UNIVERSITATEA „POLITEHNICA” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA TRANSPORTURI

Departamentul Sisteme Telematice De Transport

Modelul Diagramei Bloc a Fiabilitatii

Masterand
Iasmina-Costinela IONEL
 Modelul Diagramei Bloc a Fiabilitatii

Rs=Ψ(R1,R2, … , Rn)- aceasta relatie este scopul modelelor BLF.

 Aceasta se realizeaza prin definirea starii de functionare/defectare a sistemelor.

 Se identifica modulele sistemelor plecand de la schema bloc, astfel incat fiecare
modul sa fie independent functional; niciun bloc nu trebuie sa contina nicio
redundanta
 Se identifica caile si directiile de transmitere a inf. de buna functionare.
 Se conecteaza modulele prin linii=> schema logica de fiabilitate astfel incat sa se
formeze o cale reusita. Diferete “ cai reusite” trec prin acele combinatii de blocuri
care trebuie sa functioneze pentru buna functionare a sistemului
 Se defineste – starea de buna functionare/success a fiecarui modul si starea de
nefuntionare/defectare. La “n” module => 2 n stari posibile

=>expresia logica a fiabilitatii sistemului. Pentru cele mai multe sisteme complexe

=>o asemenea analiza duce la graful de arborescenta a fabricarii asamblarii si

repararii produsului.

Tipuri de conexiuni

Sistem de tip serie = defectarea unui element, determina iesirea din functionare a
intregului system:

IM 1 2  ……..--> n -- > OUT

λ i = rata defectare componentei i;

Ri(t) = functia de fiabilitate/ pobabilitate de buna functionare a componentei i

=>λ s = Εni=1 λi

RS(t) = R1 (t) x R2 (t) x ….x Rn(t)= πni-=1 Ri (t).

Formele fiabilității
Fiabilitatea se poate exprima în următoarele forme distincte:

Fiabilitatea previzională (proiectată) se stabilește încă din faza de proiectare a

produsului. În această fază, pe baza structurii sistemului și a fiabilității elementelor
constructive componente se verifică "a priori" fiabilitatea sistemului/produsului, în
conformitate cu specificațiile tehnice.

Fiabilitatea experimentală (de laborator) se determină în laborator, pe prototip,

seria zero și/sau piese-epruvetă, pe standuri de probe și încercări de fiabilitate, unde se
creează condiții de solicitare (mecanice, termice, electrice, temperatură, umiditate etc.)
similare cu condițiile reale de exploatare. Prin determinarea fiabilității experimentale se
verifică și corectitudinea calculelor efectuate la stabilirea fiabilității previzionale.

Fiabilitatea operațională (efectivă) se determină în timpul utilizării produselor, în

condițiile reale de folosire/exploatare a unui număr mare de exemplare identice pe o
anumită perioadă de timp, produse care sunt utilizate efectiv de beneficiar. De exemplu,
pentru studiul fiabilității unor autocamioane se culeg și se prelucrează statistic datele
culese direct din autobazele utilizatorilor.

Fiabilitatea nominală este acea fiabilitate, sau indicator de fiabilitate, care este
stabilită prin tema de proiectare, fiind prescrisă în specificații (standarde, documente de
firmă, norme interne, contracte, caiete de sarcini etc.) și care se înscrie pe produs ; se
referă la durata de viață, utilizare sau conservare a acestuia, garantată de furnizor.

Fiabilitatea potențială este cea evaluată la punerea în funcțiune a produsului.

Poate fi stabilită experimental, pe componente extrase din fabricația de serie.

În practică, se calculează fiabilitatea previzională, se verifică în laboratoare

determinându-se fiabilitatea experimentală, se confirmă în exploatare prin fiabilitatea
operațională și, eventual, se înscrie pe produs fiabilitatea nominală.

Fiabilitatea unui sistem complex poate fi mărită pe două căi:

a) simplificarea structurii și folosirea unor componente de calitate superioară;

b) implementarea toleranței la defecte

Sisteme fără restabilire automata

Prin sistem fără restabilire se înțelege un sistem a cărui capacitate de
funcționare nu se mai restabilește în perioada exploatării, după apariția defecțiunii
(sistem nereparabil). Exemple de sisteme nereparabile sunt sateliții și circuitele
integrate.

În legătură cu fiabilitatea trebuie definiți anumiți termeni, după cum urmează.

 Defectul se definește ca incapacitatea unui element de a îndeplini o funcție
cerută. Defectul este considerat o abatere a unei caracteristici de calitate de la nivelul
dorit (impus).

Defectarea sau căderea (failure) reprezintă încetarea capacității unui produs de

a-și îndeplini funcția specificată, așadar întreruperea funcționării lui în perioada de
exploatare. Defectele sunt cauzele defectărilor. Defectele care pot apărea în faza de
execuție a produsului sunt: defecte provocate de natura materialului; defecte provocate
de mașina sau utilajul tehnologic; defecte provocate de operatorul uman; defecte
provocate de metoda de control. În etapa de exploatare, defectele pot fi cauzate de
uzare, de șocuri și deformații, de mediul ambiant, defecțiuni provocate de factorul
uman. Exprimarea cantitativă a căderilor se poate face prin consemnarea duratelor
(timpilor) de bună funcționare până la defectare.

Indicatorii de fiabilitate sunt mărimi care exprimă cantitativ fiabilitatea

produselor. Aceștia sunt:

 funcția de fiabilitate;

 funcția de nonfiabilitate;

 densitatea de probabilitate a defectărilor;

 intensitatea (rata) de defectare;

 timpul mediu de bună funcționare.

Funcția de fiabilitate R(t) este probabilitatea P ca un produs să funcționeze fără

defectare, în intervalul (0, t) , în condiții determinate:

R(t) = P(T >t) (1) unde:

T --variabilă aleatoare (timpul); t --limită cu valoarea dată a timpului de bună funcționare

(care se admite că începe de la timpul zero).

Funcția este descrescătoare, continuă și pozitivă în intervalul de timp (0, ∞). Dacă t= 0,
R(0) = 1; dacă t→∞, R(∞) →0.

Funcția de nonfiabilitate F(t) exprimă probabilitatea defectării unui produs care trebuie
să funcționeze bine într-un interval de timp t stabilit:

F(t) = P(T < t) (2) Între cele două funcții, de fiabilitate și de nonfiabilitate există relația :
R(t) = 1 - F(t)
Funcția densității de probabilitate a defectărilor f(t) exprimă densitatea de repartiție a
evenimentului "defectare".

O noțiune importantă legată de fiabilitate este intensitatea de defectare (rata de

defectare) λ(t) care exprimă probabilitatea ca un echipament, utilaj, produs etc. în bună
stare de funcționare la momentul t să se defecteze în intervalul (t, t+dt). Prin definiție,
λ(t) este o densitate de probabilitate condiționată a defectărilor.

Timpul mediu de bună funcționare MTBF (Mean Time Between Failures) exprimă
timpul mediu de funcționare între două defectări succesive, în cazul produselor
reparabile. În domeniul tehnicii de calcul, indicatorul MTBF reprezintă intervalul mediu
de timp care se scurge până când o piesă hardware se defectează sau necesită
întreținere. Timpul mediu de bună funcționare are aceleași inițiale MTBF și în limba
franceză, engleză și spaniolă. În cazul unui sistem nereparabil, deci care este înlocuit
după defectare, în locul indicatorului MTBF se folosește timpul mediu până la defectare
MTTF (Mean Time To Failure). Cu cât MTTF crește, cu atât fiabilitatea se mărește. În
practică, interesează în mod deosebit modul cum rata defectărilor λ(t) evoluează în
timp. Pentru sistemele mecanice este tipică evoluția printr-un grafic denumit, în mod
curent, curbă în formă de "cadă de baie”

Sisteme cu restabilire automată

Sistemul cu restabilire se caracterizează prin faptul că funcționarea poate fi
reluată după apariția unei defecțiuni (de exemplu, prin înlocuirea componentelor
defecte).

În special la sistemele cu "inteligență" proprie din branșa tehnologiei informației

(IT), ca de exemplu la cele pentru transmiterea datelor, dar și la alte dispozitive cum ar
fi discurile dure, sunt prevăzute sisteme automate de detectare și corectare a erorilor
(engleză: Error Check and Correction, ECC). Cauzele erorilor de transmisie sunt în
general foarte diverse, de multe ori fiind vorba doar de erori temporare (care nu reapar
la o repetare a operației). Detectarea și corecția erorilor se automatizează cât se poate
mai mult, pe baza transmiterii, repectiv a prezenței unor informații suplimentare,
redundante. Această corecție automată, "în zbor", a datelor (engleză: on the flight)
conduce la o mărire considerabilă a fiabilității percepute de om, dar ea poate să și
"ascundă" cauzele reale ale problemelor.

Termenii folosiți în mod curent sunt:

 Bit Error Rate, BER - se referă la toate erorile reale

 Corrected Bit Error Rate, Corrected BER - se referă doar la erorile necorectabile
(rămase după corectare).
Fiabilitatea sistemelor
În majoritatea cazurilor, produsele sunt formate din mai multe componente
sau subansamble. În limbajul fiabilității aceste produse complexe se numesc
sisteme.

Pentru calcularea, respectiv determinarea fiabilității unui sistem la

proiectare este necesar să se cunoască fiabilitatea fiecărui element component,
respectiv subansamblu și a conexiunilor acestora, în care scop se întocmește
schema bloc pentru calculul fiabilității (engl. reliability block diagram). Schema
bloc este un mijloc eficient de comunicare a structurii topologice a sistemului
(definite prin conectarea mai multor componente). În schema bloc, sistemul este
reprezentat ca o rețea în care componentele (blocurile) sistemului sunt conectate
fie în serie, fie în paralel sau printr-o combinație a acestora. O schemă bloc
pentru calculul fiabilității poate fi întocmită utilizând comutatoare în locul
blocurilor, în care caz un comutator închis reprezintă o componentă în funcțiune,
iar un comutator deschis--o componentă defectată.

Pentru întocmirea schemei bloc la proiectare este necesară parcurgerea

următoarelor trei etape:

 se examinează modul de funcționare a produsului/sistemului, specificându-se

conținutul funcționării fără defecțiuni; se identifică elementele sau
subansamblurile care compun produsul și modul lor de funcționare;

 se stabilesc defecțiunile posibile care pot afecta atât produsul cât și elementele
componente, prin analiza modurilor de defectare și a efectelor lor;

 se alcătuește modelul funcționării fără defecțiuni al sistemului, după cum

elementele sunt legate în serie, în paralel sau printr-o combinație a acestor
moduri.

Așa cum s-a precizat mai înainte, din punctul de vedere al structurii, sistemele pot fi:
cu structură în serie, cu structură în paralel și cu structură serie--paralel.

Fiabilitatea sistemelor cu structură în serie. Se consideră că, din punct de vedere al

fiabilității, un sistem format din n elemente are o structură în serie atunci când
defectarea unuia dintre elementele componente atrage după sine întreruperea
funcționării întregului sistem. Fiabilitatea unui sistem în serie R s(t) se determină cu
formula:

Rs(t) = R1(t)R2(t)...Rn(t) (3)

unde Rs(t) este fiabilitatea sistemului pentru un timp t;

Ri(t) --fiabilitatea elementului i, pentru același timp t.

Formula (3) este cunoscută sub denumirea teorema produsului fiabilităților.

Relația (3) arată că fiabilitatea sistemului în serie este întotdeauna mai mică decât
fiabilitatea elementului cu cea mai scăzută fiabilitate.

Fiabilitatea sistemelor cu structură în paralel. Din punct de vedere al fiabilității, se

consideră că un sistem format din n elemente are o structură în paralel dacă defectarea
unui element nu conduce la defectarea sistemului, deoarece funcțiunile elementului
defect sunt îndeplinite de elementele rămase în stare de funcționare; întregul sistem se
defectează numai la defectarea tuturor elementelor componente. În acest sens,
căile/rutele paralele sunt redundante.

Dacă Ri, cu i = 1...n este fiabilitatea acestor n componente, legate în paralel,

atunci funcția de nonfiabilitate (probabilitatea de defectare) este dată de relația:

Fi = 1-Ri (4)

Nonfiabilitatea întregului sistem se calculează cu formula:

Fs =(1-R1)(1-R2)...(1-Rn) (5)

Pe baza relației (4), rezultă: Rs= 1-(1-R1)(1-R2)...(1-Rn) (6)

Fiabilitatea sistemelor cu structură serie-paralel. Fiabilitatea unor astfel de

sisteme se determină pe baza considerentelor anterioare, de la sistemele cu legătură în
serie și cu legătură în paralel a elementelor componente. Datorită complexității unor
astfel de structuri, fiabilitatea sistemului se calculează ținând seama de fiecare caz în
parte.

Încercări de fiabilitate
În practica cercetării fiabilității în cadrul laboratoarelor există patru tipuri de încercări:

Încercări cu eșantion epuizat : acestea se efectuează până la defectarea tuturor

elementelor eșantionului (eșantionul "se epuizează").

Încercări cenzurate :acestea se opresc la un anumit număr de defectări, dinainte stabilit.

Se supun testării n obiecte de același tip, încercările considerându-se terminate după
căderea a r<n dintre produsele testate, unde r este un număr dinainte stabilit..
Eșantionul se numește incomplet.
Încercări trunchiate sau limitate. Acestea presupun stabilirea duratei încercării la o
valoare de timp oarecare T, stabilită în prealabil, după care încercările se opresc,
indiferent de numărul defectărilor, experimentul fiind considerat încheiat.

Încercări accelerate care se realizează prin mărirea solicitărilor, însă fără a modifica
modelul fizic al defectărilor