PROBLEMA INCULTURAȚIEI:

PARTICULARITATEA MISIONARĂ A DISCURSULUI SFÂNTULUI

APOSTOL PAVEL ÎN AREOPAG

Învățătura creștină a fost propovăduită la toate neamurile (Mt 28, 19) (Matei 28, 19) ,
străbătând hotarele, până la marginile lumii (Rm 10, 18)(Romani 10, 18), prin Sfinții Apostoli, care
L-au făcut cunoscut oamenilor pe Dumnezeu și Cuvântul Său. Misiunea apostolatului a fost
încununată de jertfă, iar prin osteneala aleșilor lui Dumnezeu, Evanghelia a ajuns la toate
popoarele: „Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă
oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi
oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem
slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în
ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, Şi ne
ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm.
Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. Nu ca
să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi
avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut
prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui
Hristos.” (I Corinteni 4, 9-16) Astfel, prin Sfinții Apostoli și ai lor ucenici, marile civilizații ale lumii
au intrat în contact cu adevărul creștin. Acest fenomen poartă denumirea de inculturație, care
se caracterizează prin interacţiunea dintre Evanghelie şi cultura popoarelor. Prin urmare,
credinţele personale sunt înlocuite de cuvântul dumnezeiesc, rămânând totuși afiliate culturii
locale. Fundamentele antropologice ale inculturaţiei stabilesc o relaţie dinamică, o inserţie a
Evangheliei într-o cultură, o interacţiune critică şi reciprocă. Un exemplu elocvent în
explicarea inculturației teologice, este relatarea biblică a cuvântării Sfântului Apostol Pavel
din Areopag. Acesta își va adapta mesajul evanghelic, în funcție de culturalitatea și
religiozitatea păgână.
În perioada apostolică, creştinismul şi-a modelat doctrina, ţinând cont şi de întâlnirea
cu celelalte religii aflate pe teritoriul de misiune. Așadar, adevărul revelat se concretizează în
Sfânta Scriptură, alături de Sfânta Tradiție, avansând pe cale contemplativă și oferind
răspunsuri la întrebările ivite din confruntarea cu lumea politeistă.
În timpul celei de-a doua călătorii misionare, trecând prin Asia Mică, Filipi, Tesalonic
și Bereea, Sfântul Apostol Pavel ajunge în Atena, unde duhul i se îndârjește, văzând că cetatea

1
este plină de idoli (Fapte 17, 16) . Conceptualizând filosofia despre lume, om, viață și mai ales, cea
referitoare la sensul existenței, cultura greco-romană a apelat deseori la polimorfismul ideatic
al zeilor și al personajelor mitice ale antichității. Astfel, aflându-se în mijlocul a două
ideologii filosofice, epicureismul și stoicismul, Sfântul Apostol Pavel își orientează discursul
din sinagogă și din piețe pe baza acestor idei, dând dovadă de un spirit oratoric, și fiind
luminat de har. Predica sa surprinde conflictul dintre ideologia păgână și adevărul revelat,
culminând cu o aprofundare a fenomenului culturalizării. După predicile din Atena, despre un
Dumnezeu necunoscut, care i-a tulburat pe epicurei și stoici, Pavel este chemat în Areopag,
pentru a-i lămuri despre originea și rolul acestui zeu: „iar unii dintre filosofii epicurei si stoici
discutau cu el, si unii ziceau: «Ce voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?» Iar
alții ziceau: «Se pare că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevesteste pe Iisus si
Învierea». Si luându-l cu ei, l-au dus în Areopag, zicând: «Putem să cunoastem și noi ce este
această învățătură nouă, grăită de tine? Căci tu aduci la auzul nostru lucruri străine»” (Fapte

17,18-19) . Desigur, conținutul predicii face referire la Iisus și Înviere (Fapte 17, 18).
Analizând structura cuvântării, Părintele Profesor Stelian Tofană arată că aceasta se
axează pe ideea centrală a înrudirii și legăturii acestui „Dumnezeu necunoscut” cu omenirea,
în calitatea Sa de Creator și Proniator a toate. Din acest punct de vedere, schematizarea ar fi
următoarea:
1. Introducere (v. 22-23)
2. Raportul „Dumnezeului necunoscut” cu lumea, prin actul creației și al pronierii (v. 24-29)
3. Raportul „Dumnezeului necunoscut” cu lumea, în actul judecății finale (v. 30-31)
4. Epilog – rezultatul cuvântării (v.32-35).1
În introducere, Apostolul Pavel captează atenția auditoriului, printr-o adresare
măgulitoare: „Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi” (Fapte 17, 22) ,
anunțându-i despre subiectul cuvântării sale ulterioare: „străbătând cetatea voastră şi privind
locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului
necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu
vouă” (Fapte 17, 23) . În cultura greco-romană exista ideea închinării de temple zeilor, pentru a le
câștiga bunăvoința, însă necunoscând numărul și numele tuturor, s-au închinat altare și zeilor
necunoscuți. Sfântul Apostol Pavel cunoștea acest aspect, și prin urmare, a fost punctul de
plecare spre a introduce adevărul creștin în sfera realității păgânești. Insistând asupra
deosebirii fundamentale dintre Dumnezeul propovăduit de el și zeii venerați de atenieni,

1
Tofană, Stelian, Apostolul Pavel la Atena. Dimensiunea teologică a Cuvântării din Areopag ( F.Ap.
17,15-34), în Studia Universitatis Babes-Bolyai - Theologia Orthodoxa, nr. 1, anul 2006, pp. 21-36.

2
Sfântul Apostol Pavel îi critică, făcând aluzie la numeroasele temple din Atena, precizând că
Dumnezeu „nu locuiește în temple făcute de mâini omenești”.
Discursul Apostolului Pavel la Atena are un caracter afirmativ. Apostolul neamurilor
laudă spiritul religios al grecilor şi le vesteşte pe „Dumnezeul necunoscut”, pe care-L adorau
fără a-L cunoaşte. El nu desconsideră valoarea religiilor neamurilor, ci arată că prin Hristos,
toate își găsesc împlinirea. Așadar, respectând culturalitatea greco-romană și ideile sale
filosofice, acesta face treptat pasul de la politeism spre monoteism.
Raportul „Dumnezeului necunoscut” cu lumea, prin actul creației și al pronierii se
caracterizează prin proclamarea adevăratului și Singurului Dumnezeu, Creatorul lumii și al
omului, demontând astfel ideologia idolatră politeistă și ideea conform căreia zeii locuiesc în
temple făcute de mâini omenești, precum și prin afirmarea unității de origine divină a
neamului omenesc, eliminând teoria originii diferite a neamurilor și concepția superiorității,
regăsită în cultura elenă.
În susținerea ideilor sale, Sfântul Apostol Pavel se raportează și la literatura filosofică
grecească, deschizând o primă cale de comunicare transculturală și stârnind interesul și
curiozitatea auditoriului: „Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta
fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este
slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi
toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa
pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să
caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. Căci
în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam
şi suntem” (Fapte 17, 24-28). Astfel, Apostolul Pavel arată că există un Singur Dumnezeu, Creator al
lumii și o înrudire frățească între oamenii creați de Sine, cărora le poartă de grijă: adevăruri
negate, necunoscute sau neglijate de către atenieni.
Raportul „Dumnezeului necunoscut” cu lumea în actul judecății finale este punctul
culminant al predicii pauline. Aici este menționată realitatea Întrupării și a Învierii
Mântuitorului, precum și doctrina învierii morților, care îi indignează pe atenieni,
considerând-o drept o absurditate și întrerupându-i cuvântarea: „dar Dumnezeu, trecând cu
vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască,
pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a
rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi. Şi auzind despre învierea
morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată”
(Fapte 17, 30-32) . În fața unei asemenea atitudini, Sfântul Apostol Pavel se retrage din mijlocul lor,

3
lăsând sămânța sădită să rodească în timp. Atena, tezaurul filosofiei eline antice, încă nu era
pregătită să primească mesajul Evangheliei creștine, fiind prea ancorată în trecutul ei glorios.
În ceea ce privește rezultatul cuvântării, al rodirii sămânței apostolice, acesta a
reprezentat un proces de lungă durată, manifestat prin lăsarea în umbră a vestigiilor idolatre,
și îmbrățișarea creștinismului. Cu toate acestea, predica Apostolului Pavel n-a fost în zadar,
având efect imediat, întrucât unii, alăturându-i-se, au crezut în Hristos, printre care și Dionisie
Areopagitul și Damaris (Fapte 17, 34).
Acest moment din activitatea Apostolului neamurilor reprezintă un exemplu elocvent
de folosire a premiselor revelaţiei naturale intuitive, în scopul descoperirii adevărului ultim
sau, mai degrabă, al înţelegerii adecvate a ceea ce este dat, însă, din pricina necunoaşterii, este
greşit interpretat. Totodată, structura discursului paulin este dovada unui tact pedagogic și
pastoral deosebit. Primul principiu regăsit în predica Sfântului Apostol Pavel, este cel al
adaptabilității la spațiul, împrejurimile și mai ales, la auditoriul său. Aflat în fața unei situații
tensionate, acesta le vorbește atenienilor iscoditori și indignați, dornici de cunoaștere dar
indiferenți, cu blândețe, cu discernământ, pentru a obține bunăvoință din partea lor, și pentru a
le capta atenția, pregătindu-i să primească Adevărul. Desigur, adaptabilitatea nu înseamnă
compromis, cu atât mai puțin adoptarea ideilor păgâne, ci dimpotrivă, condescendență și
apropiere, pentru realizarea unui dialog și transmiterea unui mesaj ce se adresează capacității
spirituale a omului.
Apostolul, în parcursul comun realizat cu reprezentanţii spiritualităţii greceşti, după ce
împrumută unele creaţii ale culturii greceşti amintite anterior, se disociază totuşi de ceea ce
rămâne incompatibil: Dumnezeul creştin şi idolii neamurilor. Dacă sfera culturii suportă
împrumuturi dintr-o parte în alta, sfera religioasă presupune o clară distanţare, mai ales când
este vorba despre o religie monoteistă.2
Relatarea biblică din Faptele Apostolilor, capitolul 17, este un exemplu elocvent de
inculturație. Aceasta este validă atunci când se concretizează prin reluare creatoare a unei
tradiţii şi făgăduinţe a unei noi cunoaşteri sau „co-naşteri”, ceea ce înseamnă că dincolo
de diferenţele pe care le pune în joc, ea este negarea absolută a indiferenţei, sau mai precis, un
dialog cu indiferenţa şi cu uitarea. De importanţă primă nu este atât ceea ce fiecare
cultură spune despre ea însăşi, cât mai ales ce spune ea celeilalte culturi, limbajul comun
pe care îl face cu putinţă.
Cu toate că orice dialog se desfăşoară la limită, sensul pe care îl propune se
împlineşte în consensul ce deschide orizontul consimţământului, al comprehensiunii
2
Cf. Caius Cutaru, Iisus Hristos și „Dumnezeul necunoscut” sau despre întîlnirea culturilor și
religiilor în areopagul atenian, Studia Universitatis Babes-Bolyai - Theologia Orthodoxa, nr.2, anul
2012, pp. 129-145.
4
de sine şi de altul. În dialogul cultural, fiecare aduce ceva de la sine, soseşte cu propriul său
bagaj existenţial şi spiritual. Dar ceea ce fiecare cultură aduce, ea trebuie să și ofere. Prin
urmare, dialogul, sau mai curând spus, propovăduirea, este un dar; este harul lucrător în orice
creație.
Dialogul cultural este întâlnire, şi în acest sens comprehensiune deplină. O
cultură, o credință vie trebuie să provoace dialogul, dar această provocare este o
convocare. Ea îl cheamă pe celălalt pentru că este în ascultarea celuilalt. Ascultarea
nu e mută, ci vorbitoare; de aceea miza ei nu este o experienţă monologală, ci
dialogală (fie intra-culturală – a culturii cu ea însăşi – , fie inter-culturală – între
diferitele ipostaze ale culturilor istorice). Pentru a accede la ceea ce s-ar putea numi
stare de dialog, culturile refac de fiecare dată situaţia conversaţiei. În sensul său cel
mai profund, conversaţia este o convertire. Ea converteşte atenţia celuilalt, operând o
schimbare în orizontul său de aşteptare. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să existe norme
corective sau canoane impuse, ci o libertate a expresiei care, ţinând cont de fiecare
individualitate etnică, să creeze un nivel de culturalitate comună, o adevărată ecumenicitate
culturală. Totuși nu se poate concepe un dialog real al culturilor fără existenţa
prealabilă a unei culturi a dialogului. Statutul definitoriu al culturilor constă tocmai în
moştenirea al cărei adevăr trebuie afirmat şi recreat de cuvântul fiecăruia, într-un limbaj care
vrea să spună ceva, deoarece el nu dezvăluie doar un act singular, ci o interacţiune
complexă: între tradiţie şi inovaţie, între ce se spune şi ce se face, între edificarea de sine şi
integrarea pe calea dialogului cu ceilalţi. Pentru a nu fi subiectul unei dezintegrări alienante,
care duce la fundamentalismul cel mai întunecat, propovăduirea comunică un sens care
eliberează şi luminează.
Acolo unde cultura este afirmare a cuvântului libertăţii (şi a libertăţii
cuvântului), acolo unde ea este lumina unei participări responsabile la destinul omului,
ea exprimă o conştiinţă a co-prezenţei în diversitate. Ea contribuie atunci la depăşirea
oricărui loc comun, în sensul deja-cunoscutului, pentru a realiza o comunitate vie, însufleţită
de duhul comuniunii.3
Dacă sfera culturii suportă împrumuturi dintr-o parte în alta, sfera religioasă presupune
o clară distanţare, mai ales când este vorba despre o religie monoteistă. Potrivit Noului
Testament, nu se poate vorbi despre lumea religiilor numai în optica substituirii. Întrebarea
asupra mântuirii totale, ce se întrevede în căile de mântuire parţiale îşi găseşte răspuns în
Persoana lui Hristos. În faţa caracterului definitiv al autodescoperirii lui Dumnezeu, ceea ce
până la acel moment era valid şi necesar devine tranzitoriu. Numai în evenimentul Hristos
3
Dorin Ștefănescu, Dialogul culturilor-între integrare și edificare, nr. 4, anul 2009, pp. 72-80.
5
trecutul ajunge la acea împlinire care îi conferă deplină semnificaţie. Marele necunoscut se
face cunoscut. Convertirea sau metanoia înseamnă, de aceea, acceptarea acestui eveniment.
Evenimentul Învierii lui Iisus Hristos de acum încolo este unitate de măsură şi de judecată
definitivă privind căutarea celui necunoscut pe căile acestei căutări şi a expresiei sale
creaturale. Faptul că dialogul cu atenienii se întrerupe când Apostolul vorbeşte despre
Învierea lui Hristos (Faptele Apostolilor 17, 32) nu schimbă nimic; nici nu semnifică faptul că apropierea
lui Pavel de atenieni a dat greş, deoarece Evanghelistul Luca adaugă: „iar unii bărbaţi,
alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele
Damaris, şi alţii împreună cu ei” (Faptele Apostolilor 17, 34) . Oricât de limitat ar putea fi succesul
Apostolului neamurilor la Atena, discursul din Areopag inaugurează o strategie misionară
bazată pe o apropiere pozitivă faţă de religia grecilor.4
Discursul din Areopag oferă o contribuţie de o importanţă foarte mare pentru
înţelegerea creştină a religiilor. Înainte de toate, textul ne face să înţelegem valoarea pozitivă
a experienţei religioase umane. Căutarea lui Dumnezeu este deja un dar al lui Dumnezeu.
Dumnezeu se descoperă, se revelează pentru a fi căutat.
Predica din Areopag a Apostolului neamurilor reprezintă un eveniment greu de
înţelesuri din multe puncte de vedre. În primul rând, îl putem încadra în sfera consecinţelor
întâlnirii dintre marile culturi şi religii ale lumii. În altă ordine de idei, putem privi predica din
Areopag ca pe un model de predicare, de inculturare a Evangheliei, de îmbogăţire reciprocă a
mesajului creştin de acele producţii culturale şi religioase greceşti, tangenţiale, dar mai ales de
îmbogăţire a unei culturi – cea greacă în acest caz – de frumuseţea şi de puterea
transformatoare de viaţă a cuvântului revelat al Logosului divin. Vorbim despre inculturare,
deoarece Evanghelia vizează metanoia (schimbarea minţii), căci dacă ea pătrunde în mod real
o cultură, o face pentru a-i da o nouă putere în vederea înălţării sale. Dacă nimic nu se
transformă, înseamnă că Evanghelia nu a stabilit legătura profundă cu cultura sau că s-a lăsat
absorbită de cultură. Cuvântarea Apostolului Pavel ne arată că inculturarea nu este în sine o
realitate nouă şi că încă de la naşterea sa, creştinismul s-a inculturat în diferite situaţii
culturale, uneori într-o manieră surprinzătoare.5
Mai mult despre relevanța acestui episod pentru Misiologie!

BIBLIOGRAFIE
4
Cf. Caius Cutaru, Iisus Hristos și „Dumnezeul necunoscut” sau despre întîlnirea culturilor și
religiilor în areopagul atenian, Studia Universitatis Babes-Bolyai - Theologia Orthodoxa, nr. 2, anul
2012, pp. 129-145.
5
Ibidem.
6
 1. Cutaru, Caius, Iisus Hristos și „Dumnezeul necunoscut” sau despre întîlnirea
culturilor și religiilor în areopagul atenian, Studia Universitatis Babes-Bolyai -
Theologia Orthodoxa, nr. 2, anul 2012, pp. 129-145.

2. Florea, Traian, Dumnezeu (...) nu locuiește în temple făcute de mâini?! (FA 17,
24), în Altarul Reîntregirii, nr. 3, anul 2019, pp. 47-58.

3. Ștefănescu, Dorin, Dialogul culturilor-între integrare și edificare, nr. 4, anul 2009,

pp. 72-80.

4. Tofană, Stelian, Apostolul Pavel la Atena. Dimensiunea teologică a Cuvântării din

Areopag ( F.Ap. 17,15-34), în Studia Universitatis Babes-Bolyai - Theologia
Orthodoxa, nr. 1, anul 2006, pp. 21-36.