Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S.

210

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

LITERATURA UNIVERSALĂ (s. XIX, ROMANTISM)

sem. IV, anul de studii 2012-2013

Lector: Ivan Pilchin

Tema: A.S. Pușkin

Alexandr Sergheevici PUȘKIN (1799-1837) este poetul național al

Rusiei, întemeietorul literaturii ruse noi și primul scriitor rus de valoare
universală.
Figură centrală a romantismului rus, Pușkin s-a format în atmosfera
avîntului național, specific societății ruse după victoria asupra armatei
napolioniene în Războiul Patriotic din 1812. În Rusia acelei periode s-a lansat
o adevărată mișcare civică în frunte cu decembrisții – reprezentații nobilimii
care optau pentru schimbarea vieții social-politice din țară și pentru
eliminarea despotismului țarist.
Prima perioadă de creație (1813-1817) a lui A.S. Pușkin ține de anii
de liceu, cînd tînărul poet își publică primele sale versuri, devine membru al
cercului literar Arzamas, angajîndu-se în confruntarea estetică cu
reprezentanții poeticii vechi. Sînt anii de ucenicie și de încercare a propriilor
puteri sub influența poeților ruși (G. Derjavin, K. Batiușkov) și vesteuropeni.
La această etapă creația sa lirică era dominată de motivele prieteniei, dragostei, naturii, hedonismului. După
absolvirea liceului, Pușkin se mută cu traiul la Petersburg, unde își găsește o slujbă în sfera diplomatică. Aici începe
o nouă etapă a creației scriitorului (1817-1820) în care se evidențiază caracterul individual novator al poeziei sale, se
caută și se găsește propriul stil, se creează limbajul poetic original. Punctul decisiv în evoluția proprie a poetului dar
și a întregii literaturii ruse a fost publicarea în 1820 a poemului Ruslan și Ludmila, care marchează abandonarea
fermă a principiilor poetice clasiciste.
Simpatizînd în mod deschis idealurilor revoluționare ale timpului, Pușkin se apropie de reprezentanții
opoziției politice. Versurile sale cu caracter politic (Către Ceaadaev, Libertate) se răspîndesc în manuscrise prin
capitala Rusiei, autorul lor fiind luat în vizorul cenzurii și a poliției secrete. La porunca țarului Alexandru I, poetul
este exilat în provinciile sudice ale imperiului. Astfel poetul vizitează Caucazul, Crimeea, Basarabia. Perioada
exilului din 1820-1824 a fost marcată de viziuni romantice ale lui Pușkin aflat sub influența „byronismului”. În exil
autorul creeză o nouă specie a poemului romantic (Prizonierul din Caucaz, 1821; Fîntîna din Bahcisarai, 1824;
începutul poemului Țiganii) urmînd modelul poemelor orientale de G.G. Byron. În lirică, la fel, se observă prezența
trăsăturilor eroului byronian: personaj liric individualist, singuratic, revoltat, dornic de libertate (Captivul, Către
mare, Demonul). Timpul petrecut la Chișinău și Odesa a fost foarte fructuos în planul reevaluării viziunilor
revoluționare, istorice, existențiale ale poetului. Tot aici, Pușkin începe studiul sistematic al folclorului, care devine
o parte indispensabilă a creației sale. Rezultatul căutărilor literare din ultimii ani ai exilului a fost conceperea
romanului în versuri Evgheni Oneghin (1825-1832), o realizare-cheie a literaturii ruse din această perioadă.
Odată cu publicarea primelor capitole din roman în 1825 Pușkin se îndreapră pe pozițiile realismului literar,
care îi permite să pătrundă în esența evenimentelor istorice și contemporane, să cerceteze pornirile ascunse ale
comportamentului uman, că creeze personaje-tipuri. Pe lîngă poezie, autorul se axează pe texte în proză, printre care
cele mai importante sînt Povestirile răposatului Belkin (1831), romanul Dubrovski (1832), scriere cu caracter istoric
Istoria lui Pugaciov (1834), romanul Fata căpitanului (1836). În această perioadă Pușkin lucrează și în domeniul
dramei: Micile tragedii (1830), Boris Godunov (1831). În anul 1836, Pușkin își publică primul număr al revistei
Sovremennik. Articolele și notele sale tipărite în această și în alte reviste au avut un rol important în dezvoltarea
critii literare ruse.
A.S. Pușkin a murit în anul 1837, în urma unui duel.

1
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

Către... Către K...

Mi-aduc aminte sfînta clipă: Țin minte clipa uimitoare,

Nainte-mi tu te-ai arătat, Ai apărut ca din senin,
Vedenie ce piere-n pripă, O năzărire trecătoare,
Al frumuseții duh curat. Al frumuseții chip divin.

Oriunde trudnic pus-am pasul De-alean și dor venindu-mi ceasul,

În al vieții vălmășag, În forfota din jurul meu,
Eu auzeam sunîndu-ți glasul, Îți auzeam mult gingaș glasul
Vedeam în vis chipul tău drag. Și chipul drag visam mereu.

Trecut-au anii. În furtună Ani lungi de vreme furtunoasă

S-a risipit visul senin, Visările mi-au spulberat
Uitat-am glasul tău cum sună, Și vorba ți-am uitat, duioasă,
Uitat-am chipul tău divin. Uitării chipul ți l-am dat.

În trist surghiun, în grea uitare În bezna vieții-nstrăinate

Priveam la zilele-mi ce mor, Timpuș trecea ostenitor,
Lipsit de crezuri, de-ncîntare, Fără elanuri, zeitate,
De viață, lacrimi și amor. Trăire, lacrimi și amor.

Ci-n suflet raze se-nfiripă: Dar iată-mă iar plin de-ardoare

Și iarăși tu te-ai arătat, Și iar mi-apari ca din senin
Vedenie ce trece-n pripă, O năzărire trecătoare,
Al frumuseții duh curat. Al frumuseții chip divin.

Și inima-mi în piept tresare, Și inima sublim se zbate,

Și, beată, freamătă de dor, Trezită iar îmbietor
Și de căință, de-ncîntare, De-nsuflețire, zeitate,
De viață, lacrimi și amor. Trăire, lacrimi și amor.
1825 1825
Traducere de Mihai Beniuc. Traducere de Pavel Starostin.

Comentariu:
1. Poezia Către K... este adresată către Anna Petrovna Kern (1800-1879), nepoata vecinei
familiei Pușkin la ținutul Mihailovskoe. Prima dată A.S. Pușkin a întîlnit-o pe frumoasa
A.P. Kern la un bal din Sankt-Petersburg în anul 1819 și a rămas impresionat de ea. A
doua întîlnire, mai de durată, a avut loc în vara anului 1825 cînd ea se afla în vizită la
P.A. Osipova în ținutul Trigorskoe. Mai mult timp Pușkin și Kern corespondau și se aflau
în relații apropiate. Poezia a fost prezentată „la despărțire” cu A.P. Kern în ziua plecării
ei din ținut.
2. În scrieri memorialiste despre Pușkin A.P. Kern nota: „El a venit dimineața și mi-a adus
la despărțire un exemplar al capitolului 2 din „Oneghin” în foi netăiate, între care eu am
găsit o foaie poștală strînsă în patru cu următoarele versuri: „Țin minte clipa uimitoare”
etc. etc. Atunci cînd vroiam să ascund cadoul poetic în lădiță, el îndelung privea la mine,

2
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

apoi febril mi l-a smuls din mîini și nu a vrut să mi-l întoarcă; cu greu i-am cerut înapoi;
ce i-a trecut atunci prin cap – nu știu”. («Пушкин в воспоминаниях и рассказах
современников», Л.. 1936, стр. 326) Cu o altă ocazie ea mărturisește că îl admira pe
A.P. Pușkin ca pe un „geniu al bunătății”.
3. Una din temele centrale ale creației poetice lui A.K. Pușkin este prietenia și dragostea. La
fel, și acest text reprezintă o poveste a decoperirii și trăirii a unei dragoste adevărate și a
etapelor ei. Dragostea aici este redată ca o bucurie nespusă și ca un sentiment cu totul
înălțător („... Ai frumuseții chip divin”).
4. Poezia se deosebește prin muzicalitatea versului și structură compozițională clară – ea se
împarte în trei părți egale cîte două strofe în fiecare. O astfel de compoziție oferă
conținutului o unitate armonioasă și organizează receptarea poeziei de cititor.
5. „Al frumușeții chip divin” determină renașterea spiritului poetului în plinătatea
desăvărșită asociată cu „...’nsuflețire, zeitate, / Trăire, lacrimi și amor”. În plan biografic,
această trezire a spiritului a fost provocată de apariția lîngă A.K. Pușkin a A.P. Kern în
timpul exilului poetului din Mihailovskoe.
6. Portretul feminin prezent în poezie este zugrăvit prin cîteva trăsături foarte generale:
„mult gingaș glas”, „chipul drag”, „chip divin”. Comparația „O năzărire trecătoare, / Al
frumuseții chip divin” reluată de două ori subliniază impresia a ceva extraordinar de
frumos, ieșit din comun. Astfel, poezia nu redă portretul A.P. Kern. Excepția reprezintă
doar momentul cu „mult gingaș glas” deoarece Kern întradevăr a cîntat foarte frumos.
Lipsa trăsăturilor concrete a chipului central din poezie o transformă într-un imn adresat
ideii generale de dragoste înflăcărată, pură, înălțătoare și înnobilatoare. În acest sens
relevantă este interpretarea titlului poeziei: acesta este doar o adresare și nu dedicație,
deoarece în text domină ideea divinului, înălțării, a necuprinsului care nu ar putea fi
definită într-un chip concret.
7. Formula versului „Al frumuseții duh curat” sau „Al frumuseți chip divin” («Гений
чистой красоты») a fost inspirată lui Pușkin de V.A. Jukovski asociată de acesta din
urmă cu chipul Madonei Sicstine de Rafael din Muzeul de Arte din Dresda. Astfel, tema
acestei poezii nu este atît A.P. Kern, cît cea a Madonei Sicstine lipsite de oarecare
simbolistică religioasă. În viziunea lui P.V. Annenkov, principala „colizie” a poeziei este
prezentă deja în „Către ea” din 1817, scrisă în perioada maturizării poetului.
8. În baza poeziei „Țin minte clipa uimitoare” compozitorul rus M.I. Glinka a compus în
1840 o romanță în care melodic a redat sentimentul dragostei adevărate, pure, meditative,
triste.

3
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

POEZII

Captivul
În temniță umedă zac zăvorît.
Un șoim, în robie de mic, amărît,
Tovarăș al meu, ciugulește-un hartan
De carne, bătînd din aripi lîngă geam.

Se-oprește și, capul spre geam întorcînd,

El parcă ghicește ascunsul meu gînd.
Din ochi mă îndeamnă țipînd, ca și cum
Mi-ar spune: „E vremea să mergem la drum!

Și tu ca și mine vrei liber să zbori.

Să mergem spre munți cu piscuri în nori,
Spre marea albastră, pe unde mereu
Cutreieră slobod doar vîntul... și eu!”
1822
Traducere de George Lesnea

Dimineață de iarnă
Ce zi frumoasă! Ger și soare.
Iubita mea, mai dormi tu oare?
Deschide ochii larg și sari
Din somnul dulce. Iată zorii,
Acum în calea Aurorii
Ca steaua nordului răsari.

Aseară viscolea întruna.

Arar ieșea pe ceruri luna
Din nouri, și-o asemănam
Cu-o palidă, gălbuie pată.
Iar tu stăteai îngîndurată...
Și-acuma... uită-te pe geam:

Albastru-i cerul și covoare

De nea se-ntind lucind la soare.
Copacii în pădure-s goi
Și negri. Brazii verzi se-mbracă
În străvezie promoroacă
Și rîu-i sclipitor de sloi.

Plutește-odaia-ntr-o luminp
De chihlimbar și soba plină
Trosnește. E plăcut aici;
Visarea lîngă foc e bună...
Dar dac-aș spune-acum să pună

4
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

Pe roib la sanie?... Ce zici?

Pe pîrtii să zburăm departe

Pe unde calu-o să ne poarte,
Atît de zbuciumat în frîu:
Pe cîmpul cu zăpada groasă
Și prin pădurea ieri stufoasă,
Și pe la mult iubitul rîu.
1829
Traducere de Al. Philippide

Poetul
Cît timp pe-altarul de jertfire
Poetul nu este chemat
De Apolon, – în amăgire
Și-n griji lumești e cufundat,

De cîntec lira sa nu știe,

Sufletu-n somn e împietrit
Și-n viața de nimicnicie
Poate-i cel mai înlănțuit.

Dar e destul verbul divin

Să-atingă-auzul său și-n clipă
Sufletul bate din aripă
Ca vulturul pe munți stăpîn.
Și-n mrejele întunecimii
I-i trist și totu-i pare fum
Și înspre idolul mulțimii
Nu-și pleacă mîndrul cap de-acum.
Sălbatic, el se pierde-n zare,
Pătruns de dor și melodii
Pe țărm și ape străvezii
Și-n largi dumbrăvi răsunătoare.
1827
Traducere de Leonida Lari

Eu te-am iubit și poate că iubirea...

Eu te-am iubit și poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot:
Dar nici neliniște și nici tristețe
Ea nu îți va mai da, așa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea domnul să mai fii cîndva iubită,
Așa adînc, așa gingaș cu te-am iubit.
1829
Traducere de Maria Banuș.

5
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

***
Pe munții Gruziei lin neguri s-au lăsat,
Vuiește-Aragvi lîngă mine,
Sînt trist, dar sufletul îmi e înseninat,
Tristețea mea-i plină de tine.
De tine-i plină ea, de tine una doar
Și tulburarea n-o străbate,
Și inima îmi arde-n piept, iubește iar –
Să nu iubească ea nu poate.
1829
Traducere de Leonida Lari

***
Exegi monumentum
Cioplit-am, nu cu mîna, un monument spre care
Vor fi cărări bătute întruna de popor;
Mai sus decît columna lui Alexandru,-n zare
Se va-nălța triumfător.

Nu, n-am să mor cu totul și sufletu-mi în liră,

Lăsînd în țărnă trupul, va dăinui mereu;
Cît timp poeți pe lume cîntările-și resfiră
Slăvit socot să fiu și eu.

M-or pomeni-n Rusia cea mare, pîn’ departe,

Nenumărate graiuri pe mii și mii de buze,
Vlăstare de slavi, mîndre, calmîci din zări deșarte,
Fineji și seminții tunguze.

Am deșteptat în inimi cu lira-mi bunătatea,

De-aceea de popoare mult timp voi fi iubit.
În veacul meu cel crîncen slăvit-am libertatea
Și mila pentru cel lovit.

O, muză, de porunca lui Dumnezeu ascultă!

Să nu rîvnești răsplată, de-obidă să n-ai teamă;
Nu-ți pese de elogiu, nu-ți pese de insultp
Și nu-i lua pe proști în seamă!
1836
Traducere de Al. Philippide

6
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

EVGHENI ONEGHIN
Roman în versuri

Capitolul întîi Evgheni fu cruțat de soartă:

Întîi, Madame de mînă-l poartă,
„Și-n viață se grăbește, și-n simțuri – se Apoi Monsieur o-nlocuia:
pripește...” Copil ștrengar, dar bun era.
Cneazul Viazemski
Monsieur l’Abbé, franțuz sărman,
Nu-l îndopa prea mult cu carte:
I
Din toate-l învăța o parte,
„Mi-e unchiu-n toate om corect:
Mustrîndu-l rar pe năzdrăvan,
De cînd căzu la pat și zace,
Și-n seri de vară, pe sub arc,
El le-a pretins la toți respect
Adesea îl plimba prin parc.
Și nu putea mai bine face.
Exemplul lui e-nvățătură,
IV
Dar, Doamne, oare nu-i tortură
Iar cînd aprinsa tinerețe
Să stai c-un bòlnav zi și noapte,
Și la Evgheni a sosit,
Pășind tiptil, vorbind în șoapte?...
Trezind speranțe și tristețe,
Ce josnică fățărnicie:
Monsieur din curte-a fost gonit.
Pe-un muribund să-l delectezi,
Oneghin zburdă-n libertate!
Sub coaste perna să-i așezi,
Un dandy strălucit în toate,
Trist să-l îmbii cu doctorie,
Deprins cu viața lui comodă,
Oftînd, cuprins de-un gînd mișel:
Tuns după cea din urmă modă,
Cînd naiba voi scăpa de el!”
În lume a pășit în fine:
Știa să scrie, să citească
II
Perfect în limba franțuzească,
Așa, gonind în diligență,
Dansa mazurca foarte bine.
Gîndea un tînăr zvăpăiat;
Ce vreți mai mult? Toți spun anume
Pe orice rudă la scadență
Că e deștept și om de lume.
S-o moștenească i-a fost dat.
Și Zevs îl copleși cu mila...
Capitolul al treilea
Amici ai lui Ruslan, Ludmila,
„Elle était fille, elle était amoureuse”.
Permiteț-mi, într-un cuvînt, Malfilâtre
Pe-al meu erou să vi-l prezint:
Oneghin, bunul meu amic, XXXI
Născut pe-al Nevei țărm slăvit, Scrisoarea Tatianei, iată,
Pe unde poate-ai strălucit, O țin ca pe-o relicvă sfîntă,
Drag cititor, și tu de mic, Cînd o recit, imaculată
Pe unde m-am plimbat și eu, În suflet dragostea-i îmi cîntă...
Dar Nordul... nu-mi priește, zău! O, cine-n slova-i elegantă,
În neglijența-i captivantă
III I-a pus nimicuri dulci și sterpe,
Slujbaș distins, plin de noblețe, A inimii nebune verbe
În datorii bogatu-i tată Suave și periculoase?...
Dădea pe an vreo trei ospețe Nu înțeleg! Dar iată,-n grabă,
Și-și irosi averea toată... Și tălmăcirea lor prea slabă –

7
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

Imagini vii deși sfioase, Zălog îmi este viața-ntreagă,

La fel cum opera Freischütz De la-ntîlnirea cea dintîi!
Printre eleve o asculți. Trimis de Providența dragă,
Pîn’ la mrmînt o să-mi rămîi!...
Scrisoarea Tatianei către Oneghin Tu, nevăzut de mine încă,
Îmi tulburai amarul vis:
Vă scriu, mai mult ce vă pot spune? Privirea, glasul tău deschis
Ce alt cuvînt mă-ngăduiți? Vibrau în inima-mi adîncă!...
Sînt la capriciul voiei bune: De mult? Nu! asta n-a fost vis!...
Puteți să mă disprețuiți! Te-am cunoscut, cum ai intrat,
Dar, pentru cruda-mi soartă-anume Și toată m-am cutremurat:
Un strop de milă veți avea: Și-n gînd: Acesta-i El!... mi-am zis…
Eu știu că nu mă veți lăsa... Nu-i drept?... Eu te-auzeam pe tine
Dintîi, am vrut să nu vă scriu: Și tăinuiam în noi tăcerea,
Mă credeți, rușinoasa pată Cînd la săraci le dam eu pîine,
N-ați fi aflat-o niciodată, Sau cînd prin rugăciuni divine
De-aș fi nădăjduit să știu, În suflet potoleam durerea?...
Că doar la săptămînă-o dat’ Și, chiar acum, cînd bate clipa,
Ne vom vedea la noi, în sat, Nu tu, vedenie-adorată,
Și-ntr-un crîmpei de convorbire În noaptea mea înfrigurată,
Să vă aud cuvîntul bun, Ușor ți-ai sprijinit aripa
Eu doar o vorbă să vă spun; De fruntea mea înfierbîntată?...
Și-apoi un vis de fericire Nu tu cu dragostea-ți curată
Să-mi torc în taină – zi și noapte Mi-mbii speranțele în șoapte:
Să-mi depăn gîndurile-n șoapte – Mi-ești înger păzitor în noapte,
Pîn’ la o nouă întîlnire... Sau un ispititor perfid?...
Trăiți retras, ca-ntr-o pustie, Dezleagă-mi gîndul împietrit,
Ursuz și plicitisit – o știm… Destramă-mi tainica-ndoială,
Iar noi… cu ce să strălucim?... Ce poate-i numai rătăcire,
Dar te-așteptăm... cu bucurie!... A sufletului amăgire,
Deșertăciune, vai, fatală!...
La noi de ce v-ați abătut Și alta-mi este-a mea menire?...
În colț pustiu, în sat străin?... Dar, fie! Soarta mea umilă
Nicicînd nu v-aș fi cunoscut... Ți-o-ncredințez, de astăzi, ție:
Și nu-nduram amarul chin!... Cerîndu-ți ocrotire, milă,
Și-a sufletului meu suspin, Vărsîndu-mi lacrima tîrzie...
Frîngînd – cu timpul – (cine știe?...)
Mi-aflam un soț și un cămin, Închipuie-ți: sînt singurică
Să-i port credință-n căsnicie Și nimenea nu mă pricepe...
Și, poate, chiar – de bună seamă – Și mintea mea, în nopți, de frică
Să fiu o virtuoasă mamă!... Să rătăcească-n van începe...
Au va veni a mea pieire?!...
Un altul?... Nu!... nicicînd în lume!... Te-aștept... c-o sigură privire
Altuia inima n-aș da!... Nădejdea inimii mi-o îmbie:
E hotărîr de sus anume: Sau curmă-mi visul pe vecie...
De ce sortită, sînt a ta!... C-o meritată dojenire!...
8
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

Vă e-n zadar desăvîrșirea,

Închei!... Să recitesc aceste... Eu nu sînt vrednic de-un cămin!
Mă prinde frica și-o sfială… Credeți-mă (pe conștiință!),
Chezaș, onoarea voastră-mi este: Viața ne-ar fi doar suferință,
Și mă încred cu îndrăzneală!... Și întrucît nu v-aș iubi,
Deprins altfel, v-aș dușmăni...
Și-atunci, doar hohote în perne!...
Capitolul al patrulea Și lacrimile ce-ați vărsa
„La morale est dans la nature des choses”. N-or îmblînzi inima mea:
Necker Gîndiți, ce roze ni-o așterne,
În căsnicie, Himeneu,
XII Ținîndu-ne legați mereu!
Tăcură două-trei minute,
Apoi, pățind spre ea, a zis XV
Oneghin: – Fără vorbe multe, Ce poate fi mai rău pe lume,
Să recunoașteți că mi-ați scris... Decît căminul, unde soața
Eu v-am citit mărturisirea, De soțul său – nedemn de nume –
Din suflet revărsînd iubirea: Și-ar plînge zi și noapte viața?!
Îmi place-a ei sinceritate, Unde bărbatul, prețuind-o
Căci pasiuni de mult uitate (Și totuși soarta-i blestemînd-o),
Mi-au răscolit simțirea iar; Mereu e încruntat, tăcut,
N-o spun spre lauda deșartă. Gelos și pururi abătut!
Mărturisirea-mi fără artă La fel sînt eu... Luați aminte!
Primiți-o, drept răsplată, dar Atare om ați căutat,
Destăinuirea mi-ascultați, Cu suflet pur și-nflăcărat,
Apoi, vă rog, mă judecați... Cum scris-ați simplu și cuminte?
Și-atît s-aducă-ntr-un cămin
XIII Răsplata crudului destin?...
Dac-aș fi fost menit de soartă
Să-mi înfirip un cald cămin, XVI
Să fiu un tandru șoț și tată, Ce-a fost, să-ntorci nu se mai poate!
Din voia blîndului destin, Nici ani, nici suflet, e-n zadar...
De-ar fi – la rînd cu altă lume – V-o spun că vă iubesc ca frate,
Un cuib plăcut să-mi fac anume, Și, poate, și mai gingaș chiar...
Mă credeți, nu-mi aflam sub soare Să m-ascultați fără mînie:
Mireasa mai încîntătoare! Fecioara tînără se-mbie
Și, fără flori de madrigal, Să-și schimbe visul c-un alt vis,
V-o spun, mărturisind pe fațp, Cum schimbă florile-un cais
C-aleasă mi-ați fi fost pe-o viață; În primăvara revenită:
Să-mi fii tu vechiul ideal, Așa a hotărît Preanaltul,
Zălog frumosului în toate, Curînd vei îndrăgi pe-un altul!...
Chiar fericit aș fi fost poate!... Dar fiți, vă rog, mai stăpînită:
Nu toți la fel vă vor cunoaște
XIV Și ceasul rău din umbră paște!”
Dar nu-s născut spre fericirea
Cuiva, mi-e sufletul străin: XVII
9
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

Așa îi predica Tatianii XXIV

Evgheni... Cu-ochii în pămînt Tatiana mi se vestejește,
De lacrimi plini, fără jelanii, Pălind, se mistuie și tace!
Tatiana n-a spus un cuvînt... Nimic n-o mai ademenește,
Oneghin brațul i-a întins Nimic – în suflet – nu-i mai place!
(Ea mașinal doar l-a atins), Grav capetele clătinînd,
Tatiana l-a urmat tăcută, Șoptesc vecinii, rînd pe rînd:
Pe gînduri dusă și-abătută! „E timpul, timpul s-o mărite!...”
Pornind spre casă, prin răzoară, Destul cu grijile-amărîte!
Se-ntoarseră-amîndoi grăbit, E vremea să ne-nveselim,
Și nimeni nu i-a bănuit: Să răsfoim și alte pagini:
Are și viața de la țară – Cu-ale iubirii dragi imagii,
Noroc de libertate-o dată, Tristeți din suflet să gonim!...
Ca-n Moscova cea-nfumurată! Dar, vezi, de draga mea Tatiana,
Regret să mă despart, sărmana!...
XVIII
Tu, cititorule, cu mine Capitolul al optulea
Vei fi de-acord: amicul meu Fare thee well, and if for ever,
Cu Tania s-a purtat prea bine, Still for ever, far thee well.
Byron
Și nu e-ntîia oară, zău!...
Mereu a dovedot noblețe,
Scrisoarea lui Oneghin către Tatiana
Deși alți oameni (injustețe!)
Nu au cruțat la el nimic:
„Prevăd că va stîrni jignire
(Nu-s doup noțiuni opuse!)
Destăinuirea mea bizară:
Toți îl cinsteau – la fel – pizmași!...
Vă va aprinde în privire
Dar care om n-are vrăjmași?!...
Dispreț, sau ironie-amară!..
De-amici păzește-ne, Isuse!...
Ce mai doresc? Ce mă îmbie
Ah, nu-n zadar, iubiți amici,
Să tulbur spuza, imprudent
Vă pomenesc pe voi aici!...
La ce batjocură tîrzie
Vă dau prilej de-amuzament?
XXIII
Ce s-a întîmplat, după-ntîlnire?
Cînd v-am văzut întîmplător,
Nu-i greu, desigur, de ghicit!
Simțind înfiripatul dor,
Nebuna inimii iubire
N-am cutezat să cred scînteia,
Nu s-a astîmpărat, nicicît...
Pornirea-mi stăvilind... și, poate,
Și-n sufletu-i fără nădejde
Ținînd la mîndra libertate,
S-ațîțe patimi, deznădejde,
Nu am voit s-o pierd, de-aceea...
Tatiana nu mai doarme, zace:
Și ne-a mai despărțit, din prag,
Se mistuie de chin și tace;
Sărmanul Lenski – jertfă-anume –
Putere, bucuria vieții
Și tot ce mi-a fost scump și drag,
Și pace, zîmbetu-i sfios
Mi-am smuls din piept, plecînd în lume.
Sînt toate-acuma de prisos;
Străin de toți și degajat,
Se stinge-n floarea tinereții:
Gîndeam că libertate, pace,
La fel, cum norii grei s-adună,
În viață fericit m-or face!...
În zori de zi, vestind furtună!
Ce grea pedeapsă mi-am luat!...

10
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

Vreo uneltire-nchipuită,
Nu!... să vă văd în orice clipă, S-adun dojenile grămadă.
Să vă-nsoțesc la orice pas, O, dacă-ați ști ce grozăvie
Un zîmbet, o privire-n pripă E să-nsetezi după iubire,
S-o prind cu dragoste-n extaz! Să arzi! Iar mintea să-ți îmbie
S-ascult prelung, să vă-nțeleg Tot sîngele la potolire!
Cu sufletu-mi desăvîrșirea Să vrei să-ți plîngi tot avatarul
Și-n chinuri mistuit – întreg Și să te tîngui la picioare;
Să pier... aflîndu-mi fericirea! Să-ți verși tot chinul și amarul
Lipsit de-aceasta, spre-al tău prag Din sufletul plin de ardoare!...
Pornesc mereu în furișate, Și, totuși, să rămîi de gheață...
Mi-e clipa dragă, ceasul drag, În conversații, în privire:
Căci zilele-mi sînt numărate; Să-ți tăinuiești orice simțire,
Eu știu că, rînduit de soartă, Să fii cu zîmbetul pe față!...
Curînd mi-o bate moartea-n poartă...
Dar ca să mai rîvnesc la viață, Dar fie! Mistuit de chin,
Mă vreau călăuzit de-o stea: Să-ndur îmi e peste putință:
Să știu, în orice dimineață, În mîna voastră a mea ființă
Că – peste zi – vă pot vedea!... V-o-ncredințez cu-al meu destin!.”

Mă tem că-n ruga mea smerită, Traducere de Ion Buzdugan

Privirea aspră să nu vadă

Aprecieri critice:
Cunoaștem un Pușkin clasic și un Pușkin romantic. Pușkin – creator al unei proze geniale, și cel
redus numai la poezie, uneori doar la lirică. Scriitorul de la începutul secolului trecut, aruncat de către
poeții moderniști „de pe corabia contemporanietății”, și omul complet al culturii ruse, poetul tuturor
timpurilor. Versificatorul vetust, așa cum apare adesea pentru cititorul străin din cauza traducerilor
inabile, și un poet care, citit în original, îți zguduie existența, uneori printr-un singur vers sau o singură
strofă. În sfîrșit, flușturaticul „franțuz”, strpin sufletului rus, și – întruchiparea acestui suflet, exponent al
conștiinței naționale.
În dialog sau, mai exact, în disputa dintre aceste voci se naște un Pușkin al zilelor noastre – o
figură compleză și grandioasă, care se dezvăluie tot mai plenar cititorului modern, așa cum li s-a
dezvăluit, la timpul lor, doar celor mai rafinați și sinceri iubitori de frumos – nu doar din Rusia, ci și din
Europa.
Elena Loghinovschi. Pușkin și problemele existenței în memoria literaturii. Studii de
intertextualitate. Chișinău: Litera, 2000. – p. 12-13

11
Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

...Pușkin rămîne oricînd și oriunde în operele sale poetul plinității existenței, fiindcă visul are
ceva unilateral în el, iar realitatea, oricît de unilaterală ar fi, are un farmec. De aceea, între vis, îndoială în
dulceața lui și iubirea, ce ascunde un sens tragic și presupune chinurile cele mai groaznice, poetl o alege
pe aceasta din urmă, acțiunea lui netrădînd, ci, din contra, pecetluind felul său de a fi. […]
Cu toate acestea, ca să-ți relizezi vocația de excepție, ar trebui să procedezi uneori ca Pușkin: să
fii de o fermitate de neclintit, să dai dovadă de consecințele faptelor tale, să fii un obsedat, să ai un
sentiment acut al propriei demnități, asociat respectului pentru alții, să-ți fii credincios și să întreții
nestinsă credința în sine, să fii îndrumat doar de voința ta. Și, bineînțeles, să fii gata să suferi, să suferi și
pentru alții.
Acad. Mihai Cimpoi. Soarele poeziei ruse. În: A.S. Pușkin și Basarabia: Bibliografie. Chișinău:
Editura Museum, 1999. – p. 9-10

Pușkin, este Totul pentru ruși, spune undeva academicianul D. Lihaciov, precum Eminescu este
Totul pentru români, Goethe pentru germani, Shakespeare pentru englezi. Este un Poet-simbol.
Exponențialitatea sa îl delegă să fie un mijlocitor între cultura rusă și cea română. Întîlnirile lui de la
Chișinău cu scriitorii noștri clasici i-au determinat pe Constantin Stamati și Alecu Donici să realizeze
primele traduceir din opera sa într-o altă limbă. Folclorul moldovenesc i-a fost o sursă de inspirație.
Eminescu și Pușkin s-au întîlnit temeinic pe linia motivelor romantice ale demonismului, geniului,
poetului în raport cu mersul strîmt și mulțimea cerului și a pămîntului, mării și universului. O traducere ca
cea făcută de Ion Buzdugan și editată în 1966 era considerată de Perpessicius drept un act al culturii
românești. Sărbătorirea centenarului morții la Chișinău, în 1937, a prilejuit importante manifestări și
editarea unui număr special al prestigioasei reviste „Viața Basarabiei”. Și în periaoda postbelică Pușkin a
avut un impact deosebit asupra procesului cultural din Republica Moldova.
Acad. Mihai Cimpoi. Soarele poeziei ruse. În: A.S. Pușkin și Basarabia: Bibliografie. Chișinău:
Editura Museum, 1999. – p. 11

Marele Mihail Eminescu, aflîndu-se în 1883 într-un sanatoriu din împrejurimile Odesei, se
îndeletnicea cu studiul limbii ruse, în dorința de a gusta în original versurile confratelui său rus. Fascinat
de „spontanietatea plină de frăgezime și de inspirație” a poeziei pușkiniene, creatorul Luceafărului a
încercat și cîteva traduceri (dintre care Către Ovidiu, Elegie, Monumentul), mărturisindu-și admirația și
prețuirea față de Pușkin în aceste cuvinte cioplite, parcă, în marmură: „Sînt copleșit de versurile lui,
izvore de apă vie”.
Tamara Gane. Pușkin, poet liric. În: A.S. Pușkin. Poezii. București: Editura pentru literatură,
1963. – p. XXXI (BPT)

12