TRĂSĂTURI POZITIVE sI NEGATIVE DE CARACTER

Analiza si evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atentiei o

suma de atitudini si trasaturi, care formeaza 3 grupaje:1) atitudinea fata de societate,
fata de grupul mai restrâns, fata de semeni; 2) atitudinea fata de activitatea prestata
(învatatura, munca), 3) atitudinea fata de sine.

Atitudinea fata de societate, fata de ceilalti oameni se dezvaluie în trasaturi pozitive

de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul,
altruismul, spiritul de raspundere. Contrarele acestora - individualismul egoist,
linguseala, spiritul mercant 15515y243p il, - sunt evident trasaturi negative.

Atitudinea fata de activitatea prestata ne apare în trasaturi pozitive ca sârguinta,

constiinciozitatea, spiritul de initiativa, exigenta în activitate, probitatea s.a. Opuse lor
sunt: lenea, neglijenta, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou s.a.

Atitudinea fata de propria persoana apare în trasaturi pozitive ca modestia, sentimentul

demnitatii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stapânirea de
sine s.a. Reversul negativ: îngâmfarea, aroganta, sentimentul inferioritatii s.a.

Trasaturi negative mai frecvente si corectarea lor

Dintre trasaturile negative mai frecvente la copii si adolescenti, cercetarea

psihologica si educationala a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, încapatânarea,
timiditatea s.a., aratând cauzele acestora si modurile de combatere.

Minciuna, în sens larg acopera o gama larga de comportamente: de la o simpla

optiune non-conformista între realitate si fictiune pâna la " abaterea deliberata,
constienta, de la sistemul de corespondente social - admise între realitate si modul ei de
prezentare" (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmatie falsa cu scopul de
a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin moral/material altuia si aducând
beneficiu autorului ei.

Dupa J. Piaget, copilul mic pâna la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce traieste
intr-o lume proprie (combinatie de real si imaginar), având sensuri simbolice
inaccesibile adultului. Pâna la vârsta amintita, copilul îsi poate manifesta imaginatia
prin fabulatie, care nu trebuie confundata cu minciuna. Când jocul acesta devine
obisnuinta si aduce avantaje copilului, atunci ridica semne de întrebare. A adolescent,
obiceiul de a minti indica - dupa P. Popescu Neveanu - fie o suferinta afectiva, fie
refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalitatii. Allendy noteaza: "
copilul care minte este fie nesatisfacut de realitatea înconjuratoare, fie nemultumit de
sine însusi".

Printre cauzele minciunii se mentioneaza mai întâi frica de pedeapsa-care

favorizeaza minciuna de aparare-apoi interdictia activitatilor placute (ludice),
încercarea de "justificare" a unor încalcari, dorinta de a iesi în relief, lacomia s.a.

Ca remedii se propun: dezvoltarea simtului realului, deprinderea cu exactitatea,

redarea fidela a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulatiei exagerate s.a.
 Simtind nevoia de a avea prieteni, de a trai în colectiv, copilul si mai ales
adolescentul vor descoperi treptat ca sinceritatea înseamna încredere reciproca si
întemeierea pe adevar; apoi sinceritatea înseamna curaj; însasi prietenia si viata de
colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent sa recunoasca si sa proclame
necesitatea sinceritatii si loialitatii în relatiile reciproce.

Capriciul este un defect al vointei si caracterului, exprimat în fapte si actiuni

neîntemeiate, în refuzul ascultarii de cei mari. Se întâlneste mai frecvent la copiii mai
mici, la copilul unic, la cei crescuti de rude (îndeosebi la bunici).

Capriciul are la baza o slaba dezvoltare a inhibitiei interne si un psihic labil

(sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numara rasfatatul, alintarea, satisfacerea
tuturor dorintelor (adesea în anticipatie).

Ca forme de manifestare ale capriciului mentionam: fluctuatia dispozitiei

afective, tipete, izbucniri afective când i se refuza ceva, plânsul (uneori mimat), cuvinte
urâte etc. aceste manifestari au un caracter situativ; ele apar în fata persoanelor care
obisnuit "îl cultiva" pe copil, precum si în situatii anumite: înainte de masa, de culcare,
la îmbracat/dezbracat, în prezenta unor persoane straine etc. rasfatul lasa pe copil
dezarmat în fata oricarei situatii noi.

La vârste mai mari regasim capriciul la adolescenti, fiind socotit uneori la fete ca
"semn al feminitatii".

Remediul pedagogic apare nu în lamurire sau rugaminte, ci luarea unei atitudini

hotarâte, formularea unor cerinte statornice, instituirea unui regim de viata ordonat,
apoi adoptarea unei atitudini de indiferenta fata de manifestarile capricioasa, educarea
la timp a inhibitiilor necesare.

Încapatânarea consta în rezistenta sau opozitia individului fata de vointa altor

oameni, dorinta de a nu face asa cum i se cere, cum este sfatuit sau rugat. Singura
modificare invocata: "Asa vreau eu", dar întrebarea "De ce?" nu are raspuns, fapt care
indica tendinta individualista de a impune cu orice pret propriul punct de vedere.
Dupa cum observa Hegel: "încapatânarea este forma caracterului, dar este lipsita de
continutul sau".

Încapatânarea este o reactie negativa a vointei în momentul în care i se cere,

copilul sau tânarul vrea tocmai contrariul. Este parca o vointa cu semnul minus. Un act
de încapatânare este mai curând un act semivoluntar.

Dupa origine, se pot distinge trei forme ale încapatânarii pe care le redam în
continuare:

a) Încapatânarea ca forma de protest împotriva unei educatii excesiv de autoritare, în

care domina tonul de comanda, vociferarile, jignirea si ofensa, forma brutala de
prezentare a cerintelor; lipsa de echitate si obiectivitate;

b) O alta forma este reactia de încapatânare a copilului rasfatat, alintat, crescut într-
o atmosfera de lauda si admiratie, de tutelare marunta a fiecarui pas cu o exigenta
scazuta fata de sine însusi orice refuz în satisfacerea pretentiilor trezeste încapatânarea
pentru a-si mentine pozitia privilegiata în familie sau în colectivul scolar. Este vorba de
o îndrumare insuficienta în chestiunile mari si tutelare marunta pe teme secundare
(exigente foarte mici).

c) Încapatânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritara, de

absenta a exigentelor fata de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un procent
mai ridicat de copii care nu aveau tata, controlul conduitei lor fiind absent, lipsea
recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii în care lipseste caldura,
duiosia, buna dispozitie, de unde rezulta o înstrainare de parinti si "atractia strazii".
Copilul compenseaza absenta ambiantei pozitive din familie prin stabilirea unei
legaturi la nivelul strazii, iar acestea pot fi negative. Insuficienta exigentelor si al
respectului fata de copil în familie reprezinta conditiile; încapatânarea apare în impactul
cu cerintele "de soc" ale scolii, societatii etc. lipsit de îndrumarea cuvenita el a avut doar
libertatea de a gresi, de a proceda arbitrar etc.

Sub orice forma, încapatânarea are la baza greseli de educatie, grefate pe un fond
temperamental.

În sfârsit, exista si încapatânare aparenta, legata de timiditate; o situatie noua, îl

face pe copil sa se închida în sine, sa devina inhibat, aparent încapatânat.

În scoala provoaca încapatânare, "suparare" fata de profesori: un act de

inechitate, jignire sau ofensa nemeritata, ceea ce face ca elevul sa reactioneze prin tacere
ostentativa legata de profesorul în cauza. La scolarii mai mici care cred ca nota depinde
doar de învatatori copilul se supara pe dascal si nu mai învata dinadins, exprimându-si
astfel protestul, nemultumirea.

Trecând la remedii pedagogice, profesorul sau parintele nu trebuie sa frânga

vointa copilului, sa o anuleze, sa o îndrume, introducând doar un corectiv permanent în
conduita lui. Comportarea încapatânatului contine de regula, un sâmbure rational,
anumite revendicari fata de cei din jur, un anumit motiv general de nemultumire.
Metodele de educatie depind de cauzele încapatânarii. De exemplu, în cazul
încapatânarii care apare ca forma de reactie fata de tratarea brutala din familie - copilul
aparându-si independenta - metoda va fi apropierea si câstigarea încrederii.

Oricare forma de reactie ar fi, se dovedesc eficace:

q educatia prin munca, prin activitate (pentru ca încapatânarea apare ca

reactie la sarcini si obligatii)

q justa folosire a recompensei, laudei, aprobarii

q ignorarea temporara, dupa preceptul: observati totul dar nu reactionati la

orice

q amânarea îndeplinirii sarcinilor/cerintelor: în starea de încapatânare

încercarea de influentare imediata provoaca împotrivire, orice propunere
provoaca o reactie contrara; copilul sau adolescentul trebuie pus în fata
 cerintelor dar se cere executarea lor mai târziu, starea de încapatânare fiind
una din împrejurarile în care reactia imediata nu este indicata

q abaterea atentiei spre alt obiectiv (metoda eficace mai ales la cei mici);

q prezentarea cerintelor ca sfaturi, indicatii, chiar rugaminti (deci nu se

ordona).

Cauza încapatânarii poate fi si surmenajul; atunci se impune solutia adecvata, care

sa duca la eliminarea oboselii severe.

Constiinta partiala a erorii naste tendinte contradictorii - de acceptare sau de

împotrivire - dar învinge adesea a doua. O data cu îndoiala apare însa o sansa a
îndreptarii.

La baza încapatânarii se pot afla, uneori, notiuni gresite; printre adolescenti întâlnim
echivalarea între încapatânare si perseverenta, vointa. În cazul acesta se impune un
complement de instruire etica.

Încapatânarea împinsa oarecum la limita constituie negativismul care prezinta doua

forme: una persistenta, si alta trecatoare, pasagera.

Forma persistenta: scolarul persevereaza intr-o actiune desi vede ca rezultatele nu sunt
cele de dorit, refuza argumentele numai pe motivul ca vin de la altul, îsi fixeaza scopuri
neaparat contrarii celor propuse de parinti, profesori, etc. La originea manifestarilor
negativiste gasim - ca si în cazul încapatânarii - fie tutelarea excesiva din partea
mediului, fie atitudini si masuri excesiv de severe din partea celor mari. Prin urmare
este înabusita dorinta de independenta a copilului, expresie a subaprecierii.

Remediile sunt în principiu aceleasi ca la încapatânare.

Forma pasagera are de regula cauze de ordin fiziologic, (oboseala, surmenaj); ea este
legata de asa-numitele stari fazice (paradoxale si ultraparadoxale), în care raporturile
dintre situatii si reactiile comportamentale adesea se inverseaza: stimulii pozitivi
produc reactii negative si invers. Remediul apare aici în reglementarea odihnei si
activitatii.

În aparitia si dezvoltarea trasaturilor negative de caracter, asistam la alternanta între

cauze si efecte, la înlantuiri ce capata caracter ciclic, de circuit psihic. De pilda, educatia
brutala din partea mediului genereaza încapatânarea copilului iar aceasta din urma
incita tonul de comanda, nervozitatea în reactia parintilor, cauza si efectul îsi schimba
mereu locurile. Tot asa, în cazul rasfatatului, îngaduinta si dragostea exagerata a celor
din jur împiedica formarea la timp a inhibitiilor necesare la copil sau adolescent;
impulsurile si dorintele sale îsi fac jocul nestingherit. Manifestarile de încapatânare si
negativism îi fac pe parinti sa-si dubleze eforturile pt. a-l satisface, iar copilul îsi va
spori pretentiile. În felul acesta, dragostea parinteasca exagerata alimenteaza
încapatânarea/capriciul, iar acestea din urma sporesc grijile si preocuparile parintilor
pentru a raspunde pretentiilor crescânde ale copilului.