Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
**************************
Cel care este considerat ca psihologul cel mai centrat pe psihologia vârstelor (mai ales
cele adulte) este Carl Gustav Jung. Sugerează idee unei dezvoltări continue în care viaţa socială şi
instituţiile, religia şi miturile ocupă un loc de seamă. El a sesizat faptul că în jurul vârstei de 40
ani are loc un evident proces de individuaţie.
O interesantă descriere a ciclurilor umane a efectuat-o E. Erikson. El consideră că după
stadiile freudiene de dezvoltare (oral, anal, falic şi genital) există stadiile psihosociale ale
dezvoltării eului. A emis ideea existenţei unor componente duale (pozitive şi negative) aflate în
opoziţie în fiecare din cele 8 stadii sau cicluri ale vieţii.
1) Primul an de viaţă (stadiul oral) – încredere versus neîncredere (dependenţa copilului
de calitatea îngrijirii paterne).
2) Stadiul 1 – 3 ani – autonomia şi emanciparea versus simţul ruşinii şi al îndoielii.
3) Stadiul 4 – 5 ani – constituirea iniţiativei versus vinovăţia. În cazul în care iniţiativa
nu este îngrădită, ea devine caracteristică psihică.
4) Stadiul 6 – 11 ani – sârguinţa versus inferiorizarea.
5) Stadiul 12 – 18 ani – conştientizarea identităţii eului versus confuzia rolurilor.
6) Vârsta mijlocie – intimitate versus izolare.
7) Vârsta adultă mijlocie – altruism versus egocentrism.
8) Anii bâtrâneţii – realizare versus disperare.
Debutul vieţii
Încă înainte de naştere, fiinţa umană parcurge un lung proces de creştere, formare, aceasta
influenţând dezvoltarea ulterioară a sa. Perioada intrauterină - cea mai intensă creştere şi
dezvoltare a fiinţei umane.
Flagelul spermatozoidului, pătrunzând în pereţii ovulului, se eliberează aproape
instantaneu 23 de cromozomi constituind zestrea ereditară masculină. În acelaşi timp, nucleul
ovulului emite tot 23 de particule cromozomi – zestrea ereditară feminină. Cei 23 de cromozomi
de la tată cu cei 23 cromozomi de la mamă formează materialul genetic care are 46 cromozomi şi
este unic pentru fiecare individ. Există o infinitate de combinaţii posibile între 2 posibili părinţi.
Procesul de fertilizare poartă numele de misotis. Cromozomii sunt formaţi din gene. Genele sunt
particule complexe conţinând codul genetic. Genele au aranjamente specifice lineare în
cromozomi şi conţin ADN şi ARN.
Oul începe să se dividă în progresie geometrică la trei ore din momentul în care a avut loc
fecundaţia. Creşte în volum şi avansează spre uter, se hrăneşte 2-3 zile din rezervele proprii pe
care le epuizează când ajunge in cavitatea uterină.
Se fixează în uter prin intermediul unor rădăcini embrionare ce se implantează în celulele
uterului, luând contact cu vasele sangvine din uter.
Embrionul se dezvoltă foarte repede – volumul lui creşte de 8000 ori, iar diametrul de 20
de ori.
Faza germinală (0-3 luni) – creştere masivă a masei celulare prin producerea a două
tipuri de celule: germinale şi celule exterioare (de protecţie). Se formează sistemul
nervos, la 3 săptămâni se formează măduva spinării.
Perioada fetală timpurie (3-6 luni) – se realizează diferenţierea celor trei straturi:
ectoderm > celulele pielii, sistemul glandular, unghiile, părul, organele senzoriale şi
sistemul nervos; mezoderm > sistemul circulator şi excretor, muşchi, straturi interne
profunde ale pielii; endoderm > mare parte dintre organele interne. Are loc dezvoltarea
sistemului osos, a ţesuturilor, a sistemului nervos, se formează sexul şi coardele vocale.
Are loc o încetinire a creşterii explozive după 5 luni.
Faza fetală tardivă (6-9 luni) – fătul creşte în mărime, i se dezvoltă motilitatea
,organele de simţ.
- 6 luni – se diferenţiază amprentele digitale, se formează pleoapele, glandele sebacee,
sudoripare. Are loc o încetinire a creşterii explozive după 5 luni.
Mulţi copii născuţi înainte de termen supravieţuiesc deoarece au hormoni proprii de creştere
( STH, etc), chimism intern al circulaţiei sangvine, fincţii de adaptare.
Mişcări ce se pot surprinde în viaţa intrauterină: agitatie motorie difuză – 9 săptămâni,
bătăile cordului – 10 săptămâni, mişcări respiratorii – 12 săptămâni, mişcări poziţionale slabe,
închide mâinile - 12-14 săptămâni, mişcări ale tractului digestiv – 16 săptămâni, mişcă picioarele,
pleoapele – 16-20 săptămâni, ţipete slabe la 24 săptămâni.
Naşterea
Primul an de viaţă
Nou-născutul (faza neonatală)
Înfăţişarea generală a nou-născutului normal este specifică. Întregul corp este pliabil şi are
tendinţa naturală de a sta pliat (poziţie embrionară).
Capul este mare şi dispune de 6 fontanele. Membrele sunt relativ scurte, pielea este
roşiatică şi uşor tumefiată. Sistemul nervos este imperfect, prezentând programe reduse.
Primele 3-5 zile – scădere fiziologică din greutatea iniţială cu 150-300 grame.
După 4-5 zile – scăderea greutăţii se opreşte, apoi începe recuperarea greutăţii pierdute.
Organismul dispune la naştere de o capacitate senzorială generală relativ bine dezvoltată,
dar de o capacitate de reacţii intenţionale şi coordonate aproape nule.
Somnul nou - născutului este polimorf şi la cei mai mulţi copii se extinde pe 4/5 din 24
ore, deoarece apare fenomenul de epuizare rapidă şi intensă energetică. Raportul dintre orele de
somn şi cele de veghe se va modifica treptat.
1 an - copilul va avea nevoie pentru recuperare de 15-16 ore de somn zilnic, deşi
activitatea sa din orele de veghe va fi mult mai densă şi consumurile mai intense.
Aceste momente de veghe vor deveni calme, active, spre deosebire de caracterul lor
agitat din primele zile.
Dezvoltarea generală
Pentru a se controla greutatea pe care copilul trebuie să o aibă între 1-6 luni, se înmulţeşte
numărul lunilor cu 600 şi la cifra obţinută se adaugă greutatea de la naştere.
Creşterea în greutate între 7-12 luni se calculează înmulţind numărul de luni ale copilului
cu 500, plus greutatea de la naştere.
Controlul creşterii în înălţime se face înmulţind numărul de luni cu cu 2,5 şi se adaugă
înălţimea de la naştere (până la 6 luni). Între 7 şi 12 luni, calculul se efectuează înmulţind
numărul lunilor copilului cu 2 , la care se adaugă valoarea înălţimii de la naştere.
Creşterea este foarte intensă după naştere.
Perimetrul cranian este de aproximativ 34,5 cm la naştere; la un an de circa 45cm; la 3
ani, de 47 cm.
Creşterea creierului se exprimă prin mărirea perimetrului cranian cu 12 cm în primul an,
cu 2 cm în al doilea an. La 1 an, volumul creierului este de 3/5 faţă de creierul adult, iar la 2 ani,
de 4/5 faţă de acesta.
Perimetrul toracic este de 32 cm la naştere, deci mai redus decât cel cranian, apoi creşte
la 45 cm la 1 an şi îl egalează pe cel cranian. Perimetrul toracic îl întrece pe cel cranian cu 1-2
cm. Se consideră că în copilărie această distanţare între cele două măsuri creşte cu câte un cm. pe
an.
Trebuinţele de bază ale copilului mic
Trebuinţele de alimentare, somn, apă sunt ciclice. Trebuinţele de apărare, orientare,
investigare sunt permanente.
Între 10 şi 12 luni apar aspecte legate de dentiţie. Întâi se conturează incisivii laterali, iar
între un an şi 18 luni încep să crească primii 4 molari. Între 16-28 luni apar caninii.
Trebuinţele de apărare (supravieţuire) devin active şi încep să se exprime prin mişcare şi
ţipăt în cazuri de disconfort şi prin somn în caz de oboseală. Trebuinţa de mişcare se
intenţionalizează primar, fiind legată de explorări ale mediului. Se constituie şi trebuinţe
psihologice, cum ar fi aceea de a forţa prezenţa adulţilor şi relaţionarea cu aceştia.
Trebuinţa de hrană şi apă, aer, temperatură echilibrată, somn, vocalizare, comunicare şi
relaţionare sunt cele mai importante şi implicate în creştere şi dezvoltare. Ele se vor socializa
treptat.
Somnul - Aproximativ 80% din timp, copilul doarme până la un an, cu o
descreştere în ultimul trimestru spre 50%. Se modifică pe acest interval ritmul şi
calitatea somnului.
Trebuinţa de eliminare - este reflexă la copilul mic. La 8 săptămâni, copilul are
cca 2 scaune pe zi şi unul după ce începe să meargă; dificil este controlul
micţiunii.
Foamea şi setea - în ontogeneza timpurie, foamea provoacă o stare generală de
agitaţie şi tensiune. Aceste trebuinţe sunt implicate în învăţarea şi comunicarea
timpurie. În primele 10-12 zile, sunt necesare cam 6-8 alimentări în 24 ore. După 4
săptămâni, acestea se pot reduce la 5-6.
Trebuinţa de afecţiune se realizează prin intermediul structurii relaţiilor şi
regulilor incluse în structura familiei >“foamea” de prezenţa adultului. Primul an
de viaţă este şi perioada de câştig a bazelor independenţei prin 3 serii de conduite
achiziţionate în experienţa ontogenetică timpurie. Acestea sunt: apucarea şi
mânuirea elementară a obiectelor, mersul şi rostirea primelor cuvinte.
În ontogeneza timpurie sunt mai pregnante funcţiile primare biologice atât ale
senzorialităţii de contact (miros, gust) apoi tact, cât şi aceleia de distanţă (văz, auz).
Percepţia se structurează sub forma a două modele înrudite: un model perceptiv
contemplativ – prezent la două luni – şi un model perceptiv ce are o consecinţă acţională şi se
constituie la 3 luni. După 4 luni, percepţia devine forma de bază a informaţiei senzoriale, iar
apucarea obiectelor suportul ei principal.
Aspectele fundamentale ale percepţiei vizuale (forma, adâncimea şi perspectiva) se
formează treptat în primii ani. Până la 10 săptămâni copilul priveşte nepreferenţial un cerc (două
dimensiuni) şi o sferă. După 3 luni vocalizează, apoi gângureşte spre persoana concretă, niciodată
spre fotografia ei.
Inteligenţa. Se manifestă “conduita suportului” la 9 luni. Aceasta apare în situaţiile în
care, dacă se flutură o batistă deasupra feţei copilului, după ce el încearcă de câteva ori să o
prindă, se opreşte şi apucă mâna care mişcă batista. “Conduita sforii”, descrisă ca activă la 11
luni şi 7 zile, constă in ridicarea jucăriei trăgând de sfoară pe mânerul unui fotoliu, după încercări
de a ajunge la jucărie prin aplecare. “Conduita baston” pune în evidenţă faptul că spre sfârşitul
primului an de viaţă copilul rezolvă situaţii-problemă, manifestând o inteligenţă practică, invenţie
şi flexibilitate. Copilul de 12 luni exprimă conduite prin care dovedeşte intenţionalităţi complexe,
îşi pune căciuliţa ca să indice că vrea să iasă la plimbare etc.
În ce priveşte emoţiile, copiii sub 3 luni le au sub forme de disconfort fizic convertit în
psihic (de foame, în special).
Dintre expresiile cele mai complex dezvoltate sunt cele de echilibru implicat în câştigarea
poziţiei verticale şi a primilor paşi.
Există o componentă psihologică importantă a mersului şi a mişcărilor în genere. În
contextul acestei componente acţionează perechea bipolară emoţională de intenţii (ca dorinţa de a
merge şi teama de cădere ce poate ajunge anxietate).
Comunicarea adaptativ-afectivă. Comunicarea se realizează prin vorbire şi prin reacţii
nonverbale (CNV) în care se includ gestica, mimica, postura şi paralimbajul. La 3-4 săptămâni se
manifestă zâmbetul ca expresie a CNV. La 2 luni se conturează destule momente în care copilul
îşi întrerupe suptul pentru a zâmbi, ca răspuns la discursul afectiv al mamei. La 2,5 luni, vocea
mamei va produce mai puţine zâmbete din partea copilului, dar sunt mai frecvente reacţii de
vocalizare sau gângurit ca un fel de schemă de comunicare. La 3-4 luni, zâmbetul devine mai
mult reacţie la contactul vizual, la surâsul mamei.
După 4-5 luni, copilul decodifică numeroase aspecte din mimica adultului. Pe locul al
doilea în contextul CNV se află gestica mâinilor. La copilul mic, gestica mâinilor este mai densă
după 6-7 luni în intenţii afective, refuz, situaţii ceremoniale învăţate pentru ocazii de contact
social (salut).
Comunicarea verbală
Gânguritul = materia primă a vorbirii, cuprinzând întâi vocale neclare, apoi acestea devin
clare.
4 luni > se produc articulări de vocale cu consoane şi diferenţiere a consoanelor.
5 luni > începe procesul de lalaţiune ca fază superioară a gânguritului.
Lalaţiunea = expresie articulată. Constă dintr-o intensă emisie repetată de silabe.
Sfârşitul lunii a 10-a > atenţia copilului este evident îndreptată spre cuvinte.
La 11-12 luni > copilul face rapid progrese de înţelegere a vorbirii adresate şi foloseşte
mai circumcis holofrazele.
Faţă de adulţi şi de copiii mai mari gradul de sociabilitate este evident. Faţă de copiii mai
mici sociabilitatea este redusă.
treilea personaj într-o relaţie afectivă duală intensă. Acest complex are un rol important în
identificarea şi intuirea forţei lui alter şi a lui ego. Pentru acesta din urmă, are loc la 7 luni
“găsirea în oglindă”, moment de trecere spre un nivel de inteligenţă instrumentală, dar şi de
constituire a structurii narcisiste a sinelui.
Separaţia de mamă pe o perioadă mai mare de o lună, la 7 luni, duce la o adevărată
depresie.
Plânsul copiilor sănătoşi are o evoluţie specifică. Astfel, în primele luni, majoritatea
copiilor plâng fără lacrimi, cu ţipete concomitente. Între 3-6 luni, plânsul este însoţit de mişcări şi
agitaţie. După 6 luni copiii plâng fără să se agite.
Prima copilărie
Aceasta reprezintă etapa constituirii primare coerente, a trăirii experienţei de viaţă
curentă. Copilul începe să fie integrat în interrelaţiile grupului familial şi a celor ce frecventează
familia. Începe să sesizeze regulile, interdicţiile, orarul şi stilul de viaţă al familiei, trăind
conflicte şi stări de confort psihic sau de euforie condiţionate de cele din jurul său.
Experienţa de viaţă devine impregnată de învăţarea comunicării verbale. La începutul
acestei perioade, vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă şi încărcată de mari dificultăţi de
pronunţie. La 3 ani copilul vorbeşte relativ fluent.
Copilul este angajat în perioada antepreşcolară în căutarea de mijloace de a îşi consolida
autonomia prin perfecţionarea deplasării şi a deprinderilor de mânuire de obiecte.
Încă de la naştere a existat o amprentă evidentă a individualităţii biologice. În timpul
primului an, copilul a traversat un important impact biologic şi un evident şoc social. Treptat însă
a început să acumuleze o experienţă vastă şi complicată prin repetări auditive, prin facilă
raportare la obiecte şi situaţii noi.
Procesul de adaptare are loc în cercuri concentrice, dintre care cel de la 1 la 3 ani este cel
mai important, prin umanizarea amplă a trebuinţelor, intenţiilor, atitudinilor şi a conduitelor de
bază. Unii autori sunt de părere că până la 3 ani, omul achiziţionează 60% din experienţa
fundamentală de viaţă.
12-18 luni – caracteristică este consolidarea mersului şi o mai bună percepere a
mediului înconjurător. La 15 luni devine deosebit de nestatornic şi instabil.
18-28 luni – perioada se caracterizează printr-o accentuată dezvoltare a comunicării
verbale şi folosirea de soluţii noi în diferite situaţii de viaţă. Spre sfârşitul etapei,
copilul redevine nervos.
După 2 ani jumătate se dezvoltă o mai largă conciliere cu adulţii , un echilibru uşor
meditativ. Copilul este preocupat de aspectele evaluative ale acţiunilor şi demersurilor
sale, devine sensibil faţă de cei din jur, se antrenează în jocuri, uneori cu un partener.
Între 1 şi 3 ani, ritmul creşterii este încă foarte intens şi multilateral, cu o uşoară încetinire
spre limita superioară a etapei.
Până la 3 ani, perimetrul toracic întrece pe cel cranian cu aproximativ 2 cm. Capul, cam
de 1/3 din statura copilului la 1 an, ajunge la ¼ (parte din corp) la 3 ani. La 2 ani proporţia devine
de 1/5 (abia la 8 ani raportul va deveni de 1/6). Până la 3 ani se completează treptat dentiţia
provizorie (la 1 an copilul posedă 8 incisivi).
Creşterea ponderală însumează 4,5 kg pe întreaga perioadă. Între 1 şi 3 ani continuă
dezvoltarea corpului celular al neuronilor, pigmentaţia lor, ramificaţiile dendritice şi sinapsele se
înmulţesc, continuă procesul de nuclearizare. La 3 ani, creierul devine asemănător cu cel adult în
ceea ce priveşte reliefurile sale exprimate în circumvoluţiuni şi scizuri.
La 18 luni poate duce la gură lingura cu supă (vărsând o parte din conţinutul ei). Începe
să mestece alimentele, la 20-22 luni masticaţia este curentă. La 30 de luni ţine cana cu ambele
mâini şi bea. La 3 ani poate mânca cu furculiţa bucăţele de alimente. La 2-3 ani controlul
sfincterian este evident. La 17 luni copilul imită şi astfel îşi însuşeşte o vastă experienţă.
Cerinţa subiectivă a comunicării este constituită la 16 luni. Între 18 şi 24 luni are loc
formarea vorbirii în propoziţii, iar între 48 şi 60 luni are loc organizarea sintaxei. După 1 an,
copilul construieşte propoziţii simple de 2, apoi de 3 cuvinte. El începe să folosească propriul
nume in referinţele despre sine, după modelul luat de-a gata de la ceilalţi (vorbeşte despre sine la
persoana a treia o perioadă de 2-3 luni).
La 2 ani se manifestă faza de acută insistenţă la întrebarea “ce este asta ?”. Se consideră
acest moment ca un fel de “mare identificare” a lumii obiectuale. Dorinţa de comunicare devine
intensă.
La 2 ani persistă încă planul mental, caracterul autist şi animist al gândirii copilului şi o
dificultate structurală de a sesiza diferenţele dintre interdependenţă, cauzalitate, determinismul
fenomenelor etc. la 3 ani atenţia se deplasează uşor spre relaţiile dintre fenomene şi obiecte,
activează curiozitatea copilului şi încarcă mijloacele de investigaţie cu strategii noi (interogaţia
“de ce?”), schemele mentale sunt încă relativ rigide. O formă a curiozităţii la 3 ani este legată de
atracţia interdicţiei.
Deşi după vârsta de 1 an dispoziţia generală a copilului este din ce în ce mai bună, planul
afectiv este instabil şi arzător, copilul se supune legii celei mai mari tentaţii.
La 18 luni, rezonanţa afectivă creşte, copilul este mai impresionabil şi intuieşte dispoziţia
mamei, reacţionează la o melodie tristă.
La 1 an şi jumătate, ataşamentul faţă de mamă sau de persoana care o înlocuieşte devine
acaparant. Se manifestă gelozia.
Timiditatea faţă de persoanele străine, simpatia antipatia încep să fie nuanţate.
Spre 2 ani, tatăl este admirat şi devine favoritul copilului.
După 2 ani, copilul devine impulsiv şi neînţelegător, instabil din nou.
La 2 ani jumătate, cucerirea propriei identităţi se realizează prin opoziţie cu ceilalţi.
În copilăria timpurie există două feluri de anxietate: cea faţă de persoane şi situaţii străine
şi cea de separaţie. Treptat se constituie şi anxietatea morală ca teamă de pedeapsă şi trăire a
sentimentului de vinovăţie.
A doua copilărie
Perioada preşcolară
A treia copilărie
Perioada şcolară
Perioada dintre intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului elementar este adesea
descrisă fie ca un fel de sfârşit al copilăriei, fie cu particularităţi de vârstă asemănătoare cu cele
preşcolare, fie ca etapă de debut primar al adolescenţei, fie ca etapă distinctă a copilăriei.
În copilăria timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de
experienţă adaptativă.
Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor radicale
de condiţionare a dezvoltării psihice în ansamblul său pe care le provoacă şi ca urmare a
dificultăţilor pe care copilul le poate întâmpina şi depăşi în mod independent. Învăţarea şi
alfabetizarea constituie condiţiile majore implicate în viaţa de zi cu zi a copilului după 6 ani.
Această condiţie nouă de existenţă acţionează profund asupra personalităţii lui.
Prin alfabetizarea copilului, acesta câştigă potenţial instrumente valide de apropiere de
toate domeniile culturii şi ştiinţei contemporane şi a celei ce s-a dezvoltat în decursul timpului.
De cele mai multe ori, şcoala răspunde şi dorinţei copilului de a fi ca cei mari (adultrism),
ca şi dorinţei de realizare, de satisfacere şi dezvoltare a curiozităţii cognitive a acestuia.
Şcoala impune modelele ei de viaţă, dar şi modelele sociale de a gândi şi acţiona. Ea
creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară, cât şi condiţia de exprimare a cesteia (mai
ales exprimarea verbală şi comportamentală). Prin preperaţia pentru activităţi complexe şi variate,
şcoala formează capacităţi de activitate, respectul faţă de muncă, disciplină şi responsabilitate ca
trăsături psihice active.
Primii 4 ani de şcoală, chiar dacă au fost pregătiţi prin frecventarea grădiniţei, modifică
regimul, tensiunea şi planul de evenimente ce domină în viaţa copilului. Adaptarea copilului se
precipită şi se centrează pe atenţia faţă de un alt adult decât cei din familie.
Pentru copil, caracteristica cea mai sensibil diferită, odată cu intrarea în şcoală, constă în
neutralitatea (egalitatea) afectivă a mediului şcolar, fapt ce creează condiţia cerinţei de a câştiga
independent un statut în colectivitatea clasei. Nu mai sunt valide manifestările de afecţiune şi
farmec pe care copilul le posedă.
Procesul creşterii se temperează uşor între 6-7 ani, pentru a se intensifica ulterior. La 6
ani, dentiţia provizorie începe să fie înlocuită cu dentiţia permanentă. După 7 ani este intensă
osificarea la nivelul bazinului la fetiţe, precum şi procesele de calcifiere la nivelul osaturii mâinii.
Articulaţiile se întăresc şi ele. Creşte şi volumul muşchilor, se dezvoltă musculatura fină a mâinii.
La 7 ani, creierul cântăreşte aproximativ 1200 g, lobii frontali ajungând la 27 la sută din
totalul substanţei nervoase a creierului. După 6 ani se organizează legături funcţionale implicate
în lectură şi scriere.
Totuşi, copilul nu este robust, nici solid ca la 5 ani. Dimpotrivă, la 6 ani este sensibil,
dificil, instabil, oboseşte uşor.
În ceea ce priveşte îndemânarea, creşte forţa musculară şi se accentuează caracterul de
ambidextru, dar şi extremele de stângaci şi dreptaci se pun în evidenţă, creând probleme în
procesul scrierii.
În această perioadă transformările psihice se fac lent, nespectacular. Prima schimbare care
se pune în evidenţă este latura de orientare generală. Pe acest plan se face o părăsire a intereselor
evidente în perioada preşcolară, ca desenul, modelajul. Există o mai mare atenţie acordată jocului
cu reguli în colectiv.
Copiii trec şi printr-o fază excesivă sensibilizare faţă de noi reguli. Uneori, conduita lor
este centrată pe suspicionarea de încălcare a regulilor impuse, de către cei din jur (colegii săi).
La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptării în viaţa socială. După 7 ani, se
manifestă treptat o mai mare detaşare psihologică, o creştere a expansiunii, o mai mare
extroversiune şi trăiri numeroase euforice şi de exaltare, semn că adaptarea şcolară a depăşit o
fază tensională. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de
situaţii, întâmplări şi obiecte. La 7 ani începe să crească evident curiozitatea faţă de mediul
extraşcolar şi faţă de mediul stradal.
Tot la această vârstă are loc şi o creştere uşoară a rapidităţii reacţiilor; copilul pare mereu
grăbit.
Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educaţia socială, dat fiind faptul că
adaptarea a depăşit încă o etapă tensională şi copilul a început să treacă într-o fază de mai mult
echilibru şi mai mare stăpânire a condiţiilor de activitate şcolară pe care le traversează. Începe să
devină ceva mai reflexiv şi preocupat de numeroase probleme dintre care şi aceea a provenienţei
copiilor (de la 5 ani), dar şi de probleme privind apartenenţa socială, identitatea de neam.
După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul
devine ceva mai meditativ, se atenuează caracterul pregnant al expansivităţii în conduite.
Şi în planul integrării în colectiv intervin unele schimbări – copilul devine mai sensibil la
informaţii sociale, la opinia de clasă.
Între 9 şi 10 ani are loc o creştere evidentă a spiritului de evaluare a copilului, spiritul
critic se dezvoltă la fel.
Primul aspect al modificărilor mai semnificative pe acest plan se exprimă în schimbări ale
caracterului investigativ şi comprehensiv al percepţiei şi observaţiei ca instrumente ale cogniţiei.
Antrenate şi exercitate, capacităţile senzoriale, perceptive şi interpretative (sau
comprehensive) ale percepţiei devin mai acute şi eficiente. Sensibilitatea discriminativă şi
pragurile perceptive absolute se dezvoltă şi ele.
În procesul scrierii există un permanent control prin limbajul interior. chiar şi la nivelul
clasei a IV-a, există o permanentă dialogare a copilului în timp ce scrie. Evaluarea mărimii este
încă deficitară (copiii de 6-7 ani supraestimează mărimile, iar copiii de 8-9 ani subestimează
mărimile şi distanţele).
Spaţiul personal se structurează spre 10 ani şi este impregnat de expansiunea
personalităţii. Se semnalează creşterea volumului simbolurilor şi apoi a conceptelor în perioada
şcolară mică (dispune de peste 300 concepte relativ valide). Cerinţa de relaţionare a însuşirilor
conceptelor la contextul şi obiectivele date se ajustează abia spre 10 ani, devenind activă.
Băieţii au mai mari dificultăţi decât fetiţele în învăţarea citit-scrisului. În urma unei largi
anchete a reieşit faptul că la învăţătorii care considerau că nu există diferenţe – acestea nu
existau, pe când la cei ce spuneau invers, existau diferenţele respective.
Limbajul oral şi scris.
Există diferenţe relativ importante în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare al limbajului
copiilor la intrarea în şcoală. Acestea privesc nivelul exprimării, latura fonetică a vorbirii orale,
structura lexicului, nivelul exprimării gramaticale şi literare.
La acestea se adaugă neînţelegeri parţiale sau totale ale sensului cuvintelor, nesesizarea
sensului figurat al cuvintelor, necunoaşterea termenilor tehnici şi ştiinţifici, confundarea
paronimelor, confuzii privind sinonimele şi omonimele, tendinţa de a crea cuvinte noi pentru
noţiuni ale căror denumiri nu se cunosc ori nu au fost reţinute.
Un alt fenomen legat de particularităţile limbajului oral la copiii în primele clase constă în
dificultatea de a realiza exprimări explicite. Utilizarea delimitativă şi restrictivă a limbajului la
situaţii mai mult de comunicare ori dialog simplu – în viaţa de familie – creează o sărăcie a
exprimării specifice, un fel de tendinţă spre exprimări eliptice, economicoase, dar neglijente
adesea, fără nuanţări şi fără caracteristici ale vorbirii.
Competenţa lingvistică este în genere mai dezvoltată decât performanţa verbală. Prima
este întreţinută de limbajul pasiv al copilului. Vocabularul total cuprinde 1500-2500 cuvinte la
intrarea copilului în şcoală (600 cuvinte în vocabularul activ), 4000-4500 cuvinte spre sfârşitul
perioadei şcolare mici (1500-1600 în vocabularul activ).
Perioada pubertăţii şi adolescenţa
Reprezintă a doua decadă a vieţii omului. Trecerea spre maturizare şi integrare în societatea
adultă. Tutela familială şi şcolară se modifică treptat.
Nota dominantă a întregii etape este intensa dezvoltare a personalităţii, contemporanizarea
ei.
Tipul fundamental de activitate rămâne învăţarea şi instruirea, teoretică şi practică,
inclusiv preparaţia pentru exercitarea corectă a unei activităţi profesionale productive.
Se complică progresiv, tânărul integrându-se tot mai mult în generaţia sa. Opoziţia dintre
comportamentele impregnate de atitudini copilăreşti şi atitudinile şi conduitele noi formate sub
impulsul cerinţelor interne sau impuse de societatea vârstei.
Maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale şi realizarea identităţii
proprii şi a independenţei.
Se dezvoltă atitudini, concepţia despre lume şi viaţă, au loc manifestări de creativitate şi
implicit structuri motivaţionale puternic energizate si se conturează idealurile.
Trei stadii:
1. stadiul pubertăţii (10-14 ani) dominat de un puseu de creştere, accentuarea dimorfismului
sexual
2. stadiul adolescenţei (14-18/20) procesul de câştigare a identităţii.
3. stadiul adolescenţei prelungite (18/20-24/25) integrarea psihologică primară la cerinţele
vieţii adulte.
1. Pubertatea – substadii:
a. Etapa prepuberală (10-12) accelerare şi intensificare a creşterii, dezvoltarea
caracteristicilor sexuale secundare. Fetele – cresc în înălţime ~22cm. Băieţii – creşterea începe
mai târziu (12-16).
- Conduită generală alternantă, stări conflictuale.
-Schimbare generală a cadrului de desfăşurare a învăţării şcolare.
-Intelectualizare afectivă.
Consideră ca dominante cerinţele grupului şi cele şcolare.
La 11 ani copilul începe să aibă iniţiative, lărgindu-şi regimul de independenţă.
Se creează o distanţare discretă între fete şi băieţi şi o competiţie.
-Momente mai numeroase de neatenţie.
b. Pubertatea propriu – zisă (12-14) e dominată de puseul de creştere.
La fete mai evidentă între 11-13 ani
La băieţi 13-14 ani.
Creşterea este mai evidentă în înălţime. Întâi se lungesc membrele inferioare şi
superioare, cresc şi se măresc articulaţiile, apoi trunchiul.
La băieţi este intensă şi creşterea masei musculare. După puseul de creştere forţa este
asimetric marcant mai mare la băieţi.
Maturizarea sexuală – apariţia pilozităţii, creşterea organelor sexuale, modificarea vocii şi
începutul funcţionării glandelor sexuale.
Momentul culminant al pubertăţii este în general tensional şi încărcat de confuzie.
-Stări de disconfort fizic şi psihic.
-Creşterea gradului de stângăcie în mişcări şi reacţii.
c. Momentul postpuberal. Băieţii – schimbare în conduite.
Fetele – 2 faze (Rousellet): femeia – copil; femeia – adolescent.
2) Adolescenţa – ieşirea din societatea de tip tutelar, familial şi şcolar şi intrarea în viaţa
cultural-socială mai largă.
a. Preadolescenţa – etapă de stabilizare a maturizării biologice. Se conturează
caracteristicile conştiinţei de sine.
-intensă dezvoltare psihică.
Individualizarea se intensifică pe planurile individuale şi de relaţionare.
b. Adolescenţa propriu-zisă. Dezvoltare a gândirii abstracte, exprimarea independenţei
este mai naturală.
Socializarea aspiraţiilor este intensă. Aspectele vocaţionale se conturează treptat.
c. Adolescenţa prelungită. Independenţa este dobândită sau pe cale de a fi dobândită =
plus de energizare şi dilatare a personalităţii.
-nevoia unei participări sociale intense.
Este etapa învăţării rolului sexual. Au loc angajări matrimoniale.
Trei categorii de reacţii:
1. Preocupări ale conştiinţei şi conştiinţei de sine.
2. Căutarea identităţii, nesiguranţă. Apartenenţa la grup este competitivă.
3. Găsirea unei identităţi vocaţionale.
Sistemul nervos suferă schimbări importante: creşte masa creierului, relieful scoarţei
cerebrale se definitivează. O oarecare slăbiciune a inhibiţiei ce se manifestă prin izbucniri
necontrolate şi mult zgomot. Creşte rolul tiroidei.
Perioadele tinereţii
D. Levinson numeşte perioada de la 17 la 22 ani vârsta de tânăr adult ce se caracterizează
prin coexistenţa statutului de adolescent cu cel de tânăr adult = perioadă de tranziţie.
J. Rousselet semnalează pentru tinerele fete o astfel de evoluţie ceva mai devreme în
perioada adolescenţei.
Daniel Levinson consideră că vârsta adultului tânăr se referă la o distanţă de dezvoltare
psihică între 17 – 18 ani la 45 ani, cu o oarecare diferenţă între cele două sexe.
Erik Erikson a caracterizat vârsta tinereţii (vârsta mijlocie în ciclurile vieţii) ca fiind
dominată de amplificarea identităţii sociale şi de angajare, trăirea intensă a experienţei dragostei
şi începutul vieţii de familie ce duce la dezvoltarea intimităţii. Pendularea dintre intimitate,
izolare şi starea în care eul simte necesitatea de a se lega de noi persoane >calitatea de partener.
OMS consideră tinereţea ca desfăşurându-se între 18/20 ani şi 35 ani. Limita superioară –
toate organele şi sistemele organismului funcţionează în condiţii şi la parametrii superiori.
Ursula Şchiopu – tinereţea 24 – 35 ani. Perioada tinereţi se poate împărţi în 3 subetape.
1. de adaptare 24 – 28 ani – profesională şi familială.
2. de implantaţie 28 – 32 ani - se intensifică experienţa personală, se dezvoltă statutul de
părinte.
3. de stabilitate relativă a adaptării, valorilor, conduitelor, aspiraţiilor 32 – 35 ani.
24 – 35 ani = potenţial de opozabilitate + capacităţi flexibile de adaptare.
Opinia cu privire la familie: pe primul loc se află buna înţelegere, stima şi sprijinul
reciproc. Copiii – factori de coeziune familială.
Problemele căsătoriei: situaţii de anxietate latentă şi de solicitare a integrării. Se manifestă
o uşoară tendinţă de mutare a căsătoriilor tinerelor fete spre 20 – 25 ani cu tineri de aceiaşi vârstă
şi pe următorii 5 ani. Acest fenomen se datorează prelungirii şcolarităţii feminine.
Instituţia căsătoriei: probleme de adaptare a mentalităţii, a caracteristicilor dobândite,
gusturi, deprinderi, stil de viaţă, preocupări, atitudini.
Predicţia căsătoriilor reuşite implică lipsa de conflicte cu părinţii, educatorii,
interrelaţionării în copilărie şi adolescenţă.
Logodna – acomodare între cei 2 parteneri.
Contează factorii economici, spaţiul locativ. Căsătoria poate dezechilibra tânărul sau
tânăra sau să le creeze o condiţie de energizare a activităţii, o stare de echilibru. Aceasta se poate
accentua o dată cu naşterea primului copil în familie. există mai ales la tinere o mai puternică
dorinţă de a avea un copil ca un fel de suplimentare a legăturilor afective din căsnicie. În perioada
de gestaţie – disconfort fizic, anxietate de fond. Sarcina, naşterea primului copil, lactaţia şi
procesele fiziologice ce însoţesc maternitatea sunt condiţionate social.
Copilul mic găseşte de cele mai multe ori un stil şi o organizare familială. Prezenţa lui –
condiţie nouă de fond a reorganizării familiei. Foarte de timpuriu copilul sesizează aspectele de
structură şi climat ale familiei şi se adaptează acestora. Mama = ecran de referinţe şi securitate.
Planul adaptării părinţilor la prezenţa copiilor e animat chiar de copil.
Tipologii ale tineretului
Structura profesiilor creează o amprentă diferenţială discretă. Diferenţieri prin densitatea
de roluri paternale şi matrimoniale, statutul social.
Tipologiile lui Jung – extravertit; introvertit + tipologia lui E. Kreischmer = autist; picnic;
ciclotim; displastic.
Atitudini de contact cu lumea: pragmaticii; primitivii; receptivii spiritual.
Walter Jaide - alegerea profesiei – dezinteresaţi; vag interesaţi; conştienţi de scop.
Criteriul de emancipare – conservatorism: naivii; conservatorii; dezinteresaţii detaşaţi;
investigatorii decişi.
Probleme speciale
Tinerii marchează o incidenţă a infracţionalismului care atinge o culme absolută între 25 –
30 ani, urmând o descreştere: furtul scade după 25 ani, escrocheria atinge vârful la 21 ani, abuzul
de încredere creşte peste 32 ani şi scade după 35, spargerile şi furturile calificate 32 – 33 ani.
Violenţa împotriva persoanelor creşte mult la tinerii adulţi.
Tinerele sunt mai sensibile la stimuli vizuali coloraţi, la sunete şi zgomote, au tactul bine
dezvoltat, abilităţi manuale mai mobile, rapide şi coordonate, aptitudini verbale mai pregnante,
suportă mai uşor stresul.
Băieţii – sensibilităţi spaţio – vizuale mai dezvoltate, aptitudini matematice, capacităţi de
abstractizare evidente, o mai mare agresivitate şi mobilitate.
Tendinţele depresive sunt mai frecvente şi mai puternice la femei şi la tinerele fete.
Tinerele – memorie vizuală bună.
Bărbaţii – afectivitate mai controlată, realistă, mai multă obiectivitate, rezultate mai bune
la testele de percepţie în profunzime şi de vedere labirintică.
Tinerele – o mai activă intuiţie, mai sensibile, superioritate a creativităţii faţă de bărbaţi.
Femeile au câştigat în iniţiativă, îndrăzneală, stăpânire de sine, iar tinerii în diferenţieri de
fineţe, atitudini mai flexibile…
La 30 ani femeile trec printr-o criză de identitate, bărbaţii pe la 40 ani.
Vârstele adulte
Ch. Buhler a încercat să identifice curba ascendentă şi degeneratoare a vieţii umane.
Ulterior a disociat declinul biologic de cel intelectual.
W. Stern - piramida dinamică a vârstelor, în care spre anii adulţi vârful se caracterizează
prin diminuare.
White consideră că există perioade ale vârstelor adulte ce continuă concentricitatea
perioadelor din vârstele de creştere.
Allport - 6 trăsături specifice adultului: conştiinţă de sine largă, relaţii şi raporturi intime,
securitate emoţională fundamentală, preocupare obiectivă, obiectivare de sine, armonie relativă
cu propriile achiziţii din experienţa personală.
Moers – 6 perioade, dintre care 3 adulte în care au importanţă modificările de impulsuri
sufleteşti:
1. copilăria şi tinereţea 0-20ani – învăţarea inclusiv şcolară;
2. prima perioadă adultă dominată de tinereţe 21-30 ani – autoinstruirea;
3. a doua perioadă adultă 31-44 ani – dispare interesul pentru învăţare;
4. a treia perioadă adultă / criza de autocunoaştere 45-55 ani – cea mai puternică
perioadă de crize;
5. prima perioadă a bătrâneţii 55 ani;
6. a doua perioadă a bătrâneţii, decesul
Cl. I. Leuba – lucrare centrată pe vârstele adulte: adultul tânăr, de vârstă mijlocie, tardiv.
O serie de autori se opun opticii periodizării adulte şi emit ipoteza că starea adultă este de
consolidare.
D. E. Super şi colaboratorii utilizează un model de 5 stadii de dezvoltare, în care cel adult
este de împlinire socială şi profesională.
Împărţirea stadiilor adulte în funcţie de evoluţia familiei – D. Hall:
1. căsătorie – primul copil;
2. primul copil – al doilea;
3. copii preşcolari;
4. intrarea primului copil în viaţa şcolară;
5. plecarea primului copil din casa părintească.
Schein E. H. – model tridimensional conic de încadrare a perioadelor adulte şi are 3
direcţii:
1. verticală – pune în evidenţă schimbări în ierahia profesională > relaţii ierarhice;
2. radială – mişcarea în sistemul profesional > relaţii de incluziune;
3. circumferenţială > relaţii funcţionale.
M. Zlate – împărţire a vârstelor adulte: tinereţea, maturitatea, involuţia.
Subetapele vârstei adulte
Tipul fundamental de activitate = expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii
profesionale şi în ierarhia posturilor de muncă.
Tipul de relaţii caracteristice = structura relaţiilor de muncă sociale şi de familie.
Subetape:
A. prima perioadă adultă 35 – 45 ani – implantaţie profesională intensă, statutele şi
rolurile sociale încep să fie mai încărcate de responsabilităţi, creştere a
conţinutului subidentităţii de părinte.
B. Perioada adultă între 45 – 55 ani – trecerea pe planuri de mai mare responsabilitate
profesională şi social – culturală. Subidentitatea de soţ şi părinte – diminuare
uşoară.
C. Perioada adultă prelungită 55 – 65 ani – diminuare a forţelor fizice, perioadă
critică, diminuarea celor 4 feluri de subidentităţi (de soţ, profesională, social –
cetăţenească, de părinte) = inegală.
Vârstele de regresie
Etapele de după 65 ani pun mult mai multe probleme decât celelalte vârste.
Vârstele terminale ale vieţii se află sub semnul ieşirii din munca activă (pensionarea).
Există o serie de aspecte sociale ale bătrâneţii – creşterea longevităţii reale şi potenţiale şi
protejarea socială a acesteia; folosirea socială a experienţei profesionale şi sociale a vârstelor
bătrâneţii, dată fiind valoarea sa; profilaxia bătrâneţii şi lupta împotriva bolilor de
degenerescenţă.
**************************
**************************