Jurnalul unei iubiri imposibile

Kaya de Vos predă arhitectura la o universitate din Europa. A

publicat până acum câteva cărţi, o serie de eseuri şi articole de
specialitate. Are un birou de arhitectură unde proiectează dacă
are comenzi şi dacă ceea ce i se cere i se pare provocator. Scrisul
poveştilor este un cadou pe care şi-l face din când în când sieşi,
pentru că astfel îşi poate lăsa imaginaţia să se desfăşoare în voie,
fără cenzura bugetelor imposibile, fără presiunea termenelor inac-
ceptabile, fără hărţuiala beneficiarilor cu exigenţe greşit înţelese.
Iar dacă ceea ce scrie poate să bucure, dacă nu câteva sute, măcar
câteva zeci de oameni, se declară extrem de mulţumită. În 2011
Kaya de Vos a publicat la Editura Humanitas un romance intitulat
Toate femeile vor 7.
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cristina Jelescu
DTP: Florina Vasiliu, Carmen Petrescu

Tipărit la Monitorul Oficial R.A.

© HUMANITAS FICTION, 2013

ISBN 978-973-689-559-3
Descrierea CIP este disponibilă
la Biblioteca Naţională a României.

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194
Lui C.L., pentru că a înţeles.
 JURNALUL
UNEI IUBIRI IMPOSIBILE

… Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul

a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
— De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
— Fără pricină, mi-a răspuns, fără pricină…

Al meu suflet, Psychée

Nichita Stănescu
 P ovestea asta are o istorie destul de încâlcită. Totul a
început acum ceva mai mult de douăzeci de ani, pe când
mă aflam la Florenţa, cu o bursă de cercetare. Eram fas-
cinată de lumea Quattrocento-ului1 şi, unde aş fi putut să
îl înţeleg mai bine, dacă nu în oraşul care îi era leagăn? De
fapt, pe vremea aceea, studiam influenţele Renaşterii
italiene asupra arhitecturii din estul Europei. Dar asta e
deja o altă poveste.
Mă apropiam de finalul sejurului – altminteri, absolut
de neuitat, pentru că se petrecuse într-un loc fără ase-
mănare – şi scriam ultimele pagini ale unui raport despre
rezultatele studiului meu abia încheiat, pe care aveam să
îl predau Accademiei dell’ Arte. Evident, departe de maşina
mea de scris şi neavând încotro, scriam de mână. Aşa că
îmi luasem obiceiul să lucrez în fiecare după-amiază, după
ce îmi terminam micile alergături administrative, în parc,
aproape de casa în care fusesem găzduită.
Într-o bună zi, cu vreo două săptămâni înainte de
plecare – era mijlocul lunii august –, mutându-mă dintr-un

1 Deşi, pentru cine nu ştie, ar putea foarte bine să se identifice doar

cu un anume model de maşină, Quattrocento are de fapt o semnificaţie
mult mai alambicată, fiindcă, nu numai că acoperă o epocă – secolul
al XV-lea în cultura italiană –, ci face şi referire la un mod anume de
gândire şi la un curent stilistic – Renaşterea timpurie – care au apărut
în peninsulă (chiar la Florenţa) în perioada cu pricina.

9
loc într-altul în căutare de umbră, zăresc pe o bancă de
alături un carnet cu scoarţe galbene, evident uitat acolo şi,
mai mult ca sigur, nu cu mult timp în urmă.
Am plecat aproape de căderea serii, când nu mai
vedeam să scriu şi, cum nimeni nu venise să caute carnetul,
am decis să îl iau. Nici acum nu ştiu prea bine de ce. Poate
cu gândul că ar exista vreo şansă să îi găsesc proprietarul.
Ajunsă în camera mea, am început să îl răsfoiesc: era un
jurnal în care, pe undeva, pe la mijloc, aproape ca un semn
de carte, se găsea o foaie de hârtie albă, pliată în două şi
acoperită cu un scris mărunt, evident altul decât cel din
jurnal: o scrisoare.
Cu altele pe cap, n-am avut răbdare să o citesc, dar
m-am uitat în fugă peste textul jurnalului şi, încă de la
primele pagini, am avut norocul să descifrez o adresă –
mai bine zis, strada pe care locuia autorul – şi am putut
să îmi închipui cum arăta casa în care stătea, fiindcă
numărul nu apărea nicăieri.
În zilele care au urmat, n-am găsit răgaz să ajung până
acolo, dar, de îndată ce s-a putut, m-am pornit într-o mică
expediţie de restituire. De fapt, în mai multe. Dar, din
păcate, tot efortul meu a rămas fără succes. Deşi cred că
m-am dus până la adresa cu pricina de cel puţin trei ori,
la ore cât se poate de diferite, niciodată n-am găsit pe
nimeni.
Întoarsă acasă, am pus carnetul galben undeva, într-un
sertar al bibliotecii. Şi, probabil că acolo ar fi rămas pentru
totdeauna, dacă toamna trecută, călătorind cu trenul de
la Sibiu la Bran, n-aş fi nimerit în acelaşi compartiment
cu o femeie de la munte care, tot drumul, a povestit cu
însufleţire istorii stranii – poveşti de iubire de prin partea
locului, bântuite de personaje venite din alte lumi.
Ceva din ce-a depănat atunci femeia aceea trebuie să
fi produs în mintea mea un anume declic. Altfel nu-mi pot
explica de ce, de îndată ce am ajuns din nou acasă, am
căutat jurnalul şi scrisoarea, le-am parcurs cu mare atenţie

10
şi apoi m-am apucat cu hotărâre de treabă: întâi am
schimbat nume, adrese şi mici amănunte – în general de
natură să piardă totul într-un perfect anonimat şi să aducă
faptele în prezent. De pildă, pentru acest din urmă scop,
am introdus în acţiune Internetul şi telefonul celular. Apoi,
preluând lucruri lămurite de conţinutul scrisorii, am scris
câteva pagini ca să creez un soi de cadru cu ajutorul căruia
întâmplările din jurnal să dobândească înţeles şi rotun-
jime. Sigur, e vorba de un înţeles care îmi aparţine.
Iar la final, pentru că aveam o enormă arhivă fotogra-
fică, m-am gândit să însoţesc povestea personajelor cu
imagini ale periplului lor şi cu diferite note explicative,
mai cu seamă acolo unde lucrurile ţineau de istoria locului
sau a culturii în general.
Abia când am terminat mi-am pus întrebarea dacă pot
da drumul în lume unei astfel de poveşti, întemeiate, totuşi,
pe un jurnal intim absolut real. Dar m-am liniştit cu gândul
că nu au cum să existe pe faţa pământului decât cel mult
două persoane care s-ar putea recunoaşte în scrierea mea:
una, aproape complet în afara faptelor, care n-ar avea ce
să-mi reproşeze, iar alta, cea cu adevărat implicată, care –
presupunând că şi-ar aduce aminte de acel episod de
demult din viaţa ei – n-ar putea, cred eu, decât să se bucure
şi să trăiască sau să retrăiască o mare nostalgie.
Apoi m-am întrebat de ce devenise brusc atât de im-
portant pentru mine să duc la capăt această mică între-
prindere. N-am nici până astăzi un răspuns clar. Pesemne,
în felul acesta, îmi construiam iluzia că cercul deschis de
Providenţă cu peste două decenii în urmă, s-ar putea, în
sfârşit, închide.
 Toamnă la Florenţa

Lucrurile se petreceau întotdeauna la fel: când, după

spaime şi peripeţii care îi ţineau cu inima în gât, ajungeau,
în sfârşit, să închidă în urma lor uşa casei aceleia în care
se simţeau, cu totul inexplicabil, la adăpost de orice, el o
cuprindea cu braţele şi o strângea tare la piept. Rămâneau
aşa, îmbrăţisaţi, un minut nesfârşit, iar asta, pentru ea,
era cel mai preţios dar de pe pământ. Apoi, el începea să
o mângâie febril, ca şi cum s-ar fi temut că ceva din ea ar
putea să se piardă dacă nu era atins, dacă nu era prins
imediat în freamătul îmbrăţişării.
De fiecare dată, lucrurile se petreceau aidoma: imediat
ce ajungeau să închidă uşa, se prăbuşeau în îmbrăţişarea
aceea treptată şi definitivă care părea să fie lucrul cel de
pe urmă care li se întâmpla în viaţă. Şi, de fiecare dată,
simţind asta, ea se ruga să nu moară chiar atunci; se ruga
înţelegând înfrântă că, pesemne, chiar dacă ar fi ştiut că
urmează să moară, tot nu s-ar fi putut întoarce din drum.
La fel şi-acum, el o purta pe braţe tăcut, privind-o
intens în ochi, cu pupilele uşor dilatate şi parcă aburite,
cu ochii lui indicibil de frumoşi, din care ea vedea cum
ţâşnesc fluvii de lumină… Şi totul părea un dans nesfârşit,
fără ţintă şi fără repere… doar fericire în stare pură! Parcă
s-ar fi aflat în miezul însuşi al unei tornade care răvăşea
totul în jur… pe loc rămâneau doar ei doi, păstrându-şi
contururile clare la adăpostul patului uriaş, cu cearşafuri

12
foşnitoare din satin de bumbac alb, aflat încă – dacă nu
cumva o pornise şi el în zbor –, în camera care fusese
cândva a bunicii ei…
Şi totuşi… parcă de data asta era altfel. Parcă el îi
dăduse drumul din braţe şi acum… acum se depărta. Încet,
foarte încet… Pe furiş! Cum… unde pleci, de ce nu rămâi
lângă mine, ai spus că o să rămâi… ce o să mă fac singură
în lumea asta străină, în care nu cunosc pe nimeni? Nu!
Te rog nu pleca, ia-mă cu tine! Vezi, nici nu pot să mă
mişc… De ce nu pot, oare, să mă mişc? Doamne… să vină
cineva, să mă scoată din crevasa asta… din tunelul ăsta,
să vină cineva… Unde ai dispărut, dragul meu? Spuneai
că mă iubeşti… Doamne, ce greu e să… ce greu… Mamă,
unde eşti? Măcar tu să nu mă laşi… Mamă!!!
— Scumpa mea, sunt aici, linişteşte-te! Sunt lângă tine
şi nu plec nicăieri, uite-mă! Deschide ochii, scumpa mea,
ai visat urât… priveşte-mă!
— Mamă! Ce bine că eşti cu mine! Ce bine… Dar… dar
ce faci aici… sau… adică, ce fac eu aici, în locul ăsta? Unde
sunt… şi el, el unde a plecat?
— Cine, fetiţa mea dragă? Suntem doar noi două! Mai
devreme a fost şi tatăl tău, dar a ieşit să cumpere câte ceva.
O să vină iar, mai spre seară. Linişteşte-te… Uite, ţi-am
adus un pic de compot de piersici… Stai, nu… nu te-agita
atâta… Vezi, ai şi obosit…
— Ce e cu firele astea? Mamă, unde sunt? Nu e camera
mea, camera bunicii… Unde, unde sunt? Nu-mi prea simt
mâinile… nici picioarele…
— Stai, stai liniştită! Eşti la spital… Ai avut un… ăăă,
un accident pe munte. Dar acum totul e bine. Din fericire,
n-ai păţit nimic, nici tu, nici ceilalţi. Totul e bine acum.
Nu trebuie să…
— Accident? Pe care munte? Unde, pe munte? Nu-mi
aduc aminte… A, ba da, incendiul… ştiu… ştiu… la cabană…

13
 — Nu, nu incendiul… nuuu… asta e o altă poveste, dar
acum linişteşte-te… Încearcă să dormi! Eu nu mă mişc
de lângă tine.
*
* *

Picta cu mişcări din ce în ce mai repezi, încercând să

nu piardă nici o clipă din lumina caldă care scălda Ponte
Vecchio1 în culori de şofran amestecat cu pământ ars.
Peisajul reflectat de şuvoiul metalic al bătrânului râu Arno
era de o frumuseţe fără asemănare. Dar ceea ce o fascina
şi o făcea să îl picteze la nesfârşit era faptul că părea
dintotdeauna acolo, neschimbat şi calm ca însuşi sâm-
burele tuturor înţelesurilor, dar plin de istorii şi de enigme
care aşteptau pe cineva să le scoată la suprafaţă.
Picături mărunte de sudoare îi acopereau fruntea şi
buza de sus. Din când în când, cu încheietura mâinii
stângi, îşi dădea la o parte de pe obraz şuviţele blonzii

1 Pentru că va reveni de mai multe ori în prim-plan, trebuie pre-

zentat de acum: construit încă de pe vremea romanilor, dărâmat şi
reconstruit apoi de mai multe ori, Ponte Vecchio pare să fie cel mai
vechi pod de peste râul Arno, din Florenţa. Interesant e că, la sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial, pe când toate celelalte poduri flo-
rentine erau distruse de bombe, Ponte Vecchio a rămas în picioare.
Se pare că faptul s-ar fi datorat unui ordin expres al lui Hitler, care
avea o slăbiciune pentru acesta din urmă. Deosebit la Ponte Vecchio
faţă de alte poduri e faptul că pe el sunt construite două şiruri de clădiri
care adăpostesc mici magazine. Şi, dacă la început, acolo se găseau
măcelării, pe vremea când Cosimo I de Medici trebuia să-l traverseze
zilnic, de acasă, din Palazzo Pitti –, la serviciu, în Palazzo Vecchio,
şi înapoi, lucrurile s-au schimbat. Măcelarii au fost alungaţi şi locul
lor a fost luat de bijutieri. Ca să se evite duhorile pestilenţiale. Fiindcă,
altminteri, Cosimo, nedorind să se întâlnească chiar oricând şi oricum
cu mult iubiţii dar prea-umilii săi supuşi, circula pe deasupra maga-
zinelor, printr-un coridor de lemn, proiectat pe la 1565 de arhitectul
casei, Giorgio Vasari.

14
Ponte Vecchio foto © Radu Sandovici
scăpate din agrafa mare, de bagá, cu care îşi prinsese
părul în creştet. Faţa ei frumoasă, vădind încă dulceaţa şi
inocenţa copilăriei, şi trupul longilin, cu fermităţi şi
catifelări adolescentine, păreau cuprinse de o mare încor-
dare. Albastrul transparent al ochilor i se concentrase
până la scânteie.
De fapt, ea chiar simţea cum urcă în fiinţa ei vibraţia
aceea cunoscută care o cuprindea atunci când izbutea să
devină una cu lucrul la şevalet, când tot ce era în jur
dispărea cu desăvârşire, lăsând loc doar pânzei şi imaginii
care, închipuită într-un fel tainic undeva între ochiul, cre-
ierul şi inima ei, căuta aproape violent o cale să se arun-
ce în lume.
Dar era clar: nu va putea termina tabloul nici în du-
pă-amiaza asta. Soarele trecea prea repede dincolo de
pod – era deja începutul toamnei. Şi totuşi ce cald! În
încăperea de la ultimul etaj, chiar cu uşile către loggia
deschise larg, aerul continua să fie încins ca vara. Nu o
supăra căldura, doar că vopselele prindeau crustă şi se
uscau mai repede, obligând-o să se grăbească.
Şi tocmai acum trebuia să se întrerupă ca să caute un
tub nou de vermillon, fiindcă cel desfăcut mai-nainte
zăcea deja pe jos, stors de ultima picătură. Asta pentru că
cerul ei era – aşa trebuise să fie, de data asta –, vermillon.
Coborî de pe scaunul înalt şi se îndreptă spre un scrin
vechi, cu multe sertare, aşezat pe peretele de alături. Trase
de micul mâner de alamă al unuia şi scoase dinăuntru o
cutie destul de mare de lemn cafeniu, lăcuit. O aşeză pe
măsuţa de lângă şevalet, o deschise cu grijă, dar se dădu
imediat un pas înapoi, luându-şi mâinile de pe ea, de
parcă ar fi ars-o. Privea uluită un pătrat de hârtie lucioasă,
albă, care era aşezat peste tuburile de vopsea. Avea pe el,
schiţată stângaci, dar neşovăitor, cu creion de feutre roşu,
o inimă mare, întoarsă cu vârful în sus. Sub ea, cu litere

16
nefireşti, ca desenate fiecare în parte, se afla un text scurt
şi o dată – data ei de naştere:

Per sempre, Michelangelo.

12 marzo

Îi fugise tot sângele din obraz şi nu-şi putea lua ochii

de la cartonul alb. Parcă începuse să şi tremure… Chiar
simţi nevoia să se aşeze pe canapeaua micuţă de lângă
scrinul cu sertare, ca să poată gândi în voie, ca să poată…
să poată să ce?
Nu înţeleg ce se întâmplă! Da, e clar că e cutia mea,
cutia mea, din scrinul meu, din apartamentul meu de pe
Lungarno Torrigiani în care, în afară de mine, nu intră
decât mama; însă eu n-am mai văzut cutia asta… Sigur,
am cumpărat până acum zeci… E drept, pe unele le-am
primit de la ai mei, dar asta nu e de la ei, scrisul ăsta nu
e scrisul lor şi nici inima asta întoarsă nu e desenată de
ei, ci de altcineva, cineva numit, probabil, uite, cum scrie
aici, Michelangelo, care mi-a făcut-o cadou de ziua mea…
Care zi, din ce an? Nu ştiu… nu se poate şti…
Din păcate, ea nu-şi aducea aminte nimic, absolut
nimic. Ca de-atâtea ori de când revenise acasă, se simţi
cuprinsă de disperare. Ce se petrecuse în anul ăsta care
i se ştersese complet din memorie? Unde-i fugiseră toate
amintirile? Dar… dar, mai ales, de ce era atât de îngrozitor
de tulburată când privea cartonul alb, cu scrisul pictat?
De neputinţă şi de frustrare, îşi adună genunchii la
piept şi, lipindu-şi faţa de cutia lucioasă, începu să plângă
cu hohote înfundate, legănându-se într-o parte şi-ntr-alta,
ca un copil părăsit.

17
 Cuprins

Jurnalul unei iubiri imposibile / 7

Peregrinările principelui Baldinarri / 107
Nunta de argint / 137