Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
In 1818 se naşte la Bacău fiul lui Vasile Alecsandri şi Elena Cozoni. Studiază în
ţară şi la Paris (medicină şi drept). In 1835 debutează în ,,Dacia literară” cu
nuvela ,,Buchetiera din Florenţa” , iar in 1840, devine director al Teatrului Naţional,
alături de Kogălniceanu şi Negruzzi. In 1848 apare ,,Balta Albă”, se joacă ,,tabloul
naţional” O nuntă ţărănească; apare pe foi volante poezia ,,Către români” , în iunie
publică ,,Hora Ardealului”. In anul 1856 face parte din Comitetul Unirii, iar in 1857,
este deputat în Divanul ad-hoc. Devine ministru după alegerea lui Cuza si pleacă la
Paris pentru a obţine recunoaşterea Unirii. In 1890 august moare la Mirceşti.
a. Poezia
c. Teatru
•Chirita in voiaj
•Chirita in balon
•Arvinte şi Pepelea
•Despot–Vodă – dramă
istorică
Baba Cloanta
Portretul babei este evocat din această perspectivă epică, fiind nelipsită
prezentarea de un suflu legendar, care constituie pretextul pentru descrierea lirică şi
pentru exprimarea unor sentimente subiective: implicit, ironie şi dispreţ pentru o
iubire interzisă, neconformă vârstei, şi, explicit, elogiul iubirii juvenile. Includerea
poeziei în genul liric sau epic este dificilă, fiindcă le îmbrăţişează pe amândouă, e
drept, în mod inegal. Deşi partea preponderentă este lirică, identificarea cu precizie a
momentelor subiectului literar este facilă.
În tabloul întâi, în expoziţiune, stă baba lângă o tufă uscată, pe cer veghează
luna, în fund se vede focul horei din sat: Şede baba pe călcâie,/ În tufarul cel uscat, ?
Şi tot cată nencetat,/ când la luna cea bălaie, / când la focul cel din sat./ .
Onomatopeea este aici hilară, ,,drolatică’’ : Şi tot toarce, toarce, Din măsele
clănţănind/ Şi din degete plesnind, /fusu-i repede se – toarce,/ Iute-n aer sfârăind.
În intrigă, baba stăpânită de elanuri erotice, plasându-se înaintea Cătălinei din
Luceafărul, face o invocaţie de o ardoare grotească: Toarce baba mai turbată,/ Fusu-i
zboară nevăzut, /Căci o stea lungă-au căzut, /Pe lună s-au pus o pată/ Ş- in sat focul au
scăzut:/ ,,Dragă puiule, băiete, / Trage-ti mâna din cel joc/ Ce se- ntoarce lângă foc,/
Ş-ochii de la cele fete, / Cu ochii mari făr’ de noroc !/ Vin’ la mine, voinicele,/ Că eu
noaptea ţi-oi câta, /Ca pe-o floare te-oi căta ;/ De diochi, de soarte rele/ Şi de şerpi te-
oi descânta.’’. Ochii mari făr, de noroc, hora în jurul focului sunt note plastice
inexistente în folclor. Alecsandri vede ţărănimea română ca pictorul şi graficianul
francez Raffaet. Contemporan poetului, în călătoriile prin ţările române, aceasta a
creat un număr mare de litografii: tipuri de ţărani, costume sau peisaje.
În punctul culminant, Baba Cloanţă, devenită calul dracului, porneşte spre baltă,
prilej pentru altă litografie : Mii de duhuri ies la lună/ Printre papură zburând,/ Şi
urmează şuierând/ Baba Cloanţă, cea nebună,/ Care aleargă descântând.
Poezia romantică
Lirica obiectivă
Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.
În acest cadru este situată creaţia lui George Coşbuc, substanţială contribuţie
la dezvoltarea poeziei româneşti. Desprins de tradiţia lui D.Bolintineanu şi
V.Alecsandri, Coşbuc a revitalizat filonul popular de inspiraţie poetică în literatura
din pragul secolului nostru.
La nivel spaţial, G.Coşbuc impune matca tradiţională-satul, ca o entitate
socială şi naţională, cu pitoresc geografic şi etnografic, cu datini şi credinţe, dar şi cu
sentimentul răzvrătirii. Este contextul în care se derulează poezia iubirii şi a naturii,
sunt căutate marile evenimente,se aud tumultoase reacţii.
În plan temporal, poetul urmăreşte istoria ca o lupta neîntreruptă pentru libertate
naţională şi socială.
Poezia lui Coşbuc are aspect monografic. Satul înconjurat de munţi este surprins
în viaţa lui obişnuită, cu pitorescul lui etnografic. Dincolo de sat, e pârâul, lunca,
câmpul cu holda, vuiet de codru şi dumbrava. Datele, reprezentabile, sunt ale satului
transilvănean, ale locuitorilor de baştină ale scriitorului; specialitatea, sub aspect
uman, este a întregului nostru popor. Sunt, în poezia coşbuciană, momente din viaţa
satului. Optica e ţărănească, elementele, pictural-narative, reliefează în fapt atitudinea
ţăranului, a flăcaului sau a fetei, resorturile intime ale gestului, vorbei sau simţirii
rustice. Imaginea satului se comunică astfel prin oameni, prin modul lor de viaţă, cu
bucurii şi necazuri, cu aspiraţiile lor spre împlinire.
Satul lui Coşbuc e o entitate socială şi naţională, cu pitoresc geografic si soi
etnografic, cu datini şi credinţe, cântec de dor, dar şi răzvrătire socială şi de
lupta pentru libertate şi demnitate natională. Dacă, în ceea ce priveşte poezia
coşbuciană a iubirii şi a naturii, precum şi capodopera sa, “Nunta Zamfirei” am putut-
o discuta în paralel cu creaţii eminesciene de mare valoare, încadrate în acelaşi tablou
tematic, poezia socială este mai uşor dicutabilă şi comparată alături de cea a lui Goga.
Tot în această perioadă apare pe scena liricii române şi figura impozanta a lui
Octavian Goga, prozator, dramaturg, ziarist, traducator, dar mai ales poet,
descinzând de pe promotoriile pasoptismului, ale cărui postulate rămăseseră
înca nerezolvate.Geneza operei lui trebuie pusă în relaţie cu timpul şi spaţiul
plămădirii sale umane si poetice. El însuşi credea într-un determinism geografic şi
cultural: ”M-am născut cu pumnii strânşi, sufletul meu s-a organizat în întâiul
moment pentru protestare, pentru revoltă…M-am născut însă la graniţă.Am stiut deci,
din primul moment al vieţii mele, că există graniţa…un piron înfipt în carnea unui
popor”. Transilvania “biserică a suferinţei” va deveni matricea artistului-cetăţean,
care considera că “scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri si un
mare pedagog al neamului din care face parte”. Poet epic, dar mai liric decât înaintasii
sai, Goga se dedica scrisului prin care sa exprime sentimentele unui “fiu de
ţăran” “fecundate si intelectualizate de preocuparile unei minti ce se împărtăşise de
problemele vecului”, considerând o adevarată crimă să se retragă, “fugind din faţa
marilor dureri ale lumii.”
Lirica mesianică
Daca este adevărat că locul şi istoria pot crea personalităţile, atunci Octavian
Goga este un strălucit exemplu de proiectare în memoria posterităţii a unui anumit
spaţiu istoric şi spiritual. Descendent al marilor figuri de luptători din istoria
zbuciumată a Transilvaniei – Horia si Avram Iancu – el duce mai departe mesajul
ilumunist al Şcolii Ardelene si gândirea poetica militanta a lui Andrei Mureşanu
şi George Coşbuc. Purtând în braţul său “taria urii şi-a iubirii”, poetul a dat glas
durerilor mocnite ale neamului, exprimându-şi convingerea că “menirea scriitorului la
noi e una istorică, iar formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai
un comandament etic, ci în acelaşi timp o formulă liberală, e ideea naţională”.
Rod al dragostei nemăsurate pentru munţii şi apele pământului strămoşesc, pentru
cântecele clacasilor, poeziile lui Octavian Goga ,,încheagă”, într-o viziune cosmică
unitară, ,,cântarea patimirii noastre”, vestind, cu o forţă artistică nebănuită, ,,ziua
cea mare” a dezrobirii neamului. Autorul însuşi mărturiseşte: ,,M-am născut într-o
vreme când principiul naţional domnea toate fluctuaţiile sufletului românesc. Era
atmosfera celor mai sălbatice persecuţii a românilor din Transilvania. Desigur că ea
trezea protestarea şi eu m-am născut în această protestare…sufletul meu s-a organizat
înca din primul moment pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit
în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară.”
În cadrul unei ample invocaţii retorice, discursul poetic reflectă crezul artistic
privind izvoarele şi originalitatea artei, ca expresie a misiunii artistului în
societate. Exponent al unei colectivităţi etnice, poetul simte povara răspunderii sale
(“Nu mor strămoşii niciodată, / Războiul lor în noi şi-l poartă”). Fiind o conştiinţă
socială de avangardă, poetul are, în viziunea lui Octavian Goga, puterea de a se
confesa forţei spirituale supreme, pe care o implora să îi arate calea prin care strigătul
său de durere să fie în consens cu revolta “umiliţilor şi ofensaţilor vieţii”. Cele şase
strofe, orânduite într-o simetrie compoziţională, în care domină structurile
bipolar şi ascendente, rostesc, în acorduri grave şi patetice, crezul artistic al
“poetului cetăţean”. Repetarea obsesivă a pronumelui personal la persoana I (eu,
-mi, pe mine) în relaţie directă cu pronumele de persoana a II-a (tu, tale, tine) şi
frecvenţa substantivului în vocativ (părinte, Doamne, stăpâne), în alternanţă directă cu
imperativul verbului (orânduie, dezleagă, sădeşte, dă, alungă) susţin tonul confesional
şi potenţează sensul de rugă fierbinte şi stăruitoare, izvorâtă dintr-un suflet răvăşit de
durere. Elementul religios din poezia lui Octavian Goga “este mai mult tradiţia şi
datina, intrate organic în viaţa obişnuită a poporului, decât o speculaţie metafizică, sau
o zbatere filosofică tragică, aşa cum va fi în cazul lui Blaga şi Arghezi”.
Crainicul dezrobirii neamului, erou al ideii de unire naţionala, poeta civis (poetul
cetăţii), Octavian Goga a absorbit cu o forţă unică energiile specifice ale sufletului
românesc şi asemenea lui Eminescu le-a făcut să lumineze conştiinţa urmaşilor.
“După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă,
sortit prin simplitatea aparenta a liricii lui să pătrunda tot mai adânc în sufletul
mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu”.
Poezia simbolistă
Cerul poeziei bacoviene este greu, de plumb, înăbuşitor; orizontul, între marginile
căruia lirica îşi vibrează acordurile sumbre, este închis, cenuşiu, străbătut de corbi
negri. Poezia Plumb este o sinteză a impresiilor acumulate cu prilejul
înmormântării unei rude în cavoul Sturzeştilor din Bacău. Poezia, ca întreaga lirica
bacoviană, se bazează pe cuvântul cheie de o mare densitate sugestivă sub unghiul
semnificaţiei, constituind forţa coagulantă a sensului întregii poezii. Prin frecvenţa şi
înţelesurile simbolice dobândite în context, plumbul are forţa polarizatoare a
întregii substanţe lirice a poeziei; în jurul semnificaţiei acestuia gravitează
complexul de imagini, care va duce la cristalizarea viziunii de ansamblu a poeziei.
Cuvântul-cheie plumb îşi sporeşte de fiecare dată semnificaţia şi ponderea
stilistică. Alături de conţinutul comun, sensul definit de dicţionar, în fiecare reluare,
datorită repetiţiei şi asocierii cuvintelor cu care se corelează, se îmbogăteşte cu un
înteles şi o valoare stilistică oarecum diferită. Cuvântul plumb în prima strofă
figurează ca un epitet-metaforă, însoţind substantivele concrete: sicrie, flori, coroane.
In a doua strofă, termenul determină abstracţiuni: amorul, aripile. Noţiunea
definită poate fi dificil de formulat, datorită estompării treptate a sensului direct,
dobândind semnificaţia unei metafore-simbol cu depline posibilităţi de reliefare a
motivului poeziei. Într-o conjunctură în care autorul se mişcă halucinant, coşmarul
văzut în toate poeziile lui, haosul fără noimă, putând fi considerat cadrul general
specific în care se proiectează, spaţio-temporal, dimensiunea lirică a poetului.
Toate elementele colaterale ale poeziei converg spre ideea fundamentală a
acesteia: viaţa poetului este un cavou, o prăbuşire iremediabilă în neant. Ceea ce
caracterizează tehnica poeziei este simetria celor două catrene, cu versuri reluate
aidoma cu unele elemente lexicale schimbate, cu pauze, cu cezuri. Termenul plumb
are o semnificaţie largă nu numai în poezia cu acelaşi titlu, ci ar putea fi împrumutat
de întreaga lirică bacoviană, acoperind prin sfera sensurilor sale esenţa concepţiei
despre viaţa şi a universului său poetic.
Lacustră
Lacustră– lirica singurătăţii cunoaşte momentul său cel mai acut prin cele patru
catrene ale acestei creaţii. Spaima generată de impresia participării la întoarcerea
materiei dezorganizate în haosul primordial e mărită de obsesia singurătăţii;ceaţa şi
ploaia, care par a se eterniza, devin în poezie, dintr-o manifestare meteorologică, un
mod de existenţă a materiei.
Amurg violet
Poezia Amurg Violet face parte din volumul Plumb, aparut in 1916 si se
conformeaza temei generale a volumului, sentimentul de dezagregare psihologica
sub influenta unor elemente cum ar fi singuratatea, melancolia si nevroza. Amurg se
află în componenţa titlurilor a cinci poezii bacoviene şi sugerează un spaţiu tulbure,
de sfârşit de lume care acaparează treptat universul. Asociat cuvântului violet, culoare
care exprimă doliul regal, amurgul primeşte conotaţii lugubre, mortuare.
Dublul epitet din construcţia Amurg de toamnă violet simbolizează trecerea
autumnală de la moarte la viaţă, involuţia, iar prin tripla lui apariţie la începutul
fiecărei strofe a poeziei creează o simetrie monotonă, o atmosferă grea de însingurare,
de tristeţe apăsătoare.
Fiecare strofă se încheie cu versul oraşul tot e violet care împreună cu primul
vers construiesc un univers închis, specific creaţiei bacoviene.
Prima strofã a sentimentul de acutã singurãtate îşi face loc prin prezenţa
substantivelor plopi şi apostoli. Plopii prelungesc temporal monocromia, imagine
realizatã prin intermediul unui oximorom: apostolii sunt cei care propovãduiesc
fericirea, pe când violetul anunţã moartea. Poetul ar putea sã fi fãcut o referire la mitul
biblic, unde Iisus apare în haine violet în timpul patimilor, al drumului spre moarte.
Strofa a doua a lugubrul morţii se extinde asupra unei lumi (mulţimea toatã pare
violetã”) în care plictisul şi decãderea se îmbinã cu cochetãria infatuatã (pe drum e-o
lume leneşã, cochetã).
Din versurile strofei a treia rãzbate o tristeţea la nivel spaţial şi temporal (din
turn, pe câmp, vãd voievozi cu plete) cauzatã de regresiunea lumii din turn spre câmp,
de la mulţimea din strofa a doua la nişte pâlcuri violete, simboluri ale izolãrii.
Poezia a fost construitã prin repetiţie (a versurilor şi a cuvântului violet) ceea ce îi
dã o muzicalitate aparte, o cadenţare de marş funerar. Economia de cuvinte, repetiţia
semnelor de punctuaţie creeazã atmosfera simbolistã a poeziei. Amurg violet este
proba afirmaţiei lui Gh. Grigurcu : la nici un poet n-a repurtat vreodatã vreo
culoare biruinţa pe care o înscrie violetul bacovian.
Decor
În poezia Decor apare forma timpului prezent acut; ajuns în prezent trăindu-se
omul constată că e cuprins în capcana dispariţiei este un prezent tarziu ce se exprima
prin adverbele iar si se localizeaza in parc. Oglinda gândului amar când timpul îşi
pierde funcţia iniţială şi din măsură a timpului apare ca simptom al devenirii
temporalităţii, iar lipsa verbului nu semnifică nici un timp.
Lipsa verbului si a timpului conferă starea unui eu dezafectat de timp in umilinta
de a-l stapani. Intre cele două dimensiuni ale temporalităţii, trecutul şi viitorul palpită
coşmarul lui iar, formă a prezentului acut, o repetite continua a cotidianului, expresia
a unei stari nevrotice, timpul uman intorcandu-se la aceleaşi clipe, repetandu-se
aceeasi cadere; iar reprezinta tristeţea universală: Frunze albe, frunze negre,/ Copacii
albi, copacii negri/ Şi pene albe, pene negre,/ décor de doliu funerar.
Ideea de tristete este ilustrata de lipsa verbelor din strofa a treia reprezentand o
tristeţe trecută, prezentă şi viitoare. Revenirea la timpul prezent din ultimul vers al
poeziei à incremenire, timpul intepenit à un vesnic infern, un prezent repetitiv egal
unui infern etern. Se revine la încremenirea într-un prezent acut, versul izolat fiind
conclusiv şi subliniind tristeţea eului;
Poezia Decor, exprima magistral lirica unui poet plin de vigoare artistica,
exponent al unui curent european, simbolismul, prin care sincronizeaza poezia
romana la marile valori universale.