organ (viscer).

Primul ajutor:  acoperirea cu pansament curat a plăgii. Nu se tentează
reintroducerea viscerului în torace sau abdomen.
Pacientul trebuie urgent transportat la primul spital de profil.

ARSURILE

Definiţie: afectarea tegumentului sub acţiunea diferiţilor agenţi externi.

Clasificare:
 După agentul vulnerant:
- termice-contact: cu lichide, vapori sau corpuri supraîncălzite ;
- chimice: contact cu acizi şi baze;
- electrice: arsura în arc electric.
 După profunzime se împart în 4 grade:
- gradul I: cel mai superficial (eritemul solar simplu);
- gradul II: flictenă cu lichid serocitrin;
- gradul III: flictenă cu lichid sanghinolent;
- gradul IV: distrugerea completă a straturilor pielii.

39
Primul ajutor:  ÎNDEPĂRTAREA AGENTULUI VULNERANT
 EVALUAREA PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ;
 Răcirea leziunilor de arsură termică şi acoperirea cu comprese sau
câmp steril ( dacă este posibil ). Se efectuează cu apă rece la 10º C.
Atenţie la hipotermici;
 Spălarea abundentă cu apă rece în arsurile chimice.
5.2. Fracturi, luxaţii, entorse. Primul ajutor

Examenul membrelor superioare şi inferioare. La acestea putem întâlni fracturi, luxaţii,

entorse amputaţii.

5.2.1. Entorse
O entorsă reprezintă o leziune a ligamentelor ce susţin articulaţiile dintre segmentele
osoase. Ligamentele pot fi suprasolicitate, ajungându-se până la ruperea lor completă. O entorsă este
de obicei rezultatul unei supraîntinderi sau al unei torsionări a unui membru peste limitele normale
ale mişcării sau pe o direcţie anormală faţă de axa lui obişnuită, în felul acesta rupându-se o parte
dintre fibrele ligamentelor.

Semne clinice :
 dureri la mobilizarea articulaţiei lezate;
 umflarea (edemul) articulaţiei;
 sensibilitatea articulaţiei la atingerea zonei afectate;
 modificări de culoare ale articulaţiei variind de la albastru până la negru.
Atenţie!!! Dacă nu sunteţi sigur că este vorba de o entorsă sau de o fractură, comportaţi-vă ca şi
când ar fi vorba de o fractură.

Prim ajutor:
 puneţi intermitent comprese cu apă rece sau saci mici cu gheaţă împachetaţi în bucăţi de
pânză peste zona afectată în primele 12 pînă la 24 de ore pentru a reduce edemul.
 aplicaţi bandaje de contenţie pentru suport al articulaţiei, perniţe sau atele din pătură.
Lărgiţi suportul dacă articulaţia îşi măreşte volumul.
 nu lăsaţi victima să meargă sau să utilizeze membrul lezat;
 transportul la spital.

5.2.2. Luxaţii
Constă în modificarea raporturilor anatomice normale ale extremităţilor osoase într-o
articulaţie. Pacientul prezintă durere, deformarea regiunii şi impotenţa funcţională. Tratamentul
constă în imobilizarea membrului afectat, analgezie şi transport la spital.
Amintim trei tipuri frecvente de luxaţii: scapulo-humerală, coxo-femurală şi de genunchi.
Întrucât aceste luxaţii pot fi însoţite de fracturi ale oaselor interesate în focarul de luxaţie, primul
ajutor constă în imobilizare, analgezie şi transport la spital. (17, 18, 23)

Luxaţia scapulo–humerală:
Primul ajutor în luxaţia scapulo-humerală constă în imobilizarea membrului respectiv
într-o eşarfă, în poziţie nedureroasă, până într-o unitate spitalicească. Reducerea luxaţiei constă
într-o serie de mişcări inverse celor de producere a luxaţiei şi impune intervenţie medicală, nefiind
permisă salvatorilor laici.

Materiale necesare:
 bucăţi dreptunghiulare de pânză sau tifon ( de l m/ 60 cm );
 ace de siguranţă;
 3 – 4 feşi late ( 20 cm );
 vată + talc, leucoplast.
40
Tehnica de lucru:
 principiu general - imobilizarea izolată se poate realiza în prespital;
 personalul necesar - 2 salvatori;
 poziţionarea pacientului: braţul afectat este lipit de torace şi anţebraţul flectat pe braţ
în unghi drept, susţinut de un salvator, realizându-se o poziţie nedureroasă, antalgică;
 modul de lucru: o bucata de pânză dreptunghiulară se îndoaie pe una din diagonale,
obţinându-se un triunghi; acesta se aşează pe pieptul pacientului, cu latura cea mică
inferior, pe sub anţebraţul afectat şi cu unghiul drept situat imediat sub cot; colţul
inferior susţine anţebraţul îndoit, legându-se de colţul superior după gâtul pacientului;
colţul drept rămas liber se fixează anterior peste cot cu un ac de siguranţă; cu o altă
bucată de pânză sau tifon se fixează braţul şi anţebraţul, imobilizate, la torace (12, 18).

1. Imobilizarea în eşarfă a membrului superior în luxaţia scapulo-humerală

 bandajul Desaul este util în leziunile claviculei şi umărului, dar şi în imobilizarea

provizorie aprin
2. Imobilizarea fracturilor
bandajbraţului;
Desault:
 modul de lucru:
 se bandajează toracele cu ture circulare de faşă de la bază spre axilă;
 se întroduce în axilă şi la plica cotului o cantitate mică de vată bine
îmbibată cu talc;
 se lipesc de torace, braţul şi antebraţul îndoit la 90º pe braţ şi se fixează
prin ture circulare, orizontale, de faşă;
 apoi, din spate, faşa trece peste umărul lezat, coboară anterior peste
braţ, sub cot şi urcă în spate, paralel cu braţul;
 faşa revine peste umărul lezat, se îndreaptă anterior oblic pe sub axila
sănătoasă şi se reîntoarce posterior peste umărul luxat; coboară anterior de-a lungul
braţului, pe sub cot, apoi, susţinând anţebraţul, se îndreaptă spre partea sănătoasă şi
realizează către posterior o tură circulară de fixare la cot;
 apoi faşa urcă posterior spre umărul lezat, coboară anterior, susţine
antebraţul şi efectuează o altă tură circulară peste cot;
 se repetă de câteva ori: tura oblică posterioară urmată de ture circulare;
 în final, acest ansamblu poate fi întărit cu benzi de leucoplast;
 pumnul, mâna şi degetele trebuie să rămână libere pentru a putea fi
permanent mobilizate. (17)
Complicaţii
41
  compresiuni vasculo-nervoase, dacă există fracturi asociate.
Măsuri de siguranţă:
 prudenţă maximă în luxaţiile complicate cu fracturi, când tenţativele de reducere
pot duce la deplasarea fracturii, la leziuni de părţi moi sau de structuri vasculo
-nervoase;
 imobilizarea provizorie trebuie făcută în poziţie nedureroasă;
 evaluarea cât mai precoce a leziunilor vasculo-nervoase posibil asociate: prin
palparea pulsului arterei radiale.

Luxaţia coxo–femurală
Se manifestă prin:
 deformarea regiunii coxo-femurale ( şold );
 din anamneză trebuie exclusă luxaţia congenitală;
 durere intensă;
 echimoză prezentă sau nu;
 asociată de cele mai multe ori cu fractură de cotil (locul în care stă capul femural);
Prim ajutor:
 imobilizare în saltea vacum sau targă fixă;
 imobilizarea poate fi efectuată şi pe atelă pelvipodală;
 transport la unitatea sanitară;
 analgezie (combaterea durerii).
Atenţie!!!
 Atitudinea salvatorului este de maximă responsabilitate, ca şi când s-ar afla în faţa
unei fracturi de bazin, iar gesturile sunt de: imobilizare şi transport rapid către o
unitate abilitată.
 Se interzice manevra de reducere a luxaţiei.

Luxaţia de genunchi
Se manifestă prin:
 durere;
 deformarea articulară;
 tumefacţie;
 dislocare tibio-femurală.

Prim ajutor:
 păstrarea poziţiei membrului ( nu se va repune în ax );
 transport la unitatea sanitară;
 analgezie (combaterea durerii).

Menţiune: Se poate monta o atelă respectând poziţia în flexie a genunchiului, cu fixare cu faşă
elastică, pentru a împiedica mişcările suplimentare.

Luxaţia de gleznă
Se manifestă prin:
 deformarea articulară, durere;
Prim ajutor
 imobilizare cu faşă elastică (nu va călca pe picior până la evaluare medicală)

5.2.3. Fracturi
42
 Fractura reprezintă o discontinuitate la nivelul unui os rezultată prin agresiune directă,
lovire sau indirectă prin căderi de la înălţime, accidente rutiere, accidente montane etc.

Clasificare:
 complete şi incomplete;
 deschise sau închise ( în funcţie de comunicarea cu exteriorul a focarului de fractură
);
 cu sau fără deplasarea fragmentelor;
 după traiect: oblică, transversală, spiroidă;
 cu mai multe fragmente în focarul de fractură (cominutivă).

Semne clinice:
 generale: anxietate, agitaţie, paloare, şoc – apar de regulă la politraumatisme, în
fracturi multiple, fracturi deschise;

Semne locale de probabilitate

durere în punct fix;
echimoză;
deformare locală;
atitudine vicioasă a membrului respectiv.

Semne locale de certitudine

 atestă prezenţa fracturii;
 pot lipsi în fracturile incomplete;
 mobilitatea anormală a segmentului respectiv;
 crepitaţii osoase;
 netransmisibilitatea mişcărilor.

Menţiune: criteriul absolut de diagnostic este radiografia standard.

Scopul imobilizării provizorii:

 împiedicarea mişcării pasive şi active;
 menţinerea în ax a membrului împiedicând deplasarea fragmentelor atunci când
nu sunt corect reduse, cu ocazia acordării primului ajutor;
 diminuă durerea;
 evită complicaţiile: leziuni vasculo-nervoase, leziuni ale muşchilor, transformarea
unei fracturi închise, în fractură deschisă prin leziuni tegumentare.

Principiile imobilizării corecte:

 punere în ax ( pe cât este posibil ) a segmentului de imobilizat;
 se vor prinde la imobilizare articulaţia de deasupra şi de dedesubt;
 imobilizarea să nu fie compresivă şi să nu producă durere.

Mijloacele de imobilizare:
 să fie uşoare;
 să fie adecvate lungimii membrului care se imobilizează;
 să fie uşor de folosit;
 să asigure o contenţie bună;
 să fie stabile şi comode pentru pacient;
 să nu împiedice circulaţia de întoarcere.

5.2.3.1. Fracturile membrului superior

43
 Fracturile de membru superior sunt:
 braţ - humerus: col chirurgical, diafiză, epifiză;
 antebraţ - radius şi cubitus;
 pumn şi mână.

Precauţii:
 evaluarea pulsului sub focarul de fractură;
 culoarea tegumentelor;
 imobilizare pe atelă Kramer; atenţie la edemul membrului superior.

Imobilizarea se va face cu multă prudenţă, cu mare blândeţe respectând toate principiile

mobilizării atraumatice.
Imobilizarea în fractura de humerus se face cu atelă Kramer, cuprinzând articulaţia
scapulo-humerală, articulaţia cotului şi antebraţului. Se fixează cotul în unghi de 90 de grade.
Atela se fixează cu faşă elastică (atenţie să nu fie compresivă) şi apoi se fixează suplimentar de
trunchi.
Fractura de radius şi cubitus (antebraţ) se imobilizează cu atelă Kramer, gonflabilă,
vacumatică sau sisteme improvizate. Imobilizarea cuprinde articulaţia cotului şi articulaţia
pumnului. Mâna se sprijină de corp.

5.2.3.2. Fracturile membrului inferior

Fracturile de membru inferior sunt:
 fractura de femur;
 fractura de platou tibial;
 fractura de gambă ( tibie şi peroneu );
 fractura de calcaneu;
 fractura de tarsiene, metatarsiene şi falange.

Fractura de femur este urgenţă majoră, atunci când este însoţită de sângerare. Pacientul
poate pierde peste 1500 ml de sânge intrând în soc hemoragic. Imobilizarea fracturii de femur se
face pelvi-podal ( bazin – coapsă – genunchi – maleolă – laba piciorului ).
Mijloacele de imobilizare ale fracturilor sunt: atelele Kramer din sârmă, atele Spencer,
atele gonflabile, atele vacumatice sau chiar mijloace improvizate din material rigid ( carton,
scândură, placaje, rigle, Plexiglas, etc. ). Atelele se căptuşesc cu vată şi faşă pentru a fi comode
şi eficiente.
Analgezia este extrem de importantă, iar reevaluarea trebuie făcută pe toată perioada
transportului până la întâlnirea cu echipa medicală.

Fractura de platou tibial şi fractura de gambă ( tibie şi peroneu ).

Se utilizează diverse modele de atele mai sus enumerate. Obligatoriu imobilizarea trebuie
să cuprindă articulaţia genunchiului şi articulaţia tibio-tarsiană şi calcaneu. Atela se plasează
posterior. Se mai pot utiliza două atele aşezate lateral, respectând aceleaşi principii. Fixarea
atelelor trebuie să fie fermă, atraumatică.
Atenţie!!!
Evaluarea permanentă a pulsului sub focarul de fractură, culoarea tegumentului,
temperatura tegumentului.
Este interzisă utilizarea membrului la mers.

5.2.3.3. Fractura de bazin

Examenul bazinului se face prin mişcări fine de lateralitate. Dacă pacientul prezintă la
nivelul bazinului mobilitate excesivă, durere, impotenţă funcţională este vorba de o fractură de
bazin care trebuie imobilizată cu fixator extern sau în targa vacumatică. Fractura de bazin poate

44
deveni urgenţă majoră când este însoţită de hemoragie masivă ( peste 1500 ml sânge), fiind
necesară asistenţa medicalizată de urgenţă.
Examenul organelor genitale ( testicole, scrot, labii ).
La inspecţie putem observa: sângerări, hematoame masive, plăgi. Pacientul prezintă
durere atroce până la instalarea stării de soc. De asemenea hemoragiile sunt extrem de masive
deoarece organele genitale sunt foarte vascularizate.
Tratamentul constă în analgezie şi transport la spital.

5.2.3.4. Amputaţia
Constă în îndepărtarea completă a unui segment de membru. Acesta se acoperă cu
pansamente sterile, se aşează într-o pungă cu gheaţă şi se transportă de urgenţă (primele 3 ore de
la amputaţie) la clinica de chirurgie plastică şi reparatorie.

5.3. Traumatismele cranio – cerebrale

La nivelul capului se vor examina: scalpul, oasele feţei, piramidă nazală, ochii, urechile,
gura, mandibula.

Craniul : putem observa: înfundări, fracturi sau deformări ale oaselor craniene însoţite sau nu de
sângerări ale scalpului. Aceste sângerări se pansează cu comprese sterile, după care se aplică un
pansament compresiv tip capelină. Dacă există substanţă cerebrală în plagă, aceasta se acoperă cu
comprese sterile şi se pansează. Toate aceste leziuni reprezintă urgenţe majore şi trebuie să fie
transportate de urgenţă la spital. Nu este necesară dezinfecţia plăgii la locul solicitării, această
manevră fiind de competenţa spitalului. Orice plagă sau fractură a oaselor feţei se pansează şi se
transportă de urgenţă la spital.

Piramida nazală: se evaluează prin mişcări laterale uşoare. Fractura de piramidă nazală se
manifestă prin deformarea regiunii, tumefacţie, crepitaţii şi mobilitate la examinare. Poate fi
asociată cu sângerare nazală.
Ca tratament se aplică pe fiecare nară tampoane cilindrice care au rolul de a imobiliza
fractura şi de a opri sângerarea.

Ochii: pot prezenta fragmente de corpi străini, leziuni ale corneei şi chiar enucleere. În toate
cazurile se pun comprese sterile, se pansează şi se transportă la oftalmologie. Dacă pupilele sunt
inegale, acesta este un semn de leziune cerebrală gravă.

Urechile: pot prezenta tăieturi, sângerări şi chiar lipsa de substanţă. Se pansează şi se trimite la
spital. Dacă pavilionul urechii este detaşat se pune într-un câmp steril, se acoperă cu gheaţă şi se
transportă la spital cât mai repede posibil. Dacă în conductul auditiv extern observăm sângerare
sau un lichid gălbui ( lichid cefalorahidian ), cu o compresă curăţăm urechea, după care aplicăm
o compresă curată în conductul auditiv extern. Dacă şi această compresă se îmbibă cu sânge este
vorba de o leziune cerebrală gravă ( fractura de bază de craniu ) şi pacientul trebuie transportat
urgent la spital.
În spatele fiecărui pavilion auricular există un os spongios – osul mastoidian. Un
hematom la acest nivel, după un traumatism cranian, este un semn de leziune cerebrală gravă.

Gura: trebuie examinată cu atenţie. Pot apare sângerari ale limbii, gingiilor, palatului moale şi
dur care se tratează prin compresie locală cu comprese sterile. Deasemenea pot fi lezaţi dinţii.
Dinţii imobili şi fragmentele dentare se extrag pentru a prevenii aspiraţia acestora în plămâni.

Mandibula şi maxilarul: în căutarea elementelor de fractură sau instabilitate facială ( durere,

deformări, tumefacţii, crepitaţii osoase ). Fractura de mandibulă se identifică prin mobilitate

45
excesivă, crepitaţii osoase şi deformare. Se imobilizează cu faşă sub formă de căpăstru. În plus
poate fi imobilizată şi cu ajutorul colierului cervical ( 23, 27).
Semnele de suferinţă cerebrală ;
 tulburări ale stării de conştienţă ( agitat, obnubilat, convulsii ) ;
 tulburări de comportament ;
 scara Glasgow permite evaluarea stării de conştienţă, scorul Glasgow 8 şi mai mic
de 8, indică o leziune cranio-cerebrală gravă.

SCORUL GLASGOW AL COMELOR

A. Deschiderea ochilor Spontană 4

La apel 3
La stimul dureros 2
Nu deschide 1
B. Răspunsul verbal Orientat 5
Confuz 4
Cuvinte fără sens 3
Zgomote 2
Fără răspuns 1

C. Răspunsul motor La comandă 6

Localizează la stimul 5
Retrage la stimul 4
Flexie la stimul 3
Extensie la stimul 2
Absent 1

Limitări ale Scorului Glasgow: Scorul Glasgow nu se calculează la orbi, surzi, bolnavi
paralizaţi sau cu amputaţie, bolnavi cu hematoame gigante ale globilor oculari şi copii sub 2 ani.

5.4. Traumatismele colanei vertebrale

Pentru examinarea coloanei vertebrale cervicale, se fixează în ax, cu palmele, capul

victimei, se desface colierul cervical, şi al doilea salvator examinează partea anterioară a gâtului
şi apoi partea posterioară. Anterior pot fi plăgi, deformări, echimoze care ne sugerează că
pacientul a suferit un traumatism direct la acest nivel. Posterior pot apare crepitaţii osoase la
nivelul apofizelor vertebrelor, deformări, mobilitate excesivă şi durere locală. Acestea se pot
asocia cu tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor superioare şi inferioare. Tratamentul
constă în imobilizarea cu colier cervical şi cu dispozitiv universal de fixare a capului. Este
deosebit de important ca unul din salvatori să fixeze pe tot timpul evaluării capul. Pentru coloana
vertebrală se cunosc următoarele mijloace de imobilizare:
1. Colierul cervical ( este un dispozitiv obligatoriu pentru imobilizarea coloanei
cervicale. El va fi plasat imediat ce s-a realizat fixarea manuală a capului. Gulerul cervical
protejează coloana cervicală faţă de mişcările de flexie extensie, mai puţin faţă de cele de
lateralitate şi aproape de loc faţă de cele de rotaţie ( 26, 27 ).
Caracteristicele gulerelor cervicale :
 să fie semirigid ;
 să fie adecvat ca mărime ;
 să fie adecvat reliefurilor anatomice ale regiunii ;
 să fie uşor de plasat şi de ridicat;
 să fie uşoare şi uşor de întreţinut;

46
  să prezinte apertură anterioară ( pentru accesul la pulsul carotidian şi să poată permite
accesul chirurgical la calea aeriană ).
2. Targa fixă ( targa spinală )
3. Dispozitivul universal de fixare a capului
4. Vestă extractoarea tip KED
5. Saltea vacumatică

5.5. Traumatismele toracice

Examinarea toracelui se face prin inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.

La inspecţie obserăam:
– mişcările toracelui;
– deformaţii;
– asimetrii;
– escoriaţii, hematoame, echimoze, plăgi superficiale sau profunde;
– corpi străini.
La palpare pot apare: durere, crepitaţii osoase, mobilitate anormală.
La percuţie poate fi sonoritate ( aer între foiţele pleurale ) sau matitate ( sânge în torace ).
La auscultaţie zgomotele pulmonare pot fi asurzite sau normale.
Leziunile cele mai frecvent întâlnite la nivelul toracelui sunt: fracturile costale, fractura
de claviculă, luxaţia scapulo-humerală, luxaţia sterno-claviculară, obstrucţia căilor aeriene
superioare, voletul costal, pneumotorace ( aer între foiţele pleurei ) şi hemotorace ( sânge în
torace ).

Fracturile costale se tratează conservativ. Nu se imobilizează cu corset. Se administrează

algocalmin ca analgetic sau orice alt analgetic existent în trusa ( tramadol, piafen, etc ).
Atenţie!!! Trebuie întotdeauna să ne asigurăm că pacientul nu este alergic la
substanţele administrate.

Examinarea claviculelor se face bilateral prin inspecţie, palpare şi percuţie. În caz de

fractură apar deformaţii osoase, crepitaţii, durere atroce. Tratamentul constă în administrarea
unui analgetic şi fixarea cu un pansament în „ 8 “.
Atenţie foarte mare deoarece capetele osoase fracturate pot leza apexul pulmonar
producând insuficienţa respiratorie acută, sau pot leza artera subclavia producând o hemoragie
greu de stăpânit.

Examinarea articulatiilor scapulo-humerale se face bilateral. Frecvent la acest nivel

întâlnim luxaţia/subluxaţia acestei articulaţii care se manifestă prin durere atroce şi deformarea
regiunii. Tratamentul constă în administrarea unui analgetic, repunerea în ax a articulaţiei prin
manevre specifice cât mai repede posibil şi fixarea cu pansament tip Desault. Nu insistaţi să
repuneţi articulaţia în ax, administraţi analgetic, imobilizaţi articulaţia şi transportaţi pacientul la
ortopedie.

Obstrucţia căilor aeriene superioare ucide rapid. Pacientul horcăie, tegumentele se

albăstresc, este agitat şi apoi devine obnubilat, respiraţia devine din ce în ce mai greoaie, pulsul
scade sub 40 de bătăi pe minut, prezintă insuficienţă musculară majoră şi îşi poate pierde starea
de conştienţă.
Tratamentul constă în eliberarea căilor aeriene, manevra Heimlich, aspiraţia căilor
aeriene, administrarea de O2 cu debit 4 – 6 l/min., transport la spital.

47
 Voletul costal apare atunci când sunt fracturate 3 coaste în cel puţin 2 locuri. Peretele
toracic are „ mişcări libere ”, pacientul respiră greu şi are dureri atroce. Se administrează un
analgetic, O2 şi se imobilizează cu o bandă de leucoplast lată, segmentul flotant.

Pneumotoracele sufocant apare după traumatisme toracice acute: constă în acumularea

de aer între foiţele pleurale. Pacientul nu poate expira, are dureri toracice atroce şi prezintă
emfizem subcutanat, zgomote pulmonare diminuate, sonoritate pulmonară la percuţie (ca o tobă)
şi insuficienţă respiratorie acută. Tratamentul constă în decomprimare imediată prin întroducerea
unui ac în sp. II intercostal pe linia medio-claviculară pe marginea superioră a coastei subiacente.

Exuflaţia
Definirea generală a manevrei: manevră de urgenţă ce se efectuează în caz de
pneumotorax sufocant care angajează un pronostic vital.
Manevra este de maximă urgenţă pentru pacienţii care au o insuficienţă respiratorie extrem de
severă ca urmare a prezenţei unui pneumotorax sufocant şi al cărui risc vital este iminent şi imediat,
nepermiţând amânarea terapiei mai mult de l – 2'. Deci, în aceste condiţii, dacă echipa medicală este la
o distanţă mai mare, iar iminenţa de stop respirator a pacientului este reală şi datorată acestei cauze
( pneumotorax compresiv ), atunci manevra este singura care poate salva pacientul, cu condiţia ca
atât indicaţia cât şi realizarea să fie corecte.
Materiale necesare
 ac gros ( de preferat canulă de cel puţin 14-16G, sau ac pentru administrare
intravenoasă );
 soluţie pentru dezinfecţie;
 tampoane vată;
 mănuşi dacă este posibil.
Tehnica de lucru:
 personalul necesar – salvator cu pregătire corespunzătoare;
 poziţionarea pacientului decubit sau semişezând în funcţie de starea pacientului;
 mod de lucru:
- se vor căuta foarte repede semnele pneumotoraxului sufocant: dispnee foarte
intensă cu ortopnee, cianoză, agitaţie psihomotorie extremă, anxietate,
devierea traheei ( la baza gâtului ) spre partea opusă pneumotoraxului,
hemitoracele respectiv imobil, venele gâtului destinse, eventual emfizem
subcutanat şi timpanism la percuţie;
- se dezinfectează zona de puncţie;
- se puncţionează spaţiul II intercostal pe linia medioclaviculară. ( reperul
pentru spaţiul II intercostal este reprezenţat de unghiul Louis ), razant cu
marginea superioară a coastei inferioare, absolut perpendicular pe planul
peretelui toracic; în momentul străpungerii pleurei parietale aerul iese cu
zgomot şuierător;
- la ac se ataşează un deget de mănuşă din latex care va avea cealaltă
extremitate perforată, astfel ca în expir aerul să iasă din torace şi din mănuşă,
iar în inspir să nu pătrundă aer din afară în torace.
Complicaţii:
 infecţia;
 hemopneumotorax – lezarea pachetului vasculonervos intercostal;
 hemoragia externă dacă puncţia nu se realizează la locul menţionat şi se
lezează pachetul vasculonervos intercostal ( subcostal ).
Contraindicaţii:
Nu există contraindicaţii având în vedere că pneumotoraxul sufocant are risc vital imediat.

48
Limite:
 nu se face ventilaţie înainte de exuflaţie!
 această manevră măreşte rapid volumul de aer din pleură şi implicit presiunea
intrapleurală agravând starea pacientului.

Evaluare, interpretare:
În momentul exuflaţiei complete, semnele clinice ale pneumotoraxului se reduc
considerabil sau dispar şi pacientul în stop cardio respirator poate prezenta resuscitare
spontană. (17, 18).

Hemotoracele
Constă în acumularea de sânge în cavitatea pleurală. Pacientul prezintă şoc, stare care se
manifestă prin transpiraţii, obnubilare, tensiune arterială scăzută, puls crescut peste 120
bătăi/minut şi diminuarea zgomotelor pulmonare, colabarea venelor de la baza gâtului şi matitate
la percuţia toracelui.
În toate situaţiile este necesar apelarea serviciului de urgenţă şi transportul de urgenţă la
spital sub supraveghere medicală.

5.6. Traumatismele abdominale

Examinarea abdomenului se face prin inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.

La inspecţie observam:
 deformaţii;
 asimetrii;
 cicatrici postoperatorii;
 escoriaţii, echimoze, plăgi superficiale sau profunde;
 corpi străini.
La palpare abdomenul poate fi dureros şi tare ” abdomen de lemn ”.
Cele mai frecvente leziuni prin trauma abdominală sunt rupturi ale organelor interne
( ficat, splină, intestine), care produc hemoragie internă. Această leziune reprezintă urgenţa
majoră şi se transportă de urgenţă la spital.
În toate situaţiile corpii străini penetranţi nu se extrag. Se pansează şi se transportă la
spital unde sunt extraşi de către chirurg. Extracţia corpului străin în prespital poate provoca
leziuni şi hemoragii grave care nu mai pot fi controlate (15).

49
 Capitolul 6
HIPOTERMIA
PRIMUL AJUTOR ÎN HIPOTERMIE

Funcţia de termoreglare este definită ca şi capacitatea organismului de a-şi menţine

temperatura centrală între limite bine definite.
Organismul uman îşi menţine temperatura constantă în limitele unor mari modificări ale
temperaturii mediului.
Echilibrul termic este un proces dinamic, permanent, şi se realizează graţie unor
mecanisme complexe între producerea şi pierderea de temperatură.
Meţinerea constantă a temperaturii corpului în ciuda variaţiilor termice exogene şi a
diverselor activităţi ale organismului implică intervenţia unor modificări funcţionale complexe
( metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine, etc. ) coordonate de
hipotalamus.

MECANISME FIZIOLOGICE ÎN TERMOREGLARE

Mecanisme activate de frig Mecanisme activate de căldură
Care cresc producţia Care scad producţia Care cresc pierderea Care scad producţia
de căldură de căldură de căldură de căldură
 frisonul;  vasoconstricţie  vasodilataţie  anorexia;
 foamea; cutanată; cutanată;  apatia;
 activităţi voluntare  ghemuire;  transpiraţie;  inerţia
 oripilaţie  intensificarea
respiraţiei

Definiţie: scăderea temperaturii centrale a corpului (măsurate la nivel esofagian, rectal, timpanic)
sub 35°C ( 95°F ).

Etiologie ( cauze ).
 Hipotermie indusă prin manevre terapeutice;
 Hipotermie accidentală:
– primară, prin expunere la temperaturi scăzute;
– secundară, datorată unor suferinţe (termoreglare ineficientă).

Mecanismele de pierdere a temperaturii:

 RADIAŢIA: – pierderea de căldură în mediul înconjurător datorită gradientului de
temperatură. Factorii importanţi în pierderea de căldură prin radiaţie
sunt suprafaţa corporală şi gradientul de temperatură.
 CONDUCŢIA: – PRIN CONTACT DIRECT dintre obiecte şi transfer molecular de
energie calorică;
– Apa determină pierderea căldurii din corp de 25 de ori mai repede
decât aerul, deoarece are o densitate mai mare.
( Rămâi uscat = rămâi în viaţă )
 CONVECŢIA: – procese de conducţie unde unul dintre obiecte este în mişcare;
Rata de pierdere a căldurii depinde de densitatea substanţei în
mişcare şi de viteza substanţei în mişcare. ( Vântul este un exemplu
de efect al convecţiei aerului. Prin măsurarea intensităţii vântului
rece se obţine cantitatea de căldură pierdută în mediu comparativ cu
temperatura constantă a aerului. )
 EVAPORAREA: Pierderea de căldură prin transformarea apei din lichid în gaz.
50
Factori determinanţi şi favorizanţi:
 temperatura scăzută a mediului;
 echipament necorespunzător;
 umezeală;
 oboseală fizică, epuizare;
 deshidratare;
 alimentaţie deficitară;
 ingestie de alcool;
 nu are cunostinţe despre hipotermie;
 vârsta;
 boli asociate.
Stările hipotemiei: Clasificarea este în funcţie de valoarea temperaturii centrale.
Se cunosc 3 stadii ( faze ):
 HIPOTERMIA UŞOARĂ – cu temperatura centrală 32 – 35° C ( 89.6 – 94.9° F )
– Clinic  tensiunea arterială ( TA )
cresc iniţial, iar apoi
 frecvenţa cardiacă ( AV )
scad dacă se agravează hipotermia
 frecvenţa respiratorie ( FR )
 starea de conştienţă se alterează de la stupoare la stare confuzională;
 tonusul muscular creşte şi se asociază cu frisonul;
 vasoconstricţie periferică evidenţiată prin scăderea pulsului periferic,
paloarea extremităţilor;
Consecinţa vasoconstricţiei periferice provoacă creşterea volumului
sanguin central producând creşterea diurezei ( diureza rece ). Aceasta
poate provoca hipovolemie semnificativă.
 scade debitul cardiac pe măsura scăderii temperaturii.
 HIPOTERMIA MODERATĂ – cu temperatura centrală 28 – 32° C ( 82.4 – 89.4° F )
– Clinic  obnubilare → comă
 pierderea activităţii motorii fine ( în special a mâinilor ), determinate de
scăderea fluxului sanguin periferic;
 stare de conştienţă alterată ( cuvinte neinteligibile );
 frison violent;
 tulburări de comportament (dezbrăcare parodoxală fără percepţia
frigului);
 afectivitate plată.
 HIPOTERMIA SEVERĂ – cu temperatura centrală mai mică de 28°C ( 82.4°F )
– Clinic  imediat ameninţătoare de viaţă;
 frisonul are loc în două valuri:
- violent cu pauze din ce în ce mai lungi;
- absent.
 pierderea de echilibru, până la ghemuire ( pentru a conserva căldură );
 rigiditate musculară;
 tegumente palide:
- frecvenţa cardiacă scade;
- frecvenţa respiratorie scade;
- scade fluxul sanguin periferic.
 MOARTEA PRIN HIPOTERMIE
– Clinic  respiraţia devine agonică şi foarte superficială;
 inconştient;
 se dezvoltă tulburări de ritm, orice mişcare bruscă poate determina
fibrilaţie ventriculara ( F.V. );
 stop cardiac, deces.
51
Evaluarea victimei hipotermice:
Se face utilizând protocolul A, B, C, D, E, la care se adaugă examinarea temperaturii
utilizând termometrul timpanic.
A Eliberarea căilor aeriene (atenţie la coloana cervicală);
B Respiraţia ( metoda P.A.S.: priveşte, ascultă, simte);
C Circulaţia (determinarea pulsului carotidian şi femural);
D Statusul neurologic: conştient / inconştient;
E Expunerea la factorii de mediu
Atenţie!!! la haine ude sau umede.

Cum se face examinarea ?

 conform protocolului de examinare primară şi secundară (atenţie: coloana
cervicală).

Tratamentul hipotermiei:
Principiile de bază în reîncălzirea unei victime hipotermice sunt:
 conservarea căldurii organismului;
 înlocuirea energiei consumate pentru generarea căldurii necesare ( exemplu: frisonul
este capabil să crească căldură organismului cu 2° C într-o oră ).

 Forma încălzire pasivă externă

uşoară  pături calde, sac de dormit;
32 – 34.9°C  îmbrăcăminte uscată, folie izotermă;
( 89.6 – 94.9°F )  repaus;
 adăpost, posibil încălzit;
 administrarea de lichide calde şi substanţe energizante:
– hidraţi de carbon;
– proteine.
Interzis: – alcool;
– cofeină;
– tutun.
 Forma încălzire activă externă:
medie  pături electrice;
28 – 31.9°C  sticle cu apă caldă;
( 82.4 – 89.4°F )  surse de încălzire:
– radiatoare;
– aeroterme.
 pături încălzite.
 Forma reîncălzire activă:
severă  fluide încălzite la 42°C;
< 28 °C  oxigen umidificat încălzit la 42°C;
( < 82.4°F )  lavajul nazo-gastric;
 bypass coronaro-pulmonar;
 bypass venos-venos, etc.
Acesta ultimă formă este utilizată exclusiv de echipe medicale
complexe specializate.

52
Observaţii:
 pacientul hipotermic dezvoltă frecvent fibrilaţie ventriculară ( FV ), tulburare de ritm
responsabilă de oprirea cardio-pulmonară;
 diureza excesivă asociată hipotermiei poate produce hipovolemie conducând astfel la o
eventuală scădere a tensiunii arteriale în timpul reîncălzirii;
 corectarea rapidă a hipotermiei provoacă tulburări grave de coagulare;
 resuscitarea cardio-pulmonară se face până la reîncălzirea pacientului evitând
administrarea de medicaţie dacă temperatura centrală nu este mai mare de 30°C;
 în prespital se vor face cât mai puţine manevre, din motiv de instabilitate cardiacă.

Atenţie !!!
 VICTIMA COMATOASĂ – MONITORIZAREA TEMPERATURII;
 HIPOTENSIUNEA se corectează prin reumplere vasculară;
 Midriaza bilaterală ( pupile mari ) şi reflexul fotomotor ( pupila se măreşte sau se
micşorează la lumina ) nu îndreptăţesc oprirea resuscitării cardio-pulmonare;
 Resuscitarea cardio-pulmonară la hipotermic se face cu reîncălzirea şi se continuă 30 min
după atingerea temperaturii centrale de 36°C.

DEGERĂTURILE

Definiţie: Rana provocată de frig la extremităţile neprotejate, umede şi slab perfuzate ( nas,
urechi, faţa, mâini, picioare ).

Cauza: Cristalizarea apei din piele şi ţesutul subcutanat în timpul expunerii îndelungate la
temperaturi scăzute şi fără protecţie adecvată.

Factori favorizanţi:
 viteza vântului;
 umezeală;
 lipsa de echipament;
 vârsta;
 oboseală, epuizarea, etc.

Fiziopatologie:
 distrugerea directă a ţesutului cauzată de frig;
 leziunea tisulară provocată de vasoconstricţia iniţială şi mai târziu vasodilataţia cu edem
secundar, agregarea plachetară şi tromboza vaselor.

Diagnostic:
 paloarea pielii cu un aspect de “sticlă”;
 discomfort termic, urmat de parestezii;
 durerea.

Clasificarea:
 grad hiperemie;
ul I edem.

 grad hiperemie;
ul II flictene.

 grad necroza tegumetelor şi ţesutului subcutanat.

ul III

53
  grad necroza fasciei şi a muşchiului subadiacent.
ul IV
Tratament:
 scoaterea victimei din atmosfera rece şi umedă;
 îndepărtarea hainelor umede;
 reîncălzirea: utilizând ca metodă submersia suprafeţelor îngheţate în apa
încălzită la
38 – 40° C;
 terapia durerii: analgetice ( Algocalmin, Tramadol, etc. );
 prevenirea infecţiei şi limitarea leziunilor tisulare:
– pansament steril;
– transport către o instituţie (echipă) specializată.
Nu se folosesc antibiotice cu scop profilactic.
Atenţie !!! Dacă degerăturile sunt asociate cu hipotensiune forma medie şi severă,
tratamentul de elecţie este cel prevăzut la hipotensiune.
 învelirea cu folie termoizolantă (cu argintiul spre interior) în vederea
transportului.
 învelirea în sac termoizolant, pe timpul transportului.

Ce nu trebuie făcut:
 frecarea cu zăpadă sau flagelarea zonelor degerate;
 scoaterea încălţămintei fără protejarea termică a extremităţilor;
 administrarea cu scop profilactic al antibioticelor şi vasodilatatoarelor ( Pentoxifilin,
Hydergin, Xantinol );
 plecarea în ture dificile şi fără antrenament.

54
 Capitolul 7
HIPERTEMIA – INSOLAŢIA

Definiţie: Forma specială a şocului caloric ca răspuns la insuficienţa mecanismelor termoreglării

în vederea menţinerii homeostaziei ( echilibrul organismului ).
Este o urgenţă cu risc vital.

Cauza:
 expunerea îndelungată la razele solare;
 lipsa de echipament de protecţie;
 lipsa de antrenament;
 vârsta, deshidratarea;
 consumul de alcool, droguri;
 boli asociate: febră, boli cardiace, vasculare, cutanate.

Factori de mediu favorizanţi:

 temperatura ridicată;
 umiditatea excesivă.

Diagnostic:
 antecedente: expunerea la căldură;
 creşterea temperaturii peste 39° C;
 boli asociate cu disfuncţie severă a sistemului nervos central.

Manifestări clinice:
 tulburări neurologice
 tulburări cardio- –
vasculare
 tulburări respiratorii
 tulburări digestive
 manifestări cutanate
– comportament bizar
– delir, cefalee;
– confuzie;
– convulsii;
– comă
tahicardie ( ritm cardiac crescut )
– tensiune arterială scăzută sau normală în funcţie de
gradul de insolaţie;
– forma uşoară – frecvenţă respiratorie normală;
– forma severa – reducerea frecvenţei respiratorii.
– greaţă;
– vărsături.
– hiperemie ( tegumente roşii );
– paloare ( în forme severe ).

Tratament:
 IZOLAREA VICTIMEI DE RAZELE SOLARE;
 răcire imediată;
– directă:  imersia în apă rece;
 masajul cutanat al membrelor pentru contracararea vasoconstricţiei;
 pungi cu gheaţă ( axile, gât, coapsă, cap ).
– prin evaporare:
 victima dezbrăcată şi stropită cu apă caldă, aşezată pe o targă;
 utilizarea curenţilor de aer rece din ventilatoare, uscătoare de păr.

55
  transportul la institutii specializate – izolarea pe timpul transportului;
 monitorizarea funcţiilor vitale pe toată perioada transportului;
 monitorizarea temperaturii central permanente:
 în scop diagnostic;
 în scop de supraveghere.

Prevenirea insolaţiei:
 protejarea extremităţilor la factorii de mediu ( razele solare ):
 acoperirea capului ( protejare );
 acoperirea ochilor.
 limitarea expunerii prin evitarea ascensiunii în zilele şi la orele cu radiaţii solare
puternice;
 educaţia.

56
 Capitolul 8
ŞOCUL

Definiţie:
 Perfuzia şi oxigenarea neadecvată a organelor şi ţesuturilor;
 Circulaţie sanguină neadecvată nevoilor metabolice ale organismului.

Recunoaşterea şocului:
 Semne discrete în funcţie de tipul de şoc;
 Identificarea cauzei este mai puţin importantă decât începerea tratamentului.

Scopul:
 Refacerea perfuziei tisulare, corectarea stării de şoc;
 Reevaluarea frecventă a răspunsului la tratament.

Calsificare:
 Şocul hemoragic:
– pierderea acută de sânge
 poate fi: -internă
-externă
– clasificarea după cantitatea de sânge pierdut:
 stadiul I – pierdere < 750 ml de sânge
– clinic: uşor anxios
T.A. normală;
F.R. normală ;
puls <100 bătăi/min.
 stadiul II – pierdere de sânge 750 – 1500 ml de sânge
– clinic: moderat anxios
T.A. normală;
F.R. 20 – 30/min ;
Frecvenţa cardiacă ( puls ) mai mare de100 bătăi/min.
 stadiul III – pierdere de sânge 1500 – 2000 ml de sânge
– clinic: confuz
T.A. scăzută;
F.R. 30 – 40/min
Puls > 120 bătăi/min
 stadiul IV – pierdere de sânge > 2000 ml de sânge
– clinic: letargie, comă
T.A. foarte scăzută;
F.R. > 40/min ;
Puls > 140 bătăi/min.

Atenţie!!!
Progresiunea semnelor şi simptomelor nu este întotdeauna corelată cu gravitatea şocului.
Atenţie la copii şi bătrâni.

57
FORME NEHEMORAGICE DE ŞOC:

 Şocul hipovolemic ( prin vărsături, diaree ):

– forma de şoc nehemoragic cauzat de :
 vărsături, diaree;
 trecerii lichidelor în alte spaţii.
 Şocul anafilactic:
– cauze: reacţii alergice eliberatoare de mediatori vasoactivi care determină edeme
ale căilor respiratorii superioare şi vasodilataţie periferică.
 Şocul septic:
– complicaţie tardivă sau întârziată a infecţiilor;
– pacient hipertermic sau hipotermic.
 Şocul obstructiv:
– semn clinic de recunoaştere este turgescenţa ( umflarea ) venelor jugulare ( de la
baza gatului );
– cauze:
 pneumotoracele sufocant ( aer în cavitatea pleurală);
 embolia pulmonară
 Şocul cardiogen:
– tulburarea funcţiei cadiace:
 T.A. scăzută;
 puls accelerat;
 jugulare turgenscente;
 respiraţie dificilă.
– cauze: infarct de miocard, contuzie miocardică.
 Şocul neurogen:
– produs de leziune medulară şi pierderea controlului nervos simpatic
– cauze: traumatisme.
 Şocul spinal:
– este un fenomen “ electric “ la nivelul măduvei spinării.
– clinic: pierderea tonusului muscular şi al reflexelor.

MANIFESTĂRI CLINICE ALE ŞOCULUI:

 Simptome generale:
– slăbiciune;
– vertij:
 greţuri;
 senzaţie de “moarte” iminentă
 Semne generale:
– stare de conştienţă alterată sau confuzie mergând până la comă;
– tegumente reci, umede, cenuşii;
– transpiraţii abundente, reci;
– tahicardie (bătăi cardiace accelerate);
– tahipnee (respiraţie cu frecvenţă crescută);
– hipotensiune (tensiune arterială scăzută);
– scăderea diurezei (oligurie).

CAUZE: au fost enumerate la tipuri de şoc

58
EVALUAREA:

 A – Căi aeriene
 B – Respiraţia: oxigenare, ventilaţie;
 C – Circulaţia: – oprirea hemoragiei;
– evaluarea existenţei şocului “ obstructiv ”
 D – Evaluarea neurologică;
 E – Expunerea la factorii de mediu.

PRIMUL AJUTOR, TRATAMENT:

A. Măsuri generale:
 SCOATEREA DIN MEDIU;
 ASIGURAREA ZONEI;
 COMUNICAREA CU DISPECERATUL ( Dispeceratul Unic – 112 şi / sau
Dispeceratul Salvamont – pentru informarea Dispeceratului Unic );
 EVALUAREA FUNCŢIILOR VITALE ŞI REEVALUAREA PE TIMPUL
TRANSPORTULUI;
 oprirea hemoragiilor externe:
– pansament compresiv;
– garou.
 identificarea hemoragiilor interne ( T.A. scăzută, puls accelerat, respiraţie dificilă ) în
vederea transportului rapid la o unitate sanitară specializată;
 corpii străini nu se extrag ( se pansează ), îndepărtarea lor se face la sala de operaţie;
 combaterea durerii, numai la pacientul conştient;
 imobilizarea fracturilor – atenţie – coloana vertebrală;
 protecţia termică:
– folie Sirius;
– pătura izotermă;
– sac de dormit.
 transportul se face cu mijlocul de transport cel mai adecvat; respectând indicaţiile şi
contraindicaţiile fiecărui tip de echipament;
 triajul victimelor: după tipul de leziune;
B. Măsuri specifice:
● după tipul de şoc:
 şoc hemoragic: – oprirea hemoragiei;
 şoc hipovolemic: – administrarea de lichide orale când avem toleranţă
digestivă bună;
 şoc anafilactic: – recunoaştere;
– adrenalina pe cale subcutanată.
 şoc obstructiv:
– pneumotoracele sufocant: ● recunoaştere;
 transport rapid;
 oxigen pe mască.

REZUMAT:
 tratamentul şocului în timpul evaluării primare;
 evaluează pierderea volemică iniţială;
 evaluează pe cât posibil tipul de şoc;
 reevaluează răspunsul la tratament;
 transportul rapid, corect cu reevaluarea funcţiilor vitale;

59
  comunicarea permanentă cu dispeceratul.
ANAFILAXIA

Reprezintă o situaţie de reacţie antigen – anticorp determinată de o serie de substanţe

prezente în mediu, medicamente urmate de manifestări clinice extrem de complexe provocate de
eliberarea în sânge a aminelor vasoactive ( histamină ), tromboxani, prostaglandine, leucotriene.
Reacţia anafilactică este un proces complex cu un ansamblu de simptome şi semne.
Cauzele cele mai frecvente ale reacţiilor anafilactice sunt:
 înţepături de insecte viespi, albine.
 substanţe chimice medicamente, vaccinuri, coloranţi inclusiv cei alimentari,
conservanţi, detergenţi.
 mucegaiuri, păr de animale, polen.

Simptomele sunt:
 la nivelul tegumentelor poate apare:
– eritemul cutanat generalizat;
– erupţie extinsă reliefată din suprafaţa pielii cu organizare în placarde;
– prurit;
– edem al nivelul buzelor şi limbii;
– pruurit nazal, rinoree apoasă, strănut, obstrucţie nazală;
– conjunctivită ( prurit, lacrimaţie, eritem conjunctival ).
 respiratorii:
– semne de obstrucţie a căilor respiratorii superioare prin spasm şi edem la
nivelul orificiului glotic - stridor ( inspir şuierător), dispnee inspiratorie ( dificultate
de a inspira ), schimbare rapidă a vocii, răguşeală, agitaţie, transpiraţii, senzaţie de
moarte iminentă.
– semne de obstrucţie a căilor respiratorii inferioare prin spasm şi edem la
nivelul bronhiilor mici – dispnee expiratorie ( dificultatea expulzării aerului în
expir ), wheezing ( expir şuierător), tuse seacă, frecventă, chinuitoare.
 cardiovasculare – colapsul cardiovascular:
– tahicardie;
– puls periferic filiform, greu perceptibil;
– alterări ale stării de conştientă prin scăderea perfuziei cerebrale.
 digestive:
– dureri abdominale;
– vărsături frecvente, în cantitate mare;
– diaree.

Primul ajutor:
 identificarea şi / sau îndepărtarea cauzei generatoare;
 evaluarea funcţiilor vitale;
 anunţarea dispeceratului şi transportul de urgenţă al pacientului la o unitate
spitalicească;
 întinderea la orizontală a pacientului cu picioarele ridicate ( Poziţia Trendelenburg ).

60
 Capitolul 9
SISTEME DE IMOBILIZARE ŞI
TRANSPORT PENTRU VICTIMA TRAUMATIZATĂ

Victimele traumatizaţe se transportă la spital în cele mai sigure, comode şi eficiente

sisteme de imobilizare. O targă trebuie să fie uşoară, uşor de manevrat, rezistentă la şocuri, uşor
lavabilă, să nu fie casantă şi să aibă dimensiuni adecvate.
Mijloacele de transport ale victimelor joacă un rol important în îngrijirea specifică a acestor
pacienţi, transportul fiind parte integrantă din atitudinea terapeutică adoptată faţă de aceştia.
Criteriile după care se aleg mijloacele de transport sunt:
 tipul situaţiei clinice ( medical sau traumă );
 profilul şi complexitatea leziunilor;
 spaţiul de lucru, posibilitatea de a improviza anumite tipuri de tărgi;
 calitatea drumului de acces;
 necesitatea de a se adopta anumite poziţii particulare de transport;
 necesitatea de a decide în situaţia accidentelor cu victime multiple.

Poziţii particulare de transport:

 semişezând cu toracele ridicat – insuficienţa respiratorie acută;

 semişezând, cu toracele ridicat şi membrele – edemul pulmonar acut;
inferioare coborâte sub planul trunchiului
 Trendelenburg, culcat pe un plan oblic cu – victima în şoc;
membrele inferioare mai sus decât capul
 culcat pe partea bolnavă – victima cu afectare pleuroparietală
unilaterală;
 decubit lateral în,, poziţie de siguranţă" – victima comatoasă la care nu s-a
protejat calea aeriană prin alte mijloace
tehnice;
 decubit dorsal, cu axarea perfectă a coloanei – victima politraumatizată.
vertebrale

Toate mijloacele de transport folosite de salvatori în prespital trebuie să aibă o serie de

caracteristici:
 să fie uşor de manevrat;
 să fie uşoare;
 să nu fie casante;
 să fie uşor de curăţat;
 să fie rezistente;
 să aibă dimensiuni adecvate la talia pacientului;

61
 Mijloacele ce pot fi folosite se împart în:

A. Mijloace pentru imobilizare:

● Colierul cervical pentru coloană cervicală:

– imobilizarea cervicală la locul accidentului este CRITICA în prevenirea pericolelor
cauzate de leziunile stabile sau instabile ale coloanei cervicale;
– avantajul optim al pacientului este asigurat prin 4 paşi simpli:

1. Se aliniază capul în poziţia – numai dacă această manevră nu este contraindicată de

neutră protocol
2. Se măsoară pacientul – se consideră distanţa dintre umăr şi bărbie;
3. Selectarea mărimii – se alege una dintre cele 4 mărimi;
– se identifica mărimea corespunzătoare de pe guler;
– se ajustează şi se blochează gulerul:
- se ajustează suportul bărbiei la mărimea selectată;
- blochează lateralele prin apăsarea celor două clipsuri
de fixare.
4. Preformarea şi aplicarea – gulerului i se dă forma circulară cu care va înconjura gâtul;
gulerului – în timp ce capul este menţinut în poziţie neutră se aplică
gulerul: se amplasează corect suportul bărbiei sub bărbia
pacientului;
 se trage de capătul gulerului în timp ce partea din faţă
se menţine fixată bine sub bărbie apoi se închide gulerul;
 pentru pacientul culcat pe spate se fixează mai întâi
partea din spate a gulerului apoi se aranjează suportul
pentru bărbie;
 dacă e nevoie de o altă dimensiune, se scoate gulerul
pentru a preveni întinderile sau traumatismele apoi
se redimensionează şi se aplica din nou.

– în cazul unei suspiciuni de leziune de coloană se recomandă întotdeauna un sistem

complet de imobilizare pentru a proteja, imobiliza, stabiliza şi susţine coloana vertebrală;
– terapia nu este definitivă fără soluţia completă care presupune utilizarea tărgii de
coloană, a gulerului şi a dispozitivului pentru imobilizarea capului, toate împreună.

62
 ● Targa rigidă pentru coloana cervicală
Este o targă confecţionată sau improvizată din lemn, material plastic sau fibră de
sticlă, care este folosită pentru extragere din locuri strâmte cât şi pentru transportul pacienţilor
politraumatizaţi şi nu numai. Pacientul se plasează pe targă după care este legat pe aceasta cu
benzi late de material. Necesită 2 – 6 persoane pentru transport.
Manevra este reprezentată de o succesiune de mişcări cu pacientul perfect axat şi susţinut
în această poziţie de minim 4 salvatori, al cincilea fiind cel care plasează şi fixează targa la spatele
pacientului, acesta fiind apoi lăsat pe targă. Centurarea pacientului pe targă este efectuată tot în
bloc prin translaţie, simultan de către toţi salvatorii la comanda liderului. Fixatorul de cap este
realizat din material dur, dar netraumatizant, reprezentat prin două braţe laterale fixate cu benzi
adezive la nivelul frunţii şi mentonului. Restul corpului este fixat de targă cu benzi (chingi)
autoadezive şi reglabile.

● Targa lopată din material dur, uşor (duraluminiu) formată din două jumătăţi simetrice
uşor articulabile de mare rezistenţă care permit imobilizarea şi transportul pacientului pe distanţe
scurte.
Protocolul de utilizare este acelaşi cu cel de mai sus. Nu este prevăzută cu chingi sau benzi
de fixare.

● Targa cochilie
Reprezintă o variantă constructivă a unei tărgi de transport montane, cu forma derivată din
forma saltelei vacum
după vidare, şi care
este confecţionată din

63
material plastic tratat special şi stilizat în interior pentru a respecta curburile anatomice ale
coloanei vertebrale. Aceasta targă este adecvată transportului direct pe zăpadă a pacientului
traumatizat în mediu montan unde alte mijloace de evacuare şi transport nu pot fi folosite, fiind
tractată pe sol de către echipa medicală. Necesită 2 – 4 salvatori pentru transport.

● Targa prelată
Este o targă confecţionată din prelată rezistentă, uşoară, nerigidă (fig. 36), care ocupă
puţin loc şi care este utilă transportului celor mai mulţi dintre pacienţii netraumatizaţi,
exceptându-i pe cei care necesită transport în poziţii speciale, cu toracele ridicat. Necesită 4 – 6
salvatori pentru transport, număr egal pe fiecare parte.

● Targa tip UT 2000

Este o targă care
respectă curburile anatomice
ale coloanei vertebrale. Cu
aceasta pacientul se transportă
pe zapadă şi pe uscat fiind
prevăzută pe timpul sezonului
uscat cu una sau două roţi, iar
pe timpul iernii poate fi
tractată direct pe zăpadă.
Avantajele utilizării
acestui tip de targă:
 este uşoară 7 – 10 kg ;
 foarte rezistentă ;
 uşor de transportat, se poate
descompune în trei
subansamble ;
 fixarea accidentatului în
targă este comodă şi sigură;
 sistemul cu roţi permite ca
aprox. 70% din greutatea totală ( targă + accidentat ) să fie preluată de acestea, salvatorii
montani trebuind doar să o echilibreze şi frâneze ;
 fixarea accidentatului în targă trebuie să mai respecte următoarele reguli :
o primul pas este acordarea primului ajutor;
o protecţia şi tratamentul împotriva hipotermiei sau hipertermiei prin utilizarea
foliei tip Sirius şi introducerea într-un sac termoizolant de transport;
o imobilizarea în atela vacum la politraumatizat sau cu traumatism de coloană;
o fixarea victimei cu chingi.

64
 Pacienţii sunt transportaţi cu aceste mijloace până la întâlnirea cu echipa medicală care va
transporta pacientul cu ambulanţa sau cu elicopterul.

B. Mijloace de imobilizare

● Salteaua vacumatică
Targa vacum reprezintă o alternativă la targa rigidă de coloană, mai ales pentru pacientul
traumatizat care prezintă şi instabilitatea bazinului sau necesită transport pe distanţe mari şi lungi.
Acest mijloc nu poate fi folosit la extricare şi trebuie completat cu fixarea cu benzi frontale şi
mentoniere a capului.

 Atelele simple lineare

Sunt atele rigide, capitonate, radiotransparente, care se pot folosi la imobilizarea extremităţiilor
distale ale membrelor, dar datorită faptului că necesită fixare circulară cu faşă sunt incomode la
utilizare, fiind mai laborioase atât la montare cât şi la ridicare.

 Atelele gonflabile
Sunt atele deosebit de utile lucrului în prespital, fiind livrate în seturi de atele adecvate
diverselor segmente de membre ce pot fi afectate, având foarte multe dintre avantajele menţionate
anterior, dar şi câteva dezavantaje importante, care le limitează utilizarea la câteva situaţii:
Aceste dezavantaje sunt reprezentate de:
– compresiunea circulară susţinută, cu risc de ischemie; sindromul de
compartiment;
– presiunea de insuflare nemăsurabilă;
– acces dificil la extremităţile distale ale membrelor fracturate, atela de acest tip îmbracă
complet membrul afectat, până deasupra articulaţiei supradiacente focarului de
fractură;
– aceste dezavantaje fac ca acest tip de atele să fie folosite cu predilecţie pentru
imobilizarea unor fracturi deschise cu sângerare importantă în focarul de fractură,
acolo unde cu ajutorul atelei se realizează şi hemostaza provizorie.

 Atelele vacumatice
Reprezintă echivalentul saltelei vacum pentru imobilizarea membrelor, fiind excepţionale
pentru imobilizarea segmentelor distale ale membrelor, prin îndeplinirea tuturor condiţiilor de mai
sus.

● Atelele de tracţiune
Reprezintă singurele atele pentru reducere şi imobilizare folosite în prespital, toate celelalte
menţionate realizând doar imobilizarea fracturilor. Utilizarea acestei atele presupune un program
special de educaţie medicală şi odată utilizată continuarea fixării şi imobilizării se va face numai
după preluarea prin alte mijloace de extensie.
Contraindicaţiile utilizării acestei atele:
– fractura de gleznă, tibie sau genunchi;
– fractura de bazin.

65
 Capitolul 10
URGENŢELE MEDIULUI

10.1. MUŞCĂTURA DE ŞARPE

Muşcătura de şarpe este frecventă în zonele cu vegetaţie abundentă şi expunere bună la
soare, liziere de pădure, câmpie, maluri de râuri, fiind accidente frecvente pe timpul zilei sau în
amurg, şi foarte rare noaptea.
Gravitatea muşcăturilor depinde de toxicitatea/potenţa veninului, agresivitatea şarpelui
precum şi de profunzimea în ţesuturi.
Veninul la vipera cu corn este o hemotoxină care determină tulburări de coagulare prin
distrugerea pereţilor vasculari, distrugerea trombocitelor şi scăderea factorilor de coagulare, iar local
determină necroza ţesuturilor şi flictene.
Semnele şi simptomele locale şi regionale după muşcătura viperei cu corn sunt:
 durere;
 tumefiere/edem la nivelul zonei de inoculare;
 echimoză;
 fasciculaţii;
 vezicule;
 necroză tisulară.

Simptomele sistemice:
 furnicături periorale;
 amorţirea extremităţilor;
 gust metalic în gură;
 greţuri, vărsături;
 slăbiciune generalizată;
 transpiraţii;
 paloare;
 coagulopatii;
 convulsii, paralizie.

Confirmarea diagnosticului de muşcătură de şarpe veninos se face prin:

– anamneză;
– marcă traumatică determinată de muşcătură-puncte de pătrundere a dinţilor;
– 1 – 4 ( dacă şarpele a muşcat de mai multe ori ). Dacă marca traumatică este
reprezentată de mai multe coloane de muşcături – şarpele este neveninos;
– semne locale + / – generale.

Primul ajutor constă în:

 menţinerea pacientului în repaus şi transportarea sa de către salvatori spre echipa
medicală;
 garou la rădăcina membrului afectat;
 membrul afectat se menţine în poziţie proclivă ( mai jos decât restul corpului );
 este de preferat să nu se practice incizia zonei afectate ;
 cu ajutorul unei ventuze se poate tenta aspiraţia din plagă a veninului, dar
rezultatul nu este constant;
 evaluarea permanentă a funcţiilor vitale utilizând protocolul A, B, C.

66
10.2. INTOXICAŢIILE

Sunt situaţii de urgenţă determinate de contactul organismului cu substanţe toxice care au ca

rezultat alterări în funcţia anumitor organe sau sisteme. Acestea se pot produce pe cale digestivă,
cutanată sau respiratorie, caracteristicile fiecărei intoxicaţii în parte depinzând de natura toxicului,
cantitatea absorbită ( durata de contact şi concentraţia toxicului), starea anterioară a organismului.
Intoxicaţiile pot fi voluntare sau accidentale, produse în mediul casnic sau industrial.
Pentru salvatori prezintă importanţă următoarele probleme:
 suspicionarea intoxicaţiei + / – a traumei asociate;
 identificarea căii de contaminare, precauţiile pentru salvator;
 aplicarea măsurilor de decontaminare imediată;
 evaluarea primară a pacientului;
 susţinerea funcţiilor vitale ale pacientului şi anunţarea echipelor medicale.

10.2.1. Intoxicaţia cu monoxid de carbon (CO)

Se produce pe cale respiratorie, în mediu închis, cu ardere incompletă. Monoxidul de carbon
este un gaz incolor, inodor, cu o foarte mare afinitate pentru hemoglobina cu care formează un
complex foarte stabil-carboxihemoglobina. Din acest motiv oxigenul nu mai este transportat la
ţesuturi de către hemoglobină, ceea ce face să apară suferinţa tisulară. Salvatorul are risc de
intoxicaţie pe timpul extragerii victimei din mediu, şi trebuie să acţioneze în cunoştinţă de cauză.

Clinic:
 alterare progresivă a stării de conştienţă, somnolenţă, până la abolirea
conştienţei;
 dureri de cap;
 tulburări de echilibru;
 vărsături;
 convulsii în formele severe;
 alterări ale respiraţiei, până la stop respirator;
 alterări cardiace, tulburări de ritm cardiac grave – stop cardiac;
 pe măsură ce intoxicaţia progresează pacientul prezintă o coloraţie roz – roşu din
ce în ce mai intensă, generalizată la nivelul tegumentelor ( „ morţii frumoşi ” ).

10.2.2. Intoxicaţia cu alcool etilic

Se produce pe cale digestivă prin ingerarea de alcool etilic.

Clinic:
 alterarea progresivă a conştienţei până la abolire;
 scăderea atenţiei, capacităţii de concentrare, a timpului de reacţie, a reflexelor;
 scăderea acuităţii vizuale;
 tulburări de vorbire;
 tulburări de echilibru;
 dezinhibiţie psihică, instabilitate comportamentală, agresivitate, agitaţie, etc.;
 vărsături;
 uneori convulsii;
 tulburări respiratorii în consum exagerat şi / sau poziţie incorectă.

10.2.3. Intoxicaţia cu ciuperci

Este favorizată de necunoaşterea tipurilor de ciuperci comestibile sau de mutaţiile genetice.
Salvatorul nu are risc de contaminare.

67
 Clinic:
 alterare severă a stării generale, astenie, fizică;
 agitaţie, halucinaţii uneori;
 dureri abdominale difuze;
 vărsături repetate;
 diaree abundentă;
 crampe musculare, fasciculaţii musculare difuze;
 icter;
 scăderea diurezei până la anurie.

10.2.4. Intoxicaţia cu opioide ( heroină, cocaina, LSD, marijuana, ecstazy )

Clinic:
 alterarea conştienţei, uneori până la abolirea sa;
 chiar dacă pacientul este conştient se poate percepe o atitudine de „ desprindere
de realitate ”, indiferenţă;
 convulsii în cazuri grave şi la anumite tipuri de substanţe;
 scădere marcată a ratei respiratorii – insuficienţă respiratorie – stop respirator;
 scăderea frecvenţei cardiace;
 scăderea amplitudinii undelor pulsatile – denotă scăderea tensiunii arteriale;
 mioză.

PRIMUL AJUTOR comun tuturor intoxicaţiilor:

 protecţia salvatorului;
 măsuri de decontaminare:
 pentru intoxicaţia pe cale digestivă – provocarea de vărsătură:
– se realizează doar la pacientul conştient, cooperant şi informat despre manevră;
– imediat după ingestie – maximum de eficacitate în primele 30 minute;
– se face prin excitarea zonei luetei cu o spatulă;
– după vărsătură se poate administra oral o cantitate de cea 200 ml apa cu sare
pacientului, după care se provoacă o nouă vărsătură, repetând manevra de
câteva ori;
– nu se face la pacienţii inconştienţi sau cu dificultăţi de menţinere a libertăţii
căii aeriene;
– de evitat la pacienţii cu accidente vasculare cerebrale recente, operaţi cranian
sau ocular recent, hipertensivi, epileptici, gravide în ultimul trimestru de
sarcină.
 pentru intoxicaţia pe cale inhalatorie:
– se scoate pacientul din mediul toxic la aer;
– se scoate pacientul din mediu toxic.
 pentru intoxicaţia pe cale cutanată:
– se întrerupe contactul cu toxicul;
– se scot toate hainele contaminate;
– se spală abundent tegumentele şi mucoasele cu apă fără detergent.
 pentru intoxicaţia pe cale parenterală nu există mijloace de decontaminare

 evaluarea primară
– susţinerea funcţiilor vitale ( protecţia căii aeriene, poziţie de siguranţă, ventilaţie,
compresiuni toracice externe, în funcţie de situaţie );
– anunţarea echipelor medicale pentru pacientul instabil sau transportul pacientului
stabil la spital;
– reevaluare frecventă a victimei.
68
10.3. ARSURILE

ETIOLOGIE
ARSURI TERMICE
 Foc
 Lichide calde
ARSURI CHIMICE
 Acizi
 Baze
ARSURI ELECTRICE PRIN RADIAŢII
 Soare
 Raze ionizante

LOCALIZĂRI
 Cap 9 %
 Torace 18 %
 Abdomen 18 %
 Membre superioare 18 %
 Membre inferioare 18 %
 Organe genitale 1%

SEMNE CLINICE
 Leziuni ale pielii
 Înroşirea pielii – gradul I
 Vezicule cu lichid – gradul II
 Zone cutanate insensibile negre – gradul III
 Leziuni respiratorii
 Prin inhalare
 Tuse
 Inflamaţiile căilor aeriene superioare
 Insuficienţa respiratorie
 Leziuni cardiace
 Şoc

GRAVITATE
 La sugari şi bătrâni
 La nivelul feţei
 La nivelul organelor genitale
 Cele prin inhalare
 Peste 75% incompatibil cu viaţa
 Peste 10% considerate grave

INTERVENŢIILE PRIMARE LA LOCUL INCIDENTULUI

 Aspectul cel mai important: Să nu devii tu însuţi victimă!!!
 Se va întrerupe gazul / curentul, etc. dacă este posibil
 Se va îndepărta pacientul de sursa de căldură ( cu un obiect izolant dacă este în contact cu
o sursă de curent )
 Se va îndepărta pacientul din zonă dacă există risc de explozie
 Se va evita fumul, se vor utiliza aparate de respiraţie dacă este posibil
 Se va stinge focul / hainele care ard ( H2O sau stingător cu CO2 )
69
INTERVENŢIILE SECUNDARE LA LOCUL INCIDENTULUI
 Deschiderea căilor aeriene – se începe O2 terapia şi / sau RCP dacă este cazul
 Se vor îndepărta toate hainele afectate
 Se vor uda hainele sau zona arsă – se va continua irigarea abundentă dacă este arsură
chimică
 Se va asigura ventilaţia zonei dacă există fum
 Se va organiza transportul
 Se va imobiliza gâtul / spatele, etc. dacă este necesar

PREVENIRE
 Menţineţi temperatura fierbătoarelor de apă electrice la temperaturi sub 50 – 55° C
 Nu lăsaţi neacoperite vasele cu ulei încins în prezenţa copiilor mici
 Îmbrăcaţi copiii cu haine greu inflamabile
 Folosiţi sisteme de detectare a fumului
 Educaţi copiii în ceea ce priveşte focul şi chibriturile
 Staţi întinşi la podea în cazul unui incendiu dintr-o clădire pentru a evita inhalarea fumului
 Familiarizaţi-vă cu poziţia ieşirilor de incendiu într-o clădire nouă

GAZELE TOXICE DIN FUM

 CO
 Acrolen ( EPA la concentraţie mică )
 Acid clohidric
 Amoniac
 Cloruri
 Aldehide
 Oxizi de sulf / nitrici
 Acid cianhidric
 Fosgen

INHALAREA FUMULUI DE INCENDIU

SIMPTOME
 Răguşeală – durere / uscăciunea gâtului
 Tuse
 Dispnee
 Hiperventilaţie

SEMNE FIZICE
 Arsuri ale feţei, gurii, regiunii anterioare a gâtului
 Firele de păr nazal / mustaţa arse
 Depozite de cărbune pe buze, nas, orofaringe
 Spută neagră
 Zgomote respiratorii

TRATAMENT
 Scoaterea din mediu cu fum de către echipe specializate
 Ventilarea spaţiului
 Oxigen în cantitate mare
 Susţinerea funcţiilor vitale
 Supravieţuire > 90% dacă nu se asociază cu arsuri
70
  Mortalitate dublă faţă de cea aşteptată dacă se asociază arsuri ale tegumentelor
 Cauză majoră de mortalitate la bătrâni

10.4. ELECTROCUTATUL

Este o urgenţă determinată de trecerea curentului electric prin corpul uman ca urmare a
contactului direct între acesta şi o sursă de curent neprotejată. În mediul montan este determinată
de curentul electric prezent în incinte sau o formă aparte de electrocuţie - trăsnetul ce reprezintă
descărcarea de curent continuu foarte puternic. Efectele electrocuţiei se datorează atât acţiunii
directe a curentului electric pe structurile cu rol în generarea şi conducerea impulsurilor
nervoase în organism, cât şi producerii de căldură la trecerea curentului electric prin structurile
organismului. Producerea de căldură depinde atât de caracteristicile curentului ( curentul de înaltă
tensiune este cel mai periculos, ca şi curenţii de înaltă frecvenţă ), dar şi de proprietăţile fizice ale
fiecărui ţesut în parte, respectiv rezistenţa ţesuturilor; curenţii repetitivi pot creşte şansa ca traseul
curentului electric să parcurgă cordul, generând astfel oprirea acestuia, iar curenţii de înaltă frecvenţă
pot produce tetanizarea musculaturii striate împiedicând îndepărtarea corpului de sursa de curent,
prelungind astfel contactul cu curentul electric. În alte situaţii electrocuţia se poate asocia cu traume
complexe date de proiectarea de la înălţime a pacientului..
Cele mai importante leziuni tisulare produse ca urmare a electrocuţiei se situează la nivel
tegumentar, muscular, vascular, iar cele mai severe alterări funcţionale sunt cele nervoase şi cele
cardiace, mai ales dacă traseul curentului electric traversează cordul ( ex. traseu mână – mână ).
Manifestările imediate ale electrocuţiei / trăsnetului pot îmbrăca aspecte variate mergând
de la oprirea temporară a funcţiilor vitale până la forme uşoare uneori neglijate, astfel:
 stopul cardiac – se poate produce prin depolarizarea bruscă a întregului miocard, caz în
care activitatea electrică şi mecanică se pot relua spontan după câteva secunde, sau printr-o
tulburare majoră de ritm ( fibrilaţie ventriculară ), caz în care defibrilarea se impune;
 abolirea sau tulburarea respiratorie; pot apare ca urmare a tetanizării musculaturii
respiratorii sau a inhibării centrului respirator bulbar;
 alterarea stării de conştientă de diferite gravităţi, cu amnezia momentului accidentului, sau
dezorientare spatio – temporală;
 tulburări de ritm cardiac fugace, repetitive, exprimate prin palpitaţii şi puls neregulat
spasme musculare susţinute ce pot determina rupturi musculare;
 tulburări de sensibilitate la diferite niveluri parestezii;
 arsuri de diverse forme suprafeţe şi profunzimi cel puţin la nivelul porţii de intrare şi ieşire
a curentului ( „ mărcile electrocuţiei ” ).
Manifestările tardive sunt grave şi apar de regulă dacă evenimentul a fost minimalizat şi
pacientul nu a fost transportat la spital şi constau în:
 tulburări de ritm cardiace producerea stopului cardiac;
 complicaţii vasculare severe;
 afectare gravă a maselor musculare parcurse de curentul electric ( rabdomioiiză );
 apariţia ischemiei acute a membrelor;
 insuficienţă renală acută;
 tulburări neurologice sau psihice permanente date de afectarea neurologică primară sau de
cea secundară în timpul opririi cardiace.

10.5 ÎNECATUL

Înecul reprezintă un proces variabil ca durată, care, nefiind întrerupt, duce la moartea în
apă prin asfixie.
Înecul indiferent dacă se produce în apă sărată sau dulce determină obstrucţia de cale
aeriană. În aceste condiţii scoaterea din apă trebuie realizată de persoane special instruite, iar
resuscitarea de bază respectă protocolul. BLS – ul precoce permite salvarea victimei.

71
10.6. SPÂNZURATUL

Este un eveniment care desemnează suspendarea corpului deasupra solului cu ajutorul

unei benzi ( cordon, cablu, etc. ) plasate la baza gâtului. De cele mai multe ori este voluntară, dar
poate fi şi accidentală, completă ( corpul nu are deloc contact cu vreun punct de sprijin ) sau
incompletă ( corpul are punct de sprijin pe sol ).
De cele mai multe ori pacientul este găsit decedat, la mare distantă de producerea
accidentului, rareori putându-se interveni cu şanse reale, salvarea fiind totuşi posibilă în cazul
unui prim ajutor bine organizat şi realizat. Uneori accidentul survine pe fondul consumului de
alcool sau droguri sau este un eveniment repetitiv la pacienţi cu afecţiuni psihice care nu au primit
suport terapeutic de specialitate.
Elementele care determină gravitatea acestui accident sunt:
 compresiunea prelungită, intensă şi simultană pe ambele artere carotide;
 compresiunea violentă a căii aeriene superioare inclusiv cu fracturi de cricoid;
 compresiunea bilaterală a zonei reflexogene a glomusului carotidian;
 asocierea frecventă a leziunilor de coloană cervicală mai ales la nivel CI – C2;
Moartea survine în 3 – 4 minute de la suspendare.

Primul ajutor constă în:

 coborârea victimei pe sol
 evaluarea primară ( atenţie la coloana cervicală );
 susţinerea funcţiilor vitale;
 resuscitare cardio – pulmonară atunci când este cazul
 atenţie la pacientul cu stare de conştienţă alterată ( necesită măsuri ferme de
imobilizare )

72
 Capitolul 11
PRINCIPII DE MANAGEMNT ÎN ACCIDENTELE
CU MULTIPLE VICTIME. TRIAJUL

Reprezintă categorisirea victimelor după criterii de gravitate şi risc, realizându-se astfel o

ierarhizare a gradului de prioritate în instituirea tratamentului şi / sau a evacuării spre spital.
Raţiunea efectuării triajului este aceea de a identifica şi trata rapid victimele cu şanse de
supravieţuire în situaţia aplicării managementului rapid, astfel încât să se poată realiza cel mai
mare beneficiu terapeutic pentru cât mai multe dintre victime.
Există mai multe sisteme de triaj.
Vă prezentăm două modele:
– primul model este exemplificat în schema de mai jos:
Poate să meargă? DA URGENŢĂ AMÂNATĂ ( cod
verde )
Decedat
NU
NU
RESPIRĂ ? NU Deschide calea aeriană ! RESPIRĂ ?

DA
RR > 30/min
sau
Rată respiratorie ( RR ) RR<10/min URGENŢĂ IMEDIATĂ ( cod roşu )

> 2 sec.
10-
30/min
Reumplere capilară < 2 sec. URGENŢĂ ORDINARĂ ( cod galben )

– al II-lea model de triaj este structurat astfel:

 Urgenţa absolută cuprinde:
– urgenţa extremă – victime cu detresă vitală care necesită îngrijiri imediate;
– urgenţă l – victime cu risc vital major dacă nu se iniţiază îngrijiri medicale în mai
puţin de 6 ore.

 Urgenţa relativă cuprinde:

– urgenţă 2 – victime fără risc vital pe parcursul a 12 – 24 ore;
– urgenţă 3 – victime ce pot fi temporizate peste 24 ore.

 Urgenţe potenţiale:
– victime cu leziuni de tip urgenţe 2, la care se poate agrava leziunea ( necesită
supraveghere continuă ).

 Urgenţe funcţionale:
– victime cu leziuni fără risc vital, dar care pot compromite funcţia unui organ
( leziuni de ochi, mână, faţă ) – se vor trata ca urgenţă 1

73
 Urgenţe depăşite:
– victime fără posibilităţi de a progresa ( arsuri pe suprafeţe de peste 85 – 90%,
traumatisme cranio – cerebrale cu victime în comă profundă ).

Urgenţă l:
 politraumatisme;
 traumatisme toracice închise / deschise fără tulburări respiratorii majore ( volete costale
plăgi suflante );
 plăgi abdominale cu hemoragie dar fără semne de şoc;
 plăgi vasculare cu sângerare mare;
 fracturi deschise ale oaselor lungi;
 rupturi musculare ale membrelor;
 plăgi importante fesiere sau perineale;
 traumatisme cranio-cerebrale în comă profundă;
 compresiuni importante şi prelungite ale membrelor ( peste 4 ore ) cu şoc persistent;
 traumatisme medulo-spinale cu senine neurologice;
 arsuri gradul II – III între 20 – 50%;
 intoxicaţii prin ingestie şi inhalare, cu comă persistentă;
 intoxicaţii prin inhalare cu manifestări ventilatorii progresive ( clor, amoniac );
 plăgi oculare penetrante / transfixiante;
 blast pulmonar cu manifestări respiratorii;
 înecaţi în comă persistentă;
 hipotermie severă ( T centrală = 28 – 32°C )

Urgenţă 2:
 fracturi închise diafizare;
 fracturi deschise ale oaselor mici;
 plăgi ale părţilor moi cu hemoragie mică / absentă;
 scalp cu hemoragie mică;
 traumatisme cranio – cerebrale cu come vigile;
 luxaţii ale articulaţiilor mari: umăr, sold ( fără semne neurologice );
 plăgi articulare;
 compresiune moderată a membrelor fără semne de şoc;
 intoxicaţii uşoare.

Urgenţă 3:
 traumatisme închise ale membrelor;
 plăgi contuze;
 contuzii moderate toracice şi abdominale.

74