PROCESUL NOICA/PILLAT

Procesul Noica/Pillat a fost ultima inscenare judiciara de tip stalinist din Romania
comunista.Numarul persoanelor arestate şi judecate in cadrul acestui proces ne determină sa ne
întrebăm care au fost cauzele arestării acestor intelectuali,in ce măsură a contribuit ispăşirea
anilor de detenţie la realizarea intereselor partidului,impactul lăsat in literatura de acest proces si
asupra personalitaţii intelectualilor aflaţi in detenţie.

Ceea ce frapeaza,in primul rand,este numarul mare de persoane arestate şi modul in care
cele doua grupuri au ajuns sa fie judecate in cadrul aceluiaşi proces.Deşi iniţial capetele de
acuzare au fost diferie in cazul celor doua grupuri,cei douăzeci si trei de intelectuali români
(dupa o ancheta care s-a întins pe durata a doi ani) au ajuns sa fie acuzaţi si judecaţi pe baza
unui motiv care asăazi pare mai mult decât aberant: „uneltire contra ordinei sociale” prin scrierea
sau citirea unor lucrări „cu conţinut duşmănos la adresa regimului”.Cert este faptul că aceştia nu
erau singurii oameni care nu impartăşeau „credintele partidului”,uimitoare si nejustificată ni se
pare alegerea persoanelor,făcută cu o asemenea anvergură şi in număr atât de mare pentru a spori
spectaculozitatea si a instaura panica in rândul intregii comunităti a oamenilor care se ocupau cu
scrisul. Principalele acuzaţii care s-au adus si „vinovaţiile” in virtutea carora au fost condamnaţi
sunt: citirea unor scrieri interzise ale lui Mircea Eliade şi Emil Cioran( „fugarii legionari”)-
„Ispita de a exista”, „Scrisoare catre un prieten de departe”, „Padurea interzisa”- sau producerea
şi răspandirea unor scrieri duşmănoase – „Povestiri din Hegel” , „Aşteptând ceasul de apoi”,
„Anti-Goethe”. Declaraţiile date de arestati la anchete,de cele mai multe ori sub tortură, sunt
in acest sens elocvente: ei sunt obligaţi sa-şi recunoască „vina” de a fi citit cărţi ale lui Cioran şi
Eliade (sau că ar fi corespondat şi ar fi ajutat la ţinerea corespondenţei cu aceştia) şi pe aceea de a
fi avut “o poziţie duşmanoasa faţa de literatura noua”.

Dupa cum reiese din notele informative din ACNSAS(fond documentar,dosar nr. 120, vol.
7, f.301), raţionamentele normale faţa de scrierile „realismului socialist” sunt catalogate ca
aprecieri cu caracter tendenţios: „Astfel, referindu-se la cultura naţionala, [C. Noica] a afirmat că
aceasta ar cunoaşte un regres datorită restrângerii numarului de lucrări editate,comparativ cu alte

1
ţări socialiste, considerând, in context,ca manifestările naţionale «Daciada» si «Cântarea
României » sunt «fenomene de masă», fără importanţă ori relevanţă pentru intelectuali”.¹

Pentru ca impactul creat in randul intelectualilor sa fie cât mai puternic si pentru a se
instaura teama in rândul acestora, numele alese in cadrul procesului pentru a fi condamnate au
fost cele mai cunoscute,astfel confirmându-se spusele procurorului: „am ales oamenii, nu
faptele”. Amploarea procesului asigura reprimarea unor atitudini asemănatoare.

In intervalul decembrie 1958-ianuarie 1960,incep arestările in cadrul celor doua loturi.

Ancheta a fost destul de controversata, intrucât anchetatorii ei inşişi nu au ştiut ce se urmăreşte.
Ancheta porneşte intr-o directie pentru ca apoi sa se renunţe si sa se porneasca intr-o alta.
Primii arestaţi , Constantin Noica si Iacob Noica(decembrie 1958) sunt condamnaţi cu moşierii
care aveau domiciliul obligatoriu in Câmpulung. Urmeaza Sergiu Al. George(19 dec. 1958, in
Bucuresti), Anca Ionescu(10 ian. 1959). Toti sunt depuşi in arestul Securitaţii din Piteşti.

Reprezentantul celuilalt lot, Dinu Pillat, este anchetat la început insistent in legătura cu
Ion Caraion (Stelian Diaconescu) si Radu Gyr. In trei interogatorii succesive se investigheaza
“activitatea duşmanoasă” desfaşurată cu Ion Caraion,pentru ca apoi acesta sa nu mai constituie
o temă pentru anchetatori. Modul in care originalitatea declaraţiei s-a pastrat in consemnarile
anchetatorului ramane indoielnic : „impreuna cu Diaconescu de pe poziţii reacţionare am
ponegrit literatura din RPR ca fiind şablonardă, cu orizont limitat, pe când cea din occident se
bucură de toată libertatea. Datorita acestui lucru,o serie de scriitori de valoare nu vor sa treacă de
partea regimului pentru a scri opere originale si care totuşi pentru a nu-şi atrage neplaceri din
partea regimului, fac diferite traduceri.”² (este evident faptul ca unele atribute si greşelile de
exprimare nu puteau apartine lui Pillat).

Caraion va fi judecat separat si adus apoi ca martor la procesul Noica/Pillat. Păstorel

Teodoreanu este inclus mai tarziu in lotul Noica-Pillat, deşi nu a citit niciuna din scrisorile aduse
din Occident de către Marietta Sadova, nici romanul lui Dinu Pillat, nici nu a participat la
intâlnirile „clandestine” din casa lui Dinu Pillat ori Vasile Voiculescu etc. Cercul în care urmau
sa fie incluşi era mai larg. In jurul mai multor persoane s-au facut investigaţii,pentru ca apoi,din
diferite motive,să se renunţe la a mai fi arestate(S. Cioculescu, Mihai Şora, Dan Paraschivescu,
Boznief s. a.). N-au fost la fel de norocoşi Ion Mitucă(arestat pe 23 iulie), Sandu Lăzărescu,

2
Barbu Slătineanu, Sanda Simina Mironescu, Al. Paleologu, Nicolae Radian, Emanoil
Vidraşcu(toti arestaţi pe 8 septembrie), Arşavir Acterian, Vladimir Streinu (12 sept), Florian
Gheorghe (15 sept.), Theodor Enescu (16 sept.), Vlad Aurelian(22 sept.), Păstorel Teodoreanu(3
oct.), Marietta Sadova(15 oct.), Dinu Ranetti, dr. Răileanu(12 nov.), Remus Niculescu si Beatrice
Strelisker(12 dec 1959) si ultimul arestat (4 ian 1960),care mai târziu se va afla in boxa
acuzaţilor, Nicu Steinhardt.

Ancheta a fost astfel condusă, cu violenţă, încât sa se muleze pe un scenariu prestabilit de

către Securitate. Cei douăzeci si trei de intelectuali erau acuzaţi ca au incercat sa destabilizeze
regimul prin discuţii despre cărti si scriitori şi prin lecturarea unor titluri interzise. Rechizitoriul a
fost întocmit conform acestui scenariu, pe baza declaraţiilor smulse sub tortura. Doi dintre cei
anchetaţi au murit inainte de proces: Barbu Slătineanu din cauza bătăilor, iar Mihai Rădulescu
probabil s-a sinucis. In Ordonanţa de punere sub invinuie pentru C. Noica acuzatia era ca nu a
incetat sa desfasoare activitate legionara. In ianuarie 1960 s-a ajuns la formula in care s-a judecat
procesul.

Pentru a se ajunge la declaraţiile pe care inculpaţii erau obligaţi prin intermediul bătăilor sa le
semneze,anchetatorii recurgeau la diferite metode de falsificare a adevărului.In toate actele s-a
consemnat decât ceea ce anchetatorii au dorit sa se consemneze, in principiu ceea ce se stia a fi
pe placul preşedintelui si al curţii. Declaraţiile aparţineau in exclusivitate anchetatorului(lucru
lesne de remarcat), care folosea diverse tehnici de redactare: „deplasarea termenilor”(o replica de
genul: „m-am intâlnit inâmplator cu cutare” devenea „am luat contact cu cutare” , „i-am scris lui
Mircea Eliade” devenea „i-am scris legionarului Eliade”); tehnica exagerării sau a interpretarii
unor fapte care erau imposibile sau chiar stupide; „telescoparea anumitor evenimente”³ (aducerea
lor mai aproape,când,de fapt, se intamplaseră in urma cu mai mult timp).

Documentul Procesului a fost emis de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare din Calea
Plevnei nr.145,având ca preşedinte pe Colonelul de Justiţie Dimitriu Adrian, iar ca judecător,
Maiorul de justitie Petrescu Ion. Procesul a inceput la 15 februarie 1960 si a durat trei zile cu
uşile inchise(dupa cum relateaza Simona Mezincescu), deşi in dosarul de proces este consemnat:
„şedinta publica”. Procesul s-a desfasurat mai mult ca un spectacol, din moment ce pedepsele
erau deja stabilite, martori ai aparari nu au existat in proces, iar avocaţilor nu li s-a dat

3
permisiunea sa pledeze nevinovaţia inculpaţilor, ci, in cel mai bun caz puteau să ceara
circumstanţe atenuante. De fapt, toate procesele din vremea respectiva se desfăşurau dupa
aceeaşi schema banală. Procesul a funcţionat ca un avertisment adresat intelectualitaţii. Este
„ultima mare curăţenie care s-a facut [...] sunt ultimele rămăşiţe ale intelectualităţii, marea
curăţenie,totala.”⁴.Alegerea acestor nume a fost facuta in funcţie de rezonanţa sociala enorma pe
care au avut-o. Era de aşteptat ca în urma acestui proces să se instaureze o teroare generala in
rândul intregii poulaţii, neîncrederea si suspiciunea. Acest lucru se observă din atitudinea pe care
acestia au avut-o atât in timpul procesului,cat si dupa încheierea lui. Dupa arestarea lui Noica,la
fel ca si alţii, ca fost moşier, persoana care a dus „Povestiri din Hegel” la Paris s-a speriat şi s-a
autodenunţat,la fel şi persoana care a transmis printr-o ambasadă raspunsul lui Noica la „Lettre à
un ami lointain”, a lui Cioran, s-a autodenunţat si ea .Dupa arestare, teroarea fizica si psihica la
care erau supuşi condamnaţii era mult mai mare.

Deşi atitudinea pe care au avut-o unii inculpaţi in timpul procesului a fost una extrem de
curajoasa,aceasta nu a fost consemnata in documente. Relatările Siminei Mezincescu sunt
relevante in aceasta privinţă⁵. Portivit documentelor procesului,ultimele cuvinte ale lui Dinu
Pillat in apararea sa ar fi fost: „Marturisesc deschis ca am fost un adversar al comunismului însă
nu am fost legionar.Sa se tină seama ca eu am recunoscut faptele cu sinceritate şi să mi se aplice
o sancţiune dreaptă.”⁶. De fapt, declaraţia lui a sunat in felul următor: „In ceea ce priveşte
acuzaţia de convorbiri duşmănoase, imi recunosc vina, dar in ceea ce priveşte acuzaţia de înaltă
trădare, consider că am facut ce orice bun român trebuia sa facă”⁷. In ceea ce-l priveste pe
Constantin Noica acesta a declarat: „Sunt vinovat, dar nu faţă de dumneavoastra ci faţă de cei din
boxa (in acel moment au sărit soldaţii sa-l opreasca,a fost o invalmaşeală) si justiţia va veni de
sus si nu de la dumneavoastra.”⁸, in timp ce documentele consemneaza: „Recunosc vinovăţia
mea şi urmează să mi se aplice prevederile codului penal.Însa ţin sa arăt ca recunosc si o altă
vinovaţie,aceea de a fi antrenat in aventura mea pe alţi oameni şi ca atare urmează să mi se aplice
pedeapsa şi pentru acest fapt.[...] ”⁹.

Acestea sunt doar două exemple de rezistenta psihica, iar dată fiind epuizarea fizică a
acestor intelectuali, ale căror declaratii au fost scrise in condiţiile deja enunţate, ramâne mai mult
de admirat atitudinea lor, constienţi fiind că această atitudine nu va face decât sa înăsprească

4
modul in care vor fi trataţi la inchisoare. In ce masura vor rezista, atât fizic, dar, mai ales, psihic,
ramâne de văzut. Dupa procesul intentat „ jurnalistilor fascisti” (mai,1945), închiderea
mănăstirilor si eliminarea din viaţa monahală a peste 5 000 de călugari, in urma procesului
„Rugului Aprins”, reducerea la tăcere a tineretului militant, a studenţilor, in cadrul
Experimentului de la Piteşti desfaşurat in perioada 1949-1952, era timpul sa se loveasca in
rândul intelectualilor. Pentru ca impactul sa fie puternic, au fost alese nume cu o rezonanţă
socială puternică, un număr foarte mare de intelectuali a fost comasat in cadrul aceluiaşi proces,
iar sentinţele trebuiau sa fie pe măsura. Din acest motiv, nu ni se pare intâmplător faptul că
acesta a fost ultimul mare proces de anvergură condus de Securitate. Scopul procesului fusese
atins, numărul mare al Ofiţerilor de Securitate si al informatorilor îşi justifica astfel existenţa.

Sentinţa procesului a fost data la 1 martie 1960,iar condamnarile celor douăzeci si trei de
inculpaţi au mers de la şapte ani la douăzeci şi cinci de ani de temniţa. Deşi ancheta era încheiată
pentru procesul din 1960, iar condamnaţii depuşi in diferite inchisori pentru ispaşirea pedepselor,
ei au fost in continuare anchetaţi, obligaţi să dea declaraţii in legătura cu alte dosare pe care
Securitatea le monta şi chemaţi şi in mai multe procese ca martori.

Deşi au fost judecaţi împreuna in cadrul aceluiaşi proces, cei care au facut parte din
lotul Noica-Pillat au fost puşi in libertate separat si la diferite termene. Cert este faptul că
niciunul nu a efectuau integral pedeapsa primită. Ultimii eliberaţi au fost in august 1964. Deşi
eliberaţi din inchisoare, dosarele lor nu au fost închise. Ei rămân in atenţia Securităţii, in
continuare informatorii trimit note informative despre aceştia. Unii dintre cei condamnaţi vor
scrie ulterior lucrări de serar, relatând experienţa din închisoare, unele fiind confiscate de către
Securitate, si publicate dupa 1989: Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Alexandru Paleologu,
„Sfidarea memoriei”, Constantin Noica, „Rugati-va pentru fratele Alexandru” etc.

Incepând cu anul1962, toţi deţinuţii politici au fost supuşi unui „proces de reeducare”.
Metoda cu care a operat Securitatea nu a avut un anume tipar, iar tehnicile au fost variate. Totusi,
duritatea experimentului reeducării nu a fost la fel de mare ca in cazul Experimentului de la
Piteşti condus de Eugen Ţurcanu. In cazul detenţiei acestor intelectuali, se puteau purta discuţii
prietenoase, deţinutul nu era supus la tortura fizica şi psihica neîntreruptă. În toate inchisorile s-
au înfiinţat cluburi in care se citea „Scănteia”, editoriale in principal care se comentau apoi. Au

5
fost citite si cărţi cu conţinut ideologic comunist şi date detinuţilor pentru a fi comentate. Pentru
a primi diferite favoruri, nu era obligatoriu sa fii informator,ci să declari public fidelitatea faţă de
regim. Pe aceste căi se încerca obtinerea unor declaraţii de adeziune la regim. Tot aici merită
menţionate plimbările pe care deţinutul le făcea la ieşirea din închisoare,in compania ofiţerilor de
Securitate, pentru a vedea „minunile” pe care le făcuse Partidul în perioada în care el s-a aflat în
detenţie. Totuşi,in perioada de detenţie a acestor intelectuali,se purtau discutii filozofice, se
comentau cărtile lui Noica, iar experienţa căpătată în închisoare, după declaraţiile celor inchişi,a
fost una de neînlocuit. Nicolae Steinhardt a privit perioada de detenţie ca pe una de fericire.
Experienţa căpătată acolo şi, mai ales, convertirea sa la creştinism, au contribuit enorm la această
perspectivă. Si Noica a marturisit, in diferite ocazii, ca acei ani au fost cei mai fericiţi din viaţa
lui, in ciuda violenţelor căroara le-a fost victimă, a privaţiunilor, a suferinţelor morale cauzate de
remuscările avute atunci cand prietenii săi erau inchişi, aşa cum considera el, „din cauza lui”.
Ultimul cuvânt al lui Steinhardt din încheierea procesului este emblematic: „Eu nu am de spus
decât ca sunt mândru ca fac parte din acest lot”¹º. În cazul lui Noica, eliberat pe 8 august,
închisoarea i-a schimbat puţin gândurile. Acest lucru reiese din articolul publicat in „Glasul
patriei” la 20 aprilie 1965 sub titlul: „Rândurile cuiva care n-a avut dreptate”.

Faptul că Noica ar fi putut crede în oarecare măsură cele scrise în acest articol, ni se pare
îndoielnic, aceast gest pare mai degrabă doar o încercare de a pune capăt torturii si urmăririlor
neîntrerupte. Este greu de crezut că cel care declarase in plimbările de dinaintea eliberării, pentru
observarea schimbarilor facute de către Partid, „ati infrumuseţat ţara, dar pe mine m-aţi urâţit” să
considere ca a facut închisoare în zadar, pentru nişte convingeri eronate. Chiar dacă au existat
unii oameni care nu au rezistat anchetelor şi au ajuns sa joace rolul de informatori ai Securităţii,
nimeni nu poate fi in masură să-i judece. Aprecierile Simonei Mezincescu ni se par indreptăţite:
„Am auzit mulţi oameni care nu au trecut prin închisoare, nu au trecut prin ancheta, acuzând:
Cum a putut sa spuna cutare totul ? Numai cineva care nu ştie şi care nu gândeşte poate să
aducă asemenea acuzaţii. Rezistenţa umană este, ca şi rezistenţa materialelor, diferită. Orice om
rezistă atât cât poate,n-ai cum să acuzi pe cineva care a cedat la un moment dat. ”¹¹

Contrastul dintre adevăr si însemnarile vocii totalitare este enorm. Uniformizarea

personalităţilor prin redactarea unor declaraţii in clişee stupide se facea intr-un mod violent, intr-
o limbă a minciunii: "Se minţea ordinar. Anchetatorul consemna. Declaraţiile noastre

6
sunt pline de agramatisme, cred ca se observa la lectura. Ele aparţineau anchetatorului.
El scria ce-i trecea lui prin cap. Mâncai bătaie dacă nu erai de acord să semnezi"¹².Cert
este faptul că procesul şi-a atins scopul, iar valul de neîncredere si teroare a fost impus.
Toata lumea devenise prudentă, fiecare era atent la ceea ce spune, ba chiar devine
suspicios cand nu este cazul. Merită sa fie mentionată aici şi teama lui Nicu Steindhardt
de a nu fi considerat un turnator de către ceilalti membri ai lotului, din cauză că a rămas
ultimul arestat. Suspiciunea se instalase la cele mai înalte cote.

NOTE:

¹apud Raluca Nicoleta Spiridon – “Cuvântul lui Antonie Plămădeala la funeraliile lui Constantin Noica(6 decembrie
1987) ”, op. cit , .p. 484;

²Prigoana. Documente ale procesului....(op. cit.), p.20;

³Stelian Tanase, op. cit. , p. 256 si urm

⁴idem, p. 335

⁵idem ², “Convorbire cu doamna Simina Mezincescu” si Stelian Tanase, op. cit,p. 391;

⁶idem ², p.428 si urm.

⁷idem³, p.391

⁸idem ², pag 528

⁹idem²,pag. 430

¹⁰idem⁵

¹¹Prigoana..., op. cit., p. 529

¹²Stelian Tanase, op. cit., p.257

7
 BIBLIOGRAFIE:

***Arhivele Securităţii, vol I, “Cuvântul lui Antonie Plămădeala la funeraliile lui Constantin
Noica(6 decembrie 1987) ”, Raluca Nicoleta Spiridon(pag 482-497) ;

***Prigoana. Documente ale Procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A.

Acterian, S. Al-Geoge, Al. O. Teodoreanu etc., ed. Vremea, Bucuresti 1996;

Tanase Stelian, Anatomia Mistificării, ed. Humanitas, Bucuresti.