III.

Constituţiile din România

Liberală şi democratică

Necesitatea unei constituţii a apărut în societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a vieţii social – economice,
politice şi culturale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Prima constituţie a României în adevăratul
sens al cuvântului a fost adoptată în epoca modernă, în anul 1866. Au mai fost adoptate legi fundamentale în România în anii 1923,
1938, 1948, 1952, 1965, 1991. În prezent este în vigoare constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în anul 2003.
Înlăturarea lui Al. I. Cuza şi aducerea prinţului străin ( 1866 ) a urgentat adoptarea unei noi legi fundamentale a statului. Se
dorea ca noua lege fundamentală să creeze un cadru instituţional solid şi să inaugureze un regim politic de monarhie constituţională,
bazat pe principiile fundamentale ale liberalismului. Aplicarea Constituţiei din 1866 a avut consecinţe importante, precum crearea
cadrului necesar funcţionării instituţiilor moderne prin impunerea unor principii precum separarea puterilor în stat, guvernare
reprezentativă, responsabilitatea ministerială şi reglementarea statutului monarhiei în România.
Constituţia din 1866 a avut o mare importanţă. Pe lângă faptul că a contribuit la consolidarea şi modernizarea instituţiilor
statului român, a afirmat şi dorinţa de independenţă a românilor. Constituţia din 1866 a fost considerată pe plan extern drept o
manifestare a independenţei deoarce domnul avea atribuţiile unui suveran independent şi nu se amintea nimic de suzeranitatea otomană
şi de garanţia colectivă a puterilor europene. Astfel se depăşea statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. Aceasta
este prima constituţie românească internă, adoptată fără aprobarea Marilor Puteri. În plus, Constituţia din 1866 introducea pentru prima
dată denumirea oficială de România.
Unul dintre principiile fundamentate de Constituţia din 1866 este separarea puterilor în stat. Puterea executivă era încredinţată
domnului şi guvernului. Domnul avea atribuţii importante: numeşte şi revocă miniştri, dreptul de a bate monedă, conduce armata,
dreptul de a dizolva Parlamentul, iniţiativă legislativă etc. Puterea legilativă apaţinea Palrmanetului numit Reprezentanţa Naţională
format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Principalele atribuţii ale Parlamentului erau: drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor,
discutarea şi votarea bugetului etc. Puterea judecătorească era exercitată prin Curţi de judecată şi Tribunale, instanţa supremă fiind
Înalta Curte de Casaţie.
În epoca contemporană, prima constituţie a fost aplicată în anul 1923. După revizuirea Cosntituţiei din 1917 şi Marea Unire din
1918, era necesară o nouă constituţie care să reflecte noile realităţi politice, sociale, economice şi teritoriale, care să impună unificarea
organizării de stat şi a legislaţiei menite să favorizeze progresul întregii naţiuni. În 1917, în vederea creşterii moralului soldaţilor, regele
Ferdinand I promisese că la sfârşitul războiului va adopta votul universal şi o reformă agrară.
Aplicarea Constituţiei din 1923 a consacrat regimul democratic, consolidând o serie de principii liberale şi asigurând drepturile
cetăţeneşti în general şi drepturile minorităţilor în special în conformitate cu noile tendinţe internaţionale.
Constituţia din 1923 reproduce multe dintre articolele Constituţiei din 1866, motiv pentru care pot fi identificate mai multe
elemente de continuitate ( asemănări ) precum:
a) ambele constituţii au la bază princiipii democratice separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă,
suveranitatea naţională, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti etc );
b) ambele constituţii prevedeau că forma de guvernământ a României este monarhia constituţională ereditară, tronul
fiind moştenit în cadrul familiei Hohenzolern Sigmaringen;
În acelaşi timp, există mai multe deosebiri între Constituţia din 1866 şi cea din 1923, precum:
a) constituţia din 1866 prevedea votul cenzitar iar din 1923 a introdus votul universal pentru bărbaţii peste 21 ani;
b) constituţia din 1866 prevedea că „proprietatea este sacră şi inviolabilă” în timp ce, potrivit constituţiei din 1923,
proprietatea avea o funcţie socială şi că interesele colectivităţii trebuie să primeze în faţa intereselor individuale.
În caz de necesitate publică, statul putea expropria proprietatea cuiva în schimbul unei despăgubiri. Bogăţiile
subsolului erau declarate proprietate de stat. Astfel, dreptul de proprietate nu mai era unul absolut ca la 1866.
Constituţia din 1923 a avut o mare importanţă, fiind cea mai înaintată constituţie din istoria de până atunci a României şi una
dintre cele mai avansate constituţii din România. A asigurat funcţionarea regimului democratic din România, consolidând separarea
puterilor în stat. În plus, erau eliminate toate piedicile de natură religioasă la dobândirea calităţii de cetăţean, iar prin afirmarea egalităţii
juridice dintre sexe se deschidea perspectiva extinderii dreptului de vot şi asupra femeilor. Importanţa Constituţiei din 1923 este cu atât
mai mare cu cât în perioada interbelică în unele ţări s-a trecut la instaurarea unor regimuri autoritare şi totalitare.
Adoptarea unei legi fundamentale este foarte necesară deoarece constituţia este fundamentul organizării instituţional-politice a
unui stat. Toate legile fundamentale adoptate în România de la 1866 şi până în prezent au capitole separate despre puterile statului,
exprimate prin instituţii, despre drepturile şi ( după 1938 ) despre îndatoririle cetăţenilor. Constituţiile elaborate în România au avut un
rol important în evoluţia societăţii româneşti. Constituţiile au fost rezultatul echimbărilor din societatea românească. La rândul lor, ele
au determinat schimbări în societate. Spre exemplu, instaurarea regimului comunist impunea punerea de acord a Constituţiei cu regimul
politic dictatorial.