CAPITOLUL III

FUNCŢII CONTINUE

1. Funcţii de o variabilă reală

Funcţiile definite pe mulţimi abstracte X , Y cu f : X → Y au în

general puţine proprietăţi şi din acest motiv, puţine aplicaţii în rezolvarea
unor probleme concrete. Proprietăţile generale şi operaţiile cu funcţii
depind în primul rând de structura algebrică a mulţimilor X şi Y.
În cazul X , Y ⊂ R, f : X → Y se numeşte funcţie reală de o
variabilă reală şi această funcţie este destul de generală; de aceea în liceu
s-au studiat funcţiile reale concrete de o variabilă reală, adică funcţii
pentru care legea de asociere a lui x∈X cu y∈Y este dată printr-o expresie
analitică precizată şi graficul lui f, Gf ={(x, y)∈R2| x∈X, y∈Y; y = f (x)} cu
X ×Y ⊂ R2 =R × R. Clasa funcţiilor de la R la R cuprinde următoarele
funcţii reale concrete: funcţii polinomiale, funcţii trigonometrice
directe, funcţii trigonometrice inverse, funcţia putere, funcţia
exponenţială, funcţia logaritmică, funcţiile etajate ş.a.
Vom nota cu “trig” una dintre funcţiile trigonometrice: sinus,
cosinus, tangentă, cotangentă şi cu “arctrig” una dintre funcţiile
trigonometrice inverse: arcsinus, arccosinus, arctangentă, arccotangentă.
Considerăm următoarea clasa de funcţii reale de o variabilă reală:

{ }
(III.1) E0 = const;1R ; exp a ; ( ⋅) ; log a ; trig; arctrig
a

unde sunt incluse: funcţiile constante, funcţia identitate pe R şi pe X⊂ R,

funcţia exponenţială de baza a (a > 0; a ≠ 1); funcţia logaritmică de bază

158
a (a > 0; a ≠ 1); funcţia putere de exponent a (∀a∈R) funcţiile
trigonometrice directe şi funcţiile trigonometrice inverse.
Mulţimea R fiind un corp comutativ ordonat şi complet ne permite
să definim operaţii algebrice cu funcţii reale de o variabilă reală şi alte
proprietăţi.
Definiţia III.1. 1] O funcţie f : X → Y cu X , Y ⊆ R se numeşte
funcţie elementară dacă f poate fi obţintă din E0 aplicând de un număr
finit de ori cele patru operaţii aritmetice: adunarea, scăderea, înmulţirea,
împărţirea, cât şi operaţia de compunere a două funcţii. Notăm cu E
mulţimea funcţiilor elementare.
2] Funcţiile f ∈ E0 se numesc funcţii elementare de bază.
Observaţii:
1. Exemple: 1° f : R → R, f ( x ) = x n cu n ∈ N ⇒ f ∈ E
def
f ( x ) = x n = (1R ⋅1R ⋅L ⋅1R )( x ) cu 1R ( x ) = x, ∀x ∈ R .
1 4 4 2 4 43
n ori

2o f : R → R cu f ( x ) = Pn ( x ) şi Pn ∈ R [ X ] ⇒ f ∈ E
funcţia polinomială.
3o f ( x ) = n n , x ≥ 0 ⇒ f ∈ E (funcţia radical de ordin n).

def
e x − e− x e x + e− x sh x e x − e− x
4o sh x = , ch x = , th x = = ∈E
2 2 ch x e x + e − x

( ch 2
x − sh 2 x = 1) funcţiile trigonometrice hiperbolice

2. Orice funcţie elementară poate fi dată printr-o formulă, adică printr-un

număr finit de simboluri matematice aplicate funcţiilor elementare de bază
din E0.
3. O funcţie elementară f : X → Y cu X , Y ⊆ R se notează şi prin:
159
“y = f(x) cu x ∈ X în loc de f : X → Y”
4. Dacă mulţimea de definiţie a lui f nu este precizată se subînţelege că ea
este mulţimea Df ={x ∈ R | f(x) ∈ R}, a punctelor x din R pentru care are
sens f(x) în R. Mulţimea Df se numeşte împropriu domeniu maxim de
definiţie al funcţiei f.
5. Dacă avem relaţia ρ ⊂ X × X ⊂ R 2 , atunci există o mulţime maximă
A ⊆ X a.î. relaţia ρ ⊆ A × R este o funcţie f care se numeşte funcţia
naturală asociată relaţiei binare ρ. Când se spune “fie funcţia elementară
y = f ( x ) ” este vorba de funcţia naturală asociată relaţiei binare ρ de la R

la R.
Definiţia III.2. Fie f , g ∈ E cu f : A → R , g : B → R , atunci
definim:
⎧ f ± g : A ∩ B → R cu ( f ± g )( x ) = f ( x ) ± g ( x ) ; ∀x ∈ A ∩ B
⎪
⎪ f gg : A ∩ B → R cu ( f gg )( x ) = f ( x )gg ( x ) ; ∀x ∈ A ∩ B
⎪⎪ f
( III.2 ) ⎨ : A ∩ B0 → R şi B0 = {t ∈ B | g ( t ) ≠ 0} ⊆ B cu
⎪g
⎪⎛ f ⎞ f ( x)
⎪⎜ ⎟ ( x ) = ; ∀x ∈ A ∩ B0
⎪⎩⎝ g ⎠ g ( x)

numite: suma algebrică, produsul şi câtul funcţiilor f şi g.

Vom preciza în continuare unele funcţii particulare remarcabile
care se folosesc în studiul unor probleme teoretice şi în aplicaţii.
(F1) Fie A⊂ R, f :A→R cu proprietatea că există

c ∈ R a.î. f ( x ) = c, ∀x ∈ A , prin definiţie f este funcţia constantă şi o

notăm f = c. Pentru c = 0, funcţia f este funcţia identic nulă pe A sau

funcţia nulă pe A, notată f =0.

160
 ⎧x
⎪ x ;x≠0
y
(F2) Fie f : R → R, f ( x ) = ⎨
y=1
⎪ 0 ;x=0
⎩
funcţia signum, notată sign x = f ( x) .
O x
y=-1

(F3) Fie f: R→R funcţie definită astfel: f(x) este cel mai mare
întreg n cu proprietatea n ≤ x, adică y

f ( x ) = sup {n ∈ Z | n ≤ x} numită funcţia

partea întreagă notată prin [ ⋅] sau [⋅]* sau E -3 -2 -1 0 1 2 3 x

sau * şi numarul [x] = f (x), x∈R se numeşte
partea întreagă a lui x. Funcţia
g : R → R, g ( x ) = x − [ x ] se numeşte y

funcţia partea zecimală şi numărul

x − [ x ] , x ∈ R se numeşte partea zecimală a
0 x
lui x.

y
(F4) Fie f : R → R
y= 12
cu f(x) distanţa de la
x la cel mai apropiat
(-1,0) 1 0 1 (1, 0) (2, 0) x
(- 2 ,0) ( 2 ,0)
întreg, adică
f ( x) = inf {d ( x, n) =| x − n | | n ∈ Z; x ∈ R} .

⎧1; x ∈ Q
(F5) Funcţia f : R → {0, 1} dată prin f ( x) = ⎨ se numeşte
⎩0; x ∈ R - Q
funcţia lui Dirichlet.

161
 x
(F6) Funcţia f : R → (-1, 1) cu f ( x) = se numeşte funcţia lui
1+ x

Hahn.
⎧1 p
⎪ q ; dacă x ∈ Q cu x = q şi
*

⎪⎪
(F7) Funcţia f : R →R cu f ( x) = ⎨( p, q ) = 1; q ≥ 1 se
⎪0; dacă x ∈ R - Q*
⎪
⎪⎩
numeşte funcţia lui Riemann.
y
(F8) Fie A⊆ R o mulţime nevidă
y=1
şi f :R→{0, 1} definită prin:
y=0 y=0
⎧1; x ∈ A -1 O
ϕA
f ( x) = ⎨ 3
⎩0; x ∈ R - A A=[-1, 3]

se numeşte funcţia caracteristică a mulţimii A notată prin ϕA sau cA sau

1A.
Funcţia caracteristică a mulţimii A = R *+ ⊂ R y

se numeşte funcţia lui Heaviside y=1

y=0
notată cu H = ϕR* .
+ O x

(F9) Fie I ⊂ R interval şi f : I→ R. Prin definiţie, f este o funcţie

etajată sau în scară dacă există o partiţie finită ( I k )k =1, n a intervalului I şi
n
{λ1, λ2, ..., λn} ⊆R astfel încât f = ∑ λ k ϕIk unde ϕ Ik este funcţia
k =1

caracterisită a intervalului Ik, cu k =1, ...n.

162
 Din definiţia
funcţiei etajate şi a
funcţiei caracteristice
( )
a unei submulţimi ( )
( )
A ⊂ R se deduc
( )
următoarele condiţii
de caracterizare O
pentru funcţii etajate:
(i) f : I→ R este funcţie etajată (în scară)⇔ ∃ ( I k )k =1, n o partiţie

finită a lui I a.î. f este constantă pe fiecare interval Ik cu k = 1, n .

(ii) f : I→ R este funcţie etajată (în scară)⇔ exista o diviziune ∆ a
lui I a. î. f este constantă pe interiorul fiecărui interval parţial al diviziunii
∆.
Conceptul de funcţie etajată (în scară) poate fi generalizat astfel:
Fie X≠∅ o mulţime oarecare şi s: X → [0, ∞) se numeşte funcţie simplă
dacă s(X) ⊂ [0, ∞) este o mulţime finită, adică s are doar un număr finit de
valori pozitive; notăm s(X) = {α1, ..., αn} cu αk ∈ R+ pentru k = 1, n . În
n
aceste condiţii, avem s = ∑ α k ϕA k unde Ak = {x∈X | s(x) = αk}şi ϕ A k este
k =1

n
funcţia caracteristică a lui Ak ( X = UA k ).
k =1

(F10) I] Fie f : A → R cu A ⊆ R. Funcţia f este izometrică sau f

este o izometrie pe A, dacă:
(III.3) d [ f ( x), f ( y )] = f ( x) − f ( y) = d ( x, y ) = x − y , ∀x, y ∈ A

II] Dacă există λ > 0 a. î.

163
 (III.4) f ( x) − f ( y ) ≤ λ x − y , ∀x, y ∈ A

fucţia f satisface condiţia lui Lipschitz sau f este o funcţie λ -

lipschitziană.
III] O f funcţie λ - lipschitziană cu 0 < λ < 1 se numeşte contracţie
sau λ - contracţie.
IV] O funcţie f : A → R este o funcţie local lipschitziană dacă
∀x∈A există V ∈V(x) astfel încât f A ∩V
să fie o funcţie lipschitziană.

V] O funcţie f : A → R pentru care există p∈(0,1) şi există M >0

astfel încât:

(III.5) f ( x ) − f ( y ) ≤ M x − y , ∀x, y ∈ A
p

se spune că f satisface condiţia Hölder sau că f este funcţie p –

hölderiană.
Observaţii:
1. Orice funcţie izometrică este funcţie lipschitziană (λ = 1). Reciproca nu
este numaidecât adevărată. Exemplu: f(x) = sinx, x∈R este 1 –
lipschitziană, dar nu este izometrică, avem:
x− y x− y x− y
sin x − sin y = sin cos ≤2 ⋅1 = x − y
2 2 2
( sin t ≤ t , ∀t ∈ R; cos t ≤ 1)
2. Orice funcţie lipschitziană este local lipschitziană. Reciproca nu este în
general adevărată.
Definiţia III.3. Fie f : A → R cu A ⊆ R.
1] Funcţia f este monoton crescătoare pe A, dacă ∀x1, x2 ∈ A, cu x1 ≠ x2,
f ( x1 ) − f ( x2 )
avem ≥ 0 ⇔ ∀x1, x2 ∈ A, cu x1 ≠ x2, avem:
x1 − x2

164
(III.6) [ f ( x1 ) − f ( x2 )] ( x1 − x2 ) ≥ 0 .
Funcţia f este monoton strict crescătoare pe A, dacă ∀x1, x2 ∈ A, cu x1 ≠
x2, avem:
f ( x1 ) − f ( x2 )
(III.6') >0.
x1 − x2

2] Funcţia f este monoton descrescătoare pe A, dacă ∀x1, x2 ∈ A, cu

f ( x1 ) − f ( x2 )
x1 ≠ x2, avem ≤ 0 ⇔ ∀x1, x2 ∈ A, cu x1 ≠ x2, avem:
x1 − x2

(III.7) [ f ( x1 ) − f ( x2 )] ( x1 − x2 ) ≤ 0 .

Funcţia f este monoton strict descrescătoare pe A, dacă ∀x1, x2 ∈ A, cu

x1 ≠ x2, avem:
f ( x1 ) − f ( x2 )
(III.7') < 0.
x1 − x2
3] Funcţia f este monotonă pe A dacă f este, fie monoton crescătoare, fie
monoton descrescătoare pe A.
Funcţia f este strict monotonă pe A dacă f este, fie monoton strict
crescătoare, fie monoton strict descrescătoare pe A.
Exemple: 1) f (x) = [x], x∈R este monoton crescătoare.
2) sin: R → R, cos: R → R nu sunt monotone dar admit restricţii sin|A cu
⎡ π π⎤
A = ⎢ − , ⎥ şi cos|A cu A = [ 0, π] care sunt strict monotone.
⎣ 2 2⎦
3) Funcţia Dirichlet nu este monotonă pe nici un interval I ⊆ R
nedegenerat.
Definiţia III.4. Fie I ⊂ R şi f: I → R. Funcţia f are proprietatea
Darboux pe I (notat P.D.) dacă ∀a, b∈ I cu a < b şi oricare ar fi λ cuprins
între f(a) şi f(b) există c ∈ (a, b) astfel încât f(c) = λ.

165
 Se va nota Da(I) mulţimea funcţiilor f: I → R care au proprietatea
Darboux pe I.
Observaţii:
1] Se pot da formulări echivalente ale acestei definiţii:
I. f: I → R are proprietatea Darboux ⇔ ∀a, b∈ I cu a < b,
mulţimea valorilor funcţiei f pe [a, b] adică mulţimea f([a, b]), conţine
toate numerele reale cuprinse între f(a) şi f(b).
II. f: I → R are proprietatea Darboux ⇔∀a, b∈ I cu a < b şi oricare
ar fi λ∈(0,1) există c ∈ (a, b) astfel încât f(c) = (1- λ) f(a) + λ f(b).
III. 1] f: I → R are proprietatea Darboux ⇔∀a, b∈ I cu a < b şi
oricare ar fi λ cuprins între f(a) şi f(b), paralela la axa Ox care trece prin
punctul (0, λ) intersectează graficul lui f într-un punct (x, f(x)) cu x∈[a, b].
2] Fie I ⊂R interval, f: I → R o funcţie cu proprietatea: ∀a, b∈ I cu a < b
şi oricare ar fi λ cuprins între f(a) şi f(b) există c ∈I astfel încât f(c) = λ, nu
rezultă că f are proprietatea Darboux ci doar faptul că f(I) este interval.
3] Punctul c din definiţia lui f cu proprietatea Darboux nu este totdeauna
unic determinat; pot exista o infinitate de puncte c din (a, b) astfel încât
f(c) = λ.
Exemple: 1°. f(x) = sign x, x∈R nu are proprietatea Darboux.
⎧ x; x ∈ Q
2°. f ( x) = ⎨ f nu are proprietatea Darboux.
⎩− x; x ∈ R - Q
⎧ f ( x) = sin x ⎧ f ( x) = cos x
3°. ⎨ ,⎨ au proprietatea Darboux.
⎩x ∈ R ⎩x ∈ R

166
 Teorema III.1. Fie I⊂ R interval, f: I → R o funcţie, atunci
următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f are proprietatea lui Darboux;
(ii) ∀ J ⊆ I interval f(J) este interval;
(iii) ∀a, b∈ I cu a < b⇒ f([a, b]) este interval;
(iv) ∀A ⊆ I mulţime convexă ⇒ f(A) este convexă.
Demonstraţie: (i)⇒ (ii) Fie J ⊂ I interval; se consideră f(J) şi
∀y1, y2 ∈f(J) cu y1< y2, iar λ ∈ R cu y1<λ< y2 ⇒ există x1, x2 ∈J a. î. f(x1)=
=y1, f(x2)= y2 şi cum f are proprietatea Darboux există x0 cuprins între x1 şi
x2, cu f(x0)= λ. Cum J este interval x0∈J, deci λ = f(x0) ∈ f(J), deoarece
[y1, y2]⊆ f(J) care este interval.
(ii)⇒(iii) şi (iii)⇒(iv) sunt evidente; A ⊂ I convexă ⇔ A interval (definiţia
şi caracterizarea intevalului în R) (iv)⇒(i) Fie a, b∈I cu a < b şi λ cuprins
între f(a) şi f(b), atunci f(a), f(b)∈ f ([a, b]) şi după (iv) f ([a, b]) este
interval, deci λ∈ f ([a, b]) şi atunci există x0∈ [a, b] a. î. f(x0) = λ ⇒ f are
proprietatea lui Darboux.
Teorema III.2. Fie I ⊂ R şi f: I → R o funcţie injectivă cu
proprietatea Darboux, atunci f este strict monotonă.
Demonstraţie: Fie x1, x2, x3 ∈I cu x1 < x2 < x3 atunci J1 = f([x1, x2])
şi J2 = f([x2, x3]) sunt intervale. Cum f(x2) ∈ J1∩ J2 şi f este injectivă, avem
J1 ∩ J2 = {f (x2)} de unde rezultă: f ( x1 ) < f ( x2 ) < f ( x3 ) sau

f ( x3 ) < f ( x2 ) < f ( x1 ) ⇒ f este strict monotonă pe I.

Consecinţa III.1. Fie I ⊂ R interval, f: I → R o funcţie cu

proprietatea Darboux, atunci f este strict monotonă ⇔ f este injectivă.
Demonstraţia rezultă direct din teorema precedentă.

167
 Definiţia III.5. 1] O mulţime A ⊆ R se numeşte mulţime
simetrică în raport cu originea sau mulţime simetrică dacă ∀ x∈ A ⇒
-x∈ A echivalent cu A = - A.
2] Fie A ⊆ R o mulţime simetrică şi f: A → R. Funcţia f este funcţie pară
dacă: f (- x) = f(x), ∀x∈A. Funcţia f este funcţie impară dacă: f (- x) =
= - f(x), ∀x∈A..
Exemple: 1° Funcţiile trigonometrice cos şi ctg sunt pare, iar sin şi
tg sunt impare.
2° Funcţia Dirichlet este pară. Funcţia Hahn este impară.
Teorema III.3. Fie A, B ⊂ R cu A mulţime simetrică şi f :A → B
o funcţie impară bijectivă, atunci B este mulţime simetrică şi f −1 :B → A
este funcţie impară.
Demonstraţie: Fie B = f −1 (A) şi să arătăm că B este mulţime

simetrică, adică B = - B şi f −1 impară, adică f −1 (-y) = - f −1 (y), ∀y∈B.

Pentru ∀y∈B fixat, există x∈A a. î. f(x) = y şi deci: - y =- f(x)= f(-x)∈f(A) =

= f(A) = B şi f −1 (-y)= f [ f −1 (-x)] = - x = - f −1 (y).
Exemplu. Funcţiile arcsin şi arctg sunt impare deoarece sin şi tg
sunt impare (conform teoremei III.3).
Definiţia III.6. Fie A ⊂ R şi f :A →R. Funcţia f este periodică pe
A, dacă există T > 0 astfel încât: x + T ∈A şi f( x+ T) = f(x), ∀x∈A.
Numărul T se numeşte perioadă a funcţiei f; cel mai mic numar pozitiv
care este perioadă pentru f se numeşte perioadă minimă.
Exemple: 1° Funcţiile trigonomerice sin şi cos au perioada 2 π
(minimă).
2° Funcţie f(x) = [x] are perioadă minimă 1.

168
 3° Funcţia Dirichlet are perioadă orice r∈ Q*+ , dar nu are o perioadă

minimă.
Definiţia III.7. 1] O funcţie f :A →R cu A ⊂ R este funcţie
mărginită pe A dacă mulţimea f(A) ⊂ R este mărginită. O funcţie care nu
este mărginită se numeşte funcţie nemărginită.
2] Dacă f este mărginită pe A, prin definiţie marginea superioară a mulţimii
f(A), sup f(A), se numeşte marginea superioară a funcţiei f pe A, notată
prin sup f ( x) ; marginea inferioară a mulţimii f(A), inf f(A), se numeşte
x∈A

marginea inferioară a funcţiei f pe A, notată prin inf f ( x) .

x∈A

3] Funcţia f este majorată pe A, dacă mulţimea f(A) este majorată; funcţia

f minorată pe A dacă mulţimea f(A) este minorată.
Definiţia III.8. Fie A ⊆ R şi f: A → R.
1] Funcţia f îşi atinge maximul pe A, dacă multimea f(A) admite maxim,
adică există x0∈A a. î. f(x0) ≥ f(x), ∀x∈A. Funcţia f îşi atinge minimul pe
A, dacă multimea f(A) admite un minim, adică există x0∈A a. î. f(x0) ≤ f(x),
∀x∈A.
2] Elementul f(x0) se numeşte maximul global şi se notează max f ( x) sau
x∈A

max f(x), respectiv f(x0) se numeşte minimul global şi se notează

min f ( x ) sau min f(x).
x∈A

3] Punctul x0∈A se numeşte punct de maxim global, respectiv de minim

global şi maximul, minimul lui f în x0 se numesc extreme globale ale lui f
pe A.
Observaţii:
1. Funcţia f: A → R este mărginită ⇔ |f | este mărginită ⇔ |f | este
majorată (|f | ≥ 0 pe A).
169
2. Fie f: A → R, f atinge marginea superioară, respectiv f atinge
marginea inferioară, dacă sup f(A)∈ f(A), respectiv inf f(A) ∈ f(A).
3. Orice funcţie f: A → R care are un număr finit de valori este o funcţie
mărginită.
Definiţia III.9. Fie A ⊆ R şi f: A → R.
1] Punctul x0∈A este punct de maxim local pentru f, dacă există V∈V(x0)
a. î. f(x0) ≥ f(x), ∀ x∈A ∩ V – { x0}. Punctul x0∈A este punct de minim
local pentru f, dacă există V∈V(x0) a. î. f(x0) ≤ f(x), ∀ x∈(V – { x0}) ∩ A.
2] Punctele de maxim local şi minim local se numesc puncte de extrem
local ale lui f.
def
3] Avem: x0 punct de maxim local în sens strict ⇔ ∃V∈V(x0) a. î.
f(x0) > f(x), ∀ x∈A ∩ V – { x0} şi respectiv x0 este punct de minim local
în sens strict ⇔ ∃V∈V(x0) a. î. f(x0) < f(x), ∀ x∈A ∩V – {x0}. În aceste
cazuri x0 este punct de extrem local în sens strict al lui f.
Observaţie:
Un punct de maxim global, respectiv de minim global este şi punct de
maxim local, respectiv punct de minim local. Reciproca, în general, nu este
adevărată.
Exemple: 1°. sin : R → R este mărginită: |sin x| ≤ 1, ∀x∈R.
π 3π
Punctele + 2k π sunt puncte de maxim absolut şi punctele + 2k π
2 2
sunt puncte de minim absolut.
2°. Funcţia tg nu este marginită şi nu are puncte de extrem local; pentru
⎛ π π⎞
f(x) = tg x, avem inf f ( x) = - ∞ şi sup f ( x) = + ∞ unde A = ⎜ − , ⎟ ⊂ R.
x∈A x∈A ⎝ 2 2⎠

170
3°. Funcţia lui Dirichlet este mărginită, dar nu admite puncte de extrem
local, fiecare x0∈Q este este punct de maxim global şi fiecare x0∈R - Q
este punct de minim local.
x
4°. Funcţia lui Hahn, f ( x) = , x∈R şi f(R) = (-1, 1) este mărginită, nu
1+ x

are extreme locale şi nu-şi atinge marginile pe R.

5°. Orice funcţie monotonă f: A → R este mărginită dacă A este
submulţime mărginită a lui R care îşi conţine marginile.
Teorema III.4. Fie A ⊂ R şi f: A → R o funcţie, următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este mărginită;
(ii) există α, β ∈R a. î. α ≤ f(x)≤ β, ∀x∈A;
(iii) ∃M > 0 a. î. | f(x)| ≤ M, ∀x∈A;
(iv) sup f ( x) < + ∞.
x∈A

Demonstraţia este directă folosind definiţiile precedente care se

aplică mulţimii f(A)⊂ R.
Teorema III.5. Fie A ⊂ R şi f, g: A → R două funcţii mărginite,
atunci f ± g, fg sunt funcţii mărginite.
Demonstraţie: Funcţiile f şi g fiind mărginite după (iii) din
teorema precedentă există M1, M2 > 0 a. î. | f(x)| ≤ M1 şi | g(x)| ≤ M2. ∀x∈A
şi atunci | f(x) ± g(x)| ≤ M1 + M2, ∀x∈A ⇒ f ± g mărginită.
La fel | f(x) g(x)| = | f(x) | ⋅ |g(x)| ≤ M1 ⋅ M2, ∀x∈A ⇒ fg este
mărginită.
Teorema III.6. Fie A ⊂ R o mulţime mărginită şi f: A → R o
funcţie lipschtziană, atunci f este mărginită.

171
 Demonstraţie: Mulţime A ⊂ R mărginită ⇔ ∃ M >0 a. î. |x| ≤ M,
∀x∈A şi f funcţie lipschitziană, deci există λ >0 a. î. | f(x) - g(x)| ≤ λ | x- y|,
∀x, y∈A. Fixăm x0∈A şi avem:
| f(x) | ≤ | f(x) - f(x0)| + | f(x0)| ≤ λ | x- x0| + | f(x0)| ≤ λ|x| + λ | x0| + | f(x0)| ≤
≤ 2λM + | f(x0)|, ∀x∈A ⇒ sup f ( x) ≤2λM + | f(x0)| < + ∞ ⇒ f este
x∈A

mărginită pe A.
Teorema III.7. Fie A ⊂ R şi f, g: A → R două funcţii atunci au
loc afirmaţiile:
⎧1o sup f ( x) ≤ sup g ( x)
⎪
(i) dacă f ≤ g pe A ⇒ ⎨ x∈A x∈A
o
⎪⎩2 inf f ( x) ≤ inf g ( x)
x∈A x∈A

⎧
⎪
⎪3o inf f ( x) + sup g ( x) ≤ sup f ( x) + g ( x) ≤ sup f ( x) + sup g ( x)
⎪ x∈A [ ]
x∈A x∈A x∈A x∈A
⎪ o
⎪4 inf f ( x) + sup g ( x) ≥ inf [ f ( x) + g ( x) ] ≥ inf f ( x) + inf g ( x)
x∈A x∈A x∈A x∈A
⎪ x∈A

⎪
(ii) ( III.8 ) ⎨5o sup f ( x) g ( x) ≤ ⎡sup f ( x) ⎤ ⋅ ⎡sup g ( x) ⎤ dacă f ≥ 0, g ≥ 0
⎢⎣ x∈A ⎥⎦ ⎢⎣ x∈A ⎥⎦
⎪ x∈A
⎪ o 1 1
⎪6 sup = dacă inf f ( x) > 0 şi f ( x) ≠ 0, x ∈ A
⎪ x∈A f ( x) inf f ( x) x∈A
x∈A
⎪ 1 1
⎪7o inf = dacă sup f ( x) > 0 şi f ( x) ≠ 0, x ∈ A
⎪ x∈A f ( x) sup f ( x) x∈A
⎩ x∈A

Demonstraţiile relaţiilor 1° - 7 ° sunt directe aplicând definiţiile şi

teoremele deja demonstrate.
Definiţia III.10. Fie A ⊂ R mulţime arbitrară şi funcţia f: A → R.
Numărul sup f ( x) ∈ R ∪ {+ ∞} se numeşte norma uniformă a funcţiei
x∈A

f notată prin:

172
 not not
(III.9.) sup f ( x) = f ∞
= f u
.
x∈A

Teorema III.8. Fie A⊂R mulţime oarecare şi f, g: A→ R funcţii,

atunci au loc următoarele proprietăţi ale normei uniforme:
I. f ∞
= 0 ⇔ f ( x) = 0, ∀x ∈ A, adică f = 0 (funcţia nulă);

II. f ∞
≤ M ⇔ f ( x) ≤ M, ∀x ∈ A;

III. f ∞
< +∞ ⇔ f mărginită pe A;

IV. ∀λ ∈ R, λf ∞
=λ f ∞
dacă f ∞
< +∞ ;

V. f + g ∞
≤ f ∞
+ g ∞.

Demonstraţiile pentru afirmaţiile I, II şi IV sunt evidente; III

rezultă din II. Pentru a dovedi V, considerăm:

(f + g )( x ) ≤ f ( x) + g ( x) ≤ f ∞
+ g ∞
, ∀x ∈ A, deci:

f +g ∞
= sup ( f + g )( x ) ≤ f ∞
+ g ∞.
x∈A

Definiţia III.11. O funcţie f: R → R se numeşte:

- aditivă dacă f ( x + y ) = f ( x ) + f ( y ); ∀x, y ∈ R ;
- subaditivă dacă f ( x + y ) ≤ f ( x ) + f ( y ); ∀x, y ∈ R ;
- omogenă dacă f (λx ) = λf ( x ), ∀λ∈R şi ∀x∈R;
- liniară dacă f este aditivă şi omogenă;
- multiplicativă dacă f ( x ⋅ y ) = f ( x ) ⋅ f ( y ); ∀x, y ∈ R ;
- submultiplicativă dacă f ( x ⋅ y ) ≤ f ( x ) ⋅ f ( y ); ∀x, y ∈ R ;
- afină dacă există I ⊆ R interval şi f: I → R pentru care există a, b∈R a. î.
f ( x ) = ax + b, ∀x ∈ I .

- convexă (concavă), şi f: I → R dacă ∀x1 , x2 ∈ I şi λ∈(0, 1):

173
f ⎡⎣(1 − λ ) x1 + λ x2 ⎤⎦ ≤ (1 − λ ) f ( x1 ) + λ f ( x2 ) respectiv

f ⎡⎣(1 − λ ) x1 + λ x2 ⎤⎦ ≥ (1 − λ ) f ( x1 ) + λ f ( x2 )

Exemple: 1° f: R → R cu f ( x ) = ax ( a ∈ R ) este funcţie liniară.

*

x
2° f: R → R cu f ( x) = este subaditivă.
1+ x

3° f: R → R cu f ( x) = ax + b afină este aditivă ⇔ b = 0 şi este omogenă

⇔ b = 0 ⇔ f este funcţie liniară pentru b = 0.

4° Funcţiile modul, signum, identitate pe R sunt funcţii multiplicative.
5° Funcţia modul şi funcţiile etajate sunt afine pe porţiuni pe R.
6° f ( x ) = x3 , x ∈ R este strict convexă pe R+ şi strict concavă pe R - .

Teorema III.9. O funcţie f: R → R este funcţie liniară, dacă şi

numai dacă există c ∈ R a. î. f(x) = cx, ∀x∈R.
Demonstraţie: Avem f(x) = f(x⋅ 1) = x f(1), ∀x∈R şi c = f(1), deci
f(x) = cx, ∀x∈R .
Teorema III.10. Orice funcţie aditivă f: R → R este Q – omogenă.
Demonstraţia se face prin inducţie ([41] pag. 126; [30]).
Consecinţa III.2. O funcţie f: R → R aditivă şi monotonă este
funcţie liniară.
Demonstraţia în bibliografie ([41] pag. 126; [30]).
Teorema III.11. Fie I ⊂ R şi f: I → R o funcţie, atunci următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este funcţie afină;
(ii) f – f(0) este restricţia la I a unei funcţii liniare;
(iii) f[(1- λ)x + y] = (1- λ) f(x) + λ f(x) ; ∀x, y∈I şi ∀λ∈[0, 1].

174
 Demonstraţie: (i)⇒ (ii) f este afină deci ∃ a, b∈R a. î. f(x) = ax+b;
∀x∈I ⇒ f(x) + f(0) = ax, ∀x∈I adică f - f(0) este restricţia la I a unei funcţii
liniare: x→ax cu x∈R.
(ii)⇒ (iii) este evidentă.
(iii)⇒(i) Fie a, b∈I fixaţi cu a < b şi să demonstrăm că are loc
f (b) − f (a )
egalitatea: (III.10) f ( x) = f (a ) + ( x − a ) , ∀x ∈ I.
b−a
x−a
I. Dacă x∈[a, b], avem x = (1 - λ)a + λb cu λ = şi din (ii)
b−a
rezultă: f(x) = f(a) (1- λ) + f(b)λ = f(a) + [f(b) - f(a)] λ ⇒ (III.10),
∀x∈[a, b].
II. Dacă x∈ I - [a, b] şi presupunem x > b, avem b∈[a, x], deci
aplicând (III.10) pentru b = x şi x = b rezultă:
f ( x) − f (a)
f (b) = f ( a ) + ( b − a ) ⇒ (III.10) şi deci f este funcţie afină.
x−a
Consecinţa III.3. Au loc următoarele afirmaţii pentru f: R→R:
(α) f este funcţie afină ⇔ f – f(0) este funcţie liniară;
(β) dacă f este aditivă şi multiplicativă ⇒ f = 0 sau f = 1R;
(γ) f este izomorfism de la R la R ⇔ f = 1R.
Definiţia III.12. Fie A ⊆ R o mulţime arbitrară. Funcţia f: A → A
are x0∈ A punct fix dacă f(x0) = x0.
Observaţii:
1. O funcţie f poate să nu aibă puncte fixe, poate avea un singur punct fix,
poate avea un număr finit de puncte fixe, poate avea o infinitate de pumcte
fixe.
2. Fie A ⊆ R şi f: A → A; f are cel puţin un punct fix, dacă şi numai dacă
graficul lui f intersectează prima bisectoare.
175
3.Exemple: 1° Funcţiile sin şi cos au fiecare un singur punct fix.
2°. Funcţiile tg şi ctg au fiecare câte o infinitate de puncte fixe.
3° f ( x) = ax 2 + bx + c cu x∈R, a ≠ 0 şi a, b∈ R are cel puţin un punct fix,

dacă şi numai dacă, ( b − 1) ≥ 4ac .

2

Teorema III.12. (Teorema lui Knaster) Fie A ⊆ R o mulţime cu

proprietatea că orice submulţime a lui A are margini care aparţin lui A şi
f: A → A o funcţie monotonă, atunci există x0∈ A a. î. f(x0) = x0.
Demonstraţie: Presupunem f monoton crescătoare şi fie a = minA,
b = maxA şi B = {x∈A| f(x) ≥ x}. Cum f(a) ∈ A, avem f(a) ≥a, deci a∈B şi
B ≠ ∅. Fie c = sup B, deoarece c ≥ x, ∀x∈B şi f monoton crescătoare,
rezultă f(c) ≥ f(x), ∀x∈B, deci f(c) ≥ x ∀x∈B şi atunci f(c) ≥ sup B = c. În
aceste condiţii din f(x) ≥ c ⇒ f[f(c)] ≥ f(c) şi f(c) ∈B, deci f(c) ≤ c. În
consecinţă, avem f(c) = c şi x0 = c = sup B.
Consecinta III.4. Fie f : [a, b] → [a, b] o funcţie monotonă, atunci
există x0∈[a, b] a. î. f(x0) = x0.
Definiţia III.13. Fie P∈R[X] un polinom de grad n, P =
n
= ∑ a X (a
k =0
k
k
n ≠ 0) .

n
1] Funcţia p: R→ R cu p(x) = ∑a x
k =0
k
k
se numeşte funcţie polinomială

asociată polinomului P ∈ R[X].

2] Un element x0∈R se numeşte rădăcină sau soluţie a lui P dacă P(x0)=0
şi rădăcina de ordin p dacă există P1∈ R[X] a. î. P(x) = (x - x0)p⋅ P1(x),
∀x∈R şi P1(x0) ≠ 0.

176
3] Elementul x0∈R se numeşte număr algebric, dacă x0 este rădăcina unui
polinom cu coeficienţi întregi de grad nenul şi număr transcendent dacă
nu este algebric.
Teorema III.13. Fie P, Q∈R[X] cu Q ≠ 0 (polinomul nul), atunci
au loc următoarele afirmaţii ([17], [30], [41]):
(i) Există C, R∈R[X] a. î. P = C⋅Q + R şi grad R < grad Q;
(ii) Fie a∈R, atunci există C∈R[X] unic şi există r∈R unic a. î.
P = (X - a) C + r.
(iii) Elementul a∈R este rădăcină a lui P, dacă şi numai dacă, P se
divide exact la X - a.
(iv) Fie P∈R[X], elementul a + ib∈C este o rădăcină a lui P, dacă
şi numai dacă, a - ib este rădăcină a lui P.
(ivv) Fie P∈R[X] cu grad P = n (n∈ N*) şi a∈R, atunci are loc
formula lui Taylor pentru polinoame:

( x − a ) P( n) ( x), ∀x ∈ R .
n
x−a
P( x) = P(a) + P′( x) + ... +
1! n!
Definiţia III.14. Se numeşte funcţie raţională cu coeficienţi în R,
câtul a două polinoame cu coficenţi în R, adică există P, Q∈R[X] a. î.
P P( x)
R = . Dacă P şi Q nu au rădăcini comune, avem R( x) = ,
Q Q( x)
∀x∈R-ZQ unde ZQ este mulţimea rădăcinilor (zerourilor) lui Q. Dacă P şi
P P
Q au o rădăcină comună x = a, atunci R = se identifică cu 1 unde, P1,
Q Q1

Q1∈R[X] şi P = (X - a) P1, Q = (X - a)Q1.

177
 Teorema III.14. ([41] pag. 130 - 132)
P
Fie R = cu P, Q ∈R[X] o funcţie raţională cu R: DR ⊆ R→R,
Q
atunci au loc afirmaţiile:
1] R este funcţie pară, dacă şi numai dacă, există o funcţie
raţională R1 a. î. R(x) = R1(x2), ∀x∈DR. R este funcţie impară, dacă şi
numai dacă, există o funcţie raţională R2 a. î. R(x) = xR2(x2), ∀x∈DR.
2] Fie x0∈R fixat, R este o funcţie pară în raport cu x0, dacă şi
numai dacă, există R1 funcţie raţionlă a. î. R(x) = R1[(x - x0)2], ∀x∈DR. R
este funcţie impară în raport cu x0, dacă şi numai dacă, există R2 funcţie
raţională a. î. R(x) = (x - x0)R2[(x - x0)2], ∀x∈DR.
P
3] Fie R = funcţie raţională cu grad P < grad Q.
Q
I] Dacă Q are numai rădăcini reale distincte, adică:

(
Q = c ( x − x1 )( x − x2 ) .... ( x − xn ) x j ∈ R, j = 1, n ) atunci R admite o

descompunere unică în fracţii simple de forma:

(III.11)
P( x)
=
A1
+
A2
Q( x) x − x1 x − x2
+ ... +
An
x − xn
A j ∈ R , j = 1, n . ( )
II] Dacă Q are rădăcini reale distincte şi multiple, adică:

Q = c ( x − x1 )
α1
( x − x2 )
α2
.... ( x − xk )
αk
( x ∈ R, α ∈ N , i = 1, k )
i i
∗
atunci R

admite o descompunere unică în fracţii simple de forma:

⎧ P( x) A1 A2 Aα1
⎪ = + + ... + + ... +
⎪ Q( x) ( x − x1 ) ( x − x1 )
α1 α1 −1
x − x1
(III.12) ⎨ .
⎪+ L L L α
1
+ 2
+ ... + k

⎪ ( x − x )αk ( x − x )αk −1 x − x
⎩ k k k

III] Dacă Q are rădăcini complexe simple şi multiple, adică:

178
Q = ( a1 x 2 + b1 x + c1 ) .... ( ak x 2 + bk x + ck ) ( a , b , c ∈ R, α ∈ N , b − 4ai ci < 0 )
α1 αk ∗ 2
i i i i i

atunci R admite o descompunere unică în fracţii simple de forma:

⎧ P( x) A1 x + B1 A α1 x + Bα1
⎪ = + ... + +
( a1 x + b1 x + c1 )
α
⎪⎪ Q( x ) 2 1
a 1 x 2
+ b 1 x + c1
(III.13) ⎨
L1 x + M1 Lαk x + M αk
⎪... +
⎪
+ ... + (
A i , Bi ,..., Li , M i ; i = 1, α k )
( k k k)
α
2
+ +
k
a x 2
+ b x + c
⎪⎩ a x b x c k k k

IV] Dacă Q are rădăcini reale şi rădăcini complexe simple şi multiple,

atunci R admite o descompunere în fracţii simple unică de forma (III.12)
plus de forma (III.13).
P( x)
4] Fie R o funcţie raţională oarecare cu R( x) = , P, Q ∈R[X].
Q( x)
Funcţia R admite descompunere unică într-un număr finit de fracţii
simple de forma:
A Lx + M
(III.14)Ax n ; ; unde a, b, c, A, L, M ∈ R, α ∈ N, b 2 − 4ac < 0
( x − x0 ) ( ax + bx + c )
α 2 α

1 A Lx + M ⎛ 1 2⎞
Exemple: 1° R ( x) = = + 2 ⎜ A = −L = ; M = ⎟
1+ x 3
x +1 x − x +1⎝ 3 3⎠
1 1 1 1 2− x
= ⋅ + ⋅ 2 .
1+ x 3
3 x +1 3 x − x +1
⎧ 1 L1 x + M 1 L x + M2 ⎛ −1 1⎞
⎪ R( x) = 1 + x 4 = 2 + 22 ⎜ L1 = − L2 = ; M1 = M 2 = ⎟
⎪ x − x 2 +1 x + x 2 +1⎝ 2 2 2⎠
2o ⎨
⎪ R( x) = − 1 x− 2 1 x+ 2
⎪⎩ +
2 2 x − x 2 +1 2 2 x + x 2 +1
2 2

179