Povestea lui Shri

Buddha

de Jonathan Landaw
 Povestea lui Shri Buddha
de Jonathan Landaw, Hemkunt Press, 1978

O naştere de excepţie
Cu mulţi, mulţi ani în urmă într-un mic regat din nordul Indiei s-a întâmplat ceva care avea să
schimbe întreaga lume. Regina Maya, soţia bunului rege Suddhodana, pe când dormea, avu un un vis
minunat. Visa că vedea o lumină albă, strălucitoare, care se pogora din cer şi în razele ei se afla un elefant
splendid. Era de un alb imaculat şi avea şase fildeşi mari. Acest elefant de lumina zbura tot mai aproape de
regină şi, în cele din urmă se contopi cu ea. Regina Maya se trezi cu un simţământ de bucurie pe care nu o
mai simţise niciodată până atunci.
Ea se duse repede la rege şi amândoi întrebară pe întelepţi ce seminficaţie ar fi putut avea acest vis
ciudat şi minunat. Înţelepţii răspunseră:
“O, majestăţile voastre, acest vis este nemaipomenit. El vrea sa spună că regina va da naştere unui
fiu, iar acest prinţ va deveni într-o zi un mare om. Nu numai domniile voastre, ci întreaga lume este
norocoasă că regina va avea un asemenea copil”.
Auzind aceste veşti, regele şi regina erau plini de bucurie. Mai ales regele era fericit, pentru că tânjea
după un băiat, care să preia de la el regatul, într-o zi. Şi acum părea ca dorinţa i se îndeplinea.
Pe atunci se obişnuia ca o femeie să se întoarcă la părinţii săi şi să nască acolo. Şi aşa, atunci când
veni timpul să nască, regina Maya, împreună cu suita şi mulţi prieteni, părăsiră palatul pentru a se duce la
casa părintească a reginei. Nu se îndepartaseră prea mult când regina, simţind că se apropie momentul
naşterii, ceru ca ei să se oprească şi să se odihnească. Ajunseseră la frumoasele gradini din Lumbni şi ea
intră aici să caute un loc tihnit unde să aducă pe lume copilul. Legendele spun că până şi animalele şi
plantele, întelegând parcă ce suflet deosebit urma să se nască, au vrut să ajute. Un copac mare şi-a plecat
una dintre ramuri şi regina a apucat-o cu mâna dreaptă. Sprijinindu-se astfel, ea născu un băiat. Slujitoarele
reginei au luat copilul în braţe sa-l legene şi au fost uimite de frumuseţea acestuia şi de câtă linişte părea să
răspândească în jurul lui.
În acel moment, în toata ţara s-a resimţit aceeaşi pace şi bucurie. Oamenii parcă şi-au uitat grijile, au
încetat disputele şi au fost cuprinşi de sentimente de iubire şi prietenie unii pentru ceialalţi. În acele zile
apăreau, dintr-o dată, curcubee pe cer şi se petreceau multe alte lucruri neobişnuite. Întelepţii de pe tot
cuprinsul regatului au observat aceste semne de pace şi bucurie şi şi-au spus unul altuia: “S-a întâmplat
ceva nemaipomenit. Priveşte toate aceste semne minunate! Astăzi este ziua cu lună plină din cea de-a
patra lună a anului. Cu siguranţă, este o zi deosebită!”
Regina Maya, neştiind că bucuria ei de avea un fiu era împărtăşită în acel moment în tot regatul, îl
luă în braţe pe micuţ şi se întoarse la palatul regelui.

Vizita unui sfânt

Cu mare bucurie şi-a întâmpinat regele Suddhodana regina şi pe fiul său. S-au ţinut petreceri
minunate şi întreg regatul a fost împodobit cu steaguri frumos colorate. Era multă fericire şi pace. Bucuria
domnea pretutindeni aşa încât parinţii s-au decis sa-l numeasca pe prinţ Siddhartha, ceea ce înseamna
“acela care a adus tot binele”.
Acum întelepţii au făcut noi preziceri copilului.
“O, rege”, spuseseră ei “semnele naşteri prinţului sunt foarte favorabile. Fiul tău va creşte şi va
ajunge mai mare decât eşti tu acum!”
Acestea l-au facut foarte mândru pe rege. “Dacă aceşti întelepţi nu se însală” se gândi el “fiul meu,
prinţul Siddhartha va conduce într-o zi, nu doar micul meu regat, ci lumea întreagă! Ce mare onoare pentru
mine şi familia mea!”
 În primele zile după naşterea copilului, mulţi oameni veniră să-l vadă. Unul dintre ei era un bătrân
numit Asita. Asita era un pustnic care trăia de unul singur în pădurile îndepărtate şi era cunoscut ca fiind un
sfânt. Regele şi regina fură foarte surprinşi că Asita a plecat din pădurea lui şi a venit la curtea regală.
“Suntem foarte onoroaţi că aţi venit să ne vizitaţi, dumneavoastră, care sunteţi un învăţător sfânt”,
spuseseră ei cu profund respect. “Vă rog spuneţi-ne scopul venirii dvs. şi noi vă punem la dispoziţie tot ce
avem”.
Asita le răspunse: “Vă mulţumesc pentru frumoasa primire. Am venit de la o aşa mare depărtare să
vă vizitez, datorită semnelor minunate pe care le-am văzut. Ele mi-au spus că fiul vostru de curând născut,
va ajunge la o dezvoltare spirituala de care vor beneficia toţi oamenii. Cum eu mi-am petrecut întreaga viaţă
încercând să capăt o asemenea dezvoltare spirituală, am venit aici cât am putut mai repede pentru a-l
vedea cu ochii mei”.
Regele era foarte emoţionat şi s-a grăbit spre locul unde dormea micuţul prinţ. Îl luă cu grijă pe fiul
său şi-l aduse în faţa lui Asita. El se uită îndelung la copil, nespunând nimic. Apoi se dădu un pas înapoi, se
uită intristat către cer, suspină din greu şi începu sa plângă.
Văzându-l pe Asita plângând, regele şi regina s-au speriat foarte tare. Ei se temeau ca sfântul
văzuse ceva rău în copilul lor. Cu lacrimi în ochi regele căzu în genunchi şi spuse cu jale: “O, sfinte
învăţător, ce aţi văzut de plângeţi? N-aţi spus dvs. şi ceilalţi întelepţi că fiul meu s-a născut pentru a fi un
mare om, pentru a ajunge la cunoaşterea supremă? Şi acum, când vă uitaţi la copilul meu plângeţi. Asta
înseamnă ca prinţul va muri curând? Sau altceva îngrozitor i se va întâmpla? El este unicul meu copil şi-l
iubesc foarte mult. Vă rog, spuneţi-mi repede ceea ce-aţi văzut, pentru că inima îmi bate de tristeţe şi de
teamă”.
Cu o privire foarte blândă, Asita i-a calmat pe părinţi şi le-a spus să nu se îngrijoreze.
“Nu vă neliniştiţi”, le spuse el. “Nu plâng pentru că am vazut ceva rău la prinţ. De fapt, acum, ca l-am
văzut pe fiul vostru, ştiu sigur că va creşte şi va ajunge mai mult decât un mare om. Sunt anumite semne pe
care le-am văzut la copil - cum ar fi, lumina care-i ţâşneşte din degete - care-mi spun că va avea un viitor
minunat. Dacă fiul vostru va decide să stea cu voi şi sa devină rege, el va fi cel mai mare rege pe care l-a
cunoscut istoria. El va stăpâni un ţinut întins şi va aduce poporului său multă pace şi fericire. Dar daca el
decide să NU devină rege, viitorul sau va fi înca şi mai măreţ! El va deveni un mare învăţător arătând
oamenilor cum să trăiască în pace şi cu dragoste în inimi. Văzând tristeţea care domneşte în lume el va
pleca din palatul vostru şi va descoperi o cale de a opri suferinţele. Apoi va arăta calea aceasta oricui va
vrea sa-l asculte. Nu, dragii mei rege şi regina, nu plângeam din cauza copilului. Plângeam din cauza mea.
Vedeţi, eu mi-am petrecut toata viaţa în căutarea adevarului, a unei căi prin care să se opreasca toate
suferinţele. Şi astăzi l-am vazut pe copilul care va şti şi va spune într-o zi tot ceea ce eu am vrut să învăţ.
Dar până ce el va fi mare ce sa ne poate învaţa acestea eu voi fi murit deja. Astfel că nu voi putea să învăţ
de la el în această viaţă. De aceea sunt atât de trist. Dar voi, o, părnţi norocoşi, nu trebuie sa fiţi trişti.
Bucuraţi-vă că aveţi un asemenea copil minunat”.
Apoi Asita se mai uită pentru ultima oară, îndelung, la copil şi părăsi fără grabă palatul. Regele îl privi
plecând şi apoi se întoarse către fiul său. Era foarte fericit că viaţa prinţului nu era în pericol. El se gândi:
“Asita a spus ca Siddhartha va deveni fie un mare rege, fie un mare învăţător. Ar fi foarte bine dacă ar
deveni mai întâi rege. Ce mândru aş fi să am un fiu atât de veştit şi de puternic! Apoi, când va fi bătrân ca
Asita, poate deveni sfânt, dacă vrea”.
Gândind astfel regele Suddhodana işi ţinea fericit copilul în braţe şi visa la faima pe care o va avea
fiul într-o zi.

Prinţul cel bun

Pe când copilul era încă foarte mic, mama sa, regina Maya muri. Puţin înainte să moară, regina
spuse sorei ei: “Curând n-am să pot avea grijă de micuţul meu. Dragă soră, după ce nu voi mai fi te rog sa
ai tu grijă de Siddhartha”.
Sora ei îi promisese că aşa va face. Ea il iubea tare mult pe micul prinţ şi îl crescu ca pe propriul ei
copil.
Prinţul crescu şi ajunse un băiat inteligent, frumos şi bun la suflet. Tatăl său, regele, avu grijă ca el să
fie educat de cei mai buni profesori din regat şi băiatul işi manifesta în foarte scurt timp intelegienţa sa
remarcabilă. După primele ore de şcoala, ii spuseseră regelui: “Maiestate, prinţul nu mai are nevoie de noi.
De fapt, el ne-a învăţat nişte lucruri pe care nici noi nu le ştiam!”
 Auzind acestea, mândria regelui pentru fiul său crescu şi mai mult. “Cu inteligenţa lui fiul meu creşte
şi va ajunge un rege înţelept şi puternic”, se gândea el, ceea ce îl făcea pe tată foarte fericit.
Dar acest băiat avea şi altă calitate mai presus de inteligenţă. Avea o fire blândă, bună, iubitoare. Ceilalţi
tovarăşi de joacă se încăierau sau se luptau unii cu alţii, pretinzându-se a fi soldaţi. Dar prinţul Siddhartha
işi petrecea singur cea mai mare parte a timpului.
El iubea animalele mici care trăiau în grădinile palatului şi se împrieteni cu ele. Animalele ştiau că
prinţul nu le-ar fi făcut nici un rău, aşa că nu le era niciodata frică de el. Chiar şi animalele nedomesticite,
care fugeau când se apropia cineva, veneau sa-l întâmpine pe prinţ atunci când intrau în grădină. Ele se
apropiau de el făra teamă şi mâncau din mâna lui hrana pe care le-o aducea întotdeauna.
Într-o zi, pe când prinţul stătea în grădină, un stol de lebede zbură pe deasupra. Deodată, o săgeată
aruncată-n văzduh o lovi pe una din ele. Ea căzu drept la picioarele prinţului, cu săgeata înfiptă în aripă.
“O, săramana lebădă” suspina Siddhartha, pe când o lua cu blândeţe în braţe, “nu fi speriată. Te voi
îngriji. Ia sa-ţi scot săgeata asta”. Apoi, cu o mâna o mângaie blând, încercând sa-i potoleasca frica. Cu
cealaltă mână, el scoase încetişor săgeata dureroasă. Prinţul avea la el o loţiune specială cu care i-a frecat
cu blândeţe aripa, în tot acest timp vorbindu-i păsării pe un ton scăzut, plăcut, pentru ca lebăda sp nu se
sperie. Apoi işi scoase cămaşa de mătase şi înfaşură lebăda cu ea, pentru a nu i se face frig.
După scurt timp, un alt băiat veni alergând în gradină. Era vărul prinţului, Devadatta. El avea în mână
un arc şi nişte sageţi şi era foarte agitat.
“Siddhartha, Siddhartha” ţipă el “am o veste mare! Am o lebădă! Trebuia să mă fi văzut: am lovit-o la
prima ochire! A căzut pe undeva pe-aici. Ajută-mă s-o caut”.
Apoi Devadatta observă că una din sageţile sale, care mai avea încă sânge la vârf era pe jos, la
picioarele lui Siddhartha. Uitându-se mai bine, văzu ca prinţul ţinea ceva în braţe şi-şi dădu seama că era
chiar lebăda pe care o căuta. “Hei, mi-ai luat lebăda”, zbiera el. “Da-mi-o înapoi. Eu am lovit-o şi e a mea”.
Devadatta încerca sa apuce pasărea, dar prinţul nu-i dădu drumul, oprindu-l pe vărul său cel mânios
s-o şi atingă.
“Am găsit această pasăre zăcând aici însângerată” spusese ferm prinţul şi nu intenţionez s-o dau
nimănui cât timp este încă rănită”.
“Dar e a mea!” urlă iaraşi Devadatta. “Eu am lovit-o şi tu mi-ai furat-o. Dă-mi-o înapoi sau mi-o iau
singur înapoi”.
Cei doi băieţi se certară un timp astfel. Devadatta devenea tot mai mânios, dar Siddhartha refuza sa-
i dea lebăda. Până la urmă, prinţul spuse: “Când doi adulţi se ceartă astfel ei rezolvă problema prin
judecată. Fiecare spune ce s-a întâmplat, în faţa unui grup de înţelepţi. Apoi întelepţii decid cine are
dreptate. Cred că şi noi ar trebui să facem la fel”.
Lui Devadatta nu-i plăcu ideea prea mult dar, pentru că era singurul mod prin care-şi putea recăpăta
lebăda, el fu de acord. Astfel cei doi merseră la palat şi se înfinţaseră dinaintea regelui şi a miniştrilor săi.
Cei de la curte işi zâmbiră unii altora când auziră ce vroiau cei doi copii. “Să creadă” spusera ei “că
ne pot ocupa timpul doar pentru o pasăre!”
Dar regele spuse: “Atât Siddhartha cât şi Devadatta sunt prinţi din familia regală şi sunt fericit că ne-
au vorbit despre cearta lor Cred că este foarte important pentru ei, ca viitori conducători, să se
obişnuiească cu treburile de la curte. Să înceapa judecata!”
Pe rând, fiecare băiat a spus ce se întamplase. Apoi miniştrii au încercat sa decidă cine avea
dreptate şi deci cui i se cuvenea lebăda. Unii se gândeau: “Devadatta a lovit pasărea; prin urmare, trebuie
s-o ia el”. Alţii se gândeau “Siddhartha a găsit lebăda, deci trebuie s-o ia el”.
Şi mult timp minşitrii discutaseră şi aduseră argumente pro şi contra referitoare la cele întâmplate. În
cele din urmă, intră în sala de judecată un om foarte bătrân, despre care nimeni nu-şi amintea sa-l fi văzut
vreodată. Dar pentru că părea atât de înţelept, ei îi spuseseră povestea băieţilor şi a lebedei lor.
După ce i-a ascultat, el decalară: “Oricine preţuieşte viaţa sa mai mult decât orice pe lume. Prin
urmare, cred că lebăda este a aceluia care a încercat sa-i salveze viaţa, şi nu a aceluia care a încercat să i-
o ia. Daţi lebăda lui Siddhartha”.
Toţi deciseră că ceea ce a spus înţeleptul era adevărat, deci ei hotărâră sa-l lase pe prinţ să
păstreze lebăda. Mai târziu, când regele a încercat sa-l răsplătească pe bătrân pentru înţelepciunea lui, el
nu mai fu de găsit. “Ce ciudat” se gândi regele. “Mă întreb de unde a venit şi încotro s-a dus”. Dar nimeni nu
ştia.
 Aceasta a fost doar unul dintre faptele neobişnuite petrecute în viaţa prinţului, aşa că mulţi oameni
credeau că el trebuie sa fie într-adevăr un copil deosebit.

Întrecerea pentru căsătorie

Pe măsură ce creştea, bunătatea prinţului îl facea să fie iubit de toţi cei care-l cunoşteau. Dar tatăl
său era îngrijorat. “Siddhartha este prea bâlnd şi sensibil”, se gândea el. “Vreau ca el sa crească şi să
ajungă un mare rege, iar regii trebuie să fie puternici şi autoritari. Dar prinţul este preocupat mai mult să
stea de unul singur în grădină decât să înveţe cum se conduce un regat. Mi-e teamă că fiul meu va vrea în
curând să plece de la palat şi sa ducă viaţa singuratică a sfinţilor, precum Asita. Dacă va face aşa, nu va
deveni niciodată un mare rege”.
Aceste gânduri îl supărau foarte tare pe rege. El trimise după miniştrii săi cei mai de încredere şi le
ceru sfatul. În cele din urmă, unul din ei sugera “O, rege, fiul stă şi viseaza la alte lumi doar pentru că nu
este legat de nimic în aceasta lume. Găseşte-i o soţie, însoară-l şi lasă-i să aibă copii şi curând el nu va
mai visa, ci se va interesa cum se conduce un regat”.
Regele se gândi că aceasta era o idee minunată. Astfel, el organiză un mare banchet la palat. Toate
tinerele din familiile nobile au fost invitate. La sfârşit, prinţul a fost rugat să ofere cadouri invitaţilor, în timp
ce mai mulţi minşitri îl observau cu atenţie să vadă pe care tânără părea prinţul s-o fi plăcut.
Tinerele, care erau cu puţin mai mari decât nişte fetiţe, se simţeau foarte stânjenite să apară în faţa
prinţului. El arăta atât de frumos dar şi distant, aşa cum stătea în faţa mesei pe care erau cadouri atât de
scumpe. Una câte una, tinerele se îndreptau cu timiditate către el, cu privirile coborâte în pământ. Ele
primeau în tăcere bijuteria sau brăţara sau alt cadou şi se întorceau repede la locurile lor.
În sfârşit mai rămăsase o singură tânără. Era Yasodhara, fica unui rege vecin. Spre deosebire de
celelalte, ea se apropie de tânărul prinţ fără nici o timiditate. Pentru prima oara în acea seară tânărul prinţ o
privi direct pe tânăra din faţa lui. Ea era foarte frumoasă, iar prinţul fu dintr-o dată atras de ea. Cei doi
stătură tăcuţi privindu-se ochi în ochi. Apoi Yasodhara spuse: “O, prinţe, unde este cadoul pentru mine?”
Prinţul tresări, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. El privi în jos, înspre masă şi văzu că era goală. Toate
cadourile fuseseră dăruite.
“Poftim, ia-l”, spuse prinţul, luându-şi propriul său inel de pe deget. “Este pentru tine”.
Yasodhara primi cu graţie inelul şi se întoarse încet la locul ei.
Minşitrii văzură cele întâmplate şi alergară tulburaţi la rege. “Sire!” îl înformară ei fericiţi, “am găsit
soţia ideala pentru prinţ. Este prinţesa Yasodhara, fica vecinului Vostru, regele Suprabuddha. Să mergem
de îndată la el şi să stabilim căsătoria fiicei sale cu fiul Vostru”.
Regele Suddhodana fu de acord şi, la puţin timp după aceea, îl vizita pe tatal Yasodharei. Celalalt
rege îl întâmpină cu căldură şi spuse: “Sunt convins că fiul tău este un tânăr foarte potrivit, dar nu-mi pot da
fata nimănui. Mulţi alti prinţi vor sa se căsătorească cu ea şi toţi sunt nemiapomeniţi. Ei ştiu să călărească,
să mânuiească arcul şi sunt pricepuţi şi la alte sporturi regale. Prin urmare, dacă fiul tău vrea să se
căsătorească cu fica mea, trebuie s-o câştige luându-se la întrecere cu alţi peţitori, aşa cum este datina la
noi”.
Astfel se organiză o mare întrecere având ca premiu pe frumoasa Yasodhara. Regele Suddodana
era îngrijorat. El se gândea: “Fiul meu n-a arătat nici cel mai mic interes pentru jocurile sportive şi de luptă.
Cum ar putea el sa câştige întrecerea?”
Dar prinţul înţelese temerile tatălui său şi-i spuse: “Nu fi îngrijorat. Sunt gata să fac tot ce trebuie
pentru a o câştiga pe Yasodhara de soţie”.
Prima probă era mânuirea arcului şi săgeţilor. Ceilalţi concurenţi îşi plasaseră ţintele la mare
distanţă, dar, totuşi fiecare a reuşit să le loveasca în plin centru. Când a venit rândul lui Devadatta, pentru
ca vărul lui Siddhartha era şi el unul dintre peţitori, el nu numai că a lovit centrul ţintei, dar săgeata lui a şi
străpuns ţinta. Mulţimea ovaţiona măiestria loviturii, dar Yasodhara işi acoperi speriată ochii. “Cum va putea
iubitul meu Siddhartha să depaşească această lovitură?” se gândi ea. “Ce groaznic ar fi să mă mărit cu
Devadatta!”
Dar prinţul era sigur de sine. Când i-a venit rândul, el şi-a plasat atât de departe ţinta încât cei mai
mulţi abia o puteau vedea. Apoi lua o săgeata din tolbă şi o potrivi în arc. Prinţul era atât de puternic încât
frânse arcul în două; el întinse arcul mult prea tare!
“Vă rog, aduceţi-mi un alt arc”, îi rugă prinţul “ dar să fie unul mai solid, care să nu se rupă ca
celălalt”. Unul dintre miniştrii de la curte strigă: “O, prinţe, la palat este unul foarte vechi. El a aparţinut unuia
dintre cei mai mari viteji din trecut. Dar, cum el a murit de mulţi ani, nimeni n-a mai fost atât de puternic sa-l
poată îndoi, şi cu atât mai puţin să lovească cu el”.
“Il voi încerca eu” spuse prinţul şi toţi fură uimiţi. Când primi arcul el il îndoi atent şi-i întinse coarda
cu uşurinţă. Apoi potrivi săgeata şi întinse coarda atât de mult încât capetele arcului aproape ca s-au atins,
ţinti şi lăsă săgeata să zboare. Arcul făcu un zgomot atât de puternic încât fu auzit de locutiorii satelor
vecine. Săgeata se deplasă cu o viteză foarte mare şi, când lovi ţinta cea îndepartată în plin centru nici
măcar nu-şi încetini drumul, ci continua să zboare până când dispăru din câmpul vizual.
Mulţimea hohotea plină de încântare. “Prinţul a câştigat! Prinţul a câştigat!”
Dar mânuirea arcului era doar prima probă a zilei; următoarea probă o constituia mânuirea spadei.
Fiecare tânăr şi-a ales câte un copac şi-şi arăta forţa retezându-l cu spada. Un peţitor taie un arbore de
şase inch groşime, (1 inch=2,54 cm) altul, de 9 inch iar al treielea reteza cu spada sa un arbore de un picior
grosime (1 picior=30,5 cm) dintr-o singura lovitură!
Apoi veni rândul prinţului. El işi alesese un arbore, care avea doua trunchiuri unul lângă altul. Îşi
răsuci spada atât de repede încât reteză arborele mai înainte ca cineva să vadă. Spada sa era atât de
ascuţită şi tăietura atât de precisă încât copacul nici măcar nu căzu. El rămase în picioare, în echilibru
perfect. Când văzură că arborele era în picioare mulţimea şi, mai ales, Yasodhara suspinară: “N-a reuşit.
Spada prinţului n-a tăiat nici măcar primul trunchi”.
Dar tocmai atunci începu să sufle o briză deasupra trunchiurilor, retezate cu atâta dibacie. Suspinele
mulţimii se transformară în urale şi strigară din nou: “Prinţul a câştigat!”
Ultima probă era călăria. Un cal sălbatic, care nu mai fusese vreodată încălecat era ţinut de mai mulţi
bărbaţi puternici în timp ce fiecare peţitor încerca să-l încalece. Dar calul dădea din copite cu atâta furie
încât nici unul din ei nu putu sta pe spinarea sa mai mult de câteva secunde. Până la urmă, un tânar reuşi
să se menţină în şa, iar cei care ţineau calul ii dădură drumul. Calul sări şi dădu din copite cu atâta furie
încât călăreţul fu trântit la pământ. Şi ar fi fost călcat în picioare dacă n-ar fi sărit oamenii să-l tragă.
Mulţimea începu să ţipe: “Opriţi întrecerea! Nu-l lăsaţi pe prinţ să se apropie de cal! Este prea
periculos; calul îl va omori!”
Dar Siddhartha n-avea teama. “Blândeţea poate fi mai puternică decât forţa brută” se gândi el şi se
apropie încetişor apucându-l pe cal de un mic smoc de păr care-i creştea pe frunte. Vorbindu-i cu voce
scăzută şi plăcută şi mângaindu-l cu blândeţe pe cap şi pe spate, el potoli mânia calului sălbatic. În curând
calul deveni atât de blând încât începu sa-i lingă mâna lui Siddhartha. Apoi, continuând să-i şoptească
dulce, prinţul îl încalecă. În timp ce mulţimea hohotea fericită el se duse călare pe armăsar până în faţa
regilor şi minişitrilor şi se plecă în faţa frumosului “trofeu”, gingaşa Yasodhara.
Întrecerea se terminase; tânărul Siddhartha câştigase! Şi o făcuse nu numai datorită forţei sale fizice,
dar şi datorită blândeţei şi bunătăţii sale.

Palatele noului cuplu

Curând după aceea, prinţul Siddhartha şi prinţesa Yasodhara s-au căsătorit. Regle a vrut să fie sigur
că fiul său nu va dori sa plece din regat, de aceea a dat ordin să se construiească nu unul, ci trei palate
splendide pentru noul cuplu.
“Să le faceţi cât mai frumoase cu putinţă” a spus el constructorului şef. “Aş vrea să fie atât de
frumoase încât oamenii care vor intra în ele să creadă că sunt în rai.
Vreau ca primul să fie palatul de vară, construit din marumură şi înconjurat de bazine şi fântâni, care
să aducă răcoare.
Al doilea va fi palatul de iarnă, cald şi confortabil. Al treilea va fi destinat sezonului ploios. Amplasaţi
aceste palate în centrul unui parc mare cu piesaj minunat în orice direcţie. Şi împrejmuiţi parcul cu un zid
înalt astfel încât nimic neplăcut din lumea exterioară să nu ajungă vreodată aici.
Totul trebuie să fie perfect încât prinţul Siddhatha să nu fie niciodată tentat să plece”.
Regele a făcut tot posibilul pentru ca aceste trei noi case să-l atragă pe prinţ. A adus cei mai buni
muzicanţi din regat sa-i cânte prinţului şi ziua şi noaptea. Toate servitoarele erau dansatoare tinere şi
frumoase, iar bucătarii erau instruiţi să servească o hrană delicioasă şi de o mare varietate. În aceste palate
era interzis tot ce i-ar fi putut tulbura minţile prinţului şi l-ar fi putut determina să plece.
Şi aşa, prinţul nu văzu boala, nici altceva care I-ar fi putut tulbura firea sa blânda. Regele porunci ca
nimeni să nu-i pomenească prinţului despre lucruri triste sau deprimante. Şi chiar când se ofilea vreo plantă
în grădină, ea era imediat tăiata de grădinar. Aşa că prinţul nu văzu niciodată o floare ofilită sau uscată!
Prin toate acestea, el era ţinut departe de suferinţa şi neplăcerile vieţii.
Timpul trecu ca într-un vis. Yasodhara născu un băiat, Rahula şi totul părea perfect. Regele era
foarte mulţumit, vesel că planurile sale de a-l face pe prinţ să fie interesat de viaţa de la curte reuşiseră atât
de bine.
Dar lui Siddhartha, a cărui nastere a fost cauza bucuriei întregii lumi, nu-i era dat sa-şi petreacă viaţa
într-o asemenea trândăvie plină de grandoare. În cele din urmă, la momentul potrivit, el avea să descopere
adevăratul scop al vieţii sale.

Un cântec despre frumuseţe

Într-o seară, după ce luase masa, prinţul Siddhartha se odihnea culcat pe divan, cu capul în poala
Yasodharei. Muzicanţii cântau melodii dulci, iar servitoarele şopteau şi râdeau încet între ele. Seara e ca
multe altele petrecute de prinţ de când se mutase în palatele lui. Dar acum se simţea puţin neliniştit.
Întorcându-se către una din cântareţele preferate, ii ceru: “Te rog, cânta-ne un cântec înainte să adormim.
Să fie o melodie pe care n-ai cântat-o niciodată în faţa mea”.
Cântareaţa încuviinţă îndatoritor şi începu să improvizeze un nou cântec, folosind ca temă cuvintele
care-i veneau în minte; în tot acest timp se acompania, singură, la un instrument cu coarde. Ea cânta
despre frumuseţile din lume, despre ţările îndepartate prin care călătorise în copilarie, despre oraşele
minunate în care trăiau oameni fericiţi.
Cântecul il fermecă pe prinţ şi, când se sfârşi, el o întrebă: “Spune-mi sincer, sunt într-adevar astfel
de locuri frumoase decât cele pe care le-am vazut în aceste palate splendide? Te rog, spune-mi tot ce ştii”.
“O, prinţe”, răspunse ea “desigur, aceste palate ale dumneavoastră sunt nemaipomenite; dar sunt
multe alte lucruri frumoase, care merită văzute în aceasta lume largă. Sunt oraşe mari şi mai mici, munţi şi
văi, ţări îndepărtate unde oamenii vorbesc limbi ciudate. Sunt multe lucruri pe care le-am vazut şi încă şi
mai multe de care doar am auzit. Palatele şi grădinile tale sunt într-adevăr frumoase, dar sunt multe de
văzut în afară zidurilor lor”.
Auzind acestea, prinţul deveni interesat să vadă el însuşi toate acest lucruri ciudate şi minunate. Se
mulţumise atâţia ani sa trăiască între zidurile palatelor şi grădinilor sale uitând complet de lumea de dicolo
de ele. Dar acum dorea să călătoreasca şi trimise un mesaj regelui rugându-l să organizeze vizita în oraş,
dincolo de zidurile grădinii.
Regele primi mesajul fiului său şi se gândi: “Acum fiul doreşte să vadă regatul nostru. Aşa să fie! A
stat destul în palatele sale. Este timpul ca el sa vadă regatul pe care-l va conduce într-o buna zi”.

O privelişte neaşteptată
Regele tot mai dorea sa fie sigur că fiul său nu va vedea în timpul vizitei sale nimic din ceea ce ar fi
putut tulbura. Altfel, ar pute dori sa părăsească regatul şi să ducă o viaţă de sfânt. Cu o zi înaintea vizitei,
regele trimise servitori şi soldaţi cu acest mesaj: “Din ordinul regelui! Mâine prinţul moştenitor Siddhartha va
vizita capitala Kapilavastu. Decoraţi casele şi străzile şi faceţi ca totul să aibă culoare în cinstea venirii sale.
Cei bolnavi, bătrâni sau care nu sunt sănătoşi să stea mâine în casă. Să nu se vadă în oras decât ceea ce
este tânăr, fără cusur şi frumos”.
Şi apoi, foarte bâlnd, soldaţii au luat toţi cerşetorii de pe strazi şi i-au dus într-o parte a oraşului pe
care prinţul n-o vizita.
Dimineaţa, vizitiul Channa il ţesălă pe Kantaka, calul preferat al prinţului, şi străbătu porţiunea
palatului, în trăsura, împreună cu pasagerul său regal. Prinţul nu mai văzuse Kapilavastu de pe vremea
când era mic copil şi locuitorii oraşului il vedeau pe prinţ pentru prima dată.
Toţi erau emoţionaţi şi se înşiruiau pe străzile nou decorate pentru a-l zări trecând pe tânarul
frumosul bărbat. “Ce înalt şi frumos este!” işi spuneau unul celuilalt. “Ce ochi luminoşi şi ce expresie.
Suntem cu adevărat norocoşi că va fi regele nostru într-o zi”.
Prinţul era de asemenea încântat. Orasul era stralucitor şi curat şi pretudindeni el văzu oameni
râzând şi ovaţionând şi chiar dansând. Străzile pe unde trecea erau acoperite cu petale de flori pe care
locuitorii oraşului le aruncau înspre prinţul lor iubit.
“Cântecul spunea adevărul”, işi aminti el fericit. “Aceasta este cu adevarat un oraş frumos, minunat şi
extraordinar!”
 Pe când prinţul era dus cu trăsura de vizitiul său, ei văzură un bărbat bătrân, cocoşat şi trist în
mijlocul veselei adunări. Nedumerit - pentru că prinţul nu văzuse niciodata aşa ceva - se întoarse şi întrebă:
“Channa, cine este este omul de colo? De ce nu are faţa întinsă şi strălucitoare cum o au toţi ceilalţi, de ce
este palidă şi are riduri? De ce arată aşa de diferit faţă de ceilalti?”
Şi Channa arătă către acel om, care nu fusese văzut de nimeni altcineva (decât de ei doi). El
răspunse prinţului: “De ce, Sire? Pentru că este bătrân”.
“Bătrân?” întreba prinţul. “A fost totdeauna ”bătrân” acest om şi înainte, sau i s-a întamplat curând?“
“Nici una, nici alta, o, prinţe”, răspunse Channa. “Cu mulţi ani în urmă acel bătrân ridat, care stă în
faţa ta a fost tânăr şi puternic, aşa cum sunt toţi ceilalti pe care-i vezi astăzi aici. Dar cu timpul, el şi-a
pierdut puterea. Corpul i s-a încovoiat, i-a dispărut culoarea din obraji, şi-a pierdut aproape toţi dinţii şi
acum arată aşa cum îl vezi”.
Mirat şi întristat, Siddhartha întrebă din nou: “Acel om, săracul, este el singurul care e atins de
slăbiciunea vârstei înaintate? Sau mai sunt şi alţii ca el?”
“Desigur că ştii, o, prinţe, fiecare ajunge să îmbătrânească. Tu, cu soţia ta, Yasodhara, Rahula, toţi
de la palat - noi îmbătrânim cu fiecare clipă. Într-o zi, cei mai mulţi vom arăta ca acel om”.
Aceste cuvinte l-au şocat într-atât pe blândul prinţ încât mult timp rămăsese fără grai. Arăta ca
cineva care a fost înspăimântat de un fulger neaşteptat. Într-un târziu işi recapătă glasul şi spuse: “O,
Channa, am văzut astăzi ceva pe care nu m-am aşteptat să-l văd. În mijlocul acestor oameni fericiţi şi tineri,
această viziune a bătrâneţii mă înspăimantă. Să ne întoarcem la palat; toată bucuria vizitei a pierit.
Întoarce-te; nu vreau să văd mai mult”.
Channa făcu după cum i se poruncise. La întoarcerea acasă, prinţul intră în palat fără să salute pe
nimeni, se grăbi să ajungă sus, în camera sa şi stătu singur multă vreme. Toţi observară ce ciudat se purta
şi încercară din răsputeri sa-l înveselească. Dar nimic nu-l ajuta. La masa de seară, nici nu se atinse de
mâncare, deşi bucătarul îi pregătise felul său preferat. Nu băga de seamă muzica şi dansurile, căci îl
obseda un singur gând: “bătrâneţe, bătrâneţe, bătrâneţe….”

A doua vizită în oraş

Regele auzi starea de nefericire a fiului său şi se întreba care ar fi putut fi cauza. “Îi trebuie mai multă
varietate” se gândea regele. “Îi voi organiza o altă vizită, dar de aceasta dată într-o parte şi mai frumoasă a
oraşului”.
Astfel Channa îl pregăti din nou pe Kantaka şi toţi trei plecaseră iar către Kapilavastu. Străzile erau
decorate ca şi la prima vizită iar oamenii erau bucuroşi să-l vadă din nou pe prinţ. Dar de această dată,
apăru - doar în faţa ochilor lui Siddhartha şi a vizitului său - imaginea unui om bolnav, în mijlocul mulţimii
surâzătoare.
“Priveşte, Channa” strigă prinţul. “Cine este acel om care tuşeşte atât de tare, care tremură din tot
corpul şi plânge de-ţi strâneşte mila?”
“Este un om bolnav, o , prinţe”.
“De ce este “bolnav””?, întreba el.
“Oamenii se îmbolnavesc din mai multe motive, Sire. Poate că a mâncat ceva care nu i-a priit sau a
răcit prea tare şi acum are febră”.
“Chiar şi oamenii fericiţi, cum sunt cei din mulţime pot să se îmbolnăvească?”
“O, da” răspunse vizitiul. “Orice om poate fi sănătos azi şi bolnav mâine. Nimeni nu scapă de boală”.
Pentru a doua oară, prinţul fu adânc şocat. “Nu pot întelege” spuse el “cum de pot fi oamenii aşa de
lipsiţi de griji şi fericiţi ştiind că boala îi poate lovi în orice moment. Te rog, întoarce trăsura. Am văzut mai
mult decât suficient pentru azi”.
La întoarcerea la palat, prinţul era şi mai nefericit ca înainte. Nimic din ceea ce ar fi putut face cineva
nu-l putea înveseli şi el nu vroia sa vorbească cu nimeni. Aflând despre nefericirea fiului său, regele deveni
foarte îngrijorat şi nedumerit. “Am încercat totul pentru a-l face fericit pe fiul meu, dar, în ultima vreme, inima
sa e plină de tristeţe. Trebuie să-mi întreb miniştrii ce aş putea face pentru a-i ridica moralul”.
Ei i-au sugerat ca următoarea dată când prinţul va dori să plece de la palat, să nu mai iasă singur. Ar
fi preferabil să fie însoţit de cântareţi, dansatori şi nobili de la curte. Şi ei ar trebui sa organizeze o vizită la o
grădină pregatită special, în care prinţul să fie amuzat şi să i se îndeparteze proasta dispoziţie prin tot felul
de distracţii.
 Şi astfel, atunci când prinţul Siddhartha solicita din nou să viziteze oraşul ce se întindea în afară
zidurilor grădinii palatelor, s-au luat toate măsurile pentru a face călătoria cât mai plăcută cu putinţă. Oraşul
a fost înfrumuseţat mai mult ca altădată. Toate privileştile neplăcute au fost îndepartate şi a fost pregatit un
parc special cu tot felul de lucruri pline de desfătare.

Şocul final
Din nou Siddhartha şi Channa plecară de la palat cu trăsura. Împreună cu cei care-i însoţeau
miniştri, muzicanţi şi servitori - ei păreau a fi încolonaţi ca la o paradă festivă. Ca şi înainte, oamenii se
înşiruiau pe străzi şi işi bucurară ochii văzând măreaţa procesiune regală.
Dar pentru a treia oara, aparu o viziune, pe care numai prinţul şi vizitiul său o puteau observa. Un
grup de oameni, cu ochi trişti, purtând o cutie lungă, în care era un corp acoperit cu un cerceaf alb apăru
dintr-o casă şi işi făcu drum pe o stradă lăturalnică.
“Channa, de ce stă omul din cutie aşa de liniştit? Doarme? Şi de ce plâng toţi acei oameni? Unde îl
duc?”
“E mort, Sire. Il duc la râu, unde îi vor arde trupul”.
Prinţul era foarte nedumerit. “Ce înţelegi prin “mort”? Şi daca ii ard trupul, nu-l va durea? Te rog
Channa, explică-mi, să pot sa înţeleg ce spui“.
Channa ii explica, vorbindu-i prinţului despre toate adevărurile pe care tatăl său a încercat sa i le
ascundă în toţi aceşti ani. “Omul acesta a fost odată viu, aşa cum eşti tu şi cu mine. El s-a născut, a fost
copil şi apoi a ajuns un bărbat tânăr. El a trecut prin toate bucuriile şi durerile vietii, a avut o familie, şi-a
câştigat existenţa şi a imbătrânit. Apoi a început să devină din zi în zi tot mai slab. A fost imobilizat la pat.
Curând nu şi-a mai putut recunoaşte prietenii cei mai apropiaţi. Starea i s-a înrăutaţit şi până la urmă, n-a
mai putut respira. Atunci când n-a mai respirat, l-au părăsit înţelegerea şi forţa vitala. Acuma este mort. Tot
ce-a mai rămas este corpul său, pe care l-a îngrijit atât în timpul vietii. El zace acolo rece, fără simţire.
Atunci când familia îi va arde trupul, el nu va simţi nimic, pentru că a depăşit această stare”.
“Spune-mi Channa este neobişnuit ca oamenii sa moară astfel?”
Vizitiul răspunse: “Nu, prinţul meu, deloc. Este adevărat că unii oameni nu ajung sa imbătrânească şi
că sunt alţii, care se imbolnăvesc foarte rar. Dar oricine, fără nici o exceptie, va muri într-o zi”.
Aceste cuvinte, spuse cu inocenţă de vizitiu, l-au şocat profund pe prinţ. “Vrei să spui” spuse prinţul
pătimaş “că într-o buna zi soţia mea, copilul meu, prietenii mei şi eu însumi, noi toţi vom muri? Şi toţi aceşti
oameni, pe care îi vşd astăzi aici, toţi împodobiţi în haine frumoase şi radioşi, şi ei vor muri? O, oarbă e
lumea că poate dansa şi cânta în timp ce moartea ii aşteaptă pe fiecare! De ce-şi dau osteneala să se
imbrace cu haine atât de frumoase dacă într-o buna zi vor fi înveliţi doar cu un simplu cearceaf alb. Au
oamenii memoria atât de scurtă încât uită de moarte? Sau au inimile atât de tari încât gândul la moarte nu-i
deranjează? Vino, Channa, întoarce trăsura. Vreau să mă întorc la palat şi să mă gândesc”.
În loc să se îndrepte spre palat, Channa duse trăsura într-o frumoasa gradina. Aici aşteptau cele mai
minunate cântăreţe şi dansatoare de la palat împreuna cu muzicanţii, minşitrii şi un mare ospăţ pregătit de
bucătarii palatului. Cu toţii l-au întâmpinat bucuroşi pe prinţ şi l-au ovaţionat când a coborat din trăsura. Dar
prinţul nu zâmbea, şi nu spunea nimic. Era absorbit cu totul de ceea ce văzuse în aceea zi.

Plăceri trecute
Fiecare a încercat sa facă tot posibilul pentru a-l amuza pe prinţ. Dansatoarele cochetau cu el
sperând să câştige cel puţin un zâmbet de la faţa lui frumoasă, dar întristată. Totuşi Siddhartha nici măcar
nu părea că le observa. Nu-şi putea scoate din minte imaginile bătrâneţi, bolii şi morţii.
Unul dintre miniştri, văzând că prinţul nu se bucura de pregătirile deosebite făcute în onoarea lui veni
la el. În maniera glumeaţă a unui prieten, el spuse: “Siddhartha ne e drept să ignori aceste dansatoare
frumoase şi să refuzi să participi la festivităţi. Haide! Eşti tânăr şi sănatos, ar trebui să te bucuri. Ce se
întamplă? Nu sunt aceste femei destul de frumoase pentru tine?”
Prinţul îi răspunse cu o voce tunătoare: “M-ai înţeles greşit. Nu-mi displac femeile frumoase, lucrurile
deosebite pe care le văd aici. Dar când mă gândesc ce repede le va trece frumuseţea, cum tot se schimbă
atât de repede, nu mă mai pot bucura de ele”.
“Dacă bătrâneţea, boala şi moartea n-ar exista, atunci şi eu m-aş bucura de aceste lucruri. Dar în
mijlocul nefericirii, ştiind ce ne aşteapta în viitor, cum aş putea fi satisfăcut de nişte plăceri care trec atât de
repede? Tu, prietene, ai probabil o inima mai tare ca a mea că te poţi amuza cu atâta usurinţă. Dar pentru
mine tot ceea ce văd este atins de suferinţă. Până nu găsesc o cale de a ieşi din aceasta suferinţă, aceste
plăceri lumeşti nu mă interesează deloc”.
Şi astfel, neputând rispi proasta dispoziţie a prinţului, toţi se întoarsera trişti la palat. Când minstrii i-
au spus regelui că fiul său nu a putut fi înveselit de nimic, el simţi o durere atât de mare încât nu putu dormi.
“O, fiul meu iubit” se gândi el “ce altceva aş mai putea face să te ţin în regatul meu cu mine? Ce alte plăceri
sa-ţi mai ofer pentru ca să stai aici?”
Şi, cu astfel de gânduri pline de nelinişte, de teama că l-ar putea pierde pe unicul său fiu, regele işi
petrecu noptea în culmea disperării.

O imagine a păcii
Mâhnirea prinţului creştea tot mai mult şi mai mult. Părea că a pierdut interesul pentru toate. Abia
mânca câte ceva şi, ca rezultat, începu să arate palid şi bolnavicios. Regele şi toţi ceilalti erau foarte
suparaţi că aceste schimbări nefericite se abătuseră asupra iubitului lor Siddhartha.
Într-o zi se înfaţişă înaintea regelui. “Tată”, începu el, “în ultima vreme mintea mea e foarte tulburată.
Mă simt neliniştit şi iţi cer permisiunea să mai plec o dată de la palat. Poate că o schimbare de decor îmi va
face bine”.
Regele a fost repede de acord cu solicitarea fiului său, pentru că ar fi făcut orice pentru a-l mulţumi şi
a-l face din nou fericit. Dar, ca şi înainte, el îi rugă pe unii dintre miniştrii săi cei mai de încredere să stea în
apropierea prinţului şi să-l supravegheze.
De data aceasta, Siddhartha s-a urcat pe Kantaka şi a plecat din palat în căutarea unui loc mai
frumos, departe de oraş. În cele din urmă ajunse la marginea unei ferme şi descalecă. Minşitrii îl urmau
îndeaproape. Ei au încercat să-I câştige atenţia cu poveşti, noutaţi şi bârfa de la curte. Dar prinţul n-avea
chef de astfel de discuţii inutile şi, curând, minşitrii îl lăsară singur şi plecară înapoi, tot felcărind între ei.
Siddhartha privi cercetător către fermă. Un om şi boii săi arau ogorul, păsările cântau iar soarele
strălucea puternic. “Este atât de frumos aici” se gândi el. “Brazdele de pe ogor seamană cu undele unui
lac.”
Se aşează şi mintea i se relaxă pentru prima oară după o lungă perioadă. Dar, pe măsură ce privea
mai atent la scena din faţa ochilor săi, începu să observe lucruri pe care nu le vazuse înainte. Acolo unde
plugul trecea şi făcea brazde în pământ, el văzu trupurile a sute de insecte mici care fusesera omorâte de
lama lui. Mai văzu sute de insecte mişcându-se iute în faţa şi în spate, în mod dezordonat, acum când le
fuseseră distruse casele.
El observă, de asemenea, că păsările nu cântă totdeuna vesele. Ele işi caută permanent hrana,
năpustindu-se jos să inhaţe insectele înfricoşate.
Şi păsările mai mici aruncă priviri înspaimântate de prezenţa şoimilor şi altor păsări mari care
zoboară în cerc înfometate, deasupra lor.
El observa că boii trudeau în timp ce încercau să tragă plugul greu prin pământ. Loviturile de bici ale
ferimierului faceau băşici dureroase pe spinările lor asudate. Şi fermierul muncea din greu. Ca şi animalele,
corpul lui aspru şi ars de soare era asudat.
“Este un cerc al suferinţei” se gândi prinţul. “Fermierul acesta, boii lui, păsările şi insectele muncesc
toată ziua pentru a fi fericiţi şi liniştiţi, pentru a avea mâncare suficientă. Dar, de fapt, ele permanent se
omoară şi se lovesc între ele şi pe ele însele! Ce vrednică de milă îmi pare lumea asta”.
Inima prinţului fu copleşită de compasiune pentru toate aceste creaturi în suferinţă. Nu putea să le
vadă atât de nefericite. Găsi sub un măr un loc umbros unde să stea şi începu sa mediteze profund la ceea
ce văzuse. Pe măsura ce medita tot mai adânc asupra naturii suferinţei, el văzu ca atenţia îi devine tot mai
concentrată şi el se calmează. Simţi o linişte care nu semăna cu nimic din ce ştia.
Cu mintea liniştită începu să se gândească: “Orice vieţuitoare işi caută fericirea. Cu toate acestea cei
mai mulţi sunt orbiţi de ignoranţă şi dorinţe astfel încât nu gasesc nimic altceva decât suferinţa. Teamă,
dezamagire, foame, bătrâneţe, bolă, moarte, aceasta constituie răsplata pentru toata osteneala lor! Acum
că am văzut aceasta, nu mă mai interesează micile şi trecătoarele plăceri ale acestei lumi. Trebuie să
găsesc ceva care să-mi aducă pace şi fericire veşnice. Dar cum aş putea fi mulţumit să mă eliberez doar eu
de suferinţa? Trebuie să găsesc o cale pentru a ajuta pe toate celelalte vieţuitoare deopotrivă. Au fost atât
de bune cu mine şi ele suferă atât de mult! Trebuie să caut o cale să opresc toată aceasta suferinţă şi apoi
să le spun şi celorlalţi de ea”.
 Când prinţul Siddhartha işi termină meditaţia, deschise ochii. În fata lui, îmbracat ca un cerşetor
sărman, era un bărbat pe care nu-l mai văzuse. Ochii îi erau calmi şi luminoşi şi avea o expresie plină de
pace pe chip.
“Te rog, spune-mi” întrebă prinţul “cine eşti tu?”
Bărbatul răspunse: “Sunt un om care s-a înspăimântat de toate suferinţele din lume. Am obosit de
aşa-numitele plăceri pe care le-aş găsi în compania altora, de aceea rătăcesc singur acum. Am plecat de
acasă şi acum trăiesc şi dorm în peşteri, în pădure sau oriunde se întâmplă să fiu. Cel mai mult doresc să
găsesc fericirea desăvârşită”.
Cu aceste cuvinte, bărbatul dispăru ca prin minune, lăsându-l pe prinţ uimit şi peste măsură de
încântat. “În sfârşit am găsit adevăratul sens al vieţii mele” se gândi el. “Şi eu voi pleca de-acasă şi voi
începe căutarea adevăratei fericiri şi sfârşitului oricărei suferinţe!”
Şi aşa, cu o minte şi o inimă tare, el încalecă pe calul său Kantka şi se întoarse la palat.

Temerile unui tată

Imediat după ce a revenit acasă, prinţul s-a dus în camera regelui. Apropiindu-şi mâinile aşa cum era
obicieiul atunci când se solicită ceva important, el anunţă: “Aş dori să devin un hoinar fără casă şi să caut
să curm toată suferinţa. Tată, îngăduie-mi să părăsesc palatul”.
În ciuda faptului că regele s-a temut înca de când fiul era bebeluş că într-o zi va fi nevoit sa audă
aceasta atât de temută rugăminte, a fost puternic şocat de ceea ce a auzit. Cu o voce înecată în lacrimi el
replică:
“Scumpul meu fiu, uită ideea de plecare. Eşti încă mult prea tânăr să urmezi viaţa singuratică a unui
sfânt. Aşteaptă până când te faci mai bătrân. Între timp stai aici în Kapilavastu şi condu regatul!”
“O tată, voi sta aici numai dacă îmi poţi promite patru lucruri. Spune-mi că nu voi îmbătrâni niciodată,
că nu mă voi îmbolnăvi niciodată, că nu voi muri niciodată şi că nu voi fi niciodată nefericit. Dacă nu-mi poţi
promite aceste lucruri, atunci trebuie să plec neântârziat!”
Şocat de aceste cuvinte stranii, regele s-a mâniat: “Uită aceste idei stupide, Siddhartha”, spuse cu
voce tare. Dar prinţul rămase ferm. “Tată, dacă nu mă poţi salva de la suferinţele bătrâneţii, bolii, morţii şi
nefericirii, atunci trebuie să mă laşi să plec pentru a încerca să mă salvez singur. Nu este drept să mă ţii
prizonier aici”.
Dar regele nu vru să audă mai mult. “Nu-l lăsaţi pe prinţ să plece! Puneţi paza de jur împrejurul
palatului!” ţipă el la miniştrii săi şi ieşi mânios ca o furtună din cameră.

Evadarea
Siddhartha părăsi camera regelui şi se întoarse la palatul său. Trecu prin camerele frumos decorate,
splendidele săli, trecu pe lângă fântanile strălucitoare şi ajunse în camerele sale de la etaj. Trecu printre
muzicienii talentaţi şi servitoarele frumoase. Dar nici una dintre aceste plăceri nu-l abătu de la hotărârea sa.
El avea doar un singur gând, şi aceasta era plecarea.
În aceea noapte, după masa de seară, o forţă ciudată păru sa intre în palat. Unul cate unul
muzicienii, dansatoarele şi servitorii deveniră somnolenti şi adormira. În cele din urma şi Yasodhara adormi
langa copilul ei, Rahula. Prinţul ii vazu adormind şi se gândi: “As vrea sa-mi ţin înca odata în brate înainte
sa plec, dar aş pute-o trezi pe Yasodhara. Apoi va fi foarte greu să plec. Nu, trebuie să plec repede şi în
linişte până nu se trezeşte cineva”.
Păşind cu grijă pe lângă corpurile adormite ajunse la fereastră, se căţăra pe acoperiş şi apoi în
grădină. Ajunse acolo unde dormea Channa, vizitiul şi îl trezi blând. “Repede, Channa, pune şaua pe calul
meu. Vreau sa mă plimb pe cal în noaptea asta”.
Channa fu mirat că prinţul dorea să plece în mijlocul noptii, dar făcu aşa cum i se spusese. Puse
şaua pe Kantaka şi-l duse la prinţ. Siddhartha işi mângâie calul şi şopti: “Kantaka, prietene bun, trebuie să
mergem foarte încet. Nu vreau să trezesc nici una din gărzi. Noaptea asta este deosebită”.
Cum se apropiau cei trei de porţile grele de la marginea grădinilor, uşile s-au deschis singure. În
tăcere, ei au plecat în noapte. Când au ajuns la marginea oraşului, prinţul se uita înapoi şi işi facu un
legamânt: “Până ce nu voi învaţa sa înving toate suferinţele, nu mă voi întoarece în acest frumos
Kapilavastu!”
Merseră toată noaptea. Tocmai când soarele era gata sa răsară ei ajunseră la o pădure liniştită în
care trăiau mulţi oameni sfinţi. Prinţul era fericit şi se gândi: “Acum a început adevărata mea călătorie. Apoi
se întoarse către Channa şi spuse: “Prietene, iti multumesc mult pentru ajutor. Am ajuns acolo unde
doream. Acum este timpul sa-mi iei calul şi sa te întorci la palat”.
Channa nu putea să creadă că prinţul nu se mai întoarce cu el la palat. Stătea nedumerit, cu ochii
plini de lacrimi. Prinţul îi înţelese durerea şi-i spuse foarte blând: “Credinciosul meu Channa nu plânge. Mai
devreme sau mai târziu toţi trebuie să ne spunem la revedere. Poftim, ia aceste bijuterii regale pe care le
port; nu mai am nevoie de ele. Întoarce-te la palat şi spune-i tatălui meu că nu am plecat mânios. Nu am
plecat pentru că nu-mi iubesc familia. Mai degrabă, pentru că ii iubesc pe toţi aşa de mult trebuie să plec
acum. Dacă voi descoperi vreodată calea prin care se pot opri toate suferinţele, mă voi întoarce la ei. Daca
nu voi reuşi, atunci are prea puţină importanţă că plec acum. Mai devreme sau mai târziu moartea ne va
separa oricum. Du-te acum şi lasă-mă sa-mi încep căutarea”.
Channa îşi dădu seama că nu e chip să-i schimbe decizia prinţului. Luă haţurile lui Kantaka din mâna
prinţului şi plecă încetişor cu calul. De multe ori vizitiul şi Kantaka se uitară înapoi către prinţ, cu lacrimi în
ochi. În cele din urma ajunseră în Kapilavastu, unde Channa avea trista îndatorire să spună tuturor că
Siddhartha a părăsit pentru totdeauna viaţa regală.

Începe călătoria
Pe când stătea singur în pădure, gata sa-şi înceapă marea încercare, el se gândi: “Începând de
astăzi nu mai trebuie să arăt şi să mă îmbrac ca un prinţ”. Işi luă cuţitul şi-şi tăie părul lung, semn al
descendenţei lui regale. Apoi se întâlni cu un vânător sărac şi-i spuse: “Domnule, nu-mi mai trebuie aceste
haine de mătase. Dacă voi trăi în pădure mi-ar trebui să port ceva aspru, ca hainele dumitale. Haide să
facem schimb”.
Vânătorul fu surprins şi încântat să primească nişte haine atât de scumpe în locul hainelor lui şi se
arătă pe dată de acord cu sugestia lui Siddhatha.
Fiind acum îmbracat ca un sărac căutator al adevarului, Siddhartha începu sa-şi caute un profesor,
care i-ar putea arăta calea prin care să curme orice suferinţă. El cutreieră prin păduri şi vorbi cu toţi oamenii
sfinţi pe care-i găsi acolo. Oriunde se ducea, era întâmpinat cu respect. Chiar dacă acuma purta haine
aspre şi mânca din ce cerşea, el era încă un bărbat frumos, cu un aspect extraordinar. Când oamenii din
pădure l-au văzut venind şi-au spus: “Iată că vine un om deosebit. Are o faţă aşa de puternica şi hotarâtă!
Dacă un asemenea bărbat caută adevarul, e sigur că el il va găsi”.
Siddhartha a învăţat diferite lucruri de la mai mulţi profesori, dar nu era satisfăcut de cele învăţate.
“Ce m-au învăţat ei mă ajută”, se gândea el, “dar nu duce la fericirea desăvârşită”. În cele din urmă a auzit
că nişte oameni foarte înţelepţi trăiau în regatul Magadha unde era rege Bimbisara. Asfel el se decise sa
călătorească departe către sud şi est pentru a-i găsi.
Într-o zi, pe când mergea prin Rajagriha, capitala regatului Magadha, el trecu pe lângă porţile
palatului. Unul dintre minşitrii regelui Bimbisara l-a vazut şi a fugit îndata la rege.
“Sire” spuse el emoţionat “am văzut un om foarte neobişnuit în oras. Este îmbrăcat umil şi cerseste
de mâncare din poartă în poartă, dar sunt sigur că e un om mare. Are o faţă atât de puternica şi merge cu
atâta demnitate. Pare că o lumină specială emană din el!”
Regele fu foarte impresionat şi ceru ca Siddhartha sa fie adus în faţa lui. Ei discutara un timp şi
regele fu foarte impresionat de inteligenţa, modestia şi deprinderile lui alese. Apoi regele spuse: “Nu am
întâlnit niciodată un om pe care sa-l simt mai de încredere decât pe tine. Te rog, stabileste-te aici în
Rajagriha şi ajut-mă sa-mi conduc regatul”.
Dar Siddhartha răspunse politicos: “O, rege, am avut deja ocazia să conduc un regat, dar a trebuit să
refuz. Nu mă înteresează nici bogăţia, nici puterea, ci numai calea care duce la adevăr. Mulţumesc pentru
propunere, dar eu am venit în regatul dumneavoastră numai pentru a găsi profesori care să m-ajute în
căutarile mele”.
Atunci regele se închină în faţa omului îmbrăcat în zdrente şi spuse: “Îţi doresc noroc în călătorie.
Dacă vei găsi ceea ce cauţi, te rog, întoarce-te aici şi învaţă-mă şi pe mine care-i această cale. Chiar dacă
n-o vei găsi, vei fi întodeauna binevenit dacă te vei întoarce în palatul meu”.
Siddhartha îi mulţumi foarte mult şi-şi continuă drumul .

Şase ani de luptă

În cele din urma Siddhartha ajunse în pădurea în care trăiau înţelepţii. El studie mai întâi cu Arada şi
apoi cu Udraka. În scurt timp el işi însuşi tot ce ei l-ar fi putut învăta. Dar încă nu era mulţumit. “Profesorii
mei sunt oameni sfinţi, dar ceea ce m-au învăţat ei nu curmă întreaga suferinţă. Trebuie sa-mi continui
singur căutarile”.
Paşii îl purtară în călătoriile sale până la raul Nairangana, lângă oraşul sfânt Gaya. El străbătu râul şi
intră în pădurile din cealaltă parte. Acolo găsi un grup de cinci bărbaţi. Viaţa lor era extrem de simplă.
Mâncau foarte puţin, trăiau în aer liber şi stăteau nemişcaţi multe ore, în fiecare zi.
“De ce faceţi astfel de lucruri dureroase cu corpurile voastre?” îi întrebă prinţul pe aceşti oameni.
“Mulţi oameni din această lume se poartă foarte blând cu corpurile lor”, răspunseră ei “şi, cu toate
acestea ei suferă mult. Noi simţim că dacă ne putem controla durerea, vom găsi calea pentru a controla
toate suferinţele”.
Siddhartha se gândi: “De atâţia ani am trăit în acele palate somptuoase şi pline de plăceri. Am trăit
foarte blând, totuşi mintea mea n-a găsit pacea. Poate că aceşti oameni au dreptate. Mă voi alătura
practicilor lor şi voi vedea dacă aceasta duce la terminarea suferinţei”.
Şi astfel el începu aceste practici dificile şi dureroase. Stătea ore în şir în acelaşi loc. Chiar şi
picioarele şi spatele îl dureau foarte tare, el nu-şi mişca nici un muşchi. El se lăsă ars de soarele strălucitor
din zilele de vară şi înfrigurat de vânturile iernii. Mânca doar atâta hrană încât să ramână în viaţa. Dar oricât
de greu îi era, el se gândea “Trebuie sa continui sa descopăr calea prin care se iese din suferinţă!”
Cei cinci bărbaţi erau uimiţi de Siddhatha. Ei şi-au spus “Niciodată n-am vazut pe cineva atât de
hotărât ca acest om. El merge mai departe şi mai departe şi nu renunţă niciodată. Dacă va reuşi cineva să
execute aceste practici, Siddhatha va fi acela. Să stăm pe lângă el, ca atunci când va descoperi adevărata
cale să putem învăţa de la el”.
Siddhartha işi trată corpul cu tot mai multă asprime. La început dormea doar cateva ore pe noapte
dar până la urma nu dormi deloc! Nu mai mânca nici măcar o masă pe zi, ci se hrănea doar cu seminţe şi
boabe pe care le aducea vântul în poala sa. Slăbi tot mai mult. Corpul său işi pierdu strălucirea şi se
acoperi cu praf şi murdărie. În cele din urmă ajunse să arate aproape ca un schelet viu. Dar nu renunţase
încă la practicile sale.
Trecură şase ani. Siddhartha avea douazeci şi nouă de ani când a plecat de la palatele sale, lăsând
la o parte toate plăcerile de acolo. Acum avea treizeci şi cinci, petrecându-şi şase ani apropape fără hrană,
somn, adapost sau haine corespunzătoare. Într-o zi se gândi: “Sunt eu mai aproape de ţelul meu acum de
cum eram cu şase ani în urmă? Sau sunt tot atât de ignorant ca înainte? Când eram prinţ şi trăiam în lux,
aveam tot ce-şi poate dori cineva. Mi-am irosit mulţi ani în acele închisori ale plăcerii. Apoi am plecat şi mi-
am început căutarea. Am trăit în păduri şi peşteri şi n-am avut nimic altceva decât puţină hrană şi multă
suferinţă. Dar încă n-am învăţat cum să pot să curm suferinţa. Văd acum că este o greşeală să-mi
pedepsesc trupul, aşa cum a fost o greşeală să-mi irosesc atâţia ani în acele palate. Pentru a găsi adevărul
trebuie să urmez calea de mijloc între plăcerile prea multe şi suferinţa prea mare”.
El işi aminti ca în urmă cu mulţi ani, după ce văzuse omul mort el a meditat sub un măr. “În acea
meditaţie”, se gândi el, “mintea îmi era calmă şi linşitită. Puteam vedea limpede lucrurile, prima dată în
viaţă. Voi încerca să meditez tot aşa acum”.
Dar când se privi işi spuse: “Am stat aici atât de mult fără hrană sunt obosit, murdar şi sunt atât de
slab că-mi pot vedea oasele ieşindu-mi prin piele. Cum pot medita când sunt atât de înfometat şi murdar
încât nici nu pot gândi clar?”
S-a ridicat încetisor şi s-a dus la râu să se scalde. Era atât de slăbit încât căzu şi era aproape să se
înece. Cu mare efort, a reuşit să se tragă înspre mal. Apoi a stat un timp sa se odihnească.

Ofranda
Într-un mic sat de la marginea păduri trăia un păstor şi soţia sa, Sujata. Ea tocmai născuse primul ei
copil şi era foarte fericită. Lua cel mai bun lapte de la vacile soţului ei din care pregăti o masă delicioasă şi
avea de gând să ducă această hrană în pădure drept ofrandă pentru spiritele despre care credea că trăiau
aici. Ea se rugase de multe ori acestor spirite şi dorea să le multumească pentru că au ajutat-o să aibă un
copil atât de sănătos.
Cum intră în pădure, îl văzu pe Siddhartha. Corpul său era subţire şi slăbit, dar faţa luminoasă şi
frumoasă. Sujata se uită ţintă la el, mirată. “N-am văzut niciodată o astfel de persoană”, gândi ea. “Poate că
este chiar regele spiritelor arborilor!” Ea lua hrana pe care o preparase şi o puse lui. Siddhatha deschise
ochii şi văzu castronul din faţa lui.
 Zâmbind tăcut Sujatei, el il ridică până la buze şi începu să bea. Spre uimirea ei, corpul devenea tot
mai strălucitor, pe măsura ce bea. Când termina, el puse castronul jos şi ii mulţumi spunându-i: “Credeai că
sunt un spirit, dar sunt doar un om care caută adevărul. Ofranda ta m-a făcut din nou puternic. Acum sunt
sigur că voi găsi adevărul. Mult bine va vei din ceea ce ai facut tu asa ca iti multumesc”.
Cei cinci bărbati care trăiau în pădure cu Siddhartha l-au văzut că a acceptat hrana de la Sujata şi
fură foarte dezamagiţi şi işi spuseră: “Siddhartha s-a lăsat de căutari. El nu mai urmează viaţa asta. Priviţi,
se scaldă şi primeşte mâncare consistentă. Cum de mai putem sta cu un asemenea om? Hai să
mergem.Să plecăm din pădurea asta şi să ne îndreptam spre Benares. Ne putem continua practicile în
Parcul Căprioarelor, din apropiere”.
Astfel ei plecară gândindu-se că Siddhatha nu mai dorea sa descopere adevărul. Dar Siddhatha,
întărit de hrană şi pregătit să mediteze era acum pe punctul de a găsi ceea ce căutase în toţi aceşti ani. El
se ridică, trecu cu greu râul şi se îndrepta către ceea ce va fi denumit mai târziu Arborele Iluminării.

Marea bătalie
Venea momentul pe care-l aşteptase lumea. Siddhatha, care renunţase la un regat pentru a căuta
adevărul, se apropie de copac. Pe drum el trecuse pe langă un om care cară iarba tăiată proaspăt şi-l
rugase sa-i dea un mic snop, pe care urma să se aşeze.
Pe măsură ce se apropia de copac, aerul devenea foarte liniştit. Parcă întreaga lume îşi ţinea
răsuflarea, nerăbdătoare să vadă ce urma sa se întample. Ramurile arborelui s-au plecat în jos, ca pentru
a-l întampina să vină şi să se aşeze la umbra lui.
Siddhartha potrivi cu grijă iarba sub forma unei perne mici şi se aşeză, cu faţa spre răsărit. El işi
încrucişă picioarele într-o postură de meditaţie şi-şi puse mâinile în poală. Apoi făcu un jurământ îndrăzneţ
şi hotărât: “Nu mă voi ridica din această poziţie până nu-mi voi fi atins scopul, chiar de-ar fi să mor stând
aici!” Toate spiritele din aer priveau cu bucurie, auzind promisiunea solemnă a lui Siddhatha. Era ziua cu
luna plină din cea de-a patra lună a anului şi soarele tocmai apunea.
Dar poveştile străvechi ne spun că nu toată lumea se bucura în acel moment. Era o anumita forţă-
spirit, numită Mara, care era îngrozit şi mânios. Pentru că Mara este numele pe care indienii din vechime îl
dădeau forţelor răului, care ne tulbură minţile. Mara înseamnă lăcomia, ura, ignoranţa, gelozia, îndoiala
noastră şi toate celelalte otrăvuri, care aduc oamenilor nefericire şi necaz.
Asfel, atunci când Mara il văzu pe Siddhatha aşezat sub Arborele Iluminării, fu cuprins de furie.
Chemandu-şi fiii şi ficele în jurul său, el strigă: “Priviţi cu toţii. Prinţul Siddhartha stă în meditaţie. Dacă va
reuşi să descopere calea prin care se curmă toate suferinţele, ce se va întampla cu noi? Nu întelegeţi că ne
vom pierde toată puterea? Nu le mai putem face rău oamenilor dacă el îi învaţă calea care duce la adevăr.
Trebuie sa-i distrugem meditaţia, altfel soarta ne este pecetluită”.
Aşa că Mara şi forţele sale rele încercară totul pentru a-l tulbura pe Siddhatha. Au produs o furtună
îngrozitoare şi au azvârlit sageţi luminoase împrejurul lui. Au iscat un vânt puternic până când totul din jur
părea gata să se prăbuşească. Dar dedesubtul ramurilor arborelui totul rămăsese calm, protejat de forţa
meditaţiei lui Siddhartha.
Mara, văzând că furtuna n-a avut nici un efect, se întoarse către trupele sale şi zbiera “La atac!”
Toată hoarda de spirite rele, demoni şi forme de coşmar se întoarseseră către Siddhartha. Ei alergară cu
sălbăticie înspre el, scoţând strigăte de-ţi îngheţa sângele în vine. Ei trimiseseră săgeţi otrăvitoare de ură
înspre el. În zborul lor către prinţ săgeţile se transformaseră în petale de lotus, care căzură la picioarele lui,
fără să-i facă nici un rău. Nimic nu putea distruge pacea meditaţiei sale.
“Dacă aceste arme şi forme îngrozitoare nu-i distrag atenţia” se gândi Mara “poate că o imagine a
frumuseţii îi va tulbura minţile”. Pe dată, demonii îngrozitori se transformaseră în femeile cele mai frumoase
şi mai ademenitoare. Aceste creaturi fascinante dansară în faţa celui care medita, dar nici măcar ele nu-l
puteau tulbura. Amintiri despre palatele pline de plăceri, imagini ale soţiei şi copilului, muzica cerească,
hrana delicioasă – nimic nu putu tulbura hotărârea calmă a acestui căutator al adevărului.
Mara se simţi învins. Dar avea un ultim plan. Dând drumul însoţitorilor săi, el apăru singur în faţa
prinţului. Adresându-i-se cu o voce batjocoritoare, el spuse: “Deci tu eşti marele prinţ Siddhatha? Te crezi
un mare om în meditaţie. Aşa de mulţi oameni sfinţi n-au gasit calea, şi crezi ca tu vei reuşi! Ce prost eşti!
Nu ştii că trebuie sa te pregăteşti îndelung pentru a găsi adevărul pe care-l cauţi? Ce ai făcut încât să meriţi
să reuseşti? Mai întâi ai irosit doauăzeci şi nouă ani în răsfăţ. Acuma stai aici gândind că-ţi va veni
înţelepciunea. Ce prostie. Opreşte-te din meditaţie, sau cel puţin arată-mi un martor care să jure că meriţi
să reuşeşti, acolo unde alţii n-au reuşit”.
Aceste cuvinte dispretuitoare nu-l tulburaseră pe Siddhatha. În tăcere el işi ridică mâna dreaptă din
poala, o aduse în faţa sa şi atinse pământul. Da, pământul însuşi era martorul lui Siddhartha! În nu ştiu câte
vieţi apăruse pe acest pămant, sub diferite forme. A fost generos şi răbdător, a acţionat iubitor faţă de
ceilalti şi a evitat să le facă rău, şi a meditat asupra adevărului. El a făcut toate aceste lucruri – uneori ca
bărbat, alteori ca femeie; uneori bogat, alteori sărac – iar şi iar. El a făcut toate acestea, doar pentru a
descoperi sfârşitul oricărei suferinţe. Şi pămantul îi era martor.
Mara înţelese că acum era înfrânt şi s-a stins ca un vis urât.
Siddhartha rămase complet singur. Norii de furtună se imprăştiară, luna străluci puternic pe cer.
Aerul avea un miros dulce şi o boabă de rouă străluci pe vârful ierbii. Era totul gata.

Iluminat!
Mintea lui Siddhartha era calmă şi relaxată. Încet, puterea de concentrare crescu şi înţelepciunea se
ascuţi.
Cu ochii minţii el privi departe în trecut. Văzu că atunci când o viaţă se termina, altă viaţă începea.
Moartea aducea doar corpul la un sfarşit; viaţa însăşi continua într-un nou corp, iar şi iar.
El văzu că atunci când un om făcea rău într-o viaţă – cum ar fi, să rănească pe altcineva – el sau ea
avea parte de tristeţe într-o viaţă viitoare. Nimic din ceea ce face cineva nu se pierde, ci este purtat din
viaţa în viaţă, aducând fericire sau durere.
Pe măsură ce descoperi modul în care sunt legate vieţile între ele, adevăruri mai profunde îi veniră
în minte. Soarele, planetele, toate stelele, galaxiile universului – toate i-au aparut în meditaţie. Văzu cum
totul, de la cel mai mic firicel de praf, până la cea mai mare stea, erau legate. Totul se schimbă permanent:
creşte, se descompune, creşte iaraşi. Nimic nu se produce fără o cauză, şi fiecare cauză produce un efect.
Apoi văzu toate suferinţele lumii. Văzu cum fiecare – de la cea mai mică insectă până la cel mai
mare rege – aleargă după plăceri, doar pentru a sfârşi în nefericire. Şi el descoperi motivul acestei
nefericiri. El văzu că oamenii nu înţeleg cu adevărat că totul este în permanentă schimbare. Ei sunt opaci la
acest adevăr. În orbirea lor, ei se luptă, fură şi omoară pentru lucrurile pe care le doresc, dar aceste lucruri
nu pot să le aducă niciodată fericirea, care să dureze. Curând ei se schimbă (îmbătranesc) sau se
descompun, (mor) şi căutarea începe din nou.
El văzu că oamenii se luptă împotriva lucrurilor care nu le plac. Întreaga lor viată este plină de ură şi
mânie. Şi de fiecare dată când rănesc pe cineva, vor suferi mai târziu pentru asta. Ei merg din viaţă în viaţă,
creandu-şi mai multa nefericire; caută pacea, dar nu găsesc nimic altceva decât durerea.
În cele din urma descoperi modul cum poate fi oprită suferinţa. Dacă cineva ar putea vedea limpede
adevărul - aşa cum l-a văzut el însuşi în aceasta noapte - toţi cei care fug după plăceri şi evită durerea s-ar
opri. N-ar mai fi lăcomie sau ură în mintea oamenilor. El sau ea n-ar mai răni pe ceilalţi. Astfel nu s-ar mai
simţi nefericirea. Dacă s-ar termina ura, inima omului s-ar umple cu iubire. Şi această iubire ar aduce pacea
şi fericirea, asa cum nimic altceva n-ar putea-o face.
Când Siddhatha văzu toate acestea, chiar şi ultimul grăunte de întuneric dispăru din mintea sa. El se
umplu cu o lumină limpede strălucitoare. Nu mai era un om obişnuit. El devenise complet iluminat; era
acum un Buddha. Işi atinsese scopul!
Cu un zâmbet calm şi liniştit, el se sculă din meditaţie. Era dimineaţa şi soarele răsărise dinspre est .

Pe cine să înveţe
Toată natura se bucura de acea dimineaţă victorioasă. Flori proaspete înfloriră pretutindeni
răspandindu-şi parfumul dulce în aer. Păsările cântau vesele şi toate vieţuitoarele işi uitară teama.
Apăruseră curcubee şi nori frumos coloraţi pe cer, iar oamenii se minunau să vadă astfel de semne
extraordinare.
Buddha însuşi simţea bucuria cea mai mare. Mintea sa, eliberată de întuneric şi durere simţea o
bucurie fără margini. Zile şi săptămani de-a rândul stătu în preajma Arborelui Iluminarii, bucurându-se de
beatitudinea şi fericirea pe care le cunoaşte numai un Buddha.
Apoi se gândi “A fost atât de greu să ajung la capătul suferinţei şi să devin un Buddha. A trebuit să
muncesc din greu atâta timp. Când văd cât de orbi şi ignoranţi sunt cei mai mulţi oameni, mă întreb dacă
exista cineva care să înţeleagă adevărurile pe care le-am descoperit. Cum i-aş putea învăţa? Poate că e
mai bine să-mi petrec restul zilelor singur, în pădure şi să mă bucur de fericirea de a fi un Buddha”. Atunci
auzi o voce interioară care spuse:
“Te rugăm, nu ne uita! Noi suntem fiinţele lumii, care suferim. Aşteptăm această clipă încă de la
naşterea ta, şi chiar mai înainte. Am sperat şi ne-am rugat în toţi aceşti ani ca tu să părăseşti viaţa princiară
şi să descoperi calea prin care se opreşte orice suferinţă. Acum când ai găsit această cale, te rog, învaţă-
ne şi pe noi. Spre deosebire de tine, noi încă suferim”.
Dar un alt gând veni în mintea lui Buddha: “Cine va putea sa-mi urmeze învătătura? Cine este
suficient de tare şi de curajos? Cine s-o faca din răsputeri şi timp îndelungat?”
Dar vocea interioară se auzi din nou: “Este adevărat că minţile noastre sunt umbrite de ignoranţă, o,
Buddha. Dar la unii oamenii ignoranţa nu este atât de mare. Ei vor putea să te înţeleagă. De dragul lor, te
rog, învată-ne pe toţi calea care duce la adevăr!”
Buddha zâmbi şi spuse “Desigur, desigur, vă voi învaţa. Singurul motiv pentru care am părăsit viaţa
princiară a fost să găsesc o cale pentru a-i ajuta pe alţii. Acum când am devenit un Buddha, voi face tot ce-
mi stă în putinţă. Dar nici măcar un Buddha nu poate înlătura suferinţele altora dacă ei înşişi nu încearcă
să-i ajute pe alţii. Oamenii trebuie să vrea să se facă bine mai înainte ca cineva sa-i poata vindeca. În
acelaşi fel, ei trebuie să vrea să asculte învăţăturile despre adevăr înainte ca cineva sa-i poată ajuta. Dar
oricine va veni la mine cu mintea deschisă va vedea că sunt pe deplin gata sa-l învăţ”.
Apoi se gândi: “Cu cine, dintre toţi oamenii de pe pământ ar trebui să încep? Cine ar fi cel mai
pregătit?”
Işi aminti de Arada şi Udraka, cei doi profesori pe care-i întalnise cu şase ani înainte. “Cu ei ar trebui
să încep, dar văd că ei au murit deja şi au părăsit această lume.”
Apoi se gândi la cei cinci bărbaţi, cu care a stat împreună atât de mult timp, în pădure. “Ei sunt
pregatiţi să înteleagă adevărul”, se gândi el. “Voi începe cu ei”.
El ştia că îi va găsi pe aceşti oameni în Parcul Căprioarelor, lângă Benares, cel mai sfânt oraş din
Îndia străveche. “Voi merge acolo” a decis Buddha “şi-mi voi începe munca”.

Prima învăţătură
Era drum lung până la Benares şi Buddha mergea încet prin sate şi pe la ferme. Toţi erau pe dată
atraşi de el. Era înalt şi frumos şi se mişca cu demnitate şi graţie. Doar văzându-l, oamenii simteau calmul
şi bucuria. El spunea cuvinte frumoase şi blânde, de alinare, tuturor acelora pe care-i întâlnea. Fie ca erau
bogaţi sau săraci, simpli sau inteligenţi, de viţă nobilă sau nu, Buddha îi trata pe toţi în mod egal, cu mare
dragoste şi respect.
În cele din urmă, ajunse în Parcul Căprioarelor. De la distanţă, cei cinci bărbaţi îl văzură apropiindu-
se. Iute işi şoptira: “Iată că vine acel Siddhartha, care nu-i bun de nimic. Să nu avem de-a face cu un astfel
de om! Să-l ignorăm dacă se apropie”.
Dar pe măsură ce Buddha se apropia, ei simţiră imediat că se întâmplase ceva deosebit cu el.
Uitându-şi planul de a nu-l băga în seama, ei s-au ridicat automat în picioare atunci când a venit langa ei.
Cu mare respect, ei i-au pregătit un loc unde să stea, i-au luat mantia, i-au adus nişte apă şi i-au spus: “Fii
binevenit, Siddharta, în Parcul Căprioarelor. Suntem onoraţi că ai venit la noi aici”.
Buddha răspunse: “Vă mulţumesc pentru amabila primire, o , călugarilor. Dar trebuie sa ştiţi că nu
mai sunt doar Siddhartha şi nu mai e drept sa-mi spuneţi aşa”.
“Dar cum să-ţi spunem?” întrebară ei.
“Toată lumea doarme în ignoranţă” răspunse el. “Când cineva descoperă adevărul, el sau ea nu mai
doarme. Acum m-am trezit, am descoperit adevărul. Toţi cei Iluminaţi se numesc “Buddha”””.
Atunci cei cinci bărbaţi au spus, cu mare respect: “O, Buddha te rugăm învaţă-ne ce ai descoperit,
pentru ca şi noi sa devenim iluminaţi”.
Astfel, ca răspuns la rugamintea lor, Buddha şi-a tinut prima cuvântare. Ea se numeşte “Învârtind
Roata Dharmei” şi “Dharma” este adevărul pe care l-a descoperit.
“O, călugarilor”, începu el “trebuie să ştiţi că sunt patru Adevăruri Nobile”.
“Primul este Nobilul Adevăr al Suferinţei. Viaţa este plină de necazurile aduse de bătrâneţe, boală,
moarte şi nefericire. Oamenii aleargă după plăceri, dar găsesc numai durere. Chiar şi atunci când găsesc
ceva agreabil, ei se plicitisesc repede. Nicăieri nu există mulţumire reală sau pace”.
 “Al doilea este Nobilul Adevăr al Cauzei Suferinţei. Când mintea ne este plină de lăcomie şi dorinţă,
rezultă de aici suferinţe de toate tipurile. De exemplu, dacă un bărbat bogat este ataşat de averea sa,
zgârcenia sa nu-i va aduce decât durere”.
“Al treilea este Nobilul Adevăr al Terminării Suferinţei. Când îndepărtăm toate poftele şi dorinţele din
mintea noastră, suferinţa se sfâşeşte. Vom ajunge la pace şi fericire, care nu pot fi descrise în cuvinte”.
“În sfârşit, al patrulea este Nobilul Adevăr al Căii. Aceasta cale duce la capătul oricarei suferinţe.
Dacă evităm să facem rău altor fiinte, dacă ne ascuţim şi ne concentrăm mintea şi dacă dobândim
înţelepciune, fiecare dintre noi poate ajunge la fericirea desăvarşită, capătul oricărei suferinţe”.
Când au auzit aceste cuvinte cei cinci bărbaţi s-au simţit atât de fericiţi ca şi cum ar fi găsit o mare
comoară cu aur. “O, Buddha”, spuseră ei ”tu chiar ai găsit adevărul. Te rog, învată-ne calea către
înţelepciunea şi fericirea desăvarşite şi noi te vom urma”.
Se spune că multe spirite nevăzute au auzit de asemenea aceste prime învăţături şi au zburat de la
un capăt la altul al pămantului strigând “Buddha a început sa dea învăţături. Să se bucure toată lumea!”

Durerea unei mame

Buddha dădea învăţături în multe feluri. Pe oamenii simpli şi pe copii îi învăţa, istorisindu-le diferite
întâmplări. Celor foarte inteligenţi le dădea explicaţii foarte detaliate ale căii. Pe ceilalţi îi învăţa fără să
spună un cuvânt. Poate însă că cel mai eficace mod de a-i învăţa pe alţii era propriul său exemplu, felul
cum işi trăia viaţa. Întodeauna acţiona cu bunătate şi iubire. Era răbdător cu toţi, chiar cu cei mai ignoranţi şi
proşti.
Foarte curând, mulţi oameni s-au simţit atraşi de el şi au devenit discipolii săi. Dacă cineva avea o
problemă, mergea la Buddha şi-i cerea sfatul.
Era o femeie, pe nume Gotami, al cărei copil tocmai murise. Era atât de întristată încât înnebuni. Ea
mersese peste tot, în speranţa că-l va aduce din nou la viaţă pe copilul ei. Prietenilor ei le părea rău pentru
ea şi-i spuseră: “Gotami, ar trebui sa te duci la Buddha. Poate el te va putea ajuta”.
Ea se duse la Buddha, ţiinânadu-şi copilul în braţe. “Te rog, învie-l”, plânse ea. Cu foarte mare
blândeţe, Buddha ii răspunse: “Pot să te ajut Gotami dar, mai înainte trebuie să-mi aduci ceva. Îmi trebuie o
mică sămanţă de muştar. Trebuie însă s-o aduci dintr-o casă unde nimeni n-a murit niciodată”.
Gotami se duse repede în căutarea unei seminţe de muştar. Întreba la o casă şi femeia de acolo
răspunse: “Desigur, pot sa-ţi dau o sămânţă de muştar. Pot sa-ţi dau tot ce-ţi doreşti…Dar trebuie să ştii că
soţul meu a murit anul trecut aici”.
“O”, replica Gotami “atunci trebuie să caut în altă parte” şi alergă la casa vecină.
Dar oriunde s-a dus, s-a întamplat acelaşi lucru. Toată lumea dorea s-o ajute însă fiecare familie
vizitată avea pe cineva care murise.
Cineva i-a spus: “Acum trei ani mi-am pierdut fiica”. Altcineva i-a spus: “Fratele meu a murit ieri aici”.
Peste tot acelaşi lucru.
La sfârşitul zilei ea se întoarse la Buddha. “Ce ai găsit Gotami?” întreba el. “Unde este sămanţa de
muştar? Şi unde ţi-e fiul? Nu-l mai ai cu tine”.
Ea răspunse: “O, Buddha, astăzi am descoperit că nu sunt singură care a pierdut pe cineva scump.
În toate familiile au murit oameni. Văd ce proastă am fost să cred că-mi voi putea recăpăta fiul. I-am
acceptat moartea şi l-am îngropat în după amiaza aceasta. Acum m-am întors la tine sa-ti ascult
învăţăturile. Sunt gata!”
Atunci Buddha spuse: “Gotami, ai învăţat multe astăzi. Moartea ajunge pe fiecare mai devreme sau
mai târziu. Dar dacă ştii adevărul, poţi trăi şi muri în fericire. Vino, te voi învăţa”.
Şi astfel, el o învăţă, iar ea găsi curând mai multă pace şi fericire decât cunoscuse vreodată.

Un om grosolan
Odată, Buddha trecea prinţr-un sat. Un bărbat tânăr foarte mânios şi grosolan s-a apucat sa-l insulte.
“N-ai nici un drept să-i înveţi pe alţii” zbiera el. “Eşti tot aşa de prost ca oricare altul. Nu eşti decât un
impostor”.
Buddha n-a fost tulburat de aceste insulte. În loc de asta el l-a întrebat pe tânăr: “Spune-mi dacă
cumperi un cadou pentru cineva şi persoana nu-l ia, cui ii aparţine cadoul?”
Tânărul fu surprins de această ciudată întrebare şi răspunse: “Mi-ar aparţine mie, pentru că eu am
cumpărat cadoul”.
 Buddha zâmbi şi spuse “Aşa este. Şi se întamplă la fel cu mânia ta. Dacă te superi pe mine şi eu nu
primesc insultele, atunci mânia se întoarce asupra ta. Tu eşti cel care devine nefericit, nu eu. Tot ce-ai făcut
este să te răneşti singur”.
“Dacă vrei să nu te răneşti singur, trebuie să scapi de mânie şi să devii iubitor. Când ii urăşti pe
ceilalţi, tu însuţi devii nefericit. Dar când îi iubeşti pe ceilalţi, toată lumea e fericită”.
Tânărul asculta cu atenţie cuvintele înţlepete ale lui Buddha. “Ai dreptate, o, Binecuvântatule”, spuse
el. “Te rog, învată-mă calea iubirii. Aş vrea să devin discipolul tău”.
Şi Buddha răspunse: “Desigur. Voi învăţa pe oricine vrea cu adevărat să înveţe. Vino cu mine”.

Cuvinte de laudă
Curând la Bddha veniră mulţi discipoli, care mergeau cu el din loc în loc. Într-o zi veni unul din ei şi-i
spuse: “O, Binecuvântatule eşti cu siguranţă cel mai mare învăţător care a trăit vreodată!”
Buddha nu fu prea flatat de această laudă. În loc de asta, el îl întrebă pe discipol “Spune-mi i-ai
întâlnit pe toţi marii învăţători care au trăit pe lumea asta?”
“Nu, sigur că nu” răspunse el.
“Atunci e o prostie să spui că eu sunt cel mai mare învăţător. Nu ai de unde să ştii dacă este
adevărat sau nu” răspunse Buddha.
“Dar eu am vrut să-ţi spun vorbe de laudă pentru că învăţăturile tale sunt atât de bune şi folositoare”
replică discipolul.
Atunci Buddha spuse: “Dacă găseşti că învătăturile mele sunt folositoare, cel mai bun lucru este să
le aplici. Nu-ţi irosi energia lăudându-mă. Singurul motiv pentru care am venit pe lume este să-i învăţ pe
ceilalţi. Dacă vrei să-mi faci plăcere, urmează-mi învăţăturile. Aceasta mă va bucura mai mult decât lauda”.
Alta dată Buddha îl întrebă pe un discipol “Dacă vrei să cumperi aur, îl vei plăti fără să-i verifici
autenticitatea?”
“Nu, sigur că nu” fu răspunsul. “Ar putea fi fals şi atunci mi-aş irosi banii”.
“Tot aşa este şi cu învăţăturile mele” răspunse Buddha. “N-ar trebui să accepti tot ce spun eu ca
adevărat, numai pentru că eu am spus aşa. Mai degrabă, ar trebui să verifici tu singur dacă este adevărat
sau nu. Dacă descoperi că învăţăturile mele sunt adevărate şi utile, atunci aplică-le. Dar nu le accepta doar
din respect pentru mine. De asemenea, nu critica învăţăturile altora şi nu spune că ele nu sunt bune. Sunt
mulţi alţi mari profesori pe lume şi toţi au propria lor cale de a-i ajuta pe oameni. Deci nu-I insulta pe nici
unul din ei. Asta nu e treaba ta. Ceea ce trebuie să te preocupe este să găseşti fericirea şi să-îi ajuţi şi pe
alţii s-o găsească”.
În acest fel Buddha şi-a învăţat discipolii să gândească singuri, să fie buni cu alţii şi să-i respecte pe
toţi.

Bunătatea faţă de animale

În acele vremuri era ceva obişnuit în India ca oamenii să ucidă animalele şi să le ofere ca sacrificiu,
sau ofranda Zeilor. Se presupunea că astfel Zeii vor fi fericiti. Atunci Zeii le-ar fi dat oamenilor ceea ce ei
ceruseră (bogaţie, ploaie pentru recoltele lor).
Oriunde mergea, Buddha spunea oamenilor că nu era bine ca animalele să fie sacrificate astfel. Unii
oameni, care l-au auzit s-au supărat pe Buddha şi i-au spus: “În cărţile noastre sfinte scrie că animalele
trebuie sacrificate şi oferite Zeilor. Cum îndrăzneşti să spui altfel?”
Buddha replică: “Nu este drept sa-l faci pe altul nefericit ca tu să fii fericit. Fiecare vrea să rămană în
viaţă aşa cum vreţi şi voi. Prin urmare, dacă sacrificaţi un animal, sunteţi de fapt egoişti. Şi am spus de
fiecare dată că o persoană egoistă nu găseşte decât nefericire în viaţă”.
“De asemenea, orice Zeu care pretinde sângele unui animal înainte de a vă ajuta, nu este un Zeu
bun. El nu merită să fie venerat de nimeni. Dar dacă acţionaţi cu dragoste şi bunătate faţă de fiecare,
animalele şi oamenii deopotrivă, atunci chiar Zeii vă vor venera pe voi!”
Mulţi oameni, care au auzit aceste cuvinte întelepte şi-au dat seama că erau adevărate. Apoi au
renunţat imediat la obicieiul sacrificării animalelor. Şi aşa s-a evitat producerea multor nenorociri.
Puterea iubirii
Buddha n-a uitat niciodată promisiunea făcută regelui Bimbisara de a se întoarce şi a-i da învăţături.
Deci când a venit timpul, el se duse în călătorie la Rajagiha. În afara oraşului era un deal numit Piscul
Vulturului şi Buddha, împreună cu mulţi discipoli se duseră să trăiască în peşterile de acolo.
Regele Bimbisara se ducea adeseori la Piscul Vulturului să-l asculte pe Buddha. Oamenii din oraş se
duseră şi ei şi curând numărul discipolilor lui Buddha crescu. După un timp, regele şi alţi câţiva oameni
bogaţi ii dădură lui Buddha şi discipolilor săi parcuri unde toţi puteau sta şi asculta în tihnă învăţăturile lui.
Vărul lui Buddha, Devadatta deveni foarte gelos. “Are atât de mulţi oameni care-l urmează” se gândi
el “şi toţi ii arată atât de mult respect. Dar pe mine mă ignoră, şi eu sunt tot atât de mare ca şi el. Trebuie
să-l distrug!”
Ştia că avea nevoie de ajutor pentru a-l ucide pe Buddha, şi merse la fiul regelui Bimbisara. “Nu vrei
să ajungi rege?” îl întreba. “De ce trebuie ca tatăl tău să aibă toată bogăţia şi toată puterea? Haide, dacă
mă ajuti să-l omor pe Buudha, te ajut şi eu sa-ţi omori tatăl. Apoi vei deveni rege în locul lui”.
Fiul regelui se luă după aceste vorbe rele şi fu de acord. Apoi cei doi încercară multe căi pentru a-l
omori pe Buddha.
Într-o zi, când Buddha stătea în meditaţie lângă Parcul Vulturului ei rostogoliră un bolovan foarte
mare din vârful dealului spre el. Dar imediat înainte să-l zdrobească, el se rupse în două, lăsandu-l pe
Buddha nevătămat.
Altă dată Buddha se plimba prin oraş cu mai mulţi dintre cei mai apropiaţi discipoli. Cei doi oameni
care vroiau să-l ucidă ştiau că va veni şi erau pregătiţi. Cumpăraseră un elefant şi-i dăduseră mult alcool să
bea. Când era beat complet, l-au bătut cu beţe până când l-au înnebunit de mânie. Apoi i-au dat drumul
înspre Buddha, sperând că-l va călca în picioare.
Când discipolii văzură elefantul înfuriat atacându-I, fugiră de spaimă. Toţi, cu exceptia lui Ananda, cel
mai apropiat discipol al lui Buddha, care a stat langă el, ţinându-se de roba lui.
Buddha îl vazu pe elefant venind şi, în loc să simtă frică şi mânie el resimţi o mare iubire faţă de
sărmanul animal. Deşi elefantul era beat şi înnebunit, el simţi puterea dragostei lui Buddha. S-a oprit din
atac, s-a dus cu sfială către Buddha şi apoi şi-a înclinat capul său mare la picioarele lui Buddha.
Buddha l-a mângiat cu blândeţe pe elefant, apoi s-a întors către Ananda şi i-a spus “Singura cale de
a distruge ura este prin iubire. Ura nu poate fi învinsă cu mai multă ură. Aceasta este o lecţie foarte
importantă de învăţat”.

Întoarcerea
Într- zi Buddha spuse discipolilor lui: “Este timpul să mă-ntorc în Kapilvastu, oraşul tatălui meu”. Şi
astfel începură cu toţii lungul drum către casa copilariei lui Buddha. Veştile despre venirea lui Buddha au
ajuns repede în oraş şi toţi au început sa fie foarte emoţionaţi şi fericiţi. “În sfârşit se întoarce iubitul nostru
prinţ!” strigară ei. “Acum el este un mare învăţător cu sute şi sute de discipoli. Ce bine sa-l vedem din nou!”
Regele Shuddhodana era peste măsură de bucuros să audă despre întoarcerea fiului său. Când află
că Buddha are mulţi adepţi începu să se mândrească, gândind “Fiul meu a devenit până la urmă un mare
conducător. A adus mare cinste numelui meu”.
El nu avu răbdare să aştepte sosirea lui Buddha, ci trimise un servitor călare, înaintea lui, să vadă
cum arăta fiul său după atâţia ani. A doua zi dimineaţa, servitorul sosi la locul unde Buddha şi discipolii lui
poposiseră. Toţi aveau castroane de lemn. Mergeau în sat din uşă în uşă, cerşindu-şi hrana. Apoi se
întoarseră la locul lor şi-şi mâncară masa simplă împreună, în linişte.
Servitorul se întoarse la Kapilavastu şi raporta toate acestea regelui. Regele era furios. El strigă:
“Fiul meu, prinţul moştenitor a devenit un ceşetor! M-a umplut de ocară. Trebuie să opresc asta
numaidecât!”
Plecă imediat din palat şi se duse la locul unde stătea fiul său. Când îl văzu pe Siddhartha al lui,
acum un Buddha strălucitor, înconjurat de sute de discipoli, el fu foarte impresionat. Ei se salutară cu drag.
Apoi regele îl întrebă: “Este adevărat ce-am auzit că tu cerseşti de mâncare în fiecare dimineaţă?”
“Da”, fu răspunsul “este adevărat. Datina noastră este să cerşim”.
Când auzi asta deveni mai mânios decât înainte. “Datina noastră?” strigă el. “Vii dintr-o lungă
descendentă de regi, care n-au trebuit să cerşească pentru nimic în vieţile lor. Datina noastră este sa
mâncăm din farfurii de argint şi de aur şi nu din simple străchini de lemn. Cum adică, datina noastră?”
 Buddha răspunse blând “Tată, tu vii dintr-o lungă descendenţă de învăţători, acei Buddha din trecut.
Aceşti învăţători au fost întodeauna foarte umili. Ei primeau hrana de la oamenii pe care-i întâlneau. Când
spun că datina noastră este să cerşim, mă refer la faptul ca datina vine de la aceşti Buddha”.
Apoi i-a apucat mainile tatălui său şi merseră mult timp singuri, împreună. El l-a învăţat despre
Nobilele Adevăruri şi despre calea care duce la capătul suferinţei. După ce l-a ascultat îndelung, regele
spuse: “Este adevărat, ai foarte multă dreptate, fiule. Aşa cum Sfântul Asita a prevăzut atunci când erai
doar un copil, tu ai ajuns un mare învăţător. Mă înclin în faţa ta, o, Buddha. Te rog acceptă-mă, pe mine,
care odată am vrut ca tu să devii rege, să-ţi fiu discipol”.
Curând după aceea soţia lui Buddha, Yasodhara, fiul sau Rasuha, matuşa care-l crescuse şi mulţi
alţii de la palat l-au rugat să-I primească ca discipoli. “Eram atât de nefericiţi când ne-ai părăsit cu mulţi ani
în urmă” ii spuseseră ei. “Dar acum ne-ai adus atâta fericire şi pace în suflet cu învăţătura ta despre adevăr.
Suntem bucuroşi că ai plecat şi te-ai întors ca Buddha”.

Regele şi spiritul arborelui

De la varsta de treizeci şi cinci de ani, Buddha a dăruit din învăţăturile sale tuturor celor care au dorit-
o. În decursul următorilor patruzeci şi cinci de ani de viaţă, el a călătorit de-a lungul Indiei, aducând
oamenilor pace în suflet. Uneori când dorea să-i înveţe pe oameni despre dragoste şi bunătate, le spunea
povestiri care apelau la imaginaţia lor. Iată una dintre aceste povestiri.
Acum mulţi, mulţi ani trăia un rege mândru. El vroia să-şi construiească un palat foarte mare pentru
el, aşa că le-a spus miniştrilor săi: “Mergeţi în pădure şi găsiţi arborele cel mai înalt. Mâine ne vom întoarce
în pădure şi-l vom tăia”.
Foarte fericit, regele s-a dus sa se culce. În noaptea aceea, el avu un vis foarte ciudat şi anume că
un spirit care locuia în acel arbore uriaş s-a înfăţişat înaintea lui.
“O, rege” spuse el “te rog nu tăia casa în care trăiesc. Dacă vei face asta, fiecare tăietura mă va răni
foarte tare şi voi muri”.
Dar regele răspunse: “Arborele tău este cel mai frumos din pădure. Trebuie să-l folosesc pentru
palatul meu”.
Spiritul işi pleda cauza, dar regele era foarte încăpăţânat şi insista ca arborele să fie dobarat. Până la
urmă spiritul îi spuse: “Foarte bine, poţi să-l tai. Dar te rog, nu-l tăia de jos, aşa cum fac oamenii de obiciei.
Pune oamenii tăi să urce în vârful arborelui şi să-l taie încetul cu încetul: întâi o parte, apoi alta, până când
vor tăia întreg arborele”.
Regele fu foarte mirat şi spuse: “Dar dacă-i pun pe oamenii mei să facă aşa cum spui şi să taie
arborele încetul cu încetul, iţi vor provoca mult mai multa durere, decât dacă-l vor tăia dintr-o dată, de jos”.
Spiritul răspunse: “Da, este adevărat. Dar este mai bine pentru celelalte vieţuitoare din pădure, dacă
faci aşa cum ţi-am propus. Vezi, arborele meu e foarte mare. Dacă va cădea dintr-odată, va distruge pe
ceilalti arbori mai mici dimprejur şi va ucide multe animale mici. Multe păsări şi insecte işi vor pierde casele
şi mulţi arbori mai mici vor fi distruşi. Dar dacă îl vei tăia bucată cu bucată, nu va face atâta rău”.
Apoi regele se trezi. El se gândi: “Acel spirit s-ar fi lăsat bucuros tăiat de o mie de ori numai că
animalele mici din pădure să nu sufere. Ce viteaz şi ce bun este! Şi ce egoist sunt eu să vreau să tai acel
arbore pentru propria mea plăcere şi mândrie. În loc să-l tai, il voi cinsti! Acest vis m-a învăţat că şi eu
trebuie să fiu bun şi blând cu toată lumea!”
Şi astfel regele se duse a doua zi în pădure şi decoră arborele. Din acea zi el deveni un conducător
bun şi drept.

Aceeaşi dragoste tuturor

Într-o zi Devadatta se imbolnavi. Mulţi doctori au venit să-l vadă dar nici unul nu l-a putut vindeca.
Apoi vărul său, Buddha veni să-l vadă.
Unul dintre discipolii lui Buddha l-a întrebat: “O, Buddha, de ce-l ajuti pe Devadatta? El a încercat de
multe ori sa-ţi facă rău. A vrut chiar să te ucidă!”
Şi Buddha a răspuns: “Nu este nici un motiv să fii prietenos cu unii oameni şi duşmanos cu alţii. Toţi
oamenii sunt egali în aceea că fiecare vrea fericire şi nimănui nu-i place să fie bolnav şi nenorocit. Prin
urmare trebuie să avem iubire pentru toţi”.
 Apoi el se apropie de patul lui Devadatta şi spuse: “Dacă este adevărat că-l iubesc pe Devadatta,
care încearcă totdeauna să-mi facă rău tot atât de mult ca pe Rahula, propriul meu copil, atunci fie ca vărul
meu să se însănătoşească!” Imediat Devadatta işi reveni şi se însănătoşi.
Buddha se întoarse spre discipolii săi şi spuse: “Ţineti minte, un adevărat Buddha ajută deopotrivă
toate fiinţele”.

Ultimele zile
Când Buddha împlini optzeci de ani el se gândi: “Am făcut tot ce-am putut să-i ajut pe alţii. I-am
învăţat cum să trăiască în iubire şi cum să nu se teamă de nimic în viaţă. Acum este timpul să le arăt cum
se pleacă fără teamă din această lume”.
Îl chemă pe credinciosul Ananda la el şi spuse: “Ananda, este timpul să ne întoarcem la Kailavastu
pentru ultima oară. Vreau să mor în oraşul în care am crescut”.
Ananda fu lovit de durere. “O, Buddha” strigă el “te rog, nu ne părăsi! Atiţia ani ne-ai călăuzit. Ce vom
face fără tine? Apoi începu să plângă amarnic, în hohote”.
Buddha răspunse: “Nu plânge, dragă Ananda. V-am învăţat întodeauna că moartea e parte naturală
a vieţii. Nu trebuie să ne temem Trebuie să înţelegi asta. Şi după moartea mea, învăţăturile mele iţi vor fi
călăuză. Dacă le-ai înţeles cu inima, nu mai ai nevoie de mine. Haide, să mergem”.
Astfel Buddha şi discipolii săi porniră spre nord. Nu departe de Kapilavastu, ei trecură prin satul
Kushinagar, Buddha îi ruga să se oprească aici şi să se odihnească. Apoi se întoarse spre Ananda şi
spuse: “Aici voi muri”.
Deşi era ultima zi din viaţa lui, Buddha încă îi mai ajuta pe alţii. Un bătrân din sat a dorit să-l vadă şi
Buddha încuviinţă. El asculta ce probleme avea bătranul şi-l sfătui, în cuvinte pline de bunătate ce să facă.
Băranul s-a liniştit şi a plecat fericit.
Apoi Buddha se duse în grădină şi se întinse între doi copaci. Discipolii săi se adunară în jurul lui.
Unii plângeau, dar alţii, cu sufletele pline de pace, priveau tăcuţi.
Buddha vorbi pentru ultima oară: “Amintiţi-vă ce v-am învăţat. Poftele şi dorinţele reprezintă cauza
nefericirii. Totul se schimbă mai devreme sau mai târziu, nu vă ataşaţi de nimic. Mai bine dedicaţi-vă
scopului de a vă limpezi mintea şi de-a găsi fericirea adevărată şi durabilă”.
Buddha se întoarse apoi pe partea dreaptă şi-şi puse mâna dreaptă sub cap. Închise ochii şi se
stinse în pace. Era ziua cu luna plină, din luna a patra a anului.
După un timp, discipolii săi îi luară corpul şi-l puseră pe o stivă de lemne. Urmau să-l ardă, aşa cum
era obicieiul, dar nu putură aprinde focul. Apoi sosi cel mai de seamă dintre discipolii săi. El nu a asistat la
momentul morţii lui Buddha şi s-a grăbit să ajungă la Kushinagar, de îndată ce a aflat despre moartea lui
Buddha. După ce el a sosit şi a adus ultimul omagiu învăţătorului său, lemnul se aprinse singur. Focul arse
mult timp, până când nu rămase nimic, numai puţină cenusă şi câteva oase.
Toţi regii care trăiau în nordul Indiei în acel timp doriră cenuşa şi oasele lui Buddha.
Ei se gândiră “Voi construi un monument acestui mare învăţător în regatul meu şi-i voi pune
rămăşiţele pământeşti înăuntru. Asta îmi aduce mie şi regatului meu o mare onoare”.
Cum fiecare rege dorea rămăşiţele pământeşti, ei începură curând să se certe. “Sunt ale mele”
spuse unul. “Nu, ele îmi aparţin mie” spuse altul. Până la urmă, un înţelept spuse: “Buddha şi-a petrecut
întreaga viaţă învătându-ne cum să ne iubim între noi. Acum, după ce a murit voi, oameni proşti, sunteţi pe
cale de a vă lupta pentru cenuşa lui. Lupta este împotriva a tot ce ne-a învăţat el. Aşa că mai bine să vă
impărţiţi rămăşiţele lui pământeşti în mod egal. Apoi fiecare dintre voi poate ridica în regatul său un
monument în cinstea lui”.
Regii işi dădură seama de înţelepciunea acestor cuvinte şi încetară cearta. Ei împărţiră cenuşa şi
oasele Învătătorului în mod egal între ei şi se întoarseră în regatele lor. Acolo ei înălţară munumente în
memoria aceluia care i-a învăţat pe oameni şi a trăit urmând calea păcii şi înţelepciunii.

Învătăturile lui Buddha dainuie încă

Buddha a murit acum 2500 de ani într-un mic sat din India. Dar învăţăturile lui despre iubire şi
înţelepciune n-au murit niciodată. Discipolii lui, care au trăit pe lângă au transmis şi altora învăţăturile lui. Şi
ei, la rândul lor, i-au învăţat pe alţii. Astfel învăţăturile lui au ajuns şi astăzi, până la noi.
Orice om, din orice ţară, indiferent de ce gândeşte, poate prelua din învăţăturile lui Buddha, care a
fost plin de compasiune. Urmându-le corespunzător, putem scăpa de egoism, ură şi lăcomie. Putem
învinge teama şi putem ajunge la aceeaşi pace şi înţelegere pe care prinţul Siddharha le-a găsit sub
Arborele Iluminării.
În felul în care a făcut-o el, fiecare poate deveni un Buddha, un om iluminat. Putem aduce aceeaşi
bucurie altora, aşa cum a facut-o el. Fie ca toţi oamenii să fie fericiti!
“Să nu comiţi nici un păcat,
Să faci bine,
Să-ţi purifici mintea,
Aceasta este învăţătura Celor Iluminaţi”.