Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

- roman modern subiectiv/ interbelic/ roman de analiză psihologică/ roman al experienţei -

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu
a apărut în perioada interbelică (1930) marcând un moment novator în contextul prozei
româneşti prin sincronizare cu literatura universală.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern de tip subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează interesul spre estetica
autenticităţii, naraţiunea concentrându-se asupra evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea
fiind redată prin exprimarea “exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă
“adevărate”. Este un roman al experienţei şi al autenticităţii pentru că valorifică trăirea cât mai
intensă, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu surprinde
drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, „povestea studentului
în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui”
(Tudor Vianu).
Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe fundamentale de
cunoaştere trăite de protagonist.
Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii. Simetria
titlului corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa cuvântului „noapte” în ambele
părţi ale titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele două experienţe în
care se consumă frământările personajului: iubirea si razboiul.
Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul mod de
expunere, prin descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât şi indirect, prin
fapte, gânduri, gesturi, sentimente iar dialogul susţine veridicitatea.
Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la persoana I, sub
forma unei confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă,
naratorul utilizând pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior cât şi
flashback-ul (memoria involuntară).
Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu
sine (în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).
Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele romanului:
cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.
Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă
aspiraţia către sentimentul de iubire absolută.
Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al
acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei
concentrări pe Valea Prahovei.
Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la
un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal.
Această discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de
căsnicie cu Ela.
Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi.
Ulterior, moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa
tânărului cuplu. Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îidezvăluie adevăratul
caracter, ceea ce duce la destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..
Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita
de griji. În casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare
foarte fericită în preajma acestuia. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar
putea înşela.
Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu,
narator-personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl
determină să pună la cale o întragă activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe
cont propriu. Din toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de
conştiinţă.
După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea verii la
Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta este în oraş
pentru a se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe
amândoi, dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.
Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a
autorului, valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi documente din
perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.
Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea
acestuia fiind demitizată. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului
– narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.
Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se
întoarce în Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu
luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul:
„absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri.
Adică tot trecutul”, rămânând singur.
Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se
concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de
analiză psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).
Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi
personajul – narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un
alter-ego al autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic
(obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv),
în care analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în
jurnalul de front, în care Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a
iubirii, cât şi pe cea obiectivă a razboiului.
Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu
încăpăţânare adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.
 Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi
introspecţie: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi
naiv”.
Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui cât şi
din relaţia protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.
Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care
trăieşte drama îndrăgostitului de absolut.
Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire
pasională, puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale
neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează minuţios, cu luciditate.
Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să găsească
în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspira cu toată fiinţa.
Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în
exemplar unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din
admiraţie, din duioşie”, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o
modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Primirea
moştenirii generează criza matrimonială. Ela cedează tentaţiilor mondene spre deosebire de
Ştefan, care refuză să adopte comportamentul superficial al celorlalţi.
Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului:
ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.
A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi care lasă
definitiv în umbră experienţa iubirii. Demistificat - războiul e tragic şi absurd, înseamnă
noroi, arşiţă, frig, foame, păduchi, murdărie şi mai ales frică – descris într-o viziune realistă,
în numele autenticităţii şi al adevărului.
Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri,
dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”. Drama colectivă a
războiului anulează drama personală, a iubirii. Experienţele dramatice de pe front modifică
atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.
În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet
clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent”.
Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt
înlocuite cu analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine autenticitatea
limbajului, care se caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind
analitic şi intelectualizat.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu
este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al
experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin complexitatea personajelor, prin
concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre
estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către
personaje, a unor experienţe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor
literaturii române.