Mobilităţi rezidenţiale, mobilităţi sociale şi regenerare urbană

Cunoaşterea fluxurilor și a direcțiilor mobilităţii rezidenţiale sunt mize importante ale

cercetării urbane, căci aceasta permite să înţelegem cum citadinii se adaptează diferitelor
schimbări din societatea contemporană, fie că acestea se referă la activitatea economică, la viaţa
privată, la progresul tehnic, sau la noile forme de urbanizare. Această nevoie de cunoştinţe a
variat de-a lungul timpului, concomitent cu apariţia de noi probleme urbane. Studiul mobilităţii
rezidenţiale, pe care nu îl putem disocia de cel al altor forme de mobilitate, mai ales cel al
mobilităţii cotidiene, se dovedeşte a fi un bun indicator al profundelor schimbări sociale,
demografice, politice pe care le traversează lumea urbană contemporană. De fapt, mobilitatea nu
este “niciodată numai o deplasare, dar totdeauna o acţiune în inima proceselor sociale de
funcţionare şi de schimbare”( Bassand, Brulhardt, 1980, Mobilité spatiale).
Mobilitatea rezidenţială desemnează “procesul de deplasare a indivizilor sau a grupelor
de indivizi, având ca efect transferarea rezidenţei lor de de la un loc la altul” (Brun J., 1991). În
momentul în care desemnează o deplasare sau un ansamblu de deplasări, observabile în spaţiul
geografic, conceptul de migraţie geografică se apropie de cel de mobilitate rezidenţială. În
acelaşi timp, în timp ce conceptul de migraţie desemnează în general o schimbare durabilă între
două locuri distanţate fizic, cultural şi social, cel de mobilitate rezidenţială este cu mult mai larg,
şi include de asemenea mutările între două locuinţe apropiate una de cealaltă. În practică, limita
conceptuală dintre mobilitate rezidenţială şi migraţie poate fi trecerea unei frontiere
administrative.
Înţelegerea procesului de mobilitate presupune analiza corelată a relaţiilor socio-spaţiale
dintre indivizi, grupurile familiale, caracteristicile acestora şi teritoriile corespunzătoare în care
aceştia locuiesc. Componentele spaţiale ale mobilităţii rezidenţiale sunt : cartierul, locuinţa şi
gospodăria.

Cartierul – reper identitar şi cadru al mobilităţii rezidenţiale

Dincolo de lipsa de claritate asociată definirii şi utilizării termenului de cartier, în
Bucureşti, cartierul este un reper important de orientare şi de identificare. Pentru oricare dintre
locuitorii oraşului un cartier, este asociat cu un anumit tip de habitat şi cu o eventuală
caracteristică a calităţii acestuia. Un cartier este o destinaţie, un reper de orientare. Un cartier,
într-o rapidă evaluare, poate să fie « bun » (calificativ de apreciere), « aşa şi aşa » (indiferenţă
sau necunoaştere) sau poate să fie « rău » (calificativ de depreciere). Fiecare dintre aceste
calificative sunt subiective şi pot să difere de la individ la individ, depinzând de caracteristicile
acestora, de cunoaşterea generală a cartierelor bucureştene şi a tipurilor de habitat existente şi
mai ales de experienţele rezidenţiale din trecut ale acestora. Dar, în acelaşi timp, simpla
pronunţie a numelui unui cartier poate să definească mental tipul de habitat specific cartierului,
poziţia acestuia sau poate să-l asocieze unui element geografic definitoriu (o populaţie specifică,
o caracteristică arhitecturală etc.). Pentru potenţialii mobili, cartierele Bucureştiului şi
subunităţile lor teritoriale, pot fi deci definite de manieră subiectivă sau obiectivă, alegerea
rezidenţială şi mutarea asociată acesteia fiind rezultatul unei selecţii a caracteristicilor ce
definesc cartierul şi care corespund cel mai bine aspiraţiilor indivizilor aflaţi în procesul de
căutare a unei potenţiale localizări.
Calitatea cartierului poate fi definită prin analiza componentelor sale fizice (tip de
locuinţe dominant, calitatea arhitecturală a acestora, densitatea construcţiilor, existenţa
parcurilor, a spaţiilor verzi şi a locurilor de joacă pentru copii, accesibilitate, existenţa spaţiilor
de parcare, acces la infrastructura urbană etc.) şi sociale (compoziţie socială, compoziţie etnică).
Suntem tentaţi frecvent să asociem o calitate unui loc înainte de a fi definit, evaluat şi cuantificat
caracteristicile sale. Mai mult, în definirea tipului de cartier, potenţialii migranţi vor acorda o mai
mare atenţie componentelor fizice sau, din contră, componentelor sociale. Şi nu în ultimul rând,
în alegerea localizării rezidenţiale, alături de componentele cuantificabile (caracteristici fizice şi
sociale) un rol important joacă « reputaţia » cartierului sau « toponimia imaginară urbană ».
(Suditu, 2011)

Locuinţa - un bun cu caracteristici multiple

Locuinţa este un bun cu caracteristici particulare. Pentru a înţelege procesul de alegere a
locuinţelor de către familii şi mobilitatea rezidenţială care decurge din aceasta, trebuie să putem
să descriem ansamblul de atribute care îl descriu. În mod obişnuit atributele acestuia sunt grupate
în două mari categorii (Clark şi Van Lierop, 1986 ; Quigley, 1985):
1. Atributele interne, care permit caracterizarea structurii locuinţei însăşi şi tipul de
servicii pe care ea le poate realiza pentru locuitorii săi: suprafaţă, număr de camere, caracter
colectiv sau individual, calitatea construcţiei şi calitatea arhitecturală, echipamentul aferent (baie,
bucătărie), prezenţa sau mărimea grădinii.
2. Atributele externe, care descriu mediu în care se află locuinţa, este capacitatea sa de a
servi ca punct de referinţă familiei în modul în care foloseşte spaţiul: caracteristicile mediului
fizic (peisaj urban sau rural) şi social (grupuri sociale locale dominante, nivel de securitate),
apropierea de echipamente şi de servicii publice, accesibilitatea la alte locuri spre care familia
doreşte să se deplaseze.

Gospodăria – cadru al construcţiilor modelelor rezidenţiale

În paralel cu reexaminarea noţiunii de rezidenţă, sociologii şi geografii au analizat
utilizarea conceptului de gospodărie în studiul mobilităţii rezidenţiale. Conceptul de gospodărie
este util în analizele transversale, deoarece el desemnează un grup de corezidenţi înregistraţi la
un moment dat. Este deci cvasi-imposibil de urmărit în timp mobilitatea sa rezidenţială, deoarece
compoziţia sa se poate transforma rapid, urmare a unei naşteri, a unui deces, a decoabitărilor, a
noilor uniuni familiale etc. Din această cauză, analizele longitudinale şi biografice se bazează pe
traiectoriile familiale, rezidenţiale şi profesionale ale indivizilor şi asupra interacţiunilor lor. În
acelaşi timp trebuie acceptat că, nu doar caracteristicile individuale sunt singurii indicatori
pertinenţi pentru a urmări aceste traiectorii. De fapt, individul este rareori izolat, frecvent el fiind
prins într-un ansamblu de relaţii familiale, amicale şi profesionale care îi influenţează alegerile
rezidenţei.
Quigley şi Weinberg (1977) au recenzat o serie lungă de caracteristici ale gospodăriei
considerate a juca un rol în procesul de mobilitate. Statul marital, vârsta şi sexul persoanei de
referinţă a gospodăriei reprezintă determinanţi ai ciclului vieţii. Acestor variabile li se alătură
veniturile, statutul de ocupare, comportamentul de mobilitate anterioară, rasa, educaţia, statutul
profesional şi localizarea locului de muncă (QuigleyJ.M., WeinbergD.H., 1977, Intra-
metropolitan residential mobility: A rewiev and synthesis, p. 41-66).
 MOBILITATE REZIDENŢIALǍ, MOBILITATE SOCIALǍ ŞI TRANSFORMARE A
CARTIERELOR

Filtraj social prin mobilitate rezidenţială diferenţiată

În fiecare moment al evoluţiei urbane orice cartier poate fi afectat de un grad de

transformare al conţinutului (indivizi) sau componentelor (elemente de mediu, clădiri, elemente
economice) sale. Mobilitatea rezidenţială prin selectivitatea sa, crează comunităţi urbane omogene
dar a filtrat de asemenea, prin filtraje succesive, spectrul social al zonelor interne ale oraşelor şi a
condus la accentuarea omogenităţii lor pe cartiere. Evoluţia, sau mai corect schimbarea poate
conduce la o calificare a cartierului sau în mod invers, la o degradare a acestuie. Utilizând
terminologia anglo-saxonă putem aprecia, nu lipsit de subiectivitate, fenomene de downgrading şi
upgrading (Chaline C., 1980, La dynamique urbaine, p.72).
Filtrajul social este procesul prin care, în funcţie de marcajul social al teritoriilor,
caracteristicile parcului imobiliar şi tensiunile de pe piaţa locuinţelor, locurile vor reţine anumite
grupuri sociale, atrăgându-i pe unii şi făcându-i pe ceilalţi să plece.
Aceste relaţii de stabilitate-mobilitate şi de atracţie-repulsie pot la fel de bine să conducă
la devalorizarea socială a anumitor sectoare (dacă cei bogaţi le părăsesc şi cei săraci rămân, spre
exemplu) la fel cum pot contribui la valorizarea lor socială (când, spre exemplu, sub presiunea
gospodăriilor înstărite, săracii nu mai pot rămâne în locuinţe devenite prea scumpe). În aceste
scheme diferite, spaţiul este deci înţeles ca loc de competiţie între diferite grupuri sociale care
încearcă să domine sau să se menţină. Aceste operaţii care conduc la o convergenţă a numeroase
iniţiative individuale presupun o relativă fluiditate a mecanismelor funciare şi imobiliare şi logica
lor conduce la înlocuirea mai mult sau mai puţin totală a unei populaţii cu o alta, inducând efecte
în lanţ care vor avea efect asupra întregului teritoriu urban.
Primele analize ale acestui proces au fost realizate de reprezentanţii Şcolii din Chicago.
Modelul concentric al ocupării propus de Burgess se bazează pe puternica specializare a
teritoriilor aglomeraţiilor americane : la periferie grupurile sociale cele mai înstărite; în centru
minorităţile sociale şi etnice care nu aveau acces la locuinţe de bună calitate ; între cele două, zone
bine delimitate care traduc poziţiile locuitorilor pe scara socială, dinspre centru spre cartierele
periferice ale celor înstăriţi. Această distribuţie spaţială relevă un mecanism pe care literatura de
specialitate anglo-saxonă îl numeşte filtering process. Acesta implică atât realizarea de oferte de
locuinţe, mobilitatea rezidenţială, cât şi aspiraţiile grupurilor sociale de a privilegia unul sau altul
dintre segmentele pieţei imobiliare.
Mai mult decât efectele economice, procesul de filtraj arată puternica predispoziţie
simbolică a locuinţei ocupate, în măsura în care poziţia rezidenţială este puternic asociată poziţiei
sociale (ceea ce numim “efectul adresei”). În acest mecanism, construcţia de locuinţe noi de la
periferia oraşelor atrage grupurile sociale superioare care abandonează astfel locuinţele centrale
care pierd o bună parte din cota de piaţă. Acestea vor fi ocupate de grupurile marginale
(minoritare), deoarece reprezentanţii clasei medii, reproducând comportamentul rezidenţial al
grupurilor mai bine situate în ierarhia socială, refuză coabitarea cu minorităţile sociale şi etnice şi
încearcă să se apropie de periferie pe măsura ascensiunii lor sociale. Ei vor adopta o strategie de
avansare pas cu pas, progresul lor pe scara socială provocând plecarea din zona lor de rezidenţă
spre o altă zonă situată cât mai aproape de zona rezidenţelor celor mai înstăriţi. Mişcarea este
continuă, deoarece mecanismul se înlănţuie: orice înaintare a unei gospodării eliberează o
locuinţă, ceea ce permite unei alte gospodărie mai puţin bine situate în scara socială să progreseze
într-un parcurs rezidenţial ascendent. Înaintarea se opreşte când aceştia şi-au atins scopul final
(sosirea în zona de rezidenţă a “notabilităţilor”) şi orice blocaj pe scara socială implică o
stabilitate în zona de rezidenţă corespunzătoare statutului său social. Cu siguranţă, în practică
modelul apare sub forme diferite, nuanţele socio-spaţiale fiind date de mărimea aglomeraţiilor,
nivelul de creştere şi vechimea urbanizării. Modelul, aşa cum a fost construit încă de la început,
este adaptat morfologiei socio-spaţiale a oraşelor nord-americane. Dar el pare pertinent în
descrierea procesului deoarece el permite definirea filtrajului social ca mecanismul social şi
spaţial de schimbare a poziţiei rezidenţiale. În cadrul acestei definiţii, conceptul de filtraj social se
poate aplica oricărul context naţional sau local.

Filtraj social pasiv şi filtraj social activ

În general, în cadrul procesului, se disting două tipuri: filtraj pasiv şi filtraj activ (Bourne
L.S., 1981, The geography of housing, p. 231). În cazul filtrajului pasiv, schimbarea poziţiei nu
relevă o acţiune propriu-zisă a menajului, ci modificări ale condiţiilor pieţei imobiliare: o
gospodărie stabilă într-un context de valorizare constată că poziţia sa rezidenţială a crescut, în
timp ce o gospodărie stabilă într-un context devalorizant va constata că poziţia sa scade în ierarhia
rezidenţială. În anumite teritorii urbane, apreciate într-o primă etapă, plecarea reprezentanţilor
clase medii şi înlocuirea treptată a acestora cu indivizi ai grupurilor sociale inferioare, conduce la
scăderea valorii acestor teritorii în ierarhia rezidenţială, ajungând să fie considerate drept cartiere
de refugiu pentru a califica astfel ocuparea acestora de către o populaţie fără alte perspective
rezidenţiale. Filtrajul activ, în schimb, implică o acţiune voluntară a ocupantului, prin mobilitatea
sa rezidenţială. În acest caz trebuiesc avute în vedere următoarele trei situaţii (Lévy J.P., 1998,
op.cit. p. 26):
a) cea dintâi, cea mai frecventă, este definită de mobilităţile rezidenţiale şi sociale
ascendente: ameliorându-şi condiţiile de locuire, gospodăria ajustează noua sa poziţie rezidenţială
la noua sa poziţie socială;
b) cea de-a doua situaţie corespunde unei traiectorii inverse, o traiectorie rezidenţială
regresivă, datorată unei dificultăţi trecătoare sau durabile (cum ar fi concedierea) care nu mai
permite gospodăriei să-şi mai menţină poziţia rezidenţială anterioară, care costa foarte mult;
c) în a treia situaţie, o gospodărie îşi poate schimba locuinţa (pentru a ajusta mărimea
locuinţei la cea a familiei, spre exemplu), păstrându-şi aceeaşi poziţie rezidenţială, menţinându-se
într-o zonă având un statut social identic, mobilitatea înscriindu-se într-o traiectorie neutră.

Filtraj social şi traiectorie rezidenţială

În conceptul de filtering process, aceste traiectorii sunt asociate, adică tipurile de traiectorii
generate se regăsesc la fel, pentru gospodării social diferite. Această înlănţuire de cauzalitate ne
permite să confirmăm unicitatea modelului de mobilitate promoţională şi a efectelor sale asupra
filtrajului social al teritoriului. Într-o reprezentare a societăţii în care ansamblul gospodăriilor ar fi
în faza de promoţie socială, filtrajul social devine linear şi continuu. Fiecare individ este înscris
într-o progresie rezidenţială, în care toţi evoluează în acelaşi ritm: noii sosiţi debutează parcursul
lor în partea de jos a ierarhiei, cei cu mare vechime în sistem se stabilizează în partea superioară a
ierarhiei. În această schemă simplistă şi mecanică nimeni nu trebuie să construiască pentru cei
săraci sau noi sosiţi. Concentrând construcţiile noi în segmentul superior al pieţei, vom fluidiza
ansamblul lanţurilor şi vom permite ansamblului gospodăriilor de a progresa cu o treaptă în
ierarhia rezidenţială. La capătul lanţului se vor elibera astfel locuinţe în segmentele inferioare.
Această logică a servit pentru mai mult de trei decenii drept politică de locuire a oraşului
Chicago(Hoyt, 1939).
Verificările empirice ale înaintărilor în lanţurile de vacanţe contrazic totuşi această
reprezentare a mecanismelor pieţei imobiliare. Studiile subliniază fără echivoc faptul că nu există
legături între traiectoriile rezidenţiale ale gospodăriilor situate la extremităţile ierarhiei sociale,
dacă nu se realizează prin intermediul mecanismelor de atracţie - repulsie deja menţionate.
Studiile arată că în majoritate, indivizii se mută între zone având acelaşi statut social. Dacă
mobilităţi se realizează între cartiere având statut social diferit, ele sunt, în general, rezultatul
gospodăriilor care circulă între categoriile habitatului cu acelaşi statut, panta traiectoriei fiind deci
determinată prin succesiunea marcajelor sociale ale cartierelor. Altfel spus, diferitele categorii
sociale determină implicit statutele sociale ale teritoriilor şi categoriilor de habitat pentru a înscrie
traiectoriile lor rezidenţiale în filiere restrânse şi puţin permeabile. Există puţine schimburi între
aceste filiere, iar progresia într-o traiectorie nu modifică poziţia rezidenţială a unui grup social în
raport cu un altul.
Din această cauză, marcajele sociale ale spaţiilor urbane sunt mereu susceptibile de a
evolua. Tipurile de habitat specializate în primirea marginalilor pot fi transformate, fiind posibilă
construirea de noi locuinţe, resursele locale ale cartierului putând crea o nouă dinamică. Nu există
deci spaţii sociale preconstruite, polarizarea şi excluziunea fiind mereu susceptibile de a fi
reconfigurate după dinamica socială în derulare (Castells, 1981, op.cit.,p.55).

« Efectul adresei » şi toponimia socială urbană

Toponimia urbană este încărcată de valori sociale, ea hrăneşte imaginarul, şi poate ţine
loc de identitate, fiecare dispunând de o cartografie socio-spaţială pentru a-i aprecia pe ceilalţi.
« Efectul adresei » se este imediat, numele străzii sau a cartierului fiind asociat cu o apreciere a
poziţiei socio-rezidenţiale a interlocutorului. Dar toponimia socială urbană şi efectul adresei
funcţionează în sensuri diferite, atât în cel al aprecierii cât şi în cel al deprecierii spaţiului social
în cauză.
Semnificaţii sociale devalorizante . Atunci când unui cartier căruia îi este ataşată o
asemenea imagine este reabilitat tehnic, reabilitatarea sa socială nu este definitivată tot atât de
repede şi chiar dacă populaţia sa evoluează, trebuie să treacă mai mult timp până când aceste
semnificaţii se estompează. Practica urbană confirmă că reabilitarea anumitor cartiere nu
modifică în mod real şi imediat poziţia lor în ierarhia valorilor ataşate diferitelor cartiere ale
oraşului. Exemplul cel mai concret îl oferă pronunţarea numelui cartierului Rahova, care este
asociat de cei mai mulţi dintre cei intervievaţi cu un cartier de slabă calitate socială şi
arhitecturală, asociere care este favorizată şi de proximitatea spaţială şi slaba diferenţiere din
harta mentală a fiecăruia, de cartierul Ferentari. Rahova, care în cea mai mare parte se suprapune
ansamblului rezidenţial construit pe locul vechilor zone pavilionare cu reputaţie proastă, este o
zonă care beneficiază de un habitat cu caracteristici şi servicii de locuinţă cel puţin similare
altora cu mult mai apreciate. În practica internaţională a regenerării urbane, modificarea
semnificaţiilor sociale devalorizante se face prin procese integrate de reabilitare şi renovare a
structurilor socio-spaţiale,dar şi prin ample acţiuni de marketing territorial.
 Semnificaţii sociale valorizante. Imaginea unui cartier este îmbunătăţită atunci când
această imagine este asociată unui personaj sau grup social important, indiferent de calitatea
obiectivă a habitatului. Cartierul Primăverii (înglobând sub acest nume cea mai mare parte a
parcelării de locuinţe populare Armindenului-Bordei) a devenit foarte important în perioada
comunistă, când conducătorii politici comunişti şi-au stabilit rezidenţa în interiorul său. Pornind
de la acest element de « vizibilitate socială », numele cartierului a devenit sinonim al celei mai
înalte trepte a reuşitei sociale şi rezidenţiale, fiind un nume şi o localizare în raport cu care se
făceau raportările poziţiilor celorlalte zone rezidenţiale. Chiar dacă, dintotdeauna, calitatea şi
mărimea locuinţelor nu au fost cele mai ridicate (majoritatea locuinţelor sunt mai mici şi de o
mai redusă calitate arhitecturală decât în parcurile rezidenţiale învecinate Filipescu, Dorobanţi,
Clucerului etc.), semnificaţia socială asociată acestui nume rămâne foarte puternică.

Mobilitatea rezidenţială este puternic încărcată de semnificaţii sociale şi economice,

structurând spaţiile şi orientând fluxurile de mobili. Poziţia rezidenţială a actorilor implicaţi şi
comportamentul rezidenţial al acestora, fie ei mobili sau imobili, sunt efectul cumulat al
experienţelor rezidenţiale trecute, al capacităţii de a mobiliza resurse şi de a găsi soluţii la
problemele locuirii prezente. Se constată frecvent că numeroase grupuri omogene au tendinţa de
a se organiza şi de a realiza parcursuri rezidenţiale similare, definite de un comportament
rezidenţial comun.