Napoleon şi campania din Siria şi Egipt(1798-1801)

În referatul de faţă voi prezenta campania generalului Napoleon Bonaparte din Egipt şi Siria,
cauzele, desfăşurarea şi evenimentele marcante în cadrul acesteia. Napoleon Bonaparte( n. 15
august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca
Napoleon I şi iniţial ca Napoleon di Buonaparte, a fost lider politic şi militar al Franţei,
acţiunile sale influenţând puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
Visul oriental al lui Napoleon ia naştere încă din timpul campaniei în Italia, ,,primul mare
război al său, ideea unei expediţii în Egipt fiind sugerată de interesul său faţă de un proiect
început din timpul lui Ludovic al XV-lea care propunea fondarea unei puternice colonii în
această regiune1”, iar după cucerirea Veneţiei, ,,acesta ordonă cucerirea insulelor ionice care
reprezentau un principal avanpost în eventualitatea unei campanii în nordul Africii 2”.
Totodată, în timpul negocierilor de la Campio-Formia, ,acesta avea cu sine toate cărţile
ambroziene cu privire la Orient, paginile referitoare la Egipt fiind însemnate 3”. Dincolo de
ambiţiile marelui general, este bine de cunoscut şi faptul că ,,burghezia din Marsilia şi din S
Franţei întreţinea, de mult timp, relaţii comerciale cu ţările din Levant 4”, astfel se poate
observa că această zonă nu juca doar un rol politico- militar ci şi unul economic. Cu toate
acestea, pe data de 26 octombrie 1797, Napoleon este avansat ca şef al armatei de coastă a
Franţei ce avea ca scop să acţioneze împotriva Angliei, însă pe data de 5 decembrie 1797,
generalul se întoarce la Paris unde se bucură de gloria imensă pe care şi-a ataşat-o numelui
său în urma expediţiei din Italia.

Directoratul îşi ascunde cu greu frica pe care prezenţa lui Napoleon i-o provoacă, însă acesta
din urmă alege să se întoarcă, în februarie 1798, la Dunkerque, unde, timp de câteva
săptămâni veghează coastele oceanului. Întors la Paris, ,,Napoleon constată că situaţia dintre
Bonaparte şi Directorat este în continuare una echivocă, manifestându-şi nemulţumirea faţă
de Guvern5”. În primele luni ale 1798, ,,Napoleon înaintează planul de expediţie
Directoratului, Guvernul îl adoptă, iar la 5 martie 1798, acesta este numit comandant suprem
al forţelor expediţionare6.” În primă fază, această situaţie a convenit, ,, Directoratul aflat în
ajunul alegerilor din anul VI, scăpând astfel de un general ambiţios, ale cărui planuri de viitor
erau încă necunoscute7”, campania urmând a fi lungă, îndepărtată şi foarte periculoasă. Pe
lângă avantajul politic intern pe care Directoratul îl urmărea, sunt evidenţiate şi cele
economice şi militare pe care stăpânirea acestei zone le-ar fi adus. Astfel, putând să-şi
desfăşoare activitatea de organizare a expediţiei, ,,acesta îşi alege, aproape individual, soldaţi
din cei care au luptat alături de el şi în expediţia din Italia, urmând ca pe data de 19 mai 1798,
la Toulon, flota să ridice ancora8”. Surprinzător este faptul că, în tot acest timp, ,,secretul
campaniei este păstrat, în Franţa discutându-se doar de o debarcare în Anglia 9”, Napoleon
1
G. E. Loritz., Biografia lui Napoleon Bonaparte, Editura Alfabetul, Sibiu, 1996, p.17.
2
E. V. Tarle., Napoleon, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 62.
3
G. E. Loritz., op.cit , p. 17.
4
E. V. Tarle., op.cit, p. 61.
5
G. E. Loritz., op.cit, p. 16.
6
E. V. Tarle., op.cit, p. 65.
7
Albert Saboul., Revoluţia franceză, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 479.
8
E. V. Tarle., op.cit, p. 65.
9
G. E. Loritz., op.cit, p. 66.
răspândind zvonul că doreşte să treacă Gibraltarul ca apoi să încerce să oprească, în Irlanda 10,
tocmai pentru a-l induce în eroare pe amiralul Nelson, aflat cu flota în Marea Mediterană.

Corpul expediţionar, îmbarcat pe ,,350 de nave mari şi mici 11”, era format din 54.000 de
oameni, dintre care 38.000 de soldaţi, având un stat major numeros şi o ,,comisie alcătuită din
187 de savanţi, scriitori şi artişti12”, cei din urmă fiind dovada dorinţei de a întemeia o mare
colonie. Ajuns în Malta pe 10 iunie, cere şi obţine predarea, pe care o,, proclamă posesiune a
Republicii Franceze13 şi ,, îi organizează guvernarea14”. După staţionarea de 10 zile în Malta
(10-19 iunie 1798), Napoleon se îndreaptă către Egipt, nu înainte de a lăsa o garnizoană de
4.000 de oameni aici, urmând ca pe data de 30 iunie, beneficiind de un vânt prielnic să ajungă
aproape de Alexandria. Sosit la Alexandria, acesta află că escadra engleză sosise acolo cu 48
de ore în urmă şi se informase despre el, însă nimeni nu ştia nimic despre o expediţie
franceză, iar ,,amiralul Nelson decide să navigheze spre Constantinopol, considerând că
aceasta ar putea fi o altă posibilă ţintă15”. La data de 2 iulie 1798, la ora 1 a.m., trupele
franceze se aflau pe ţărm, debarcând în satul de pescari Marabu, aflat la câţiva kilometrii de
Alexandria.

Egiptul, deşi era un teritoriu al sultanului, era condus de căpeteniile unei cavalerii feudale,
cavaleria mamelucă. Beii mameluci aveau în patrimoniu pământuri, dar plăteau tribut
sultanului şi recunoşteau suzeranitatea acestuia, în realitate depinzând foarte puţin de el.
Populaţia era formată, în principal, din negustori, caravanieri, meseriaşi şi agricultori. De
această stăpânire avea să se folosească Napoleon ca pretext pentru invadarea Egiptului,
dorind, iniţial, să păstreze o relaţie bună cu Poarta, susţinând că a venit să elibereze populaţia
arabă de beii mameluci. La 5 iulie 1798 este invadată cu asalt Alexandria, pe care Napoleon o
cucereşte după doar câteva ore de luptă. ,,Se instaurează stăpânirea franceză, generalul
Napoleon încredinţând populaţia de respectul său faţă de Coran, dar le recomandă o ascultare
completă şi îi ameninţă cu măsuri aspre în caz de nesupunere 16”. După doar două zile,
,,trupele franceze părăsesc Alexandria, unde guvernator este Kleber 17”, urmând ca mamelucii
din Romaniech să fie înfrântă, flota lor şi cavaleria beilor fiind distruse la Cheybresse.
Trupele franceze sufereau din cauza lipsei de apă, afundându-se în deşert, acestei probleme
adăugându-se şi faptul că populaţia panicată se retrage din sate şi otrăveşte sau tulbură
fântânile.

După mai multe zile de tatonări, pe 20 iulie, ,,Napoleon întâlneşte armata mamelucilor, în
satul Embabeth, în apropierea piramidelor18”. Lupta cu mamelucii lui Muraf-Bei are să se dea
pe data de 23 iulie, toate diviziile punându-se în mişcare la ora 2 a.m. A fost un succes
categoric al trupelor expediţionare, armata mamelucă fiind înfrântă total, părăsind o parte din
artelerie(40 de tunuri) către Sud, iar în aceiaşi zi, Napoleon intră în Cairo, pe care îl ocupă. Pe
10
E. V. Tarle., op.cit, p. 66.
11
Ibidem, p. 66.
12
Albert Soboul., op.cit, p. 480.
13
E. V. Tarle., op.cit, p. 66.
14
G. E. Loritz., op.cit, p. 18.
15
E. V. Tarle., op. cit, p. 67.
16
Ibidem, p. 66-67.
17
G. E. Loritz., op.cit, p. 20.
18
E. V. Tarle., op.cit, p. 68.
data de 24 iulie, trupele franceze, ,,în frunte cu Napoleon, pleacă în urmărirea mamelucilor,
poartă mai multe bătălii cu aceştia dintre care cea mai importantă la Salaileh şi revin în
Cairo19”. Campania, până în acest moment cunoscuse un real succes, însă, pe data de 2 august
1798, lui Napoleon i se aduce o veste cumplită: cu o zi în urmă, flota care staţiona la Abukir
este descoperită de amiralul Nelson şi distrusă, iar amiralul francez Bruyes şi-a pierdut viaţa.
După acest moment se consideră că ,,Anglia devine stăpâna Mării Mediterane 20”, acest
eveniment constituind şi prilegiul celui de-a II-lea coaliţii dintre Anglia, Austria şi Rusia.
Corpul expediţionar francez este pus astfel într-o ipostază foarte dificilă neavând altă soluţie
decât victoria. De la Cairo, Napoleon întreprinde organizarea noii provincii cucerite. Astfel, în
fiecare oraş sau sat puterea era centralizată în jurul sefului garnizoanei franceze. Se constituie
un divan consultativ format din cetăţeni aleşi de tânărul general, oameni bogaţi sau notabili,
iar la Cairo se formează un mare organ consultativ format din comandantul şef şi
reprezentanţi ai oraşului şi ai provinciei. Sunt reglementate impozitele şi dările, darea în
natură, de exemplu, însemna că provincia să întreţină armata franceză pe cheltuiala proprie.
Şefii locali şi organele lor consultative aveau datoria să asigure ordinea şi protecţia
comerţului. Impozitele beilor asupra pământurilor sunt suprimate, iar bunurile acelora care au
fugit în Sud sunt confiscate în folosul tezaurului francez. Nu în ultimul rând, Napoleon acordă
o atenţie deosebită religiei mahomedane, ,,geamiile şi clerul bucurându-se de cel mai mare
respect şi inviolabilitate21”.

Doreşte să-şi aproprie astfel preoţii, magistraţii şi mulţimea, urmând să celebreze pe 18 august
1798 sărbătoarea revărsării periodice a Nilului şi a ajungerii apelor fluviului la Cairo, iar la
două zile, acesta ordonă aniversarea solemnă a naşterii lui Mohamed. Chiar dacă măsurile par
a fi luate în sprijinul populaţiei, mare parte din aceasta, confuză fiind încă de noile schimbări
de putere, dar şi sugrumată de actualul sistem de impozitare, se răscoală. Spre exemplu, în
Cairo au loc încercări de răscoală, reprimate foarte dur însă de Napoleon, fiind executaţi
zilnic, după răscoală, între 12 şi 30 de persoane care au avut legătură cu aceasta. În fapt,
măsurile luate de Napoleon în Egipt au fost menite să lichideze raporturile feudale şi să
câştige sprijinul burgheziei arabe, tocmai pentru a-şi asigura spatele pentru evenimentele ce
vor urma şi a consolida dictatura militară instaurată. Acesta se arată interesat de lucrările
vechiului canal care unea cândva Marea Roşie de Marea Mediterană, în decembrie 1798
plecând într-o călătorie pentru a vedea acele locuri. În timpul acestei călătorii, află că fortul de
la El-Arish era ocupat de mameluci şi de trupe ale lui Djezzar. Se întoarce la Cairo și
pregătește în mare grabă trupele destinate cuceririi Siriei. Totodată, guvernul turc află de
spusele lui Napoleon și nu le acreditează, trimițând și ei trupe în Siria 22. La 10 februarie 1799,
armata franceză se îndreaptă către Siria. Unul după altul, începând cu El-Arish, orasele i se

19
G.E.Loritz., op.cit, p.21.
20
Albert Soboul., op.cit, p.480.
21
E. V. Tarle., op.cit, p. 69.
22
Ibidem, p. 69.
predau, ocupând Gaza, fără rezistență, la 23 februarie. A urmat un marș greu, datorat lipsei
apei dar și a ciumei, însă, la 4 martie, Napoleon împreună cu trupele sale ajung la zidurile
cetății Jaffa. Asaltul a avut loc 2 zile mai târziu, soldații având ca ordin să treacă prin foc și
sabie tot orașul. Cu toate acestea sunt luați 4.000 de prizonieri turci, generalul fiind nevoit ca
3 zile mai târziu să ordone executarea acestora. Era foarte puțin probabil ca în aceste condiții
foarte grele de marș să mai fie luați și prizonieri.

Rezistența cea mai mare a fost întâmpinată la cetatea Acra (Akka- turcă), asediul acesteia
durând exact 2 luni, însă fără succes. Apărarea cetății era condusă de englezul Sydney Smith,
garnizoana turcă era foarte numeroasă și aprovizionată de pe mare de englezi cu arme și
hrană. Pe lângă toate acestea, armata franceză nu avea artilerie de asediu, iar după mai multe
asalturi eșuate, la 20 mai 1799 asediul este ridicat. Zvonurile neliniștitoare cu privire la
răscularea satelor siriene rămase în urmă și imposibilitatea menținerii fără noi întăriri a liniilor
de comunicații îl constrâng pe ambițiosul general să pună capăt dorinței de a stăpâni Siria 23.
Napoleon are să atribuie toată viața un caracter fatalist acestei înfrângeri, dorințele sale fiind
foarte mari: urma să aibă un acord cu șahul Persiei și îi promisese sultanului Mysore, din
sudul Indiei, sprijin împotriva englezilor cu care acesta se afla în conflict în acel moment.

Întoarcerea din Siria are să fie una foarte grea (sfârșitul lui mai/ începutul lui iunie, când
temperaturile sunt extreme), tânărul general împărtășește aceleași condiții cu armata sa căreia
îi ordonă să meargă pe jos, caii și căruțele fiind folosite pentru transportarea răniților. Aceștia
ajung înapoi la Cairo pe 14 iunie 1799, însă un nou pericol are să îi pândească, de data aceasta
o armată turcă debarcă la Abukir, în luna iulie. Pe 25 iulie are loc lupta, francezii atacă armata
turcă pe care o distrug efectiv, ordinul dat de Napoleon fiind încă odată să nu fie luați
prizonieri24. Consider că, acesta a fost unul din momentele de răscruce ale acestei campanii,
pentru că supraviețuirea s-a jucat în mod direct, francezii neavând, din nou, altă soluție decât
victoria: ori eliminau orice fel de rezistență, ori ei erau cei eliminați, situație datorată
catastrofei de pe 1 august 1798 de la Abukir.

Chiar dacă Napoleon a presupus că va rămâne mai mult în Egipt, elaborând chiar un plan
pentru deschiderea Canalului Suez, situația internă din Franța îl constrânge să revină acasă.
Francezii sunt bătuți pretutindeni în perioada martie-august 1799, pierzând în fața austriecilor
arhiducelui Carol pozițiile deținute în Germania și în fața rușilor lui Suvorov pozițiile din

23
Ibidem, pp. 73-74.
24
Ibidem, p. 76.
Italia.25 Ba mai mult, pe 17 iunie 1799 are loc o lovitură de stat a majorității consiliilor
împotriva Directoratului. Napoleon riscă întoarcerea în țară, escadra sa scapă de vasele
inamice cu foarte mult noroc, aceștia ajungând pe 1 octombrie 1799 la Ajaccio. Aici, tânărul
general află de căderea Mantuei, bătălia de la Novi, descinderea anglo-rusă din Olanda și
cucerirea întregii Italii de către austrieci și ruși26.

25
Jacques Madaule, op. cit., p. 202.
26
G. E. Lorintz, op. cit., p. 28.