Fiul meu şi-a făcut viaţa singur

“Fiul meu a împlinit astăzi 27 de ani (2001, n.red.). Stă de

opt ani în Japonia. Este, cred eu, cineva, în orice caz un
tip cu totul special. Indiferent de ceea ce face într-o etapă
sau alta a vieţii sale, trage după el ingenuitatea întrebărilor
ultime ― cu aerul lor ridicol şi patetic în acelaşi timp ― pe
care şi le pune cu atât mai apăsat cu cât ştie că nu există
un răspuns la ele. 

Fiul meu şi-a făcut viaţa singur. Mai ales şi-a făcut-o.
Putea să eşueze înăuntrul unei relaţii între părinţi distruse,
să devină autist, să urască viaţa, să se urâţească, să nu
devină nimic. Putea să se înstrăineze de toţi şi să-şi
piardă capacitatea de a iubi. Pentru că de fapt a crescut
singur, ca un vlăstar în pădure, navigînd în atmosfera
capricioasă dintre mama şi tatăl lui, duplicitar de mic,
încercând să caute soluţii de zi cu zi pentru frustrările,
geloziile şi revendicările fiecăruia dintre ei. El e cel care a
trebuit să se poarte matur, prins la mijloc între infantilismul
celor doi. Mi-a lăsat drept moştenire un enorm capital de
culpă pentru că prin despărţirea părinţilor, care s-a
petrecut înainte de naşterea lui, a fost de la bun început
privat de atmosfera familiei, de putinţa de a gândi simultan
şi de a cuprinde sub aceeaşi privire personajele care în
viaţa unui om poartă numele unic de "mamă" şi "tată".”