STEJARUL MAMVRI

Sfânta Tradiție a Bisericii creștine a identificat aici întâia revelare a Sfintei Treimi (un
singur Dumnezeu în trei persoane), credință care a inspirat numeroase capodopere ale
iconografiei ortodoxe (printre care celebra icoană a lui Rubliov şi fresca de la Surpatele).
Domnul i S-a arătat (lui Avraam) la stejarul Mamvri, pe când el ședea în pragul cortului
său sub zăduful amiezei. Stejarul, după Iustin, (Dialogul cu Trifon 86, 5), prefigurează lemnul crucii.
„Iată, trei Oameni îi stăteau în față; şi de cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său
în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ” Avraam nu recunoaște, la început, în noii
sosiți, decât niște oaspeți, caracterul lor divin dezvăluindu-se progresiv. Avraam s-a
învrednicit ca om să vadă pe Dumnezeu şi să-L primească, datorită iubirii sale de oameni.
Prin iubire, Avraam pătrunde taina Treimii Celei deoființă şi a relației iubitoare dintre
Persoanele dumnezeiești. De aceea, deși i s-au arătat trei Oameni, Le aduce o singură
închinare. A hotărât să se aducă apă pentru spălarea picioarelor așa cum a făcut și
Mântuitorul, Apostolilor. Cel care primește pe un străin cu dragă inimă, primește mai mult decât
dă. Aceasta-i adevărata iubire de străini!
Avraam îi spne Sarrei să ia trei măsuri de făină de grâu, să frământe şi să facă azime, apoi
a luat un vițel fraged și l-a dat slugii să-l gătească, aducându-l înaintea Lor, împreună cu unt și
lapte. (Origen văzând prin vițelul tânăr, simbolul lui Iisus dăruit lumii prin jertfă).
„Iată, la anul pe vremea asta am să vin din nou la tine, şi Sarra, femeia ta, va avea un
fiu” Sarra, însă, râzând în sine, zicându-şi: „Dacă nu mi-a fost mie pân-acum, darmite că
stăpânul meu e bătrân”. Atunci a zis Domnul „de ce a râs Sarra în sine?” Sarra a tăgăduit,
zicând: „n-am râs!”, căci se înspăimântase. Acela însă i-a zis: „ba ai râs!” Sarra „acum de-
abia îşi dăduse seama că Cei Trei nu sunt oameni obișnuiți, ci prezențe divine.”
Apoi sculându-Se de acolo, Oamenii au cătat spre Sodoma şi Gomora unde doreau să se
convingă de păcatele lor strigătoare la cer; Avraam mergea cu Ei să-I petreacă (după obiceiul
ospitalității orientale). „Oamenii au plecat de acolo şi mergeau spre Sodoma” (Fc. 18, 22): din cei
trei Oameni, numai doi au plecat spre Sodoma, îngerii de care va fi vorba în Cap.19 „în timp
ce Avraam încă stătea înaintea Domnului”. Amețit de beția milei, Avraam nici nu știe ce
spune atunci când cere îngăduință din partea Domnului, dacă va găsi în cetate chiar și doar 10
drepți. Sentimentul responsabilității colective era atât de puternic în vechiul Israel, încât aici
nu apare posibilitatea salvării individuale a celor drepți. Avraam cere ca toți să aibă aceeași
soartă, dacă cei drepți (puțini la număr), nu vor obține iertarea şi pentru cei nelegiuiți.
„Şi dacă Domnul Şi-a isprăvit vorba cu Avraam, S-a dus; iar Avraam s-a întors în locul
său.” (Fc. 18, 33)
 E interesantă mărturisirea lui Avraam, provocată de apropierea lui Dumnezeu: Iată, cutez
să vorbesc Stăpânului meu, eu care sunt pulbere (pământ) şi cenușă. „Iată, așa sunt sfinții: cu
cât se apropie de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoși” (Ava Dorotei, Învățături de suflet folositoare, II, 9),
spre deosebire de „cel ce nu a câștigat încă cunoștința dumnezeiască – ce se agonisește prin
dragoste – (şi care) cugetă lucru mare despre cele săvârșite de el.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre
dragoste, XLVII) Apropierea de Dumnezeu este întotdeauna covârșitoare: „copleșiți de slava Lui
neapropiată, unii își plângeau nevrednicia lor (Isaia 6, 5), alții se socoteau şi se numeau pe ei
pământ şi țărână.” (Calist Catafygiotul, Despre viața contemplativă, LXXVI) De observat că Avraam „n-a spus
numai pământ şi a tăcut, ca să nu se intituleze numai una din stihiile de temelie ale lumii, ci a
adăugat şi cenușă, ca să arate că este pieritor şi supus putreziciunii.” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele,
VI, 3)

Cuvintele lui Avraam ne privesc şi pe noi: „Şi așa privind în mod simplu, prin tăcere, în
abisul celor nepătrunse, vom cunoaște puținătatea noastră, fiind învățați în chip tainic prin
cuvintele Duhului cum, fiind pământ şi cenușă, suntem făcuți părtași ai slavei dumnezeiești
prin harul Celui ce a binevoit, şi puținătatea noastră vrednică de disprețuit prin fire se
preface în mare fericire” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, XII). Îndată ce părăsim smerenia, tăiem legătura
noastră cu Dumnezeu şi cu semenii, „dar dacă ne socotim pământ şi cenușă, ca Avraam şi
Iov (Iov 42, 6), nu vom fi în veac jefuiți, ci vom avea pururea ce să dăm şi altora.” (Sfântul Varsanufie,
Scrisori duhovniceşti, 62)