Duiliu Zamfirescu a fost fiul arendașului Lascăr Zamfirescu.

Urmează clasele primare și gimnaziale la

Focșani, iar liceul și Facultatea de Drept la București (licențiat în 1880), unde leagă o strânsă prietenie
cu Duiliu Ioanin - Romanov, viitor magistrat.

În anul 1867 este inițiat în loja masonică ieșeană „Steaua României”, iar la 18 noiembrie acela și an a
primit gradul de Companion în aceeași lojă.[2] Este magistrat la Hârșova și Târgoviște, apoi avocat și
redactor la România liberă. În 1885, intră prin concurs la Ministerul de Externe, iar după trei ani,
îmbrățișând cariera diplomatică, este secretar de lega ție la Roma până în 1906, cunoscând perfect
italiana. Se căsătorește acolo cu Henriette Allievi și are trei copii (Henrietta, Lascăr și Alexandru), născu ți
și crescuți în Italia celor 18 ani de stagiu diplomatic.

În 1906, revine în țară și este secretar general la Ministerul de Externe. Se retrage adesea în vila sa de la
Odobești. După război, a fost ministru de externe în Guvernul Averescu (13 martie - 13 iunie 1920).
S-a stins din viață la Mănăstirea Agapia.

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribu ție a sa la literatura română
o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor (Viața la țară, Tănase Scatiu, În război,
Îndreptări și Anna). Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului Les
Rougon-Macquart al lui Emile Zola. Cele cinci volume au fost scrise departe de țară, la Roma, când
autorul lucra la legația română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura
noastră, Lydda. Prin intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă
parveniților de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a
societății românești de la finele veacului al XIX-lea.

Via și conacul unde se retrăgea erau în comuna Faraoanele, în apropiere de Odobești. Casa există
și astăzi, fiind Casă Memorială. Scriitorul este înmormântat în Cimitirul din Focșani (Sud).

Ce este în fond aceasta târzie si neconsacrata înfaptuire literara, sau mai degraba ce nu este ea? în primul
rând nu este un roman cu aspiratii realiste si cu atât mai putin un roman "poporan". H. Sanielevici îl
socotea chiar un "galimatias filosofic"2. Sociabil în sensul clasicismului prin manevrarea epistolei,
orgolios tot în sens clasicist prin valorificarea jurnalului intim, Lydda este o confesiune si o analiza
machetata romantic, pe un triunghi tipologic ale carui vârfuri se topesc în simbol. 1

Catre Duiliu Zamfirescu, 25 sept. / 7 oct. 1898, în voi. Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu în scrisori,
op. cit., p. 348.
2
Cf. H. Sanielevici, Duiliu Zamfirescu si poporanismul, în voi. Cercetari critice si filosofice, ed. a doua,
Ed. Cultura Nationala, Bucuresti, 1925, pp. 153-170.

Cea mai avansata încercare de definire critica a acestui roman apartine lui G.C. Nicolescu si se
intituleaza Primul roman de idei românesc: "Lydda" de Duiliu Zamfirescu, aparut în "Revista
Fundatiilor", 13, serie noua, nr. 4, aprilie 1946, pp. 772 - 784. "în felul acesta, Duiliu Zamfirescu este cel
care de dciia ori la scurt interval asaza romanul românesc în ritmul romanului european - istoricul literar
socoteste Viata Ia tara un prim moment -, iar Lydda, cu toate defectele lui tehnice, prin ceea ce reprezinta
el însusi ca înaltime si frumusete de gândire, prin problematica ce o pune ca tip de roman si prin pozitia
ce o ocupa în cadrul epicii noastre, în care o simpla privire asupra perioadei contemporane operei
acesteia este edificatoare, merita sa fie considerat ca unul din cele mai însemnate pietre de hotar." (loc.
cit., p. 784).

In cautarea genezei

Fara a merge la identificari1, vom spune ca romanul este finalul simbolic al dialogului cu Maiorescu.
"Vocile" apartin lui Mircea M., tânar aflat la instructie în patria lui Leopardi, care poarta o încordata
corespondenta (Scrisorile romane), si batrânului filosof Filip A., aflat în pragul crizei spirituale.
Subiectul îl formeaza fascinanta Lydda, o pictorita englezoaica. Fireste ca se poate opera pâna foarte
departe cu detaliul "autobiografic".

Noi vom ramâne în planul ideal plasmuit de prozator, traducând idealitatea personajului feminin prin
însusi simbolul artei, cu care cei doi, entuziastul Mircea si scepticul Filip, se confrunta succesiv printr-o
ravasitoare pasiune. Experienta erotica îi desparte definitiv pe cei doi protagonisti. Tânarul va disparea în
plina traire a concertului "artistic", batrânul va esua în lumea abstracta a ideilor. Personajele Lyddei
fiinteaza chiar pe dimensiunea împotriva careia scriitorul luptase toata viata: subiectivitatea. si nu orice
fel de subiectivitate, ci acea forma suprema de libertate launtrica, proclamata de Platon (pe care batrânul
Filip îl citeaza îndelung si cu evlavie) - ideea. Tentativa eroilor lui Duiliu Zamfirescu nu era total lipsita
de precedent. Cele trei personaje reprezinta trei puncte de vedere diferite (realitatea - Mircea, arta -
Lydda, filosofia - batrânul Filip), care se confrunta cu absolutul (moartea), din una si aceeasi perspectiva
(echilibrul sufletesc). Autorul îl constrânge pe supravietuitorul Filip la acele momente de cainta interioara
extrem de potrivite siesi. Legea care îl face partas la esecul personajelor sale este timpul cu devenirea lui
implacabila. Sensurile romanului se concentreaza într-o reflectie a lui Filip: "O parte din viata mi-am
petrecut-o cautând o explicare a lumii, care sa nu se schimbe; dar toate s-au schimbat si toate se vor
schimba, lasând întotdeauna viata nedomirita".

în zilele în care cuvintele personajului vad lumina tiparului, veacul al XX-lea începuse în realitate.
Ruptura dintre Duiliu Zamfirescu si

Cf. M. Gafita, Duiliu Zamfirescu, E.P.L., Bucuresti, 1969: "...insul din roman reprezinta o insurectie
împotriva tipului uman maiorescian si chiar împotriva celui reprezentat de scriitor însusi, dupa modelul
maiorescian. E curios - se va uimi cu candoare Duiliu Zamfirescu, prima oara afirmând deschis revolta sa
interioara continua - cum noi ne întelegem în fond asupra tuturor impresiilor literare si cum în forma
adesea ne despartim. Romanul epistolar Lydda este expresia acestei despartiri informa, de un fond care
nu mai putea fi acum parasit, dar fata de care autorul era, cum se vede, nesatisfacut: un fond falsificat,
abatut de la albia prima - va demonstra romanul în substanta sa." (op. cit, pp. 579 si urm.).