Filosofie

Mezabrovschi Rainold
Clasa: a XII-a D
 Miguel de Unamuno- Agonia creştinismului

Agonia creştinismului, eseu religios mistic, are ca punct de pornire sentinţa Mântuitorului: „Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa”  Valoare a spiritului universal, creştinismul este o continuă luptă(agonia) a individului cu sine şi
cu cei din jurul său. Viaţa şi calea nu pot fi una cu adevărul. Adevărul poate ucide. Viaţa te poate ţine în eroare.
Omul nu se naşte cu un suflet, ci îşi făureşte unul ăsta fiind însuşi scopul vieţii. Şi sufletul este lucrarea proprie a
omului, obţinută printr-o luptă continuă cu viaţa. La rândul ei şi viaţa este o luptă, un întreg şir de renunţări şi de
împotriviri adevărului, o agonie născută din conflictele interioare ale fiecărui individ. Întreg efortul omenesc este o
luptă împotriva veşnicei uitări, a morţii, care ni s-a dat o dată cu pătrunderea în lume a păcatului. Căci, spune
Unamuno: „Nu te împaci cu tine însuţi decât, precum Don Quijote, pentru a muri.”
 

Agonia este  însăşi viaţa. „Iisus , spune Pascal, va agoniza până la sfârşitul lumii; şi nu trebuie să dormim în
acest timp.” A trăi, a lupta înseamnă totodată a te îndoi. „Afirm, cred, ca poet şi creator, privind spre trecut, spre
amintire; neg, ca om care raţionează, ca cetăţean, privind spre prezent; şi mă îndoiesc, lupt, agonizez, ca om şi
creştin, privind spre viitorul irealizabil, spre eternitate, spune eseistul.
 

În lumea catolică, pe  crucifixurile la care se închină credincioşii e Christos aflat pe cruce în agonie şi alături de
acest cult există un alt cult închinat Sfintei Fecioare a Durerilor, reprezentată cu inima străpunsă de şapte spade.
La origine, creştinismul nu este o simplă doctrină- e însăşi viaţa e un cult închinat Dumnezeului-Om care s-a
născut, a suferit, a agonizat, a murit şi-a înviat din morţi. Iezuiţii afirmă că scopul creştinismului este „de-a rezolva
afacerea mântuirii noastre individuale şi personale.” Şi asta până la Apostolul Pavel care l-a transformat în
doctrină, evanghelismul fiind diferit de creştinismul care a precedat moartea lui Iisus. Apostolul Pavel, „un evreu
elenizat, un fariseu ce bâlbâia puternica şi polemica limbă greacă”, a unit dogma iudaică a învierii trupului cu cea
helenică a nemuririi sufletului în evanghelismul propovăduit de el.
 

„Agent electoral”, aşa cum îl numise Cioran,  a transformat creştinismul –religie a comunităţii care propovăduia
apropiatul sfârşit al lumii  într-o religie individuală în care fiecare credincios poartă în sine semnul prevestitor al
morţii sale trupeşti. „Căci trăim uniţi unii cu alţii, dar fiecare moare singur, iar moartea este suprema singurătate.”
La el învierea trupului, „speranţă iudaică, fariseică, psihică” a intrat în conflict cu „nemurirea sufletului, speranţă
helenică, platoniciană, pneumatică sau spirituală.”De aici, de la conflictul dintre fariseii care credeau în învierea
cărnii şi saducheii materialişti care căutau învierea trupului în urmaşii lor, porneşte îndoiala şi agonia.
 

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi…” Cuvântul s-a făcut trup, a agonizat şi a murit transformându-
se în Literă. Exegeza oamenilor Literei a ucis Cuvântul. Christos a devenit istorie, Verbul s-a făcut Literă care la
rândul ei s-a făcut Evanghelie şi Biblia. Însă Litera nu mai înseamnă viaţă. Nemurirea sufletului, a sufletului scris,
a spiritului Literei este o dogmă filozofică păgână. Sfântul Pavel a transformat evanghelistica în biblistică, Verbul
în Literă. A fost numit Apostolul păgânilor. Păgân, cu sensul de om de la câmp, ţăran( şi asta-i altă contradicţie)
cel care este de fapt omul Cuvântului, nu al Literei. Se ştie că tradiţiile sale au fost orale. Paulinismul, religia
Literei a fost o religie citadină. „Sau poate, se întreabă Unamuno, nu cumva litera vorbită e cea care, mai
degrabă, domneşte la ţară, iar cuvântul scris e cel care domneşte în oraşe?” Păgânul propriu-zis era analfabet.
Paulinismul, religia literei  a fost o religie citadină, a maselor, a muncitorilor din marile oraşe. Aceasta a fost
agonia creştinismului la Sfântul Pavel: lupta dintre învierea cărnii şi nemurirea sufletului, dintre Verb şi Literă,
dintre Evanghelie şi Biblie.
 
In opinia mea, a fi creştin înseamnă  a susţine o luptă permanentă şi în fiecare  moment al vieţii între conştiinţa
noastră de credincioşi şi condiţia noastră de cetăţeni.Aceasta carte este una buna deoarece dezbate
problematica religioasa si impresioneaza prin citatele excelente.
 Despre eroi si morminte-Ernesto Sabato
Romanul este impartit in patru parti a caror structura difera ca si cum ar fi vorba despre patru
realitati diferite, dar profund intercalate. Primele doua parti se numesc Dragonul si
Printesasi Chipuri nevazute, iar,  in centrul firului epic, se afla relatia dintre Martin, un tanar
idealist si melancolic si Alejandra, o femeie enigmatica si depresiva.  De-a lungul acestor
doua parti suntem alaturi de Martin si observam cum ia nastere, se dezvolta si moare relatia
dintre el si Alejandra, in ciuda eforturilor sale disperate de a nu pierde femeia iubita.
Alejandra nu este niciodata constanta, ea il invaluie pe Martin in declaratii de iubire pentru
ca, in secunda urmatoare sa il paraseasca, fara a mai reveni in viata lui mult timp. Ea este o
femeie care pare a duce pe umerii sai greutatea lumii, o femeie torturata de proprii demoni si
convinsa ca fiinta sa launtrica este cuprinsa de maladia Raului. Cosmarurile ingrozitoare
care o tortureaza noaptea, temerile nemarturisite al caror efect sunt terifiantele crize pe care
le are, violenta cu care iubeste si uraste, toate acestea sunt indicii ale unei fiinte torturate,
complet dezechilibrate si care se agata de Martin cu disperarea unui naufragiat. Cu toate
acestea, in momentele sale de luciditate, in care realizeaza ca se afla dincolo de orice
salvare, ea il indeparteaza violent pe Martin. Jocul in care isi angreneaza iubitul este unul al
disperarii si al obsesiei. In mod paradoxal, desi pe tot parcursul relatiei celor doi pare ca
Alejandra detine controlul absolut, ea este o femeie care a pierdut definitiv controlul asupra
propriei fiinte. In adancul sau sunt plantate semintele autodistrugerii, iar voluptatea cu care
se afunda in realitatile cele mai pestilentiale din jurul sau, dezvaluie o persoana al carei unic
scop este cel autodistructiv. Poate o fiinta sa dezvolte o forma de canibalism in ceea ce
priveste propria persoana? Eroina lui Sabato este raspunsul exponential al acestei intrebari,
ea isi alimenteaza foamea si se hraneste cu propriile obsesii si temeri. Comportamentul
Alejandrei ne duce cu ideea la filmele despre exorcizare, caci tot ceea ce face aceasta
femeie pare a fi rezultatul unei posesii impotriva fiintei sale. Alejandra este o fiinta
demonizata, iar Martin refuza sa inteleaga acest lucru. Naiv, complet indragostit si contrariat
de femeia iubita, Martin cauta in permanenta sa afle misterul acestei femei. El ajunge pana
in punctul in care, convins fiind ca il inseala, o urmareste iar, ulterior, dupa ce o vede
intalnindu-se cu un barbat la o cafenea, o confrunta. Aflam astfel, ca barbatul cu care s-a
intalnit Alejandra era tatal ei, Fernando Vidal. Dupa aceasta scena, Alejandra il paraseste
definitiv pe Martin, fara nicio explicatie. Ulterior, ea isi omoara tatal, dupa care se sinucide,
dandu-si foc. Acest lucru nu este o surpriza pentru cititor, deoarece romanul debuteaza cu
un raport al politiei in care este mentionata crima si sinuciderea Alejandrei. Ceea ce ramane
nespus este motivul. Obsedanta intrebare „de ce?” isi face loc in mintea cititorului si il
urmareste pe tot parcursul romanului.
   Titlul primei parti se refera la Alejandra, pe care Martin, in cugetarile sale, o
numeste dragonprintesa. El face, astfel, apel la povestea clasica a printesei care trebuia
salvata din ghearele dragonului. Martin isi imagineaza cum ar fi ca, printul, invingand toate
obstacolele pentru a ajunge in pestera in care este tinuta prizoniera printesa, sa descopere
ca printesa si dragonul sunt una si aceeasi fiinta, care se metamorfozeaza in virtutea unor
legi mistice interioare. In mod cert este cazul Alejandrei, iar dragonul triumfa, in final. Sau
nu? Sinuciderea Alejandrei prin foc nu este intamplatoare. In viziunea eroinei, cat si in
viziunea religioasa (sa ne amintim de Sodoma si Gomora), focul este elementul purificator.
El reprezinta calea unica de salvare pe care o vede Alejandra, anihilarea propriei persoane
prin foc dar, in acelasi timp, distrugerea demonilor interiori. Refuzand sa isi traiasca viata
intr-o permanenta tortura, eroina alege aceasta cale, iar sinuciderea sa are valentele unui
ritual mistic. Faptul ca ea decide sa isi omoare tatal inainte, reprezinta o confirmare ca
maladia interioara a eroinei este cauzata de propriul tata. Ea ii refuza, insa, purificarea.
Intocmai precum un om caruia i se amputeaza piciorul cangrenat, Alejandra isi distruge tatal
iar, ulterior, constienta fiind ca otrava s-a raspandit in intreaga sa fiinta, se distruge pe sine.
Nici macar relatia dintre Alejandra si tatal sau nu este un mister. De-a lungul romanului, in
scurtele episoade in care acesta este mentionat, eroina pare terifiata de ideea lui iar, in
finalul primei parti, Martin asista pe ascuns la intalnirea dintre cei doi, descriind sentimentele
pe care le putea citi pe chipul femeii iubite ca fiind de o iubire si de o ura iesite din comun.
   Dar cine este Fernando Vidal si ce i-a putut face fiicei sale?

   In cea de-a treia parte a romanului, poate cea mai halucinanta si mai profunda, ni se
dezvaluie Raportul despre orbi, scris de Fernando Vidal si care arunca putina lumina asupra
acestui personaj. Raportul despre orbi al lui Fernando Vidal reprezinta manuscrisul
nepublicat al acestuia, si terminat chiar inainte de moartea sa, in care autorul descrie
obsesia sa legata de orbi si incursiunile sale in Societatea Secreta a Orbilor. Caci Fernando
Vidal este convins ca lupta primordiala dintre Divinitate si Diavol a fost, de fapt, castigata de
Diavol, care a ingenuncheat Divinitatea si de atunci conduce lumea. Iar slujitorii sai
credinciosi sunt orbii, fiinte reptiliene si fantastice care se organizeaza in societati secrete si
detin controlul absolut asupra destinului omenirii. Dincolo de aceste consideratii paranoice,
patologia lui Fernando este mult mai profunda: el este un personaj incomplet, incapabil de a
iubi. Este profilul unui psihopat, care nu simte nici remuscare, nici empatie, ci isi urmareste
singurul scop care il anima, acela de a patrunde misterul societatii orbilor. Cu toate acestea,
Fernando nu este un personaj malefic. Este un om profund bolnav, dar care nu este animat
de dorinta de a face rau. Raul pe care il face, il justifica prin scopul sau. Este adevarat ca nu
simte nicio remuscare, ca nu poate empatiza cu o alta fiinta umana, dar nici nu are drept
scop ranirea celor din jurul sau. Pentru el, restul oamenilor sunt victime colaterale ale
misiunii sale de cunoastere. Intr-un pasaj absolut halucinant si hipnotizant, Fernando descrie
cum, in incursiunile sale in lumea orbilor, ajunge in tunelurile subterane ale orasului Buenos
Aires. Fantezia se impleteste cu realitatea, iar ceea ce descrie Fernando pare un cosmar
izvorat din strafundurile Iadului. El ajunge intr-o zona crepusculara, unde nu exista timp si
nici viata, ci doar ruinele unui oras, invaluite intr-o lumina rosiatica apocaliptica. El ajunge la
capatul fiintei sale, la finalul lumii incremenite intr-un incendiu planetar. Metafora focului iar!
Nu intamplator, guvernantii acestui oras-fantoma cangrenat si incremenit in distrugere sunt
cele douazeci si unu de statui, numar care, in doctrina biblica, simbolizeaza stralucirea lumii
eterne. Daca lumea eterna se afla la crepusculul sau, atunci maladia Raului absolut a
cuprins viata in sine, iar salvarea nu mai exista. Iar, in centrul acestor statui, se afla zeitatea
suprema, cu trup de femeie, dar aripi si chip de vampir. Statuia monstruoasa, grotesca si
fascinanta imaginata de autor pare desprinsa dintr-un film de groaza, iar simbolistica
vampirica este evidenta. Hranindu-se cu viata, zeitatea a inchis lumina in interiorul sau si a
lasat lumea prada tenebrelor. Scena in care Fernando accede in interiorul acestei zeitati
printr-un ”tunel extrem de ingust de carne” are o simbolistica sexuala evidenta. Dar, dincolo
de simbolistica sexuala, se desprinde o simbolistica a increatului, a dorintei de regresiune
catre o stare primordiala, embrionara. Obsesia lui Fernando isi gaseste rezolvarea in
destructurarea fiintei sale si cufundarea in lichidul amniotic al nefiintei. Trezindu-se din acest
cosmar, considerat realitate de catre autorul Raportului despre orbi, Fernando se descopera
prizonier in casa orbilor, gardianul sau fiind o oarba. Partea a treia a romanului se incheie cu
scena pestilentiala de sex dintre Fernando si Oarba, descrisa cu lux de amanunte de autor,
ca o forma ritualica de demonizare, in care Fernando este jertfa, iar Oarba zeitatea care il
devoreaza cu voluptate.
Ernesto Sabato
  
Ultima parte a romanului, Un dumnezeu necunoscut, este centrata asupra lui Martin care,
innebunit de moartea Alejandrei, este in cautarea unui semn divin care sa il impiedice sa isi
ia viata. Aflat intr-o permanenta stare de veghe, Martin cauta cu disperare existenta unui
Dumnezeu care sa justifice cele intamplate. Intr-un final, el alege viata, realizand ca exista
empatie si bunatate in oameni si ca, oricat de putina ar fi, ea este ceea ce justifica
continuarea existentei. De asemenea, aceasta parte prezinta si istoria familiei Alejandrei
(aflam, astfel, ca mama Alejandrei si Fernando proveneau din aceeasi familie si erau veri),
precum si decaderea acestui neam nobiliar, al carui arbore genealogic este presarat cu eroi.
De altfel, pe tot parcursul romanului, (si cel mai mult in ultima sa parte) sunt redate scene
eroice din razboiul civil argentinian, care a avut loc cu mai mult de o suta de ani inaintea
actiunii din carte. Ernesto Sabato exploreaza legendele eroilor de razboi, precum si faptele
lor, prezentand alternative ale acestora: cum ar fi faptul ca generalul Lavalle nu calarea pe
un cal alb spectaculos, stralucind in costumul sau imaculat si cu drapelul in mana, ci, in
realitate, pe un magar slab, cu hainele facute zdrente, iar drapelul decolorat si murdar. Dar,
pana la urma, eroismul are nevoie de o imagine la fel de spectaculoasa ca fapta in sine, iar
oamenii altereaza imaginea pentru a o putea integra in harta lor mentala.
   De-a lungul firului epic principal, precum si a celui secundar care prezinta povestea eroilor
de razboi, sunt presarate numeroase fresce sociale care zugravesc viata politica tumultoasa
a Argentinei in perioada lui Peron. Conspiratiile, distrugerea si tortura sunt la ordinea zilei, iar
ceea ce incearca autorul, de fapt, pe tot parcursul acestui roman, este un drum initiatic catre
cunoasterea izvorului primordial al Raului. Viata politica? Viata sociala? Obsesia? Relatiile
dintre parinti si copii? Acestea sunt intrebarile de la care porneste Sabato in drumul sau si le
dezvolta, pe rand, in capitolele romanului sau. Raportul despre orbi ar putea fi citit si ca o
metafora a societatilor totalitare, bazate pe secrete, tortura si pasaje subterane. De
asemenea, el ar putea fi citit si ca o metafora a Raului absolut, a maladiei inerente fiintei
umane. Pasajele despre eroismul soldatilor sunt o incercare de disectie a motivatiei care sta
la baza faptelor benefice, a altruismului, a empatiei, a curajului. Dar, pana la urma, Lavalle
calarea pe un magar slab, iar drapelul sau era decolorat si murdar.
   Totusi, de ce si-a omorat Alejandra tatal?

   Exista doua explicatii pentru aceasta crima, iar ambele justifica tot traseul acestui personaj.
Daca privim scena finala a Raportului despre orbi, in care Fernando depaseste granitele,
culcandu-se cu Oarba, constient fiind ca acest lucru ii va aduce moartea (cum sugereaza in
frazele finale ale manuscrisului sau), precum si scena in care Martin, asistand la intalnirea
dintre Alejandra si tatal sau, primul lucru pe care il crede este ca femeia iubita s-a intalnit cu
amantul ei, se desprinde o supozitie macabra, dar care explica perfect actiunea romanului:
Fernando este si tatal si amantul Alejandrei, iar incestul dintre ei reprezinta forma maladiva si
malefica, demonul despre care eroina spune ca salasluieste in interiorul sau. De asemenea,
in ultimul capitol al romanului, aflam despre fixatia pe care Fernando o avea pentru propria
mama, iar Alejandra ii semana fizic acesteia. Asa putem explica si cosmarul isteric al lui
Fernando, calatoria in interiorul zeitatii, care revela obsesia sa originara.
   Dar, daca privim la un nivel metaforic si mai putin visceral, Raportul despre orbi constituie o
incursiune in lumea Raului, dar nu exterior, ci interior. Fernando face o incursiune in propria
sa fiinta, descoperind un fundament in putrefactie, atins de maladia raului. Cunoasterea sa
este de tip demonic si, dezvaluind o esenta malefica, el  transmite aceasta cunoastere si
propriei fiice. Alejandra are revelatia Raului absolut prin tatal ei si capata constiinta propriei
patologii. Caci, daca fundamentul celui care a creat-o este malefic si pestilential, atunci,
intocmai precum o boala genetica, nu poarta si ea inauntrul sau germenii raului? Astfel,
Alejandra decide ca singura solutie este aceea de anihilare a propriei persoane, dar nu
inainte de a-l pedepsi pe cel care, prin actul creatiei, a permis raspandirea acestui rau. In
fond, Alejandra isi uraste si mama, cu care nu pastreaza nicio relatie, desi Bruno, un prieten
al ei si al mamei sale, o portretizeaza pe aceasta ca fiind o fiinta absolut angelica. Exista o
poezie in dualitatea cuplului Georgiana (mama Alejandrei) – Fernando, ca si cum aceeasi
fiinta ar fi fost mutilata si despicata in cele doua parti ale sale: cea benefica si cea malefica.
Actul final al Alejandrei inseamna, in aceasta viziune, o incercare de distrugere a raului
inerent, dobandit inca din momentul conceperii sale.
  
Desigur, Despre eroi si morminte, ramane, in final, romanul care isi tine cititorul treaz cu
obsedanta intrebare in minte: De ce si-a omorat Alejandra tatal?
 Ciuma-Albert Camus

Albert Camus, nuvelist, eseist, filozof si dramaturg francez castiga in anul 1957 Premiul Nobel pentru
literatura. Acesta este unul dintre figurile proeminente ale secolului XX si ale literaturii moderne
initiind noi concepte literare si idei filozofice.

Ciuma scrisa in anul 1948 este un mit al timpurilor moderne, boala fiind un simbol pe doua nivele. Ea
poate fi interpretata din diferite unghiuri: poate fi vazuta ca o alegorie a brutalitatii cu care a fost
ocupata Franta de nazisti sau ca o pledoarie, lupta in fata indiferentei umane. La inceput opera a fost
aspru critica insa abia mai apoi a primit atentia de care trebuia sa se bucure inca de la inceput. Ciuma
ne spune o poveste despre lupta dar nu impotriva unei boli, impotriva soldatilor germani, ci este o
lupta impotriva indiferentei atunci cand vine vorba de suferinta umana. Fiecare dintre personajele
romanului raspunde catastrofei in propriul sau fel, conform principiilor si educatiei avute, asumandu-
si raspunderea faptelor sale.

Tonul operei Ciuma este unul sombru si totusi atat de plin de caldura omeneasca. Fiecare dintre
personajele importante ale romanului prezinta un adevar separat, care pentru el este valid. Imediat
dupa ce invazia de sobolani morti si gasiti pe strazi, in parcuri, cafenele, hoteluri, case sperie putin
populatia Oranului, multi dintre cetatenii orasului incep sa prezinte ciudat simptome de boala
necunoscuta. Dupa ce izbucneste epidemia cititorul este introdus in viata mai multor personaje
afectate de acest flagel. Personajele din roman sunt: doctorul Rieux, Tarrou, Rambert, Grand, si
Cottard. Conflictul pentru toate personajele este reprezentat de acest flagel periculos insa totodata
intalnim si conflicte interioare mai mult sau mai putin mistuitoare. Romanul este narat la persoana a
treia intr-o maniera omniscienta.

Cu atat mai mult prin reactiile perosnajelor individuale si ale elementelor colective ale societatii,
acest roman exploreaza o varietate de teme cum ar fi libertatea, dragostea si moartea, timpul si
exilul, in timp ce este examinat mai indeaproape datoria medicului, interactiunile dintre aspectele
biologice, pshihologice si sociale ale vietii, provocarea credintei religioase prin suferintele celor
inocenti, cat si importanta si limitarea romantismului, familiei si prietenilor.

Subiectul in sine este unul destul de simplu si poate fi divizat in cateva fraze. Orasul Oran este lovit de
o teribila ciuma raspandita prin intermediul sobolanilor. Dupa scurt timp orasul este inchis si este
instaurata carantina. Oamenii incep sa se obisnuiasca cu gandul si incerca sa supravietuiasca atat pe
plan mental cat si emotional. Fiecare gaseste metodele lui de supravietuire, de multe ori atarnand in
placutele amintiri ale trecutului care pentru unii sunt tot ce le-a mai ramas in fata unui prezent atat
de hidos si un viitor atat de nesigur.

Opera este divizata in cinci sectiuni distincte insa fara a le numi capitole deoarece autorul doreste
astfel sa delimiteze cu o linie mai stearsa actiunea din fiecare sectiune. Totul are loc intr-un orasel
numit Oran, undeva in Algeria intr-un an necunoscut insa in luna aprilie. Dupa cum se stie orasul face
parte din iubita regiune unde s-a innascut Camus, locul caruia ii apartine, Africa de Nord. Insusi
autorul face insasi la inceput cateva aprecieri posomorate asupra imaginii acestui oras. Este unul
tristt cu oamenii oarecum banali si plictisiti de viata pe care o duc, un oras port cu deschidere la
mare, de altel una dintre distractiile oranienilor.

Soarele, vantul, schimbarea anotimpurilori, marea, caldura vor avea sa influenteze in diferite moduri
stagiile ciumei cat si raspandirea ei. Actiunea este fixata inca de la incpeut asupra doctorului Bernard
Rieux care preocupat sa isi conduca sotia bolnava la tren descopera pe coridor un sobolan mort.
Doamna Rieux, pleca pentru o buna bucata de vreme la un sanatoriu pentru recuperare. Doctorul
realizand cat de mult tine de fapt la sotia sa ii promite acesteia ca imediat dupa intoarcerea sa o vor
lua de la inceput si vor fi mai fericiti. Acest sobolan gasit mort in mod misterios cat si multi altii il pun
pe ganduri pe doctorul Rieux, insa numai noi aveam sa stim ca acesti sobolani morti sunt inceputul
unei boli fara leac, ciuma.

Pe zi ce trece sunt gasiti din ce in ce mai multi sobolani, care umflati si putreziti ieseau pe strazi
pentru a-si da ultima suflare. Desi rapoartele aratau un numar ingrijorator de rozatoare moarte acesti
oameni lipsiti de imaginatie refuzau sa isi aduca la cunostiinta consecintele devastatoate ale unei
epidemii. Sute de sobolani erau dusi zilnic la crematoriu insa asta nu a impiedicat aparitia ciumei. La
scurt timp au inceput sa apara cazuri de oamnei cu febra, ganglioni inflamati, varsaturi si pete pe
corp. Astfel moarte paznicul din cladirea undelucra doctorul Rieux, domnul Michel. Mai intai pisicile
apoi caini iar in cele din ruma oamenii incep sa moara datorida unei boli suspicioase. Populatia nu
banuieste inca dezastrul ce avea sa se abata asupra lor.

De-a lungul celei de-a doua parti ne este expus timpul de-a lungul carantinei. Portile orasului sunt
inchise iar nimeni nu are voie sa maiiasa din oras astfel evitandu-se si infectia altor zone. Cetatenii
incep sa realizeze sa sunt separati de cei dragi, sunt privati de libertatea pe care o aveau altadata,
sunt pur si simplu prinsi intre portile unui oras in compania unui flagel periiculos care nu iarta si nu
allege victimele, le ia la intamplare. Doctorul Rieux si prietenul sau mai varstinic, doctoral Castle au
incercat inca dinainte sa faca autoritatile sa inteleaga ca nu aveau de a fec cu o simpla boala si cu o
epidemie. Acum docotrul Rieux se ocupa de toti cei bolnavi atat la spital cat si la domiciliu. Se plimba
prin cartierele marginase si incerca sa izoleze orice cetatean ce dadea semne de boala. Cei afectati de
ciuma erau trimisi la spital si ingrijiti de urgenta. Familia era pusa sub carantina, lucruirile bolnavului
cat si incaperea in care acesta a stat trebuiau dezinfectate cu atentie. Multe dintre rude nu
intelegeau gravitatea situatiei si asta ingreuna si munca doctorilor care incercau pe cat posibil sa
izoleze flagelul. Numarul cazurilor era alarmant de mare si orasul era acum sub stapanirea ciumei.
Oameni atat bolnavi cat si sanatosi, aflati in vizita sau simpli localnici erau obligati sa convietuiasca
intre portile aceluiasi oras. Jurnalistul Raymond Rambert, aflat in vizita in orasul Oran este prins aici
pe timpul ciumei, departe de Paris si de iubita sa. Acesta incearca disperat sa paraseasca orasul
sustinand ca el nu este un cetatean al orasului ci un simplu trecator, ca el nu are legatura cu acest loc
al dezastrului si ca vrea sa se intoarca acasa. Vine pana la doctorul Rieux pentru a cere o dovada in
urma careia sa reiasa ca este perfect sanatos si ca poate parasi fara probleme orasul. Doctorul refuza
cerinte din motive lesne de inteles iar jurnalistul apeleaza la toate mijloacele legate ce ii stateau in
putiinta insa fara rezultat. Isi face un plan pentru a scapa illegal cu ajutorul ascociatiei de criminali ai
lui Cottard. Intre timp insa Tarrou ii spune acestuia ca si docotrul Rieux este despartit de sotia sa,
facandu-l astfel sa se rusineze de planul sau si indiferenta de care da dovada in momente atat de
grele. Dar nu numai Rambert avea astfel de ganduri, multi dintre cetateni ce gandeau la dragoste, la
prieteni mai presus decat la boala care ii tinea atat de uniti. Preferau sa paraseasca orasul pentru a
vedea persoana iubita insa cu riscul de a contamina atata lume. Inconstienta si indiferenta unora era
cea care facea acest flagel sa supravietuiasca. Cottard nu avea nimic de pierdut de pe urma acestei
epidemii ba din contra datorita crimei pe care o comisese in trecut simtea acum ca ciuma este ca o
eliberare pentru el. Traise pana acum cu frica ca ar putea si arestat si pedepsit in orice moment fara
drept la replica.

Dupa luni de carantina multi dintre cetatenii Oranului au renuntat la egoista obsesie asupra propriei
suferinte. De-a lungul epidemiei parintele Paneloux a tinut mai multe slujbe de rugaciune in care a
spus ca aceasta epidemie nu este decat un semn al raului. Ca s-a abatut exact asupra Oranului pentru
ca Dumnezeu nu este multumit de oamneii de aici si pentru ca acestia o merita. Dupa ce moare de
ciuma si un tanar baiat, fiul lui M. Othon, Rieux realizeaza ca oameni nevinovati isi pierd viata si ii
reproseaza asta parintelui. Preotul tine o a doua slujba diferita de prima in care sustine faptul ca
moartea celor inocenti si nevinovati schimba putnctul de vedere al crestinismului: trebuie sa alegi
intre a crede in tot sau in nimic legat de Dumnezeu. Parintele se imbolnaveste insa refuza sa fie
consultat de un doctor. In cele din urma moare insa nu prezinta simptomele clasice ale ciumei astfel
incat docotul Rieux il clasifica ca fiind un “caz sub semnul intrebarii”.

Cea de-a patra parte prezinta o intorsatura drastica. Incep sa apara cazuri de recuperare iar sobolanii
sunt din nou prin oras. Cottard innebuneste si incepe sa alerge pe strada cu pistolul in mana dar in
cele din urma este prins de politie. Este dat un act oficial unde este anulata starea de carantina si
declarata perioada de epidemie inchisa Portile orasului se deschid atat pentru cei care doresc sa vina
in Oran cat si pentru cei care doresc sa il paraseasca. Intalnirea cu cei dragi este acum posibila. In
acest punct al povestirii doctorul Rieux dezvaluie cititorilor faptul ca el este naratorul intregii
intamplari. Cartea totusi se termina intr-o maniera ciudata, cu un final deschis: chiar daca bacilul
ciumei dispare pentru cativa ani, bucuria este mereu amenintata deoarece el nu moare sau dispare
vreodata. Flagelul adorme in mobila si rufe sau asteoata cu grija in odai si pivnite, asteapta momentul
potrivit pentru a da din nou lovitura de gratie.

Lupta impotriva ciumei nu se face decat in colectiv, toti trebuie sa constientizeze pericolul ce ii paste,
nu trebuie luptat individual si egoism ci in colectiv.