Masterand: Marius Avram

Anul 1, Teologie Comparată

Icoana Învierii

Învierea lui Iisus Hristos reprezintă fundamentul central al istoriei mântuirii, întrucât prin
intermediul acesteia Mântuitorul restaurează omul și întreaga creație, aducându-l astfel mai
aproape de Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog spune astfel despre Pogorârea la iad:
”Hristos S-a pogorât la iad și a slobozit din legăturile veșnice și a înviat și trupurile lor, ci le-a
lăsat în morminte până la învierea cea de obște.” Învierea Domnului este reprezentată la loc
privilegiat, în naosul bisericilor răsăritene, de regulă prin scena Pogorârii la iad. Icoana
Învierii redate sub forma Pogorârii la iad nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a
Evangheliilor, ci pe credința Bisericii primare conform căreia, dupa moartea Sa, Hristos S-a
coborât la iad și a salvat toate sufletele, incepând cu Adam si Eva. Această învățătură este
mărturisită atât în Vechiul cât și în Noul Testament. 

1
 Încărcate de o multitudine de simboluri, icoanele nu sunt puse alături, pur și simplu ca
obiecte ale unui muzeu, ci asemeni mădularelor unui trup viețuiesc întru aceeași tainică viață,
acestea fiind integrate misterului liturgic. Acesta e esențialul, iar o icoană nu poate fi înțeleasă
în afara acestei integrări.
Din punct de vedere dogmatic, Icoana Coborârii la iad a Domnului Îl arată pe Iisus făcându-
și drum prin învelișul pământului, călcând în picioare porțile iadului, peste care Se înalță și,
ridicându-l pe Adam din osânda neascultării. Coborârea la iad poartă în sine începutul înălțării
omului, prin care moartea fizică devine o trecere și o cale de acces spre viața cea nouă,
veșnică.
Din punct de vedere artistic, icoana Învierii Domnului este realizată dintr-un amestec de
patru culori: galben, albastru, roșu și negru. Acestea fiind și culorile cel mai des folosite în
iconografie. În centrul icoanei îl observăm pe Iisus Hristos unde veșmintele Lui sunt diferite
de cele purtate cât a viețuit pe pământ, acestea având ca punct de referință pe cele de pe
muntele Tabor, luminoase și strălucitoare. Culoarea lor este albul strălucitor sau galbenul
auriu, reflex simbolic al dumnezeirii sale. Mântuitorul Iisus Hristor este reprezentat în
picioare, aflat într-o mișcare de dinamism care sugerează trei momente: Pogorârea ce
exprimă sugestiv prin mișcare veșmântului Său a cărui extremitate flutură în sus, făcând
dovada faptului că Învierea nu se exprimă în această icoană printr-o țâșnire în sus, ci spre în
jos; biruința asupra iadului este simbolizată de porțile doborâte ale iadului care sunt sugerate
fie sub picioarele lui Iisus, fie în gaura întunecată a iadului; iar al treilea moment este
ridicarea-Hristos este reprezentat fie ridicându-l pe Adam din iad cu mâna dreaptă și pe Eva
cu stânga, fie ridicându-l pe adam cu dreapta, iar în stânga ținând un sul. Aceasta este
întâlnirea tulburătoare dintre Adam cel vechi și Hristos-Adam cel Nou:„ Noul Adam făcându-
se cu adevărat blestemul lui Adam, Însuși Făcătorul l-a răsturnat”. În dreapta icoanei, o
observăm pe Eva, maica tuturor ce viețuiesc, ridicându-și mâinile ascunse sub faldurile
veșmântuluiîntr-un gest smerit de respect și ascultare, primindu-l pe Slobozitorul său. Creată
curate, prima femeie Eva, dar căzând în păcatul neascultării, este eliberată de Cel fără de
păcat, născut din Noua Evă, Fecioara Maria.
Filacterul din mâna Mântuitorului simbolizează propovăduirea Învierii făcută „duhurilor
ținute în închisoare”(1 Petru 3, 19). Atunci când acesta este desfășurat este consemnat cu
înscrisul: „Zapisul lui Adam e rupt, puterea iadului este sfărâmată”. De altfel, în unele icoane
cu influențe occidentale sulul este înlocuit cu crucea, ce simbolizează biruința, fiind în

2
concordanță cu modul în care Hristos a învins iadul sfărâmându-I porțile. În acest fel, crucea
nu mai este semn de umilință, ci semnul biruinței veșnice asupra morții.

Prin contrast, observăm în icoană și câteva subtonuri de negru ce exprimă lipsa luminii, a
vieții și imposibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, fapt ce ne duce cu gândul la faptul că
lumina este estompată de adândul tainei, pe care gândirea omenească nu o poate percepe,
aceasta fiind culoarea teologiei apofatice. De altfel, ca în orice icoană avem culoarea aurie cu
care este reprezentată aura sfinților, aceasta fiind culoarea veșniciei, a măreției și a
desăvârșirii. Auriul este o culoare ce întruchipează lumea harică, a tranfigurării, ce face din
icoană un spațiu schimbat la față. În spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numește o
„mandorlă” circulară, care este simbolul prezenței divine inefabile și este folosită și în alte
icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Față. Cercul exterior al acestui simbol este albastru,
cercul următor mai apropiat de interior are nuanțe albastre-verzui, iar peste cercul din centru,
mai întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze de lumină ale
Învierii, și chiar spre această parte, Mântuitorul îl trage pe Adam. Întunericul iadului a fost
invadat de lumină, iar nuanța de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veșmintele slavei, ca o
aluzie la noua viață spre care a fost ridicat. În spatele lui Adam stau regele Solomon și regele
David, îmbrăcați în veșminte împărătești, cu coroană pe cap, strămoși și profeți ai
Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profețiseră și a
Cărui venire o vestiseră. În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Ioan Botezătorul. Acesta
este singurul înfățișat cu aureolă, lângă Hristos. El poartă un sul pe care, atunci când este
desfășurat, se vede scris: „Iată eu L-am văzut și L-am mărturisit”. Acesta este
Înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir și a
intrat înaintea Sa în iad, în același fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu Duh
Sfânt al lui Iisus. Moise apare în calitate de reprezentant al primului Legământ al omului cu
Dumnezeu și martor al primului Paști. El are capul acoperit cu o bonetă frigiană, asemeni
profeților, purtând în brațe Tablele Legii Vechi cu cele 10 porunci. Noe, poartă în brațele sale
o machetă a arcei sale vestite iar Abel este înfățișat tânăr, fără barbă, ținând un toiag de pastor
în mână. El apare în icoană, fiind prima victim a nedreptății.
Scopul Învierii Domnului Iisus Hristos nu a fost acela de a face dovada zdrobitoare a
Atotputerniciei Sale, așa cum ne sugerează picturile apusene ci, așa cu arată icoana, Hristos s-
a pogorât în iad ca sa ridice și să transfigureze firea umană căzută.

3
 „Cina cea de Taină”-Icoană Catolică

Comparația dintre Icoana ortodoxă și Icoana catolică

4
Bibliografie:

1.Daniel Rousseau, 2004: Icoana-lumina feței Tale, Ed. Sophia

2.Paul Evdokimov, 1993: Arta icoanei. O teologie a frumuseții, Ed.Meridiane București
3. https://basilica.ro/explicarea-icoanei-invierii-domnului/ (accesat la 29.01.2020)