CURS FEN HIDROCL DE RISC Master PDF

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”
FACULTATEA DE ŞTIINŢA MEDIULUI
FENOMENE HIDROCLIMATICE DE RISC

-note de curs pentru uzul intern al studenţilor-
CLUJ-NAPOCA
2016
I. Noţiuni introductive
Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu conţinutul şi semnificaţia ştiinţifică

a termenilor şi cu metodologia utilizate în domeniu
Obiectivele modulului
La finalul acestui modul cursanţii trebuie:
- să poată defini principalele noţiuni utilizate în domeniul riscurilor naturale;
- să descrie principalele metode utilizate în analiza riscului.
Fenomenele hidroclimatice de risc în general şi viiturile şi inundaţiile în particular

sunt manifestările extreme ale naturii care afectează mai mulţi oameni şi care generează mai
multe pierderi economice decât orice alt fenomen natural de risc (Bălteanu, D., Rădiţa Alexe,
2000; Romanescu, Gh., 2003 ; Wisner, B. şi alţii 2004). Compania de reasigurare Munich
Re a raportat că, în cazul majorităţii anilor din deceniul al VIII-lea al secolului al XX-lea,
cea mai mare pondere a pierderilor economice produse de fenomene ale naturii a fost
datorată unor astfel de evenimente (Munich Re 1997, 1998) şi că 55 % din decesele produse
în perioada 1986-1995 au fost generate de viituri, individualizându-le ca lider cauzal între
dezastrele soldate cu morţi în această perioadă (IFRC 1999a: 5, citată de Wisner, B. şi alţii
2004).
În România, în special în perioada 1991-2005, s-au produs ploi şi viituri de mare
amploare aproape în fiecare
Mil RON an, soldate cu pierderi de vieţi
5500
omeneşti şi pagube materiale
5000
4500 deosebite. În perioada 1991-
4000
2000, asemenea fenomene au
3500
3000 provocat moartea a 235 de
2500
persoane şi au generat circa
2000
1500 80 % dintre pagubele
1000
500
rezultate în urma
0 fenomenelor naturale.
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
Situaţia cea mai dramatică s-

Pagubele produse de viituri şi inundaţii în România, în perioada a înregistrat în anul 2005,
1992-2005 (după M.M.G.A., 2006)
atunci când au murit 76 de
2
persoane, iar pagubele s-au cifrat în jurul sumei de 1,5 mld. euro (circa 3 % din PIB). În
decursul timpului, în ţara noastră, numai inundaţiile au afectat peste 1260 de localităţi rurale
şi urbane şi circa 400 000 ha de teren situate în vatra satelor şi intravilanul oraşelor. Conform
Comandamentului Protecţiei Civile din România, la nivelul anului 2001, circa 1,3 mil. ha
(5,45 % din suprafaţa ţării) şi cel puţin 500 000 de persoane erau expuse inundaţiilor
provocate de revărsările fluviale.
Pentru a nu lăsa loc interpretărilor şi confuziilor, în această prezentare se vor folosi
noţiuni mai familiare pentru desemnarea unor manifestări fizice- fenomene hidroclimatice
de risc- în locul unor formulări cu mare priză la public, însă deseori folosite în contexte
inadecvate, şi care, totuşi, sunt frecvent utilizate, atât la nivel mediatic, cât şi în scop didactic:
hazarduri/hazarde hidroclimatice, catastrofe hidroclimatice, riscuri hidroclimatice.
1. Terminologia şi metodologia utilizată în studiul fenomenelor hidro-climatice

de risc
1.1. Semnificaţia termenilor utilizaţi în evaluarea riscului
Multitudinea termenilor utilizaţi în literatura de specialitate, cu referire specială la

problematica riscului, precum şi sensul diferit atribuit acestora în anumite lucrări, conduce,
mai ales în cazul diletanţilor, la confuzii şi însuşirea eronată a unor idei. Este necesară, în
consecinţă, stabilirea unei terminologii precise, clare şi unitare, care să reducă la minimum
confuziile. În ceea ce priveşte acest demers, deloc facil, se va încerca să se ţină cont de
sugestia făcută de Zăvoianu, I., Dragomirescu, Ş., 1994, p. 65 ,,este recomandabil ca în
lucrările de specialitate care se ocupă de studiul fenomenelor extreme să se ţină cont de
terminologia la nivel internaţional, dar având în vedere şi specificul limbii române’’.
Nu numai în ţara noastră problematica expusă a suscitat discuţii şi expuneri, adeseori
contradictorii, motiv pentru care, un grup numeros de cercetători implicat în cadrul
proiectului ,,FLOODsite’’ a definitivat în cursul anului 2005 o terminologie cu definiţii în
limba engleză care încearcă să redea semnificaţii precise, practic un limbaj de specialitate
comun.
Pe de altă parte, în acest curs au fost utilizate definiţii care au avut la bază o serie de
definiţii utilizate în cadrul metodologiilor de evaluare a riscului dezvoltate la nivelul statelor
membre UE, definițiile adoptate la nivelul legislației românești, precum și definiții
recomandate la nivel internațional, precum ISO, Comisia Europeană și UNISDR.
3
Noţiunile uzitate mai frecvent în lucrările de specialitate şi care nasc, de altfel, şi cele
mai multe confuzii, sunt riscul şi hazardul, iar, în subsidiar, catastrofa, dezastrul şi
vulnerabilitatea.
Cuvântul risc (fr.- “risque”; it.- “risco”) este folosit în contexte variate, dar, din
nefericire, modul în care acesta este înţeles e, uneori, greşit. La ora actuală, acestui concept
i se atribuie sensuri destul de variate, fiind analizat sub forma unor diverse formule de calcul
care integrează variabile determinate probabilistic, valori socio- economice şi de mediu.
Se impune precizarea că nicăieri pe Pământ şi în nici o împrejurare nu se poate
vorbi de o stare de siguranţă absolută pentru om şi produsele activităţii acestuia; chiar în
condiţiile în care măsurile de diminuare a valorii acestuia vor fi excepţionale, va exista un
aşa numit ,,risc rezidual’’.
Într-o expunere de factură calitativă, riscul ar indica nivelul expunerii unui individ
sau a unei colectivităţi umane la o situaţie sau eveniment a cărui desfăşurare poate pune în
pericol securitatea personală, integritatea bunurilor deţinute, precum şi a obiectivelor socio-
economice faţă de care omul are stabilite anumite relaţii de dependenţă. În consecinţă, riscul
nu reprezintă numai o problematică cu tentă personală, fiind afectate, deseori, obiective cu
valenţe colective (valori sociale, culturale, economice şi de mediu), cu repercusiuni indirecte
asupra individului.
Pe de altă parte, riscul este estimarea matematică a probabilității producerii de
pierderi umane și afectare a sănătății populației, daune materiale și daune de mediu, daune
sociale și psihologice, pe o perioadă de referință, respectiv viitoare și într-o zonă dată, pentru
un anumit tip de eveniment de risc. Riscul este definit ca produs între probabilitatea de
producere a evenimentului și impactul asociat acestuia (RR,2016). Estimarea riscului pe
baze probabilistice are la bază caracterul neregulat al evenimentelor naturale şi constă în
studiul arhivei care include evenimentele înregistrate într-o perioadă de timp, în scopul
calculării probabilităţilor /frecvenţelor de apariţie a acestora, pe de o parte, şi a consecinţelor,
pe de altă parte. În literatura internaţională de specialitate, parametrii caracteristici ai unor
fenomene cărora li se poate atribui o anumită probabilitate de depăşire sau perioadă de
revenire (ex.: intensitatea, durata, cantitatea în cazul ploilor sau adâncimea, viteza, nivelul,
debitul apei în cazul viiturilor) sunt integraţi termenului de hazard. În consecinţă, în ecuaţia
riscului, deseori în locul probabilităţii, îşi face apariţia termenul hazard.
În concluzie, nu se poate vorbi despre risc decât dacă se îndeplinesc câteva condiţii:
posibilitatea producerii unui eveniment declanşator (de exemplu: o ploaie torenţială
puternică), existenţa unor elemente expuse la acţiunea probabilă a acelui eveniment (ex.:
4
obiective economice, oameni) şi a unei căi de legătură între sursă (hazardul) şi elementele
receptoare. Un exemplu de relaţionare hazard- receptori ar putea avea următoarea formă:
ploi torenţiale- concentrarea scurgerii- propagarea viiturii însoţită de ridicarea nivelului şi
revărsarea apei în lunci- afectarea populaţiei şi a obiectivelor expuse).
Hazardul este un termen preluat de către francezi din limba arabă, în secolul al XII-
lea (,,az- zahr’’- zar, care prin extensie a devenit azar), sub forma ,,hasart”, care apoi a
devenit ,,hazard’’. La ora actuală, însă, în lucrările franceze de specialitate se foloseşte mai
frecvent termenul ,,danger’’ sau “alea” (joc de zar), iar termenul “hazard” (cu aceeaşi
semnificaţie) este utilizat mai des în literatura engleză. Alături de risc, hazardul este termenul
care face obiectul a numeroase interpretări, dar care nu întotdeauna sunt în concordanţă cu
sensul real al cuvântului.
Hazardul este un proces sau fenomen periculos, substanță, activitate umană sau
situație care poate cauza pierderea de vieți omenești, răni sau genera alt impact asupra
sănătății, daune aduse proprietăților, pierderi ale mijloacelor de trai și serviciilor, perturbări
sociale și economice sau daune asupra mediului. Hazardul poate fi clasificat, în funcție de
origine, în două tipuri: hazard natural (proces sau fenomen natural) și hazard antropic (proces
sau fenomen provocat de om). Evaluările multi-hazard determină probabilitatea apariției
unor hazarduri diferite care, fie apar în același timp sau la scurt timp unul după celălalt pentru
că sunt dependente unul de celălalt, fie pentru că sunt cauzate de același eveniment sau
hazard, sau pur și simplu pun în pericol aceleași elemente supuse riscului
(vulnerabilitate/elemente expuse), fără o coincidență cronologică (RR,2016).
O definiţie care redă clar sensul cuvântului hazard şi care indică caracterul abstract
al acestuia este redată în Grand Larousse, vol. V, ,, interfaţă accidentală şi, în general,
neprevăzută între două sau mai multe serii cauzale, ale căror relaţii reciproce sunt, în
fiecare moment, riguros determinate, dar a căror independenţă relativă nu este imputabilă
decât ignoranţei sau neputinţei noastre ” (citată de Zăvoianu I., Dragomirescu Ş., 1994, p.
60, şi reprodusă ulterior de către mai mulţi autori: Bogdan Octavia, Niculescu Elena, 1999,
Pop C.C., 2001, Mac I. şi Petrea D., 2002).
Pentru a nu lăsa loc interpretărilor şi confuziilor, în această lucrare se vor folosi
noţiuni mai familiare pentru desemnarea unor manifestări periculoase - fenomene şi procese
hidrice de risc.
Celălalt element al ecuaţiei riscului, consecinţele, se pot defini ca un impact socio-
economic sau ecologic ivit în urma acţiunii unui fenomen de risc. Consecinţele pot fi
5
evaluate cantitativ (financiar/ monetar sau în unităţi de măsură pe eveniment- tone, decedaţi/
eveniment), pe clase (grave, medii, reduse) sau în mod descriptiv.
Confuzia persistă chiar şi în cazul noţiunilor care semnifică efectul generat de
manifestarea unor fenomene de risc. Astfel, dezastrul şi catastrofa sunt, uneori, asociate cu
fenomenul fizic în sine (de exemplu, inundaţiile= dezastre hidrice).
Dezastrul se referă la consecinţele profund negative apărute ca urmare a
manifestării unui eveniment extrem într-un spaţiu cu populaţie expusă. Doar fenomenele cu
o magnitudine mare (fenomene extreme), produse în spaţii cu vulnerabilitate ridicată,
provoacă dezastre, şi nu orice fenomen geografic de risc. Intr-o altă formulare, dezastrul
reprezintă ,,o gravă întrerupere a funcţionalităţii unei societăţi, care cauzează pierderi
umane, materiale şi de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăşi cu resursele
proprii” (Dicţionarul IDNDR, 1992, citat de Zăvoianu, I., Dragomirescu, Ş., 1994, p. 61).
În consecinţă, trebuie făcută o diferenţiere între efectul generat de un fenomen de risc de o
mare intensitate şi un altul, de o magnitudine mai mică, în acelaşi spaţiu de acţiune. Luând
în considerare rezistenţa la schimbare a sistemelor geografice şi magnitudinea fenomenelor
de risc implicate, efectele generate de fenomenele geografice de risc pot fi încadrate în trei
grupe (cu modificări, după Ianoş, I., 1994; Mac, I., Petrea, D., 2002):
- accidente- se referă la modificări de mică anvergură apărute în evoluţia unui sistem
geografic, care sunt absorbite de acesta fără să- i deregleze evoluţia normală;
- catastrofa / dezastrul- implică un impact relativ puternic asupra sistemelor,
concretizat în mari pierderi materiale şi victime omeneşti. Totuşi, nici acest impact care
afectează structura sistemului nu reuşeşte să-l înscrie pe o altă linie evolutivă, chiar dacă
revenirea la normal se produce în timp mai îndelungat;
- cataclismul- indică o ruptură puternică în structura sistemului, care determină
abaterea evolutivă de la traiectoria iniţială spre o altă traiectorie, adică moartea sistemului.
Sistemul nou apărut integrează, totuşi, elemente care au aparţinut vechiului sistem. După
Dicţionarul Enciclopedic, vol. 1, 1993, p. 337, cataclismul (gr. ,,kataklysmos’’= inundaţie )
reprezintă ,,o schimbare bruscă în condiţiile naturale şi ale vieţii, sub influenţa unor
fenomene intense şi de scurtă durată (cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, uragane
puternice etc.), care afectează suprafeţe mari de pe Glob”.
Cuantificarea consecinţelor presupune stabilirea, în prealabil, a unor valori pentru
alţi parametri din ecuaţia riscului: vulnerabilitatea şi expunerea elementelor integrate
sistemului.
6
Expunerea este reprezentată de totalitatea oamenilor, proprietăţilor, sistemelor sau

altor elemente prezente în zonele de hazard. Expunerea are un caracter variabil în funcție de
momentul în care se petrece evenimentul, fapt care poate genera impact diferit. Măsurarea
expunerii se poate referi la numărul oamenilor sau tipurile de bunuri dintr-o zonă dată.
Acestea pot fi combinate cu vulnerabilitatea specifică elementelor expuse la un hazard
pentru a estima riscul cantitativ asociat cu respectivul hazard în acea zonă de interes.
Vulnerabilitatea este o trăsătură a sistemului care indică
potenţialul/susceptibilitatea/senzitivitatea receptorilor integraţi acestuia de a suferi pierderi
sau, într-o altă formulare, măsura, gradul sau nivelul la care omul şi produsele activităţi
sale sunt expuse acţiunilor potenţial negative ale unor evenimente. Vulnerabilitatea se
exprimă ori în procente de pierderi potenţiale din valoarea întregului, ori subunitar,
considerând valoarea absolută a bunurilor ca fiind egală cu 1. Acest termen este, astfel, legat
în mod direct de societatea omenească, iar, pentru calculul său, se iau în considerare anumite
variabile care caracterizează sistemul: densitatea populaţiei în spaţiile expuse, modul de
utilizare al terenului, gradul de tehnologizare, valoarea economică şi importanţa culturală a
unor elemente expuse, capacitatea de gestionare a crizelor etc. În consecinţă, se poate vorbi
de mai multe tipuri de vulnerabilitate: umană, rezidenţială, economică şi chiar de o
vulnerabilitate indirectă, care implică disfuncţionalităţile care ar putea apărea în timpul şi
după manifestarea fenomenului de risc.
Conceptul de vulnerabilitate este strâns legat şI de ideea de capacitate. Astfel, prin
măsuri de prevenție și pregătire, vulnerabilitatea poate scădea, ceea ca va conduce și la o
scădere a riscului (RR,2016).
Dacă în alte ţări, în spaţii cu densitate mare a populaţiei (ex.: Bangladesh, Brazilia etc.),
vulnerabilitatea la inundare este determinată mai ales de rangul social, în ţara noastră şi,
implicit, şi în regiunea de studiu vinovate sunt, în principal, autorităţile, atât cele de la nivel
central, guvernamental, vinovate pentru ignoranţa de a nu fi elaborat din timp hărţi concrete
de risc la inundaţii, dar şi cele locale, care au dat autorizaţii de construcţie în zone clar
predispuse manifestării viiturilor şi inundaţiilor sau nu s- au sesizat în cazul ridicării unor
clădiri fără autorizaţie în spaţiile expuse riscului de inundare.
Temă de reflecţie nr 1: Care este deosebirea între hazard şi risc?... Dar între efecte
negative şi dezastru?
7
1.2. Metodologia de evaluare a riscului
Separat de abordările noţional-intuitive expuse anterior, în practică se folosesc

diferite modele care exprimă riscul sub forma formulelor şi a ecuaţiilor matematice. Marea
majoritate a definiţiilor şi sensul acceptat internaţional descriu, de asemenea, riscul în
termeni profund practici, în scopul facilitării operaţiilor de cuantificare a acestuia, stabilindu-
se relaţii între diferite seturi de variabile. Operaţiile de calcul şi relaţionare dintre elementele
riscului intră în sarcina analizei riscului, care poate fi definită ca ,,metodă obiectivă de
determinare a riscului prin studierea şi apoi combinarea probabilităţilor şi consecinţelor’’
(Language of Risk, 2005, p.15).
Într-o formă simplă, sistematică şi eficientă, metodologia de calcul a riscului (R) ia
în considerare, pe de o parte, analiza probabilităţii de realizare (p) sau a frecvenţei (f) unor
valori ai parametrilor constitutivi ai seriei temporale de date, iar, pe de altă parte,
consecinţele sau efectele cu caracter negativ asociate respectivelor valori (c), adică tocmai
ceea ce s-a menţionat în definiţia anterioară; valoarea riscului va reprezenta, deci, produsul
rezultat din înmulţirea valorilor calculate pentru cei doi termeni.
R = pc
Nu trebuie să se confunde, însă, probabilitatea şi frecvenţa, care sunt termeni cu

semnificaţii diferite. Astfel, probabilitatea de depăşire pentru un anumit eveniment este egală
cu numărul evenimentelor favorabile raportat la populaţia tuturor evenimentelor (numărul
cazurilor posibile), fiind deci subunitară (se exprimă numerar, de la 0 la 1, sau procentual,
de la 0 la 100 %); mai frecvent se operează cu ,, probabilitatea anuală de depăşire’’.
Frecvenţa este o mărime definită ca număr de cazuri în care un eveniment dat se realizează
într-un interval de timp (ex.: frecvenţa anuală de apariţie). Perioada de revenire exprimă
frecvenţa cu care o situaţie particulară, în medie, poate fi egalată sau depăşită.
Viiturile şi inundaţiile fiind cele mai familiare şi păguboase fenomene hidrice de risc,
au fost cel mai mult incluse în activitatea de analiză a riscului. Dificultatea în ceea ce priveşte
activitatea de evaluare a riscului este direct proporţională cu varietatea parametrilor luaţi în
considerare. Astfel, cu cât ecuaţia integrează mai multe variabile, cu atât volumul de muncă
creşte şi intervin probleme de cuantificare a unor elemente. În cazul inundaţiilor, cei mai
utilizaţi parametri sunt: probabilitatea de depăşire pentru valori ce caracterizează anumiţi
parametri ai fenomenului de risc (adâncimea, durata, viteza apei, mărimea arealului afectat),
8
parametri constructivi ai clădirilor (vârstă, stare, număr de etaje, soliditate), variabile sociale
(numărul persoanelor expuse, valoarea veniturilor şi a economiilor, nivelul asigurărilor
sociale şi a bunurilor, gradul de informare, solidaritatea şi dispunerea la voluntariat),
valoarea bunurilor, deficitul de producţie în perioada inundaţiilor etc.
La nivel mondial şi european, există o varietate destul de mare de metode de evaluare
a riscului, atât de factură calitativă, cât şi cantitativă. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt
la nivel european sunt Metoda Inondabilité (Franţa) şi Metodele Buwal şi Lance (Elveţia).
Într- un studiu recent (Language of Risk - Project Definitions, 2005, coordonator
Paul Samuels), elaborat în cadrul Proiectului FLOODsite, în activitatea de analiză a riscului
de inundare (R) s- au luat în considerare mai multe componente:
R=f (p, e, s, v)
unde:
- caracteristicile şi probabilitatea de depăşire a evenimentului (p);
- expunerea elementelor receptoare (număr de proprietăţi, oameni etc.) la acţiunea
fenomenului de risc (e);
- senzitivitatea receptorilor la acţiunea fenomenului de risc (s);
- valoarea elementelor receptoare (v).
Di Rosa, G., 2000, citat de Sorocovschi, V., 2002, a stabilit o altă formulă pentru
calculul riscului de inundare. În acest caz, Rt (riscul evaluat pentru un anumit interval de
timp) este direct proporţional cu valoarea bunurilor din teritoriile expuse inundaţiei (E) şi cu
vulnerabilitatea elementelor (V) din intervalul t luat în considerare, fiind invers proporţional
cu timpul de revenire a viiturii ( Tr ):
t
Rt = E  V 
Tr
Metodologia elveţiană de determinare a riscului la inundaţii se bazează pe evaluările

elaborate la scară globală de către Loat, R. şi Petrascheck, A., 1997, în cadrul Office Fédéral
des Eaux et de la Géologie (Stănescu, Al., Drobot, R., 2002).
9
Precum majoritatea metodelor de calcul a riscului, aceasta se bazează pe

cuantificarea şi relaţionarea hazardului (în cazul de faţă, gradul de periculozitate al viiturii)
cu vulnerabilitatea elementelor expuse.
Gradul de periculozitate a viiturii. Conform prezentei metodologii, pentru evaluarea
gradului de periculozitate a viiturii, într-o primă fază trebuie estimate nivelele de intensitate
ale fenomenului.
Intensitatea, încadrată în trei categorii (redusă, medie şi ridicată), este funcţie de
valorile calculate pentru doi parametri: adâncimea apei, pe de o parte, şi produsul rezultat
din înmulţirea vitezei curentului cu adâncimea apei, pe de altă parte. Ecarturile valorice ale
celor două elemente sunt prestabilite în funcţie de pericolul exercitat de viitură asupra unei
persoane expuse aflată în interiorul sau exteriorul clădirii, fiind, în consecinţă, independente
de probabilitatea de depăşire a evenimentul.
Intensitatea viiturii, funcţie de adâncime şi/sau produsul rezultat din inmulţirea vitezei şi adâncimii apei
(după BWW, BRP, BUWAL, 1997, citaţi de Rudolf, F., 2006)
Intensitatea Adâncimea (m) Viteza x adâncimea (m²/s)
redusă sub 0,5 - nu există practic vreun pericol asupra omului sub 0,5
medie între 0,5- 2 - persoanele din afara clădirilor sunt între 0,5 - 2
ameninţate
ridicată peste 2 - şi persoanele din interiorul clădirii sunt peste 2
expuse pericolului
Gradul de periculozitate a viiturii se poate obţine apoi din combinarea intensităţii

viiturii cu perioada de revenire evenimentului.
Perioada de revenire a fenomenului a fost, la rândul ei, împărţită în patru clase:
- mare, pentru o viitură cu perioadă de revenire de sub 30 de ani;
- medie, pentru perioade de revenire situate între 30 şi 100 de ani;
- mică, pentru perioade de revenire cuprinse între 100 şi 300 de ani;
- foarte mică, pentru viituri extreme, cu perioade de revenire de peste 300 ani.
10
Intensitatea
Gradul de periculozitate
Ridicată
Redus
Mediu
Medie
Ridicat
Rezidual
Redusă
Perioada de revenire
Mare Medie Mică Foarte mică
Matricea gradului de periculozitate a viiturii (după Loat, R., Petrascheck, A., 1997)
Vulnerabilitatea. Dificultăţile întâmpinate în stabilirea unei metodologii precise de

determinare a pagubelor i- au determinat pe experţi să recurgă la abordări calitative pentru
evaluarea vulnerabilităţii. Aceeaşi procedură s-a parcurs şi în cadrul proiectului CADANAV
(CAdastre des DAngers NAturels du canton de Vaud- Suisse), respectiv o evaluare
simplificată a vulnerabilităţii, pentru ca rezultatele să poată fi combinate cu cele obţinute în
urma determinării gradului de periculozitate.
Algoritmul de abordare a acestui parametru trebuie să cuprindă următoarele
etape (după Stănescu, Al., Drobot, R., 2002):
- încadrarea şi cartografierea bunurilor din regiunea studiată pe clase şi categorii,
fiind stabilite trei mari tipuri de obiective (areale, lineare şi punctiforme), incluse în 7 clase
(A- G), cu valoare şi/sau importanţă tot mai mare pe măsură ce se înaintează de la obiectivele
din clasa A (ex.: stepă, păduri neexploatate, poteci de munte etc.) spre obiectivele de la clasa
G (ex.: obiective cu risc deosebit sau de importanţă specială în situaţii de urgenţă) (după
Stănescu, Al., Drobot, R., 2002, Tabelul 3.13., p. 136- 137);
- pentru fiecare clasă, în funcţie de natura efectelor, se atribuie un nivel de pagube
potenţiale, separat pe trei componente (vieţi omeneşti, pagube materiale, efecte secundare) ;
Nivelul pagubelor potenţiale, pe clase de bunuri (A- G) şi componente (după Ronté C., 2003)
Nivelul pagubelor potenţiale Pagube materiale Vieţi omeneşti Efecte secundare
Redus A, B A, B, C A, B, C, D
Mediu C, D, E D, E E, F
Mare F, G F, G G
11
- stabilirea unor priorităţi de apărare pentru fiecare clasă de bunuri. Priorităţile de

apărare vor avea valori de la 0, caz în care nu se acceptă în nici o situaţie inundarea (ex.:
depozite periculoase de substanţe chimice), până la 3, situaţie în care se acceptă inundarea
chiar de către viituri extreme (ex.: păduri neexploatate).
Priorităţile de apărare (în cifre de la 0 la 3) pentru diferite clase de bunuri (A- G), în funcţie de perioada
de revenire a viiturii (după Stănescu, Al., Drobot, R., 2002)
Clase de obiective/ A B C D E F G*
perioada de revenire
30 ani 3 2 2 1 0 0 0
100 ani 3 3 2 1 1 0 0
300 ani 3 3 3 2 2 1 0
* se impune analiza separată a fiecărui obiectiv din această categorie
Stabilirea zonelor de risc la inundaţii. Abordarea calitativă a riscului de inundare ia
în considerare, pe de o parte, gradul de periculozitate a viiturii, iar, pe de altă parte, nivelul
pagubelor potenţiale. Combinarea acestor elemente conduce la stabilirea a 6 nivele de risc.
Matricea de evaluare calitativă a riscului (Widmer, B., 2002)
Gradul de Ridicat 3 5 6
periculozitate a Mediu 2 4 5
viiturii Redus 1 2 3
Redus Mediu Ridicat
Nivelul pagubelor potenţiale
O altă modalitate de analiză a riscului relaţionează gradul de periculozitate sau

intensitatea viiturii (valori pornind de la 0, care exprimă nivelul nul de
periculozitate/intensitate, până la 3, pentru periculozitate/intensitate ridicată) cu prioritatea
de apărare a obiectivelor (valori de la 0, situaţie în care nu se acceptă inundarea, până la 3,
caz în care este permisă inundarea şi de către viituri cu intensitate mare). Cartografierea în
format raster, cu culori diferite a spaţiilor cu diverse valori ale celor doi parametri, şi
compararea acestora conduce, pe de o parte, la identificarea zonele cu diferite valori ale
deficitului de protecţie (zonele de risc), iar, pe de altă parte, a spaţiilor cu nivel suplimentar
de securitate. Prin urmare, dacă PA- PG <0, se înregistrează un deficit de protecţie, iar dacă
PA- PG >0, se dispune de un nivel suplimentar de protecţie (după Stănescu, Al., Drobot, R.,
2002).
Metoda elveţiană permite şi calcularea indicelui de risc anual pe unitatea de suprafaţă
(m²). Formula de calcul, foarte asemănătoare cu cele propuse de De La Cruz- Reina, S.,
12
1996 (citat de Kelman, I., 2003) şi Di Rossa, G., 2000 (citat de Sorocovschi, V., 2002), are
următoarea formă:
Rt =  (H  V  W ) ,
unde:
- Rt– nivelul de risc anual pe unitatea de suprafaţă (Eur/m².an);
- H– frecvenţa viiturii, adică inversul perioadei de revenire (1/30, 1/100, 1/300);
- V– vulnerabilitatea, exprimată prin nivelul potenţial al daunelor (%), funcţie de
intensitatea viiturii (ex. intensitate redusă- pierderi 10 % ; intensitate medie- pierderi
30 % ; intensitate mare- pierderi 50- 80 %). Pentru integrarea valorilor în ecuaţia
riscului, procentele devin 0,1 pentru 10 %, 0,3 pentru 30 % ş.a.
- W – valoarea/mp pentru fiecare dintre cele categoriile de obiective expuse (Eur/m²).
Formula are unele limite, fiind pretabilă mai ales pentru stabilirea riscului de
inundare în relaţie cu bunurile materiale expuse.
Temă de reflecţie nr 2: Care este importanţa practică a cuantificării riscului?
2. Clasificarea fenomenelor hidro-climatice de risc
Criteriile care stau la baza clasificării fenomenelor hidroclimatice de risc sunt

multiple, însă, dintre acestea, doar unele au importanţă didactică şi ştiinţifică mai mare.
Criteriile de clasificare nefiind infinite, sunt, deseori, reluate (uneori schimbându-se
formularea expresiei criteriale) şi, de aceea, accentul s-a pus pe obţinerea unei clasificări cât
mai complexe. Clasificările au şi o oarecare doză de subiectivism, existând deosebiri de la
un autor la altul în ceea ce priveşte diversitatea tipurilor de manifestări încadrate criteriilor
de clasificare.
2.1. Clasificarea fenomenelor climatice de risc

Relaţia cu zonele climatice presupune interferenţa dintre caracteristicile climatice pe
termen lung şi a modului de manifestare a fenomenelor de risc. Astfel se deosebesc (Bogdan
Octavia, 1994 citată de Grecu Florina, 2004):
- fenomene climatice de risc din zona intertropicală : cicloni tropicali, musonii,
secetele permanente;
13
- fenomene climatice de risc din zonele subtropicale : seceta mediteraneană,

ciclonii mediteraneeni, valurile de ger şi îngheţ, căderile abundente de zăpadă,
viscolele;
- fenomene climatice de risc din zonele temperate : cicloni extratropicali,
perturbaţiile mediteraneene, caderi de grindină, valuri de caldură, secete
aperiodice, valuri de frig, îngheţuri timpurii şi târzii, vânturi violente, ninsori
abundente, viscole;
- fenomene climatice de risc din zonele subpolare locuite: ninsori abundente,
viscole violente, valuri de căldură care provoacă topirea gheţii.
După timpul de declanşare şi suprafaţa afectată aceste fenomene se încadrează în
următoarele categorii (Ciulache, S., Ionac, N., 1995):
- fenomene cu declanşare rapidă:
- cu extindere regională – cicloni tropicali;
- cu extindere locală – tornade şi trombe, furtuni extratropicale însoţite de
oraje, grindină, vijelii şi ploi abundente;
- fenomene cu viteză de apariţie intermediară: bruma, chiciura, poleiul, ceaţa,
viscolul;
- fenomene cu apariţie lentă: secete episodice, secete periodice şi cvasipermanente;
- alte fenomene de risc cu carácter spectacular: vânturi neperiodice, furtuni de Prat şi
nisip, depunerile de zăpadă .
2.2.Clasificarea fenomenelor hidrice de risc

Criteriul care ia în considerare originea sau geneza este cel mai frecvent uzitat. Din
acest punct de vedere, fenomenele hidrice de risc (viiturile) se împart în trei mari categorii:
a.,,naturale” (ex. viituri şi inundaţii , valuri tsunami, fenomene de iarnă, seceta
hidrică) având la origine cauze ivite din evoluţia firească, normală, a componentelor
naturale. Ghilimelele atribuite cuvântului natural indică o idee parţial conformă cu sensul
real al cuvântului, deoarece, în orice loc de pe Glob, şi componenta antropică este un factor
de influenţă, chiar dacă unul secundar, indirect. La rândul lor, viiturile naturale se împart în:
- pluviale, generate de ploi torenţiale sau ploi frontale abundente;
- nivale, rezultate în urma topirii bruşte a zăpezilor.
- glaciare, determinate de topirea bruscă a gheţarilor (ex. erupţii vulcanice
subglaciare) ;
14
- mixte, pluvio- nivale, nivo- pluviale, glacio- nivale etc., caz în care creşterile de
nivel şi debit sunt provocate de acţiunea combinată a apei din ploi, topirea zăpezii sau a
gheţii.
- ,,de rupere”, ivite în cazul cedării bruşte a unor baraje naturale (de exemplu, zăpoare
sau baraje rezultate din alunecări de teren şi prăbuşiri).
b. antropice, rezultate în urma unor activităţi umane desfăşurate în mod intenţionat
sau accidental :
- viituri ,,de rupere’’ rezultate din uzinarea greşită a apei din lacurile de acumulare,
exploatarea necorespunzătoare a acumulărilor în caz de ape mari, cedarea barajelor din cauze
independente de anumite fenomene naturale (ex.: atentate cu bombă) ;
- poluarea apelor ;
c. mixte, caz în care atât fenomenele şi procesele naturale, cât şi omul participă la
geneza acestora. În această categorie pot fi încadrate, de exemplu, viiturile rezultate în urma
alunecării unei părţi din versant în acumulare, urmată fie de cedarea barajului, fie de
eliminarea bruscă, prin descărcători de ape mari a unui anumit volum de apă.
Clasificarea care urmează se referă doar la viituri şi inundaţii adică fenomenele
hidrice de risc cele mai frecvente şi cărora le sunt asociate cele mai mai multe efecte cu
carácter negativ.
După importanţă sau severitate, viiturile au fost împărţite în cinci categorii:
- viituri minore, care nu produc inundaţii, dar care conduc la apariţia unor efecte cu
caracter negativ (ex.: degradarea patului şi a malurilor albiei minore, creşterea puternică a
turbidităţii apei etc.);
- viituri intermediare, care produc inundaţii, dar nu şi pierderi de vieţi omeneşti sau
mari pagube materiale (ex. : viituri care depăşesc cota de inundare şi produc revărsarea
apelor peste terenuri cu grad de folosinţă redus);
- viituri majore, care generează importante pagube materiale, caz în care se depăşeşte
cota de pericol;
- viituri foarte puternice, având debite de vârf cu probabilităţi de depăşire foarte mici
(sub 1-2 %), cărora le sunt asociate, deseori, victime omeneşti şi pagube materiale foarte
mari, încetinind chiar ritmul anual de dezvoltare economică a regiunii. În acest sens, se pot
menţiona viiturile din România din anii 1970, 1975 şi 2005.
- viituri extreme, ale căror debite de vârf se apropie de magnitudinea absolută (PMV-
viitura maximă probabilă).
15
După perioada de revenire, viiturile au fost clasificate astfel (Loat, R., Petrascheck,
A., 1997):
- viituri cu perioada de revenire mare (10 - 30 ani);
- viituri cu perioada de revenire medie (30 - 100 ani);
- viituri cu perioada de revenire mică (100 - 300 ani) ;
- viituri cu perioada de revenire foarte mică/viituri extreme (peste 300 ani).
Alt criteriu de clasificare al viiturilor este reprezentat de locaţia în care acestea se
manifestă. Din acest punct de vedere, deosebim:
- viituri fluviale, ivite în urma unor fenomene naturale sau antropice favorabile în
albiile cursurilor de apă;
- viituri urbane, apărute în condiţiile unui substrat predominant impermeabil şi ale
unei reţele de canalizare subdimensionate;
- viituri-fulger deşertice sunt inundaţiile produse în văile seci numite Arroyos din
regiunile deşertice, în condiţiile apariţiei unor fenomene mai puţin specifice (ex. : ploi
asociate fenomenului ENSO - El Nino- Southern Oscillation).
După forma hidrografului de viitură se pot individualiza:
- viituri simple, cu unde singulare (cu un singur nivel de vârf);
- viituri complexe, caz în care pe hidrograful de viitură apar individualizate mai multe
unde.
Efectele asociate viiturilor nu au întotdeauna conotaţii negative, putându-se separa
după natura efectului două tipuri de manifestări:
- cu efecte pozitive: menţinerea echilibrului ecologic din ecosistemele de luncă
neantropizate, fertilizarea naturală a solului, îmbogăţirea rezervelor de apă freatică,
asigurarea naturală a adâncimii apei necesară culturii orezului;
- cu efecte negative: viituri spontane care transportă mari cantităţi de sedimente şi
plutitori.
După împrejurare, viiturile se pot împărţi în:
- viituri ciclice, asociate fenomenului ENSO (El Nino- Southern Oscillation);
- periodice, cum ar fi viiturile musonice;
- aleatorii: viiturile-fulger din regiunile tropical- aride.
Condiţionaţi de anumiţi factori, între care se remarcă mărimea bazinului hidrografic,
pe de o parte, şi intensitatea şi durata precipitaţiilor, pe de altă parte, gradienţii de creştere a
nivelelor, respectiv a debitelor, variază în limite destul de largi, astfel încât se pot separa,
după modul de manifestare, două mari categorii de viituri:
16
- viituri cu desfăşurare lentă;

- viituri bruşte, spontane, numite în limbajul internaţional de specialitate ,,flash-
flood’’.
În lucrarea cu titlul “Précis d’hydrologie marine et continentale”, Guilcher,
1965, citat de Zăvoianu, 1999, distinge cinci tipuri de viituri după zona climatică în care
acestea se manifestă:
- tropicale, generate de cicloni tropicali şi tornade;
- mediteraneene, în regiuni cu intensitate foarte mare a precipitaţiilor, cum ar fi sudul
Franţei, Calabria, Sicilia, Sardinia;
- mediteraneene extensive, frecvente în California;
- temperat-oceanice, de sezon rece, produse, îndeosebi, în Franţa şi Anglia;
- temperat-continentale, de vară, în Europa Centrală, România, partea centrală-
sudică a SUA.
Temă de reflecţie nr. 3: Clasificaţi viiturile naturale după factorul genetic implicat
în formarea lor. Specificaţi cinci fenomene hidroclimatice de risc specifice zonelor
subtropicale.
Lucrarea de evaluare nr. 1 şi modalitatea de evaluare

Calitatea soluţiilor oferite de dvs. la sarcinile de evaluare şi implicit, şansele obţinerii
punctajului maxim, sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi:
Arghiuş, V.,, (2008), Viiturile şi inundaţiile de pe cursurile de apă din estul Munţilor Apuseni
şi riscurile asociate, Ed Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca
Grecu Florina (2004), Hazarde şi riscuri naturale, Ed. Universitară, Bucureşti
1. Definiţi următorii termeni: hazard, vulnerabilitate, probabilitate de depăşire1 p..
2. Precizaţi deosebirea între viituri naturale şi antropice. 1 p.
3. Explicaţi ce se înţelege prin risc şi precizaţi elementele care îl definesc 2 p.
4. Clasificaţi fenomenele hidrice de risc în funcţie de geneză şi daţi exemple 2 p.
5. Precizaţi în ce condiţii se poate vorbi despre dezastru 1 p.
6. Descrieţi, pe scurt, metoda elveţiană de evaluare a riscului la inundaţii 3 p.
1 p of.
Aceste sarcini se vor preda la prima întâlnire destinată consultaţiilor.
17
II. Fenomene climatice de risc

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu fenomenele climatice de risc prin
parcurgerea unui algoritmul clasic de abordare a acestora care să includă:
caracterizarea fenomenului, condiţiile genetice implicate în geneza lui, efectele
induse la nivelul mediului înconjurător şi măsurile de prevenire şi diminuare a
efectelor negative asociate
La finalul acestui modul cursanţii ar trebui să poată:
- cunoaşte legile care guvernează procesele şi fenomenele climatice de risc;
- analiza şi interpreta hărţile, diagramele sau a alte forme de reprezentare
grafică şi cartografică a fenomenelor climatice de risc;
- realiza interconexiuni între diferite fenomene climatice de risc, precum şi
între acestea şi manifestări periculoase de altă natură (ex. hidrice, geomorfice)
Dinamica accentuată caracteristică atmosferei terestre, precum şi faptul că omul îşi

desfăşoară marea majoritate a activităţilor în acest mediu, fac din fenomenele climatice de
risc manifestări extreme ale naturii care afectează mai mulţi oameni şi care generează mai
multe pierderi economice comparativ cu oricare alte fenomene naturale de risc atât prin
efectele negative directe, cât şi cele indirecte, asociate unor evenimente care au la bază tot
factorii atmosferici (ex. viiturile, curgerile noroioase etc.).
1. Ciclonii tropicali şi tornadele
1.1. Ciclonii tropicali sunt perturbaţii atmosferice turbionare, fără fronturi

atmosferice, însoţite de vânturi puternice şi precipitaţii abundente care se formează deasupra
oceanelor calde din zona intertropicală (Beltrando, Chemery, 1995, citaţi de Moldovan, F.,
2003).
Ciclonii tropicali poartă denumiri locale: “taifun” sau “typhoon” în Asia de est,
“willy-willy” în Oceania, “hurricane” sau “uragan” în zona Golfului Mexic, baguio
(Filipine).
Principalele condiţii genetice implicate în formarea ciclonilor tropicali sunt:
- ciclonii tropicali se formează deasupra oceanelor, la o oarecare distanţă de
Ecuator (8-15 º latitudine), de-a lungul frontului tropical în zona de convergenţă
18
dintre alizee şi musonii ecuatoriali; lipsa lor în zona ecuatorială este pusă pe
seama valorilor foarte scăzute/lipsei forţei Coriolis;
- se formează de obicei pe locul unei perturbaţii slabe preexistente ;
- parcurg în dezvoltarea lor mai multe stadii : stadiul de perturbaţie tropicală care
prezintă deja mişcări turbionare; depresiunea tropicală moment în care se
individualizează forma spiralată şi coada ciclonului ; furtuna tropicală atunci
când îşi fac apariţia şi centurile noroase ; stadiul de uragan moment în care se
individualizează clar ochiul de furtună ;
- sunt întreţinute şi întărite şi de căldura eliberată în urma masivelor procese de
condensare ;
- ciclonii tropicali iau
naştere deasupra
suprafeţelor oceanice
vaste cu strat de apă
consistent (cca. 200 m) cu
temperaturi ridicate (peste
26-26,5 °C);
-scădere rapidă a
Regiunile tipice de formare a uraganelor şi căile de migrare
temperaturii pe verticală;
-strat de aer relativ umed în prima jumătate a troposferei;
- !!!Ciclonul se stinge când nu mai este susţinut de energia eliberată de suprafeţele
acvatice calde, implicit la intrarea mai puternică peste spaţiile continentale.
Principalele caracteristici asociate ciclonilor tropicali sunt:

- diametru mare, cuprins între 500-1000 km;
- structura este asemănătoare cu a ciclonului extratropical, însă izobarele indică o
traiectorie mult mai rotunjită (aproape circulare), iar presiunea este mult mai redusă
în centru (uneori poate scădea sub 900 mb); de asemenea lipsesc fronturile
atmosferice asociate;
- viteza vântului atinge 50-200 km/h (excepţional peste 300 km/h);
- durata medie de acţiune se extinde pe o perioadă de 6 zile (rareori peste 20 zile);
- sunt însoţite de ploi torenţiale foarte abundente, vânturi puternice şi fenomene
orajoase.
19
Structura ciclonului tropical (dupa Thompson, 2002)
Caracteristic prin vizualizarea sistemului pe baza imaginilor satelitare este sistemul

circular al ciclonului. Acesta poate poate fi divizat în mai multe părţi:
- coroana exterioară, cu o lărgime de 100-200 km şi chiar mai mult, reprezentând
zona în care încep să se înregistreze mişcările circulare ale aerului, cu tendinţă de
intensificare a mişcării spre interior;
- coroana principală, cu un diametru de până la 200 km, reprezentând partea cea mai
dinamică, cu vânturi violente şi ploi abundente ce pot depăşi 1000 mm în 24 de ore;
- ochiul ciclonului, cu un
diametru între 5-50 km,
reprezentând partea centrală a
sistemului, caracterizată prin vânturi
slabe şi cer în general senin.
Conform scării Saffir-
Simpson, ciclonii tropicali sunt
clasificaţi în 5 categorii, în funcţie
de viteza vântului şi înălţimea
Secţiune transversală printr-un ciclon tropical
valurilor marine - slab, moderat,
puternic, foarte puternic şi catastrofal - începând de la viteze ale vântului de până la 150
km/h şi valuri de până la 1,5 m şi terminând cu viteze ale vântului de peste 250 km/h şi valuri
de peste 5,5 m.
Ciclonii tropicali se formează cu precădere spre sfârşitul verii fiecărei emisfere (din
august până în octombrie, cu un vârf foarte bine marcat către 10 septembrie în emisfera
nordică), când în zonele respective temperatura apei oceanului la suprafaţă depăşeşte 26ºC.
20
Foarte rar aceştia se pot produce în extra-sezon (de exemplu, ciclonul “Alice”, abătut asupra
Antilelor Mici în 1995, s-a produs în ianuarie).
Harta cailor de migrare a uraganelor în perioada 1945-2006 (sursa www.wikipedia)
Ciclogeneza tropicală cunoaşte câteodată perioade lungi de calm relativ, chiar de

“pană ciclonică”, întretăiate de ani foarte perturbaţi, sau mai bine zis, de anotimpuri
perturbate.
În medie, anual, pe Terra se formează în jur de 80 de cicloni tropical. Frecvenţa medie
de apariţie la nivel global este distribuită astfel:
- sud-estul Americii de Nord (Golful Mexic, Marea Caraibilor, Pen. Florida) – 30
cazuri/an;
- vestul Americii Centrale – 6 cazuri/an;
- sud-estul Asiei (I-lele Filipine, sudul Japoniei etc.) – 21 cazuri/an;
- nordul Oc. Indian – 8 cazuri/an;
Ţara cel mai puternic afectată de asemenea fenomene este Bangladesh, unde numai
ciclonul din noiembrie 1970 a produs 225.000 de victime şi peste 100 milioane de dolari
pagube materiale. În America Centrală, uraganul “Mitch” din octombrie 1998 (denumit
“furtuna secolului”) a devastat statele Honduras, Nicaragua, El Salvador şi Guatemala,
pagubele economice înregistrate determinând o întârziere a dezvoltării economice în regiune
cu zeci de ani (Bălteanu, Alexe, 2000).
21
În 2005, sezonul uraganelor a produs pagube de 80 miliarde dolari. In SUA, s-au

produs 21 uragane, fiind astfel egalat recordul înregistrat în 1923. Uraganul Katrina, din luna
august, a afectat grav 5 state din sud-
estul SUA, cu precădere statele Texas
şi Lousiana, devastând literalmente
orşul New Orleans care a fost înghiţit
de ape şi producând moartea a 1383
de persoane, peste 1000 de copii fiind
daţi dispăruţi A scos la iveală, în mod
surprinzător, slăbiciunile autorităţilor
Uraganul Katrina, 2005 (sursa NASA) americane privind protecţia şi
securitatea cetăţenilor şi, mai ales, capacitatea de reacţie în caz de catastrofe naturale.
1.2. Tornada (din spaniolă tornar = a se întoarce; tornear = răsucire) este o

perturbaţie atmosferică de forma unei pâlnii dezvoltată la baza unui nor Cumulonimbus
capillatus mamma. Fenomene asemănătoare se produc şi deasupra mării, purtând denumirea
de “trombe”.
Nori de tip Cumulonimbus capillatus mamma, Cluj-Napoca, 30.06.2006

(foto: Arghiuş, V.)
22
Există mai multe speculaţii cu privire la formarea tornadelor, dar până în prezent nu
s-a ajuns la o teorie sigură care să explice geneza lor, cu toate că se cunosc fenomenele care
însoţesc de obicei tornadele. Majoritatea tornadelor se formează dintr-o supercelulă noroasă
de tip Cumulonimbus capillatus tuba (Cb cap tub) sau mamma (Cb cap mam). Aceste
supercelule sunt furtuni izolate, dominate de fenomene de rotaţie în tot ansamblul lor,
prezintă o zonă specifică cu rotaţie mai bine individualizată, cu presiune scăzută, numită
„mezociclon”. Ele se formează când o masă de aer rece şi uscat vine în contact cu o masă de
aer cald şi umed pe care o determină să se ridice brusc. Efectul de forfecare a vânturilor
determină rotirea aerului în jurul unei axe verticale, creând un vortex cu presiune scăzută în
centrul său. Acestă mişcare turbionară reprezintă mezociclonul, cu rotaţie care începe să se
extindă înspre baza norului. Cu cât mezociclonul se dezvoltă mai mult către suprafaţa
pământului, cu atât îi scade diametrul, iar vitezele vântului vortexului cresc. Volume de aer
cu produse de condensare din baza norului încep şi ele să se rotească, favorizând migraţia
descendentă a părţii inferioare a mezociclonului sub baza norilor, şi formarea zidului de nor
(„wall cloud”), din baza căruia se pot forma ,nori pâlnie’ (Allaby, 2007).
Curentul ascendent principal al supercelulei se găseşte în aceeaşi arie cu

mezociclonul, însă acesta îşi va schimba poziţia, deplasându-se către partea posterioară a
furtunii. Tot în această parte a furtunii, în cadrul mezociclonului, se dezvoltă un curent de
aer descendent bine delimitat, cunoscut în literatura internaţională de specialitate sub
denumirea de „rear flank downdraft” (RFD) – Curent Descendent Posterior. Precipitaţiile cu
intensitate deosebită din partea anterioară a supercelulei generează în partea anterioară un
alt curent descendent rece, cunoscut sub denumirea de „front flank downdraft” (FFD), care
deviază în contact cu terenul, formând un front de furtună („gust front”). În cele din urmă,
acesta este capturat de frontul RFD, care se înfăşoară în jurul lui şi îl distorsionează. Sub
mezociclon, la limita dintre curentul ascendent şi cei doi curenţi descendenţi se pot forma o
serie de fronturi calde, reci, staţionare şi ocluse, la interfaţa acestora formându-se tornada
(Grazulis, 2003).
23
Reprezentare schematică a modului de formare a unei tornade (www.nssl.noaa.gov)
Dimensiunile pâlniei variază în funcţie de modificările vânturilor, umidităţii,

proprietăţile terenului şi altele. În general, diametrul său poate fi cuprins între câţiva metri şi
câteva sute de metri, iar înălţimea ei între zeci de metri şi câţiva kilometri. Comparativ cu
presiunea de la exterior, interiorul pâlniei se caracterizează printr-o presiune atmosferică
foarte scăzută, în acest fel generându-se un gradient baric foarte accentuat, orientat dinspre
exteriorul spre interiorul pâlniei. Viteza vântului variază între 60 şi 300-400 km/h, în situaţii
excepţionale chiar 500 km/h, cu efecte devastatoare.
Tornadele se clasifică în funcţie de valoarea vitezei vântului de la periferia pâlniei,
de care depinde şi amploarea pagubelor asociate acestor fenomene. Cea mai reprezentativă
scară este cea elaborată de Ted Fujita în anul 1971, care a fost folosită până în anul 2007,
când a fost înlocuită cu scara Fujita îmbunătăţită (Enchanced Fujita Scale). Această
schimbare a fost necesară pentru că scara Fujita originală se baza doar pe pagubele produse,
prin urmare nu se putea folosi în cazurile în care tornada se forma în zone în care nu existau
construcţii, nu se lua în considerare tipul construcţiilor şi nu exista o corelaţie definită între
pagube şi vitezele vânturilor. În prezent, scara Fujita îmbunătăţită include 28 indicatori de
pagube, printre care se regăsesc tipul construcţiei, tipul de vegetaţie, calitatea construcţiei şi
alţii. Modificarea a fost făcută în aşa fel încât să se păstreze clasificarea din baza de date din
trecut, astfel că o tornadă de un anumit număr F va avea acelaşi număr EF, fiind modificate
doar valorile vânturilor. Cu toate acestea, la fel ca scara originală, scara Fujita îmbunătăţită
rămâne o clasificare bazată pe aproximarea vitezei vânturilor (www.ncdc.noaa.gov).
24
Valoarea vânturilor în scările Fujita şi Fujita îmbunătăţită (km/h)
Scara Fujita Scara Fujita îmbunătăţită

F0 72 – 125 EF0 104 – 136
F1 127 – 188 EF1 138 – 177
F2 191 – 259 EF2 178 – 217
F3 260 – 336 EF3 218 – 265
F4 337 – 420 EF4 267 – 321
F5 421 - 510 EF5 > 321
Fiecărei trepte îi corespund anumite efecte în natură şi asupra structurilor antropice.

Astfel, o tornadă încadrată în treapta 0 provoacă pagube mici, cum ar fi ruperea crengilor
copacilor, îndepărtarea moderată a suprafeţei unor acoperişuri, pot fi afectate hornurile şi
marginile caselor, unii copaci mai puţin rezistenţi pot fi aplecaţi la pământ. Treapta 1 este
caracterizată prin smulgerea arborilor mai mici, deplasarea unor construcţii de talie şi
rezistenţă reduse, răsturnarea rulotelor, îndepărtarea severă a suprafeţei acoperişurilor,
smulgeresa uşilor exterioare, spargerea geamurilor. O tornadă clasată în treapta 2 transformă
obiecte uşoare în proiectile, ridică acoperişuri, demolează structuri mai uşoare, ridică maşini,
rupe sau dezrădăcinează copaci. În cazul unei tornade din treapta 3 se constată pagube
serioase asupra clădirilor
mari, răsturnarea trenurilor,
îndepărtarea scoarţei
copacilor, ridicarea şi
deplasarea maşinilor grele.
Tornadele din treapta 4
dărâmă construcţii solide şi
le nivelează pe cele mai
slabe, transportă prin aer
proiectile foarte mari şi unii
arbori . În sfârşit, o tornadă
Tornadă în Podişul Preerilor, 2007 (sursa NGS) ce aparţine treptei 5 ridică

de la sol şi transportă
25
structuri foarte puternice sau le nivelează, aduce la pământ clădiri înalte şi afectează serios
clădiri cu structură din beton armat.
Cele mai numeroase tornade se formează în SUA şi în Australia, dar se pot produce
şi în Japonia, Africa de Sud şi în Europa.
Regiunea cea mai tipică pentru tornade de
pe Glob se întâlneşte tot pe teritoriul
Statelor Unite ale Americii, pe un areal
extins de la N la S pe circa 1600 km, iar
de la V spre E pe aproximativ 950 km,
Numărul mediu anual al tornadelor în SUA teritoriu delimitat de regiunea Marilor
(sursa Oklahoma Climatological Survey) Lacuri (spre N), ţărmurile Golfului Mexic
(spre S), Munţii Stâncoşi (spre V) şi Munţii Appalachi (spre E). Arealul menţionat este
cunoscut sub numele de “Aleea tornadelor”.
În SUA se produc anual între 80 şi 120 de tornade, însă, din fericire, doar circa 1/3
dintre ele sunt periculoase. În luna aprilie a anului 2011 s-au format 875 de tornade,
atingându-se astfel un nou record, ce era deţinut de luna aprilie din anul 1974, cu ,,doar’’
267 de tornade. Numărul de victime a ajuns la 361, dintre care 321 sunt atribuite
evenimentelor dintre 25 – 28 aprilie, când s-au format aproximativ 330 de tornade ce au
afectat mai multe state. Datele prelimiare pentru luna mai prezintă 368 de tornade şi un
număr total de 156 de victime. Pentru această lună, data de 22 este semnificativă datorită
tornadei EF5 ce a lovit oraşul Joplin din statul Missouri, cauzând moartea a aproximativ 135
de persoane şi rănind alte 750. Această tornadă a cauzat cele mai multe victime de când
monitorizarea modernă a acestor fenomene a început în 1950 şi se clasează pe locul 8 în
istoria tornadelor de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, în funcţie de numărul de
victime (www.noaanews.noaa.gov, mai 2011).
În Europa, în special în Rusia, Ungaria şi Bulgaria se produc tornade care, conform
scării Fujita care măsoară intensitatea tornadelor, nu depăşesc gradul 2 sau 3. Ele se formează
de obicei in timpul sezonului cald, la contactul unor mase de aer polar cu mase preexistente
de aer cald, chiar tropical, determinând formarea de nori Cumulonimbus cu mare dezvoltare
pe verticală, ce favorizează mişcări puternice ale aerului ascendente, descendente şi
rotaţionale.
Problema studierii tornadelor în România este destul de recentă. Până nu demult se
credea că aceste fenomene nu pot apărea pe teritoriul ţării noastre, iar această credinţă era
26
susţinută de lipsa de dovezi (fotografii, imagini video, imagini radar) şi informaţii cu privire
la condiţiile de formare.
În prezent, explozia mediatică şi tehnologia avansată şi accesibilă publicului larg au
permis confirmarea unui număr tot mai ridicat de astfel de evenimente. Pe de altă parte, în
anul 2002 a avut loc o modernizare a serviciului naţional de meteorologie, prin intermediul
programului SIMIN (Sistemul Meteorologic Integrat Naţional). În cadrul acestui program s-
a introdus un nou sistem meteorologic de radare de tip Doppler şi s-au dezvoltat sistemele
de recepţie a datelor, de vizualizare, analiză şi comunicaţii şi au avut loc instruiri elaborate
despre furtunile convective severe şi de interpretare a datelor radar (Stan-Sion A., Lemon
L., 2002).
Prima tornadă înregistrată „oficial“ la noi a avut loc în 1886, în anii următori
producându-se alte câteva. Insă în ultimii ani fenomenul a apărut tot mai des şi a căpătat o
intensitate tot mai mare. Dacă în perioada 2002-2004 au fost înregistrate doar patru vijelii
cu caracter de tornadă, în 2005 au fost nouă tornade în numai şapte luni.
Cea mai puternică tornadă din ţara noastră a avut loc pe 12 august 2002, în partea
estică a Câmpiei Române. A acţionat pe o fâşie relativ îngustă, de doar căteva sute de metri,
şi lungă de cca 30 km, traseul intersectând şi afectând grav teritoriul localităţii Făcăeni.
Analiza retroactivă a imaginilor radar a evidenţiat formarea iniţial a unei supercelule
convective deasupra Bulgariei, care în următoarele 2 ore şi jumătate s-a deplasat spre NE,
cu o viteză de peste 45 km/h, pătrunzând pe teritoriul României, crescând rapid în înălţime,
intensitate şi extindere. Momentul culminant a fost atins în zona localităţii Făcăeni, imaginea
radar evidenţiază structura de “cârlig’ caracteristică sistemelor cu rotaţie internă, iar
probabilitatea de grindină atinsese valori de 47%, valorile obişnuite ale acestui parametru
fiind de până la 20%! Într-o fază ulterioară, supercelula a atins inălţimea de 15 km, iar
probabilitatea de grindină a ajuns la valoarea deosebită de 56% !
Bilanţul acestui fenomen: 440 de case avariate, 14 fiind total distruse, 100 ha de pădure
distruse, din care 30 complet culcate la pământ, în doar câteva minute, 3 morţi şi 10 grav
răniţi.
În gestionarea ciclonilor tropicali şi a tornadelor se au în vedere atât operaţiunile de
previziune, cât şi cele de prevenire şi alarmare.
Ciclonii tropicali sunt consideraţi drept surse de risc considerabil, din cauza puterii
concentrate în timp şi spaţiu, cei mai puternici putând provoca, în medie, 15.000 de victime
şi pagube de 1,5 miliarde dolari. Efectul devastator al acestora constă în forţa vânturilor
asupra regiunilor de coastă dens populate şi a vecinătăţii acestora, dar pot impune şi alte
27
diferite "faciesuri" de risc: ploi torenţiale, inundaţii în majoritate nocive la scara bazinelor
hidrografice, alunecări de teren ş.a.
Tornadele, deşi se desfăşoară pe arii mai restrânse, sunt extrem de periculoase prin
forţa deosebită a vântului. De altfel, tornadele sunt cele mai devastatoare furtuni care
afectează Pământul. Deşi afectează o suprafaţă relativ redusă, pierderile specifice pe care le
pot cauza sunt foarte mari. Astfel, numai în perioada 1980-2008, tornadele au cauzat moartea
a peste 4780 de persoane şi au generat pagube materiale de miliarde US $
(www.preventionweb.net).
Previziunea. Deşi riscul ciclonic este un risc episodic, cu un anumit timp de repetare,
legat de un pericol brutal, există o doză de necunoscut în prevederea traiectoriilor şi în natura
riscurilor induse de perturbaţiile puternice.
Esenţial, pentru a preveni efectele unui uragan, este a prevedea în primul rând
traiectoria, dar şi caracteristicile anemometrice, pluviometrice şi oceanografice ale acestuia.
Calitatea previziunii riscului ciclonic pe care şi-o asumă serviciile meteorologice este, în
acest sens, de o importanţă capitală. Ea poate fi făcută de manieră remarcabilă (cazul
uraganului “Hugo”, abătut asupra Guadelupei şi coastei de est a SUA în septembrie 1989,
“gestionat” în mod exemplar de Meteo-France în colaborare cu Huricane Center din Miami-
Florida), dar poate fi sortită şi eşecului (cazul unor cicloni cu traiectorii cu comportament
rătăcitor).
Modelarea traiectoriei cu ajutorul computerului poate fi reuşită pentru un ciclon care
se deplasează deasupra oceanului, însă deasupra unor arhipelaguri, complexitatea geografică
(succesiunea de insule plate sau muntoase şi a canalelor oceanice) complică mult operaţiunea
de prevedere a traiectoriei. De aceea este indicat să se acorde observaţiei directe a terenului
importanţa pe care o merită (geografii fiind specialiştii cei mai indicaţi pentru acest tip de
abordare).
Un alt punct în privinţa căruia previziunea poate întâmpina dificultăţi îl constituie
inadecvarea între previziunea riscului şi riscul efectiv, întrucât alertele în caz de cicloni sunt
adaptate doar ameninţării reprezentate de vânturile extrem de puternice şi nu de către ploile
torenţiale şi consecinţele lor morfologice (alunecări de teren) şi hidrologice (inundaţii).
Prevenirea. Actul iniţial al prevenirii constă în cunoaşterea fenomenelor legate de
riscul ciclonic, în calitatea informaţiei livrate celor puşi în situaţia de a-l suporta. Un rol
esenţial revine în acest sens învăţământului, dar şi mijloacelor mass-media.
28
Alarmarea. Măsurile de alarmare şi pregătire a populaţiei cuprind instrucţiuni

difuzate în arealele posibil a fi afectate, fiind diferenţiate în funcţie de fiecare situaţie
concretă.
Alarmarea populaţiei cuprinde mai multe faze:
- Faza iniţială de lungă durată, de peste 10 zile, indică posibilitatea apropierii unei
furtuni violente;
- Faza intermediară, de 3-10 zile, în care sunt anunţate traiectoriile posibile ale
furtunii;
- Faza scurtă, de 1-3 zile, în care, eventual, se începe evacuarea populaţiei din arealele
cele mai expuse, în special din apropierea coastelor;
- Faza foarte scurtă, de câteva ore, în care fenomenul este iminent şi este necesară
adăpostirea de urgenţă a populaţiei. Se recomandă rămânerea în interiorul clădirilor, cât mai
departe de ferestre şi eventual adăpostirea în subsol sau sub scară. În unele oraşe din Midwest
(SUA) au fost construite adăposturi speciale din beton pentru protecţia împotriva tornadelor.
În situaţia în care cineva este surprins de furtună în maşină, este util să oprească
autovehicolul imediat şi să se adăpostească.
Foarte utilă este înlăturarea copacilor uscaţi sau bătrâni care s-ar putea prăbuşi, ca şi
tăierea crengilor copacilor din apropierea clădirilor.
În prezent, utilizarea sateliţilor meteorologici, a unor radare performante (radare
Doppler) şi realizarea unor modele tot mai precise, permit stabilirea traseelor urmate de
ciclonii tropicali cu o precizie de 30-50 km (faţă de 200 km în 1950), concomitent cu o
îmbunătăţire simţitoare a alarmării populaţiei.
În cazul tornadelor, alarma se dă cu câteva ore înainte de producerea fenomenului,
în urma unor avertizări de foarte scurtă durată (nowcasting). Pe imaginile de reflectivitate
asociate radarului DOPPLER, tornada este evidenţiată în vârful unui ecou radar sub forma
unui ,,cârlig’’ asociat mezociclonului, aşa cum se observă şi în figura de mai jos.
29
Temă de reflecţie nr. 4: Specificaţi principalele factori genetici implicaţi în formarea

tornadelor şi a uraganelor
2. Furtuni asociate ciclonilor extratropicali

Ciclonii extratropicali sunt forme de relief baric delimitate de izobare închise
circulare sau eliptice, presiunea scăzând de la periferie spre centru acolo unde ea se
încadrează între 970-1010 mb (excepţional până la 935 mb). Ciclonii determină stări de
vreme cu o puternică instabilitate.
30
Vast ciclon extratropical în vecinătatea Islandei

(http://schools-wikipedia.org/2006/wp/c/Cyclone.htm)
2.1. Caracteristicile ciclonilor extratropicali
Ciclonii extratropicali prezintă următoarele trăsături:

- au un diametru care variază între 200-3000 km şi ocupă o suprafaţă de sute de mii-
mil. km²;
- mişcarea aerului în ciclon, în plan
orizontal, are la nivelul solului caracter
convergent în timp ce la partea superioară
caracter divergent; pe verticală sunt prezente
mişcări ascendente în centru şi divergente la
periferie; mişcarea se realizează în sens invers
acelor de ceasornic în emisfera nordică (invers
în cea sudică);
- viteza vântului în ciclon atinge 10-15
Miscarea aerului in ciclon (emisfera nordica)
(http://www.uwsp.edu/geo/faculty) m/s (rareori 30 m/s) în partea centrală valorile
apropiindu-se de 0 m/s; viteza de deplasare a
ciclonului este în medie de 50 km/h;
31
- ciclonii extratropicali se deplaseză pe o componentă generală vest-est cu excepţia

ciclonilor retrograzi.
2.2. Geneza ciclonilor extratropicali
Modul de formare a ciclonilor tropicali a suscitat un interes sporit în ultimele două

secole fiind elaborate în acest sens mai multe teorii. Cele mai importante dintre acestea sunt
teoria termică (convectivă), teoria undelor frontale, teoria advectivo-dinamică şi teoria
undelor Rossby.
a. Teoria termică
- a fost elaborată în secolul al XIX-lea;
- în conformitate cu această teorie ciclonii apar în regiunile mai puternic
încălzite ale suprafeţei terestre datorită mişcărilor termo-convective ascendente;
- acestă teorie nu explică însă cauzele dezvoltării şi deplasării ciclonilor.
b. Teoria undelor frontale/frontului polar

- a fost elaborată de şcoala norvegiană de meteorologie (Bjerknes, Solberg,
1920);
- conform acestei teorii ciclonii se formează de-a lungul fronturilor principale
care separă tipurile geografice ale maselor de aer;
- geneza este asociată mişcărilor ondulatorii pe care le suferă fronturile
principale ca urmare a variaţiei în dinamica maselor de aer, în cazul în care undele frontului
principal depăşesc amplitudinea de 1000 km;
32
Stadii în ciclul ciclonilor extratropicali

(http://earth.usc.edu/~stott/Catalina/WeatherPatterns.html)
- pe parcursul dezvoltării ciclonului el parcurge mai multe stadii: ciclon tânăr,

ciclon matur şi ciclon oclus urmat de refacerea frontului principal mai la sud de poziţia
iniţială ;
- ciclonii migrează în serii/familii de câte cinci indivizi, cu diferite stadii de
dezvoltare, care se deplasează succesiv de la vest la est ; familiile sunt închise de anticicloni
de invazie ;
- teoria undelor frontale nu explică clar cauzele fizice implicate în geneza
undelor frontale.
33
c. Teoria advectivo-dinamică
- elaborată de cercetătorii ruşi Pogosian şi Taborovski în dec. al IV-lea al sec.
XX;
- în urma cercetărilor s-a constatat că variaţiile barice care însoţesc fronturile
pricipale se datorează mişcărilor aerului şi nu undelor frontale; astfel, ciclonii se formează
acolo unde presiunea scade dinamic.
d. Teoria Rossby
Cercetările mai noi presupun faptul că ciclonii şi anticiclonii sunt datoraţi mişcărilor
ondulatorii (unde Rossby) ale zonei frontale planetare înalte şi implicit ale curentului jet,
precum şi a legăturilor lor cu structura câmpului termobaric din troposfera mijlocie-
inferioară şi de la sol. Creşterea amplitudinii undelor determină întărirea câmpului baric din
dorsalele şi talvegurile barice de înălţime, mergând până la individualizarea de nuclee
ciclonice (L - low pressure) şi anticiclonice (H - high pressure) de altitudine marcate prin
izohipse (linii care unesc puncte cu aceeaşi presiune în atmosfera liberă) închise. La nivelul
solului ciclonii şi anticiclonii sunt corespunzători arealelor de divergenţă, respectiv
convergenţă din altitudine.

Relaţia dintre mişcarea aerului în altitudine şi repartiţia ciclonilor la nivelul solului
(http://earth.usc.edu/~stott/Catalina/WeatherPatterns.html)
2.3. Structura ciclonului tânăr
Ciclonul tânăr este format din două fronturi atmosferice : cald în partea anterioară cu
un sistem noros mai bine dezvoltat pe orizontală şi rece în partea posterioară cu nori foarte
dezvoltaţi pe verticală. Succesiunea de fenomene asociată ciclonului tânăr de-a lungul unei
linii imaginare care intersectează cele două fronturi indică într-o primă fază fluxurile de
fenomene asociate frontului cald iar apoi cele specifice frontului rece (aceste aspecte au fost
detaliate în secţiunea anterioară a cursului).
34
http://www.eoearth.org/article/Mid-latitude_cyclone
2.4. Repartiţia ciclonilor extratropicali
- între 20-80 ° latitudine nordică (40-70 ° latitudine sudică), cu deosebire la

nord de paralela de 40 °, deasupra oceanelor şi mai frecvent în anotimpul rece al anului;
- iarna: în nordul Oceanului Atlantic (lângă I. Newfoundland, Islanda), în
bazinul Mării Mediterane, în bazinul nordic al Oceanului Pacific (I-lele Aleutine);
- vara: în Atlanticul de Nord, bazinele fluviilor Obi şi Enisei etc;
- România este afectată îndeosebi de Ciclonul Islandez şi de ciclonii
mediteraneeni.
Traiectoriile tipice ale ciclonilor (http://www.eoearth.org/image/Midlatitude_cyclone_paths.gif)
2.5. Fenomene de risc asociate
35
Furtunile asociate ciclonilor extratropicali reprezintă hazarde cu potenţialitate majoră

de risc pentru zona temperată, întrucât pot afecta areale cu mari densităţi de populaţie şi
numeroase obiective economice.
Cele mai puternice furtuni se formează la contactul dintre masele de aer polar şi cele
tropicale, caracterizate prin contraste
termice puternice. Aceste furtuni
însoţesc depresiunile ciclonale (arii cu
presiune atmosferică scăzută) care se
deplasează de la vest spre est şi ocupă
Ciclon extratropical – imagini satelitare suprafeţe uriaşe, de sute de mii de

kilometri pătraţi.
Principalele fenomene de risc asociate ciclonilor extratropicali sunt:
- în perioada caldă a anului: precipitaţii abundente cărora le sunt asociate viituri şi
inundaţii, viteze ridicate ale vântului, fenomene orajoase şi căderi de grindină
mai ales la trecerea fronturilor reci;
- în perioada rece a anului: ninsori abundente care determină dificultăţi în utilizarea
căilor de comunicaţie terestre, intensificarea vitezei vântului care determină
apariţia viscolului, depuneri solide.
Europa de Vest este una din zonele frecvent afectate de furtuni extrem de violente,
consemnate încă din perioada Evului Mediu, cu importante pagube materiale şi pierderi de
vieţi omeneşti. Cel mai mare dezastru a fost înregistrat în noiembrie 1570, când o furtună a
omorât 400.000 de persoane pe coastele vestice ale continentului.
În perioada 24 decembrie 1999 - 2 ianuarie 2000, pe teritoriul Franţei, Germaniei şi
Elveţiei s-au produs furtuni considerate drept cele mai puternice din ultimii 50 de ani, fiind
distruse întinse suprafeţe de pădure, parcuri şi clădiri istorice. Descrise ca atingând “limita
extremă a posibilului”, acestea au provocat moartea a peste 60 de persoane, au distrus reţelele
electrice pentru 2 milioane de case şi au determinat închiderea temporară a majorităţii
aeroporturilor din aceste ţări. Cele mai mari distrugeri au fost înregistrate în Franţa, datorită
ploilor abundente şi rafalelor de vânt care au atins viteze de 180-200 km/h.
În aceeaşi categorie se încadrează furtuna Kyril, care s-a abătut în luna ianuarie 2007
asupra părţilor nordică şi centrală ale Europei, din Insulele britanice şi până în Ungaria,
provocând moartea mai multor zeci de persoane şi pagube considerabile.
36
Abătându-se asupra unor teritorii cu mare densitate de populaţie, acest tip de furtuni
poate produce importante daune (distrugerea sau deteriorarea spaţiilor împădurite,
obiectivelor economice, reţelelor electrice, clădirilor, perturbarea reţelelor de transport etc.)
şi pierderea de vieţi omeneşti.
Temă de reflecţie nr. 5: Explicaţi de ce Europa Vestică este foarte vulnerabilă la
acţiunea furtunilor extratropicale.
3. Fenomene de risc asociate norilor Cumulonimbus
Norii de tip Cumulonimbus se dezvoltă atât pe cale frontală cât şi pe cale convectivă
amplificaţi pe alocuri de factorul orografic.
3.1. Ploile abundente

Ploile abundente fac parte din categoria fenomelor meteorologice periculoase, cu
efecte directe asupra mediului şi activităţilor umane, făcând obiectul unor mesaje de
avertizare din partea instituţiilor de profil.
Ploile se pot caracteriza prin cantitate (măsurată în litri pe m²), prin intensitate
(mm/minut) şi prin durată (minute sau ore). Ploile torenţiale sunt caracterizate printr-o mare
intensitate, adică prin cantităţi mari de apă căzute într-un timp foarte scurt.
Ploile cu cantităţi şi intensităţi deosebite pot genera viituri de tip ,,flash-flood’’ care
sunt tot mai frecvente în România în ultima perioadă de timp, alunecări de teren, curgeri
noroioase şi eroziunea acerbă a solului
Ploi abundente asociate norilor Cb Viitură spontană

Zona mediteraneeană înregistrează adesea averse extrem de violente. Astfel, la Cairo
(Egipt), deşi cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 32 mm/an, din care 4 mm în luna
noiembrie, în data de 2 noiembrie 1994 au căzut circa 250 mm de apă doar în 2 ore, blocând
aeroportul, metroul, întreaga aglomeraţie caireză în suprafaţă. În tot Egiptul, episodul a
cauzat moartea a 300 de persoane.
37
În România, intensitatea medie cea mai mare înregistrată la o ploaie a fost de 6,63
mm/min, în Bărăgan, la data de 27 mai 1939. Cea mai mare cantitate de precipitaţii căzute
în 24 de ore s-a înregistrat la C. A. Rosetti, în Delta Dunării, la 30 august 1924 şi a fost de
530,6 mm.
3.2. Vijeliile
Vijelia reprezintă o manifestare atmosferică foarte caracteristică spaţiului geografic
în care este situată România. Vijeliile sunt manifestări atmosferice care preced deseori o
celulă convectivă cu puternici curenţi descendenţi şi constă în intensificări bruşte ale
vântului (peste 8 m/s) şi schimbări rapide de direcţie a acestuia. Creşterea vitezei vântului
este însoţită şi de o schimbare a direcţiei acestuia, de cele mai multe ori la fel de rapidă, şi
care poate atinge chiar 180°. La declanşarea unei vijelii, temperatura aerului marchează o
scădere pronunţată, în timp ce presiunea atmosferică şi umezeala relativă a aerului prezintă
creşteri bruşte.
Vijelia precede sau însoţeşte
norii orajoşi (Cb), motiv pentru care ea
poate fi asociată cu precipitaţii sub
formă de aversă, descărcări electrice şi
căderi de grindină. Din cauza prafului
ridicat de pe sol de vântul intens,
vizibilitatea orizontală scade foarte mult
în timpul vijeliei, iar cerul primeşte un
aspect întunecat, ameninţător.
Intensificările deosebite ale vitezei
vântului se asociază puternicilor curenţi
Secţiune printr-un nor Cb descendenţi, asemănători unei cascade
(sursa http://content.answers.com) de aer rece, care se întâlnesc sub norii
Cb. Sfârşitul vijeliei este la fel de brusc ca şi începutul său, iar durata fenomenului este
scurtă, rareori depăşind o jumătate de oră.
În afara tornadelor şi a vijeliilor, există şi alte mişcări de tip vârtej, care nu sunt
asociate norilor Cumulonimbus şi au dimensiuni mai mici, efectele lor, chiar dacă uneori pot
fi păgubitoare, resimţindu-se numai la scară locală. Dintre aceste fenomene se pot aminti:
Diavolii de praf, care apar în Australia, deasupra unor zone netede, foarte puternic
încălzite de radiaţia solară, ceea ce determină dezvoltarea unei convecţii intense. Unele surse
38
bibliografice le denumesc “willy-willies”, deşi, de fapt, această denumire este specifică

ciclonilor tropicali care evoluează în bazinul estic al Oceanului Indian şi în NV Australiei.
Dacă gradientul termic vertical este mai mare decât cel normal, se ajunge la o puternică
instabilitate, mişcările verticale ascendente putând primi şi un sens de rotaţie.
Mountainados, caracteristice regiunilor din SV SUA, care se prezintă ca nişte
vârtejuri orizontale pe pante (rulouri), în general de dimensiuni mici. Dacă la baza pantei
întâlnesc un obstacol, rulourile orizontale se pot separa în două părţi, care se ridică către
verticală (Bryant, 1991).
Vârtejurile pot fi create şi de incendii sau de explozii foarte puternice (nucleare).
Spre exemplu, există mişcări de tip vârtej care apar pe versanţii “sub vânt”, bine împăduriţi,
care sunt afectaţi de incendii naturale, temperaturile foarte ridicate generând mişcări
ascendente foarte intense, asociate şi cu o componentă circulară orizontală, ceea ce imprimă
întregului ansamblu o mişcare de tip vârtej.
În sfârşit, mai trebuie amintit şi fenomenul cunoscut sub numele de turbulenţă în cer
senin (Clear Air Turbulence - CAT), binecunoscut piloţilor avioanelor care zboară la
altitudini mari. Este vorba de turbulenţa datorată curenţilor fulger din partea superioară a
troposferei şi de la baza stratosferei, fenomen care este foarte greu de identificat şi de
prognozat, din cauza lipsei norilor care să indice prezenţa acestor mişcări intense ale aerului.
3.3. Descărcările electrice (orajele)

Orajele reprezintă una sau mai multe descărcări bruşte de electricitate atmosferică,
ce se manifestă printr-o lumină scurtă şi intensă (fulger) şi printr-un zgomot sec sau printr-
un bubuit surd {tunet). Orajele sunt asociate norilor Cb şi, în general, sunt însoţite de
precipitaţii cu caracter de aversă, sub formă de ploaie, grindină, măzăriche moale, măzăriche
tare sau, mai rar, de ninsoare.
După localizarea în spaţiu şi modul de manifestare, fulgerele au fost clasificate în trei
tipuri principale (Instrucţiuni pentru observarea, identificarea şi codificarea norilor şi a
fenomenelor meteorologice, 1986):
a) Descărcări interne sau fulgere în pânză, care se produc în interiorul norului orajos
şi se manifestă printr-o iluminare difuză, în care nu se poate identifica un canal net delimitat.
b) Descărcări la sol sau trăsnete, care au aspectul unor scântei imense, ce se
formează între norul Cb şi suprafaţa terestră. Au o traiectorie sinuoasă şi, de obicei, prezintă
ramificaţii orientate în jos, care pleacă dintr-un canal principal net conturat (fulger în linie
sau în bandă).
39
c) Fulgere liniare, care se observă sub forma unor descărcări sinuoase, adesea
ramificate, care pornesc dintr-un canal bine conturat provenit din norul orajos, dar fără să
atingă suprafaţa terestră.
În funcţie de natura impulsului care le generează, se deosebesc: oraje locale (termice
sau de insolaţie), oraje frontale (specifice fronturilor reci, dar fiind posibile şi la trecerea
fronturilor calde) şi oraje oro grafice (Iliescu, 1989).
Orajele locale apar
în interiorul unei mase de
aer mai rece, care ajunge
deasupra unei suprafeţe de
uscat puternic încălzite.
Covecţia termică duce la
apariţia norilor Cumulus
(Cu), apoi la transformarea
lor în nori Cb cu mare
Fenomene orajoase (sursa www.nationalgeographic.com) dezvoltare pe verticală
(celule convective foarte puternice, în care viteza curenţilor ascendeţi şi descendeţi poate
depăşi 100 km/h), care generează descărcări electrice. Orajele locale durează puţin, au o
intensitate mică şi o repartiţie spaţială punctiformă, izolată.
Orajele frontale sunt asociate, în primul rând, fronturilor reci (mai ales celor de
ordinul II), norii Cb apărând în urma ridicării violente a aerului cald preexistent de către
aerul rece. Orajele de front rece pot să apară în orice anotimp, atât ziua, cât şi noaptea. Oraje
se pot produce şi la trecerea unui front cald, acest lucru întâmplându-se vara, în condiţiile
unei stratificaţii termice a aerului deosebit de instabile. Orajele frontale au o intensitate şi o
durată mai mare decât cele locale.
Orajele orografice sunt asociate norilor Cb care se formează ca urmare a mişcărilor
turbulente ascendente foarte intense ale aerului umed pe pantele expuse ale masivelor
deluroase mai mari şi ale versanţilor muntoşi. Orajele orografice pot fi, prin urmare, de
origine frontală, dar şi termică (locală).
Efectele descărcărilor electrice se pot analiza cel puţin sub două aspecte: cel al
impactului asupra fiinţelor vii, respectiv cel al pagubelor materiale, inclusiv asupra mediului
natural. Sub norii orajoşi (dipoli noroşi), intensitatea câmpului aeroelectric variază intre
1.000 şi 10.000 V/m. Ca urmare, între capul şi picioarele unei persoane aflate în zonă poate
să apară o diferenţa de potenţial de 700 V în faţa norului Cb, respectiv de 1.700-17.000 V
40
sub norul Cb. Dacă persoana respectivă se află în apropierea unei linii electrice de înaltă
tensiune, diferenţa de potenţial poate ajunge până la 40.000-140.000 V. Acest lucru
diminuează permeabilitatea celulară pentru substanţele nutritive primare, ceea ce conduce la
scăderea intensităţii proceselor generatoare de energie, situaţie concretizată prin afectarea
stării de sănătate, ca şi prin oboseală, slăbiciune, somnolenţă etc. (Ionac, 1998). Când
trăsnetul atinge suprafaţa terestră, curentul electric se răspândeşte în zona înconjurătoare. La
persoanele care stau cu membrele inferioare depărtate sau sunt în mişcare în apropierea
locului de impact al trăsnetului cu solul (de exemplu, pe terenuri de sport etc.), apare o
diferenţă semnificativă de potenţial electric între cele două membre inferioare {potenţialul
de pas), din cauza rezistenţei electrice mai mari a suprafeţei terestre faţă de corpul uman.
Descărcarea electrică va intra printr-un picior şi va părăsi corpul prin celălalt picior.
În cazul în care o persoană este lovită de trăsnet {lovitura directă), efectele sunt şi
mai grave. Corpul uman este bun conducător de electricitate. În urma recepţionării unui
trăsnet, ceea ce presupune temperaturi foarte ridicate, se produce o evaporare bruscă a apei
din corp, rezultând astfel arsuri foarte grave, care pot să cauzeze decesul. De asemenea,
trăsnetul afectează vasele de sânge şi nervii, putând produce paralizii temporare şi senzaţii
de leşin. Dacă frecvenţa descărcărilor coincide cu cea a “undei T” care apare în ritmul
cardiac, se poate ajunge la oprirea funcţionării inimii, deci la un deces rapid prin stop cardiac.
Descărcarea poate intra în corp prin orificiile capului, ajungând la creier. Deoarece acesta
din urmă este “îmbrăcat” într-o soluţie sărată, bună conducătoare de electricitate, apar
schimbări în structura celulelor, urmate de leziuni şi îmbolnăviri. Trăsnetul mai poate
produce ruptura membranei timpanelor, cataractă oculară, traume psihice (depresii,
tulburarea somnului, stări de anxietate). Desigur, există şi situaţii de excepţie, care au rămas
în documentele cercetătorilor, aşa cum este cazul unui american, pe nume Ray Sullivan, care
a supravieţuit după ce a fost lovit de trăsnet de nu mai puţin de 7 ori! Cele mai afectate de
descărcările electrice sunt persoanele care poartă asupra lor sau sunt în contact cu obiecte
având componente metalice (agricultori, alpinişti, militari etc.). Riscul poate fi mare şi
pentru cei care participă la activităţi sau manifestări în aer liber, care atrag un mare număr
de spectatori (competiţii sportive, concerte, mitinguri etc.).
Descărcările electrice pot produce şi mari pagube materiale, respectiv distrugeri ale
mediului natural. Astfel, de foarte multe ori, orajele stau la originea incendiilor de diferite
tipuri (ale vegetaţiei naturale, ale construcţiilor etc.), sau produc deteriorarea obiectelor bune
conducătoare de electricitate, fie singulare (reţelele de transport al energiei electrice), fie
încorporate în diferite ansambluri, inclusiv în locuinţe. Orajele pot provoca leziuni
41
vegetaţiei, afectând starea fiziologică a plantelor. Un pericol deosebit îl reprezintă orajele

pentru aeronave, în primul rând pentru cele aflate în zbor. Din acest motiv, regulamentele
aviaţiei civile interzic zborul prin norii orajoşi. De asemenea, activitatea normală din bazele
de lansare a rachetelor spaţiale (Centrul Spaţial “John F. Kennedy” al SUA din Florida, baza
spaţială a Franţei de la Kourou - Guyana Franceză, cosmodromul de la Baikonur - Kazahstan
etc.) poate fi serios perturbată de descărcările electrice, de multe ori momentul lansării fiind
amânat până la dispariţia orajelor din apropierea bazelor respective. Spre exemplu, Apollo
12 a fost lovit de trăsnet de 2 ori imediat după decolare, misiunea fiind în mare pericol. Ca
urmare a acestui eveniment, NASA a declanşat un program complex de studiere şi combatere
a descărcărilor electrice, inclusiv construirea unei reţele de cabluri metalice, cu diametrul de
1,25 cm, pe post de paratrăsnet pentru arealul bazei spaţiale “John F. Kennedy”.
Repartiţia geografică a orajelor, rezultată mai ales din analiza imaginilor satelitare,
indică un maxim pe Glob al frecvenţei acestor fenomene în regiunile cuprinse între 15° lat.
N şi 30° lat. S, cele mai multe descărcări electrice caracterizând Zona Convergenţei
Intertropicale (ZCIT). În timpul verii boreale, când talvegul ecuatorial este situat între 15° şi
25° lat. N, activitatea orajoasă este concentrată în America Centrală, SE Americii de Nord,
partea nordică a Americii de Sud, Africa de Vest şi bazinul Congo, partea nordică a Indiei şi
Asia de Sud-Est. În timpul verii australe, descărcările electrice au frecvenţa cea mai mare tot
de-a lungul talvegului ecuatorial, centrat, în acest anotimp, între 5° şi 10° lat. S, precum şi
în zone situate până spre 30° lat. S: Bazinul Congo, Africa de Sud, Brazilia, Indonezia, N
Australiei (Barry, Chorley, 1998). Este evident faptul că descărcări electrice se întâlnesc şi
la latitudini mai mari, subtropicale şi temperate, unde pot să apară în tot cursul anului, dar
având frecvenţa predominantă la sfârşitul primăverii şi vara. Sub aspectul riscului, acestea
sunt zonele cele mai vulnerabile, deoarece aici trăiesc cei mai mulţi locuitori şi sunt
concentrate cele mai importante bunuri materiale.
România, prin aşezare şi condiţiile sale fizico-geografice, reprezintă un teritoriu
favorabil apariţiei descărcărilor electrice. Activitatea orajoasă, moderată în ansamblul ei, se
poate produce în tot cursul anului, dar frecvenţa maximă apare în intervalul mai-august.
Diversitatea condiţiilor fizico-geografice, în primul rând relieful variat, creează diferenţieri
în ceea ce priveşte repartiţia spaţio-temporală a orajelor. Pentru diferenţieri regionale ale
activităţii orajoase se poate face apel la gradele de keraunicitate, stabilite în funcţie de
valoarea indicelui de keraunicitate K (Iliescu, 1989). Acesta redă, în mod sintetic, repartiţia
temporo-spaţială a descărcărilor electrice. Calculul lui K se face după formula:
K = n · D · N · 10-5
42
unde n - numărul anual mediu de zile cu oraje (în România, cu valori posibile între
15-35 zile); D - durata anuală medie a orajelor (cu valori între 40-120 ore); N - numărul
anual mediu de oraje pe 100 km2 (cu valori între < 100 şi 400); 10’ - factor introdus pentru
uşurarea calculelor.
Harta regionării teritoriului României pe cele şase grade de keraunicitate, marchează
o valoare minimă a lui K, cuprinsă între 0 şi 1, pentru regiunile din SE ţării, cu deosebire
pentru litoralul Mării Negre şi Delta Dunării. Cel mai mare grad de keraunicitate (K > 15) a
fost determinat pentru Carpaţii Meridionali, Munţii Banatului, Munţii Apuseni şi Subcarpaţii
Getici. Valorile extreme ale lui K sunt cuprinse între 0,5, la Mangalia, şi 30,4, la staţia
meteorologică Parâng.
Cea mai mare vulnerabilitate a teritoriului faţă de descărcările electrice se întâlneşte
în Subcarpaţii Getici, Podişul Getic şi în partea vestică şi centrală a Câmpiei Române, aceste
regiuni fiind caracterizate, pe lângă un indice de keraunicitate ridicat (între 9 şi 15), şi printr-
o intensă şi diversă activitate antropică, inclusiv în aer liber (agricultură, exploatări miniere
în cariere etc.). Regiunile montane, care au cea mai mare valoare a indicelui de keraunicitate,
prezintă o vulnerabilitate mai mică faţă de descărcările electrice, având în vedere gradul de
populare mult mai redus al acestor zone.
3.4. Grindina
Grindina este o formă de precipitare atmosferică apărută în nori Cb cu puternici
curenţi ascendenti şi descendenţi, de formă sferică sau neregulată, cu diametru foarte variabil
şi straturi succesive de gheaţă mată şi transparentă.
În mod excepţional, diametrul grindinii a atins 90 mm, fenomen petrecut la Sydney,
la data de 18.03.1990. Cel mai frecvent, structura unui grelon se prezintă sub forma unui
nucleu, înconjurat de straturi alternative de gheaţă opacă şi transparentă. Într-un grelon
obişnuit se pot întâlni până la 5 straturi, dar în cazurile excepţionale s-au identificat 20 de
astfel de straturi alternative de gheaţă opacă şi transparentă.
43
Geneza grindinii este legată de norii Cb cu mare dezvoltare pe verticală (Cb

capillatus), în care există curenţi ascendenţi şi descendenţi foarte intenşi. Nucleul grelonului
de grindină este reprezentat de un bob de măzăriche moale, format în partea superioară a
norului Cb, în urma sublimării vaporilor de apă. Purtat de curenţii descendenţi până în zona
mediană a norului, unde predomină picăturile de apă în stare suprarăcită, în jurul bobului de
măzăriche moale se depune un strat de gheaţă transparentă, ca urmare a îngheţării acestor
picături. Transportat de curenţii ascendenţi din nou spre partea superioară din nor, bobul de
grindină se acoperă cu un strat de gheaţă opacă. Curenţii descendenţi aduc din nou bobul de
grindină în zona mediană, unde se depune un alt strat de gheaţă transparentă şi în urma
repetării acestor mişcări ascendente şi descendente, grelonul ajunge la dimensiuni, respectiv
la greutăţi care înving forţa curenţilor ascendenţi şi cade la suprafaţa terestră. Alte condiţii
necesare formării grindinii sunt: o cantitate mai mare de apă lichidă între baza norului şi
nivelul de îngheţ al picăturilor mari; umezeală specifică mare la sol (7-10 g/kg); deficit de
umezeală mic până la înălţimi mari; două treimi din masa norului să se situeze mai sus de
izoterma de -5° C; temperatura la partea superioară a norului Cb să fie cuprinsă între -30 şi
-60° C; temperatura maximă la sol să fie mai mare sau cel mult egală cu temperatura de
cumulizare, iar nivelul de cumulizare să nu se situeze prea sus (Bălescu, Militam, citaţi de
Cristea, 2000). Specific grindinii este faptul că ea cade pe fâşii, arealul afectat fiind relativ
îngust şi cu delimitări foarte nete.
De cele mai multe ori, căderile de grindină sunt asociate cu alte fenomene specifice
norilor Cb: precipitaţii intense, descărcări electrice, intensificări ale vitezei vântului. Prin
urmare, astfel de fenomene au o largă răspândire pe Glob, începând cu zonele ecuatoriale şi
terminând cu cele subpolare, în timpul scurtei perioade calde a anului.
Efectele grindinii. La latitudini temperate, grindina este specifică sezonului cald. Prin
efectul mecanic (de lovire), greloanele de grindină produc pagube foarte mari culturilor
agricole, de multe ori acestea fiind iremediabil compromise.
Grindina are şi alte consecinţe negative: spargerea
suprafeţelor de geamuri, a ţiglelor, deteriorarea obiectelor
metalice mai puţin rezistente (de exemplu, caroseriile de
automobile). Grindina poate produce şi victime umane,
Căderi masive de grindină decesul survenind în urma rănilor provocate de greloanele de

gheaţă. Un record în acest sens pare a fi deţinut de
Bangladesh, unde, în două situaţii cu căderi de grindină au murit circa 300 de persoane! În
România, grindina căzută în 20 iunie 1997 pe raza localităţilor Apele Vii şi Celaru (judeţul
44
Dolj) a cauzat moartea a patru persoane, localnicii afirmând că particulele de grindină au

atins dimensiunile unui ou de struţ, iar stratul de gheaţă format la sol a avut, în unele locuri,
o grosime de 50 cm. Este de menţionat şi grindina din 12 iulie 1997 de la Oradea, care a
cauzat pagube materiale apreciate la peste 3 miliarde de lei. De asemenea, diametrul
greloanelor grindinii căzute la Rucăr (judeţul Argeş), la data de 13 august 1999, a fost
apreciat la circa 80 mm! Pentru vara anului 2002 poate fi menţionată grindina din luna iulie
căzută în zona Panciu-Haret-Mărăşeşti (judeţul Vrancea), care a produs imense pagube
materiale (au fost distruse culturi de viţă de vie, solarii, geamuri ale locuinţelor etc.).
Efectele negative asociate grindinii, respectiv riscul pe care îl presupune acest
fenomen, sunt condiţionate de mai mulţi factori, cele mai mari pagube apărând în
următoarele situaţii (Bogdan, Niculescu, 1999): când se produce în plin ciclu vegetal al
diferitelor culturi; când este însoţită de vânturi tari; când diametrul greloanelor depăşeşte 10
mm; când durata fenomenului este mai mare de 15 minute; când, în urma căderii grindinii,
se formează un strat de gheaţă relativ gros, care se poate menţine până la câteva zile, afectând
grav culturile şi în acest mod; când fenomenul se produce după perioade lungi deficitare
pluviometric, fapt care favorizează eroziunea solului uscat, mai ales dacă terenul este situat
în pantă.
Vulnerabilitatea unui teritoriu faţă de grindină este condiţionată de frecvenţa
fenomenului, ce poate fi redată prin numărul mediu (n) şi numărul maxim anual (N) de cazuri
de grindină, la care se adaugă intensitatea precipitaţiilor în sezonul cald. Din acest punct de
vedere, în România, teritoriile cu vulnerabilitate mare (n între 2-6 zile/an, N între 5-10
zile/an) sunt cele din partea central-sudică a ţării - Câmpia Română, Podişul Getic,
Subcarpaţii Getici şi Subcarpaţii Curburii, caracterizate prin interferenţa circulaţiilor estice
şi vestice, respectiv printr-o puternică dezvoltare a norilor convectivi. Vulnerabilitatea cea
mai mică (n < l şi N> 4) revine zonelor cu influenţe continentale din E şi SE ţării (Câmpia
Moldovei, Podişul Dobrogei), celor cu influenţe pontice (litoralul, Delta Dunării), zonelor
cu influenţe oceanice din NV teritoriului (Câmpia Someşului, Câmpia Caşurilor) şi
regiunilor afectate de procese foehnale, cum este culoarul Turda-Alba Mia.
Dacă privim problema sub aspectul riscului faţă de grindină, trebuie să avem în
vedere şi valoarea pagubelor produse de acest fenomen. În acest context, cel mai mare risc
aparţine zonelor unde modul de utilizare a terenurilor este preponderent axat pe culturi
legumicole şi plantaţii pomi-viticole. Prin urmare, cele mai mari riscuri se vor întâlni în
zonele legumicole din jurul marilor oraşe de câmpie (Bucureşti, Craiova, Timişoara, Arad,
Constanţa, Iaşi, Galaţi), respectiv în bazinele pomicole şi zonele viticole, în primul rând cele
45
din Subcarpatii Getici şi Subcarpatii de Curbură. Cu alte cuvinte, se pot înregistra pagube
foarte mari şi în zonele cu grad mai redus de vulnerabilitate la căderile de grindină (Bogdan,
Niculescu, 1999).
Temă de reflecţie nr. 6: Explicaţi formarea vijeliilor, grindinei şi a tunetului.
4. Vânturi nepermanente şi neperiodice
4.1. Vânturi catabatice calde

Foehnul este vânt cald şi uscat frecvent pe pantele adăpostite ale lanţurilor montane
dezvoltate perpendicular faţă de direcţia vânturilor dominante.
Se poate spune că foehnul este omniprezent la nivel global mai cunoscute fiind
manifestările din nordul Munţilor Alpi (Foehn), estul Munţilor Sâncoşi (Chinook), estul
Munţilor Anzi argentinieni (Zonda).
În România foehnul se manifestă cu predilecţie în nordul Munţilor Făgăraş (Vântul
Mare), sud-estul Munţilor Apuseni, Subcarpaţii de Curbură, vestul Munţilor Anina (Coşava
- cu caracteristici asemănătoare Foehnului) în mare parte fiind vorba doar de procese de
foehnizare.
Principalele forme de impact asociate acestuia sunt:
- topirea bruscă a zăpezii urmată de inundaţii ca efect al acţiunii combinate dintre
temperatura ridicată şi viteza vântului;
- efectele distructive generate de viteza ridicată a vântului;
- inducerea unei stări de irascibilitate la nivelul organismului uman;
- creşterea probabilităţii de apariţie a incendiilor;
- anumite efecte climatice şi peisagistice: aridizarea climatului prin degradarea
regimului pluviometric, cu efect asupra trăsăturilor peisajului.
4.2. Vânturi catabatice reci

Vânturile catabatice reci sunt mişcări descendente ale aerului generate de scurgerea
gravitaţională a aerului rece, mai dens, pe pantele versanţilor.
Acestea au manifestări clasice pe litoralul dalmatic al Mării Adriatice (Bora),
litoralul caucazian al Mării Negre şi litoralul lacului Baikal.
Între efectele negative asociate se pot menţiona:
46
-doborâturi de arbori şi pagube la nivelul

diferitelor obiective economice;
-valuri mari în zonele de ţărm cu influenţă
asupra transporturilor maritime;
-afectarea culturilor agricole de către
temperaturile scăzute şi vitezele ridicate ale
vântului;
Doborâturi de pădure
(sudul Munţilor Tatra, Slovacia) -disconfort termic şi psihic în rândul populaţiei
umane.
4.3. Vânturi datorate efectului de canalizare – apar de-a lungul văilor importante,
în zonele de îngustare a acestora.
Răspândire – culoarul fluviului Rhon în Franţa (Mistralul), nordul Defileului Turnu
Roşu-Cozia de pe râul Olt, în România.
Efecte negative asociate vitezei foarte ridicate a vântului (90 m/s, la Boiţa, viteza
maximă semnalată în România).
4.4. Viscolul – fenomen de risc asociat vânturilor neperiodice

Acest fenomen de risc este tratat separat din două motive mai importante: pe de o
parte, el presupune şi prezenţa unui câmp de presiune atmosferică ridicată, iar pe de altă
parte, reprezintă un fenomen foarte caracteristic pentru areale destul de extinse de pe Glob,
unele dintre ele foarte bine populate şi cu un ridicat nivel de dezvoltare a economiei.
47
La latitudinile temperate,
viscolul este caracteristic iernii, dar el
poate să apară şi în anotimpurile de
tranziţie, spre sfârşitul toamnei sau la
începutul primăverii.
O primă problemă care se
ridică este aceea a definirii
fenomenului, respectiv a diferenţierii
care ar putea exista între viscol şi
furtuna de zăpadă. În România cel
Viscol, loc. Lehliu, 23.01.04,
sursa, http//:www.hazardero.home.ro puţin, această diferenţiere nu este
foarte clară, deşi, în mod obişnuit, termenul folosit este cel de viscol. Astfel, în Dicţionarul
meteorologic (Ţâştea şi colab., 1965), viscolul este definit ca fiind “un transport de zăpadă
deasupra suprafeţei Pământului, provocat de un vânt suficient de puternic şi turbulent, însoţit
sau nu de ninsoare”. În continuare, se face o distincţie între viscolul general, care reprezintă
o situaţie în care zăpada este puternic viscolită, fără a se putea aprecia dacă ninge sau nu, şi
viscolul cu ninsoare, în care se observă că ninge. Există mai mulţi termeni aproximativ
echivalenţi pentru viscol, cum ar fi transportul de zăpadă sau zăpada viscolită. De fapt, se
separă transportul de zăpadă la sol (respectiv până la 1,80 m) şi transportul de zăpadă la
înălţime sau zăpada viscolită (viscolul propriu-zis), care are loc la peste 1,80 m înălţime,
adică mai sus decât nivelul ochilor observatorului.
Din cele de mai sus rezultă că, pe de o parte, viscolul reprezintă un fenomen
meteorologic de risc asociat unei perturbaţii atmosferice extratropicale, conţinând un aer mai
cald şi mai umed, care vine în contact cu un câmp anticiclonic, caracterizat de un aer foarte
rece şi mai uscat. Această definiţie este valabilă atunci când se consideră simultaneitatea
viscolirii zăpezii cu căderea ninsorii. Pe de altă parte, dacă se are în vedere varianta conform
căreia în momentul viscolirii nu ninge, ci doar este spulberată zăpada căzută anterior, atunci
fenomenul trebuie asociat numai vântului puternic, care se manifestă în timpul instalării unui
regim anticiclonic.
În limbi de circulaţie internaţională, termenii echivalenţi pentru viscol sunt tourment
de neige (în limba franceză), snow storm (în limba engleză), blizzard (în engleza americană),
Schneegestober (în limba germană).
Factorii de risc asociaţi viscolului sunt multipli. În primul rând, este vorba despre
vântul puternic, care determină troienirea zăpezii (respectiv acumularea acesteia în dreptul
48
unor obstacole), dar având şi efecte mecanice importante. În al doilea rând, trebuie
menţionată scăderea semnificativă a temperaturii aerului, care poate fi privită din două
puncte de vedere: aerul foarte rece care se instalează în condiţiile existenţei unui regim
anticiclonic continental de iarnă, la care trebuie adăugată răcirea suplimentară datorată
vitezei mari a vântului, fapt care conduce la definirea noţiunii de temperatură echivalentă.
Cu cât temperatura aerului este mai mică şi viteza vântului este mai mare, cu atât temperatura
echivalentă va fi mai scăzută.
În al treilea, dar nu în ultimul rând, trebuie amintite şi depunerile groase de gheaţă,
rezultate în urma îngheţării precipitaţiilor lichide suprarăcite sau a fulgilor de zăpadă, la
contactul acestora cu obiectele de la sol care au o temperatură mult mai scăzută. Este vorba
de un fel de polei, dar de dimensiuni mult mai mari. În SUA şi în Canada, unde fenomenul
(ice storm) are o frecvenţă remarcabilă, se citează depuneri cu grosimi de 6 cm.
Efectele negative ale viscolului sunt numeroase. Pagubele cele mai mari se datorează
blocării, din cauza troienirilor, a activităţii din domeniul transporturilor, în primul rând a
celor rutiere şi feroviare, dar şi a celor aeriene. Au de suferit şi transporturile navale, din
cauza valurilor mari produse de vântul foarte intens, sau datorită depunerilor de gheaţă,
favorizate de temperaturile foarte scăzute. Cele mai multe victime provin din rândul
participanţilor la traficul rutier: accidente cauzate de carosabilul foarte alunecos; intoxicare
cu gazele de eşapament rezultate în urma funcţionării pe loc a motorului maşinii blocate de
zăpadă, cu scop de încălzire a habitaclului; moarte prin hipotermie. Mari distrugeri provoacă
şi depunerile de zăpadă sau de ploaie îngheţată pe diferite obiecte, cum ar fi conductorii
aerieni pentru energie electrică şi stâlpii lor de susţinere, ramurile arborilor etc. În acest fel
se poate ajunge uşor la întreruperea alimentării cu energie electrică, fapt care, pentru
regiunile foarte dens populate, reprezintă un adevărat dezastru, mai ales pe timp de iarnă.
Blocarea circulaţiei înseamnă, totodată, şi imposibilitatea accesului la unităţi economice,
medicale, de învăţământ, turistice etc. Temperaturile foarte scăzute favorizează îmbolnăviri
ale aparatului respirator şi cardio-vascular, ale ochilor (prin lovire directă cu particule de apă
în stare solidă sau din cauza albedoului foarte ridicat al zăpezii). De asemenea, în condiţii de
frig intens, creşte frecvenţa incendiilor din cauza funcţionării necorespunzătoare a
instalaţiilor de încălzit. Cele mai afectate de viscol şi de frig sunt persoanele fără adăpost,
marile oraşe unde aceste fenomene sunt prezente înregistrând, aproape în fiecare iarnă, zeci
sau chiar sute de victime din aceste cauze. Alte consecinţe negative datorate viscolului se
referă la imposibilitatea procurării hranei pentru oameni şi animale, la distrugerea
construcţiilor, dezrădăcinarea arborilor, spulberarea stratului de zăpadă cu rol termoizolator
49
şi de rezervă de apă de pe suprafeţele însămânţate de cu toamnă. De asemenea, este de

menţionat şi faptul că o eventuală topire bruscă a unor cantităţi mari de zăpadă poate genera
inundaţii catastrofale.
Repartiţia pe Glob a viscolului ca fenomen de risc are ca zonă tipică regiunile
continentale temperate locuite, la aceste latitudini viscolele având cele mai însemnate efecte
negative dintre toate fenomenele naturale care se produc în sezonul rece (Bryant, 1991),
Regiunile cele mai caracteristice sunt Europa Centrală şi de Est, teritoriile situate în partea
central-estică a Americii de Nord, ţinuturile din Orientul îndepărtat (Rusia siberiana, China,
Mongolia, Japonia). Arealele cele mai expuse sunt cele relativ plane şi care nu se bucură de
protecţia unui baraj orografic. Evident, viscole se produc şi în alte regiuni, inclusiv la
latitudini şi la altitudini mari, dar efectele lor sunt mai puţin importante sub aspectul
impactului asupra societăţii omeneşti, din cauza gradului foarte redus de populare sau chiar
a inexistenţei aşezărilor omeneşti. Totuşi, este de menţionat faptul că viscolele cele mai
intense şi mai frecvente se produc în Antarctica, ca urmare a marii stabilităţi a Anticiclonului
Antarctic şi a gradientul baric foarte intens care se dezvoltă între acest anticiclon şi brâul
minimelor subpolare existent în jurul continentului alb.
În America de Nord fenomenul de viscol, denumit aici blizzard, este foarte
caracteristic. Se poate spune că partea de SE a Canadei şi de NE a SUA reprezintă zona cea
mai tipică de pe Glob pentru viscol ca fenomen de risc. Aşa după cum reiese din fig. 24,
despre blizzard se vorbeşte când viteza vântului este de minimum 60 km/h, iar un blizzard
este considerat sever când viteza vântului atinge minimum 80 km/h, în ambele situaţii
temperatura aerului trebuind să fie de cel puţin -10° C (Bryant, 1991). Factorii principali
care favorizează apariţia frecventă şi intensitatea deosebită a furtunilor de zăpadă în acest
areal sunt următorii: larga deschidere a teritoriului spre N, ceea ce permite advecţii de aer
arctic, foarte rece; advecţiile de aer maritim tropical, cald şi umed, dinspre S şi SE
continentului (zona Golfului Mexic, respectiv ciclogeneza de coastă estică); prezenţa în
altitudine a unor nuclee (cut-off) sau talveguri foarte reci, asociate extinderii ondulaţiilor
curenţilor fulger mult către sud, în spaţiul situat la E de Munţii Stâncoşi. Istoria SUA şi a
Canadei a marcat multe evenimente de tip blizzard. De exemplu, în anul 1934 temperatura
aerului a scăzut până la -28° C, iar cascada Niagara a îngheţat aproape complet. În iarna
1976-1977, în zona Marilor Lacuri troienele au atins înălţimi de 6-9 m, zăpada trebuind să
fie transportată la distanţe mari cu trenul, pentru a micşora pericolul producerii de inundaţii
în urma topirii acesteia.
50
În ianuarie 1996, conform calculelor făcute, s-au depus aproximativ 5 miliarde de

tone de zăpadă, pe un teritoriu lung de circa 800 km, grosimea medie a stratului de zăpadă
atingând 75 de cm.
În primele două decade ale lunii ianuarie a anului 1998 s-a produs un dezastru fără
precedent în SE Canadei (zona Quebec), pagubele depăşind 4 miliarde de dolari canadieni.
Fenomenul a fost prezent şi în NE SUA, unde stratul de zăpada a atins 71 cm la New York
şi 100 cm la Boston. Din cauza distrugerilor provocate de depunerile de gheaţă (cu diametrul
până la 60 mm) şi de vântul puternic, circa 3.000.000 de persoane au fost private de energie
electrică, iar numărul accidentelor rutiere a fost impresionant. Practic, aceste regiuni sunt
afectate de blizzard în fiecare an, fenomenul extinzându-se uneori mult către sud, până în
statele situate în vecinătatea Golfului Mexic (de exemplu, în februarie 2003).
În Asia, suprafeţele care pot fi afectate de viscol sunt foarte extinse. Ca exemple mai
aparte, menţionăm viscolul din Kashmir (NV Indiei), din august 1996, care a provocat
moartea a 138 de pelerini care urcau spre un templu şi care, fiind vară, erau îmbrăcaţi uşor.
Evident, viscolul este ceva foarte obişnuit în zona Munţilor Himalaya, statisticile arătând că,
în medie, o persoană din patru care au urcat pe vârfurile de peste 8.000 m şi-a pierdut viaţa
din cauza viscolului, a frigului sau a avalanşelor de zăpadă.
În Europa, viscolele cele mai frecvente se produc în N Peninsulei Scandinavice, dar
ele pot afecta orice parte a continentului, fiind foarte caracteristice în Europa Răsăriteană şi
în Europa Centrală.
În România, viscolul se poate produce în oricare regiune a ţării, dar zonele cele mai
afectate sunt cele extracarpatice, mai precis Moldova, Dobrogea, centrul şi estul Câmpiei
Române. Condiţiile aerosinoptice tipice care favorizează apariţia viscolului sunt asociate, la
nivelul suprafeţei terestre, cu o advecţie de aer foarte rece, în condiţiile existenţei unui
maxim barometric în regiunile situate la N şi E de ţara noastră (dorsala Anticiclonului Est
European, dorsala Anticiclonului Scandinav, brâu anticiclonic extins zonal). De asemenea,
tot la nivelul solului are loc şi o advecţie de aer maritim tropical, cald şi umed, facilitată de
un ciclon mediteranean (retrograd), centrat în zona Mării Negre.
În altitudine trebuie să existe o dorsală sau un nucleu de aer foarte rece, cu deplasare
dinspre NNE. În aceste condiţii, la nivelul solului se va constata prezenţa unui vânt foarte
puternic, dinspre NNE sau NE {Crivăţul), vitezele înregistrate putând fi cuprinse între 50-
60 şi 180 km/h (14-17, respectiv 50 m/s). În funcţie de viteza vântului s-a făcut şi o
clasificare a viscolelor: moderate (6-10 m/s), puternice (11-17 m/s) şi violente (peste 17
m/s).
51
Perioada caracteristică de apariţie a viscolelor în ţara noastră este cuprinsă între lunile
noiembrie şi martie, ele putând să se producă, mai rar, şi în octombrie sau aprilie. Ca
exemplu, se poate menţiona intervalul 13-16 aprilie 1996, când, pe fondul scăderii
temperaturii cu câteva grade sub limita de îngheţ, s-au produs ninsori viscolite în special în
Moldova, unde stratul de zăpadă a atins grosimi cuprinse între 10 şi 64 cm.
Ultimii ani par a evidenţia o tendinţa de creştere a frecvenţei viscolelor în lunile
decembrie (1999, 2001) şi februarie (1999, 2001, 2003). De asemenea, tot pentru ultima
perioadă de timp poate fi menţionat viscolul din 20-23 ianuarie 1998, când, din cauza vitezei
mari a vântului, s-a produs “întoarcerea” apelor Dunării în zona de vărsare în Marea Neagră
şi au avut loc inundaţii pe braţele Sulina şi Sf. Gheorghe. În cazul viscolelor care afectează
Dobrogea, apar furtuni în zona de litoral şi probleme în activitatea porturilor de la Marea
Neagră, de pe Dunăre şi de pe canalul Dunăre - Marea Neagră. Spre exemplu, cu ocazia
viscolului din 20-21 noiembrie 1998, înălţimea valurilor în apropierea ţărmului a depăşit 6
m, în condiţiile în care, în larg, forţa vântului a fost de gradul 7-8. Ca urmare, au fost închise
toate porturile, în timp ce o barjă s-a răsturnat pe braţul Chilia, ceea ce a dus la blocarea
circulaţiei timp de mai multe zile. În aceeaşi perioadă sinoptică, în S Dobrogei s-au
înregistrat 7 zile consecutive cu depunere de chiciură, fapt care a provocat ruperi de fire,
urmate de întreruperea alimentării cu energie electrică şi a legăturilor telefonice clasice.
Frecvenţa medie anuală a zilelor cu viscol pe teritoriul României prezintă
diferenţieri: peste 6 zile în Bărăgan, 4 zile în Moldova, 2-3 zile în regiunile din S şi SE, circa
o zi în Banat, Crişana, Transilvania (fig. 26).
Durata medie a unui viscol, în cazul zilelor succesive, este cuprinsă între o zi şi peste
4 zile (în Bărăgan), iar în cazul zilelor nesuccesive, între <3 zile şi >9 zile (tot în Bărăgan).
Vulnerabilitatea teritoriului ţării faţa de viscol a fost apreciată în funcţie de doi
parametri (Bogdan, Niculescu, 1999): numărul mediu anual de zile cu viscol (N) şi grosimea
maximă absolută a stratului de zăpadă (G). Teritoriile cu vulnerabilitate mare (N între 4-9
zile, G între 120-175 cm) sunt cele din Podişul Moldovei şi partea estică a Câmpiei Române
(Bărăganul). Vulnerabilitatea este mică (N între 1-2 zile, G între 60-120 cm) pentru Câmpia
de Vest, Dealurile Vestice, Câmpia Olteniei, Podişul Getic şi Subcarpaţii Getici. În zonele
de munte, vulnerabilitatea este combinată, respectiv mică în depresiuni şi mare în zonele de
creastă, dar consecinţele negative sunt mai puţin grave, chiar şi decât în zonele cu
vulnerabilitate mică (Bogdan, Niculescu, 1999).
În istoria climatologiei româneşti, viscolul cel mai caracteristic este considerat cel
din februarie 1954, când s-au succedat, de fapt, patru intervale cu viscol: 1-4, 7-9, 17-19 şi
52
22-24 februarie (id.ibid.). Tot în această perioadă s-a înregistrat şi durata maximă a unui
singur viscol, care a fost de 48 de ore consecutive, în intervalul 3-4 februarie 1954
(Diaconescu, 1954, citat de Bogdan şi Niculescu, 1999).
Viteza maximă a vântului în cazul viscolelor din februarie 1954 a fost de 126 km/h
(35 m/s), înregistrată la Bucureşti-Băneasa, dar cea mai mare viteză a vântului în contextul
unui viscol a fost de aproape 200 km/h (55 m/s), valoare calculată la staţia meteorologică
Iaşi, în timpul viscolului din 4-7 ianuarie 1966 (Erhan, 1980, citată de Bogdan, Niculescu,
1999). În timpul viscolului din februarie 1954, pe arterele rutiere şi feroviare din Bărăgan,
Moldova şi Dobrogea, în special pe cele dispuse perpendicular pe direcţia dominantă a
Crivăţului (NV şi N în Podişul Moldovei, N şi NE în Bărăgan, NE şi E la vest de Argeş, N,
NE şi NV în Dobrogea) circulaţia a fost întreruptă între 7 şi 10 zile consecutive.
Este notabil faptul că, în ultimii ani, avertizările emise de către INMHGA privind
apariţia viscolului sunt mult îmbunătăţite, greutăţile care intervin fiind, în mare măsură, de
natură subiectivă, în primul rând din cauza lipsei de fermitate a organelor abilitate să închidă
temporar circulaţia, precum şi datorită nerespectării de către participanţii la traficul rutier a
restricţiilor care se impun în astfel de situaţii.
În acelaşi timp, trebuie să se accepte faptul că perturbările cauzate de viscol nu pot
fi evitate, situaţiile din statele nord americane menţionate anterior fiind edificatoare în acest
sens.
4.5. Vânturile locale cărora le sunt asociate furtunilor de praf şi nisip sunt
generate de advecţiile de aer rece şi mai dens care induce o puternică turbulenţă atmosferică.
Acestea sunt
raspândite în regiunile Furtună de nisip în Siria, 26.04.05 aride şi
semiaride, mai frecvente fiind în:
- Asia Centrală, cu deosebire în zona Deşertului Gobi;
- Peninsula Arabia (Simun);
- Deşertul Sahara (Sirocco, Harmattan);
53
- România (Suhovei), în sudul şi estul ţării.

Între efectele negative asociate se remarcă:
- eroziunea stratului de sol sau scoaterea din folosinţă a unor regiuni agricole prin
acoperirea stratului de sol cu nisip şi praf, fenomene care favorizează deşertificarea;
- disconfort la nivelul aparatului vizual, respirator şi auditiv.
Cele mai mari furtuni de acest fel s-au produs în :
- aprilie 1928, în stepa Ucrainei;
- martie 1936, în Podişul Preerilor din SUA;
- martie 1962, în nordul Africii;
- aprilie 1960 şi 1965, în România.
Temă de reflecţie nr. 7: Specificaţi regiunile cele mai vulnerabile la acţiunea

viscolului. Explicaţi frecvenţa redusă a zilelor cu viscol în interiorul arcului Carpatic.
5. Valurile de căldură şi frig
5.1. Valurile de căldură
54
Ca fenomene de risc de scurtă durată, valurile de căldură sunt specifice îndeosebi

regiunilor situate la latitudini temperate. Ele sunt asociate mai ales advecţiilor de aer
continental tropical, dar pot fi determinate şi de aerul maritim tropical continentalizat. În
cazul Europei, valurile de căldură se produc în condiţiile extinderii spre latitudini mai mari
a dorsalei Anticiclonului Azoric (caz tipic pentru Europa de Vest), respectiv a dorsalei
Anticiclonului Nord African (cu influenţă mai ales în Europa Sudică, Centrală şi de Sud-
Est). În aceste din urmă regiuni, advecţii de aer tropical pot să existe şi în asociere cu un
ciclon mediteranean, care acţionează în culoarul depresionar ce leagă bazinul Mării
Mediterane de zona Minimei Islandeze. De asemenea, în Europa de Est şi de Sud-Est valurile
de căldură apar şi în condiţiile unei circulaţii de est (dinspre Asia Centrală) sau de sud-est
(dinspre Asia de SV), dezvoltate la periferia nordică a Ciclonului Arab, respectiv în urma
acţiunii unui ciclon mediteranean cu caracter retrograd care activează în sud-estul Europei.
În cadrul observaţiilor climatice din România, valurile de căldură sunt evidenţiate
prin zilele tropicale (temperatura maximă diurnă > 30° C), zilele caniculare (temperatura
maximă diurnă > 35° C), respectiv nopţile tropicale (temperatura minimă diurnă > 20° C).
Perioadele cu temperaturi foarte ridicate au fost asociate proceselor sinoptice denumite
încălziri masive (Bogdan, Niculescu, 1999), prin această expresie înţelegându-se situaţiile
în care, la un număr semnificativ de staţii meteorologice, s-au înregistrat maxime termice
absolute > 40° C. Din cauza unicităţii lor, ele au fost denumite şi singularităţi termice
pozitive.
Riscurile asociate valurilor de căldură nu sunt de neglijat. Pentru organismul uman,
pragul fiziologic de confort termic corespunde unei temperaturi reale a aerului cuprinsă între
18,5-19,5° C (valoare determinată pentru termometrul umed) şi 22,5-23,5° C (valoare
măsurată la termometrul uscat). Cele două tipuri de temperaturi sunt utilizate în formulele
de determinare a temperaturii efective, care reprezintă temperatura percepută în realitate de
organismul uman. Mai precis spus, temperatura efectivă exprimă sintetic atât efectul
conjugat al temperaturii aerului, umezelii acestuia şi vitezei vântului asupra intensităţii
proceselor calorice ale organismului uman, cât şi nivelul echilibrului sau al dezechilibrului
dintre componentele bilanţului său energetic (Ionac, Ciulache, 2000). Pragul de confort
termic corespunde unei temperaturi efective cuprinsă între 14,5 - 15,5° C, pentru teritoriul
României aceste valori fiind caracteristice, în luna iulie, regiunilor deluroase din Subcarpaţi
şi din Podişul Transilvaniei. În zonele montane înalte (peste 1800 m), temperatura efectivă
în luna iulie este înjur de 11° C, în timp ce valorile cele mai mari, de 18 - 19° C, au fost
55
calculate pentru Banat şi Bărăgan, aici fiind vorba de un mediu “foarte cald”, care impune
un stres hipertermic accentuat (Ibidem).
Reglarea termică a organismului uman este asigurată de zona centrală homeotermă,
situată în hipotalamus, de aparatul respirator şi de zona cutanată periferică (pielea). Până la
temperaturi ale aerului de 37° C, disconfortul termic se datorează atât temperaturii ridicate,
cât şi umezelii scăzute. În aceste situaţii, care definesc comportamentul a calore, corpul
uman cedează aerului o parte din surplusul său de căldură prin radiaţie, convecţie şi
transpiraţie, evaporarea acesteia din urmă fiind însoţită de o scădere a temperaturii la nivelul
epidermei (Ionac, 1998). La peste 37° C în aer, disconfortul este asociat în principal
temperaturii, iar dintre procesele de cedare de către corpul uman a surplusului de căldură se
menţine doar transpiraţia. În acest fel apar pierderi importante de apă şi de săruri minerale,
ceea ce afectează aparatul circulator, buna irigare cu sânge a creierului, aparatul respirator,
ca şi buna funcţionare a aparatului renal. Foarte frecvente sunt şi insolaţiile, datorate
expunerii neprotejate la Soare. Se pot produce astfel: sincopa de căldură (ameţeli, greţuri,
stări de leşin); sindromul de declorurare (pierderi de săruri minerale de Na, K, Ca, Mg în
urma transpiraţiei excesive); şocul de căldură (hipertermia), când organismul nu mai poate
să-şi menţină echilibrul termic din cauza creşterii excesive a temperaturii aerului;
deshidratarea excesivă (sete, oboseală, epuizare fiziologică, confuzii mentale sau chiar
decesul, după circa 10 zile de lipsă de apă în zonele temperate, respectiv 15 ore în zonele
deşertice).
Valurile de căldură au şi alte consecinţe negative: accentuarea deficitului de
umezeală din aer şi din sol, dificultăţi în alimentarea cu apă (şi, din acest motiv, posibilitatea
apariţiei unor epidemii), afectarea capacităţii de muncă, dificultăţi în activitatea de
transporturi (topirea asfaltului, dilatarea şinelor de cale ferată), apariţia condiţiilor favorabile
declanşării incendiilor etc. Consecinţe tragice pot avea perioadele caniculare şi pe cale
indirectă, de exemplu în sensul creşterii numărului cazurilor de înec care se înregistrează în
timpul unor astfel de situaţii, foarte stimulative pentru practicarea scăldatului.
La scara Europei, cele mai afectate de valurile de căldură sunt regiunile sudice ale
continentului, unde perioadele caniculare pot depăşi destul de frecvent durata de 14 zile. Un
exemplu relativ recent aparţine verii anului 1998, când bazinul Mării Mediterane (Spania,
Franţa, Italia, Grecia, Turcia, Cipru etc.) a fost dominat mai multe săptămâni de aerul
continental tropical, advectat prin intermediul unei dorsale anticiclonice calde de origine
africană, în condiţiile în care curentul fulger subtropical era deplasat mult înspre nord.
Temperatura a depăşit frecvent 40° C, cea mai ridicată valoare atingând 46,6° C, la Siracusa.
56
Numărul total al victimelor căldurii s-a ridicat la câteva zeci, la care se adaugă mari pagube
materiale (compromiterea recoltelor) şi de mediu (incendii naturale declanşate pe fondul
temperaturilor foarte ridicate şi al uscăciunii excesive). Totuşi, această situaţie a avut şi un
aspect favorabil, în sensul că a determinat înregistrarea unor valori record în ceea ce priveşte
numărul turiştilor, care au luat cu asalt staţiunile de pe ţărmurile Mării Mediterane.
Ca şi în alte zone cu climat temperat, şi în România perioadele cu vreme excesiv sau
deosebit de călduroasă sunt caracteristice verii, când temperaturile medii zilnice depăşesc cu
5° C media multianuală sau când temperaturile maxime ating 35° C. Astfel, din cele 30 de
faze de încălziri masive din intervalul 1895-1994, cele mai multe s-au produs în luna august
(54,9%), urmată de luna iulie (40,9%), celelalte luni având procentaje mult mai mici
(septembrie 2,8% şi iunie 1,4%). Încălzirile masive sunt caracteristice în primul rând
regiunilor din sudul, sud-estul şi estul ţării, urmate, la mare distanţă, de regiunile din vest şi
nord-vest, respectiv de culoarele de vale din zonele montane (Bogdan, Niculescu, 1998).
Într-o astfel de fază s-a înregistrat şi maxima termică absolută din România: 44,5° C, în data
de 10 august 1951, la Râmnicelu, judeţul Brăila. Este de menţionat şi faptul că, pe fondul
încălzirii remarcabile care a caracterizat ultimul deceniu al secolului 20, la multe staţii
meteorologice din România (dar şi din alte ţări) s-au înregistrat temperaturi care, în prezent,
reprezintă maximele absolute pentru staţiile respective. Ca exemplu, menţionăm doar cazul
Staţiei meteorologice de la Cluj, unde cea mai mare valoare a temperaturii aerului din
istoricul măsurătorilor, de 37,0° C, s-a înregistrat la data de 11 august 1994.
Ca fenomene climatice de risc, valurile de căldură pot fi caracterizate şi prin valori
mai puţin ridicate ale temperaturii aerului, atunci când ele se produc în alte anotimpuri decât
cel de vară. Spre exemplu, astfel de situaţii pot apărea şi în timpul iernii, atunci când mediile
zilnice depăşesc cu 5-8° C mediile multianuale, respectiv când maximele zilnice ating sau
depăşesc 16-20° C. În condiţiile existenţei unui strat gros de zăpadă, aceste temperaturi
ridicate pot genera mari probleme din cauza topirii bruşte a zăpezii şi a dezgheţului de pe
cursurile de apă. Fenomenele sunt şi mai accentuate dacă încălzirea este asociată cu
precipitaţii lichide. Un exemplu deosebit de semnificativ îl reprezintă inundaţiile din
România din perioada 24 decembrie 1995 - 6 ianuarie 1996, considerate, ca intensitate şi ca
arie, cele mai mari inundaţii de iarnă din istoria observaţiilor organizate realizate în ţara
noastră. Inundaţiile menţionate au afectat 29 de judeţe, în primul rând pe cele din regiunile
intracarpatice, au cauzat decesul a 5 persoane şi pagube enorme, estimate la aproape
80.000.000 $ (au fost inundate 99.486 ha, respectiv au fost afectate peste 7.000 de
gospodării, 596 km de căi rutiere şi feroviare, 413 poduri şi podeţe, 112,5 km de linii
57
electrice, 48,5 km de linii telefonice, 51 de lucrări hidrotehnice). De asemenea, valurile de

căldură care se înregistrează la începutul primăverii pot determina declanşarea prematură a
ciclului vegetativ, ceea ce reprezintă un pericol potenţial în cazul unor eventuale răciri
ulterioare.
5.2. Valurile de frig

Reprezintă fenomene climatice de risc caracteristice zonelor subtropicale şi
temperate. Ele sunt determinate de advecţii de mase de aer foarte rece, arctic sau continental
polar. În cazul Europei, câmpul baric la nivelul suprafeţei terestre indică cel mai adesea
prezenţa unei dorsale a Anticiclonului Scandinav (mai rar a celui Groenlandez) sau a
Anticiclonului Est European. Şcoala
meteorologică norvegiană (Bjerknes, Solberg)
sublinia încă din anii 1920 că evoluţia unei
familii de cicloni de-a lungul Frontului Polar
se încheie cu un anticiclon de invazie, care
determină răciri foarte pronunţate. Mai recent,
Val de frig asociat cu căderi de zăpadă M. Leroux (1993) a dezvoltat teoria
în regiunea mediteraneană
Anticidonilor Mobili Polari (AMP), în
(sursa http://pics4.city-data.com)
contextul explicării mecanismelor
schimburilor meridionale de mase de aer şi de energie, respectiv al explicării repartiţiei
zonale a presiunii medii.
Anticiclonii Mobili Polari (Mobil Polar Highs - MPHs) reprezintă lentile de aer rece,
foarte dens, de grosime relativ mică (1,5 km), dar cu mare extindere pe orizontală (2-3000
km), formate prin răcirea la bază şi comprimarea aerului deasupra regiunilor polare.
Direcţia generală de deplasare a lor este V-E, ea primind o componentă meridională,
către zonele tropicale, trecând astfel peste latitudinile temperate, unde au o mare importantă
pentru variaţiile vremii.
Astfel de răciri se pot produce în cazul unei circulaţii nordice, ultrapolare (de NE)
sau tipice de NE (Atlas RSR, 1972-1979). Lipsa obstacolelor orografice majore în partea de
nord şi nord-est a Europei, la fel ca şi în nordul Americii de Nord, favorizează aceste advecţii
de aer foarte rece. Intr-o primă fază, advecţia rece poate fi asociată cu fenomenul de viscol.
Apoi se instalează un regim anticiclonic persistent, răcirea fiind accentuată de inversiunile
de temperatură şi de prezenţa stratului de zăpadă. De reţinut este şi faptul că răciri radiative
58
destul de intense se pot produce şi în condiţiile în care câmpul anticiclonic este asociat
dorsalei Anticiclonului Azoric, extinsă mult peste continentul european.
Valurile de frig se produc cel mai frecvent în timpul iernii. În România, cele mai
intense sunt considerate răcirile în care temperaturile minime zilnice ating sau coboară sub
-30° C. Deoarece aceste valori reprezintă, de multe ori, minime absolute pentru mai multe
staţii meteorologice, ele au mai fost denumite singularităţi termice negative, care se produc
în cadrul unor răciri masive ale vremii (Bogdan, Niculescu, 1999). Conform metodologiei
de lucru a INMH Bucureşti, dacă în lunile de iarnă temperaturile medii zilnice sunt mai
scăzute cu mai mult de 8° C faţă de mediile multianuale sau dacă în cea mai mare parte a
ţării se înregistrează minime mai coborâte de -20° C, se vorbeşte despre o vreme geroasă.
Advecţiile de mase de aer rece până în spaţiul geografic românesc sunt favorizate de
configuraţia de ansamblu a regiunilor situate la NV, N, NE şi E de ţara noastră. Astfel, de la
limita nordică şi cea estică a Europei, cu excepţia Munţilor Scandinavici (2481 m), respectiv
a Munţilor Ural (1894 m), altitudinile maxime nu depăşesc decât rareori 800 m, predominând
net valorile sub 400 m, ce caracterizează zonele de câmpie şi de podiş specifice nordului,
nord-estului şi estului continentului european. În aceste condiţii, se explică faptul că, în ciuda
poziţiei României într-o zonă străbătută de paralela de 45° lat. N, nu sunt foarte rare cazurile
în care minima termică zilnică cea mai scăzută din Europa se poate înregistra la o staţie
meteorologică de pe teritoriul ţării noastre (Moldovan şi colab., 2000a). Astfel de situaţii au
fost întâlnite şi în iarna 1999-2000.
Cele mai afectate de răcirile masive sunt regiunile extracarpatice, în primul rând
jumătatea estică a Câmpiei Române şi Podişul Moldovei, fapt ce subliniază rolul de baraj
orografic al Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Frecvenţa răcirilor masive în intervalul
1895-1994 arată că 47,3% dintre acestea s-au produs în E, SE şi S ţării, în timp ce regiunilor
din V, NV şi centrul României le-a revenit o pondere de numai 28,6% (Bogdan, Niculescu,
1999). Aceleaşi autoare subliniază faptul că, în intervalul de timp menţionat, s-au produs 41
de faze cu răciri masive (temperatura minimă absolută înregistrată la staţii meteorologice a
fost < -30,0° C), repartizate în 23 de ani. Cele mai multe răciri masive s-au produs în lunile
ianuarie (1963, 1954, 1985, 1938, 1940, 1942, 1943) şi februarie (1929, 1954).
Riscurile asociate valurilor de frig sunt numeroase. Cel mai afectat este organismul
uman, deşi acesta dispune de un anumit potenţial de adaptare la temperaturi scăzute
(comportamentul a frigore). În aceste situaţii, se intensifică procesul de termogeneză prin
contracţii musculare, atât voluntare (prin efectuarea unor exerciţii fizice), cât şi involuntare
(frisoane), respectiv se amplifică izolarea termică a organismului prin modificări în circulaţia
59
sângelui (vasoconstricţie periferică, reducerea conductivităţii termice a ţesuturilor). Dacă

aceste mecanisme nu funcţionează sau funcţionează într-o măsură insuficientă apar
degeraturi, se instalează starea de hipotermie şi, în cazul cel mai grav, se produce decesul
(Ionac, 1998). De asemenea, perioadele cu temperaturi scăzute afectează aparatul respirator
şi aparatul cardiovascular. Totuşi, majoritatea victimelor provin din categoria persoanelor
fără adăpost, moartea survenind mai ales prin îngheţ, îndeosebi pe fondul stării de ebrietate
indusă de consumul de alcool.
De asemenea, un număr considerabil de decese se datorează intoxicaţiilor cu
monoxid de carbon sau incendiilor, produse ca urmare a funcţionării sau utilizării
necorespunzătoare a instalaţiilor de încălzit. Temperaturile foarte scăzute perturbă şi
activitatea economico-socială, prin îngreunarea transporturilor (mari dificultăţi la pornirea
autovehicolelor, îngheţul carosabilului, contracţia şinelor de cale ferată), prin scăderea
presiunii în reţeaua de alimentare cu gaze naturale etc.
În multe ţări cu climat temperat continental, ultimii ani au fost marcaţi aproape în
fiecare iarnă de frecvente valuri de frig. În Europa, una dintre cele mai grele ierni a fost iarna
2002-2003, caracterizată atât prin temperaturi foarte scăzute, cât şi prin căderi importante de
zăpadă.
În Rusia spre exemplu, unde este considerată cea mai grea iarnă din ultimii 15 ani,
la începutul lunii ianuarie 2003 temperaturile au scăzut până la -48° C la nord de Sankt
Petersburg şi până aproape de -40° C la Moscova. În astfel de condiţii, în capitala Rusiei s-
au înregistrat, numai până la mijlocul lunii ianuarie 2003, peste 300 de victime din cauza
frigului. Tot în prima decadă din ianuarie 2003, în Polonia (unde au fost peste 200 de
victime) şi în Lituania s-au înregistrat -36,5° C, în Germania -31° C, în Scoţia -16° C,
temperaturi foarte coborâte consemnându-se şi în Slovacia, Ungaria, Finlanda, Ucraina etc.
Climatologii au apreciat că în zona Mării Baltice s-a înregistrat cea mai grea iarnă de după
1947, grosimea gheţii în Golful Botnic şi în Golful Finic atingând 70-80 cm.
Ca o observaţie referitoare la spaţiul central şi est european, este de remarcat
creşterea frecvenţei valurilor de frig în luna decembrie, îndeosebi în ultima decadă a lunii,
aşa cum s-a întâmplat în anii 1996, 1997, 1998, 1999, 2001, 2002. În acest context, se poate
aminti şi faptul că în România, în luna decembrie 2002 s-au produs trei valuri de frig, cu
minima termică cea mai coborâtă, de -34,4° C, înregistrată în 26 decembrie, la Întorsura
Buzăului.
60
Temă de reflecţie nr. 8: Specificaţi care sunt regiunile agricole de pe Glob cele mai
vulnerabile la invaziile de aer rece. Explicaţi de ce?
6. Seceta şi deşertificarea
Seceta şi deşertificarea sunt două hazarde cu perioade lungi de instalare, care produc
mari pagube, foamete şi boli pe teritorii întinse, în special, în ţările slab dezvoltate. Tendinţa
de extindere a acestor fenomene este în strânsă legătură cu modificările climatice globale şi
cu presiunea tot mai accentuată a societăţii omeneşti asupra mediului.
Pe plan internaţional, s-au desfăşurat mai multe programe de cercetare şi de ajutorare
a ţărilor puternic afectate. Sub egida ONU a fiost elaborată “Convenţia privind Combaterea
Deşertificării”, adoptată în 1994, la care a aderat şi România.
6.1. Seceta este fenomenul natural caracterizat prin apariţia unui deficit de umezeală
în aer şi în sol, ca urmare a scăderii surselor naturale de apă (precipitaţiilor, debitelor râurilor
şi rezervelor subterane de apă) sub nivelul
mediu, cu consecinţe directe asupra
plantelor.
Dezechilibrele hidrologice majore
din timpul secetelor influenţează în mod
negativ sistemele de producţie: aduc pagube
importante culturilor agricole şi în domeniul
creşterii animalelor, crează dificultăţi în
transportul fluvial şi în funcţionarea
hidrocentralelor ş.a.
Secetele se pot produce în orice regiune a Globului, dar cele mai puternice efecte se
înregistrează în regiunile aride, semiaride şi subumede, acolo unde ecosistemele se
caracterizează printr-o mare fragilitate.
Pentru România, conform criteriului Hellman de caracterizare a secetei, o perioadă
secetoasă este aceea în care nu au căzut cel puţin 0,1 mm precipitaţii timp de 14 zile
consecutive în intervalul octombrie-martie şi 10 zile consecutive în intervalul aprilie-
septembrie. În Bărăgan şi Dobrogea, durata medie a intervalelor secetoase este de peste 20
de zile, în Câmpia Română şi Podişul Moldovei de 15-19 zile, iar în restul ţării în jur de 17
61
zile. Deşi secetele se pot înregistra pe întreg parcursul anului, cele mai numeroase se produc
la sfârşitul verii şi începutul toamnei.
Teritoriile cele mai expuse secetei sunt situate în partea de sud-est a ţării (Bărăganul,
Dobrogea, sudul Podişului Moldovei). La nivelul întregii ţări, seceta din vara anului 2000,
prelungită până în iarna lui 2001, cea mai puternică din ultimii 100 de ani, a afectat peste 3,7
milioane hectare de teren. Nivelul râurilor a scăzut considerabil, Dunărea a înregistrat cel
mai scăzut nivel de la 1840 încoace (de când a început să fie monitorizat nivelul ei), cu
repercusiuni asupra transporturilor fluviale şi pagube uriaşe aduse armatorilor. A fost afectat
şi sistemul energetic naţional datorită nivelului scăzut în lacurile de acumulare: în noiembrie
2000 gradul de umplere a lacurilor de acumulare atinsese pragul alarmant de 20%, sistemul
energetic naţional intrând în iarnă cu un grad de umplere a lacurilor egal cu cel cu care ar fi
trebuit să iasă din iarnă. Pagubele aduse economiei naţionale au depăşit 3 miliarde dolari.
Pentru atenuarea efectelor secetei în agricultură se utilizează irigaţiile, se cultivă
specii de plante rezistente la uscăciune şi se folosesc diferite sisteme agrotehnice care reduc
pierderile de apă din sol.
6.2. Deşertificarea reprezintă fenomenul complex de degradare a terenurilor în

zonele aride, semiaride şi subumed-uscate datorită schimbărilor climatice şi activităţilor
umane.
62
Acest hazard este evident pe aproape 25% din suprafaţa uscatului terestru şi afectează
peste 110 ţări cu aproape un miliard de locitori, pe toate continentele, producând pagube
anuale evaluate la peste 40 miliarde de dolari (Bălteanu, Alexe, 2000).
Vulnerabilitatea la deşertificare
Deşertificarea este pusă în evidenţă printr-o întreagă serie de fenomene, cum sunt:
- modificarea treptată a covorului vegetal prin înlocuirea asociaţiilor de plante perene
cu plante anuale mai puţin valoroase şi restrângerea treptată a arealului acestora; distrugerea
covorului vegetal şi reducerea drastică a gradului de acoperire a solului;
- reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică şi în reţeaua hidrografică
datorită, în primul rând, reducerii cantităţii de precipitaţii;
- distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, deflaţie, aridizare, salinizare,
alcalinizare, formarea unor cruste;
- migrarea dunelor de nisip;
Fenomenul de deşertificare a atras atenţia opiniei publice mondiale în anii ‘70, când
în Sahel – teritoriu semiarid sub forma unei fâşii late de 200-300 km, suprapusă bordurii
sudice a deşertului propriu-zis al Saharei – s-au înregistrat câteva perioade cu secete
puternice, după ce, anterior, în anii ‘50 şi ‘60 s-a înregistrat o anumită abundenţă pluvială
concomitent cu obţinerea independenţei ţărilor de sub tutela colonială, debutul urbanizării
moderne, progrese sanitare etc. În perioada anilor ‘70 şi ‘80, s-a înregistrat însă o tendinţă
63
persistentă de scădere a cantităţilor anuale de precipitaţii, concretizată într-o secetă

prelungită, care s-a suprapus peste o perioadă de explozie demografică şi care a produs mari
suferinţe crescătorilor de animale şi ţăranilor legaţi de agricultura pluvială, foamete, migraţii
masive şi numeroase victime omeneşti.
Gravele dificultăţi de viaţă au avut consecinţe de ordin socio-politic (conflicte,
lovituri de stat) şi au suscitat emoţia umanitară în exterior, în anumite ţări dezvoltate.
Ecosisteme extrem de fragile, caracterizate prin precipitaţii reduse şi vegetaţie de
pajişti xerofile, cu plante adaptate la uscăciune şi care pot fi cu uşurinţă distruse prin
suprapăşunat şi utilizarea ca terenuri agricole, se găsesc nu numai în Sahel, ci şi în nordul şi
sudul Africii, în peninsula Arabică, în sudul Asiei, în America de Nord şi în Australia.
Perioadele secetoase înregistrate în ultimele decenii au avut urmări extrem de grave:
în partea de vest a Africii au pierit de foame 250 000 de persoane; în 1973 lacul Ciad îşi
restrânsese deja suprafaţa cu 2/3; în Sudan deşertul a înaintat în 7 ani cu 90-100 km, iar în
Mali s-a extins cu aproape 30% din suprafaţa iniţială (Bălteanu, Alexe, 2000).
Cauzele care determină deşertificarea sunt de ordin climatic şi antropogen, în cele
mai multe situaţii existând o strânsă interacţiune între ele.
Cauzele climatice cuprind reducerea cantităţilor de precipitaţii, modificarea
regimului acestora, încălzirea climei şi intensificarea vântului, acestea din urmă mărind
evaporaţia şi uscarea plantelor. Vânturile puternice care bat din aceeaşi direcţie determină
înaintarea dunelor mobile de nisip şi invadarea terenurilor utilizate de om. În deşertul Libiei,
imaginile realizate din sateliţi, pun în evidenţă dune de nisip care se deplasează spre valea
Nilului, sub influenţa vânturilor de nord-vest, cu o viteză de 260 m/an, fără a exista
posibilitatea de a fi oprite.
Cauzele antropogene cuprind suprapopularea şi utilizarea necorespunzătoare a unor
terenuri, mai ales atunci când se înregistrează perioade secetoase prelungite. Extinderea
terenurilor arabile şi suprapăşunatul favorizează spulberarea particulelor fine şi distrugerea
cu rapiditate a pojghiţei fertile de sol. Irigaţiile în exces practicate în terenurile semiaride
produc salinizarea puternică a solurilor. Creşterea unui număr prea mare de animale
provoacă o degradare accentuată a pajiştilor şi instalarea vegetaţiei xerofile, care protejează
mai puţin solul. Extinderea deşertului determină şi o migrare a populaţiei lipsite de hrană
spre oraşe şi instalarea ei, din motive de suprapopure şi lipsă de spaţiu, la periferiile acestora.
Ca urmare a deteriorării vegetaţiei din jurul marilor oraşe, acestea sunt invadate de dune
mobile de nisip (cazul capitalei Sudanului, Khartoum).
64
Fenomene alarmante de deşertificare se înregistrează şi pe teritoriul ţării noastre, în

Dobrogea, în estul Bărăganului şi în sud-estul Podişului Moldovei, unde secetele pelungite
se îmbină cu fenomene complexe de degradare a solurilor datorită uscăciunii. Aceste
fenomene cuprind pierderea de humus şi substanţe nutritive prin deflaţie şi prin eroziune (în
Dobrogea), formarea crustei, sărăturarea şi aridizarea solurilor.
Combaterea deşertificării include diferite măsuri legate de utilizarea durabilă a
terenurilor:
- utilizarea echilibrată a terenurilor agricole prin rotirea culturilor şi adoptarea unor
măsuri de protejare a solurilor;
- reducerea suprapăşunatului şi dezvoltarea unor surse alternative de venituri pentru
populaţie;
- introducerea unor metode biologice de fertilizare a solurilor şi utilizarea echilibrată
a surselor de apă;
Temă de reflecţie nr. 9: Explicaţi, pe scurt, cauzele deşertificării accentuate la sud de

Deşertul Sahara.

Bălteanu, D., Rădiţa, A.,(2001), Hazarde naturale şi antropogene, Editura Corint, Bucureşti
Bogdan Octavia, Niculescu Elena, (1999), Riscurile climatice în România, Academia Română,
Institutul de Geografie, Bucureşti
1. Clasificaţi ciclonii tropicali în funcţie de scara Saffir-Simpson.1 p.

2. Explicaţi de ce toradele se sting când ajung în spaţiile oceanice iar uraganele când ajung
pe uscat. 1,5 p.
3. Descrieţi efectele negative ale secetei. 1,5 p.
4. Măsuri de combatere a deşertificării. 2 p.
5. Descrieţi pe scurt modul în care se formează grindina.1 p.
6. Caracterizaţi fenomenul de viscol în cazul României. 3 p.
1 p of.
Aceste sarcini se vor preda la cea de-a doua întâlnire destinată consultaţiilor.
65
MODULUL III. Fenomene hidrice de risc

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu fenomenele hidrice de risc
La finalul acestui modul cursanţii ar trebui să poată:
- cunoaşte legile care guvernează procesele şi fenomenele hidrice de risc;
- realiza, analiza şi interpreta hărţile, diagramele sau a alte forme de
reprezentare grafică şi cartografică a fenomenelor hidrice de risc;
- realiza interconexiuni între diferite fenomene hidrice de risc, precum şi între
acestea şi manifestări periculoase de altă natură (ex. geomorfice)
Viiturile şi inundaţiile
2.1. Viiturile şi inundaţiile – definire.

Viiturile sunt fenomene hidrodinamice caracterizate printr-o crestere rapidă a
nivelelor şi debitelor până la o cotă de vârf, urmate de o scădere, în general, mai lentă decât
creşterea.
Unele dintre cele mai familiare, dar, în acelaşi timp, şi păguboase fenomene asociate
viiturilor sunt inundaţiile, care semnifică acoperirea temporară cu un strat de apă a spaţiilor
joase, riverane râurilor şi pârâurilor, ca urmare a creşterii nivelului apei şi a revărsării
acesteia peste maluri.
2.2. Elemente caracteristice ale undelor de viitură

Reprezentarea grafică a viiturilor poartă denumirea de hidrograf care, după formă,
poate avea aspect de monoundă (viituri singulare) sau pluriundă (viituri compuse).
Q (mc/s) Q (mc/s)
1000 1000
800 800
600 600
400 400
200 200
0 0
23 24 25 26 27 28 29 30 31 Dec 10 11 12 13 14 15 16 Mar
a. b.
Hidrograf de viitură compus (a, Baia de Arieş- 1995) şi singular
(b, Baia de Arieş- 1981)
66
Hidrografele de viitură sunt caracterizate prin anumiţi parametri specifici,

importanţa măsurării, calculului sau analizei unora dintre aceştia fiind deosebită în relaţie cu
gestiunea eficace a resurselor de apă şi, implicit, cu cele mai potrivite măsuri de prevenire a
fenomenelor hidrice de risc şi de combatere a efectelor lor.
Cele mai importante elemente ale hidrografelor de viitură sunt:
- debitul maxim ( Qmax , m³/s)-
valoarea maximă a debitului evidenţiată pe

hidrograful viiturii;
- nivelul maxim ( H max , cm)- cota
maximă atinsă de viitură;

- durata de creştere ( Dcr , ore, zile)-
intervalul de timp scurs de la începutul

creşterii bruşte a debitelor până la atingerea
debitului de vârf. În cazul viiturilor compuse
durata de creştere se măsoară până la cel mai
înalt nivel evidenţiat pe hidrograful complex;
- durata de scădere ( Ds , ore, zile)-
Parametrii caracteristici hidrografului perioada în care debitele scad de la apexul
viiturii
viiturii până la valorile corespunzătoare
scurgerii de bază;
- durata totală a viiturii ( Dt , ore, zile)- rezultă din însumarea timpilor de creştere şi
descreştere ai viiturii;
- volumul viiturii ( Wt , m³)- cantitatea de apă scursă din momentul în care debitele
încep să depăşească valorile corespunzătoare scurgerii de bază şi până în momentul în care

valoarea debitelor se identifică din nou cu aceastea. De asemenea, şi volumul viiturii poate
fi împărţit în volum de creştere ( Wcr , m³) şi volum de scădere ( Ws , m³), separate de verticala
dusă din vârful hidrografului până la linia care separă debitul de bază ( Q0 , m³/s- debitul
existent la începutul manifestării viiturii) de hidrograful viiturii;

- forma hidrografelor de viitură, caracterizată prin coeficientul de formă al
hidrografului viiturii (  ), care se exprimă cu ajutorul relaţiei:
67
W
 = ,
Qmax  Tt
care exprimă raportul dintre suprafaţa hidrografului de viitură şi suprafaţa

dreptunghiului care-l circumscrie. Coeficientul de formă indică, deci, gradul în care
hidrograful viiturii umple dreptunghiul care- l încadrează;
- stratul de apă scurs (h, mm) se obţine prin repartizarea uniformă pe suprafaţa
bazinului de recepţie a cantităţii de apă scursă în timpul viiturii;
- debitul de apă specific maxim ( q max , l/s.km²) rezultă în urma raportării valorii
debitului de vârf al viiturii (transformat în l/s) la suprafaţa bazinului de recepţie aferentă

secţiunii de control.
2.3. Factori genetici ai viiturilor şi inundaţiilor

Intensitatea viiturilor diferă de la un bazin la altul chiar în situaţia unui fenomen
declanşator asemănător, ca urmare a condiţiilor diferite de recepţie şi transfer a masei şi
energiei. Astfel, variabile cu un grad ridicat de imuabilitate precum unele caracteristici
morfometrice ale bazinului şi reţelei hidrografice, textura solului, gradul de împădurire, sau
cu o variabilitate temporală mai ridicată, cum ar fi precipitaţiile lichide căzute în bazin
anterior fenomenului declanşator, starea solului (umed, îngheţat), nivelul apei în albia
minoră şi stratul freatic, rata evaporaţiei etc. pot amplifica sau diminua intensitatea viiturii.
Aceste variabile constituie, în consecinţă, fondul pe care se desfăşoară viiturile, încadrându-
se factorilor condiţionali (Mustăţea, A., 1996).
Rolul determinant în formarea undelor de viitură revine, însă, factorilor
meteorologici (de exemplu, o ploaie de mare intensitate şi durată, asociată topirii bruşte a
stratului de zăpadă). Aceştia fac parte din grupa factorilor dinamici, cauzali, constituind
,,inputul” declanşator al viiturii.
2.4. Tipuri de viituri

Viiturile lente sunt caracteristice bazinelor mai mari de apă, cu o pondere ridicată a
viiturilor de geneză mixtă, la nivelul cărora ploile sunt rareori generalizate pe toată suprafaţa.
În anumite situaţii (ploi cu durată îndelungată), evenimentele de acest tip pot să apară şi în
microbazinele hidrografice. Viiturile cu desfăşurare lentă durează, de obicei, de la câteva
zile până la câteva săptămâni. Gradienţii mai reduşi de creştere a nivelurilor, coroborat cu
68
un sistem performant de prognoză a fenomenelor hidrometeorologice periculoase (Sistemul

Naţional de Monitoring Integrat- SIMIN), oferă posibilitatea autorităţilor competente să
avertizeze din timp populaţia şi să ia cele mai potrivite măsuri de diminuare a efectelor în
cazul producerii unor astfel de evenimente.
Viiturile spontane (denumiri similare: viituri bruşte, viituri-fulger), denumite în
literatura de specialitate internaţională ,,flash flood’’, au câteva caracteristici care le
deosebesc de viiturile care se formează în bazinele hidrografice de mari întinderi. Viiturile-
fulger apar brusc şi durează, în general, puţin, fiind caracterizate de gradienţi de creştere a
nivelurilor de ordinul metrilor în câteva zeci de minute sau ore, condiţii în care timpul
necesar avertizării unei potenţiale populaţii expuse este limitat, crescând riscul pierderilor
de vieţi omeneşti. Deseori, viiturile de acest tip lovesc în locuri neaşteptate, făcând cu atât
mai dificile acţiunile de avertizare a populaţiei expuse.
În cazul unor bazine de recepţie de dimensiuni mici şi medii (25- 2 500 km²),
acumularea unei cantităţi de precipitaţii mai mari de 200 mm în 6 ore conduce la apariţia
viiturilor spontane în câteva ore, iar pentru bazinele hidrografice cu suprafeţe mai reduse de
10 km² sunt de ajuns cantităţi de 100 mm în câteva ore pentru a genera asemenea fenomene.
Astfel de cantităţi, pe suprafeţe de ordinul celor menţionate anterior, sunt caracteristice
aproape în exclusivitate sistemelor
convective mezo- scalare staţionare
(Anquetin, S. şi alţii, 2004). În situaţia
în care condiţiile genetice enumerate
mai sus sunt destul de greu de
îndeplinit, este de aşteptat ca viiturile
bruşte să aibă o frecvenţă relativ
scăzută. Pentru areale cu substrat
predominant impermeabil (ex. spaţiul
intravilan al oraşelor), la suprafeţe cuprinse între 1 şi 100 km², şi cantităţi de 50 mm/oră pot
da naştere unor astfel de fenomene (Delrieu, G., 2006). De asemenea, viiturile bruşte se pot
forma şi în cazul cedării unor baraje naturale (zăpoare, baraje formate de alunecări de teren)
sau antropice.
Microbazinelor hidrografice cu pante mari, densitate ridicată a reţelei de drenaj şi
albii majore reduse în lăţime şi, în consecinţă, cu răspuns rapid la acţiunea factorului
declanşator, sunt cele mai predispuse la astfel de evenimente. În aceste condiţii, este de
aşteptat ca suprafaţa de teren afectată să fie mai mare doar în imediata vecinătate a albiei
69
minore şi, mai ales, la schimbarea bruscă de pantă care, de obicei, în asemenea locaţii se
produce aproape de gura de vărsare a cursului de apă.
Viiturile spontane sunt fenomene violente, putând genera pagube importante
gospodăriilor şi infrastructurii, precum şi o degradare serioasă a condiţiilor socio- culturale
şi a afacerilor locale. Această caracteristică derivă din puterea extraordinară a viiturii,
dependentă de viteza mare şi greutatea specifică ridicată a fluidului. Valoarea greutăţii
specifice a apei de viitură poate ajunge la valori duble comparativ cu cea a apei limpede (apa
limpede are aproximativ 9800 N/m³), ca urmare a volumului impresionant de materiale
plutitoare (crengi, buşteni) şi aluviuni transportate (Bryant, E.A., 1991).
În România asemenea fenomene s-au produs cu neregularitate, nefiind rezultate ale
perioadei actuale, existând în acest sens relatări, menţiuni şi alte dovezi care demonstrează
formarea lor şi în perioade mai îndepărtate. Deşi nu există o bază de date consistentă şi cu
atât mai puţin şiruri de date şi măsurători asupra unor astfel de viituri, se constată, totuşi, o
creştere a frecvenţei şi intensităţii acestora în ultimii ani, lucru demonstrat de relatările
persoanelor vârstnice şi de numărul tot mai ridicat de victime asociate acestora. Tragedii
precum cele petrecute în localităţile Târlişua şi Arbore (vara anului 2006) au fost posibile
chiar în condiţiile implementării unor tehnologii de vârf care oferă observaţii şi măsurători
în timp real, pentru avertizări hidrometeorologice tot mai rapide şi exacte.
În Tabelul de mai jos sunt redate cele mai severe viituri de acest tip produse în
România în perioada 1975- 2006.
Tabel 4.16.
Cele mai severe viituri spontane din România (perioada 1975- 2006 )
(cu completări, după Stănescu V. Al., Drobot, R., 2002)
Nr. Cursul de Data/ F Q q Perioada Intensitatea Nr.
crt. apă (judeţul) perioada (km²) (m³/s) (l/s.km²) de ploii victime
revenire
(ani)
1. V. Morii 19.06.1975 18 65 3611 150-200 100 mm/ 7
(AB) 1h
2. Potop 21.06.1979 196 879 4438 500 220 mm/ 25
(DB) 2h
3. Hăuzeasca 29.07.1980 29 320 11052 500-700 200 mm/ 11
(TM) 2h
4. Valea 29.07.1980 40 200 5000 70 - 3
Cladovei
(AR)
5. Tazlău (NT) 28- 1000 2000 2000 100 150 mm/ 25
29.07.1991 2h
6. Frumoasa 14- 15 - - 50-100 - 12
(BH) 15.06.1997
7. Comişoaia 22.06.1999 25,5 - - 50 - 7
(BZ)
70
8. Râul Mare- 11- 234 850 3632 1000 190 mm/ 13

Retezat 12.07.1999 2h
(HD)
9. Pârâuri şi 28.07.2004 0,75- 17- 3950- 10-333 75mm/1 h 3
torenţi- 15,8 195 47037
bazin
superior
Trotuş (BC)
*
10. Feernic 23.08.2005 145 368 2568 150-200 130/2 h 16
(HR)**
11. Formaţiuni 22.09.2005 - - - - 220/6 ore 7
torenţiale
(CT)
12. Ilişua (BN) 20.06.2006 160 280 1750 125-150 150/1,4 h 11
***
13. Clit (SV) 31.06.2006 38 - - - - 12
* Rădoane, N. şi alţii, 2006; ** Koneksny, K., Felicia Mătiuţ, 2006; *** Fetea, P. şi alţii, 2006
2.5. Efecte şi pagube asociate viiturilor şi inundaţiilor

Lipsa tot mai acută de spaţiu în contextul creşterii densităţii demografice, precum şi
facilităţile oferite de spaţiile joase din albia majoră (terenuri netede, proximitatea resurselor
de apă şi a căilor de comunicaţie, posibilitatea evacuării rapide a apelor uzate etc.) sunt câţiva
dintre factorii care contribuie la popularea şi dezvoltarea economică tot mai accentuată a
acestor categorii de terenuri. În general, spaţiile joase inundabile populate sunt protejate de
anumite construcţii hidrotehnice (de exemplu, diguri), care au fost realizate luând în calcul
anumiţi parametri maximi ai viiturilor istorice (parametrii viiturii de calcul). Cu toate
acestea, nici aceste măsuri de protecţie nu garantează integritatea obiectivelor şi a populaţiei
protejate, pentru că oricând pot să apară viituri catastrofale care să distrugă lucrările sau să
depăşească cota maximă la care acestea au fost proiectate. În aceste condiţii, în urma
revărsărilor rezultă pagube chiar mai mari decât cele care ar fi rezultat în lipsa lucrărilor
hidrotehnice, deoarece, la ,,adăpostul’’ oferit de acestea, viaţa socio- economică prosperă.
Leonardo da Vinci menţiona că, dintre calamităţile naturale, primul loc sub aspectul
pagubelor provocate îl ocupă inundaţiile produse de râuri. În România, de exemplu, peste
două treimi dintre pagubele care au avut cauze naturale le-au provocat inundaţiile.
Mărimea pagubelor este dependentă de modul de asociere a o serie de factori, între
care se remarcă, pe de o parte, densitatea demografică a obiectivelor expuse şi valoarea
acestora, iar, pe de altă parte, caracteristicile parametrilor undei de viitură şi eficienţa
instituţiilor şi autorităţilor publice.
71
Daunele rezultate în urma revărsării cursurilor de apă se încadrează în două mari

grupe (Chirac, V., Filotti, A., Manoliu, I., 1980; Zăvoianu, I., 1981; Şelărescu, M., Podani,
M., 1993; Romanescu, Gh., 2003):
-pagube directe, tangibile (rezultate în urma pierderii, distrugerii sau degradării de
bunuri ca urmare a inundării terenurilor şi construcţiilor) şi intangibile (ex. pierderi de vieţi
omeneşti);
-pagube indirecte, care includ pierderile rezultate după încetarea manifestării
fenomenului de risc, ivite în urma unor dezechilibre apărute îndeosebi în domeniul
economic. Evaluarea pagubelor indirecte este foarte greoaie, întrucât presupune cunoaşterea
amănunţită a costurilor legate de operaţiunile de intervenţie şi refacere a zonei afectate, a
pierderilor suferite de persoanele fizice şi juridice ca urmare a întârzierii datorate afectării
căilor de comunicaţie, a relaţiilor fiecărei unităţi economice în ceea ce priveşte activităţile
de cooperare, aprovizonare şi desfacere a produselor şi consecinţele care rezultă în cazul
incapacităţii îndeplinirii angajamentelor etc.
Efectele negative asociate viiturilor şi revărsărilor se manifestă la nivelul mai multor
sfere: socială, economică şi ecologică.
În cadrul efectelor sociale se detaşează ca importanţă pierderile de vieţi omeneşti.
Atât la nivel mondial, cât şi în ţara noastră, între
fenomenele naturale de risc, inundaţiile sunt
răspunzătoare de pierderea celor mai multe vieţi
omeneşti. În România cele mai multe victime
omeneşti sunt determinate direct de acţiunea fizică
a apei, prin înec şi răni mortale, şi, mai puţin, în
mod indirect (de ex. în urma apariţiei unor maladii).
Cele mai mari dezastre provocate de revărsări ale râurilor au ca spaţiu de desfăşurare
îndeosebi regiunile de sud, est şi sud- est ale Asiei, spaţiu care concentrează peste 50% din
populaţia globului. Astfel, în China (1642,1887,1917), India (1867,1937), Indochina (1881),
Bangladesh (1970) şi S. U. A. (1993) s-au înregistrat cele mai grave inundaţii sub raportul
pagubelor . În China, în anul 1887, revărsarea fluviului Huang He a făcut peste 1milion de
victime omeneşti; în Bangladesh, inundaţia produsă de Brahmaputra (1970) a omorât circa
500000 de oameni, iar în 1993, fluviul Mississippi din S. U. A. a cauzat pagube evaluate la
aproximativ 10 mld.$.
72
2.6. Măsuri de control a inundaţiilor

Măsurile de prevenire şi reducere a consecinţelor negative asociate viiturilor şi
inundaţiilor trebuie să ţină cont de câteva principii generale:
- viiturile şi inundaţiile asociate acestora nu reprezintă un tribut plătit dezvoltării
socio- economice din ultima perioadă de timp, fapt ilustrat de numeroasele consemnări din
cronici şi alte menţiuni vechi, de structurile de protecţie, unele dăinuind din perioada
medievală şi de locaţiile predilecte ocupate de aşezările omeneşti în Munţii Apuseni care, cu
mici excepţii, până la începutul secolului al XX- lea erau concentrate în arealele
interfluviale;
- riscul asociat unor astfel de evenimente este de aşteptat să crească în viitor. Acest
fenomen va fi posibil prin creşterea vulnerabilităţii la nivel social, economic şi ecologic, atât
printr-o mai mare expunere la riscul de inundare, cât şi prin modificarea căilor şi a regimului
de scurgere în bazinele naturale, ca urmare a urbanizării, practicilor agricole
necorespunzătoare şi a modificărilor de natură calitativă şi cantitativă a covorului forestier.
Şi celălalt parametru din ecuaţia riscului de inundare (probabilitatea- asociată unor parametri
precum adâncimea, viteza apei etc.) este de aşteptat să crească, în paralel cu accentuarea
încălzirii globale, fenomen asupra căruia specialiştii în domeniu au căzut în unanimitate de
acord în cadrul Conferinţei de la Shanghai (China) din anul 2001;
- protecţia împotriva inundaţiilor nu va avea niciodată caracter absolut, caz în care
sunt foarte importante Planurile de urgenţă în caz de dezastru şi înţelegerea corectă a aplicării
lor sau, în altă ordine de idei, ,,Trebuie să învăţăm să trăim alături de asemenea evenimente’’;
- bazinele hidrografice trebuie abordate sistemic, deoarece cursurile de apă nu ţin
cont de graniţele dintre ţări sau de cele dintre unităţile administrative ale României (comune,
oraşe, judeţe), fiind necesare cooperări între autorităţile abilitate (Best Practices on Flood
Prevention, Protection and Mitigation, United Nations and Economic Commission for
Europe , 2003).
Tot mai frecvent, specialişti din întreaga lume susţin că protecţia populaţiei şi a
obiectivelor antropice prin realizarea de construcţii hidrotehnice este un obicei perimat, între
argumentele mai des invocate numărându- se costurile ridicate de realizare şi întreţinere a
unor astfel de lucrări, degradarea echilibrului ecologic şi, nu în ultimul rând, creşterea
vulnerabilităţii la ,,adăpostul’’ oferit de acestea. Această ultimă idee este susţinută, cu atât
mai mult cu cât unii parametrii de calcul folosiţi în proiectarea structurilor hidrotehnice mai
vechi ar putea avea de suferit în contextul modificărilor climatice globale.
73
Pe de altă parte, este cert că în anumite locuri şi condiţii specifice unele măsuri
structurale sunt indispensabile pentru limitarea pagubelor asociate viiturilor şi inundaţiilor,
trebuind, însă, susţinute de măsuri nonstructurale, cunoscute în literatura de specialitate
internaţională sub denumirea ,,soft measures’’.
Din cele mai vechi timpuri, cele mai populare, dar şi cele mai eficiente metode de prevenire
şi control a inundaţiilor au constat în construirea de baraje şi diguri. Înainte de anul 2000 î.H., în
Babilonia şi Egipt s-au construit sisteme de baraje şi canale, acestea din urmă fiind folosite
pentru a sustrage apa în timpul viiturilor produse pe Eufrat şi pe Nil. Astfel, se controlau
inundaţiile şi era furnizată apa necesară pentru irigaţii în sezonul uscat. Aceste metode de
combatere a inundaţiilor erau folosite si în Sind (Pakistan) şi în China antică. In China s-au
executat lucrări mai importante pe fluviul Huang He, în timpul dinastiei Han. Acestea au
constat în ridicarea de diguri şi executarea unor lucrări de regularizare în sectorul inferior al
cursului. Digurile au avut iniţial efecte benefice, dar, mai târziu, datorită supraînălţării
patului albiei, viiturile au atins cote tot mai ridicate şi au provocat dezastre şi mai mari.
Originea utilizării unei alte metode de control a inundaţiilor prin construirea unor
acumulări în sectorul superior al unui râu îşi are şi ea ,,rădăcinile’’ cu sute de ani în urmă.
Acumularea Pinneriya din Sri Lanka, cu o circumferinţă de 20 de mile, a fost construită de
regele Mahasena în secolul III d.H.
In Europa, în secolul IX d. H., fermierii din Saxonia , iar în secolul XII cei din Polonia,
au construit diguri şi au executat regularizări de râuri. In timpul Evului Mediu au fost ridicate
diguri pe fluviile Po, Dunăre , Rin, Ron şi Volga. Demnă de remarcat este amenajarea
Rinului realizată la începutul secolului XIX, datorută proiectelor lui J.G. Tulla.
În S.U.A., o dată cu fondarea oraşului New Orleans în anul 1717 de către Bienville,
a fost realizat primul baraj cu o înălţime de 12 m pe cursul inferior al fluviului Mississippi.
Prima dată importantă în istoria modernă de control a inundaţilor în S.U.A. a fost 28 iunie
1879, când Congresul american a recunoscut nevoia de participare federală substanţială în
vederea dezvoltării Comisiei fluviului Mississippi (M.R.C.).
În Japonia lucrările au fost începute în secolul XIX (1868). În majoritatea celorlalte
ţări, lucrări moderne la nivel naţional au fost realizate doar în secolul XX. În toate cazurile,
măsurile au fost adoptate după inundaţii dezastruoase. În consecinţă, lucrări organizate de
prevenire şi atenuare a inundaţiilor au început în Polonia (1905), Franţa (1910), Bulgaria
(1944), Mexic (1944), Indonezia (1947), Canada (1950), India (1954), Ungaria (1954),
Columbia (1955)etc.
74
Măsurile structurale asigură controlul inundaţiilor prin realizarea de diguri, baraje,

derivaţii, rezervoare şi acumulări de apă, datorită executării unor lucrări de regularizare a
cursului de apă şi a unor operaţii de tratare a terenului .
Digurile sunt construcţii hidrotehnice realizate în lungul râurilor sau în zona
litoralului maritim care au rolul de a proteja de inundaţii terenurile riverane. În toate ţările,
aceasta a fost metoda cea mai comună de prevenire şi control a inundaţiilor. Nu demult, s-a
constatat, însă, că în timp, nivelul maxim al viiturilor creşte în situaţia râurilor îndiguite
datorită depunerii aluviunilor deasupra patului albiei minore care provoacă înălţarea acesteia
şi, împlicit, a nivelului mediu al apei. Situaţia fluviului Huang-He este concludentă în acest
sens având în vedere creşterea cu 21m în 4000 de ani a nivelului mediu al râului peste câmpia
înconjurătoare. Astfel, această metodă nu e eficientă dacă e aplicată singură, ci numai în
combinaţie cu alte metode. Digurile sunt deseori prezente pe sectoarele de râuri care străbat
sau trec pe lângă obiective importante din punct de vedere socio-economic (ex.orase).
Importante sectoare de diguri au fost realizate de-a lungul râurilor în China (Huang
He), Japonia (Yodo), India (Brahmaputra şi Kosi), Franţa (Sena), Anglia (Tamisa),
Germania (Rin), Italia (Po), S.U.A. (Mississippi).
În alte regiuni, s-au construit diguri enorme în zonele litorale. Cel mai ambiţios
program în acest sens este Planul Delta din Olanda finalizat în 1985. Proiectul constă dintr-
o serie de diguri gigantice care leagă insulele din deltele Rinului, Maas-ului şi a râului
Schelde, protejând de invazia mării teritorii extinse situate în provinciile Zeeland şi North
Beveland. De asemenea, oraşul Georgetown, capitala statului Guyana, a cărui teritoriu este
situat sub nivelel mării, este protejat împotriva mareelor înalte de un dig maritim terminat
în 1882.
Barajele artificiale sunt obstacole amplasate transversal pe cursul apei, multe dintre
ele având şi rol de regularizare a scurgerii. Deşi barajele sunt utilizate de multe secole, ele
erau întrebuinţate la început pentru a realiza în spatele lor acumulări cu apă necesară
îndeosebi irigaţiilor, dar şi altor utilizări, ndeosebi casnice. Doar recent au fost construite
baraje cu destinaţie specială pentru controlul inundaţiilor. O metodă eficientă de a controla
viiturile care produc inundaţii constă în construcţia coordonată a unor grupuri de baraje şi
rezervoare la obârşia râurilor care se varsă în colectorul principal. Barajul Hoover de pe râul
Colorado, rezervoarele din Districtul Miami şi barajele din bazinul hidrografic Tennessee au
demonstrat valoarea acestei metode. În anul 1997 a început construirea celui mai mare baraj
din lume în China pe fluviul Yangtze (Three Gorges Dam) lângă Yichang. Când va fi
terminat, în anul 2009, va avea o înălţime de 185m şi 1,9km deschidere, autorităţile statului
75
sperând că acesta va rezolva problema inundaţiilor din aval. În majoritatea ţărilor există
programe care prevăd ca gradele de asigurare adoptate pentru diverse construcţii
hidrotehnice cu rol de protecţie împotriva inundaţiilor să aibă valori cu atât mai apropiate de
100%cu cât terenul apărat are o importanţă economică mai mică. În cazul Bulgariei, de
exemplu, valorile recomandate sunt următoarele:
-pentru râurile care traversează importante centre urbane şi industriale -0,5-1%;
-pentru râurile care străbat oraşe mici şi sate -1-3%;
-pentru cursurile care trec prin zone cu culturi agricole -5-10%;
-pentru râuri mici care străbat teritori cu valoare economică redusă -10-15%.
Acumulările sunt utilizate în prezent în scopul controlului inundaţiilor în aproape toate
ţările lumii. Utilizarea lor pe scară largă a fost posibilă prin întrebuinţarea lor în mai multe
scopuri. O problemă legată de această formă de control a inundaţiilor se referă la capacitatea
de depozitare a lor care descreşte cu timpul datorită colmatării. În regiunile cu viituri
sezoniere, spaţiul de acumulare a viiturii în rezervor este utilizat în alte scopuri pe parcursul
perioadei fără viituri (ex.practicarea diferitelor culturi).
Numeroase acumulări care au printre altele şi rol de a combate inundaţiile sunt în
America de Nord:
-S. U. A. -Acumularea Mead, pe fluviul Colorado;
-Acumularea Roosvelt, pe fluviul Columbia;
-Acumulările din bazinul hidrografic Tennessee;
-Canada-Lacul Williston, pe râul Peace;
-Acumularea Smallwood, pe râul Churchill;
Acumulări importante cu rol de control a inundaţiilor sunt şi în Africa (lacul Nasser
peNil şi lacul Volta în Ghana), Australia (lacul Argyle pe râul Ord), Rusia (lacul Samara pe
Volga) etc. În China, prin construirea celui mai mare baraj din lume pe fluviul Yangtze, se
va forma o acumulare lungă de circa 650 de km.
Derivaţiile sunt realizate, de obicei, în zonele dezvoltate cum ar fi un oraş sau un
complex industrial unde spaţiul nu este adecvat pentru recalibrări sau unde construcţia de
diguri şi baraje nu ar fi economică. În acest caz, cursul este deviat în totalitate sau parţial
printr-un canal alternativ care ocoleşte zona protejată.
În alte cazuri, apele viiturii sunt deviate în mări, lacuri, râuri sau depresiuni care pot
prelua cantitatea de apă suplimentară, iar, alteori, în zone pustii. Este de amintit pentru cea
din urmă situaţie râul Ghaghar din India, în cazul căruia, în situaţie de viitură, o parte din
ape sunt deviate înspre zonele deşertice ale Rajasthanului.
76
Regularizarea cursului de apă are în vedere îmbunătăţirea condiţiilor de scurgere prin

realizarea unor lucrări hidrotehnice pe anumite sectoare sau pe întreg cursul râului. Lucrările
hidrotehnice se referă în principal la:
-recalibrarea albiei care duce la îmbunătăţirea capacităţii de transport prin lărgirea
albiei şi eliminarea obstacolelor din ea;
-rectificarea cursului de apă prin tăierea coturilor meandrelor şi îndreptarea cursului,
situaţie în care panta şi, de asemenea, viteza de scurgere cresc.
Măsurile de tratare a terenului sunt solicitate pentru reţinerea temporară a unei părţi
din apa provenită din ploile abundente prin procese de absorbţie şi acumulare. Acest tip de
tratament poate include măsuri ca:
-conservarea solului;
-terasări;
-construirea de microdepresiuni;
-plantări selective etc.
Aceste măsuri nu sunt eficiente decât în combinaţie cu alte metode de control a
inundaţiilor. Una dintre cele mai mari probleme care au contribuit la creşterea intensităţii
viiturilor catastrofale în unele regiuni cu deosebire în secolele XIX şi XX este reprezentată
de către defrişări. În multe state subdezvoltate acestea sunt în plin avânt, pe când în statele
dezvoltate, care s-au confruntat cu această problemă, au început vaste proiecte de
reîmpădurire. În S. U. A. ,de exemplu, reîmpăduririle care vizau contolul inundaţiilor au
început să fie executate prin anii ’30 ai sec.XX.
O situaţie aparte în privinţa combaterii inundaţiilor o reprezintă Marele Lac Sărat
din Utah (S. U. A.) care în câteva situaţii de vreme excepţională a produs puternice revărsări
peste terenurile riverane. Sitaţia a fost remediată prin pomparea apelor în perioada de
creştere a nivelului lacului cu ajutorul unui sistem de pompe gigantice şi transportul acestora
înspre ariile deşertice din vest.
Măsurile nonstructurale au fost început să fie sprijinite puţin după mijlocul sec.XX,în
S. U. A, acest concept apărând în 1958. Aceste măsuri se referă în principal la :
- legislatie;
- acţiuni de educare a populaţiei;
-aplicarea unui management corespunzător câmpiilor inundate ( zonare);
-existenţa unui plan de acţiune operativă şi eficientă în caz de inundaţie;
-prevederea şi avertizarea exactă în caz de inundaţii, precum şi evacuarea persoanelor
din zonele posibil a fi inundate;
77
-evaluarea rezistenţei clădirilor din arealele cu risc ridicat la inundaţii;

-acordarea de ajutoare în zonele afectate şi reabilitarea cât mai rapidă a acestora etc.
Toate aceste măsuri (structurale şi nonstructurale) conduc în cazul aplicării lor doar
la reducerea pagubelor produse de inundaţii, însă nu le pot preveni în totalitate.
Temă de reflecţie nr. 10: Explicaţi de ce sud-estul Asiei în general şi Bangladesh-ul

în particular sunt cele mai expuse locaţii de pe Glob la manifestări de tipul
inundaţiilor.

Arghiuş, V.,, (2008), Viiturile şi inundaţiile de pe cursurile de apă din estul Munţilor Apuseni
şi riscurile asociate, Ed Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca
1. Cauzele formării valurilor tsunami.1,5 p
2. Care este deosebirea dintre viituri şi inundaţii?1 p.
3. De ce inundaţiile reprezintă unele dintre cele mai răspândite fenomene de risc de pe
Glob. 1 p.
4. Elementele hidrografului de viitură. 3 p.
5. Specificaţii 3 măsuri structurale şi 3 măsuri nonstructurale de diminuare a efectelor
negative asociate inundaţiilor. 1,5 p.
6. Care este rolul centrelor meteorologice în gestiunea riscului de inundare?1 p.
1 p of.
Aceste sarcini se vor preda la cea de-a treia întâlnire destinată consultaţiilor.
78
MONITORI
ZAREA
PROIECTU
LUI FENOMENE HIDROCLIMATICE DE RISC
BIBLIOGRAFIA CURSULUI:
1. Arghiuş, V., (2008), Studiul viiturilor de pe cursurile de apă din estul Munţilor
Apuseni şi riscurile asociate, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
2. Bălteanu, D., Rădiţa, A.,(2001), Hazarde naturale şi antropogene, Editura Corint,
Bucureşti
3. Bogdan Octavia, Niculescu Elena, (1999), Riscurile climatice în România, Academia
Română, Institutul de Geografie, Bucureşti
4. Bryant, E.A. (1991), Natural Hazards, University of Cambridge Press, Melbourne
5. Grecu Florina (2004), Hazarde şi riscuri naturale, Ed. Universitară, Bucureşti
6. Moldovan F., (2003), Fenomene climatice de risc, ed. Echinox, Cluj-Napoca
7. Murărescu, O., (2008), Riscuri climatice extreme, suport de curs, Universitatea
Valahia, Târgovişte
8. Mureşanu, C., (2006), Apocalipsa climatică şi cauzele acesteia, Ed. Cartimpex, Cluj
Napoca
9. Sorocovschi, V., (2002-2008), vol. Riscuri şi Catastrofe, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca
79

CURS FEN HIDROCL DE RISC Master PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS FEN HIDROCL DE RISC Master PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”

FACULTATEA DE ŞTIINŢA MEDIULUI

FENOMENE HIDROCLIMATICE DE RISC

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu conţinutul şi semnificaţia ştiinţifică

Fenomenele hidroclimatice de risc în general şi viiturile şi inundaţiile în particular

Situaţia cea mai dramatică s-

1. Terminologia şi metodologia utilizată în studiul fenomenelor hidro-climatice

1.1. Semnificaţia termenilor utilizaţi în evaluarea riscului

Multitudinea termenilor utilizaţi în literatura de specialitate, cu referire specială la

Expunerea este reprezentată de totalitatea oamenilor, proprietăţilor, sistemelor sau

1.2. Metodologia de evaluare a riscului

Separat de abordările noţional-intuitive expuse anterior, în practică se folosesc

Nu trebuie să se confunde, însă, probabilitatea şi frecvenţa, care sunt termeni cu

Metodologia elveţiană de determinare a riscului la inundaţii se bazează pe evaluările

Precum majoritatea metodelor de calcul a riscului, aceasta se bazează pe

Gradul de periculozitate a viiturii se poate obţine apoi din combinarea intensităţii

Vulnerabilitatea. Dificultăţile întâmpinate în stabilirea unei metodologii precise de

- stabilirea unor priorităţi de apărare pentru fiecare clasă de bunuri. Priorităţile de

O altă modalitate de analiză a riscului relaţionează gradul de periculozitate sau

Temă de reflecţie nr 2: Care este importanţa practică a cuantificării riscului?

2. Clasificarea fenomenelor hidro-climatice de risc

Criteriile care stau la baza clasificării fenomenelor hidroclimatice de risc sunt

2.1. Clasificarea fenomenelor climatice de risc

- fenomene climatice de risc din zonele subtropicale : seceta mediteraneană,

2.2.Clasificarea fenomenelor hidrice de risc

- viituri cu desfăşurare lentă;

Lucrarea de evaluare nr. 1 şi modalitatea de evaluare

II. Fenomene climatice de risc

Dinamica accentuată caracteristică atmosferei terestre, precum şi faptul că omul îşi

1. Ciclonii tropicali şi tornadele

1.1. Ciclonii tropicali sunt perturbaţii atmosferice turbionare, fără fronturi

Principalele caracteristici asociate ciclonilor tropicali sunt:

Structura ciclonului tropical (dupa Thompson, 2002)

Caracteristic prin vizualizarea sistemului pe baza imaginilor satelitare este sistemul

Harta cailor de migrare a uraganelor în perioada 1945-2006 (sursa www.wikipedia)

Ciclogeneza tropicală cunoaşte câteodată perioade lungi de calm relativ, chiar de

În 2005, sezonul uraganelor a produs pagube de 80 miliarde dolari. In SUA, s-au

1.2. Tornada (din spaniolă tornar = a se întoarce; tornear = răsucire) este o

Nori de tip Cumulonimbus capillatus mamma, Cluj-Napoca, 30.06.2006

Curentul ascendent principal al supercelulei se găseşte în aceeaşi arie cu

Reprezentare schematică a modului de formare a unei tornade (www.nssl.noaa.gov)

Dimensiunile pâlniei variază în funcţie de modificările vânturilor, umidităţii,

Valoarea vânturilor în scările Fujita şi Fujita îmbunătăţită (km/h)

Scara Fujita Scara Fujita îmbunătăţită

Fiecărei trepte îi corespund anumite efecte în natură şi asupra structurilor antropice.

Tornadă în Podişul Preerilor, 2007 (sursa NGS) ce aparţine treptei 5 ridică

Alarmarea. Măsurile de alarmare şi pregătire a populaţiei cuprind instrucţiuni

Temă de reflecţie nr. 4: Specificaţi principalele factori genetici implicaţi în formarea

2. Furtuni asociate ciclonilor extratropicali

Vast ciclon extratropical în vecinătatea Islandei

2.1. Caracteristicile ciclonilor extratropicali

Ciclonii extratropicali prezintă următoarele trăsături:

- ciclonii extratropicali se deplaseză pe o componentă generală vest-est cu excepţia

2.2. Geneza ciclonilor extratropicali

Modul de formare a ciclonilor tropicali a suscitat un interes sporit în ultimele două

b. Teoria undelor frontale/frontului polar

Stadii în ciclul ciclonilor extratropicali

- pe parcursul dezvoltării ciclonului el parcurge mai multe stadii: ciclon tânăr,

convergenţă din altitudine.

2.4. Repartiţia ciclonilor extratropicali

- între 20-80 ° latitudine nordică (40-70 ° latitudine sudică), cu deosebire la

Traiectoriile tipice ale ciclonilor (http://www.eoearth.org/image/Midlatitude_cyclone_paths.gif)

2.5. Fenomene de risc asociate