CURS 1

PROBLEMELE ACTUALE ALE OMENIRII

(Cursul cuprinde practic o bună parte din problemele ce se vor aborda în
cursul semestrului)

PROBLEME GLOBALE PROBLEME DE MEDIU

• SUPRAPOPULAREA • SCHIMBĂRILE CLIMATICE
• PENURIA DE HRANĂ • DEPRECIEREA STRATULUI DE
• POLUAREA OZON
• SCHIMBĂRILE CLIMATICE • ACCIDENTE MAJORE
• EPUIZAREA RESURSELOR • ACIDIFIEREA
• INSTABILITATEA ECONOMICĂ • PIERDERI ÎN BIODIVERSITATE
• DISPARIŢIA DE SPECII • OZON TROPOSFERIC ŞI ALŢI
• ANALFABETISMUL POLUANŢI OXIDANŢI
• INSTABILITATEA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ • GESTIONAREA DEFICITARĂ A
• SISTEMUL SANITAR INADECVAT APEI DULCI
PERICOLUL UNUI RĂZBOI NUCLEAR • DEGRADAREA PĂDURII
• CREŞTEREA CRIMINALITĂŢII • INSTABILITATEA ZONELOR DE
• CREŞTEREA TERORISMULUI COASTĂ
• DEŞEURI
• STRESUL URBAN
• RISC CHIMIC

PROBLEME DE DEZBĂTUT

I. PROBLEME ACTUALE ALE MEDIULUI AMBIANT

II. EDIFICAREA UNEI NOI ECONOMII MENITĂ SĂ CONTRIBUIE LA
DEZVOLTAREA DURABILĂ, ACUM
III. CALEA DE URMAT ÎN VIITOR (VIITORUL ÎNCEPE AZI)
Notă: Toate problemele sunt prezentate în aceste note de curs doar sub formă de enunţuri. Pentru
prezentarea desfăşurată a se vedea bibliografia.
I. PROBLEMELE ACTUALE ALE MEDIULUI AMBIANT

1) Semne de stress: clima şi apa

a) Creşterea temperaturii
b) Gheaţa se topeşte
c) Ridicarea nivelului mării (20 cm în sec XX, cca. 1 m în sec XXI)
d) Furtuni distrugătoare – Exemple:

1
 OCT 1998 – uraganul Mitch a afectat America Centrală
HONDURAS – au căzut într-o perioadă scurtă 2000 m3 apă cauzând 10.000 de morţi, s-
a alterat tot stratul de sol fertil, s-au format râuri uriaşe de noroi. Uraganul a distrus drumuri,
poduri, clădiri, totalul pagubelor ridicându-se la 85 miliarde USD.
e) Fluvii secate complet
f) Cotele apelor în scădere
g) Confruntarea cu lipsa de apă a numeroase teritorii
2) Afectarea bazei biologice
a) Zonele de pescuit colapsează
b) Pădurile se restrâng
c) Degradarea păşunilor (SUA – perioada 1920-1940; China 1990-2000)
d) Eroziunea solului
e) Dispariţia speciilor (scăderea biodiversităţii)
3) Sinergii şi surprize
a) Topirea calotei glaciare (reducerea suprafeţei reflectante –creşterea temperaturii)
b) Pădurile care ard ca urmare a secetei
c) Moartea coralilor şi schimbarea ecosistemelor acvatice
Este foarte important să oprim degradarea mediului acum, întrucât mai târziu va fi din ce
în ce mai dificil. Să avem în vedere ceea ce a spus Chris Bright: „Natura nu are buton de
resetare”.
4) Poluarea şi efectele sale
a) Poluarea aerului
b) Poluarea apei
c) Poluarea solului
5) Degradarea mediului la nivel planetar
a) Ploile acide
b) Distrugerea stratului de ozon
c) Efectul de seră
II. EDIFICAREA UNEI NOI ECONOMII MENITĂ SĂ CONTRIBUIE LA
DEZVOLTAREA DURABILĂ, ACUM

1) Ecologie peste economie

2) Baza de eficienţă energetică
a) Energie eoliană
b) Energie solară
c) Conectarea la căldura pământului
d) Gazele naturale: un combustibil de tranziţie

2
 e) Spre o economie bazată pe Hidrogen
3) Proiectarea economiei noilor materiale
a) Problema deşeurilor şi relaţia cu mediul ambiant
b) Rolul reciclării materialelor şi al reproiectării produselor
4) Hrană suficientă pentru toţi
a) Starea lumii sub raportul asigurării alimentelor
b) Creşterea productivităţii terenurilor agricole şi a apei
c) Restructurarea economiei proteinelor şi eradicarea foametei
5) Protejare produselor şi serviciilor forestiere
a) Produsele de bază ale pădurii: combustibil, cherestea şi hârtie
b) Serviciile forestiere
c) Ce trebuie făcut pentru salvarea pădurilor
- protecţia pădurilor
- reîmpăduriri
- plantaţii forestiere pentru obţinerea rapidă a lemnului
6) Reproiectarea oraşelor pentru oameni
a) Reproiectarea clădirilor
b) Reproiectarea transportului urban

III. CALEA DE URMAT ÎN VIITOR (VIITORUL ÎNCEPE AZI)

1. Stabilizarea populaţiei
a) Evoluţia numărului de locuitori ai planetei
b) Planificarea familială
2) Instrumente pentru restructurarea economiei în favoarea ecologiei şi a dezvoltării
sustenabile
a) Reglementări: – legi
– impozite pe mediu
– norme şi standarde de mediu
– zonarea de mediu
b) Instrumente financiar – economice
– taxe de poluare
– subvenţii pentru tehnologii nepoluante
– fondul de mediu
c) Instrumente social - comunitare
– educaţia ecologică
– exemplul autorităţilor şi cel al comunităţilor
– rolul ONG-urilor, etc.
d) Adoptarea unei strategii globale de mediu

3
 Bibliografie:

1) I. Scurtu, Cristiana Sima, Rozica Poşircă - Ecologia şi protecţia mediului înconjurător -

Ed. Independenţa Economică, 2005;
2) Mihai Berca – Ecologie Generală şi Protecţia Mediului – Ed. Ceres, Bucureşti, 2000;
3) Camelia Dumitru – Management şi Marketing Ecologic – O abordare strategică – Ed.
Tehnopress, Iaşi, 2003;
4) Florina Bran şi colaboratorii – Ecoeconomia ecosistemelor şi biodiversitatea – Ed.
ASE, Bucureşti, 2004;
5) Marcian Bleahu – Priveşte înapoi cu mânie; Priveşte înainte cu spaimă; Valenţele
ecologiei politice – Ed. Economică, 2001;
6) Rojanschi, Florina Bran – Politici şi strategii de mediu – Ed. Economică, 2002;
7) Lester Brown – Politica ecologică a planetei – Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002;
8) Lester Brown – Eco-economie – Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001;
9) Lester Brown – Planul B. Salvarea unei planete sub presiune şi a unei civilizaţii în
impas – Ed. Tehnică, Bucureşti, 2003;
10) The Worldwatch Institute – Starea lumii – 2004 – Ed. Tehnică, Bucureşti, 2004;
11) The Worldwatch Institute – Starea lumii – 1999, 2000, 2001, 2002, 2003;
12) Bruno Comby – Energia nucleară - o alternativă ecologică;
13) LEGISLAŢIE: Legea 137/1995, Legea protecţiei Mediului completată prin:
- L 159/1995
- L 453/2001
- OUG 91/2002
- L 26/1996 – Codul Silvic
- L 107/1996 – Legea Apelor

4
 CURS 2
PROBLEME ACTUALE ALE OMENIRII
EPOCA ACTUALĂ – EPOCĂ A CONTRASTELOR

MARI SUCCESE
- Cerecetări spaţiale
- Calculatoarele şi internetul
MARI RĂMÂNERI ÎN URMĂ
- Ingineria genetică şi altele
- 20 zone afectate de foamete
- Conflicte sociale
- Conflicte religioase
- Tehnologii neeficiente
- Degradarea mediului

Fig. 1. Balanţa problemelor actuale ale omenirii

Marile probleme ale omenirii atârnă greu în balanţă, chiar şi faţă de succesele
înregistrate.
Disfuncţionalităţile trebuiesc identificate, studiate, evaluate şi soluţionate

PROBLEME GLOBALE ALE OMENIRII

Problemele globale ale omenirii pot fi clasificate cel puţin în patru categorii:
- Sociale (S)
- Economice (E)
- Ambientale (A)
- Tehnice (T)
Intre ele existând numeroase conexiuni şi interferenţe

5
 S E
1 Suprapopularea 5 Epuizare resurse
2 Penurie de hrană 5 11 6 Instablitate economică
8 Analfabetism 6
9 Instabilitate socială şi politică
13 Creşterea criminalităţii

A T
3 Poluare 1 10 Pericolul războiului nuclear 9
4 Schimbări climatice 10 11 Tehnologii agricole deficitare
7 Dispariţii de specii 12 Lipsa unor soluţii pentru boli
grave (SIDA, cancere etc.)
13 Creşterea criminalităţii
3. Principalele probleme de mediu
• Schimbări climatice
• Deprecierea stratului de ozon
• Accidente majore
• Acidifierea
• Pierderi în biodiversitate
• Ozon troposferic şi alţi poluanţi oxidanţi
• Gestiunea deficitară a apei dulci
• Degradarea pădurilor
• Managementul deşeurilor
• Stresul urban
• Risc chimic

PROBLEMELE MEDIULUI AMBIANT ŞI ARIA PREOCUPĂRILOR

ECOLOGICE

A. POLUAREA afectează toţi FACTORII DE MEDIU. EFECTE

- atmosfera - Distrugerea
- mările şi oceanele stratului de ozon
- apele subterane şi - Încălzirea globală
de suprafaţă - Ploi acide
- solul
B. SCHIMABREA CLIMEI cu următoarele efecte - Topirea gheţarilor
- Ridicarea
nivelului apelor
- Diminuarea
biodiversităţii

6
 C. EPUIZAREA RESURSELOR DE APĂ DULCE
- Apele de suprafaţă îşi diminuează volumul cu 400 km3 anual în favoarea mărilor şi
oceanelor
- Necesar global – 18.700 km3/an
- Debit anual râuri – fluvii – 37.000 km3
- Ape subterane – 60.000 km3
D. DEFRIŞAREA PĂDURILOR
E. DISTRUGEREA ECOSISTEMELOR, REDUCEREA BIODIVERSITĂŢII

ECOLOGIA – O ŞTIINŢĂ BIOLOGICĂ

DEFINIŢIA CLASICĂ – HAECKEL (1866)

Ecologia reprezintă ansamblul ştiinţei relaţiilor organismelor cu mediul lor, cuprinzând în
sens larg toate condiţiile de existenţă.
ECOLOGIA - economia vieţii, studiază:
- relaţiile vieţuitoarelor cu mediul anorganic şi organic
- relaţiile amicale sau inamicale ale organismelor care
împart acelaşi habitat
- lupta pentru existenţă
ECOLOGIA mai este definită şi ştiinţă a ecosistemelor

ECOSISTEMUL – UNITATEA FUNCŢIONALĂ FUNDAMENTALĂ A

BIOSFEREI
LUMEA VIE POATE FI PRIVITĂ ÎN FUNCŢIE DE ORGANIZAREA SISTEMELOR,
astfel:
INDIVIDUL-POPULAŢIA-BIOCENOZA-BIOMUL-BIOSFERA
Ecosistemul este unitatea funcţională a biosferei care integrează într-un tot unitar, prin
interacţiuni ale componentelor sale, un subsistem biotic (biocenoza) şi altul primar fizic
(biotopul)
Termenul de ECOSISTEM – introdus de A.G. Tanslay în 1935.
Din punct de vedere morfologic, ecosistemul se compune din două părţi între care există
numeroase interacţiuni:
- totalitatea vieţuitoarelor (plante, animale mari, microorganisme) - respectiv biocenoza;
- totalitatea condiţiilor de mediu (solul, clima, substratul geologic etc.) - biotopul
Din punct de vedere funcţional, ECOSISTEMUL ARE 4 COMPONENTE:
- substanţe abiotice (nutrienţi organici)
- Producători
- Consumatori
- Descompunători

7
 Pe ansamblul globului pământesc, biocenoza este reprezentată de următoarele
componente:
- Fitocenoza – 95% din biomasa ecosistemului
- Zoocenoza – 2% din biomasa ecosistemului
- Microbiocenoza – 3% din biomasa ecosistemului

DENSITATEA REŢELEI DE INTERACŢIUNI

Esenţa funcţionării unui ecosistem constă în antrenarea energiei solare şi a substanţelor
nutritive în circuitul biologic, unde se transformă în biomasă.
Între elementele ecosistemului există numeroase interacţiuni.

TIPURI DE ECOSISTEME

A. ECOSISTEME NATURALE
1. marine
2. de ape continentale
3. terestre
- tundra
- savana
- muntele
- stepa etc
B. ECOSISTEME MODIFICATE (cu grad de antropizare redus)
C. ECOSISTEME AMENAJATE (cu grad de antropizare ridicat)
1. AGROECOSISTEME
- agrare (vegetale)
- zooproductive
2. ECOSISTEME FORESTIERE din diferite zone
3. ECOSISTEME URBANE
- zone de locuit
- zone de agrement
- zone industriale

LANŢUL TROFIC

Lanţul trofic reprezintă căile prin care un organism îşi procură hrana, respectiv
transformarea şi transmiterea nutrienţilor de la o specie la alta.
El reprezintă calea de vehiculare a substanţelor nutritive în biocenoză.

ORDINEA ÎN CARE ESTE VEHICULATĂ HRANA: A-B-C-D-E

8
 A. PRODUCĂTORI (PLANTELE VERZI)
Lumina solară

- Procesul de fotosinteză 6CO2+6H2O C6H12O6+6O2

684 Kcal/mol glucoză

B. CONSUMATORI DE ORDINUL I (FITOFAGI):

- Insecte
- Mamifere ierbivore
- Păsări
- Animale omnivore
- Microorganisme
C. CONSUMATORI DE ORDINUL II (CARNIVORI; ZOOFAGI):
- Păsări de pradă
- Mamifere carnivore
- Reptile etc.
D. CONSUMATORI DE ORDINUL III (ZOOFAGI)
E. MICROORGANISME CARE SE HRĂNESC CU MATERIAL ORGANIC
MORT
- Ciuperci saprofage
- Organisme detritivore (de obicei bacterii)
Biocenoza (totalitatea vieţuitoarelor care ocupă un anumit habitat) depinde în primul rând
de randamentul fotosintezei.
În cadrul ecosistemelor se stabilesc lanţuri trofice, ca de exemplu:
1) În câmpie: graminee – insecte – şopârla de câmp – şoim – ciuperci saprofage
2) În păduri: copaci (frunze) – omizi – ciocănitoare - uliul păsărelelor - ciuperci saprofage
3) În bălţi şi lacuri: diatomee – răcuşori - păsări de baltă - uliul de baltă - organisme detritivore
4) În mări: diatomee – crustacee – scrumbii – rechini - bacterii şi ciuperci saprofage.

CALCULUL ENERGIEI FIXATE ÎN ECOSISTEME

Pentru determinarea energiei fixate în ecosisteme se stabilesc următoarele etape:
1. Se determină producţia obţinută anual:
- La speciile anuale – integral
- La speciile perene – diferenţa de masă între cea actuală şi cea de anul anterior.
2. Se determină cantitatea de apă din ţesuturile analizate
14% - de exemplu la grâu (86% substanţă utilă)
16,5% la porumb (84,5% substanţă utilă)
10% la floarea soarelui (90% substanţă utilă)

3. Compoziţia chimică a substanţelor utile:

9
 - proteine – lipide - glucide (monozaharide, polizaharide)
4. Număr de calorii/g substanţă:
- cca. 3000 în cazul monozaharidelor
- cca. 4500 pentru amidon
- cca. 6000 pentru proteine
- cca. 9000 pentru lipide
Se poate compara energia fixată de 1 ha de porumb şi 1 ha de floarea soarelui

OMUL ŞI DETERIORAREA MEDIULUI

În procesul de individualizare a ecologiei ca disciplină biologică – importanţa omului în

modificarea ecosistemelor şi chiar în periclitarea condiţiilor de viaţă este recunoscută din ce în
ce mai mult, cu argumente dintre cele mai solide.
Punerea la adăpostul distrugerilor a unor locuri, formaţiuni naturale şi biocenoze de
valoare deosebită, a început în secolul XIX şi continuă şi astăzi.
1872 – Congresul American decretează Parcul Yellostone primul parc naţional din lume.
Alte parcuri regionale şi rezervaţii naturale apar în întreaga lume.
Înfiinţarea de societăţi, asociaţii, cluburi etc. (ONG) cu scopul protejării mediului.
Apariţia unor lucrări cu mare impact asupra publicului, care avertizează asupra
pericolelor poluării şi distrugerii mediului.
Rachel Carson – Primăvara tăcută (1962)
Jean Dorst – Înainte ca natura să moară (1969)
Barry Commoner – Cercul care se închide (1972)
Apariţia unor organisme centrale (autorităţi) de protecţia mediului în majoritatea statelor
(ministere)
Mediul devine tot mai mult o problemă internaţională.

Conferinţe mondiale
Convenţii internaţionale
Convenţii bilaterale
Organisme internaţionale
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE)
Comisia ONU pentru Mediu şi Dezvoltare
Directoratul pentru mediu în cadrul UE
Legislaţie la nivel statal şi internaţional privind protecţia mediului

FACTORII DE MEDIU

10
 SOLUL APA AERUL VIEŢUITOARELE
LITOSFERA HIDROSFERA ATMOSFERA BIOSFERA

SOLUL – înveliş subţire al planetei format pe roca mamă în urma a numeroase procese
fizice, chimice şi biologice.
De exemplu:
Fizice: fragmentarea prin îngheţ şi dezgheţ
Chimice: oxidări, reduceri, formări de săruri
Biologice: apariţia materiei organice
În funcţie de zona climatică, tipul de rocă mamă şi intensitatea proceselor de solificare,
există mai multe tipuri de sol.
Solul este un sistem complex de viaţă în care trăiesc milioane de microorganisme cu rol
foarte important în circulaţia elementelor (mineralizarea substanţei organice, fixarea azotului
etc.)

HIDROSFERA

Structura resurselor de apă

Resursele de apă Volum în km3

1. Apa lichidă (Oceanul) 1.300.000.000
- Lacurile cu apă dulce 123.000
- Lacuri şi mări interioare (adesea sărate) 100.000
- Cursuri de apă 1.230
- Apa din sol 65.000
- Apa freatică (până la 80 m) 4.000.000
- Ape profunde 4.000.000
2. Apă solidă (gheţari şi calote polare) 32.500.000
din care:
- gheţari ai regiunilor temperate şi tropicale 1.000

3. Apa sub formă de vapori 12.700

(Apa din atmosferă)
4. Apa conţinută în organismele vii 400

11
 PROBLEMELE HIDROSFEREI
I. Reducerea cantităţii de apă dulce disponibilă
Anual volumul de apă dulce se diminuează cu 400 km3
II. Poluarea apei de suprafaţă
III. Poluarea mărilor şi oceanelor
IV. Reducerea nivelului pânzei de apă freatică, ca urmare a pompărilor excesive
Organismele vii – în special plantele au un rol major în circuitul apei:
- Evapotranspiraţia
- Locul pădurii în economia apei
- Adaptarea organismelor la regimuri hidrice diferite
- plante de apă
- plante xerofite
ATMOSFERA
* Învelişul de aer al planetei
Masa = 0,000001 din masa globului pământesc
* Are o grosime de cca. 1.000 km dar, pe măsură ce ne îndepărtăm de pământ, atmosfera este tot
mai rarefiată, aşa că, de fapt, contează numai stratul de la 0-10 km înălţime.
Straturile atmosferice
0-10 km TROPOSFERA – amestec omogen de gaze
Temperatura scade cu înălţimea (10C la fiecare 180 m)
10-100 km STRATOSFERA – gazele sunt stratificate
Temperatura creşte până la 50 km, apoi scade puternic
100-1.000 km IONOSFERA – gaze sub formă de ioni
Temperatura creşte până la câteva sute de grade C
1.000-10.000 km MAGNETOSFERA – gaze extrem de rare
Caracteristicile atmosferei
În TROPOSFERĂ oxigenul are o pondere de 20,9%, azotul 78,09, neonul 0,93%, iar
CO2 = 0,03%. Pe măsură ce înaintăm în înălţime, creşte proporţia de hidrogen (peste 96% la
100 km altitudine).

Problemele atmosferei
- Creşterea conţinutului în CO2, CH4 şi alte gaze cu efect de seră
- Scăderea cantităţii de ozon din STRATOSFERĂ
- Îmbogăţirea TROPOSFEREI cu gaze poluante, cu capacitate mare de oxidare (ozon
troposferic)
- Scăderea pH în masele de nori – apariţia ploilor acide
- Scăderea nivelului de transparenţă
- Creşterea numărului de zone şi zile cu smog

12
 DIRECŢII PRINCIPALE DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI MEDIULUI
Ecuaţia ecologică: ECOLOGIE = CCC + RRR

CCC + RRR = ECOLOGIE

(Protecţia mediului)
1 2 3cei 3 C ?
Ce simbolizează 4 5 6
Dar cei 3 R ?
1 2 3
Conservare - Consum - Control
4 5 6
Recuperare - Refolosire - Recondiţionare
1. CONSERVARE = utilizarea judicioasă a resurselor naturale pentru nevoile generale
ale societăţii (prezente şi viitoare). Exemple actuale:
- Autoturisme de mic litraj
- Alternative la utilizarea autoturismelor:
- biciclete
- transport pe cale ferată
- microbuze etc.
- Creşterea randamentului la ardere
2. CONTROLUL = măsurarea şi menţinerea sub anumite limite a poluării pentru toţi
factorii de mediu: apă – aer – sol – radiaţii – poluare fonică
 Agenţiile de protecţie a mediului
 S. Mg. M. (Sisteme de Management al Mediului)
- Standarde:
* SEVESO I + II
* ISO 9000
* ISO 14000
- Principiile standardelor din grupa ISO 14000:
* Promovează dezvoltarea durabilă
* Solicită îmbunătăţirea continuă
* Nu este obligatoriu
 Monitoring
Sisteme: * GMS (internaţional)
* SMIR (România)
Subsisteme: * Apă
* Aer
* Sol
Necesităţi:

13
 - Aparatură pentru determinări
- Laboratoare
- Standarde
- Personal calificat
 Auditul de mediu (Ecoaudit)
* Când ? * Etape ? * Organisme ?

3. CONSUMUL

Relaţia Marketing – Consum – PIB

RESURSE – POLUARE

• Rolul educaţiei ecologice

• Organizaţii neguvernamentale
• Rolul guvernelor
Ex.: * materiale termoizolante
* piste pentru ciclişti: Germania, Olanda etc.
* hârtie reciclabilă: SUA, Germania
* ambalaje sticlă: Danemarca

4. RECUPERAREA MATERIALELOR
Sisteme de recuperare: metal, hârtie, sticlă; recuperarea căldurii

5. REFOLOSIREA
Reciclarea ambalajelor, containerelor, paleţilor (exemple)

6. RECONDIŢIONAREA
- Recondiţionarea pieselor (cutii de viteze, planetare)
- Extragerea părţilor neuzate
- Reşaparea anvelopelor
- Recondiţionarea bateriilor auto etc.

14
 CURS 3
POLITICI DE MEDIU

3.1. Domeniile politicii de mediu

Cauza principală a degradării ecosferei ţine de formele de producţie şi de consum ale
societăţii de tip industrial.
Soluţia trebuie căutată tot de pe poziţii economice, fără a subestima importanţa celorlalţi
agenţi de ordin social, moral sau cultural.
 O perioadă îndelungată s-a neglijat costul degradării mediului.
Cu deosebire după Conferinţa de la Stockholm din 1972, omenirea a început să
recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării
şi ale economiei în general.
S-a stabilit Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării de pe lângă O.N.U.
A început etapa reconcilierii între dezvoltare şi mediu.

Dezvoltarea durabilă
Obiectiv principal:
Găsirea unui optim al interacţiunii între patru sisteme:
• economic
• uman
• ambiental (mediu)
• tehnologic
O dezvoltare de lungă durată care poate fi susţinută numai prin interacţiunea celor 4
sisteme.
Protecţia mediului este vitală, dar numai împreună cu creşterea economică trebuie privită
ca un mijloc de a susţine dezvoltarea umană.
Nu trebuie să existe conflicte între creşterea economică (imperativ pentru ţările în curs de
dezvoltare) şi protecţia mediului.
Domeniile politicii de mediu pot cuprinde următoarele subiecte:
A.C.P.M. – Autoritatea Centrală pentru Protecţia Mediului (în fiecare ţară) stabileşte
politica de mediu:
A. Tipuri de solicitări ale mediului
B. Teme de mediu;
C. Substanţe;
D. Regiuni sau zone de mediu;
E Grupuri ţintă etc.
A. Tipuri de solicitări ale mediului
Cele mai cunoscute domenii ale politicii de mediu sunt cele care privesc sectoarele în
mod distinct:

15
 • Poluarea aerului
• Poluarea apei
• Poluarea solului
Structura organizaţională a mai multor A.C.P.M. este bazată pe tipuri de solicitări:
• Departament pentru protecţia aerului, pentru protecţia apei etc.
Avantaje: - mai ales în primele faze
Dezavantaje: - integrările se fac dificil
Tendinţa actuală: abordare în ordinea priorităţilor, făcută din punct de vedere integrat.
B. Teme de mediu
O temă tratează un grup de probleme de mediu importante – care au cauze comune şi
efecte similare.
Exemple de teme de mediu:
• Schimbările climatice (relaţia cu creşterea conţinutului în CO2)
• Acidifierea
• Eutrofizarea
• Îndepărtarea deşeurilor
• Epuizarea resurselor mediului
• Pierderea biodiversităţii
C. Substanţe şi produse
Politicile de mediu se referă la substanţe şi produse în următoarele cazuri:
a) Substanţe specifice
Politica orientată în mod special asupra substanţelor se justifică dacă:
- sunt în joc probleme de sănătate grave (de ex. azbest). Se adoptă standardele
internaţionale (OMS, UE, ONU)
- sunt probleme de epuizare a resurselor (de ex. Sn)
- există substanţe potrivite ca obiect al unei baze de impozitare (ex. benzine cu Pb)
b) Politica de mediu bazată pe produs leagă între ei toţi agenţii cauzatori şi toate
solicitările care apar în timpul Ciclului de viaţă al produsului.
Acest tip de politică are sens numai pentru acele cicluri de produse cu largi implicaţii de
mediu.
Scop: Promovarea produselor care nu atacă mediul
• închiderea ciclului de viaţă al produsului
• mărirea durabilităţii bunurilor
• o mai mică utilizare a resurselor
• separarea mai uşoară a componentelor în cazul dezmembrării
• problema „filierei de produs”
• existenţa alternativelor
D. Politici de mediu zonale

16
 Ex: Bazinul hidrografic (Dunărea, Bazinul Mării Negre). Această politică se justifică în
cazul:
• regiunilor foarte curate (zone naturale, rezidenţiale, recreaţionale)
• regiunilor foarte deteriorate (zone industriale care trebuie reabilitate etc.)
• zonelor în care reglementările de mediu sunt insuficiente

E. Abordarea pe grupuri-ţintă
Un grup-ţintă este format dintr-o mulţime de persoane sau firme cu o anumită
omogenitate, care produce o solicitare a mediului sau care se implică în rezolvarea unei
tematici.
Ex: Poluatori direcţi
- subdiviziuni ale industriei, agriculturii, transporturilor sau comerţului care întrunesc
trăsături în comun
- stabilirea relaţiei cauză-efect
- aplicarea măsurilor preventive sau corective

Dificultăţi de implementare
• mai puţine – pentru grupurile reduse ca număr, bine organizate şi omogene (rafinării,
de exemplu)
• mai multe – pentru grupuri mari de persoane neomogene şi cu structură nedeterminată.

17
 CURS 4
INSTRUMENTE ALE POLITICII DE MEDIU
4.1. Mijloace şi instrumente
Etape:
a) stabilirea priorităţilor
b) alegerea instrumentelor de aplicare a politicii de mediu
Tipuri principale:
- Impune şi Controlează (I.C.)
- Politica mecanismelor de piaţă (M.P.). În multe cazuri utilizarea M.P. este mai eficientă
decât metoda I.C. În aceste cazuri se procedează la încurajarea industriilor care necesită
costuri mai mici pentru purificare
Soluţia este o combinaţie între cele două tipuri de instrumente.
Probleme de soluţionat:
• Informarea
• Măsurarea volumului emisiilor sau a concentraţiilor
Abordări posibile pe mecanismele de piaţă, în cazul:
• pulberilor sedimentabile
• SO2
• deşeuri consumatoare de O2
• surselor mari
• unde există o gamă variată de procese tehnologice

Abordări:
• reglementări specifice
• stabilirea de limite maxime (ex. metale grele, substanţe chimice toxice)
• stabilirea taxelor de poluare (la întreprinderile care pot fi monitorizate eficient)
• permise negociabile de emisie
• taxe pe produs şi stimulente adecvate pentru reducerea producerii deşeurilor sau
tratarea adecvată a acestora
• implicarea interactivă a societăţii
Reglementări de mediu
• Legi şi reglementări-cadru
• Normative şi instrucţiuni subsidiare

Elemente şi aspecte reglementate (selectiv):

• concepte
• domenii de aplicare
• aspecte instituţionale (autorităţi centrale şi locale, atribuţii)

18
 • aspecte internaţionale
• norme şi standarde (pe domenii)
• zonarea de mediu
• evaluarea impactului de mediu
• monitorizarea
• responsabilităţi
Instrumente financiar-economice (a se vedea şi cursul 9 !)
Tipuri: - stimulente
- sancţiuni
- impozite
Taxele şi amenzile pentru emisiile de poluanţi:
• au devenit o realitate în majoritatea ţărilor
• au eficienţă în reducerea poluării
• este necesar ca nivelul acestora să crească
• constituie o motivaţie pentru investiţii în soluţii de reducerea poluării
Cu toate acestea, instrumentele financiar - economice nu sunt eficiente peste tot:
• datorită naturii problemei;
• datorită unor acorduri internaţionale
• nu pot oferi siguranţă că aspectele de mediu se vor îmbunătăţi peste tot
• în perioada tranziţiei taxele mari pentru protecţia mediului pot aduce falimentul
întreprinderilor
Metode utilizate în perioada de tranziţie:
• taxă relativ scăzută pe emisii până la nivelul specificat în permis + amenzi pentru
depăşire
• taxă de poluare mai mică la început, care se majorează treptat, majorarea fiind
cunoscută
• taxe normale de poluare, care pot fi amânate dacă se practică reduceri ale emisiilor
Fondul pentru mediu (a se vedea cursul 9, punctul 9.5 !)
• instrument financiar eficient în realizarea unor proiecte pentru protecţia mediului
• aplicabil în economiile în tranziţie
• de obicei are caracter guvernamental
• surse: taxe şi amenzi de mediu etc.
• utilizare: sub formă de granturi, credite subvenţionate
Fondul pentru mediu are caracter tranzitoriu. În economiile puternice, concurenţiale, rolul
său este diminuat sau dispare.
În România fondul pentru mediu este reglementat prin Legea 73/2000.
Surse ale fondului în România: exportul de fier vechi şi metale neferoase, export buşteni,
alocaţii bugetare, donaţii şi sponsorizări, alte surse.

19
 CURS 5
PLANURILE DE ACŢIUNE PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI (P.A.P.M.)
ŞI ANALIZA COST - BENEFICIU (A.C.B.) A IMPLEMENTĂRII LOR

Pentru a fi eficiente, P.A.P.M. trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

• să fixeze ţinte operaţionale
• să stabilească grupuri-ţintă şi instrumente adecvate şi eficiente
• să aibă informaţii suficient de clare despre situaţia existentă şi posibilităţile de
implementare
• să stabilească termene şi responsabilităţi
• să aibă asigurate facilităţile necesare (fonduri, instrumente, informaţii)
• să aibă asigurate acordurile din partea organelor şi organizaţiilor interesate
• informaţiile să fie diseminate în rândul publicului

A.C.B. în cazul P.A.P.M.

A.C.B. este metoda standard de apreciere a proiectelor, folosită în studiile de fezabilitate.
Se bazează pe metodologia fluxului scontat în numerar pentru compararea costurilor şi
beneficiilor situaţiei „PROIECT” cu cele ale situaţiei „FĂRĂ PROIECT”.
Analiza costurilor este mai simplă decât analiza beneficiilor unui proiect de mediu.

Descriptori ai beneficiilor de mediu

1. Efectul asupra producţiei
Aplicabil în cazul:
- eroziunii solului
- despăduririlor
- acidifierii aerului
- poluării apei (eutrofizarea)
1. bis. Efectul asupra producţiei în zonele învecinate (de ex. avalul unui râu în cazul
barajelor); efecte asupra statelor vecine
2. Evaluări ale costului refacerii sau degradării mediului prin metodele:
• valoarea cheltuielilor de schimbare a amplasamentului din zona degradată
• valoarea „surogatelor” (bunuri mai scumpe, aer condiţionat, apă îmbuteliată etc.)
3. valoarea proiectelor compensatoare: reîmpăduriri
4. creşterea sau descreşterea valorii imobiliare
5. valoarea costului de călătorie şi a taxelor de intrare
6. diferenţele de salarii pentru condiţii periculoase de muncă

Dificil de cuantificat:
- beneficiile aduse de aerul curat în scop de recreere şi prevenire a afecţiunilor psihice
Efecte ale unui program de prevenire sau reducere a poluării apei:

20
 • scăderea numărului de zile nelucrătoare ca urmare a îmbunătăţirii stării de sănătate;
tratament medical mai redus; venituri familiale mai mari
• reducerea cheltuielilor de tratare a apei
• creşterea producţiei agricole şi a calităţii acesteia
• creşterea valorii proprietăţii şi a atractivităţii pentru zonele turistice; creşterea cererii
pentru camere de hotel, transport etc.
• creşterea cantităţii de peşte, eficienţa pescuitului
• reducerea tratamentelor pentru apa industrială etc.

21
 CURS 6
6.1 Crize ambientale
6.2 Dezvoltarea durabilă şi strategia de protecţie a mediului

6.1 Crize ambientale

Cu toată diversitatea lor, problematicile de mediu depind în principal de 3 factori care se
interacţionează:
• Suprapopulaţie
• Epuizarea resurselor
• Poluarea.
Rata de creştere a populaţiei
Perioada necesară pentru
Nr. locuitori Anul
dublare
Toată istoria omenirii până
1 miliard 1850
la 1850

2 miliarde 1930 80 de ani

4 miliarde 1975 45 de ani

8 miliarde (prognoza) 2017 42 de ani

Poluarea
• Este strâns legată de impactul activităţii umane asupra mediului
• Afectează toţi factorii de mediu
• Are efecte imediate sau pe termen lung
• Efectele se manifestă asupra sănătăţii populaţiei dar există şi o serie de pierderi
economice.

Tipuri de poluare cu efecte grave asupra stării de sănătate

• Plumb în aer şi în sol provenind de la topitoriile de plumb şi zinc şi de la mijloacele de
transport;
• Pulberi sedimentabile în atmosferă provenind din sobe, întreprinderi, centrale electrice şi
de termoficare, combinate metalurgice sau de producerea cimentului;
• Bioxid de sulf şi alte gaze, în special în combinaţie cu pulberi.

22
 Alte consecinţe importante asupra sănătăţii sunt provocate de:
• Nitraţii din apă – de la complexe de îngrăşare a animalelor proiectate sau întreţinute
necorespunzător, în urma aplicării inadecvate a îngrăşămintelor şi din fosele septice rurale;
• Contaminarea apei şi alimentelor cu substanţe toxice chimice sau metale grele, în urma
depozitării necorespunzătoare a deşeurilor.

Pagube economice se produc ca urmare a:

• Distrugerii capitalului fizic şi a resurselor naturale şi scăderea productivităţii;
• Scăderea biodiversităţii şi a resurselor din zonele acvative (lacuri, râuri), a pajiştilor, a
ecosistemelor de coastă şi marine sau a habitatelor din păduri şi zone montane.

6.3. Conceptul de dezvoltare durabilă şi

strategia de protecţie a mediului

Pentru depăşirea efectelor crizelor ambientale, omenirea de astăzi propune modelul de

dezvoltare durabilă
Dezvoltarea durabilă = dezvoltare fără epuizarea resurselor respectiv fără a se trece
dincolo de limita de suportabilitate a ecosistemelor.
Se admite aşadar că obiectivele economice trebuie să fie integrate cu cele de protecţie
a mediului.
• Se poate acorda prioritate creşterii economice ?
– Pe termen scurt, da;
– Pe termen lung, nu.
Necesitatea participării tuturor ţărilor la rezolvarea aspectelor globale ale protecţiei
mediului.
Prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea.
Este esenţial ca în această etapă obiectivele economice şi cele ecologice să fie integrate
încă de la început pentru a minimiza pagubele economico-ecologice.

Dezvoltarea durabilă include cel puţin următoarele aspecte:

• Redimensionarea creşterii economice pentru o distribuţie mai echitabilă a resurselor;

• Eliminarea sărăciei (locuri de muncă, hrană, energie, locuinţă, sănătate);
• Creştere demografică rezonabilă;
• Conservarea resurselor naturale;
• Întreţinerea diversităţii ecosistemelor;
• Reorientarea tehnologiilor şi ţinerea sub control a riscurilor;
• Integrarea măsurilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele din plan
internaţional.

23
 În ultimii ani, conceptul dezvoltării durabile a devenit un obiectiv strategic pentru
întreaga umanitate

Strategii de protecţie a mediului

Strategiile de protecţie a mediului reprezintă arta de a coordona un ansamblu de acţiuni la

nivel naţional sau local, menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii
tuturor componentelor mediului, precum şi a mediului în ansamblu.

Principiile generale de protecţia mediului adoptate de U.E.

1. Principiul prevenirii este cel mai eficient;

2. La concepţia unui obiectiv sau acţiune trebuie luat în considerare impactul asupra
mediului;
3. Activităţile de exploatare a naturii care produc dezechilibre ecologice trebuie
abandonate;
4. Adoptarea de măsuri de protecţie trebuie făcută pe baza cunoaşterii ştiinţifice;
5. Poluatorul suportă costurile, pentru prevenirea poluării şi remedierea pagubelor
(poluator-plătitor);
6. Activităţile dintr-un stat nu trebuie să producă daune mediului din alt stat
7. Politica de protecţie a mediului trebuie să ţină seamă şi de interesele statelor în curs
de dezvoltare;
8. Promovarea politicii de mediu să fie făcută de organizaţii internaţionale;
9. Sunt necesare acţiuni educaţionale pentru ca protecţia mediului să devină o
responsabilitate a tuturor cetăţenilor;
10. Măsurile de protecţia mediului se vor lua la nivel adecvat, în funcţie de circumstanţe
(principiul subsidiarităţii);
11. Programele naţionale să se bazeze pe o concepţie unitară, pe termen lung;
12. Politicile naţionale trebuie să se armonizeze în cadrul Uniunii.

Din punct de vedere legislativ, ACTUL UNIC EUROPEAN confirmă competenţa

Uniunii la elaborarea strategiei şi legislaţiei pentru mediu.
În ultimii 30 de ani, în U.E. s-au elaborat peste 300 de reglementări (directive, decizii şi
reglementări) în domeniul protecţiei mediului.
Pentru România, politica referitoare la mediu este un element esenţial al procesului de
integrare europeană.

Elaborarea strategiei de mediu

1. Analiza premiselor entităţii (localitate, judeţ, ţară)

24
 – Zonarea teritoriului din punct de vedere ecologic
– Monitoringul mediului
– Surse de poluare
2. Elaborarea principiilor şi instrumentelor de mediu
3. Elaborarea componentelor strategiei:
– Componente legislative
– Componente administrativ-teritoriale
– Componente economice
– Componente informative
– Colaborarea internaţională
4. Elaborarea planurilor de acţiune (proiecte şi programe)
5. Planuri de implementare (durată, fond, responsabilităţi etc.)

6.4. Principii, concepte şi instrumente în

strategia de producţie a mediului

6.4.1. Principii

Principii ale strategiei de protecţie a mediului

I. Interne
a) Protecţia mediului este un element esenţial al politicii economice şi sociale a
statului.
b) Statele au dreptul suveran la exploatarea propriilor lor resurse din teritoriul
naţional în aşa fel încât să nu aducă prejudicii altor state.
c) Sănătatea şi bunăstarea populaţiei sunt prioritare faţă de alte scopuri de folosire a
resurselor naturale.
d) Folosirea atentă, raţională a resurselor în funcţie de nevoi, în interesul generaţiilor
viitoare
e) Participarea populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător
f) Interzicerea poluării
g) Principiul poluatorul plăteşte

II. Principii ce acţionează pe plan extern

a) Activităţile exercitate de un stat să nu dăuneze mediului altor state
b) Principiul informării şi cooperării între state
c) Principiul bunei vecinătăţi
d) Principiul notificării şi consultării
e) Principiul protejării patrimoniului comun (inclusiv în spaţiul oceanic sau
extraatmosferic)

25
 f) Există şi alte câteva principii care au caracter mai restrâns:
– Principiul prevenirii
– Principiul interzicerii poluării
– Principiul „poluatorul plăteşte”

6.4.2. Instrumente în strategia de protecţie a mediului

Instrumentele strategiei de protecţie a mediului se pot clasifica în mai multe categorii:
a) Instrumente ale reglementărilor globale. Se referă la ansamblul agenţilor economici
şi la cetăţeni (legi, hotărâri)
b) Reglementări specifice
c) Instrumente ale politicii de convingere şi transferului de informaţie
– Utilizarea mecanismelor de piaţă
– Promovarea conştientizării, a educaţiei, a accesului la studii şi rezultate ştiinţifice
d) Politici de stimulare financiară şi economică

6.5 Componente ale protecţiei mediului

1. Legislativă
2. Administrativ-teritorială
3. Educativ-informaţională
4. Economico-tehnologică
5. Socială
6. De cooperare internaţională
1. Componenta legislativă
• Legi (legi cadru şi specifice)
• Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe
• Ordine, decizii şi normative ale Ministerului
• Instrucţiuni şi standarde elaborate de institute de specialitate
2. Componenta administrativ-instituţională
• Înfiinţarea unei Autorităţi Centrale de Mediu cu structuri administrative şi în teritoriu
• Inspecţie de Mediu la nivel central şi local
• Direcţii sau Servicii de Mediu la fiecare minister economic
• Organizarea unor institute de specialitate (cercetare, laboratoare de referinţă)
• Organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global
• Înfiinţarea şi organizarea zonelor şi ariilor protejate
3. Componenta economico-tehnologică
• Şcoli şi facultăţi de specialitate
• Introducerea în programa şcolară şi universitară a disciplinelor de ecologie şi protecţia
mediului
• Muzee, expoziţii, parcuri

26
• Conferinţe, seminarii şi congrese
• Emisiuni radio-TV, presă scrisă

27
 CURS 7
MANAGEMENTUL CONTRACARĂRII PROCESULUI DE
POLUARE A MEDIULUI AMBIANT

7.1. Cauzele şi consecinţele poluării mediului ambiant

7.1.1. Cauzele deteriorării mediului; tipuri de poluare

Degradarea mediului este o problemă apărută şi accentuată odată cu accelerarea creşterii

demografice, care a determinat o antropizare a unor zone din ce în ce mai mari.
Fenomenul care este astăzi cel mai adesea asociat cu degradarea mediului este poluarea,
fenomen care s-a intensificat după apariţia revoluţiei industriale şi care are multiple consecinţe
negative de ordin ecologic, social şi economic.
Conform definiţiei formulate de Consiliul OCDE în 1974, poluarea reprezintă
„introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediu, care
antrenează consecinţe prejudiciabile de natură a pune în pericol sănătatea umană, a vătăma
resursele biologice şi ecosistemele, a aduce atingeri agrementelor ori a împiedica alte utilizări
legitime ale mediului”.
. Prin substanţe şi energie se înţeleg nu numai materiale solide, lichide sau gazoase, dar şi
zgomotul, vibraţiile, căldura şi radiaţiile.
Legea 137/1995 utilizează noţiunea de „deteriorare a mediului”, înţelegându-se prin
aceasta „alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale
mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii naturale şi antropizate, afectarea echilibrului
ecologic şi a calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului,
supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului”.
În categoria poluanţilor pot fi înglobate substanţe din categorii foarte diverse: substanţe
care se găsesc în cantităţi mici în natură (petrol, substanţe radioactive, ş.a.) rezultate din
prelucrarea acestora (în special prin arderea cărbunelui şi petrolului, gaze precum CO 2, CO,
SO2, etc.); substanţe noi, apărute prin sinteze chimice (pesticidele, detergenţii, freonii).
După natura poluanţilor se produc fenomene de poluare chimică, fizică, termică, sonoră
şi radioactivă.
Poluare chimică:
- cu derivaţi ai clorului;
- hidrocarburi lichide;
- derivaţi ai sulfului;
- derivaţi ai metalelor grele (Pb, Cd, etc.)
- fluoruri;
- materii plastice;
- pesticide şi alţi compuşi de sinteză;
- cu materii organice fermentescibile.

28
 Poluarea biologică are loc prin modificări ale biocenozelor ca urmare a unor invazii de
specii animale şi vegetale într-un anumit ecosistem. Poluarea biologică se mai poate produce
şi ca urmare a contaminării microbiologice a unor medii.
Poluarea estetică are loc prin degradarea peisajelor.
Poluarea termică este provocată în urma deversării în râuri sau lacuri a lichidelor calde.
Poluarea sonoră (fonică) este exprimată prin zgomot sau emisiune de sunete cu vibraţii
neperiodice, de o anumită intensitate.
Câteva îndeletniciri umane majore generează poluarea în lumea contemporană:
industria (inclusiv sistemele de producere a energiei) cu modul de viaţă urban pe care îl
promovează, agricultura intensivă şi transporturile.

7.1.2. Consecinţele degradării mediului

Din punct de vedere spaţial, impactul activităţii umane asupra mediului poate avea o
întindere locală, regională, sau planetară.
La nivel local:
- mirosuri;
- zgomote;
- substanţe chimice în aer sau în sursele de apă ;
- prezenţa deşeurilor;
- poluare estetică.
La nivel regional:
- accidente chimice de la centralele nucleare;
- poluarea apei;
- poluarea aerului;
La nivel global – principalele fenomene sunt reprezentate de:
- efectul de seră;
- distrugerea păturii de ozon;
- apariţia ploilor acide;
- poluarea mărilor şi fluviilor;
- scăderea biodiversităţii.

7.1.2.1. Poluarea factorilor de mediu: de la cauză la efect

a) Poluarea apei
a) Poluarea apei - schimbare a compoziţiei apelor care le face dăunătoare pentru
sănătatea oamenilor, neadecvate pentru întrebuinţarea economică sau recreativă şi duce la
deteriorarea florei şi faunei.
- poluarea constituie “orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei
peste o limită admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate”.

29
 Apele de suprafaţă pot fi poluate datorită deversării de ape industriale cu descărcare
continuă sau intermitentă şi care au un anumit grad de epurare, precum şi de apele orăşeneşti
ce deversează continuu.
- surse concentrate;
- surse dispersate – constituite din apele de precipitaţii sau şiroaie care spală suprafeţele
localităţilor, drumurilor, depozitelor.
Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:
- ape saline;
- gaze sau hidrocarburi care ajung în pânza de apă freatică în urma unor lucrări miniere
sau foraje;
- infiltraţii de la suprafaţa solului;
Principalele forme de poluare a apei sunt:
- poluarea cu materiale organice şi nutritive;
- poluarea cu substanţe toxice;
- poluarea cu materiale în suspensie;
- poluarea bacteriană;
- poluarea termică, etc.
În cazul poluării organice principalele surse sunt deversările menajere din marile oraşe,
industria celulozei şi hârtiei, industria agroalimentară.
Materiile organice sunt degradate de către bacterii care au nevoie de oxigen, consumul
masiv al acestui element determinând moartea peştilor.
Descompunerea substanţelor organice are loc atât prin acţiunea microorganismelor, cât şi
prin intermediul unor procese chimice, ambele însă consumatoare de oxigen.
Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli, amine, uree,
amoniac, hidrogen sulfurat, nitraţi, nitriţi, ş.a.
Importanţa sau gradul de poluare al unei zone acvatice (râu, lac, etc.) poate fi evaluată
prin cererea chimică de oxigen (CCO), care reprezintă cantitatea de oxigen necesară
degradării pe cale chimică a totalităţii poluării.
În cazul în care apele sunt poluate cu materii nutritive de tipul nitraţilor sau fosfaţilor se
favorizează proliferarea algelor, care se descompun apoi rapid, ambele procese fiind mari
consumatoare de oxigen. Fenomenul este denumit în acest caz “entrofizare” şi poate afecta
apele curgătoare line, lacurile sau mările.
Nitraţii prezintă şi pericolul unor îmbolnăviri în cazul în care concentraţia lor depăşeşte o
anumită limită - maladia albastră respectiv o dereglare a capacităţii hemoglobinei de a
produce oxigenarea ţesuturilor – producerea de nitrosamine cancerigene.
Poluarea toxică provine din surse industriale - industria chimică, extractivă ,
prelucrătoare a metalelor, ş.a.
Sărurile din:
- industria chimiei clorosodice;
- industria petrochimică;

30
 - petrolieră;
- industria chimică anorganică;
- extracţie;
- acizi şi baze libere;
- materiile în suspensie
Poluarea biologică poate rezulta din aglomerările urbane, zootehnice, abatoare ş.a. şi
este caracterizată prin prezenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune de
viaţă în apele calde, murdare şi stătătoare.
Printr-o asemenea apă poluată se pot transmite:
- boli bacteriene, ca: febra tifoidă, dizenteria, holera;
- boli virotice: hepatita, poliomielita;
- boli parazitare: giardioza, tricomonioza, etc.
Poluarea termică poate avea două consecinţe asupra apelor: o influenţă directă asupra
vieţii unor specii acvatice vegetale şi animale şi o activitate bacteriană mai intensă şi astfel un
mare consum de oxigen.
Din punct de vedere al persistenţei în apă poluanţii pot fi :
- nebiodegradabili;
- biodegradabili - pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de fauna şi flora acvatică.
Cantitatea de impurificatori biodegradabili se măsoară prin intermediul unei mărimi
numită “CBO5” – consumul de oxigen în 5 zile.
Cu cât indicatorul “CBO5” este mai redus, cu atât o apă este mai curată.
Toxicitatea se exprimă prin efecte acute şi efecte cronice.
Dintre indicatorii de poluare cei mai utilizaţi sunt: materiile în suspensie, consumul
biochimic de oxigen (CBO5), oxigenul dizolvat, consumul chimic de oxigen, materiile
oxidabile, mineralizarea totală sau specifică, colimetria (număr de bacterii coliforme / litru).

Principala consecinţă a poluării apelor este scăderea biodiversităţii

În cazul captărilor de apă potabilă sau industrială conţinutul ridicat de substanţe organice
provoacă aglomerări de colonii de microorganisme care pot bloca grătarele de prize de apă şi a
filtrelor.
Apele uzate atacă părţile metalice ale instalaţiilor şi periclitează funcţionarea cazanelor
cu aburi .
Apele care conţin cianuri pot cauza moartea peştilor sau a păsărilor.

b) Poluarea atmosferei
Poluarea aerului are atât cauze naturale cât şi cauze antropice.
Cauze naturale:
- pulberile din aer;
- aerosolii marini încărcaţi cu săruri (sulfaţi, cloruri);
- descompunerea materiilor organice;

31
 - vulcanismul.
Cauze antropice:
- arderea combustibililor fosili: CO2, CO, SOX, NOX, N2O;
- compuşi organici volatil (COV);
- traficul auto;
- petrochimie;
- instalaţii de chimie organică şi anorganică;
- industria materialelor de construcţii.
Compuşii chimici din atmosferă sunt responsabili pentru deteriorarea stării de sănătate,
erodarea clădirilor şi degradarea parţială a pădurilor.
Poluanţii gazoşi şi vaporii pot provoca îmbolnăviri respiratorii, sanguine, hepatice, ale
sistemului nervos, cu acţiune asupra pielii, etc.
Efectul poluanţilor sub formă de aerosoli sunt de natură iritantă, toxică, alergică,
infectantă, şi de scădere a rezistenţei generale a organismului.
Consecinţele poluanţilor asupra plantelor (de studiat din bibliografie).
Alte efecte negative ale poluării atmosferei: modificarea factorilor meteorologici,
reducerea vizibilităţii, coroziunea mai intensă a construcţiilor.
Autoepurarea se bazează pe transportul şi depunerea poluantului în alte medii sau pe
diluţia mai mare a poluantului în aer.
c ) Poluarea solului
În afara poluării propriu-zise prin deversarea unor substanţe sau soluţii în care se găsesc substanţe
toxice, degradarea solului mai este determinată şi de eroziune, alunecări de teren, compactare de suprafaţă sau
acoperirea solului cu diverse materiale (halde de cenuşă de la termocentrale, halde de steril de la flotarea
minereurilor, halde de ferfogips, depozite de deşeuri, etc.).
Dintre efectele poluării – diminuarea rezervei de humus.
Poluarea cu fluor distruge microorganismele din sol şi diminuează capacitatea de fixare a
azotului.
Utilizarea excesivă a pesticidelor - depăşirea concentraţiilor cantităţilor poate provoca
efecte negative asupra mediului şi vieţuitoarelor.
- afectează lanţurile trofice;
- favorizează apariţia dăunătorilor;
- determină mutaţii genetice;
- distrug microorganismele utile şi râmele;

d) Poluarea radioactivă
Radioactivitatea a crescut ca urmare a exploziilor atomice, a centralelor nuclear-electrice
răcite cu apă, deşeurilor radioactive transportate la distanţe mari sau depozitate pe fundul
oceanelor.
Efectul nociv al radiaţiilor :

32
 - pe termen scurt (boala radiaţiilor, deces);
- pe termen lung (creşte riscul de cancer);
- efecte genetice (mutaţii, vezi paragraful „Diminuarea biodiversităţii”);

7.1.2.2. Fenomene de poluare la nivel planetar

(Prezentare foarte succintă. Pentru mai multe detalii a se vedea cursul de Ecologie şi
protecţia mediului, 2005)
a) Ploile acide – se formează ca rezultat al poluării atmosferei cu oxizi de azot şi mai
ales de sulf, rezultate în procesele de ardere a combustibililor sau la combustia motoarelor cu
ardere internă.
Efectul ploilor acide asupra apei lacurilor se manifestă asupra încetinirii descompunerii
materialelor organice, populaţiile de peşte sunt sever afectate, precum şi capacitatea de
reproducere a acestora.
Aciditatea ridicată solubilizează mai multe elemente depuse în sedimente (Al, Mn, Cd,
Ni, Hg, Cu, Pb) ceea ce duce la o creştere a toxicităţii mediului.
Solurile afectate reduc activitatea biologică. Vegetaţia este puternic afectată, pădurile
fiind expuse la uscare într-o perioadă scurtă.
b) Încălzirea globală
În urma activităţii economice se constată o creştere continuă a concentraţiei în atmosferă
a unor gaze precum dioxidul de carbon, dioxidul de azot, metanul, ozonul şi clorofluorcarboni
– gaze care au proprietatea de a înmagazina căldura reflectată de Pământ. Astfel odată cu
creşterea concentraţiei acestor gaze apare şi creşterea temperaturii globale, efect supranumit şi
“efect de seră”.
În ultimii 100 de ani temperatura globală medie a crescut cu 0,5°C. Media temperaturii
globale va creşte cu 1°C la fiecare 30 de ani. Rezultatele unui asemenea fenomen se vor
resimţi în creşterea nivelului mărilor şi oceanelor cu 65 cm în actualul secol, multe zone de
coastă sau insule vor dispărea sub apă.
Principalele gaze care provoacă efectul de seră sunt:
- dioxidul de carbon (CO2) a cărui concentraţie în atmosferă a crescut cu 32% în cca 100
de ani, respectiv de la 280 ppm la 370 ppm. Diminuarea suprafeţelor împădurite mai mult de 40%
din încălzirea globală s-ar datora creşterii conţinutului de CO2.
- clorofluorcarbonii reprezintă o altă categorie de gaze care contribuie la efectul de seră,
ponderea lor fiind apreciată la 25%. Aceste gaze produse industrial au fost utilizate iniţial ca
agenţi de răcire (freoni) – spray-uri, agenţi de spumare. CFC-urile care sunt foarte stabile pot
contribui pe de o parte la efectul de seră (fiind de 1000 de ori mai efective în înmagazinarea
căldurii decât CO2 şi în acelaşi timp au proprietatea de a distruge stratul de ozon din
stratosferă.
- Metanul – prin descompunerea materiei organice este responsabil de cca 15% din
totalul procesului de încălzire a planetei.

33
 - Ozonul din troposferă.
c) Degradarea păturii de ozon
Ozonul (O3) alcătuieşte la cca 30 km altitudine, în stratosferă un strat compact cu rolul de
a opri o parte însemnată a razelor ultraviolete (UV) venite de la Soare.
Specialiştii au stabilit ca CFC-urile reprezintă principala ameninţare la adresa stratului de
ozon din stratosferă.
Deşi foarte stabile din punct de vedere chimic, în momentul când pătrund în stratosferă
CFC-urile sunt descompuse de către razele UV. Radicalul Clor (Cl) este foarte agresiv chimic
şi este responsabil pentru desfacerea moleculei de ozon. Rămâne în atmosferă o perioadă
îndelungată, timp în care distruge mai mult de 100.000 molecule de ozon.
Alte substanţe cu efect negativ asupra păturii de ozon sunt fluorcarbonii (FC) şi halonii.
Prin desfacerea lor în stratosferă se eliberează atomi de brom care sunt mult mai agresivi
decât clorul în distrugerea moleculei de ozon.
Ca urmare a acumulării acestor date, au fost puse la punct o serie de măsuri de limitare a
utilizării substanţelor care atacă oxigenul, prin acorduri (Acordul de la Montreal).
d) Diminuarea biodiversităţii
Prin biodiversitate se înţelege marea varietate de specii sau alţi texoni de plante, animale şi
microorganisme existente într-un habitat, diversitatea biocenozelor dintr-o anumită regiune
(diversitate ecologică) sau variabilitatea genetică în cadrul unei specii.
Menţinerea biodiversităţii este deosebit de importantă pentru stabilitatea ecosistemelor.
Despăduririle pod duce la dispariţia unor specii insuficient cunoscute multe fiind posibil să
conţină principii active valoroase pentru obţinerea de noi produse farmaceutice.
Flora spontană continuă să fie folosită pentru obţinerea de noi medicamente şi produse,
iar crearea unor noi soiuri şi varietăţi de plante de cultură cu rezistenţă crescută la boli se
bazează în general pe încorporarea de material genetic provenit de la plantele care cresc
spontan în natură.
Adaptabilitatea organismelor la condiţii de viaţă mai puţin favorabile decât cele în care s-
a produs evoluţia fiecărei specii reprezintă un fenomen foarte complex şi el reprezintă în
esenţă finalitatea acţiunii factorilor evoluţiei asupra organismelor vii.
Capacitatea de adaptare a speciilor la anumite condiţii de viaţă prezintă o mare
variabilitate. Majoritatea speciilor de plante şi animale au un potenţial limitat de adaptare.
Viaţa acestora este legată de anumite nişe ecologice.
Adaptarea, în adevăratul sens al cuvântului sau evoluţia unei populaţii implică
transformarea structurii sale genetice, deci apariţia variaţiilor ereditare. Sursele variaţiilor
genetice (ereditare) sunt: mutaţia, migraţia şi recombinarea.
Mutaţia este o modificare structurală a materialului genetic, care nu este produsă prin
recombinare şi care se transmite din generaţie în generaţie.
Mutaţiile cele mai frecvente sunt fie genice, atunci când se petrec schimbări în structura
moleculară a genelor, fie cromozomale, atunci când se petrec modificări în structura
cromozomilor (de exemplu, adăugiri, pierderi sau rearanjări de segmente cromozomale) sau

34
genomale, când numărul de cromozomi de bază se multiplică de 3 sau mai multe ori
(poliploidie).
În populaţia umană, ca urmare a acţiunii crescânde de poluare cu diferite radiaţii,
numeroase gene suferă mutaţii în sens negativ. Consecinţele sunt sporirea deformaţiilor fizice,
creşterea sterilităţii şi a mortalităţii.
În prezent, datorită poluării din ce în ce mai mari a mediului înconjurător (aerul, apa,
solul) şi a produselor agricole utilizate în hrana omului şi a animalelor, rata mutaţiilor
nefavorabile pe unitate biologică într-o generaţie este în continuă creştere.
Principalii factori nocivi sunt consideraţi a fi radiaţiile emise de sursele artificiale, gazele
cu efect nociv emise în atmosferă, substanţele chimice (care poluează solul, apa şi alimentele)
o anumită categorie de medicamente etc.
În ultimii 3.000-10.000 de ani, biodiversitatea s-a aflat în faţa unui nou factor
destabilizator – omul. Acesta încearcă să direcţioneze o parte însemnată a biodiversităţii în
folosul său direct.
În acest sens, lucrurile trebuie privite din 3 unghiuri diferite:
- agricultura – activitate artificială, cu tendinţe de opunere în faţa biodiversităţii;
- defrişările de spaţii;
- poluarea mediului.
O trecere în revistă a speciilor ameninţate cu dispariţia la nivelul Europei (1988) a arătat
că din 100 de specii de mamifere, 36 sunt ameninţate; la păsări, din 72 de specii luate în
studiu, 34 sunt în pericol, la peştii de apă dulce, din 200 de specii, 23 sunt în pericol, iar la
nevertebrate, din cele 200.000 specii, 20 sunt ameninţate cu dispariţia.

35
 7.2. MANAGEMENTUL CONTRACARĂRII POLUĂRII
MEDIULUI AMBIANT

7.2.1. Premizele adoptării strategiei de dezvoltare durabilă

Ca urmare a multiplelor aspecte de degradare a mediului, în care poluarea deţine o

pondere importantă s-au înmulţit şi preocupările oamenilor de ştiinţă, ale organizaţiilor
neguvernamentale şi ale autorităţilor guvernamentale de a găsi soluţiile cele mai potrivite
pentru rezolvarea crizelor ambientale.
Există un dezacord, un conflict între utilizarea resurselor naturale, potenţialul productiv,
creşterea demografică pe de o parte şi capacitatea de susţinere ecologică pe termen lung pe de
altă parte.
Cele mai importante dezechilibre au fost create în zonele cele mai industrializate
respectiv în America, Europa, Japonia şi mai recent în China.
Strategiile mondiale sunt orientate spre folosirea raţională a resurselor, o mai corectă
gestionare a acestora, o diminuare a impactului negativ asupra mediului prin creşterea
ponderii energiei neconvenţionale şi scăderea consumului specific de resurse pe unitatea de
produs sau pe unitatea de PIB.
Utilizarea bunurilor ar trebui regândită în sensul creşterii duratei şi intensităţii de
folosire.
Fenomenul de risipă este prezent în societatea umană fie ca un consum social ridicat şi o
utilizare redusă a bunurilor de consum (cazul statelor dezvoltate), fie ca urmare a utilizării
unor tehnologii rudimentare, mari consumatoare de resurse energetice şi naturale (cazul
multor ţări în curs de dezvoltare).

7.2.2. Sisteme de management al protecţiei mediului

Managementul ecologic este o disciplină relativ nouă, care a apărut ca urmare a

preocupărilor de promovare a principiilor ecologice. Ca urmare, multe din iniţiativele de
management ecologic sunt uneori lipsite de viziune integrată şi adesea confuze.
Multe companii prevăd posturi cu sarcini concrete legate de protecţia mediului. De
asemenea, o serie de companii apelează la auditul de mediu. Aproape toate marile companii
şi-au actualizat misiunea şi obiectivele în raport cu efectele de mediu pe care le generează,
altele şi-au modernizat tehnologiile pentru a diminua aceste efecte sau au iniţiat programe de
instruire a personalului.
Măsurile enumerate fac parte din capitole diferite ale aceleiaşi ştiinţe: managementul. Astfel,
definirea misiunii şi a obiectivelor aparţine managementului strategic; modernizarea tehnologiilor
este o latură a managementului operaţional, instruirea personalului este domeniul managementului
resurselor umane iar reţeaua de recuperare şi refolosire a ambalajelor şi deşeurilor intră sub
incidenţa marketingului produsului.

36
 7.2.2.1. Rolul şi responsabilităţile ecologiste ale
managementului strategic

În stabilirea misiunii şi a obiectivelor sale, compania trebuie să încerce să comunice clar

şi precis (de preferinţă cuantificabil) rolul, cultura şi filozofia sa de protecţie a mediului.
De exemplu, un lanţ american de magazine îşi propune conlucrarea cu societatea civilă şi
cu agenţiile guvernamentale pentru prezervarea şi îmbunătăţirea vieţii şi calităţii mediului
ambiant. Firma îşi propune de asemenea o contribuţie de 5% din profitul brut anual la
îmbunătăţirea condiţiilor mediu şi viaţă a comunităţii în care activează.
Companiile japoneze acordă o mare atenţie responsabilităţii lor sociale şi protecţiei
mediului. În acest sens, cultura corporativă a companiei Canon prevede în ordinea următoare a
importanţei: individul-eficienţa activităţii-economisirea resurselor pentru generaţiile viitoare.
Una din marile companii americane de produse chimice, “Union Carbide” îşi propune
îmbunătăţirea tehnologiilor şi tehnicilor de operare pentru a elimina emisiile nocive în mediu.
Cu cât o companie este mai matură în strategia practicată, cu atât ea realizează că dincolo de
treptele coercitive, dezvoltarea ei sustenabilă şi realizarea de profit pe termen lung sunt strâns legate
de acţiunile voluntare încadrate în responsabilităţile etice.
Responsabilitatea ecologică a unei astfel de companii se traduce prin preferinţa de a oferi
spre vânzare produse ecologice, cărora le dedică amplasamente speciale şi o publicitate pe
măsură.
Strategia responsabilităţii sociale în domeniul ecologic poate avea 4 moduri de
manifestare:
- strategia reactivă;
- strategia defensivă;
- strategia de adoptare;
- strategia proactivă.

7.2.2.2. Managementul operaţional şi responsabilităţile sale ecologice

Rolul principal al managementului operaţional este de alocare şi dirijare a resurselor în

scopul producerii de bunuri şi servicii. Direcţiile sau acţiunile în care acesta îşi poate aduce
contribuţia la conservarea şi îmbunătăţirea factorilor mediului ambiant, sunt următoarele:
- reducerea consumului de materii prime, materiale şi energie necesare realizării unui
produs, reducerea pierderilor tehnologice şi a cantităţii de deşeuri aferente;
- realizarea şi utilizarea de ambalaje ecologice pentru produse;
- cercetarea şi dezvoltarea de produse nepoluante;
- dezvoltarea tehnologiilor nepoluante;
- dezvoltarea biotehnologiilor;
- asigurarea calităţii şi reducerea până la eliminare a rebuturilor;
- utilizarea ambalajelor ecologice (de exemplu Mc Donald’s).

37
 Fabricile de hârtie apelează pentru aprovizionarea cu lemn fie la plantări de arbori cu
capacitate de creştere rapidă şi care suportă densităţi mari de plantare fie prin achiziţionarea
de suprafeţe de pădure.
Reducerea consumului de lemn se poate obţine şi prin eficientizarea extragerii celulozei
din lemn.
În general, în procesul de înălbire a hârtiei, companiile producătoare utilizează clorinele
care au însă un impact negativ asupra mediului.
O sursă importantă de eliminare a risipei de lemn este utilizarea hârtiei recuperate.
O preocupare majoră a oamenilor de ştiinţă şi a multor companii este aceea de promovare
a biotehnologiilor. Prin aceasta se înţelege în general “utilizarea integrată a biochimiei,
microbiologiei şi ingineriei chimice pentru realizarea de aplicaţii tehnologice bazate pe
activităţile microorganismelor, culturilor de celule sau ţesuturi şi ale enzimelor”.
Printre numeroasele aplicaţii ale biotehnologiilor amintim:
- Extragerea ţiţeiului din zăcăminte greu exploatabile cu tehnologiile clasice;
- Obţinerea combustibililor din biomasă sau reziduuri vegetale;
- Regenerarea unor uleiuri cu ajutorul microorganismelor;
- Depoluarea apelor reziduale de carburi hidrogenate şi a depoluării unor zone
industriale;
- Permit rezolvarea parţială a poluării apelor mării în cazul unor accidente petroliere etc.

7.2.2.3. Management financiar şi costuri ecologice

Responsabilitatea ecologică a companiei antrenează diverse categorii de costuri mai uşor

sau mai dificil de cuantificat, cum ar fi:
- costuri suplimentare de cercetare şi dezvoltare de noi produse cu impact redus asupra
deteriorării mediului;
- costuri şi investiţii suplimentare în adaptarea şi modernizarea tehnologiilor cu impact
redus asupra mediului;
- costuri cu instruirea personalului;
- costuri suplimentare cu informarea consumatorilor.
Costurile ecologice sunt în final suportate de consumator.

7.2.2.3. Managementul resurselor umane şi educaţia ecologică

Pentru implementarea corectă a unei strategii ecologice, companiile trebuie să-şi

instruiască personalul implicat şi să-şi formeze manageri cu abilităţi în domeniul ecologic.
Multe companii au adoptat soluţia creării unor microstructuri cu responsabilităţi sociale şi
de mediu sub diverse forme, ca de pildă: crearea unei poziţii de director de mediu, sau de
vicepreşedinte, crearea de comitete sau departamente de mediu.

38
 O latură importantă a educaţiei ecologice este cea care are în vedere dezvoltarea durabilă
a turismului.
Succesul unei afaceri în domeniul turismului depinde de calitatea mediului natural.
Aceasta ar trebui de altfel să constituie o preocupare majoră pentru managerii din turism.
Turiştii se fac la rândul lor responsabili de distrugerea mediului ambiant, turismul ca
ramură economică având uneori o contribuţie la degradarea mediului, asemănătoare cu alte
ramuri economice.
În cadrul programelor de mediu ale U.E., sectorul de turism a constituit unul din
domeniile abordate cu prioritate. Principalele direcţii de acţiune din cadrul acestor planuri sunt
următoarele:
- Programe inovative de mediu;
- Formarea de reţele turistice;
- Realizarea unui cod de comportament al turiştilor.

39
 CURS 8
MONITORINGUL MEDIULUI

8.1. CONCEPTUL DE MONITORING AL MEDIULUI

Monitoringul mediului reprezintă un ansamblu de operaţiuni privind supravegherea,

evaluarea, prognozarea şi avertizarea în legătură cu evoluţia sistemelor naturale, cu scopul
intervenţiei în timp util pentru menţinerea stării de echilibru a mediului.
Monitoringul reprezintă deci mai mult decât o supraveghere continuă a calităţii factorilor de
mediu, procesul reclamând în acelaşi timp şi aspecte privind prognozarea şi avertizarea factorilor
de decizie şi a populaţiei privind dereglările majore ale calităţii mediului în vederea adoptării unor
măsuri adecvate. Ca instrument al activităţii manageriale, monitoringul mediului presupune
satisfacerea următoarelor cerinţe:
- generarea unui flux informaţional necesar adoptării unor decizii eficiente;
- asigurarea unui caracter integrat al informaţiilor despre mediu;
- posibilitatea procesării datelor din diverse sectoare ale mediului, respectiv
compatibilitatea acestor date1.
Generarea fluxului informaţional prin sistemul de monitorizare a calităţii mediului are loc
pe măsură ce se desfăşoară activităţile de prelevare şi analiza acestora, întocmirea rapoartelor
şi formularea concluziilor şi deciziilor privitoare la calitatea mediului.
Fiecăreia din activităţile menţionate îi corespund mai multe faze sau elemente.
Astfel, la prelevarea probelor este necesar să se stabilească numărul punctelor de
prelevare şi localizarea acestora, definirea tehnicilor de prelevare a probelor şi de efectuare a
măsurătorilor; conservarea şi transportul probelor.
La analiza probelor trebuie avut în vedere ca instalaţiile şi aparatura să fie verificate şi
etalonate, să se organizeze activitatea de laborator, să se stabilească procedurile de efectuare a
analizelor, modul de înregistrare a datelor etc.
Crearea bazei de date presupune transcrierea şi stocarea datelor pe diferite categorii de
suport şi elaborarea unor programe de gestionare şi analiză a datelor. O atenţie deosebită se va
acorda întocmirii rapoartelor, referitor la termenii de referinţă, conţinut, formă de prezentare,
frecvenţa elaborării lor şi stabilirea responsabilităţilor precum şi distribuirii rapoartelor către
beneficiari.
Monitoringul integrat al mediului presupune depăşirea consemnării faptice a situaţiei
factorilor de mediu prin utilizarea acestei baze de date în analize urmate de adoptarea unor
decizii corespunzătoare. Funcţiile monitoringului integrat al mediului sunt în principal
următoarele:
- controlul imisiilor – respectiv cantitatea de poluanţi care tranzitează o anumită zonă sau se
localizează într-o anumită unitate administrativ – teritorială, bazin hidrografic etc.;

1
Negrei C. – Intrumente şi metode în managementul mediului, Ed. Economică, 1999.

40
 - controlul emisiilor – care are ca scop cunoaşterea surselor de poluare, categoria de poluanţi
eliberată de fiecare sursă în aer sau apă, concentraţia sau debitul sursei;
- evaluarea şi controlul eficienţei măsurilor de protecţie a mediului, scop pentru care se
structurează pe sectoare de investigaţii şi activităţi.
Sectoarele de investigaţii sunt fie fenomene complexe (precum cele climatice) fie factori
de mediu (apă, aer, sol) fie activităţile antropice (industrie, agricultură, transporturi) sau
modul în care se reflectă poluarea mediului asupra sănătăţii populaţiei, florei şi faunei etc.
În funcţie de rolul pe care îl au în propagarea, transformarea şi acumularea unor poluanţi,
sectoarele de investigaţie se pot grupa în următoarele 3 categorii:
a) Surse şi vectori de propagare a poluării: surse de poluare naturală respectiv antropică
(industrie, agricultură, transporturi), apa, aerul şi fenomenele meteorologice;
b) Interfaţa de contact: sol, sedimente, deşeuri;
c) Medii de bioacumulare: floră şi faună terestră şi acvatică, resurse naturale, zonele
umede, influenţe asupra biodiversităţii şi sănătăţii publice etc.
Pe măsură ce protecţia mediului a devenit o preocupare primordială a statului, respectiv după
anul 1990 şi cu deosebire sub imboldul alinierii României la politicile şi strategiile de mediu
europene, sistemul de monitoring al mediului s-a concretizat într-o formă unitară. A apărut astfel
Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului din România (SMIR). El reprezintă un instrument al
activităţii manageriale în domeniul mediului, asigurând un flux informaţional structurat atât pe
sectoare specifice (apă, aer, sol etc.) cât şi calitatea mediului, folosirea şi starea resurselor
naturale. Obiectivul fundamental al SMIR îl, constituie fundamentarea unui sistem adecvat de
supraveghere a calităţii mediului în România, pentru controlul influenţelor antropice, redresării
ecologice a zonelor puternic afectate de poluare, dezvoltării social-economice durabile şi al
fundamentării măsurilor de protecţie şi inginerie a mediului. Datele care se obţin în cadrul SMIR
sunt disponibile pentru reţeaua internaţională de supraveghere a calităţii mediului (Global
Environmental Monitoring System – GEMS). Acesta reprezintă un instrument al Programului
Naţiunilor Unite pentru Mediu, instituit în urmă cu circa 3 decenii la Conferinţa
Interguvernamentală pe Probleme de Mediu de la Nayrobi, în 1974.

8.2. COMPONENTELE SISTEMULUI DE MONITORING

Pentru fiecare din cele 3 categorii de sectoare de investigaţii, în cadrul monitoringului

integrat al mediului se acţionează prin 3 subsisteme respectiv reţeaua de supraveghere
(subsistemul „Monitoring”), reţeaua de analiză şi interpretare a datelor (subsistemul
„Laborator”) şi sistemul de prelucrare generală a datelor (subsistemul „Management
informatic”).
În cadrul subsistemului „Monitoring” există o reţea de supraveghere alcătuită din
următoarele structuri:
- Reţeaua pentru supravegherea calităţii apelor;
- Reţeaua pentru supravegherea calităţii aerului;

41
 - Reţeaua pentru supravegherea ploilor acide;
- Reţeaua pentru supravegherea radioactivităţii;
- Reţele de informaţii privind calitatea solului, vegetaţiei, faunei, sănătăţii umane.
Pentru fiecare sector de investigaţie densitatea reţelei, frecvenţa activităţii de
supraveghere, indicatorii urmăriţi şi alte caracteristici se diferenţiază în funcţie de anumite
criterii.
Subsistemul „Laborator” reprezintă o activitate complexă şi costisitoare întrucât se
utilizează metode moderne de analiză iar datele obţinute trebuie să fie compatibile pentru
prelucrare la nivel naţional sau internaţional. De obicei se apreciază că nivelul cheltuielilor
pentru activitatea de analiză reprezintă cca. ¾ din totalul cheltuielilor monitoringului integrat.
Laboratoarele de analiză a calităţii aerului, apei, solului etc. pot fi: laboratoare de bază, la nivelul
Agenţiilor de Protecţie a Mediului care au rolul de recoltare de probe şi efectuarea de măsurători care
nu necesită neapărat aparatură de mare performanţă; laboratoare de specialitate localizate de obicei la
nivelul filialelor Companiei Naţionale „Apele Române”; Laboratoare Naţionale de Referinţă cuprinse
în programe internaţionale de monitoring.

8.3. MONITORINGUL APEI

Pentru fiecare factor de mediu, sistemul de monitoring îşi defineşte obiectivele, structura
şi relaţiile funcţionale.
Monitoringul apei are în vedere principalele caracteristici ale acestui factor de mediu
precum şi rolul de resursă vitală pentru activitatea economico – socială.
În privinţa etapelor elaborării programului de monitoring al apei acestea se pot delimita
astfel:
 delimitări preliminare, în care un rol important revine formulării obiectivelor şi
identificarea zonelor, a beneficiarilor şi structurilor organizatorice colaboratoare;
 proiectarea programului de monitoring, care cuprinde:
- identificarea principalelor probleme în domeniul calităţii apei şi stabilirea
priorităţilor;
- stabilirea parametrilor şi a indicatorilor necesari a fi urmăriţi şi precizarea
acelora car pot fi determinaţi în mod efectiv;
- proiectarea reţelei şi fundamentarea condiţiilor de funcţionare a acesteia:
densitatea reţelei, metode de colectare şi prelucrare a datelor;
- dimensionarea bazei tehnico – materiale necesare;
- elaborarea programului de asigurare a resursei umane calificate;
- determinarea costului programului de monitoring şi precizarea surselor de
finanţare.
 aplicarea efectivă a programului de monitoring.

42
 Monitoringul integrat al apei este astfel proiectat încât să asigure îndeplinirea atât a unor
obiective generale cât şi a unor obiective specifice.
Obiectivele generale urmăresc descrierea situaţiei existente şi a tendinţelor de evoluţie,
descrierea problemelor care apar la un moment dat şi mai ales a acelora care exprimă o
situaţie de criză, proiectarea programelor de management al apelor şi sporirea capacităţii de
răspuns în situaţii de criză.
Obiectivele specifice se pot referi la natura activităţilor de monitorizare, monitoringul
concentraţiei de poluanţi, protecţia apelor în funcţie de utilizări (captări pentru reţeaua urbană,
piscicultură, controlul surselor de poluare etc.).
Monitoringul integrat al apei se împarte în prezent în patru arii de investigaţie: apa,
sedimentele, suspensiile şi biocenozele, pentru fiecare arie urmărindu-se o serie de indicatori
specifici.
Pentru apa propriu-zisă reţeaua de prelevare a probelor are o densitate mai mare şi o
frecvenţă de prelevare a probelor şi de efectuare a măsurătorilor superioară celei de
monitorizare a sedimentelor şi suspensiilor.
Monitoringul biocenozelor acvatice oferă posibilitatea de supraveghere şi analiză a mediilor
de bioacumulare şi bioconversie şi oferă date privind sinergia pe termen lung a unor fenomene de
mediu şi impactul de lungă durată a ecotoxicităţii acvatice.
Monitoringul integrat al apei acordă atenţie atât analizelor calitative (depistarea fiecărui
gen de poluant şi a clasei din care face parte), cât şi a analizelor cantitative – prelevările de
probe fiind completate prin măsurători de debite, stabilirea concentraţiilor poluanţilor în
mediu etc.
Ca rezultat al poluanţilor evacuaţi în mediul acvatic se produc dezechilibre, respectiv apar
procese de acidifiere, entrofizare, sărăturare, fiecare din acestea afectând, în mod diferenţiat,
funcţiuni specifice: alimentări cu apă, piscicultură, irigaţii etc.
În practică, reţeaua naţională de observaţi pentru gospodărirea apelor cuprinde
următoarele 5 componente:
- ape curgătoare de suprafaţă;
- apă stătătoare;
- ape marine litorale;
- ape subterane;
- ape uzate.
Pentru fiecare din aceste componente, în vederea realizării activităţii de monitoring sunt
necesare proiectarea reţelei de staţii sau secţiuni de control şi elaborarea cadrului metodologic
de generare a fluxului de date şi informaţii.
Astfel, pentru apele curgătoare de suprafaţă au fost alese un număr de 270 secţiuni de
control amplasate după o serie de criterii: importanţa cursului de apă la scară naţională, gradul
de omogenizare al apei, asigurarea posibilităţilor de măsurare a debitelor, existenţa unor
condiţii corespunzătoare de acces şi lucru. Pentru fiecare punct de recoltare a probelor se
stabilesc indicatorii care vor fi analizaţi: fizico-chimici, biologici şi bacteriologici.

43
 Sistemul indicatorilor fizico-chimici cuprinde în general următoarele elemente:
temperatura, pH-ul şi concentraţiile elementelor O2, Ca, Mg, Na, NO3, Fe. Pe lângă aceşti
indicatori fizico-chimici generali mai există şi unii indicatori specifici care se determină
diferenţiat, în funcţie de condiţiile particulare ale fiecărei zone controlate.
Indicatorii bacteriologici care se determină cel mai adesea sunt: numărul total de bacterii
care se dezvoltă la 370 C şi numărul total de bacterii coliforme care se dezvoltă la aceeaşi
temperatură.
Din punct de vedere al frecvenţei de recoltare a probelor s-a stabilit ca în general să se
programeze câte o zi de recoltare a probelor pentru fiecare secţiune, cu o frecvenţă lunară. În
ziua de recoltare se vor preleva 3 probe pentru fiecare secţiune, rezultând în final 36 probe
anuale pentru fiecare secţiune.
În cazurile în care apar fenomene deosebite care au impact asupra apei, numărul de probe
şi frecvenţa recoltării pot creşte după necesităţi.
În urma analizelor de laborator se evaluează calitatea apelor din punct de vedere fizico –
chimic, biologic şi bacteriologic.
Înregistrarea datelor despre calitatea apelor curgătoare se face pe buletine de analiză
astfel concepute încât să permită transpunerea operativă pe diferite suporturi ce pot constitui
părţi ale băncii de date privind gospodărirea apelor.
În ceea ce priveşte monitoringul apelor stătătoare acesta are, în general, aceleaşi
obiective şi metode de lucru ca şi monitoringul apelor curgătoare. Pentru realizarea la scară
naţională a acestui subsistem au fost alese lacurile naturale sau cele artificiale (de acumulare)
care prezintă un interes major din punct de vedere al volumelor de apă şi al ecosistemelor care
depind de sursa de apă. În prezent, reţeaua de monitorizare cuprinde 49 de lacuri, din care 23
de lacuri naturale şi 26 de lacuri artificiale.
Faţă de modul de lucru stabilit în cazul apelor curgătoare, există o serie de particularităţi, mai
ales în modul de recoltare al probelor. În cazul lacurilor probele se recoltează numai între orele 12-
15 când se înregistrează temperatura zilnică mai ridicată, iar recoltarea probelor se face atât de la
suprafaţă, cât şi din zona de profunzime.
În privinţa monitoringului apelor marine litorale există, de asemenea, o serie de diferenţieri.
Reţeaua se compune din 12 staţii reprezentative amplasate de-a lungul litoralului românesc la Mării
Negre. În fiecare zonă se recoltează probe de suprafaţă din 3-4 puncte, iar din zonele de larg se
recoltează proba şi de la adâncuri de circa 200 m.
Aprecierea calităţii apelor marine se face prin determinarea unor indicatori grupaţi astfel:
 indicatori fizico-chimici:
- pH, transparenţă, suspensii;
- salinitate, oxigen dizolvat, fosfaţi;
- silicaţi, fenoli, Cu, Zn, Cd, Hg, As, Cr, detergenţi;
 indicatori biologici:
- densitatea globală a fitoplanctonului şi indicarea formelor dominante;
- ciuperci saprofite şi parazite;

44
  indicatori bacteriologici: organisme patogene;
 indicatori ai radioactivităţii – prin care se urmăreşte radioactivitatea globală în
dreptul gurilor Dunării şi la izobata de 20 m, în dreptul staţiilor Năvodari, Constanţa Sud,
Tuzla şi Mangalia.
În ceea ce priveşte monitoringul apelor subterane, activitatea se desfăşoară în cadrul
marilor bazine hidrografice pe unităţi morfologice, iar în cadrul acestora pe structuri acvifere,
prin intermediul staţiilor hidrogeologice care au în componenţa lor unul sau mai multe foraje
de observaţie. Reţeaua numără circa 270 de staţii. Indicatorii de calitate a apei freatice sunt
următorii:
- indicatori fizico-chimici generali, care se determină obligatoriu în toate secţiunile de
control (temperatură, culoare, miros, pH, oxigen, CO2, CCO, Mn, H2S, Ca, Mg, Fe);
- indicatori fizico-chimici specifici, care se determină doar în acele puncte în care
calitatea apei freatice este susceptibilă la alterări datorită impactului unor surse de poluare
exterioare (amoniu, nitriţi, fosfaţi, sulfuri, cianuri, fenoli, detergenţi, Cr, Cu, Hg, F, pesticide).

8.4. MONITORINGUL ATMOSFEREI

Subsistemul de monitoring al calităţii aerului îndeplineşte, în general, acelaşi obiective ca

în cazul celorlalte subsisteme de monitorizare, respectiv evaluarea şi obţinerea datelor
necesare deciziilor de management al protecţiei calităţii aerului. România, ca ţară care
urmează să adere la Uniunea Europeană trebuie să respecte Directiva cadru 96/62/CE privind
evaluarea şi managementul calităţii aerului şi ale directivelor care derivă din aceasta.
Ţara noastră trebuie să fie capabilă să asigure date de mediu, respectiv date despre
calitatea aerului ambiental în formatul şi de calitatea cerute de Agenţia Europeană de Mediu.
Este, deci, nevoie ca mai ales localităţile mari să fie dotate cu echipamentul necesar
monitorizării calităţii aerului, în timp real şi respectând cerinţele Uniunii Europene. Prima
aglomerare din România care are o astfel de reţea este Bucureştiul. Acesta cuprinde
următoarele staţii:
- o staţie de fond regională (Baloteşti);
- o staţie de fond suburbană (Măgurele);
- o staţie de fond urbană (la Agenţia de Protecţie a Mediului Bucureşti);
- 2 staţii de trafic în zone aglomerate;
- 3 staţii în zonele industriale ale capitalei.
Datele prelucrate sunt afişate în 6 puncte ale Capitalei, astfel:
- 3 panouri de afişaj (în Piaţa Universităţii, Bucur-Obor şi Piaţa Sergiu Celibidache);
- 3 display-uri montate la Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, la Primăria
Municipiului Bucureşti şi la Agenţia Regională de Protecţia Mediului Bucureşti2.

2
Săceanu Simona – Monitorizarea calităţii aerului în Municipiul Bucureşti – Revista „Info-midiu”, Nr. 1/2005.

45
 Principalii poluanţi măsuraţi şi monitorizaţi sunt SO2, NOx, CO, O3, benzen, plumb şi
pulberi. O parte din poluanţi sunt monitorizaţi cu aparatura automată (CO, SO2, NO2, O3), în
timp ce pentru alţii ca, de exemplu, pulberile, determinările se bazează pe analiza unor probe
prelevate.
Sursele de poluare a aerului sunt, în principal, sursele fixe industriale şi circulaţia auto, în
special de-a lungul marilor artere şi, cu deosebire, traficul greu.
În privinţa obiectivelor industriale, gama substanţelor evacuate în mediu din procesele
tehnologice este foarte variată: pulberi organice şi anorganice care au şi conţinut de metale, gaze şi
vapori, solvenţi organici, funingine etc. Se apreciază că la nivelul oraşului Bucureşti, ca urmare a
proximităţii unor obiective industriale este expusă la poluarea cu diferite noxe o populaţie de
350.000 persoane pe o suprafaţă de circa 44 km2.
De asemenea, poluarea aerului cauzată de traficul auto este determinată de câteva sute de
compuşi diferiţi. În urma unor studii recente au fost evidenţiaţi peste 150 de grupuri de
compuşi. Monitorizarea se concentrează însă numai pe acei poluanţi care au cel mai larg
impact asupra sănătăţii umane. S-a determinat că nivelurile de poluare a aerului datorate
traficului auto sunt foarte variabile în timp şi spaţiu. Impactul cel mai mare apare în zonele
construite şi cu artere de trafic supraaglomerate, unde dispersia poluanţilor este dificil de
realizat.
Alte surse de poluare a aerului, care se cer monitorizate prin puncte în care se urmăresc
indicatori specifici, sunt şantierele de construcţii, betonierele, centralele electrotermice. Acestea din
urmă reprezintă surse majore de poluare a aerului prin modul de funcţionare cu combustibili lichizi ce
au conţinut ridicat de sulf, deversând în atmosferă importante cantităţi de SO 2, NOx, CO, CO2,
pulberi, fum şi cenuşă care poate fi spulberată.
În afara acestor surse mari, atmosfera marilor oraşe mai este poluată şi de numeroase
surse difuze. Acestea sunt reprezentate de numeroase centrale termice uzinale, de bloc sau
individuale.
Combustia neautorizată în aer liber a unor deşeuri de tip menajer, cauciucuri uzate, mase
plastice, neîntreţinerea curăţeniei domeniului public şi privat, se constituie în surse de poluare
cu gaze nocive, fum, funingine, pulberi organice, mirosuri dezagreabile, aspecte sesizabile,
mai ales, în condiţii meteorologice nefavorabile (ceaţă, calm atmosferic, inversiune termică).
Toate aceste aspecte se cer monitorizate în vederea cunoaşterii cu exactitate a calităţii
aerului în fiecare zonă şi în fiecare perioadă de timp.
Noile achiziţii cu care s-au dotat Agenţiile Regionale de Protecţie a Mediului, precum şi
cele care vor intra în funcţiune în anii viitori vor contribui la o mai bună cunoaştere a
problemelor de poluare a atmosferei şi la adoptarea de decizii adecvate.

8.5. MONITORINGUL SOLURILOR

Creşterea nevoii de alimente, pe plan mondial, accentuează necesitatea utilizării raţionale

a solului.

46
 Ca urmare a unor factori naturali sau antropici, solurile din România sunt afectate de
diferite fenomene negative. Cunoaşterea acestor probleme, evaluarea lor ca amploare,
gravitate, tendinţă, reprezintă o condiţie pentru a asigura intervenţii justificate şi operative
pentru păstrarea calităţii solurilor.
Monitorizarea calităţii solului se face prin intermediul Ministerului Agriculturii, Pădurilor
şi Dezvoltării Rurale care are ca organism de specialitate Institutul Naţional de Cercetare-
Dezvoltare pentru Pedologie şi Agrochimie.
Potrivit datelor furnizate de sistemul de monitoring al calităţii solurilor, cea mai mare parte
a solurilor agricole este afectată de unul sau mai multe fenomene dăunătoare, cum sunt:
eroziunea solului prin apă (7 milioane de hectare, inclusiv alunecări de teren pe 700 mii ha) cu
pierderi anuale de circa 150 milioane tone de sol, inclusiv 1,5 milioane tone humus şi 0,5
milioane tone de elemente nutritive (NPK); o suprafaţă de 4,5 milioane hectare este afectată de
conţinutul redus sau foarte redus de fosfor; 3,4 milioane ha au conţinut scăzut în azot; pe 2,3
milioane ha se manifestă aciditate puternică şi moderată. Alte fenomene negative care afectează
solurile sunt salinizarea secundară (100 mii ha), poluare cu pesticide (50 mii ha), secetă
frecventă (3,9 milioane ha), exces periodic de umiditate (900 mii ha) etc.
Terenurile forestiere sunt, de asemenea, afectate de unul sau mai mulţi factori limitativi
(aciditate puternică sau moderată, soluri poluate industrial, secetă frecventă, soluri
superficiale, cu pante mari etc.).
Din punct de vedere al categoriilor de folosinţă, suprafaţa agricolă de circa 14,8 milioane
ha este structurată în suprafaţă arabilă (cca. 9,35 mil. ha, respectiv 63,3%) şi alte categorii de
folosinţă, respectiv păşuni, fâneţe, vii, livezi.
Din punct de vedere al categoriilor de soluri, România dispune pe circa 60% din
suprafaţă de soluri relativ bogate în humus, cu caracteristici bune din punctul de vedere al
fertilităţii, respectiv soluri cernoziomice şi bălane (31,6%), soluri aluviale (18,3%), soluri
brun-roşcate (12%). În acelaşi timp, circa 40% din suprafaţă este ocupată de soluri mai puţin
productive, respectiv soluri podzolice (11%), lăcovişti (4,3%), nisipuri (1,7%), soluri brune-
acide podzolice (1,6%) şi alte tipuri de soluri.
Activitatea de monitoring al solului are ca obiective:
- identificarea, caracterizarea, delimitarea arealelor afectate de anumite procese care
împiedică funcţionarea normală a solului;
- evidenţierea cerinţelor, tehnologiilor specifice de protecţie şi ameliorare a solului;
- contribuţia efectivă la protecţia, ameliorarea şi folosirea judicioasă a resurselor de sol;
- reconstrucţia ecologică a teritoriului (menţinerea echilibrelor ecologice).
Sistemul de monitoring al calităţii solurilor agricole şi forestiere din România a adoptat
principiile metodologice ale sistemului paneuropean GEMS-UNEP şi ale Sistemului
Informaţional Geografic (GIS).
Sistemul se bazează pe o reţea naţională a „siturilor” de referinţă, care constă într-un
caroiaj de 16x16 km şi se întinde pe toată suprafaţa ţării. Există trei niveluri de intensitate a
investigaţiilor:

47
 - Nivelul I – se efectuează profile de sol în nodurile reţelei rezultând un total de 960 de
profile, din care 720 pe terenuri agricole şi 240 pe terenuri forestiere;
- Nivelele II şi III constau în investigaţii mai detaliate şi, respectiv, în mărirea punctelor de
control în zonele în care s-au depistat concentraţii sporite de poluanţi.
Analizele efectuate sunt fizice, chimice şi biologice.

8.6. AUDITUL DE MEDIU

8.6.1. PRINCIPII GENERALE

Auditul de mediu reprezintă un proces de determinare şi examinare, implicând analize,

teste şi confirmări, al cărui scop este de a verifica în ce măsură o întreprindere în ansamblu
sau anumite structuri componente ale acesteia, respectă cerinţele legale, locale sau naţionale,
de protecţie a mediului.
Pentru ţările cu o economie dezvoltată, auditul de mediu este specific tuturor categoriilor
de întreprinderi, completând astfel managementul global al acestora. Precizăm că sistemul de
management de mediu al unei întreprinderi trebuie să permită echipei de conducere să se
asigure că:
- întreprinderea respectă, prin întreaga sa activitate, toate prevederile actelor normative
pe linia protecţiei mediului;
- activităţile interne, organizarea şi structurarea întreprinderii, procedurile interne pe linia
preocupărilor de protecţia mediului sunt clar definite;
- riscurile de mediu ale întreprinderii sunt cunoscute şi se află sub control;
- întreprinderea are fondurile şi serviciile de mediu asigurate;
Într-o întreprindere bine organizată, managementul de mediu se completează cu alte funcţii ale
managementului. Trebuie să existe interconexiuni între acestea, ca de exemplu:
- planificarea – stabilirea scopurilor, orientarea politicii, definirea procedurilor, bugetul
programului;
- organizarea – stabilirea structurii organizatorice, definirea rolurilor şi
responsabilităţilor, stabilirea calificării şi pregătirii personalului;
- ghidarea şi conducerea - coordonarea, motivarea, stabilirea priorităţilor, elaborarea
standardelor de performanţă, dereglări şi schimbări în conducere;
- comunicarea – dezvoltarea şi implementarea canalelor efective de comunicare din
întreprindere în cadrul secţiilor, cu grupuri externe inclusiv organele de reglementare
convenabile;
- controlul şi prevederea – măsurarea rezultatelor, cunoaşterea performanţelor, luarea
măsurilor corective.
Auditul de mediu al unei întreprinderi presupune desfăşurarea următoarelor activităţi de:
- pre-audit;
- audit propriu-zis;

48
 - post-audit.
În activităţile de pre-audit sunt incluse:
- selecţia sectoarelor ce vor fi analizate;
- alegerea echipei de audit;
- elaborarea planului, scopului şi graficului de desfăşurare a auditului;
- alocarea resurselor;
- întocmirea formularelor şi obţinerea de informaţii premergătoare asupra sectoarelor ce
urmează să fie analizate.
În etapa activităţilor de audit propriu-zis sunt incluse mai multe subetape:
- înţelegerea sistemului şi procedurilor interne de management;
- analiza detaliată a fiecărui sector din punct de vedere al respectării prevederilor de
protecţia mediului;
- precizarea punctelor tari şi a celor slabe în procedurile interne de management;
- sintetizarea evidenţelor auditului.
Activităţile de post-audit cuprind:
- înaintarea raportului de audit la departamentul superior;
- identificarea soluţiilor;
- pregătirea recomandărilor;
- stabilirea responsabilităţilor pentru acţiunile colective;
- stabilirea graficului de acţiune.
În alegerea obiectivelor programului, specifice fiecărei întreprinderi, trebuie avut în
vedere ca obiectivele alese să fie:
- importante;
- operaţionale;
- specifice şi măsurabile;
- controlabile;
- conduse.
Auditul de mediu trebuie aplicat la toate întreprinderile cu activitate economică şi cu efecte
negative asupra mediului şi la toate tipurile de activităţi, stimulând astfel preocuparea
responsabilului unităţii pentru managementul de mediu al întreprinderii.
Auditul unei întreprinderi poate fi organizat ca:
- audit intern prin nominalizarea unei echipe de specialişti din întreprindere (posibil şi cu
colaboratori externi), prin care conducerea se asigură că în interiorul întreprinderii este
respectată legislaţia şi standardele de mediu, prevederile actelor de reglementare a activităţii
din punct de vedere al mediului (acord, autorizaţie) etc.
- audit extern, realizat de o echipă de specialişti din exteriorul întreprinderii în
colaborare cu serviciile implicate în activitatea de mediu din întreprindere; prin acesta se
verifică, cu obiectivitate, în ce măsură sunt respectate şi realizate condiţiile menţionate mai
sus. Se certifică, de asemenea, modul de implicare şi conştientizare a personalului angajat

49
în aceste probleme; se verifică relaţiile existente între servicii ce contribuie la funcţionarea
corespunzătoare a managementului de mediu, financiar, administrativ etc.
În timp, această activitate va căpăta o anumită periodicitate şi se repetă ori de câte ori
întreprinderea se restructurează, introduce noi tehnologii, realizează noi produse etc. De
precizat că atât la nivelul Uniunii-Europene, cât şi în ţara noastră, se află în curs de derulare
adoptarea unor standarde de definire a principalelor elemente legate de auditul de mediu.
Aceste standarde sunt:
- ISO/DIS 14010;
- ISO/DIS 14011;
- ISO/DIS 14012 (Linii directoare pentru auditul de mediu, principii generale, proceduri
de audit).

8.7. CONŢINUTUL ŞI OBIECTIVELE AUDITULUI DE MEDIU

Camera de Comerţ Internaţională defineşte auditul de mediu ca fiind: „instrument al

managementului care constă într-o evaluare sistematică, documentată şi obiectivă a modului în
care funcţionează structurile organizatorice cu rol în managementul mediului, precum şi
echipamentul ecologic, în scopul salvgardării mediului, facilitând controlul managerial asupra
diferitelor practici şi extinderea măsurilor care se încadrează în politica ecologică a întreprinderii
şi legislaţia din domeniu”.
Auditul este o metodologie care permite evaluarea unei anumite situaţii în raport cu o
situaţie de referinţă. Auditul de mediu sau ecoauditul este, de asemenea, un instrument de
gestiune cu ajutorul căruia se stabileşte performanţa măsurilor aplicate în scopul protecţiei
mediului. El a apărut la începutul anilor '70 cu scopul evaluării performanţei ecologice a unor
activităţi în domeniile industriei petroliere şi chimice.
În timp, s-a înregistrat o serie de activităţi de audit de mediu datorită următorilor factori:
- creşterea frecvenţei accidentelor de pe platformele industriale;
- multiplicarea considerabilă a reglementărilor privind protecţia mediului atât la nivel
local, cât şi regional şi global;
- intensificarea acţiunilor societăţii civile, mai ales prin Organizaţiile Neguvernamentale
pentru Protecţia Mediului în direcţia cunoaşterii şi limitării efectelor negative ale activităţii
economico-sociale asupra sistemelor naturale şi asupra mediului în ansamblul său;
- creşterea frecvenţei situaţiilor de recuperare a pagubelor de mediu, în contextul creării
cadrului legislativ adecvat aplicării principiului „Poluator – Plătitor”, sau al tuturor
principiilor economice ale poluării.
Ecoauditul se deosebeşte de alte tehnici de evaluare a relaţiilor dintre mediu şi sistemul
tehnico-productiv. În timp ce evaluarea impactului de mediu se referă la identificarea,
programarea, normalizarea, evaluarea propriu-zisă şi comunicarea efectelor ecologice
potenţiale asociate unui proiect de investiţii, auditul de mediu constă într-o activitate

50
concentrată pe analiza sistematică a performanţei ecologice reale ce caracterizează ansamblul
activităţilor dintr-o întreprindere.
Ecoauditul se doreşte a fi o examinare exhaustivă a sistemelor de management şi a
instalaţiilor, fără a înţelege prin aceasta modalitatea soluţionării complete şi eficiente a tuturor
problemelor de mediu.
Ţinând cont de conţinutul său, se poate aprecia că activitatea de ecoaudit are următoarele
obiective principale:
- evaluarea măsurii în care managementul sistemelor şi echipamentelor ecologice funcţionează
la parametrii proiectaţi în concordanţă cu cerinţele respectării condiţiilor de menţinere a echilibrelor
sistemelor naturale;
- evaluarea gradului de respectare a politicii şi normelor întreprinderii în materie de restricţii
ecologice;
- evaluarea gradului de respectare a legilor şi reglementărilor în domeniu;
- diminuarea expunerii oamenilor la riscurile datorate degradării mediului.
În consecinţă, sfera de cuprindere a auditului de mediu se referă la următoarele probleme:
a) presiunea exercitată asupra mediului ca sistem:
- istoricul zonei de desfăşurare a activităţii întreprinderii;
- sistemul tehnologiilor, respectiv al resurselor utilizate;
- sistemul de depozitare al materialelor: depozite amenajate la suprafaţa solului, depozite
amenajate în subsol;
- emisii atmosferice;
- evacuarea apelor uzate;
- deşeurile solide şi lichide rezultate rezultate şi care reprezintă un risc ecologic major;
- reziduuri de azbest;
- evacuarea deşeurilor în interiorul sau în afara zonei de desfăşurare a activităţii;
- măsurile de prevenire a deversării produselor petroliere şi chimice;
- existenţa acordului sau autorizaţiei de mediu, a permiselor de poluare etc.
b) riscul la care sunt supuşi muncitorii:
- expunerea personalului la aerocontaminanţi, factori fizici şi chimici agresivi;
- informarea personalului în legătură cu riscurile la care este supus şi posibilităţile de
diminuare şi evitarea riscurilor;
- metodele şi mijloacele de verificare a sistemelor de ventilaţie;
- asigurarea echipamentului de protecţie individuală;
- instituirea programelor de supraveghere medicală;
- mijloacele şi instrumentele de acordare a primului ajutor;
- prezentarea şi explicarea obligaţiilor legale ale personalului în legătură cu protecţia
muncii;
- asigurarea dreptului personalului de a informa conducerea întreprinderii în legătură cu
unele riscuri.
c) riscurile la care sunt supuşi consumatorii:

51
 - existenţa programului de securitate privind respectarea condiţiilor de fabricaţie;
- controlul calităţii produsului;
- sistemul de ambalare, stocare, expediere a produsului;
- proceduri de retragere a produsului de pe piaţă;
- informarea clientului în legătură cu manipularea şi utilizarea produsului;
- sistemul de etichetare ca formă de comunicare în legătură cu parametrii produsului;
- derularea programului de formare şi informare a vânzătorilor;
- controlul la nivelul verigilor fluxului de fabricaţie;
- publicaţii, publicitate în legătură cu produsul oferit consumatorului.
d) strategia de asigurare a securităţii activităţii în întreprindere:
- politica şi regulile de asigurare a securităţii muncii, producţiei şi protecţiei mediului;
- anunţarea şi înregistrarea evenimentelor „accidente”;
- anchetarea şi analizarea condiţiilor de producere a unui accident;
- reguli speciale de acces în locuri periculoase;
- verificarea echipamentelor electrice, a conductelor de transport, intervenţia în caz de
avarii etc.
- viteza de reacţie în situaţii de urgenţă;
- comunicarea, informarea în legătură cu strategia securităţii activităţii.

8.8. TIPURILE ŞI AVANTAJELE AUDITULUI DE MEDIU

Ţinând cont de contextul în care se realizează evaluarea performanţei ecologice a unei

activităţi, literatura de specialitate consemnează următoarele tipuri de ecoaudit:
- auditul de mediu prealabil cumpărării;
- auditul de mediu prealabil vânzării;
- auditul de mediu transversal.
Apare ca absolut justificată tendinţa de extindere a practicii auditului de mediu prealabil
cumpărării, acesta constituindu-se ca o măsură de prevenire a situaţiilor în care sunt neglijate
costurile ecologice actuale şi viitoare asociate activităţii unei întreprinderi ceea ce i-ar putea
modifica statutul din „profitabilă” în „neprofitabilă”.
Există, de asemenea, raţiuni pentru organizarea şi realizarea auditului de mediu prealabil
vânzării, printre care aceea că protejează astfel pe vânzător de eventuale acuzaţii, acoperite
juridic în legătură cu viciile ascunse ce au influenţat afacerea.
Această practică delimitează responsabilităţile vânzătorului de cele ale cumpărătorului în
planul respectării reglementărilor de mediu.
Datorită costurilor mari ocazionate de realizarea ecoauditului complet, precum şi în cazul
unor acuzaţii punctuale la adresa întreprinderii, în contextul unor posibile daune provocate
mediului, s-a conturat ideea auditului de mediu transversal, respectiv a unui audit de mediu
parţial. Aceasta constă în expertizarea unei probleme specifice (cum ar fi aceea a deşeurilor),
dar care reflectă natura mai mult sau mai puţin ecologică a întregii activităţi cu implicaţii

52
asupra imaginii întreprinderii. Practica auditului de mediu transversal solicită un efort de
identificare a acelor surse sau factori de poluare prin care poate fi exercitat controlul asupra
tuturor celorlalte forme de poluare generate de întreprindere sau a unei forme de poluare
având mai multe surse, dintre care unele au o contribuţie importantă.
În practică, există trei tipuri de audit:
1) Auditul intern
Clauza 454 din standardul ISO 14.001 impune unei organizaţii să aplice o procedură pentru
sistemul de audit de mediu intern, care să furnizeze conducerii organizaţiei o înţelegere
corespunzătoare a următoarelor probleme:
- dacă Sistemul de Management de Mediu (SMM) realizat conduce la realizarea politicii
de mediu stabilite;
- dacă este conform cu reglementările de mediu;
- dacă asigură realizarea performanţelor de mediu şi dacă asigură reducerea poluării.
Auditurile interne, realizate de organizaţie, sunt un instrument al managementului de
mediu general, prin care se controlează riscurile identificate ale organizaţiei:
- expunerea la riscul de urmărire în justiţie pentru poluarea mediului;
- expunerea la costuri suplimentare (amenzi, cheltuieli de remediere etc).
2) Auditul furnizorilor
Realizarea acestui tip de audit este cerut printr-o interpretare a clauzei 446 a standardului
ISO 14.001.
Organizaţiile care adoptă sisteme de management de mediu în conformitate cu
prescripţiile standardului ISO 14.001, nu pot ignora riscurile de mediu generate eventual de
diverşi furnizori.
Una din modalităţile de evitare a acestor riscuri este realizarea unui audit ecologic al
furnizorului. Se pot întâlni următoarele cazuri:
- dacă furnizorul declară realizarea şi implementarea unui SMM ISO 14.001, el oferă criterii
suficiente pentru acceptarea ca partener, fără a mai fi necesară auditarea;
- auditul la furnizor, cu verificarea respectării legislaţiei; de exemplu depozitarea
substanţelor toxice şi periculoase, reciclarea deşeurilor etc.
Auditurile furnizorilor sunt deci şi ele instrumente ale managementului general al
companiei, deoarece identifică:
- furnizorii care expun clientul la riscurile şi performanţele de mediu asociate produsului;
- produsele şi serviciile externe furnizate care necesită controale suplimentare din partea
clientului, stabilindu-se zona care generează costuri suplimentare şi riscuri pentru organizaţie.
3) Audituri externe de certificare
Validarea externă a SMM-ului implementat de organizaţie se face de obicei la presiuni
interne sau externe, printr-o evaluare independentă, care conduce la certificarea acestui sistem,
demonstrând public că acest SMM este conform standardului internaţional cunoscut, respectiv
ISO 14.001.
Acest audit, ca instrument al managementului general al organizaţiei, permite acesteia:

53
 - să demonstreze sectorului de piaţă pe care acţionează sau chiar şi altor pieţe, că s-au
efectuat în permanenţă controale şi îmbunătăţiri ale performanţelor de mediu, conform
prescripţiilor din standardul menţionat;
- să pătrundă într-un sector de piaţă sensibil la problemele de mediu;
- să evite potenţialele costuri şi multiplele audituri de mediu ale furnizorilor.
Odată cu dezvoltarea „Sistemelor de management de mediu”, Organizaţia Internaţională
de Standardizare, prescurtat ISO, a trecut la elaborarea standardelor din seria ISO 14000,
menite să asigure gestionarea corespunzătoare a problemelor de mediu, tot mai numeroase, pe
care le generează activităţile sociale şi economice, în această etapă de dezvoltare deosebita a
societăţii umane.
Seria de standarde 14000 descrie principiile de bună practică ale managementului de
mediu ca parte integrantă a managementului general de organizaţie (companie, societate
comercială etc).
Scopul final al SMM, proiectat şi implementat, este ca activităţile organizaţiilor sau
companiilor, să reducă impactul asupra factorilor de mediu din zona de amplasare prin
prevenirea poluării.
Standardul ISO 14001asigură:
- ierarhizarea factorilor de mediu;
- înţelegerea problemelor de mediu ale organizaţiei;
- angajamentul companiei şi al personalului privind asigurarea protecţiei mediului;
- planificarea, realizarea şi verificarea performanţelor politicii de mediu.
Standardul ISO 14001 trebuie acceptat ca un document cu următoarele trăsături:
- este generic - se aplică în acelaşi mod în orice tip de unitate fie că este fabrică, service
sau şcoală;
- este proactiv - include o abordare anticipată/preventivă;
- este voluntar - include reguli şi proceduri care după acceptare trebuie urmate şi
respectate;
- este continuu - urmăreşte îmbunătăţirea permanentă a performanţelor prin monitorizarea
şi elaborarea unor măsuri de corecţie;
- este argumentat - este bazat pe un sistem de proceduri bine documentate.

54
 CURSUL 9
INSTRUMENTE ADMINISTRATIVE
PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI

9.1. TIPURI DE INSTRUMENTE

În politica de protecţie a mediului este necesar să fie stabilite priorităţile asupra cărora se vor
îndrepta planurile de acţiune. Pentru ca politica de mediu să aibă succesul scontat este necesar, de
asemenea, să alegem cele mai adecvate instrumente de aplicare. Acestea variază de la instrumente
de impunere şi control până la instrumente ale economiei de piaţă. Din prima categorie fac parte
metode de eliberare a unui permis de poluare – până la o limită stabilită – urmată de o
monitorizare atentă din partea organismelor de control. Din cea de-a doua categorie fac parte
instrumente precum impozitele sau taxele pe poluare, vinderea sau cumpărarea dreptului de a
polua etc.
Instrumentele politicii de mediu pot fi definite ca mecanisme care stau la dispoziţia
guvernelor, prin care acestea pot influenţa populaţia şi organizaţiile în direcţia atingerii
obiectivelor şi scopurilor dorite. Fiecărui instrument îi corespunde un anumit mijloc de
implementare sau mai multe mijloace care pot ajuta alegerea strategiei şi metodelor. Unele
mijloace se pot aplica mai multor tipuri de instrumente ale politicii, de exemplu cercetarea,
educaţia, metodele statistice.
Se pot defini următoarele instrumente şi mijloace de implementare:
a) Instrumente administrative (reglementări de mediu). Acestea se pot implementa prin
următoarele mijloace:
- legi şi normative;
- activitate de cercetare;
- impozite;
- informaţie;
- management de proiect.
b) Instrumente financiar-economice:
- management de proiect;
- taxe;
- informaţie;
- activitate de cercetare.
c) Instrumente social-comunicative:
- educaţionale;
- motivaţionale;
- informaţie;
- legi.
d) Instrumente tehnice:
- norme;
- cercetare;
- tehnologii;
- monitorizare.

55
 .9.2. REGLEMENTĂRI DE MEDIU

În reglementările pentru mediu, accentul cade pe legi şi reglementări cadru, precum şi pe

normative şi instrucţiuni subsidiare.
În structura unor legi ale managementului integrat de mediu trebuie să fie reglementate
următoarele elemente şi aspecte:
- Definiţiile conceptelor şi domeniul de aplicare;
- Aspecte instituţionale (Autorităţi centrale, locale, atribuţii);
- Aspecte internaţionale;
- Planificarea;
- Norme şi standarde;
- Zonarea de mediu;
- Evaluarea impactului asupra mediului;
- Activităţile firmelor şi modul lor de administrare în raport cu mediul;
- Cerinţele produselor în raport cu mediul;
- Abordarea diferitelor probleme specifice fiecărui factor de mediu (tipurile de
solicitări ale mediului) – respectiv problemele deşeurilor, poluarea apei, radioactivitatea etc.
- Monitorizarea factorilor de mediu, inclusiv cerinţele pentru măsurători şi înregistrări;
- Procedura de acordare a licenţelor şi permiselor;
- Responsabilităţile şi răspunderea faţă de risc;
- Sancţiuni pentru neconformare, etc.
Posibilele avantaje ale unei reglementări directe sunt următoarele:
- Sunt stabilite de la început drepturile democratice dar şi obligaţiile tuturor cetăţenilor şi
firmelor: Aceasta are şi o importanţă deosebită mai ales unde sunt în joc activităţi, substanţe sau
produse periculoase. Sunt de asemenea cunoscute de la început standardele minime privind
emisiile, comportamentul, calitatea unor produse, etc.
- Pot fi aplicate şi atunci când mecanismele pieţei nu sunt suficient dezvoltate sau
când posibilităţile de comunicare sunt insuficiente.
Dezavantajele şi limitele reglementării directe sunt următoarele:
- este necesar un timp relativ lung pentru a produce structură solidă şi integrată a
legislaţiei;
- nu poate acoperi toate situaţiile din practică într-un mod legal şi flexibil.
În general, practica a dovedit că este avantajos să existe reguli mai puţine dar mai bine
coordonate între ele. Aceste reguli este trebuie să fie mai puţin detailate dar mai clare şi cu
posibilităţi de aplicare.
În România există un pachet de legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, ordine ale diferitelor
ministere care reglementează aspecte privind protecţia mediului. Cele mai cuprinzătoare sunt:
Legea 137/1995 – Legea privind protecţia mediului, revizuită şi republicată în mai multe rânduri
pentru a se conforma prevederilor aquis-ului european; Legea nr. 26/1996 – Codul Silvic; Legea
nr. 107/1996 – Legea apelor.

56
 Principalele obiective şi prevederi ale Legii 137 pot fi rezumate astfel: Legea este concepută
pe 5 capitole dintre care primul defineşte principiile şi dispoziţiile generale.
Obiectul legii îl constituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public
major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii.
În lege sunt menţionate principiile şi elementele strategice care stau la baza legii în
scopul asigurării unei dezvoltări durabile. Dintre principiile enumerate evidenţiem
următoarele: precauţie în luarea deciziilor, prevenirea riscurilor ecologice şi a producerii
daunelor, conservarea biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice fiecărei zone, principiul
„poluatorul plăteşte” şi altele.
În lege sunt stabilite modalităţile de implementare a elementelor de strategie şi politică a
mediului, respectiv adoptarea unor politici şi strategii de mediu armonizate cu programele de
dezvoltare, obiectivitatea stabilirii impactului de mediu în faza iniţială a oricărui proiect, corelarea
programelor de mediu cu cele de amenajare a teritoriului, introducerea pârghiilor stimulative sau
coercitive, elaborarea unor norme şi standarde, promovarea cercetării, instruirea şi educarea
populaţiei în spirit ecologic.
Legea precizează că statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos,
protecţia mediului constituind o obligaţie a autorităţilor administraţiei centrale şi locale,
precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Responsabilitatea pentru protecţia mediului revine autorităţii centrale şi agenţiilor sale
teritoriale.
La momentul actual, autoritatea centrală care coordonează activitatea de protecţia
mediului este Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, înfiinţat în actuala formă în anul
2004 în baza Hotărârii de Guvern nr. 408/2004.
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor are în subordine, sub autoritate sau în
coordonare următoarele unităţi:
a) În subordine directă:
- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, care la nivelul său coordonează 8 agenţii
regionale şi 34 de agenţii judeţene pentru protecţia mediului;
- Administraţie Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” ;
- Unităţi de Management ale Proiectului;
- Unităţi de Implementare a Proiectului.
b) Sub autoritatea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, funcţionează:
- Administraţia Naţională „Apele Române”;
- Compania Naţională „Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie şi Gospodărire a
Apelor” – S.A.
c) În coordonarea ministerului:
- Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (ICIM)
Bucureşti;
- Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” -Constanţa;

57
 - Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare „Delta Dunării” – Tulcea;
- Administraţia Fondului pentru Mediu.
Capitolul al II-lea din Legea Protecţiei Mediului stabileşte reglementarea activităţilor
economice şi sociale cu impact asupra mediului, prin norme de autorizare, regimul
substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor,
asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor ionizate.
Capitolul al III-lea din Legea Protecţiei Mediului se referă la protecţia resurselor naturale şi
conservarea biodiversităţii prin protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, protecţia atmosferei,
protecţia solului, subsolului, şi ecosistemelor terestre, regimul ariilor protejate şi al monumentelor
naturii, protecţia aşezărilor umane.
Capitolul al IV-lea stabileşte răspunsurile privind protecţia mediului, ale autorităţilor de
specialitate, ale autorităţilor centrale şi locale, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice.
Legea se încheie cu sancţiunile pentru încălcarea prevederilor privind protecţia mediului
(capitulul V). Legea s-a moodificat prin O.U.G. 91/2002 aprobată prin Legea 294/2003.
Procesul de realizare al altor instrumente administrative directe în domeniul protecţiei
mediului s-a amplificat după 1990. Actele legislative emise de Parlament sau de Guvernul
României sunt o reflectare a preocupării de transpunere a Aquis-ului comunitar în legislaţia noastră,
precum şi punerea în aplicare a legilor şi convenţiilor internaţionale, protocoalelor şi acordurilor
ratificate, adoptate sau la care România este parte.
Pornind de la reglementările cadru cuprinse în Constituţia statului, în România au fost
elaborate şi adoptate numeroase acte normative privind protecţia mediului, dintre care pot fi
menţionate:
- Legea nr. 82/1993, cu modificările şi completările ulterioare, privind constituirea
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării;
- Legea apelor nr. 107/1996;
- Legea nr. 462/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice;
- Legea nr. 214/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 49/2000 privind regimul de obţinere,
testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic;
- Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor;
- Legea nr. 481/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea
şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
- Legea nr. 451/2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene a peisajului adoptată la
Florenţa la 20 octombrie 2000;
- Legea nr. 645/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi
controlul integrat al poluării;
- Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu;
- Legea nr. 59/2003 pentru ratificarea Protocolului de la Cartagena privind biosecuritatea
la Convenţia privind diversitatea biologică (semnată la 5 iunie 1992 la Rio de Janeiro), adoptat
la Montreal la 29 ianuarie 2000.

58
 De asemenea Guvernul României, de comun acord cu Comisia Europeană, a inclus
protecţia mediului în priorităţile programului Phare, astfel:
- în colaborare cu Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)
au fost finanţate studiile preliminare în domeniul mediului pentru programul bazinul
Dunării şi pentru programul Mediul Delta Dunării;
- tot în colaborare cu BERD este finanţat şi Programul de Dezvoltare a Unităţilor
Municipale în diverse oraşe având ca obiectiv modernizarea sistemelor de distribuţie
şi scurgere a apei şi creşterea eficienţei acestora;
- împreună cu BERD şi Banca Mondială este finanţat Programul pentru energie.

9.3. INSTRUMENTE FINANCIAR-ECONOMICE

Mecanismele economice ale pieţei pot avea o puternică influenţă pozitivă în direcţia
protecţiei mediului. Ele pot stimula un comportament raţional pentru mediu şi conduc la
obţinerea de fonduri pentru aplicarea politicii de mediu.
Instrumentele financiar-economice pot fi de mai multe tipuri: tipul stimulentului, al
sancţiunilor sau al impozitelor generale.
Instrumentele financiar-economice utilizate cel mai frecvent sunt taxele şi amenzile
pentru emisiile de poluanţi.
Există două tipuri de taxe. Primele se percep pentru permisul de a emite poluanţi şi sunt
destinate să acopere cheltuielile administrative şi costul monitorizării necesare oricărui sistem
de protecţia mediului; a doua categorie sunt taxe de poluare legate de nivelul daunelor
provocate de emisii.

9.4. INSTRUMENTE SOCIAL-COMUNICATIVE

Mecanismul instrumentelor social-comunicative din domeniul mediului include măsuri
de schimbare comportamentală care include atât respectul faţă de lege cât şi unele
reglementări proprii, liber consimţite. Acest fapt se realizează prin acorduri voluntare,
conform dreptului privat.
Aceste acorduri voluntare pot fi adoptate între ţări, între instituţii guvernamentale şi
întreprinderi.

9.5. FONDUL PENTRU MEDIU

Un instrument deosebit de util şi eficient în realizarea şi materializarea unor acţiuni sau
proiecte de anvergură s-a dovedit a fi Fondul pentru Mediu.
Fondul pentru Mediu a fost iniţiat şi dezvoltat ca un concept economic, aplicabil în
economiile în tranziţie pentru antrenarea de resurse suplimentare şi susţinerea financiară a
acţiunilor de protecţie a mediului în ţări având la momentul respectiv multe priorităţi şi

59
necesităţi de ordin socio-economic şi în care problemele de mediu nu au avut posibilitate de a
deveni probleme prioritare.
În România, Fondul pentru Mediu a fost constituit în conformitate cu prevederile Legii
73/2000 şi este gestionat de Administraţia Fondului pentru Mediu. El se constituie ca un
instrument economico-financiar destinat susţinerii şi realizării proiectelor prioritare pentru
protecţia mediului, în conformitate cu normele de mediu în vigoare
Veniturile Fondului pentru Mediu se constituie conform art. 8, din Legea 73/2000 privind
Fondul pentru mediu, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
 cotă de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor feroase şi neferoase de
către deţinătorii de astfel de deşeuri, persoane fizice şi/sau juridice. Cota se va reţine prin
stopaj la sursă de către agenţii economici colectori şi/sau valorificatori autorizaţi conform
OUG 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, modificată ulterior, care
vor vira sumele respective la Fondul pentru mediu conform prevederilor prezentei legi;
 taxe pentru emisiile de poluanţi în atmosferă încasate de la agenţii economici;
 venituri încasate de la agenţii economici, utilizatori de noi terenuri pentru depozitarea
deşeurilor valorificabile;
 suma de 0,5 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de
producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru
medicamente;
 o cotă de 2% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de
producători şi importatori, mai puţin cele utilizate la producerea medicamentelor;
 cotă de 0,5% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de
producători şi importatori, utilizate în agricultură;
 o cotă de 3% din preţul de adjudecare a masei lemnoase cumpărate care se virează de
către Regia Naţională a Pădurilor şi de către alţi proprietari de păduri, persoane juridice sau
fizice;
 o cotă de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor finite din tutun;
 vărsăminte, donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară din partea persoanelor fizice sau
juridice, române ori străine;
 sumele încasate din restituirea creditelor acordate, dobânzi, alte operaţiuni financiare
derulate din sursele financiare ale Fondului pentru mediu;
 asistenţă financiară din partea unor organisme internaţionale;
 sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru mediu;
 cuantumul taxelor încasate prin birourile unice la emiterea acordului/ autorizaţiei de
mediu pentru activităţile cu impact redus;
 o sumă de 1 RON/kg anvelopă de către persoanele juridice care introduc pe piaţa
naţională anvelope destinate reutilizării;
 cuantumul taxelor pentru emiterea avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor de mediu3.

3
Toti M. –Fondul pentru mediu, condiţii şi modalităţi de accesare, Revista „Info-mediu”, Nr. 1/2005.

60
 Pentru a îndeplini obligaţiile asumate de România în procesul de negociere a Tratatului
de Aderare la Uniunea Europeană, Administraţia Fondului pentru Mediu finanţează, în
principal, următoarele categorii de proiecte:
a) controlul şi reducerea poluării aerului, apei şi solului, inclusiv prin utilizarea unor
tehnologii curate;
b) protecţia resurselor naturale;
c) gestionarea deşeurilor, inclusiv a deşeurilor periculoase;
d) protecţia şi conservarea biodiversităţii;
e) educaţia şi conştientizarea publicului privind protecţia mediului.
Unul din principalele aspecte ale proiectului noii legi a Fondului pentru
Fondul pentru mediu, aşa cum este reglementat în noul act normativ, reprezintă un
instrument util destinat finanţării proiectelor de protecţia mediului, asigurând resursele
financiare necesare pentru implementarea efectivă a legislaţiei privind protecţia mediului
înconjurător, armonizat cu prevederuile acquis-ului comunitar.

61
 CURSUL 10
EVALUAREA IMPACTULUI DE MEDIU ŞI ÎNTOCMIREA BILANŢURILOR
DE MEDIU

10.1. TIPURILE DE BILANŢ DE MEDIU

Cunoaşterea detaliată a tuturor modificărilor pe care activitatea economico – socială le

provoacă în mediul înconjurător este foarte utilă pentru propunerea unor măsuri adecvate de
protecţie. Studiile privind impactul unor activităţi asupra mediului se fac înainte de începerea
activităţii (respectiv în faza de proiect) fie în perioada de activitate când se pot face bilanţuri de
mediu sau activităţi de audit ecologic.
Identificarea, estimarea şi aprecierea fenomenelor ecologice cuprinde mai multe tipuri de
activităţi care se pot grupa în conceptul „Evaluarea impactului ecologic” – (E/E).
Există mai multe definiţii ale principalelor acţiuni care intră în această sferă, dintre care
le vom prezenta pe cele mai importante.
Studiul de impact reprezintă investigarea ştiinţifică a efectelor complexe ce rezultă sau
ar rezulta din relaţia unei activităţi ce se intenţionează să fie promovată cu mediul
înconjurător, în vederea recomandărilor măsurilor de minimalizare a efectelor negative a
acestei relaţii în cadrul obţinerii acordului de mediu. Rezultă că studiile de impact se
realizează înaintea intrării în funcţiune a unui obiectiv.
Bilanţul de impact reprezintă procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi
consecinţelor efectelor negative, cumulate, prezente, anterioare şi anticipate, care fac parte din
acţiunea de autorizare a unei activităţi existente.
Pentru întocmirea bilanţului de mediu există mai multe etape sau proceduri în funcţie de
volumul de informaţii necesar autorizării, stabilirii volumului noxelor etc. Putem astfel
identifica următoarele proceduri:
Bilanţul de mediu de nivel 0 (BM 0). Este alcătuit dintr-o fişă de verificare care conţine
elemente caracteristice activităţii şi care permite autorităţii de mediu competente să identifice
şi să stabilească necesitatea efectuării unui bilanţ de mediu sau de privatizare a unei societăţi
comerciale.
Bilanţul de mediu de nivel 1 (BM I). Studiul de mediu constă din culegerea de date şi
documentare (fără prelevare de probe şi fără analize de laborator), care include toate elementele
analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea unei decizii privind dimensionare impactului
de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament.
Bilanţul de mediu de nivel 2 (BM II). Se obţine din investigaţii asupra unui amplasament,
efectuate în cadrul unui bilanţ de mediu, pentru a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe
şi analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu4.

10.2. COMPONENTELE ŞI ETAPELE EVALUĂRII IMPACTULUI ECOLOGIC

4
Rojanschi, V, Bran Florina – Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.

62
 Impactul ecologic poate fi evaluat printr-o multitudine de activităţi care se pot desfăşura
în diferite etape. În general, acestea sunt următoarele:
a) Analiza preliminară. În această etapă se identifică, se selectează obiectivele şi se
delimitează aria impactului ecologic.
b) Etapa identificării efectelor în care se analizează sistemul integral şi pe
componentele care generează impactul de mediu, ariile de impact şi se descriu efectele
potenţiale sau reale.
c) Etapa estimării efectelor, în special a mărimii şi importanţei acestora.
d) Etapa proiectării acţiunilor şi strategiilor în care sunt identificate acţiunile menite
să contracareze efectele negative sau care stimulează efectele pozitive şi sunt proiectate
strategiile de acţiune (etape, fonduri).
e) Evaluarea complexă şi propunerea planului de acţiune, comunicarea şi
mediatizarea rezultatelor, transmiterea acestora la factorii de decizie.

10.3. STRUCTURA UNUI RAPORT DE EVALUARE A IMPACTULUI ECOLOGIC

Un raport de evaluare care să dea dimensiunea şi impactul de mediu al unei activităţi

trebuie să urmărească în general un mod de întocmire care să-l poată face util şi uşor accesibil.
De aceea, pentru acest gen de rapoarte s-a standardizat următorul mod de întocmire:
Titlul şi informaţii generale
Rezumatul raportului
Cuprinsul raportului
Acesta va cuprinde următoarele capitole: scopul şi necesitatea acţiunii, alternativele
incluzând acţiunile propuse, consecinţele ecologice ale alternativelor, comentarii, lista
colaboratorilor.

10.4. CONŢINUTUL CADRU AL STUDIILOR DE IMPACT

a) Date generale: profilul de activitate şi denumirea firmei, amplasamentul, titularul

activităţii sau al proiectului;
b) Descrierea activităţii propuse
c) Amplasarea în mediu.
d) Aşezările umane şi alte obiective de interes public:
e) Sursele de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu:
f) Impactul produs asupra mediului înconjurător
Pentru fiecare factor de mediu (respectiv pentru ape, aer, vegetaţie şi fauna terestră,
pentru sol şi subsol, pentru aşezările umane şi alte obiective de interes) se stabilesc
următoarele:
- dispersia poluanţilor şi tipul acestora;

63
 - aria de extindere şi modificările calitative ale poluanţilor;
- modul specific de acţiune al poluanţilor şi posibilele efecte, negative sau pozitive;
- modul de reducere a impactului produs de poluare asupra fiecărui factor de mediu (prin
tehnologie, lucrări, dotări şi măsuri speciale sau suplimentare pentru reţinerea poluanţilor).
g) Evaluarea impactului şi concluzii
Se vor formula concluzii privind gradul de afectare al factorilor de mediu şi al sănătăţii
populaţiei, precum şi asupra efectelor benefice ale proiectului sau activităţii.
Studiul se încheie cu recomandări fundamentale legate de îmbunătăţirea proiectului, eventual
de schimbarea amplasamentului, introducerea de tehnologii alternative, dotări şi amenajări
speciale sau chiar, în cazuri justificate, de renunţare la activitatea propusă.

10.5. ÎNTOCMIREA BILANŢURILOR DE MEDIU

Bilanţurile de mediu reprezintă procedura de a stabili pentru un agent economic sau o

activitate în general cauzele şi consecinţele efectelor negative, anterioare şi prezente asupra
mediului, ca urmare a activităţii sale.
Se întocmesc trei tipuri de bilanţ de mediu (BM 0, BM I şi BM II), în ordine, respectiv în
cascadă, în funcţie de impactul potenţial sau real al fiecărei activităţi. În situaţia în care nu
există un impact negativ asupra mediului se poate elibera autorizaţia de funcţionare doar după
completarea formularelor cerute de BM 0. În situaţia în care există un impact potenţial de
mediu, se solicită BM de nivel 1 sau 2. Acestea constau în identificarea informaţiilor privind
poluarea, culegerea, analizarea şi interpretarea datelor şi elaborarea unor rapoarte specifice.

64
 Conţinutul bilanţului de mediu 0 (BM 0)
BM 0 se caracterizează prin următoarele:
- cerinţe minime când este puţin probabilă existenţa unui impact;
- se execută de către titularul activităţii care va completa o fişă tip (relativ simplă ca
volum de informaţii);
- informaţiile prezentate vor fi susţinute cu acte, eventual cu dovezi fotografice.
În absenţa impactului de mediu se poate elibera autorizaţia iar la un impact potenţial de
mediu se solicită BM I sau II.
Conţinutul bilanţului de mediu I
În termeni generali, secţiunile bilanţului de mediu de nivel I trebuie să identifice
domeniile în care impactul asupra mediului produse de amplasamentele şi instalaţiile
analizate, poate fi semnificativ. Lucrările se vor concentra asupra modului de conformare cu
prevederile legislaţiei existente sau în curs de adoptare.

65
 Domeniile de analiză ale BM I sunt următoarele:
 utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului în vecinătatea acestuia;
 istoricul zonei;
 posibilitatea poluării solului;
 depozitarea deşeurilor;
 condensatori / transformatori electrici;
 securitatea zonei;
 măsuri de pază împotriva incendiilor;
 protecţia muncii şi igiena locului de muncă;
 evacuarea apelor uzate;
 emisii atmosferice;
 impactul zgomotului;
 proximitatea reţelelor de înaltă tensiune.
Finalizarea bilanţului de mediu de nivel I se face prin raportul la bilanţ care reprezintă o sinteză
şi analiză tehnică de esenţă care să permită autorităţii de mediu să aprecieze în ce măsură activitatea
analizată prezintă sau nu dovada unei poluări potenţiale semnificative. Raportul nu trebuie să reia
informaţiile primare prezentate în raport ci să facă un rezumat succint al acestora, să interpreteze
datele şi să formuleze concluzii şi recomandări.
Conţinutul bilanţului de mediu II
Aşa cum am arătat în bilanţul de mediu I studiile sunt legate de aspecte care reies în urma
analizei fără a se proceda la prelevări de probe şi analiza de laborator a acestora.
Bilanţul de mediu de nivel II reprezintă o etapă superioară de analizare a unei activităţi în
raport cu cerinţele de mediu. În această etapă se adâncesc şi se clarifică natura şi intensitatea
poluării prin prelevări de probe şi analize corespunzătoare.
Condiţiile de prelevare stabilesc secţiunile (respectiv amplasamentele punctelor de
prelevare), frecvenţa de prelevare pentru fiecare zonă sau factor, numărul de probe în total etc.
Toate aceste elemente vor ţine cont de efortul financiar necesar pentru toate analizele relevante,
durata tuturor activităţilor impuse de realizarea acestor cerinţe, dotarea materială şi aparatura
necesară pentru realizarea unor astfel de investigaţii.
Finalizarea evaluării de nivel BM II se face prin raportul la bilanţul de mediu. Acesta este
organizat în două mari părţi:
- Descrierea investigaţiilor şi rezultatelor acestora;
- Concluzii şi recomandări privind soluţiile de reducere a poluării.
În prima parte se prezintă sectorial (sol, apă subterană, apă de suprafaţă, materiale de
construcţie, probe de aer) descrierea precisă a tuturor investigaţiilor şi justificarea acestora,
descrierea fiecărui sondaj şi a tehnicilor de lucru, toate rezultatele analizelor efectuate şi
compararea acestora cu valorile din standardele naţionale.
Finalizarea procedurii de autorizare a unei activităţi constă în valorificarea rapoartelor la
bilanţurile de mediu prin întocmirea unui Program pentru conformare.
Necesitatea acestui program se stabileşte de către autoritatea de mediu când este evidenţiată o
situaţie de neconformitate raportată la standardele sau reglementările în vigoare.
Programul pentru conformare este negociat între Autoritatea de mediu şi agentul
economic care, de altfel, îl întocmeşte.

66
 CURSUL 11
LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ ÎN
DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
11.1. Principalele reglementări internaţionale ale mediului
Pe măsură ce oamenii au devenit conştienţi de impactul degradării mediului, au apărut o
serie de reglementări privind protecţia acestuia.
Se pot menţiona ca reglementări din prima jumătate a secolului XX-lea:
- Convenţia pentru protecţia păsărilor utile agriculturii – Paris 1902;
- Convenţia referitoare la apele de frontieră dintre S.U.A. şi Canada (1909);
Convenţia pentru florei, faunei, şi a frumuseţilor naturale ale ţărilor Americii
(Washington, 1940);
- Convenţia împotriva poluării mării cu hidrocarburi (Londra 1954), etc.
Se formează astfel o conştiinţă internaţională referitoare la protecţia mediului şi la constituirea
fundamentului pentru ceea ce avea să devină dreptul fundamental al mediului.
În domeniul dreptului mediului în ultimii 40 de ani au apărut numeroase reglementări,
dintre care enumerăm:
Declaraţia Convenţiei Naţiunilor Unite privind Mediul (Stockholm, 1972);
- Convenţia de la Montego Bay privind protejarea mediului marin împotriva poluării
(1982);
- Convenţia asupra poluării atmosferei transfrontaliere (Geneva, 1979);
- Convenţia şi Protocolul privind stratul de ozon (Viena, 1985 şi Montreal – 1989);
- Declaraţia de la Rio – Cartea Terrei (1992);
- Convenţia cadru asupra schimbărilor climatice (1992);
- Convenţia privind diversitatea biologică (1992);
- Convenţia Naţiunilor Unite privind combaterea deşertificării (1994);
- Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă (Johanesburg – 2002).
Toate aceste reglementări internaţionale s-au bazat sau au iniţiat legi şi reglementări
echivalente la nivelul ţărilor semnatare, crându-se astfel o structură relativ vastă şi complexă a
reglementărilor şi legilor aplicabile în domeniul protecţiei mediului la niveluri naţionale,
comunitare şi internaţionale
11.2. Elemente şi principii ale dreptului internaţional al mediului
Deşi se apreciază că legislaţia internaţională în domeniul protecţiei mediului nu este încă
suficient de eficientă, totuşi nu pot fi ignorate o serie de succese obţinute.
Prin acest cadru s-a reuşit iniţierea de programe globale şi a unor linii directoare de
acţiune, precum şi impunerea unor principii fundamentale adoptate şi acceptate către marea
majoritate a naţiunilor lumii.
Principiile de mediu prefigurează liniile viitoare de acţiune în domeniul protecţiei
mediului şi ele vor fi prezentate pe scurt în cele ce urmează:

67
 1) Protecţia mediului şi a resurselor naturale de către toate statele lumii;
2) Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului şi adaptarea acestei
cooperări în funcţie de caracteristicile zonei geografice şi natura poluării;
3) Buna vecinătate pentru protecţia şi conservarea mediului;
4) Protecţia mediului în contextul securităţii statelor;
5) Evaluarea impactului şi a consecinţelor asupra mediului;
6) Poluatorul plăteşte
Acest principiu stipulează obligativitatea celui care este responsabil de provocarea unor
pagube ecologice să-i fie imputate costurile sociale aferente.
Modul de abordare a acestor cheltuieli nu este însă unitar, existând mai multe variante,
fie prin taxe şi redevenţe impuse poluatorului din care administraţia reface elementele naturale
deteriorate, fie prin suportarea directă, de către poluator, a costurilor şi serviciilor de readucere
şi menţinere a mediului într-o stare acceptabilă;
7) Supravegherea stării mediului;
8) Informarea şi atragerea publicului la acţiunile şi programele de protecţie şi ameliorare
a mediului;
9) Răspunderea la nivel de stat pentru prejudiciile create mediului;
10) Prevenirea poluării şi a degradării mediului;
11) Mediul şi natura – patrimoniu comun al umanităţii
Pentru organismele cărora li s-a acordat autoritatea şi responsabilitatea punerii în aplicare
a principiilor de protecţie a mediului, un rol important îl au următoarele:
• Comisia pentru dezvoltare durabilă;
• Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS);
• Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultura (UNESCO);
• Organizaţia Maritimă Consultativă Interguvernamentală;
• Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE);
• Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA);
• Programul Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO);
• Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM);
• Organizaţii neguvernamentale de nivel internaţional:
- Greenpeace;
- Fundaţia mondială pentru natură;
- Fundaţia pentru Conservarea Mediului, etc.

11.3. Elemente şi principii specifice dreptului comunitar al mediului

Uniunea Europeană îşi propune printre alte domenii legate de politici obiective activităţi
şi standarde comunitare şi promovarea constantă a unei politici de mediu care să protejeze
ecosistemele patrimoniul natural şi cultural al continentului şi sănătatea populaţiei.

68
 Acquis-ul comunitar în domeniul mediului conţine aproximativ 300 de acte legislative
(tratate, directive, reglementări, decizii şi recomandări).
În domeniul mediului aceste reglementări au următoarele caracteristici:
• Tratatele comunităţii – definesc principiile şi sunt documente de referinţă la elaborarea
legilor şi la stabilirea politicilor şi obiectivelor din acest domeniu;
• Directivele stabilesc cerinţele legale cu caracter obligatoriu pentru toate statele
membre, dar suficient de flexibile pentru a permite manifestarea spiritului tradiţional legislativ
al fiecărui stat;
Regulamentele - sunt obligatorii pentru toate statele membre şi se referă la fenomene sau
factori bine precizaţi (ex. gestiunea deşeurilor, etichetarea substanţelor toxice, etc.);
Deciziile comunităţii – au caracter specific, obligatoriu pentru statele care sunt
desemnate şi conţin date necesare pentru punerea în aplicare a directivelor sau regulamentelor.
Toate aceste reglementări se referă la următoarele aspecte:
- protecţia calităţii mediului;
- proceduri şi tehnologii de lucru referitoare la mediu;
- produse şi servicii realizate sau care se desfac pe piaţa europeană;
- managementul deşeurilor;
- substanţe chimice;
- produse şi organisme obţinute prin modificări genetice;
- radiaţiile;
- poluarea fonică, etc.
La nivelul Uniunii Europene adoptarea regulamentelor de protecţia mediului se face în
funcţie de următoarele reguli:
• protecţia mediului trebuie considerată esenţială şi prioritară altor considerente;
• statele membre ale Uniunii Europene pot să stabilească norme proprii referitoare la
mediu.
Nu trebuie ca principiile dezvoltării şi cele ale protecţiei mediului să fie puse pe poziţii
opozabile.
Instituţiile şi organismele create în cadrul Uniunii Europene cu responsabilităţi în ceea ce
priveşte punerea în aplicare a politicii şi a regulamentelor de mediu sunt:
- Consiliul European;
- Comisia Europeană;
- Parlamentul European;
- Curtea de Justiţie;
- Agenţia Europeană pentru Mediu;
- Organisme neguvernamntale (Prietenii Pământului, Biroul de Mediu European).
Acquis-ul de mediu al preaderării noilor state la Uniunea Europeană cuprinde cca 70 de
documente şi 11 regulamente.
Etapele armonizării legislaţiei:
- asimilarea reglementărilor;

69
 - asigurarea resurselor necesare implementării;
- punerea în practică a reglementărilor;
- efectuarea controalelor şi aplicarea măsurilor corective necesare.
La nivelul României, armonizarea cu reglementările Uniunii Europene vizează
următoarele domenii:
• Armonizarea la nivelul direcţiilor strategice precum şi cel al reglementărilor orizontale;
• Armonizarea reglementărilor privind protecţia cursurilor de apă şi aerului:
- gestiunea şi eliminarea deşeurilor;
- substanţelor chimice şi a celor care provoacă modificări genetice sau altor substanţe
periculoase;
- controlul poluării sonore.
• Armonizarea structurilor internaţionale care se ocupă cu problemele de mediu.

11.4. Legislaţia şi reglementările naţionale de mediu

Legislaţia protecţiei mediului în România este în prezent foarte apropiată de cea

europeană. Pentru principalele domenii există următoarele reglementări:
A. Domeniul reglementărilor şi procedurilor speciale
Acest domeniu conţine reglementările şi legile care stabilesc normele şi regimurile
speciale (standarde, norme tehnice, normative etc.), în domeniile:
• Evaluarea poluării mediului (de exemplu ord. MAPPM nr. 756/1997 stabileşte pragurile
de alertă şi de intervenţie în situaţii de poluare a mediului;
• Reglementarea activităţilor de acord, autorizare şi studiu de impact de mediu;
• Evaluarea sistemică a performanţelor de mediu ale organizaţiilor (ecoaudit sau bilanţul
de mediu : Legea 137/1995, Ordinul nr. 536/1997).
B. Domeniul reglementărilor şi legilor referitoare la protecţia naturii şi a biodiversităţii
acesteia
• Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice: Legea 137/1995; Legea 107/1996 (Legea
apelor), Legea 18 /1991, etc.
• Protecţia atmosferei: Legea 137/1995, Legea 84/1993, Ordinul MT 537/1997.
• Protecţia florei şi faunei: Legea 137/1995, Legea 103/1996; Codul Silvic (Legea
26/1996).
• Protecţia solului şi a subsolului: Legea 137/1995, Legea 167/1997, Legea 26/1996,
Legea 134/1995, etc.
• Protecţia şi conservarea biodiversităţii: Legea 137/1995, Legea 69/1991, Legea
82/1993, HG 248/1994, etc.
C. Domeniul reglementărilor şi legilor referitoare prevenirea poluării datorate
activităţilor periculoase pentru mediu
Acest domeniu conţine reglementările şi legile care vizează activităţile economice şi
sociale care au un impact previzibil important asupra mediului şi anume:

70
 - cele care generează substanţele şi deşeurile periculoase;
- cele care generează deşeurile refolosibile;
- cele care generează radiaţii ionizante;
- cele care generează dezastre naturale sau ecologice;
- cele care generează zgomote şi vibraţii;
- cele care afectează mediul urban.
O atenţie deosebită s-a acordat reglementării răspunderii juridice, precum şi aspectului
represiv din cadrul dreptului mediului, avându-se în vedere aspectele: definirea daunei
ecologice, a responsabilităţii pentru producerea acestora, a culpei şi abuzului ecologic, a
despăgubirilor care trebuie suportate pentru prejudiciul cauzat (Legea 137/1995, Legea
18/1991, Codul Civil).
Pentru a asigura cadrul unei implementări adecvate a dreptului mediului, la nivel
naţional s-a creat o infrastructură adecvată cuprinzând o serie de organisme şi instituţii:
- Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului;
- Agenţiile teritoriale pentru protecţia mediului;
- Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare;
- Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
- Comisii naţionale pentru colaborări internaţionale;
- Comisii internaţionale (pentru dezastre, omologări produse, etc.)

71
 CURSUL 12
CALITATEA FACTORILOR DE MEDIU DIN ŢARA NOASTRĂ

12.1. Fondul funciar după modul de folosinţă la sfârşitul anului 2003

Suprafaţa Suprafaţa Arabil Păşuni Fâneţe Vii şi Păduri şi alte Păduri Construcţii Drumuri Ape şi Alte
totală a agricolă pepiare terenuri cu şi căi bălţi suprafeţe
fondului viticole vegetaţie ferate
funciar forestieră din
care:
23839,1 14717,4 9414,3 3555 1490,4 230,5 6751,7 6221,3 648,9 390,5 843,7 486,9

12.2 Ariile protejate

ARIILE PROTEJATE – zone în care s-a pus la punct o serie de instrumente de gestionare,
respectiv supraveghere, protecţie şi asigurare a valorii ecologice a spaţiului natural.
ARIILE PROTEJATE CUPRIND:
1. Rezervaţii ale biosferei;
2. Parcuri naţionale;
3. Parcuri naturale;
4. Rezervaţii ştiinţifice;
5. Rezervaţii naturale;
6. Monumente ale naturii;
Arii protejate în 2003
Număr Suprafeţe(ha)
Rezervaţii ştiinţifice 53 101.207
Parcuri naţionale 11 302.803
Monumente ale naturii 231 2.177
Rezervaţii naturale 542 117.265
Parcuri naturale 6 326.306
Rezervaţii ale biosferei 3 661.658

12.2.1. Rezervaţiile biosferei

1. Delta Dunării (TL+CT) 576.216

2. Retezat (HD) 38.13
3. Rodna (MM,BN,SV) 47.304

72
 Rezervaţiile biosferei – sunt zone destinate conservării diversităţii şi integrităţii
comunităţilor biotice animale şi vegetale în ecosistemele naturale şi pentru protejarea
diversităţii genetice a speciilor de care depinde evoluţia viitoare.
Cuprind exemple reprezentative de biomuri naturale, comunităţiunice, având
caracteristici naturale deosebite.

12.2.2 Parcurile naţionale şi naturale

Parcurile naţionale – sunt zone naturale de importanţă naţională sau internaţională

protejate împotriva intervenţiilor sau instalării oamenilor şi unde speciile de floră şi faună
constituie subiect de mare interes ştiinţific, educativ, recreativ sau estetic.
Exploatarea resurselor naturale naţionale este prohibitivă.

SITUAŢIA PARCURILOR NAŢIONALE ÎN 2003

Denumire Judeţele Suprafaţa(ha)

Retezat HD 38138
Rodna BN, MM, SV 47304
Domogled-Valea Cernei CS, MH, GJ 61211
Cheile Nerei CS 36758
Semenic-Cheile Caraşului CS 36214
Ceahlău NT 7742
Cozia VL 16746
Călimani BN, MS,SV 25613
Piatra Craiului AG, BV 14795
Cheile Bicazului-Hăşmaş HG, NT 6937
Munţii Măcinului TL 11345

PARCURILE NATURALE

Parcurile naturale – arii naturale protejate în scopul conservării unor ansambluri

peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu o zonă distinctă, de mare valoare
peisagistică şi culturală deseori cu mare diversitate biologică

73
 PARCURI NATURALE ÎN ROMÂNIA

Zona Judeţele Suprafaţa(ha)

Grădiştea Muncelului-Cioclovia HD 38184
Porţile de Fier CS, MH 128160
Munţii Apuseni AB, BH, CJ 76064
Balta Mică a Brăilei BR 20456
Bucegi BV, DB, PH 32624
Vânatorii Neamţ NT 30818

12.2.3 CALITATEA APELOR DE SUPRAFAŢĂ

Bazinele hidrografice Totalul Din care categorie:

lungimii
km I II III >IV
TOTAL 22219 14321 5092 1446 1360
TISA 505 358 86 - -
JIU 1186 1070 116 - -
OLT 2373 1363 593 203 214
VEDEA 875 721 122 12 20
ARGEŞ 2324 1900 358 23 43
IALOMIŢA+CĂLMĂŢUI 1327 389 280 487 171

SIRET 4135 2814 938 129 254

PRUT 1642 724 317 348 253
DUNĂRE 1073 1073 - - -
LITORAL 358 267 91 - -

Evaluarea apelor de suprafaţă :

 Parametrii fizico-chimici biologici şi bacterologici

 În fiecare punct apa se analizează după conţinutul în aterii organice, toxice si în
diverşi germeni

74
 POSIBILITĂŢI DE UTILIZARE A APEI DUPĂ
CLASELE DE CALITATE
Clasa Utilizări posibile
de
calitate
I - Alimentarea centralizată cu apă potabilă
- Alimentarea centralizată a unităţilor de creştere a animalelor
- Alimentarea centralizată a unităţilor de industrie alientara
- Alte activităţi ce necesită apă de calitate
II - Reproducerea şi dezoltarea fondului piscicol natural, din ape de şes
- Amenajările piscicole
- Alientarea unor procese tehnologice industriale
- Alte activităţi ce necesită apă de calitatea a II a
III - Alimentarea sistemelor de irigaţii
- Alimentarea hidrocentralelor
- Alimentarea instalatiilor de răcire a agregatelor
- Alte activităţi ce necesită apă de categoria a III a
>III - Inaptă pentru cea mai mare parte din folosinţă
- Constituie o ameninţare pentru sănatatea publică şi ediul natural
STAREA DE SĂNĂTATE A PĂDURILOR
(rapoarte statistice 2003)

SSP este influenţată de:

-Poluarea aerului
-Boli provocate de agenţii patogeni
-Insecte
-Secete şi alţi factori nefavorabili
Datele provin din reţeaua de monitoring a pădurilor(>400 sondaje şi peste 100 mii arbori
inventariaţi). Gradul de defoliere este exprimat prin proporţia frunzelor căzute.
Clasa 0: 0-10% frunze căzute, neafectat
Clasa 1: 11-25% frunze căzute, uşor
Clasa 2: 26-60% frunze căzute, mediu
Clasa 3: 61-99% frunze căzute, sever
Clasa 4: 100% frunze căzute, uscat

75
 Defolierea arborilor, pe clase
Suprafaţa Clasa de defoliere %
pădurilor mii
ha
0 1 2 3 4
Neafectat uşor mediu sever uscat
TOTAL ŢARĂ 6221 62,2 25,2 11,1 0,9 0,6
RĂŞINOASE 1839 68 22,2 8,6 0,7 0,5
FOIOASE 4382 60,5 26,2 11,8 0,9 0,6
Localităţi în care s-au înregistrat depăşiri ale concentraţiilor poluate din aer
Localitatea Subst. U.M. Conc. Conc. Frecvenţa
poluante max. depăşirii
efectivă conc.max.
admisibile
%
PITEŞTI Oxid de C mg/m3 3.50 1,84 28
Câmpulung Pulberi g/m2 48,21 25,43 66,60
Muscel sedimentabile
GALAŢI Pulberi g/m2 29,65 14 17,59
sedimentabile
RM. VÂLCEA Pulberi înMg/m3 0,59 0,12 23,83
suspensie
Localităţile din ţara noastră cu probleme mai deosebite (anii 2000-2002):
Zlatna : dioxid de S, plumb şi compuşi
Motru şi Rovinari(GJ): pulberi sedimentebale peste 140g/m2
Vlăhiţa(HG): >200g/m2 pulberi sedimentabale
Baia Mare: Cadniu – 0,26microg/m3, plumb şi compuşi
Ploieşti: sulfaţi în suspensie
Mediaş: Cd + Pb
Copşa Mică: Cd + Pb

76
 REPARTIZAREA TERENURILOR AGRICOLE
PE CLASE DE CALITATE, LA 31 DECEMBRIE 2003

SUPRAFAŢA TERENURILOR AGRICOLE AFECTATE DE DIVERŞI FACTORI

LIMITATIVI AI CAPACITĂŢII PRODUCTIVE, ÎN 2003

77
INVESTIŢII PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI PE CATEGORII DE
PRODUCĂTORI ŞI GRUPE DE ACTIVITĂŢI SPECIFICE, ÎN 2003

78