Sărmanul Dionis

Caracterizare

Nuvela “Sarmanul Dionis”, de Mhai Eminescu, a fost publicata pentru prima data in
revista “Convorbiri literare” la 1 decembrie 1872 si a intampinat reactii diferite. Pe de o
parte a fost contestata pentru constructia epica defectoasa, pentru filozofa obscura si
pentru “extravaganta neiertata”. Pe de alta parte a fost apreciata pentru imaginatia
fabuloasa si halucinanta.
Personajul principal al operei “Sarmanul Dionis”, de Mihai Eminescu este Dionis, un
personaj excepţional care acţionează in situaţii şi imprejurări neobişnuite deoarece se află in
conflict cu sine şi cu lumea. El este prototipul omului de geniu, asemeni lui Hyperion din
„Luceafărul” care trăieşte in lume, dar, de fapt, in afara ei. Este caracterizat pe principiul
antitezei dintre profesie şi preocupări, preocupări şi condiţiile materiale.
În ceea ce privește mijloacele de caracterizare, protagonistul este caracterizat atât în
mod direct prin intermediul naratorului și al celorlalte personaje, cât și în mod indirect, lucru
evidențiat prin atitudine, cestimentație și relația cu celelalte personaje.
Dionis este definit ca personaj tipic romantic prin trăsăturile fizice şi morale: un tânăr
aproximativ 18 ani, un copist obscur si autodidact, bibliofil pasionat, care locuieste intr-o
casa veche, napadita de mizerie si ruina inconjurata de o gradina salbatica: ”In mijlocul unei
gradini pustii unde lobodele si buruienile crescuse mari, in tufe negre-verzi, se inaltau ochii
de fereastra sparta, a unei case vechi a carei streasina de sindrila era putreda si acoperita c-
un muschi are straluea ca bruma in lumina cea rece a lunii”.
Sub aspectul biografiei “Dionis” este fiul unui aristrocrat mort intr-un spital de
nebuni, de la care nu mai are decat un portret din adolescenta si al unei tinere fiice de
preot, si ea disparuta timpuriu, fata de care pastra o mre iubire.
Din punct de vedere al trasaturilor sale morale, Dionis este un independent social,
care dispretuieste prezentul si concretul, totodata fiind si un cugetator sceptic si solitar,
predispus spre visare, subtilitati metafizice, reflexivitate, tristate. De asemenea este “un
artist superstitios”, preocupat de carti obscure de magie si astrologie, cenzurate de Biserica ,
adeseori gandurile sale luand forma unor versuri, datorita talentului poetic, dar si a spiritului
superior, melancolic cu care este inzestrat.
“Cugetarile sarmanului Dionis” reprezinta conditia nefericita a poetuluui intr-o
societate care nu-l intelege, conditie ce este realizata intr-o maniera ironica, fiind si o
modalitate de evadare a personajului din realitatea inconjuratoare, doua aspecte ce
creioneaza trasatura sa romantica.
 Dionis traieste in lumea ideilor, prefigurand conditia batranului dascal din
“Scrisoarea I”, insa in viata reala se afla in antiteza cu capacitatile sale mentale, este timid,
stangaci si isi revarsa nevoia de iubire asupra portretului tatalui sau. Existenta lui este dusa
mai ales in spatiul nocturn, iar visarea (reveria) devine mai importanta decat viata propriu-
zisa.
Pentru Dionis lumea este un vis ,o naratiune fantastica, in care el isi dezvaluie setea
de cunoastere, dorinta de a dobandi formulele magice ale majorarii in timp si spatiu,
puterea de a iubi, indrazneala luciferica, de a se substitui logosului creator.
Portretul fizic, specific eorilor romantici eminescieni, este conturat prin sublinierea
contrastului dintre alb-negru, culoarea ochilor si paloarea fetei: “un cap cu plete de o
salbaticita neregularitate”, “ un zambet fin si cu toate astea atat de inocent”, “fata fina,
dulce si copilareasca a baietanului”. Se insista asupra ochilor si a privirii, fapt ce exprima o
ipostaza demonica in aparenta, dar are este contrazisa de inocenta sugerata de impresia
generala.
Multe dintre trasaturile personajului si atitudinile lui sunt urmarea situatiei sale
sociale: reflexivitatea, tristetea, scepticismul, dorinta de singuratate si de evadare, refugiul
in lumea cartilor s ea a fanteziei.
Epitetul “Sarmanul” din titlu nu se refera la situatia materiala a eroului, ci la conditia
lui existentiala, sugerand conflictl neimpacat al omului superior cu lumea in care traieste.
Chiar daca personajul e pedepsit si se trezeste din vis intr-o reaitate prozaica, Dionis
demonstreaza ca ceea ce confera valoare omului sunt fortele sale interioare si capacitatea
de a gandi, de a reflecta si de a trai iubirea.
În concluziel, după cum criticul literar E. Todoranu afirmă: „Dionis este prototip,
omul veşnic, din care răsare tot şirul de oameni trecători, ispitit prin aceasta să se substituie
divinităţii insăşi”.