Suport infformativ. Literatura pentru copii.

Tema lecției : Poezii de Mihai Eminescu

        
Mihai Eminescu este considerat de cititori şi de critica literară mondială drept cea mai importantă
voce poetică din literatura română. Opera poetică a lui Mihai Eminescu face parte din ceea ce, în
Europa, poartă numele de a doua generaţie romantică, sau romantică târzie. Activitatea literară a lui
Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât zece ani şi a fost tradusă şi publicată în nenumărate limbi.
Iată ce spune Nichita Stănescu despre Eminescu: „Cel mai mare poet sunt vreo optsprezece, printre care
mă număr şi eu. Mari poeţi sunt vreo patru (respectiv Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Ion
Barbu), dar, Doamne, poet este numai unul şi acela este Mihai Eminescu!”

SĂ LE VORBIM COPIILOR DESPRE EMINESCU

15 ianuarie este ziua în care, în fiece an, învățătorii și profesorii de limba română îl omagiază la
ore pe Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești, personalitate marcantă în cultura română
și universală. Și noi, părinții, ar trebui să le vorbim copiilor noștri despre Eminescu (și nu numai
pe 15 ianuarie). Dar ce le spunem micuților despre marele scriitor și cum le trezim interesul
pentru opera lui? Portalul www.suntparinte.ro ne oferă câteva recomandări în acest sens.
Așadar, pentru început, ar fi bine să-i familiarizăm cu copilul-poet, povestindu-le câte ceva
despre copilăria lui Eminescu. 
 
Ce îi poți spune copilului despre copilăria lui Mihai Eminescu?
1.     Poetul a fost al șaptelea copil al lui Gheorghe si al Ralucăi Eminovici. Mai târziu, numele
său de familie a fost schimbat din Eminovici în Eminescu de către Iosif Vulcan, directorul revistei
„Familia”, care a publicat primele versuri ale tănărului de 16 ani.
2.     Copilăria poetului a fost caracteristică unui copil crescut la țară, care se bucura de
libertatea de a cutreiera nestingherit împrejurimile satului natal. Vara, își petrecea timpul în
plimbări lungi în jurul satului Ipotești, străbătând dealurile, văile, luncile și pădurile. Uneori,
lipsea zile întregi de acasă, spre îngrijorarea părinților săi: „Fiind băiet, păduri cutreieram/ Și mă
culcam ades lângă izvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-ascult cum apa sună-
ncetișor,/ Un freamăt lin trecea din ram în ram /Și un miros venea adormitor, /Astfel ades eu
nopți intregi am mas, /Blând îngânat de-al valurilor glas.” („Fiind băiet păduri cutreieram”)
3.     Iarna mergea la șezători, unde îi plăcea să asculte doine și balade, proverbe, basme,
zicători. Ecoul acestora poate fi regasit în poezia „Trecut-au anii...”: „Trecut-au anii ca nori lungi
pe șesuri/ Și niciodata n-or să vie iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și
doine, ghicitori, eresuri,/Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, /Abia-nțelese, pline de-nțelesuri.”
4.     A fost mereu orientat către natură și preocupat de modificările pe care le aduce fiecare
anotimp. Îi puteți citi copilului „Povestea codrului”, „Revedere”, „Freamăt de codru”,  „Fiind
băiet păduri cutreieram”, „O, ramâi”, „Somnoroase păsărele”.
5.     Când Mihai a împlinit 7 ani, tatăl său l-a înscris la școala din Cernăuți, unde obținea
rezultate bune. Doar matematica nu i-a fost pe plac: „Eu știu chinul ce l-am avut eu însumi cu
matematicile în copilărie din cauza modului rău în care mi se propunea, deși de altfel eram unul
din capetele cele mai deștepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să știu tabla
pitagoreică, tocmai pentru că [nu] se pusese în joc judecata, ci memoria. Și deși aveam o
memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost, întrucât îmi intrase-n cap
ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pamântului.” (G. Calinescu, „Viața
lui Mihai Eminescu”) În schimb, limba română și istoria i-au trezit un mare interes.
6.     Relația cu tatăl său a fost destul de tensionată în adolescență. Părintele nu a înțeles
interesul copilului pentru poezie și a încercat să iși impună propria voință în privința profesiei pe
care să o urmeze. „Daca nu ți-am scris pân-acum, cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini
orice voință proprie a oricăruia din fiii dumitale. (…) Ești un părinte nenorocit ( nefericit) -
adevarat [se poate]. Dar ești nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască și să-și
măsure pașii după cum dorești d-ta”, spune poetul într-o scrisoare, trimisă tatălui de la Berlin
(G. Calinescu, „Viata lui Mihai Eminescu”).
7.     La 14 ani a fugit de la școală pentru a face parte din trupa de teatru Fani Tardini.
8.     Un an mai târziu, întors la școala din Cernăuți, adolescentul Mihai Eminescu a primit în
grijă biblioteca profesorului de română, Aron Pumnul. Locuind chiar în camera care adăpostea
cărțile, a citit întreaga colecție de cărți și reviste în limba română.
9.     Debutul său literar s-a produs la vârsta de 16 ani, inspirat de un eveniment trist: moartea
profesorului Aron Pumnul. Poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” a fost publicată într-o
broșură comemorativă. 

Cum vă pot ajuta aceste informații în educația copilului?

1. Stimulați-i interesul pentru lectură. Aflați mai multe despre cum îl puteți motiva să citească în
mod constant și cum puteți crește un bun cititor.
2. Povestindu-i despre frumoasa copilărie a poetului, îl veți ajuta pe fiul sau fiica dvs. să
înțeleagă că și scriitorii au fost copii și că au trecut prin experiențe interesante. Iar cunoscând
mai multe despre viața poetului, este mai probabil să devină interesat și de opera sa.

3. În copilărie, natura a avut o mare influență asupra poetului. Citindu-i copilului poezii pe tema
naturii, îi dezvoltați sensibilitatea și simțul frumosului. Ieșirile în natură sunt un bun prilej pentru
lectura operei eminesciene.

4. În final, vă invităm sa meditați asupra relației dintre poet și tatăl său. Încurajați copilul să
vorbească despre interesele sale și încercați să aflați domeniul care îl atrage. Fiți deschis față de
preferințele sale și ajutați-l să cunoască mai multe despre lucrurile care îl interesează. 
 
Ce te legeni?
- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!

Somnoroase păsărele
Somnoroase păsărele 
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund prin rămurele-
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm și florile-n grădină -
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ți îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopții feerie
Se ridică mândră luna,
Totu-i vis și armonie -
Noapte bună!
Noapte bună!
Somnoroase pasarele - comentariu pe strofe

Strofa intai incepe cu numele titlului si ne ofera un cadru al pasarelelor care prin verbul „somnoroase”
este sugerat un tablou pe inserate al codrului .
Poetul o aseamana pe fiinta draga, unor pasarele, care prin faptele lor  reliefeaza un tablou al persoanei
iubite pregatindu-se de culcare.
Ca si in alte poezii, Eminescu , imbina dragostea si natura cu visul, pentru  a ne face sa traim mai intens
poezia.
Elementele naturii , acum simbolice pentru poeziile eminensciene sunt un loc unde eul liric se retrage si
se simte cat mai bine .
Si aici este reflectata comuniunea omului cu natura, prin care elementele naturii traiesc sentimentele
eului liric.
In sfarsitul strofei poetul se exprima direct persoanei dragi , iar ca exprimare a inserarii ii ureaza „Noapte
buna”.
In aceasta prima strofa se intalnesc imagini vizuale: ( „Pe la cuiburi se aduna/Se ascund in ramurele” ).

In strofa a doua izvoarele personificate ( suspina ) vibreaza la trairile poetului , realizandu-se o

imagine auditiva si o atmosfera de intensa reverie.
Orchestratia izvoarelor amplifica melodia cantecului de leagan si da o oarecare armonie poeziei .
Epitetul „codrul negru” subliniaza lasarea deplina a noptii.

Personificarea codrului ( tace ) exprima linistea care sa asternut peste pustiul noptii ,iar versul
„dorm si florile-n gradina” amplifica imaginea acesteia. Si in aceasta strofa sunt prezente unele
elemente ale naturii ( apa se afla in inima codrului care este un simbol al liricii eminensciene).
Din sfera umanului se produce un transfer in sfera naturala ,iar natura preia sentimentele si trairile
lui Eminescu.
Imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive pentru a reda cat mai expresiv insusirile cadrului
fabulos de natura( Doar izvoarele suspinaPe cand codrul negru taceDorm si florile-n gradina ).

Aceasta strofa se termina cu un vers mai scurt ca si in prima , iar acesta are menirea de a accentua
conclusiv ideea poeziei.
In strofa a treia fiinta iubita este asemanata cu o lebada (care este suava , gingasa etc ) care isi face
loc printre trestii ( persoana facandu-si loc prin covertura patului pentru a se culca.
Eminescu invoca divinitatea pentru ai fi aproape fetei si ii ureaza somn dulce.In aceasta strofa
intalnim imagini vizuale:(„Trece lebada pe ape/Intre trestii sa se culce”).
In aceasta strofa se contureaza un tablou al locului unde s-a recreat Eminescu.
In ultima strofa se creeaza o atmosfera de feerie a noptii unde luna se ridica mandra peste bolta
cereasca.
Pesonificarea „mandra luna” subliniaza autoritatea cu care se radica luna pe cer ea fiind un rege al noptii
cum soarele este un rege al zilei.
Luna este un element care nu lipseste niciodata in operele lui Eminescu.
Imaginile poetice din aceasta strofa sunt: (imagini vizuale-Peste –a noptii feerie/se ridica mandra luna)
Armonia poeziei este accentuata de structura fonica a unor cuvinte cu o muzicalitate aparte (izvorul,
luna, codru, vis , armonie).Ultima secventa a poeziei este intrarea in vraja somnului, in lumea visului
,lumea de basm, ca expresie a fericirii depline.
Elementele de prozodie sunt: ritm trohaic ,rima imperecheata , masura de 8-9 silabe.
Opera „Somnoroase pasarele” desi in aparenta este un cantec de leagan , ea este totusi o poezie de
dragoste.Si aceasta poezie a fost inchinata dragostei , prin intermediul visului, eul liric aspirand la
intilnirea cu persoana iubita.Prin aceasta poezie  ca si prin poezia Dorinta se inchina un imn emotionant
naturii eterne si frumusetii iubirii

Fiind băiet păduri cutreieram

Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor, 
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor. 
Astfel ades eu nopţi întregi am mas, 
Blând îngânat de-al valurilor glas. 

Răsare luna, -mi bate drept în faţă:

Un rai din basme văd printre pleoape, 
Pe câmpi un val de argintie ceaţă, 
Sclipiri pe cer, văpaie peste ape, 
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă, 
Sunând din ce în ce tot mai aproape... 
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii, 
Părea c-aud venind în cete cerbii. 

Alături teiul vechi mi se deschide:

Din el ieşi o tânără crăiasă, 
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, 
Cu fruntea ei într-o maramă deasă, 
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, 
Călcând pe vârful micului picior, 
Veni alături, mă privi cu dor. 

Şi ah, era atâta de frumoasă, 

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă, 
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea. 
Prin hainele de tort subţire, fin, 
Se vede trupul ei cel alb deplin.
***

Comentați o poezie p/u copii de M. Eminescu .

De Ex.„ Revedere”
- Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.

- Ia, eu fac ce fac demult,

Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.

- Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

- Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Poezia Revedere, de Mihai Eminescu (1850-1889), a fost publicată în revista

„Convorbiri literare”, la 1 octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani
înainte. 
 Sursele de inspiraţie sunt doinele culese de poet în peregrinările sale prin ţară,
în care codrul este simbolul universului, al regenerării veşnice. Creaţie de
maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a folclorului,
ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice.
Tema poeziei ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu
perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă
tema timpului exprimată prin condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în
relaţie de opoziţie cu eternitatea universului. Elementul de recurenţă prin care
se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a
universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza.
Ideea exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a omului
şi admiraţia pentru veşnicia naturii.
Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor,
cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe afective, implicând
totodată şi sensul de scurgere a timpului.
Structura: Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra
timpului este elementul de referinţă care domină întreaga poezie. Timpul
filozofic are la Eminescu două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent:
timpul individual, care marchează prin curgerea sa implacabilă şi ireversibilă
condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică eternitatea, veşnicia
proprie numai firii, Universului.
Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri
distincte: unul uman şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare
celor două întrebări şi celor două răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale
codrului.
Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental - „codrule”- reluat
de diminutivul „codruţule”.
Secvenţa întâi. Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul
liric, codrului personificat, în care se simte intimitatea tonului, sentimentul de
prietenie, pentru acesta, precum şi bucuria revederii, concretizată,prin
diminutivele cate sugerează un ton familiar: „- Codrule, codruţule, / Ce mai faci,
drăguţule”. Ideea timpului individual este sugerată de sintagma metaforică
„multă lume am îmbiat”, cu sensul trecerii unei perioade lungi, în care poetul s-a
simţit nefericit, fiind departe de cei dragi.
Secvenţa a doua. Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului,
formulat în acelaşi stil popular, începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac
ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind sugerată aici de succesiunea
anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult, / [...] Vara doina mi-o ascult”.
Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii sunt sugerate de asprimea gerului în
timp de iarnă –„Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-
astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind cântările;”-, iar armonia afectivă
perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor
populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Împlându-şi cofeile, / Mi-o cântă
femeile.”
Secvenţa a treia. Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a eului
liric, în care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv:
„Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului
însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu
din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri
filozofice profunde, iar codrul, ca simbol al naturii, devine un simbol al întregului
Univers.
Secvenţa a patra .Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele
filozofice se intensifică, versul „Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând
veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice şi perene a codrului, ca
simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia în
faţa timpului, a cărui curgere ireversibilă nu-l afectează: „Că de-i vremea rea
sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi
curge Dunărea”.
În antiteză cu natura, omul este supus sorţii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil şi implacabil: „Numai omu-i schimbător / Pe pământ
rătăcitor”, pe când firea este veşnică, eternă: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am
fost aşa rămânem;”. Finalul poeziei ilustrează, prin câteva elemente-simbol cu
rol de metaforă, alcătuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul că
timpul codrului este eternitatea, în care se înscriu: „Marea şi cu râurile / Lumea
cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt şi
principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice
eminesciene. Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale
codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul
trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă
numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil. Principala figură de stil este personificarea:
răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul, doinele şi care gândeşte,
conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am
fost aşa rămânem”.
 Limbajul popular este prezent printr-o varietate de modalităţi expresive:

 Diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos,

drăgăstos al poetului pentru codru: „codruţule”, „drăguţule”;
 Expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac
ce fac de mult”, „Iar noi locului ne ţinem”;
 Cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmbiat”,
„împlându-şi”;
 Dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i
vremea”, „vântu-mi bate”, „frunza-mi sună”;
 „Şi-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac....”, „Şi de-i vremea...!”;
 Structura prozodică ilustrează forma poeziei populare: ritmul trohaic,
măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima
împerecheată;
 Motivul codrului, ca fiinţă mitică, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia cultă este reprezentată de:

 Prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern

pentru Univers;
 Viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu
Universul;
 Sentimentele de tristeţe, de melancolie, specifice elegiei filozofice.

Influenţa populară este, aşadar, evidentă, întâlnind şi aici armonia

inconfundabilă între glasul poetului şi acela al poeziei populare, fapt care face
ca George Călinescu să afirme: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a
face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim
impersonalism poporan”