Cultura urbană românească-embleme identitare, modele etnoculturale

și mentalități

SPAŢIU URBAN ROMÂNESC - CONSIDERAŢII GENERALE

Demersul interpretativ integrat cercetării mediului urban evidenţiază pluralitatea,

complexitatea aspectelor relaţionate configurării simbolurilor, sensurilor atribuite şi a
imaginilor construite de către indivizi şi grupuri prin elaborarea permanentă a unui sistem
de constructe personale1 şi colective.
La nivelul dinamicii practicilor cotidiene, spaţiul urban captează şi furnizează
reprezentări ale modului în care funcţionează interdependenţa dintre macroprocese şi
conturarea experienţei umane.
Oraşul, ca model de maximă referenţialitate, se identifică prin esenţializarea
componentelor fizice şi non-fizice (de semnificaţie) de tipul aspectelor morfologice
unice, al densităţii populaţiei, al stilurilor specifice şi al interacţiunii sociale şi culturale.
Aceste coordonate contribuie la alcătuirea unei hărţi de imagini, „harta mintală de bază” 2.
Fiecare „hartă mintală” este distinctă, bazându-se atât pe formaţia personală, cât şi pe
experienţa colectivă, iar dominantele sale (identitatea, structura şi nivelul de semnificaţie)
orientează situarea individului în limitele spaţiului citadin. Modul în care oamenii
interacţionează cu acesta se produce printr-un proces de comunicare simbolică, în funcţie
de o serie de variabile individuale (formaţia culturală, apartenenţa etnică, personalitatea,
1
A. G. Kelly, The Psychology of Personal Constructs, Norton, New York, 1995.
Conform „teoriei constructelor personale”, modul în care indivizii interacţionează cu mediul - percep şi
analizează elementele lumii înconjurătoare - poate fi determinat prin intermediul a două însuşiri
fundamentale: accentele pe realizarea de alternative şi pe aspectul strict personal al constructelor. Prin
generarea alternativelor, individul are posibilitatea să folosească constructele sale şi caracteristicile
structurale ale acestor constructe. Dacă un construct este încărcat de semnificaţie, el trebuie să se aplice la
situaţii alternative.
2
Geoffrey Broadbent, Richard Bunt, Tomas Llorens, Semnificaţie şi comportament în cadrul construit,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1985, p. 157.
Mai mulţi indivizi, rezidenţi în acelaşi ambient urban, manifestă disponibilitatea şi capacitatea de a stoca în
comun o hartă mintală. O imagine dezvoltă în jurul ei o ierarhie scalară: la nivelul lumii, harta mintală este
alcătuită din trăsături generale, cu puţine detalii, în timp ce un individ îşi aminteşte despre ambientul său
local în multe detalii. Trăsăturile fizice selectate de care îşi aminteşte un locuitor al oraşului, în legătură cu
mediul său urban, pot fi grupate în funcţie de cinci tipuri de elemente: trasee, fronturi, noduri, sectoare şi
repere (paths, edges, nodes, districts, landmarks).
motivaţia, atitudinea , stilul de viaţă, valorile) şi de formele de manifestare ale spaţiului
social.
Spaţiul social se constituie într-o modalitate de sistematizare a diferitelor ierarhii
de organizare (familie, vecinătate, comunitate), până la palierele mentale
(comportamentale, cognitive, de aspiraţie) şi se reflectă şi asupra sistemelor personale
complexe prin care individul trăitor în urban reuşeşte să ordoneze şi să folosească
ambientul său fizic. Anumiţi factori se accentuează, devenind semnificativi, când
percepţiile comune asupra spaţiului urban corespund unor grupuri etnice sau unor grupuri
formate după criterii de venituri, vârstă, statut sau rol social. Două zone aflate în
proximitate la nivelul spaţiului fizic pot fi discontinui, delimitate în spaţiul social; în
condiţiile aceleiaşi structuri morfologice (spaţial-geografice) a expansiunii oraşului, se
pot dezvolta relaţii sociale diferite între grupuri. În procesul conturării spaţiului social,
funcţiile oraşului implică diferenţieri în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi. Acelaşi
tip de regionalizări morfologice, constând în specializarea funcţională a unor oraşe, poate
determina o regionalizare socială diferită (o regionalizare bazată pe egalizarea distanţelor
sociale faţă de punctele de reper din spaţiul morfologic sau pe o adâncire a inegalităţilor).
Spaţiul urban se configurează atât prin radiografierea componentelor fizice, cât şi
prin coordonatele raporturilor dintre grupurile sociale. Receptarea şi redarea imaginilor
despre mediul existenţial nu depinde numai de procesarea variabilelor fizice,
comportamentul indivizilor în raport cu spaţiul şi timpul putând fi considerat un produs
istoric şi social, un tip de modelare culturală prin valori şi sisteme de semnificaţie.
Ca alternativă dominantă a societăţii moderne, urbanitatea se configurează la nivelul
etnoculturalului printr-o combinatorie de componente ce evoluează atât pe orizontală
(evidenţiind elemente de cultură materială şi spirituală), cât şi pe verticală (prin
diversitatea unor repere precum: suprafaţa morfologică, conduitele colective de utilizare
şi producere standardizate şi statuate, formalizate şi organizate, modelele ce orientează
conduitele în funcţie de roluri şi atitudini, sistemul de deprinderi prealabile, practicile,
moravurile, rutinele, stilurile mai flexibile, conduitele de rol instituţionalizate, atitudinile
colective, interpretările simbolice, conduitele novatoare, ideile şi valorile prin care este
atribuit sensul, implicările psihice, stările de mentalitate, judecăţile şi prejudecăţile

2
colective).3 Dimensiunile etnoculturalului prefigurează semantici ce permit decodarea
caleidoscopică a spaţiului urban (multiplu valorizat) pe mai multe paliere: „unul identitar
(strategiile de utilizare a spaţiului - teritorializarea, legitimarea - în vederea construirii
unei identităţi colective) din care emerge o semantică a legitimării, altul relaţional
(semantizarea spaţiului în raport de anumite tipuri de relaţii: public, domestic, funerar,
ludic sau capacitatea relaţiilor sociale de a marca spaţii concrete), din care emerge o
semantică a decosmicizării şi un altul textual (spaţiul în care individualul se împlineşte ca
atare prin alegerea şi aplicarea de către fiecare individ a unor strategii coerente
manifestate artistic), din care emerge o semantică a adaptării.”4

1. SPAŢIU PUBLIC/ SPAŢIU PRIVAT ÎN MEDIUL URBAN ROMÂNESC

Adaptarea indivizilor şi a grupurilor la mediul existenţial, activarea imaginilor pe

care le deţin despre acesta, precum şi administrarea identităţii personale şi colective se
realizează în relaţie cu identitatea spaţială. Discursul cotidian al permanentei negocieri a
identităţii marchează funcţia determinantă a memoriei sociale în stabilirea elementelor de
identificare şi identizare. Reperele la nivelul memoriei colective sunt fixate, reorganizate
şi complinite prin segmentarea spaţială şi secvenţialitatea temporală.
Spaţiul morfologic al oraşului pune în evidenţă un peisaj geografic şi un peisaj fizic
amenajat ce conturează o îmbinare complexă a elementelor şi o interferenţă a raportărilor
la simbolurile din sfera publică şi cea privată. Câmpul semantic al termenilor
(public/privat) potenţează nuclee de semnificaţii5 ce marchează - la un prim nivel al
descifrării - o opoziţie de loc, de situare, din care se disociază atât drepturi şi obligaţii
diferite, cât şi comportamente şi atitudini particulare. Diversificate prin extensiune
contextuală, seria semnificaţiilor corespunzătoare celor două concepte sugerează aceeaşi
antiteză. Un prim ansamblu constituit în jurul cuvântului „privat” circumscrie
incluziunea, cuprinderea în spaţiul familar al casei, în cercul familiei, în interiorul
mediului domestic (rezervat comportamentelor de intimitate). O altă exploatare a sensului

3
H. Culea, Nicoleta Coatu, Etnologia oraşului-consideraţii etnosociologice (un program de cercetare
etnologică a urbanului), (I), „REF”, tom 36, nr. 5-6, 1991, p. 207.
4
Nicolae Panea, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Cartea Românească, 2001, p. 11.
5
O evaluare exhaustivă a variantelor semantice este inclusă în lucrarea Istoria vieţii private, vol. 3, (coord.
Philippe Ariès, Georges Duby), Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, pp. 16-22.

3
este conexă definirii noţiunilor de „propriu” şi „proprietate”, marcând contrastivitatea cu
folosinţa comună şi completând, implicit, relaţia de sinonimie cu „personalizarea”,
„individualizarea”. Alţi semnificanţi, precum „ascuns”, „tainic”, „izolat”, „rezervat”,
„închis” sunt utilizaţi în sensul rafinării din punct de vedere lingvistic. Sfera noţională a
„publicului” se află într-o relaţie de echivalenţă cu seriile sinonimice desemnate să
exprime ceea ce este „comun”, „colectiv”, „distribuit tuturor” (în opoziţie cu „atribuirea”
specifică privatului), „permisiv”, „accesibil” şi, într-un regim de colateralitate, ceea ce
este „evident” şi „manifest”. Esenţială este şi asocierea frecventă cu ideea de „putere”,
„autoritate”, „normative impuse din exterior”.
Modul în care oamenii interacţionează cu ambientul construit furnizează o
simbolistică a adaptării, orientată în sensul folosirii semnelor vizuale şi a asociaţiilor
socio-culturale ce deţin un potenţial ridicat în procesul evocării imaginilor urbane.
Produsul de arhitectură este învestit cu funcţie de semnificare şi un mesaj estetic pentru a
cărui decodare utilizatorul apelează la o serie de indici (mărime, formă, suprafaţă,
unicitatea, originalitatea proiectului) prin intermediul cărora devine recognoscibil. Cadrul
fizic construit evoluează diferit în funcţie de contextul istoric şi de tipul de societate în
care este produs, atât în ceea ce priveşte valorificarea sa ca bun de consum de uz
îndelungat (destinat rezolvării problemei locuirii de masă), cât şi în ceea ce priveşte
valorizarea sa ca sistem de simboluri.
Practicile cotidiene relaţionate spaţiului morfologic urban se constituie în procesul
planificării, proiectării, ca rezultat al articulării imaginilor despre oraş, în ipostaza sa de
realitate obiectivă, prezenţă fizică şi conceptualizarea sa, din care emerg configurările
virtuale: „Aceste practici ale spaţiului se referă la o formă specifică de operaţiuni
(«moduri de operare»), la o «altă spaţialitate» (o experienţă «antropologică», poetică şi
mitică) şi la o mobilitate opacă, nepermisivă, caracteristică oraşului tumultos. Astfel,
oraşul migraţional şi metaforic se strecoară în textul clar al oraşului planificat şi
descifrabil”6 [trad. ns.]. Fără a fi identice, fără a se suprapune, cele două variante sunt
interdependente: pluralitatea aspectelor ce aparţin datului concret se modifică ca urmare a
inversiunilor, deplasărilor, acumulărilor apărute la nivel conceptual.

6
Michel de Certeau, The Practice of Everyday Life, University of California Press, Berkley, 1984, p. 93.

4
 Discursurile urbanistice prevăd, în general, şi o a treia dimensiune, de ordin ideal7,
un model caracterizat de o anumită stabilitate, ce ar trebui să susţină conservarea
anumitor puncte de echilibru (echilibrul între sfera publică şi cea privată, şi asigurarea
accesului egal la acestea, echilibrul între spaţiul construit şi cel natural, echilibrul urban
local, echilibrul social, demografic, echilibrul între tradiţie şi inovaţie) şi să devină un
concept operaţional.
Ponderea materializării acestor patternuri depinde şi de funcţiile acordate oraşului,
de formele şi modalităţile de ideologizare ale structurii fizice citadine. Elementele de
bază ale ordinii construite sunt manipulate prin redistribuirea funcţiilor şi modificarea
permanentă a rolului atribuit semnului arhitectural în reprezentarea şi proliferarea unei
ideologii de un anumit tip (culturală, politică, economică).
Aplicarea strategiilor de conceptualizare a ambientului fizic poate avea - succesiv,
alternativ, simultan - atât un caracter constructiv, cât şi un caracter distructiv.
Reorganizările, reordonările sunt marcate, în special, de contradicţia între modul colectiv
de administrare a cadrului fizic şi modul individual de apropriere, folosire şi valorificare
a acestuia. Având cauze şi efecte negative variate, tipurile de alterare a configurărilor
7
Michel de Certeau, op. cit., p.94.
„«Oraşul» fundamentat de discursul utopic şi urbanistic este definit de posibilitatea unei triple
funcţionalităţi:
1. Producerea propriului spaţiu (un espace propre): organizarea raţională trebuie, astfel, să reprime toate
sursele fizice, mentale şi politice de poluare;
2. Substituirea […] unui sistem sincronic, cu rezistenţele indeterminabile şi persistente oferite de tradiţii;
strategiile ştiinţifice univoce devenite posibile prin comprimarea datelor într-o proiecţie plană trebuie să
înlocuiască tacticile utilizatorilor care profită de «oportunităţi» şi care, prin intermediul acestor […] treceri
în vizibilitate, reproduc opacităţile istoriei de pretutindeni;
3. […] crearea unui subiect universal şi anonim care este oraşul însuşi: treptat, devine posibil să i se
atribuie […] toate funcţiile şi predicatele care au fost dispersate anterior şi repartizate mai multor subiecte
reale diferite - grupuri, asociaţii sau indivizi.
«Oraşul», ca nume propriu, furnizează, astfel, un mod de concepere şi construire a spaţiului pe baza unui
număr finit de proprietăţi stabile şi interconectate.” [trad. ns.]
“«The city» founded by utopian and urbanistic discourse is defined by the possibility of a threefold
operation:
1. The production of its own space (un espace propre): rational organization must thus repress all the
physical, mental and political pollutions that would compromise it;
2. The substitution […] of a synchronic system, for the indeterminable and stubborn resistances offered by
traditions; univocal scientific strategies, made possible by the flattening out of all the data in a plane
projection, must replace the tactics of users who take advantage of «opportunities» and who, through […]
these lapses in visibility, reproduce the opacities of history everywhere;
3. […] the creation of a universal and anonymous subject which is the city itself: it gradually becomes
possible to attribute to it, as […] all the functions and predicates that were previously scattered and
assigned to many different real subjects- groups, associations, or individuals.
«The city», like a proper name, thus provides a way of conceveing and constructing space on the basis of a
finite number of stable, isolatable, and interconnected properties”.

5
morfologice sunt multiple: distrugere, dărâmare, demolare, agresare arhitecturală,
translatare, cosmetizare, construire abuzivă, intervenţie asupra concepţiei arhitecturale
primare ca urmare a schimbării destinaţiei unei clădiri.
Istoria recentă a spaţiului urban românesc consemnează mutaţii importante în
diverse perioade şi în legătură cu diferite orientări ideologice, însă vectorul politic a
imprimat transformările cele mai evidente, cu urmările cele mai drastice.
Momentul instaurării regimului comunist în România a însemnat, printre altele,
introducerea unui mecanism ideologic ce viza reconstruirea memoriei sociale prin
înlocuirea treptată, sistematică, a referenţialelor tradiţionale şi istorice şi, implicit, a
valorilor culturale pe care acestea le reprezentau. Una dintre strategiile care au influenţat
societatea românească, prin ingerinţa în structurile sale cele mai profunde, a fost
restructurarea spaţiului fizic prin tendinţele de uniformizare, tipizare, ce aveau drept scop
omogenizarea memoriei sociale. Aplicarea acestei stratageme a funcţionat cu cea mai
mare intensitate în mediul urban, caracterizat de o dinamică a adaptărilor, de
permisivitate, de ritmul rapid al succesiunii transformărilor şi variatelor tipuri de
interferenţe.
Proiectată în plan ideologic, noua topografie trebuia să transpună în realitate
utopia modernă a oraşului socialist. Conţinutul semantic al termenului „utopie” sugerează
(la nivelul sensului său peiorativ) tot ceea ce era considerat „nerealist”, „himeric”,
„iluzoriu”, „imposibil”, definind expresiv divergenţele majore între formulările specifice
conceptualizării, preceptele ideologice şi transpunerea în practică a acestora.
Introducerea primelor atribute ale arhitecturii de tip „nou” a corespuns eforturilor
de „reconstrucţie urbană” de după al doilea război mondial şi a atins punctul maxim o
dată cu „sistematizarea teritorială urbană”, legiferată de actul pentru „Sistematizarea
teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale”, din 1974. Art. 1 8. Textul legii descria
coordonatele unui model arhitectural ideal: „Sistematizarea are drept scop organizarea
judicioasă a teritoriului ţării, judeţelor şi comunelor, a localităţilor urbane şi rurale,
zonarea funcţională privind modul de folosinţă a terenului, stabilirea regimului de
înălţime, a densităţii construcţiilor, precum şi a densităţilor locuitorilor, a spaţiilor
plantate şi de agrement, echipări cu dotări social-culturale, cu lucrări tehnico-edilitare şi
8
Adrian Nicolae Petcu, Biserici bucureştene, victime ale sistematizării ceauşiste, în „ Dosarele istoriei-
trecutul la prezent”, an XIII, nr. 10 (86), 2003, pp. 39-46.

6
căi de comunicaţie şi transport, păstrarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, punerea
în valoare a monumentelor istorice şi de artă şi a locurilor istorice, creşterea eficienţei
economice şi sociale a investiţiilor şi îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, de
locuit şi odihnă pentru întreaga populaţie”.
Noţiunea de „sistematizare” conota, în substrat, şi distrugerea unor cartiere întregi
sau a unor părţi importante ale oraşelor, în special acelea în care erau amplasate obiective
cu valoare culturală deosebită (biserici, monumente, statui etc.), sau acelea care deveneau
un obstacol în calea noului plan edilitar. În acelaşi sens, se experimenta inserarea unei
ideologii culturale care nu mai permitea existenţa unei alternative, posibilitatea de a opta.
Noile edificii culturale propuneau repere unice care contraveneau, de cele mai multe ori,
memoriei colective. „Oraşul socialist” era „locul care nu există” 9: nu a fost construit
niciodată aşa cum fusese preconizat în termeni conceptuali. În realitate, atributele
conferite produsului arhitectonic ofereau o experienţă ambientală săracă, lipsită de
originalitate, identitatea spaţială devenind incertă.
Numele şi simbolurile ce organizau şi clasificau semantic suprafaţa oraşelor au
devenit un detaliu important în provocarea discontinuităţilor la nivelul geografiei
simbolice. Discursul toponimic, potenţând semnificaţii familiare în raport cu experienţele
comunitare şi cu un fond general de cunoştinţe şi valori, poate funcţiona ca o „autoritate
locală” (local authority) ce transformă traseele, itinerariile în destinaţii: „În aceste centre
de simbolizare sunt indicate (şi probabil formate) trei funcţii distincte (dar conectate) ale
relaţiilor dintre practicile spaţiale şi de semnificare: verosimilul, memorabilul, şi
primitivul. Ele desemnează ceea ce «autorizează» (sau face posibil sau credibil) însuşirile
spaţiale, ceea ce este repetat în ele (ori este evocat în ele) dintr-o memorie tăcută şi
îndepărtată şi ceea ce este structurat în ele şi continuă să fie semnalizat de o origine
fragilă (in-fans). Aceste trei mecanisme simbolice organizează topoii discursului oraşului
(legendă, memorie şi vis), într-un mod care eludează, de asemenea, sistematicitatea
urbanistică. Acestea pot fi deja recunoscute în funcţiile numelor proprii: ele fac locuibil
sau veridic locul pe care îl îmbracă în cuvinte (prin golirea de puterea lor clasificatoare, o

9
Nicu Gavriluţă, Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase. Studii şi eseuri de sociologie a sacrului,
Polirom, Iaşi, 1998, p. 10.
„ Sintagma eleată topos atopos este cea care dă cel mai bine seama de rosturile prime ale utopiei. Prefixul
negativ ou numeşte, alături de termenul topos, «locul care nu există»: topos atopos- locul fără loc”.

7
capătă pe aceea de a «permite» altceva); evocă sau sugerează fantome (morţii care se
presupune că au dispărut) care încă bântuie ascunse în gesturi şi în corpuri în mişcare şi,
prin numire, adică prin impunerea unei hotărâri ce decurge din alta (o povestire) şi prin
alterarea identităţii funcţionaliste, prin desprinderea de aceasta, creează acea eroziune
[…] pe care legea celuilalt o conturează în interiorul ei” 10 [trad. ns.]. Reperele nominale
construiesc sau reconstruiesc, la nivelul memoriei sociale, naraţiunile fragmentare,
legendele prin care trecutul se insinuează, succesiv, în temporalitatea imediată.
În general, modelarea spaţiului urban românesc a depins de aplicarea deciziilor
administrative, ponderea implicării societăţii civile fiind relativ mică, astfel încât, accesul
la schema de semnificaţii a oraşului a fost în mare parte mediat. Spaţiul public a etalat,
alternativ, diverse faţete simbolice ale ambientului construit, ca efect al manipulării
ideologice. Pe măsură ce sunt activate alte matrici semantice, vechile istorii locale sunt
retrase din circuit şi supravieţuiesc numai în spaţiul privat: „Prin memoria socială trecutul
se încăpăţânează să supravieţuiască. Interferenţa retroactivă face dificilă obţinerea unei
imagini corecte asupra prezentului. Din această cauză, factorii de putere sunt interesaţi nu
numai să rescrie istoria, dar şi să reorganizeze memoria socială.”11

Practica prin care se schimbau denumirile străzilor sau ale arterelor principale (folosită şi
în alte perioade) a căpătat o amploare deosebită în perioada socialismului 12, datorită
10
Michel de Certeau, op. cit., p.105.
“In these symbolizing kernels three distinct (but connected) functions of the relations between spatial and
signifying practices are indicated (and perhaps founded): the believable, the memorable, and the primitive.
They designate what «authorizes» (or makes possible or credible spatial appropriations, what is recalled in
them) from a silent and withdrawn memory, and what is structured in them and continues to be signed by
an in-fantile (in-fans) origin. These three symbolic mechanisms organize the topoi of a discourse on/of the
city (legend, memory, and dream) in a way that also eludes urbanistic systematicity. They can already be
recognized in the functions of proper names: they make habitable or belivable the place that they clothe
with a word (by emptying themselves of their classifying power, they acquire that of «permitting»
something else); they recall or suggest phantoms (the dead who are supposed to have disappeared) that still
move about, concealed in gestures and in bodies in motion; and, by naming, that is, by imposing an
injunction proceeding from the other (a story) and by altering functionalist identity by detaching
themselves from it, they create in the place itself that erosion […] that the law of the other carves out within
it.”
11
Septimiu Chelcea, Memoria socială-organizarea şi reorganizarea ei, în Psihologie socială. Aspecte
contemporane (coord. Adrian Neculau), Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 116.
12
Michel de Certeau, op.cit., p. 106.
„Este o tendinţă simptomatică a totalitarismului funcţionalist, inclusiv planificările jocurilor şi sărbătorilor,
care urmăreşte în mod precis să elimine aceste autorităţi locale, deoarece ele compromit univocitatea
sistemului.” [trad.ns.]

8
accentului pus pe transmiterea de noi aranjamente cronologice, de noi ierarhii sau
argumentări istorice, pe furnizarea altor indici de identificare culturală.
Microcosmos al oraşului socialist (oraşul de tip bloc sau front de clădiri) şi al
societăţii socialiste în ansamblul său, „casa comună”, „apartamentul comun” şi blocul, au
reprezentat nu numai optimizarea resurselor reduse în perioada imediat următoare celui
de al doilea război mondial, sau experimentarea vieţii în colectivitate, ci şi o modalitate
ingenioasă de punere în practică a controlului politic şi social. Această variantă a utopiei
era menită să diminueze centralitatea structurii familiale, a cărei coeziune era asigurată şi
de transmiterea dreptului la proprietate asupra casei, prin revalorizarea unor relaţii de
tipul vecinătăţii sau al prieteniei (devenită „camaraderie proletară”).
Atât în mediul urban, cât şi în mediul rural, fragilitatea proprietăţii era accentuată
de ambiguizarea delimitărilor între spaţiul public şi cel privat. Diseminarea drepturilor
private s-a produs, într-o primă fază, prin restrângerea, îngustarea zonei aflată în
proprietate, ca urmare a introducerii coercitive a unui nou stil de viaţă: locuirea în
comun. Calitatea de bază a casei, aceea de cadru al recluziunii, dispare în momentul în
care teritoriul familial - nucleu al vieţii private - devine un simplu adăpost: „[…] casa
comună nu reprezintă numai o recluziune pentru individ, un loc marcat de urme personale
şi amintiri; era un loc public şi, ca urmare, încărcat ideologic.” 13 O serie de ţări din sud-
estul Europei (în special Rusia, pe a cărei filieră ne-au parvenit şi alte metode considerate
„dezirabile”) adoptă acest model de convieţuire, impus ca o soluţie pentru starea de
necesitate din acea perioadă. Planurile de reformare economică a ţării, prin
industrializarea agresivă, nu beneficiau de o infrastructură corespunzătoare a oraşelor.
Populaţia provenită în special din mediul rural şi transformată în „clasă muncitoare” este
distribuită în astfel de locuinţe (în majoritatea lor confiscate de stat), în care mai multe
familii împărţeau un perimetru insuficient pentru amenajarea de spaţii personale. La
nivelul sferei private se accentuează conflictul spaţiu personal-spaţiu colectiv. Raportul
conflictual stabilit în acest mod, se extinde în direcţia dihotomiei public/privat, spaţiul

“It is a symptomatic tendency of functionalist totalitarianism, including its programming of games and
celebrations, that it seeks precisely to eliminate these local authorities, because they compromise the
univocity of the system.”
13
Svetlana Boym, Everyday Culture in Russian Culture at the Crossroads, Westview Press, University of
Nevada, 1996, p. 162.
“[…] the communal home was not just a retreat for the individual, a place marked by personal traces and
memories; rather, it was a public and therefore ideologically charged site.”

9
public reprezentând puterea exterioară, autoritatea dominantă şi oprimantă. În sens
invers, reprezentanţii acestei puteri percep spaţiul privat ca un mediu de concentrare a
complicităţilor. Locuinţa îşi schimbă conotaţiile: din spaţiu al manifestărilor intime, de
afecţiune, devine un spaţiu al clandestinităţii.
Deşi reprezenta o ameliorare în privinţa asigurării necesarului locativ,
apartamentul de bloc era şi o modalitate de infiltrare a spaţiului public în proximitatea
existenţei domestice. Pierderea statutului de proprietar în favoarea aceluia de chiriaş al
statului a avut drept consecinţă apariţia depersonalizării spaţiilor de locuit, nemaiexistând
acea predispoziţie de investire într-un bun care nu le aparţinea de drept sau asupra căruia
nu se putea revendica apartenenţa totală.
Repartizarea strictă a sectorului privat a condus, pe de altă parte, la apariţia şi
dezvoltarea unor practici noi, legate de protejarea acestuia de contactul cu exteriorul.
Locuinţa tradiţională era caracterizată de o puternică marcare a teritoriului, casa fiind
înconjurată atât de gard, cât şi de curte, delimitându-se, gradat, accesul celor din afară la
incintă. Aceste repere liminale dispar în cazul clădirilor cu mai multe apartamente, însă
instinctul teritorial se conservă. Noile mijloace de delimitare (uşa blocului, holul, scara,
pragul, uşa apartamentului) izolează mediul coabitării familiale stabilind, în acelaşi timp,
jurisdicţii diferite (în relaţie cu dreptul de folosire în comun a unor porţiuni interne din
zona amenajată a clădirii).

Iniţiativele individuale, precum controversatele tentative de închidere a balcoanelor,

evidenţiază aceeaşi nevoie imperioasă de claustrare, de ocrotire a teritoriului familial.14

14
Cercetătorul Mihai Dinu (Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 217.) exemplifică acest
tip de comportament şi prin manifestarea grupului familial în afara spaţiului privat: „Trăsăturile teritoriului
familial sunt perceptibile atât în modul de organizare a locuinţei, cât şi în manifestările familiei atunci când
ea se află în deplasare la munte sau la mare. E suficient să urmărim comportarea pe plajă pentru a înţelege
importanţa pe care fiecare dintre noi o acordă proprietăţii familiale fictive întemeiate pe dreptul primului

10
Compartimentarea identică a apartamentelor de un anumit tip - în funcţie de categoria de
confort - a mărit gradul de ingeniozitate al locatarilor. Astfel, se adăugau diverse structuri
modulare care modificau aspectul iniţial sau dădeau senzaţia de lărgire a spaţiului. Aceste
forme de asumare a spaţiului privat reprezentau un răspuns la compromisurile acceptate
în domeniul public.
Oraşul devine obiect al contestării, al repudierii alterităţii aglomerărilor urbane,
specifică societăţii moderne în general, dar acutizată, la noi, de impunerea stilului de
viaţă socialist. În limitele permise de sistem, apar ipostaze ale rezistenţei în faţa alienării,
în special în perioada de relativă relaxare politică de la sfârşitul anilor ’60, care defineşte
eforturile de adaptare la condiţiile urbanului românesc prin adoptarea unor concepţii şi
soluţii noi, legate de aproprierea şi extinderea spaţiului privat în termeni de confort şi
utilitate.
Memoria colectivă a oraşului conservă diverse naraţiuni despre modurile de
afirmare a individualităţii, prin crearea de breşe în mecanismul sistemului totalitar.
„Istoria blocului 35 din cartierul de vest” poate constitui o exemplificare a modului în
care funcţiona dialectica spaţiu public/spaţiu privat la nivel mental:
În anii ’70, un grup de arhitecţi tineri au conceput - în cadrul unui institut de
proiectări - planul unui bloc destinat celor care erau dispuşi să devină proprietari, plătind
anticipat costul locuinţei. Noutatea absolută consta în dispunerea apartamentului pe două
nivele, unite printr-o scară interioară. Aspectul exterior al acestui bloc (care avea, de
altfel, zece etaje) era identic cu cel al oricărui bloc din cartier. Faţada, asociată spaţiului
public, nu prezenta nici o abatere de la modelul standard. Contraponderea la limitarea
spaţiului şi a confortului, ce carcateriza apartamentele obişnuite, era marcată numai în
limitele zonei private. Interesul sporit pentru accesul la spaţiul privat lărgit s-a
transformat, în final, într-o luptă acerbă - în special la nivelul elitelor politice locale -
astfel încât, construirea blocului nu s-a mai putut contracta. Astfel de duplexuri au fost
realizate ulterior în anumite cartiere selecte ale oraşului (puţine la număr) însă, istoria
legată de blocul 35 continua şirul expectaţiilor nerealizabile, punând în evidenţă o altă

ocupant. Cea dintâi familie care soseşte în zori la plajă are, fireşte, libertatea de a se aşeza absolut oriunde
doreşte, dar prima grijă a membrilor ei este aceea de a-şi delimita şi marca un teritoriu, pe care, începând
din acel moment, îl consideră inviolabil. Următorii veniţi nu se vor aşeza niciodată în imediata vecinătate,
ci mult mai departe, distanţele dintre «proprietăţile» familiale scăzând treptat, pe măsura aglomerării plajei,
cei obligaţi să se instaleze prea aproape de alţii, se simt inoportuni […].”

11
ipostază a utopiei (prin raportare la acel moment), aceea de a trăi confortabil şi de a
experimenta intimitatea absolută într-un oraş de tip socialist, după regulile impuse de
sistem.
Tensiunea provocată, de obicei, de coexistenţa drepturilor şi obligaţiilor din
spaţiul privat, cu acelea de esenţă publică (coexistenţa contrariilor) era amplificată de
cele două modalităţi diferite de concepere a vieţii private: pe de o parte, varianta oficială,
care restricţiona interacţiunea umană în structuri de grup restrâns şi, pe de altă parte,
atitudinea defensivă a individului faţă de cadrul construit cel mai familiar, locuinţa. Una
dintre alternativele păstrării identităţii în relaţie cu ambientul existenţial construit, a fost
dedublarea eului, ajustarea comportamentelor şi a reacţiilor la variatele tipuri de stimuli
din realitatea cotidiană.
Patternurile postbelice de urbanizare din Europa de est au conţinut, cu prioritate,
forme ale concretizării strategiilor politice şi economice; influenţa politicului a condus la
accentuarea efectelor distructive ale vectorului economic în ceea ce priveşte modelarea
spaţiului citadin. La nivelul regionalizării morfologice, aceste efecte au fost vizibile atât
în planul transferului funcţional (translaţii ale funcţiilor atribuite spaţiului: de la centru
înspre periferii, între oraşe/zone, în legătură cu apariţia unor noi activităţi economice şi
desfiinţarea altora), cât şi, în planul specializării funcţionale a oraşelor (apar oraşe noi, ca
o consecinţă directă a necesităţii inserării unei industrii ce susţine zona din punct de
vedere economic). Procesul urbanizării de tip modern în România a fost marcat, în primul
rând, de industrializarea forţată (orientarea, preponderent, către dezvoltarea industriei
grele) ce a impus restructurări predominant cantitative, în detrimentul celor calitative
(care vizau optimizarea specificului local), de expansiune urbană, manifestându-se în trei
direcţii esenţiale:
„- concentrare (a populaţiei, serviciilor, instituţiilor pe o suprafaţă dată);
- deconcentrare (procesul invers);
- centralizare şi descentralizare.”15
Spaţiul morfologic al oraşelor este supus unor transformări majore, în condiţiile în
care se înmulţesc configurările arhitectonice precum clădirile şi atelierele uzinelor,
fabricilor, sediile diverselor întreprinderi sau ale altor instituţii de acest gen. În special
15
I. Bădescu, N. Radu, De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 51.

12
oraşele noi poartă amprenta unei concepţii orientate în direcţia utilizării la maxim a
spaţiului, în timp ce proprietăţile de ordin estetic sunt colaterale. Exploatarea agresivă a
ambientului a fost conectată şi creşterii rapide a numărului de populaţie în zonele urbane.
Acest excedent, provenit în mare parte din mediul rural, care trebuia să acopere necesarul
forţei de muncă din principalele sectoare economice a fost direcţionat în zonele periferice
ale marilor oraşe, intensificând fenomenul suburbanizării (underurbanization).
Descentralizarea ariilor centrale ale oraşului a fost dublată de plasarea zonelor
rezidenţiale, de domiciliu, în proximitatea celor industriale, prin construirea cartierelor
muncitoreşti. Acestea reprezentau o soluţie facilă pentru rezolvarea relativă a
necesităţilor legate de spaţiul de locuit, în condiţiile insuficientei dezvoltări a
infrastructurii urbane.
După 1989, economia ţărilor din Europa de est s-a confruntat cu una dintre cele
mai profunde conversii de structură: trecerea de la formele socialiste la formele
capitaliste, consecinţele fiind vizibile la nivelul mai multor registre ale ambientului
construit. Un prim aspect este corelat sistării procesului de construire intensivă, în stilul
promovat de ideologiile comuniste (blocuri turnate în beton glisat sau prefabricate a căror
ridicare necesita un timp extrem de scurt, stabilimente sociale, culturale, complexe
industriale etc.). Multe dintre clădirile începute în epoca comunistă au rămas până în
prezent în stadiul de stagnare, mediatizatele „circuri ale foamei” fiind un exemplu în
acest sens. Imaginea structurilor dezafectate continuă să fie vehiculată atât în contexte
formale (presă scrisă, televiziune, etc.), cât şi în contexte informale, şi a devenit unul
dintre cele mai productive simboluri ale perioadei totalitare în ceea ce priveşte
semnificaţiile conferite. Semantismul metaforei „circuri ale foamei” şi-ar putea avea
referentul în legenda contemporană construită în jurul zvonurilor care circulau subteran
despre utilitatea acestor clădiri. Contrazicând destinaţia atribuită oficial (aceea de centre
comerciale), în variantele informale se credea că acestea vor deveni hale imense în care
populaţia va fi adunată să mănânce în comun („la cazan”), după un plan de raţionalizare
la maximum a hranei. Aspectul inestetic pe care mastodonţii îl imprimă atât peisajului
citadin al capitalei, cât şi al altor centre urbane, menţine active, în planul memoriei
colective, forme proteice, difuze de exprimare a creativităţii specifice mediului urban, în
legătură cu starea de frustrare resimţită în anii comunismului. În acelaşi mod, contactul

13
vizual cu peisajul construit al oraşelor monoindustriale, marcate de falimentul economic
şi depopulate în mare parte (în procesul dezindustrializării), funcţionează ca un gate-
keeper16, ca o mărturie a trecutului şi o confirmare a stării de tranziţie din prezent.
Configurările morfologice ale oraşelor reflectă simbolic acumulările secvenţelor
obiective ale timpului fizic şi facilitează interferenţa fluxurilor temporale subiective.
Printr-un mecanism al determinărilor cauzale, experienţele diferitelor generaţii converg,
la nivelul unui tip de raport care pune în relaţie simultaneitatea conştientizării
evenimentelor din contemporaneitate cu succesiunea , determinantă pentru formarea în
sincronie a modelelor mentale. Cadrul fizic al oraşului „are un caracter de permanenţă
care permite citirea istoriei «în secţiune» şi este, în momentul actual, un canal unic de
comunicare între prezent şi trecut, ca şi de condiţionare a prezentului asupra viitorului.”17
La rearanjarea (în sens negativ) a spaţiului urban actual au contribuit şi strategiile
individuale de supravieţuire, apărute în condiţiile abandonării vechiului sistem economic,
ca o modalitate de adaptare la varianta capitalistă (economia de piaţă). Comerţul la scară
redusă, practicat de cei cu spirit întreprinzător, în aer liber (la tarabe), sau în
amplasamente de tipul chioşcurilor, a avut drept consecinţă crearea unor decupaje vizuale
din care se evidenţiază aspectul de bazar sau talcioc. Din cauza vidului de autoritate, dar
şi a lipsei unei concepţii arhitecturale unitare, atributele zonei de periferie s-au extins şi în
zonele centrale, rămase neprotejate. O dată cu deplasarea acestor caracteristici s-a
modificat şi structura spaţiului social, s-au diversificat formele de interrelaţionare şi
comunicare între indivizi şi între grupuri.
Specific mai ales ţărilor din est, turismul practicat în scop comercial (răspândit cu
precădere în centrele urbane) a amplificat nu numai varietatea patternurilor legate de
practicile şi comportamentele asociate schimbului şi consumului, ci şi dinamica
raporturilor interumane. Fără a avea un caracter de stabilitate, suprafeţele amenajate la
marginea oraşelor, în suburbii, pentru desfăşurarea acestui tip de comerţ (de cele mai
multe ori delimitate în funcţie de naţionalitatea comercianţilor) au devenit locuri în care
circulaţia valorilor materiale, a produselor specifice, este dublată de circulaţia valorilor
morale şi culturale, agenţii acestor schimburi fiind, pe de o parte „turiştii”, comercianţi

16
Mihai Dinu, op. cit., p. 60.
17
Leonardo Benevolo, Oraşul în istoria Europei, Polirom, Iaşi, 2003, p. 9.

14
(trader-tourists)18 şi, pe de altă parte, cumpărătorii, rezidenţi ai oraşelor. În alte cazuri,
inserarea unor astfel de forme, similare modalităţilor primare de practicare a negustoriei,
se dezvoltă şi manifestă tendinţe de permanentizare, având un impact mai puternic asupra
cadrului fizic construit. Din această categorie fac parte iniţiativele provenite din zona
asiatică şi cea orientală. Spaţiile comerciale, magazinele construite de întreprinzătorii
străini pun în evidenţă, de cele mai multe ori, simboluri culturale ale ţărilor de origine
(arhitectura caracteristică, denumiri în limba proprie etc.). Datorită acestei funcţii de
mediere a contactului dintre spaţii culturale diferite, fenomenul nu poate fi conotat
negativ în întregime.
În sens opus omogenizării din perioada comunistă, configurarea actuală a
geografiei urbane este marcată de pluralitatea simbolurilor şi de ritmul rapid al
introducerii proprietăţilor modernităţii, complicând sistemele de semnificare ale oraşului.
Restructurarea cadrului fizic construit s-a produs prin diminuarea elementelor de
identitate spaţială şi estomparea diferenţierilor locale, în evoluţia către oraşul global (the
global city). Când introducerea stilurilor arhitecturale moderne nu s-a realizat prin
adaptarea la modelele tradiţionale sau la cele deja sedimentate şi valorizate de un anumit
tip de ambient, rezultatul este un gen de hibridare incompatibilă cu asocierile culturale şi
semnele vizuale preexistente. Progresiv, oraşul polarizează forţele economice translocale,
în timp ce implicarea politicilor locale în organizarea spaţială scade. În acelaşi sens,
tendinţa de reproducere alertă a proprietăţilor de ordin cantitativ, apărută ca urmare a
satisfacerii necesităţilor societăţii de consum, a afectat planificarea raţională a
configurărilor fizice ale oraşului şi, implicit, coerenţa proiectelor. Pe de altă parte, o dată
cu transplantarea unor modele economice considerate funcţionale, este împrumutată şi

18
Yulian Konstantinov, Patterns of Reinterpretation: Trader-Tourism in the Balkans (Bulgaria) as a
Picaresque Metaphorical Enactement of Post-Totalitarianism, în “American Ethnologist”, 23 (4), 1996,
p.762.
„[…] cei care călătoresc peste graniţe şi folosesc excursii organizate pentru a face comerţ între ţări. Astfel
de comercianţi cumpără şi vând bunuri de obicei în pieţe amplasate în aer liber, transportându-şi marfa pe
cont propriu, ca bunuri personale. Această mişcare migratorie este în general absentă din evaluările şi
rapoartele economice referitoare la situaţia ţării deşi este considerabilă şi reprezintă expresia proceselor
tranziţionale în întregul fost Bloc-Sovietic, meritând o atenţei serioasă” [trad. ns.].
“[…] travelers across borders who use guided coach tours to trade between countries. Such traders buy and
sell goods, usually at open-air markets, having individually carried their merchandise as personal
belongings. This migratory movement is generally absent from economic assessments and reports on the
situation in the country although its proportions are considerable and its expression of the reality of the
transitional processes in the whole former Soviet-Bloc diserves serious attention.”

15
maniera de concepere a formelor construite, evidenţiind linii distincte care distonează cu
aranjamentele originare şi imprimă un anumit grad de stereotipare. În acest mod,
răspândirea restaurantelor de tip Mc Donald’s în Europa a condus nu numai la crearea
unui nou regim de implicare a factorului economic la nivelul comunităţilor (datorită
marketingului local specific), sau la preluarea unor strategii privitoare la resursele umane,
ci a impus o flexibilitate a simbolisticii adaptării la experienţa ambientală. Oriunde s-a
optat pentru introducerea acestei mărci recunoscute, a fost acceptată, convenţional, şi
amenajarea spaţială standardizată (acelaşi gen de construcţie, aceleaşi culori şi semne
grafice, aceleaşi sloganuri inscripţionate) astfel încât, în oraşe din diverse părţi ale lumii,
zonele în care există un astfel de restaurant evocă imagini foarte asemănătoare.
Cultura reprezintă un alt mijloc puternic de exercitare a controlului asupra
oraşelor, acţionând atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ, printr-o dublă determinare:
- ca sursă de imagini evocatoare şi de referenţiale la nivelul memoriei colective,
delimitează locuri specifice prin funcţia deţinută în repartizarea identităţii spaţiale;
- ca sursă de teme şi motive arhitecturale care orientează strategiile dezvoltării urbane,
fundamentate pe conservarea elementelor istorice sau a celor de tradiţie locală.
La nivelul societăţii contemporane, logica culturală menită să remodeleze forma
şi funcţionalitatea oraşelor este adaptată unor însuşiri specifice:
- mobilitatea şi diversitatea celor care devin beneficiarii, utilizatorii cadrului fizic
construit;
- creşterea consumului de cultură (în sens larg - artă, modă, muzică, turism, etc.);
- tendinţele capitaliste de transformare a produselor şi actelor culturale în mărfuri
destinate consumului.
Estetizarea şi administrarea diversităţii, prin crearea simbolurilor şi producerea
spaţiului, stabilirea raportului dintre oraş, ca dat concret şi configurarea sa la nivelul
imaginilor considerate reprezentative şi productive (în sensul profitului) pe plan naţional
şi global, revin instituţiilor şi agenţilor implicaţi în rentabilizarea economiei simbolice
(symbolic economy): „Construirea unui oraş depinde de modul în care oamenii combină
factorii economici tradiţionali, ca proprietatea, munca şi capitalul. Dar depinde, de
asemenea, şi de modul în care manipulează limbajele simbolice ale excluderii şi
legitimării. Imaginea şi percepţia afectivă asupra oraşelor reflectă deciziile în legătură cu

16
ce şi cine ar trebui sau nu ar trebui să fie vizibil, în termeni de ordine şi dezordine şi în
ceea ce priveşte folosirea puterii estetice. În acest sens primar, oraşul a avut întotdeauna o
economie simbolică. […] economia simbolică este mai mult decât suma serviciilor pe
care le furnizează. Economia simbolică unifică practicile materiale legate de finanţe,
muncă, artă, spectacol şi design”19[trad. ns.].
Urmare a diminuării influenţei factorilor de ordin politic şi economic, se resimte o
democratizare a spaţiului public, care permite nu numai pătrunderea elementelor
inovatoare, proliferarea diversităţii sau chiar apariţia cosmopolitismului, ci şi accesul
liber al mai multor categorii sociale care au acum dreptul să ocupe anumite zone şi să
definească imaginea oraşului. Acelaşi spaţiu public absoarbe simboluri şi practici
culturale variate, ca rezultat al producerii interrelaţionate a modelelor prin care diferite

19
Sharon Zukin, Whose culture? Whose city?, în The Cultures of Cities, Blackwell, Cambridge, 1995, pp.
7-9.
“Building a city depends on how people combine the traditional economic factors of land, labor, and
capital. But it also depends on how they manipulate symbolic languages of exclusion and entitlement. The
look and feel of cities reflect decisions about what and who should be visible and what should not, on
concepts of order and disorder, and on uses of aesthetic power. In this primal sense, the city has always had
a symbolic economy. […] the symbolic economy is more than just the sum of the services it provides. The
symbolic economy unifies material practices of finance, labor, art, performance and design.”

17
grupuri reuşesc să impună o anumită direcţie 20 în modul de vizualizare a propriilor
concepţii despre mediul urban.
Calitatea ansamblurilor culturale de a furniza, permanent, patternuri coerente şi
consistente este exploatată în sensul prezentării acestora sub o formă destinată
consumului şi obţinerii beneficiilor de ordin financiar. În acest scop, imaginile subiective
promovate de economia simbolică furnizează o parte din noile interpretări date oraşelor
moderne, evidenţiind anumite caracteristici ale acestora şi estompându-le pe altele. Dubla
funcţionalitate a demersurilor din această categorie - pe de o parte învestirea spaţiului
public (prin obiectele şi obiectivele sale culturale) cu valoare materială şi, pe de altă
parte, valorificarea aspectelor estetice ale acestor „produse”21 destinate publicului larg,
este activată ca o consecinţă a două sisteme de producţie care îşi aduc contribuţia la
susţinerea oraşului din punct de vedere economic:
- reamenajarea sau construirea spaţiului prin infuzia de capital (investiţii) şi de sensuri
culturale;
- configurarea de noi simboluri care, pe lângă faptul că răspund unor necesităţi
comerciale, presupun şi un alt limbaj al identităţii sociale.

În sens pozitiv, iniţiativele din cadrul economiei simbolice pun în circuit şi

integrează culturii publice22, prin mijloace adaptate strategiilor de marketing, valori

20
Toby Miller, Alec Mc Houl, Popular Culture and Everyday Life, SAGE Publications, London. Thousand
Oaks. New Delhi, 1998, p. 14.
Participarea colectivă sau individuală la forme culturale acceptate şi preluate atât de majoritate (majority
cultures), cât şi de minoritate (minority cultures), validate oficial şi/sau informal marchează o dinamică a
proceselor prin care acestea câştigă sau pierd din autoritate. În acest sens, pot fi delimitate forme culturale
dominante, reminiscente şi emergente (dominant, residual and emergent cultural forms):
„Hegemonia implică o dispută a semnificaţiilor, permiţând grupurilor dominante să câştige consensul
popular, făcându-l să pară normal şi natural. Culturile reminescente cuprind semnificaţii şi practici vechi,
care nu mai sunt dominante, dar sunt încă influente. Practicile culturale emergente sunt fie propagate de o
nouă clasă, fie încorporate de cea dominantă, ca parte a hegemoniei.” [trad. ns.]
“Hegemony involves a contest of meanings, allowing dominant groups to gain popular assent by making it
appear normal and natural. Residual cultures comprise old meanings and practices, no longer dominant but
still influential. Emergent cultural practices are either propagated by a new class or incorporated by the
dominant, as part of hegemony.”
21
F.W. Hang, Critique of Commodity Aesthetics: Appearance, Sexuality and Advertising in Capitalist
Society, Polity Press, Cambridge, 1986, p. 35.
„Termenul «estetica produselor» acoperă distincţia dintre ceea ce promit acestea (plăcere) şi ceea ce le
animează (profit).” [trad.ns.]
“The term «commodity aesthetics» covers the division between what commodities promise (pleasure) and
what animates them (profit).”
22
Sharon Zukin, op. cit., pp. 10-11.

18
culturale reprezentative pentru o comunitate sau pentru o naţiune. Crearea de spaţii
adecvate (muzee, biblioteci, case memoriale etc.), destinate popularizării acestor valori,
delimitează, în aria de cuprindere a oraşului, locuri ale delectării vizuale şi spirituale,
locuri de atracţie turistică ce permit nu numai accesul elitelor, ci şi accesul publicului
larg. Implicit, sunt puse în aplicare scheme ale revitalizării (gentrification)23 moştenirii
culturale ale oraşului care, prin aceste revalorizări acumulează elementele necesare
conservării identităţii colective: „[…] conservarea patrimoniului material este necesară
pentru a nu se pierde o sumă de valori care n-ar mai fi accesibilă altfel: identitatea
locurilor în care trăim, stabilitatea care dă sens şi relief diferitelor experienţe ale fiecărei
generaţii, permanenţa unui «centru» care să nu se schimbe la fel de repede ca periferia şi
unde putem depozita şi pune laolaltă o parte din amintiri; prea grele pentru a fi purtate de
fiecare individ în parte […]. Necesitatea vitală de a remedia această separare de mediul
ambiental, mult mai puternică decât un simplu interes «cultural», este cea care generează
exigenţa modernă de a conserva peisajele de piatră formate în vremurile trecute. În aceste
decoruri fragile, vulnerabile la tehnologia modernă, dar conservabile tocmai prin
potenţialul acestei tehnologii stă echilibrul dintre memoria individuală şi cea colectivă.”24
Organizarea sistematică a unor evenimente culturale (festivaluri, sărbători
populare, târguri, expoziţii) inversează, fie şi numai pentru o perioadă limitată, polii de
putere la nivelul spaţiului citadin. Aceste secvenţe temporale în care se afirmă controlul
factorului cultural transferă centrului sau periferiilor o altă configuraţie simbolică, şi pun

„Vorbesc, în primul rând, de cultură publică ca de un proces al negocierii imaginilor care sunt acceptate de
un număr mare de indivizi. […] De asemenea, consider cultura publică un produs al construcţiei sociale la
un micronivel. Este produsă de multiplele întâlniri sociale care alcătuiesc viaţa cotidiană pe străzi, în
magazine şi parcuri-spaţiile în care experimentăm viaţa publică în oraşe. Dreptul de a ne afla în aceste
spaţii, de a le folosi în anumite moduri, de a le conferi propriile sensuri şi pe cele ale comunităţii din care
facem parte-de a le revendica ca fiind ale noastre şi de a fi, în schimb, revendicaţi de ele, alcătuiesc o
cultură publică în permanentă schimbare” [trad. ns.].
“I am speaking, first, of public culture as a process of negotiating images that are accepted by large
numbers of people. […] I also see public culture as socially constructed on the microlevel. It is produced by
the many social encounters that make up daily life in the streets, shops and parks-the spaces in which we
experience public life in cities. The right to be in these spaces, to use them in certain ways, to invest them
with a sense of ourselves and our communities-to claim them as ours and to be claimed in turn by them-
make up a constantly changing public culture.”
23
Ibidem, p. 39.
„[…] conservarea istoriei şi alte strategii culturale menite să sporească atracţia vizuală a spaţiilor urbane,
dezvoltate ca tendinţe majore” [trad. ns.].
“[…]historic preservation, and other cultural strategies to enhance the visual appeal of urban spaces
developed as major trends.”
24
Leonardo Benevolo, op.cit., p. 10.

19
în evidenţă practici şi comportamente ce reprezintă forme de contestare (the contested
city25) ale oraşului modern.
Experienţa ambientală în cadrul spaţiului urban românesc se concretizează şi
printr-o tradiţie în ceea ce priveşte practicile culturale aferente instituirii şi utilizării unor
locuri vegetale, de tipul grădinilor publice sau al parcurilor, decupaje la nivelul
aglomerărilor urbane. Indiferent de stilul arhitectural şi de modalităţile de etalare,
ordonare a vegetalului, impuse de un anumit context istoric sau de tendinţele culturale,
aceste spaţii şi-au păstrat permisivitatea şi proprietatea originară referitoare la dreptul de
folosire în comun.
În timp, funcţiile26 atribuite acestor colţuri de natură au fost diverse, de la cea pur
estetică, a „uzajului contemplativ”, până la cea de agrement, sau chiar de consum
(parcurile, în special, pot deveni locuri în care se practică activităţi comerciale, fiind
dotate cu amplasamentele necesare: chioşcuri, terase, estrade pentru desfăşurarea
concertelor, obiecte pentru joacă etc.). Frecventarea locurilor publice de acest gen s-a
intensificat, o dată cu micşorarea numărului de grădini particulare (ca o consecinţă a
apariţiei locuinţelor de tip apartament la bloc), rezidenţii oraşelor redescoperindu-le ca
„heterotopii”27, zone de evadare din peisajul tern al cotidianului.
Spre deosebire de grădinile publice, mai restrictive în acest sens, compatibilitatea
parcurilor cu activităţile caracteristice de loisir, a fost exploatată în direcţia transformării
lor în decoruri pentru derularea unor evenimente culturale (reprezentaţii teatrale, proiecţii
de filme, concerte, etc.) care, translatate din spaţiile convenţionale (cinematografe, teatre,
săli de spectacole) devin accesibile unei audienţe mult mai numeroase. Fiind spaţii
deschise atât experienţelor individuale, cât şi experienţelor împărtăşite, aceste locuri
publice au permis dezvoltarea formelor de sociabilitate, a informalităţii la nivelul
25
Setha M. Low, The Anthropology of Cities: Imagining and Theorizing the City, în “Annual Review of
Anthropology”, 25, p. 391.
26
Dolores Toma, Despre grădini şi modurile lor de folosire, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 131.
„Să reţinem […] alături de folosirea întru prefacere colectivă, şi pe aceea care afecta astfel de spaţii
manifestărilor publice (întruniri, parade militare, exerciţii cu asistenţă, desfăşurări de forţe, solemnităţi
diverse). […] Astfel de locuri aveau nu numai o utilizare publică, dar chiar o funcţie de coagulare civică, de
afirmare a coeziunii sociale şi naţionale. […] în tot cursul secolului al XIX lea dimensiunea colectivă,
festivă, sacră a folosirii spaţiilor naturale din ţesătura urbană sau din afara ei a prevalat asupra dimensiunii
individuale, contemplative, estetice.”
27
Ibidem, pp. 28-29.
„Heterotopia desemnează un spaţiu real, dar diferit de toate cele reale, cuprins în reţeaua lor compactă şi
totodată diferit de ea, cum sunt muzeul, teatrul, biserica şi altele. O enclavă în care, aflându-te, ai acces la o
altă dimensiune, la o altă lume.”

20
grupurilor temporare28 şi integrarea unor practici specifice mediului privat. Disocierea de
obişnuinţe şi prejudecăţile tradiţionale s-a produs mai uşor în cazul unui ritual de esenţă
culturală, cu implicaţii sociale, actul alimentar, îndeosebi consumarea hranei, care, alienat
de contextul său originar, reţine numai valenţele pragmatice. Aceste forme de alteritate
pot constitui, într-un alt registru, faze incipiente pentru apariţia de noi ritualuri publice.
Este comună, de asemenea, imaginea parcurilor devenite adăposturi provizorii. Porţiuni
din aria de cuprindere a acestora sunt adesea revendicate de cei care, rămaşi fără
mijloacele de subzistenţă, sunt marginalizaţi şi excluşi din comunitate, dar beneficiază de
atitudinea consensuală de toleranţă faţă de prezenţa constantă într-un spaţiu destinat
utilizării colective. Una dintre consecinţele acestei transplantări este adaptarea
comportamentelor specifice locuirii unui spaţiu domestic şi acutizarea instinctului
teritorial (zonele abuziv ocupate sunt delimitate prin marcaje improvizate care au rolul de
îngrădire, de interzicere a accesului celorlalţi).
Democratizarea spaţiului public a fost însoţită, şi în România, de o „privatizare”
(în sensul dreptului de a interveni asupra cadrului fizic, de a decide modificările aduse
acestuia, de a-l folosi în scopuri personale) excesivă şi abuzivă prin care iese de sub
incidenţa unor reglementări mai stricte care îl protejau. Diversificarea strategiilor de
administrare la nivelul economiei simbolice în urban, a condus la accentuarea stratificării
valorice, astfel încât, nu tot ceea ce etalează spaţiul public corespunde motivelor de bază
ale identităţii locale, sau are reprezentativitate din punct de vedere cultural. O dată cu
diminuarea subvenţionării de către stat a instituţiilor care facilitau consumul de bunuri
culturale în urban, capitalul provenit din zona privată (a iniţiativelor particulare) a
constituit una dintre soluţiile de reabilitare şi rentabilizare. Trebuie evidenţiat că, nu
întotdeauna încercările de câştigare a adeziunii colective prin noile orientări în ceea ce
priveşte gustul şi educaţia estetică marchează influenţe pozitive. Când accentul este pus,
în întregime, pe obţinerea profitului, cultura publică, cooptată şi reordonată şi, în final,
asimilată este prezentată şi redistribuită către rezidenţii oraşelor sub forma culturii

28
Studiul de caz efectuat într-un parc din centrul oraşului Ploieşti a relevat evoluţia unor astfel de grupuri
temporare către un anumit grad de coeziune şi durabilitate în timp, confirmată de periodicitatea reunirilor
(grupurile de joacă, grupul pensionarilor - din acelaşi bloc, aflat în apropierea parcului-, grupul
microbiştilor, grupul şahiştilor şi al „chibiţilor”, grupul valutiştilor; întâlnirile sistematice ale grupurilor de
şahişti au determinat administraţia domeniului public să doteze parcul cu mese construite special, care au
încrustate, sub formă de mozaic, tablele de şah).

21
comerciale (cultura de consum). Prin estomparea diferenţelor se resimte lipsa unui model
compensatoriu, a unei variante care să contrabalanseze pierderea autenticităţii.
În prezent, dezvoltarea modelului estetic de producere a spaţiului urban este
rezultatul unei competiţii pentru revendicarea hegemoniei culturale şi impunerea
punctelor de vedere, în care stabilirea competenţelor nu presupune numai o scală a
valorilor spirituale, ci şi una a raţiunilor economice dictate de capitalismul modern.
Zonele oraşului în care strategiile economiei simbolice afirmă primatul obţinerii de
beneficii materiale, pun în evidenţă aspectul cosmetizat al cadrului fizic, pregătit să facă
reclamă divertismentului facil, în timp ce reprezentările artei genuine sau medierea
coordonatelor tradiţiei şi istoriei locale sunt perceptibile în plan secund. Oraşul
supravieţuieşte economic, în anumite cazuri, şi prin opţiuni radicale, prin care este
soluţionată disputa având ca obiect dreptul de utilizare şi exploatare profitabilă a spaţiului
public; astfel sunt iniţiate şi variantele de schimbare a locaţiilor, funcţia culturală fiind
convertită în una comercială (transformarea cinematografelor sau a sălilor de teatru în
baruri şi discoteci a devenit un fenomen comun).
Într-un alt regim al cauzalităţii, schimbarea intervenită în formele de
conceptualizare a culturii, de la valorificarea sa ca mijloc al dominării ideologice a
oraşului, către folosirea ca instrument de revendicare a controlului şi autorităţii asupra
spaţiului fizic, a permis subculturii 29 să înainteze dinspre zonele de periferie, către
segmentele centrale. Societatea modernă devine din ce în ce mai permisivă la nivelul
formelor de manifestare ale raporturilor interpersonale. Facilitată de sistemele
comunicării în masă, intensificarea interacţiunii umane permite infiltrarea unor tactici30
29
Toby Miller, Alec Mc Houl, op. cit., pp. 14-15.
„Subcultura semnifică un spaţiu situat sub cultură, simultan opus acestuia, derivat din acesta şi furnizând
informaţii formelor de viaţă dominante, guvernamentale, comerciale, organizate birocratic. […] Ipoteza
funcţională este că grupurile subordonate adoptă şi adaptează semne şi obiecte ale culturii dominante,
reorganizându-le în scopul producerii de noi sensuri. Consumul devine epicentrul subculturilor şi, de
asemenea, paradoxal, le inversează statutul, ca grupuri de consumatori.” [trad.ns.]
“Subculture signifies a space under culture, simultaneously opposed to, derivative of, and informing the
official, dominant, governmental, commercial, bureaucratically organized forms of life. […] The working
assumption is that subordinate groups adopt and adapt signs and objects of the dominant culture,
reorganizing them to manufacture new meanings. Consumption becomes the epicentre of subcultures; and
if also, paradoxically, reverses their status as groups of consumers.”
30
Michel de Certeau, op. cit.
Michel de Certeau face distincţia între strategii şi tactici, la nivelul practicilor cotidiene. În concepţia sa,
strategiile sunt rezultante ale exercitării voinţei şi puterii (care pot fi reprezentate de un oraş, o instituţie
ştiinţifică, o întreprindere, etc.) în scopul generării de interrelaţii bine organizate. Pe de altă parte, tacticile
aparţin entităţilor care, neavând destulă putere, nu pot controla un loc specific.

22
prin care grupurile subordonate şi indivizii clasificaţi ca outsideri tind să-şi afirme
identitatea folosindu-se de modalităţile de exprimare creativă specifice. În special clişeele
tematice (discriminarea spaţială, alienarea, diferenţierea, însingurarea, dezrădăcinarea,
lipsa autonomiei şi controlului) ale formelor de contestare a oraşului, de repudiere a
mecanismelor de excludere pe care acesta le menţine funcţionale, sunt valorificate de
către „producătorii” lor ca scheme ale legitimării culturale dar, ieşite din zona
marginalităţii, rupte de context, acestea sunt decodate superficial sau parţial şi devin doar
stiluri „la modă”. Cadrul fizic construit al urbanului actual pune în evidenţă şi semne
marcate simbolic care exprimă, pe de o parte, încercările individuale de ieşire de sub
autoritatea publică, de circumscriere a teritoriului personal, automatisme ale afirmării
identităţii de sine, de adaptare la modalităţile de locuire în masă şi, pe de altă parte,
semne care formulează, în planul semnificaţiilor, dreptul de posesiune colectivă al
anumitor grupuri asupra unor zone din spaţiul existenţial.
În categoria însemnelor exterioare, ce funcţionează ca embleme de protecţie sau
marcaje ale identificării şi identizării, pot fi încadrate demonstraţiile de creativitate
precum picturile murale sau mărcile grafice de tip graffiti, a căror prezenţă insistentă pe
zidurile clădirilor din oraşele româneşti a fost facilitată de acordul tacit al organismelor
însărcinate cu administrarea domeniului public. În plus, după 1989, inscripţionărilor nu li
s-a mai atribuit exclusiv un caracter subversiv şi nu au mai fost considerate modalităţi de
subminare a politicii statului (o analiză separată ar merita mesajele scrise cu vopsea pe
gardurile sau zidurile care împrejmuiau diverse clădiri în zilele premergătoare
evenimentelor din 1989 şi în timpul desfăşurării acestora, unele dintre ele fiind încă
vizibile). Spre deosebire de procedeele autohtone, tehnicile prin intermediul cărora
rezidenţii oraşelor încearcă să conserve, pentru a fi rememorate, istoriile vieţii cotidiene
ale ultimului deceniu, sunt mai sofisticate, majoritatea fiind importate din spaţiile
occidentale, în care astfel de practici aveau deja tradiţie.
O prospecţie efectuată în principalele cartiere ale oraşului Ploieşti (situate în
zonele de sud, nord şi vest) care nu a avut, însă, ca obiectiv o analiză iconografică, a
permis identificarea a două versiuni recurente ale desenelor realizate pe suprafeţe
neconvenţionale.

23
 Mai rar întâlnite decât graffiti, picturile murale sunt forme mai elaborate ca
întindere (uneori se desfăşoară pe întregul perete al unei clădiri) şi ca tematică. Pot fi
reprezentări explicite ale unor scene din viaţa urbană (instantanee ale cartierului,
povestirea în imagini a unui eveniment petrecut în realitate, care a avut impact asupra
comunităţii rezidente), reproduceri în manieră kitsch a unor capodopere ale artei
universale („Mona Lisa”, „Cina cea de taină”), compoziţii care imită stiluri celebre
(Salvador Dali sau Picasso), redarea unor secvenţe din filmele SF sau a personajelor din
benzile desenate. Funcţia atribuită de realizator este, în primul rând, una estetică,
dominantă fiind dorinţa de înfrumuseţare a peisajului tern din proximitatea
conglomeratului de blocuri. Accentul se pune pe minuţiozitatea evidenţierii detaliilor dar,
în cele mai multe cazuri, efectul nu este cel scontat. Practicarea acestei forme de
amatorism conduce, totuşi, la formarea unor „stiluri” personale, astfel încât, desenele
anumitor creatori sunt recunoscute - local - şi în lipsa unei semnături. Este vizibilă, de
asemenea, concurenţa, lupta pentru aprecierea colectivă şi supremaţia într-un cartier sau
măcar într-o anumită zonă a cartierului.
Proliferarea genului graffiti31 - caracterizat de un grad mai mare de abstractizare
şi, uneori, de codificarea mesajului - a avut drept rezultat diversificarea ipostazelor de
producere. Printre cele mai frecvente au fost identificate: - semnătura sau pseudonimul,
exersate în mai multe variante, până la stilizare, modalitate de afirmare a identităţii
personale a „artistului”, de ieşire din anonimat pe cont propriu (nesolicitând o contribuţie
imaginativă majoră, cunoştinţe minime de compoziţie sau creativitate în ceea ce priveşte
alcătuirea unui slogan, acest format atrage atenţia trecătorilor în special prin combinaţia
de culori, prin plasarea centrală pe suprafaţa aleasă şi prin dimensiunile mari ale
caracterelor ornamentate);

31
Alan Dundes, Here I Sit. A Study of American Latrinalia, în Analytic Essays in Folklore, Mouton, The
Hague, Paris, 1975, p. 178.
Am preferat folosirea termenului „graffiti” în accepţiunea oferită de Alan Dundes (care face distincţia între
tradiţional şi nontradiţional, „graffiti” şi „latrinalia”) pentru a diferenţia configurările bazate numai pe
imagine, de cele în care predomină inscripţionarea unui mesaj:
„Termenul graffiti este prea vag în sensul că include toate tipurile de inscripţii şi mărci plasate pe ziduri.
[…] Evident, o singură apariţie poate deveni tradiţională cu timpul dar majoritatea desenelor
nontradiţionale de tip graffiti sunt prea localizate pentru a se răspândi uşor. Pentru inscripţiile tradiţionale
propun termenul latrinalia.”
“The term graffiti is too broad in that it includes all kinds of inscriptions and marks placed on walls. […]
Obviously, a one-time occurrence may become traditional in time, but the vast majority of the
nontraditional graffiti are much too localized to diffuse easily.” .

24
- mesajele simple sau însoţite de schiţe şi compoziţii care au rolul de a ilustra, într-un
mod cât mai sugestiv (prin formă, culoare, dimensiune), semnificaţia cuvintelor. În ceea
ce priveşte conţinutul enunţurilor32, predomină cele licenţioase, de tipul înjurăturilor
(scrise şi în limba engleză), expresie a nevoii de defulare, făcută public în modul agresiv
caracteristic în special acelui segment de populaţie tânără care resimte marginalizarea ca
pe un stigmat, ca pe un fapt definitiv al existenţei.
Alte versiuni potenţează obsesiile sociale legate de accesul la vârful piramidei şi,
implicit, la zonele centrale ale oraşului33 (imaginarul colectiv stabileşte corespondenţe
între plasarea în spaţiul fizic al oraşului şi plasarea la nivelul spaţiului social al acestuia).
Mesajele din această categorie nu au, de obicei, semnătură (fapt care nu se poate
interpreta, totuşi, prin neasumarea responsabilităţii), fiind concepute ca o formă de
comunicare cu exteriorul, prin intermediul căreia autorul se face exponentul aspiraţiilor
colective34;

32
În urma unei anchete de teren care s-a desfăşurat în cartierele oraşului Craiova, cercetătorul Nicolae
Panea (Nicolae Panea, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Editura Cartea Românească, p. 224) a
identificat trei componente la nivelul semnificaţiilor: „ […] desenele murale pot fi văzute ca unităţi narative
cu o încărcătură psiho-simbolică redutabilă, unităţi narative al căror mesaj este în general acelaşi, şi poate fi
descompus, aproape invariabil, în următoarele componente:
- nevoia de teritorializare, ca formă de solidarizare şi construcţie a identităţii colective,
- sportul, în special fotbalul, ca formă a cristalizării ideii de valoare eroică, necesară tot creării imaginii
identitare şi, implicit, sportivul ca succedaneu contemporan al eroului tradiţional,
- erotismul şi violenţa, înţelese, pe de o parte, ca reacţie la viaţa uniformă şi frustrantă, iar, pe de altă parte,
ca valori induse de specia care a înlocuit basmul, desenul animat şi benzile desenate, în educaţia autorilor
desenelor murale”.
33
Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Compania, 2003, p. 15.
Realizând un studiu al mahalalelor bucureştene (reprezentative pentru conceptul de periferie şi pentru
comportamentul periferic), Adrian Majuru observă:
„Pe bulevardele mari care străbat cartierele de astăzi predomină locuitori mai bine plasaţi social decât cei
din blocurile ridicate pe străduţele înghesuite care compun cartierul. Deşi e vorba de un fapt care ţine mai
degrabă de imaginarul colectiv, această structură socio-profesională se menţine prin simpla dorinţă a celui
marginal de a parveni (măcar) pe uliţa centrală, mai bine plasată, ceea ce presupune şi obţinerea unui alt
statut în cartier.”
34
Zona de vest este considerată una dintre zonele de periferie ale oraşului Ploieşti, nu numai prin situarea
geografică, ci şi prin lipsa de calitate a ambientului arhitectural (aspectul exterior dezolant al blocurilor cu
mai mult de patru etaje este completat de excluderea factorului estetic din proiectul iniţial, tipizarea fiind
rezultatul opţiunii pentru folosirea maximă a spaţiului; în acest scop s-au prevăzut şi foarte puţine spaţii
verzi sau alei, iar distanţele între clădiri sunt imperceptibile în anumite cazuri). Faptul că apartamentele au
preţurile cele mai scăzute pe piaţa imobiliară a influenţat alcătuirea structurii socio-profesionale care, în
prezent, este extrem de heteroclită. Folosită cu ironie de locuitorii din celelalte zone ale oraşului şi cu o
autoironie amară de rezidenţii cartierelor înfiinţate înainte de 1989 în acest perimetru, formularea
metaforică „vestul sălbatic” face aluzie, în mod sugestiv, la asocierile pe care le fac atât outsiderii, cât şi
insiderii (dezordine, insecuritate, rabat de la confort, îndepărtarea de „lumea civilizată”) atunci când îi
evocă imaginea. Cartierul Malu Roşu este partea cea mai tenebroasă a zonei de vest a oraşului, un fel de
periferie a periferiei, în care limitele toleranţei faţă de actele anti-sociale (de la muzica ascultată cu sonorul
la maxim şi difuzorul pe ferestrele apartamentului, până la violenţă şi infracţionalitate) sunt mult mai

25
- un cuvânt (maximum de concizie) reprezentând o luare de poziţie sau aderarea la o
anumită tendinţă a subculturii (de exemplu, “subculture”, “pop culture”), numele unei
formaţii de muzică sau numele echipelor sportive favorite care devin modele în ceea ce
priveşte traseele profesionale şi existenţiale (generaţia tânără se identifică, adesea, cu
personaje care populează lumea divertismentului sau a sportului de performanţă, în jurul
cărora sistemele de publicitate au creat o aură manipulând imagini ale succesului,
celebrităţii şi bunăstării materiale).
Formele de exprimare a creativităţii de acest tip apar ca modalităţi de valorificare
şi valorizare a unor repertorii de valori şi simboluri reprezentative pentru grupuri ce deţin
capital social dar nu au acces (în sensul posibilităţii de impunere a punctului de vedere) la
surse ideologice importante de producere şi reproducere a spaţiului citadin, precum
culturile locale şi cele globale. Ca fenomen general, caracteristic urbanităţii moderne,
distribuirea inegală a fondului cultural poate determina iniţierea şi punerea în circulaţie,
mai ales în zonele interstiţiale, a unor alternative ce potenţează micronivele ale negocierii

raportului de forţe (în termeni de includere şi excludere 35), completând divizarea oraşului
( the divided city) şi accelerând diversificarea.

2. ORAŞUL ÎNTRE FORMAL ŞI INFORMAL

Construirea oraşului modern, locuirea (cu tot ceea ce implică ea, de la adaptarea
atitudinilor şi normelor comportamentale, până la inventarea unor stiluri de viaţă şi
flexibile. La intrarea pe una dintre aleile de acces, există un panou de beton ce poartă inscripţiile: „Accesul
interzis!”, „Malu Roşu cel mai tare!”, „Jos cu Bucureştiu!”. În acest caz, mesajul nu funcţionează numai ca
o emblemă de protecţie, ci şi ca un avertisment adresat outsiderilor care ar depăşi convenţionalitatea unei
simple vizite. Faţă de capitală, ca simbol al centralităţii şi al „ pământului făgăduinţei” care devine tot mai
îndepărtat, se manifestă un fel de reflex al marcării supremaţiei într-un spaţiu acceptat şi cucerit în cele din
urmă, unde abandonarea iluziilor deşarte este primul pas spre adaptare.
35
Pierre Bouvier, Lectură „socio-antropologică” a epocii contemporane, în Mituri, rituri, simboluri în
societatea contemporană,coord. Monique Segré, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p. 20.
„ De mai multe decenii trăim într-o situaţie de criză, a cărei bază este economică, se traduce prin dificultăţi
de includere a indivizilor în societate. Ea suscită o dualizare progresivă la doi poli: pe de o parte un pol de
includere (îi cuprinde pe toţi cei care, incluşi în sistemul economic, se bucură de dezvoltare, de bunuri şi
servicii propuse de societăţile dezvoltate), iar pe de altă parte un pol de excludere, o sferă de marginalizare
[…].”

26
reconfigurarea imaginarului colectiv) şi expansiunea, dezvoltarea sa (şi prin introducerea
elementelor de viaţă urbană occidentală) necesită utilizarea unor practici care vizează
conformarea la contextele existenţiale ale cotidianului actual. Prin angrenarea în
mecanismul complex al spaţiului cotidian vital, indivizii şi grupurile participă (alternând
rolurile de performer şi spectator) la experienţele multiple şi variate, marcate de o
combinatorie a opuşilor: public/privat, consum/producţie, distanţă/apropiere,
activitate/pasivitate, includere/excludere, creativitate/imitaţie, reiterare/transformare etc.
În societatea contemporană, contactul cu lumea fizică, a obiectelor de civilizaţie,
mereu în schimbare, confruntarea cu situaţii inedite, reale sau ipotetice, solicită nu numai
abilitatea de reproducere a modelelor sau formulelor predefinite, ci şi capacitatea de a
improviza soluţii, de a produce opţiuni viabile.
Dinamica aspectelor existenţiale - în ipostaza sa citadină - este întreţinută, pe de o
parte, de nuanţările pe care le presupune perpetuarea modelului rural venit în contact cu
specificul local al diferitelor spaţii de tip urban şi, pe de altă parte, de resorturi precum
modernizarea (caracteristică societăţii în totalitatea ei) şi variantele recente ale urbanizării
(ca proces în continuă desfăşurare). Fiind o componentă esenţială a realităţii cotidiene,
registrul social (prin parametrii de bază ai interacţiunii sociale - forme de sociabilitate şi
socialitate, modalităţi de stabilire a ierarhiilor ordonatoare) suportă un regim de reglare ce
determină atât destructurări, cât şi structurări.36
Privit ca o serie de comunităţi37 urbane, bazate pe extinderea relaţiilor între
indivizi şi grupuri, de la cele mai simple (conjuncturale), până la cele mai complexe (care

36
Nicolae Radu, Carmen Furtună, Gabriela Jelea-Vancea, Carmen Cornelia Bălan, Prefaceri socio-umane
în România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la societatea postcomunistă, Editura Fundaţiei
„România de mâine”, Bucureşti, 1996, p. 9.
„[…] nici o societate nu suportă numai procese de destructurare şi România nu face excepţie. Procesele de
structurare sunt şi ele prezente şi în curs de desfăşurare. În fond, etapa comunistă de evoluţie a societăţii
noastre a avut loc în condiţiile epocii industriale, într-o variantă a ei şi este firesc ca unele procese,
specifice oricărei societăţi care se modernizează, să se fi petrecut şi la noi. Avem în vedere începuturile
constituirii unei societăţi de masă, multiplicarea grupurilor informale de tineri etc. Desigur, începuturile de
structurare s-au manifestat mereu dar au fost şi blocate, «hibrizii culturali» (cel puţin unii dintre ei ) s-au
destrămat, dar au şi reapărut în alte forme şi, la fel, formele relaţionale de viaţă.”
37
H. Culea, Nicoleta Coatu, Etnologia oraşului-consideraţii etnosociologice (un program de cercetare
etnologică a urbanului)(I), în „R.E.F.”, tom 36, nr. 5-6, 1991, p. 216.
„Comunităţile constituie grupări mijlocii ca intensitate şi profunzime de întrepătrundere a conştiinţelor şi
conduitelor în actele colective de «Noi». Ele sunt spaţiul socialităţii prin fuziune spaţială. Comunitatea
asigură un optimum şi în materie de presiune internalizată: conduitele se întrepătrund în profunzime; o
mare parte din aspiraţiile eului este contopită. Persistenţa stării comunitare este condiţia sine qua non
pentru perpetuarea mentalităţii «neofolclorice».”

27
dezvoltă diferite grade de coeziune, precum reţelele de rudenie), oraşul se defineşte şi ca
punct de articulare a unităţilor sociale generatoare de medii comunitare. Multiplu
ipostaziate, mediile oraşului sunt funcţionale la nivelul celor două zone elementare de
manifestare a acţiunilor cauzale reciproce - publicul şi privatul - fiecare dintre acestea
facilitând apariţia contextelor favorabile tipurilor de relaţionare preponderent formală sau
informală. Ca efect al interconectării, modificările ce prejudiciază sau influenţează în
sens pozitiv spaţialitatea impulsionează reproducerea modalităţilor prin care grupurile se
compun şi se recompun şi, implicit, remodelarea matricilor relaţionale. Atât spaţiul
public, cât şi cel privat, constituie zone de interferenţă, puternic sociabilizate, în care
experienţa singulară se întrepătrunde cu experienţa colectivă.
Deşi traseul existenţial cotidian comportă o circulaţie permanentă între domeniul
circumscris privatului şi cel aflat dincolo de limitele sale, distribuirea diferitelor categorii
de medii la nivelul acestora este distinctă. Spaţiul privat oferă condiţii propice proliferării
informalităţii şi permite configurarea unor medii de sociabilitate ca familia, vecinătatea şi
grupul de prieteni, în timp ce spaţiul public este destinat, în special, iniţierii şi replicării
relaţiilor formale, profesionale (totuşi, dimensiunile formale ale unor astfel de relaţii pot
evolua către apariţia conduitelor colective informale, acolo unde există posibilitatea
detaşării unor substructuri cu un anumit grad de fuziune, de tipul amiciţiei sau al
prieteniei).
Familia rămâne un model al coabitării în sfera privată, chiar dacă se poate
manifesta ca grup şi în afara locuinţei (evenimente importante ale traiectoriei existenţiale
fiind maracte prin ceremonialuri desfăşurate, parţial, şi în segmente ale sferei publice
-deteritorializare). Pe de altă parte, modul de viaţă privat nu poate fi redus la
problematica habitus-ului; această circumscriere ar însemna eliminarea din schema
generală a unor relaţii sociale persistente încă (şi în urbanul modern) precum cele
prezente în cadrul familiei lărgite. Solidaritatea, sentimentele de profundă afecţiune,
încrederea reciprocă, disponibilitatea emoţională, ca modalităţi de exprimare a legăturilor
puternice existente în interiorul reţelelor de rudenie, nu sunt direct condiţionate de
experimentarea intimităţii. Dacă locuirea în comun constituia fundamentul tradiţional al
menţinerii coeziunii familiei (practicile legate de administrarea proprietăţii şi construirea
caselor prevedeau reunirea mai multor generaţii sub acelaşi acoperiş şi chiar proximitatea

28
cu restul rudelor), reglementat în mare măsură şi de administrarea comunităţii de bunuri,
modificările de statut ale instituţiei proprietăţii au impus o deplasare de accent, prin
cultivarea unor modele alternative.
Una dintre caracteristicile societăţii contemporane este acutizarea dimensiunii
conflictuale la nivelul celor două forţe care afectează echilibrul spaţiului social în urbanul
actual: conservarea organizării sociale tradiţionale şi, în sens opus, presiunea pentru
schimbarea socială într-un ritm alert. Alături de această coordonată generală,
determinabilă şi în cazul societăţii noastre, o serie de procese transformaţionale specifice
la care a fost supus urbanul românesc în ultimele decenii au avut consecinţe importante
asupra plasării grupului familial în ierarhia noilor structuri integratoare.
Efect al fenomenului migraţionist de la sat către oraş, dispersia spaţială a
grupurilor familiale (dependente de o reţea de rudenie) sau a familiei restrânse, a condus
la diminuarea coeziunii mediilor socioculturale formate în jurul acestora. De obicei,
cuplurile de tineri părăsesc satul şi casa părinţilor, mutându-se în centrele urbane şi
renunţând, în acest mod, nu numai la protecţia de ordin material, ci şi la sprijinul moral şi
spiritual. Nu se poate vorbi despre clivaje interne, însă restrângerea contactelor între
indivizi (care, de multe ori, se întâlnesc numai la evenimentele importante - nunţi,
botezuri, înmormântări, aniversări, sau cu ocazia sărbătorilor tradiţionale - Crăciun, Paşte
etc.) influenţează negativ mecanismele de menţinere a celei mai genuine ipostaze a
informalităţii.
Un alt gen de dispersie este acela cu care s-au confruntat familiile rezidente în
oraş de mai multe generaţii, dar a avut un caracter mai puţin tensionat, deoarece
distanţarea de cei apropiaţi nu a însemnat şi raportarea la o nouă faţetă a realităţii (pentru
familiile venite din rural a fost necesară şi o adaptare la cotidianul de tip urban). În acest
sens, etapa reprezentată de campaniile de demolare desfăşurate pe cuprinsul întregii ţări a
însemnat nu numai strămutarea dramatică de la casă şi acomodarea cu apartamentul de
bloc, ci şi scindarea unor nuclee ale familiei lărgite concentrate în aceeaşi clădire, sau pe
aceeaşi stradă (trebuie precizat că, în unele cazuri, cei care au pierdut locuinţele în acest
mod, fie au primit apartamente pe aceeaşi scară a blocului, fie au fost regrupaţi în aceeaşi
zonă). Ocaziile de reunire a membrilor grupului familial sunt mult mai dese, există o
rutină a vizitelor periodice (de exemplu, cele de la sfârşitul săptămânii, „cina în familie”)

29
care restabileşte în permanenţă coordonatele mediului (conservarea stabilităţii
raporturilor sociale, reactualizarea cadrului referenţial unitar, omogenizarea fondului de
valori culturale şi a capitalului mentalitar colectiv etc.). În perioada postcomunistă,
fenomenul dezagregării familiilor a continuat, cauzat de alte forme ale migraţiei:
părăsirea oraşelor mici, monoindustriale, a căror economie nu mai putea susţine efectivul
forţei de muncă şi opţiunea pentru oraşele mari, sau soluţia radicală a plecării din ţară
(întâlnită şi în mediul rural) - temporar sau pe termen nelimitat - în căutarea bunăstării
materiale.
Pluralizarea stilurilor de viaţă, ca reflex al aclimatizării cu stringenţele societăţii
moderne, a devenit un punct sensibil în construirea strategiilor menite să valideze
condiţiile psihosociale necesare manifestării de tip discursiv. Distanţa fizică între indivizi
este dublată de apariţia divergenţelor de opinii între generaţii, a atitudinilor diferite faţă
de lumea înconjurătoare.
Dintre variatele alternative care sunt oferite subiecţilor moderni, cele furnizate de
organizaţiile oficiale (precum instituţiile de stat) concurează, din ce în ce mai mult, cu
modelele vehiculate în cadrele informale ale familiei. Unele dintre funcţiile de bază ale
familiei (printre care şi aceea de socializare) sunt transferate, total sau parţial,
componentelor formale ale sistemelor ce asigură ordinea socială. Acest tip de intervenţie
din partea politicilor instituţionalizate ale statului a căpătat forme specifice în urbanul
românesc din epoca totalitară. Organismele de control ale administraţiei socialiste au
creat o serie de structuri şi substructuri (P.C.R., F.D.U.S., U.T.C. etc.) desemnate să
anihileze manifestările libere din cadrul entităţilor sociale generatoare de informalitate.
Arogându-şi dreptul de a „călăuzi” destinul indivizilor, aceste organizaţii au preluat,
treptat, majoritatea segmentelor existenţei cotidiene, de la producţie şi consum, până la
secvenţele derulate, în mod normal, în sfera privatului (de exemplu, modalităţile de
petrecere a timpului liber). Deşi „locul şi rolul familiei” constituiau piesa de rezistenţă a
discursului propagandistic38 - concentrat, îndeosebi, pe valorile morale ale „societăţii de

38
Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste , Editura
Politică, Bucureşti, 1974, p. 23.
„Fiecărui membru al partidului, fiecărui membru al Uniunii Tineretului Comunist îi revine o înaltă
răspundere în întemeierea relaţiilor de familie pe principiile moralei socialiste, ale egalităţii, respectului,
afecţiunii şi încrederii reciproce între soţi, în îndeplinirea rolului ce revine familiei în creşterea şi educarea
copiilor, în dezvoltarea continuă a naţiunii noastre socialiste.”

30
tip nou” - în realitate se miza pe descurajarea influenţei mediului familial în formarea
identităţii personale. În acest mod, indivizii erau obişnuiţi cu alte instituţii, în afara
familiei, care acţionau de sus în jos, ca un registru de bază al ordinii sociale, inaccesibile
intervenţiei lor, prescriind regulile chiar la nivelul celor mai intime detalii ale vieţii
cotidiene (precum amestecul în viaţa sexuală a cuplului, prin interzicerea avorturilor).
O altă coliziune antagonistică, resimţită mai ales în mediul citadin, este cea care
opune valorile capitalismului modern (progres, bunăstare materială, calitatea vieţii,
responsabilizare, concurenţă, competenţă, solvabilitate, prestigiu public etc.) propagate
prin formele instituţionale de integrare socială a individului, celor validate de
compartimentele informale, complex structurate, ale familiei (solidaritate, ajutor reciproc,
demersuri decizionale comune etc.).

Cadrele de referinţă ale realităţii contemporane se sustrag contextelor create în interiorul

legăturilor de rudenie, eforturile depuse pentru descoperirea unor moduri de viaţă viabile
situându-se, tot mai mult, în zona individualizării (individualization ).39
Este evidentă modificarea criteriilor pe baza cărora se stabileşte poziţia în ierarhia
socială şi, în special, importanţa acordată statutului ocupaţional în detrimentul celui
obţinut prin provenienţa dintr-o familie respectată în comunitate. Prestigiul profesional

Formulări de acest gen se regăseau în cele mai multe dintre discursurile, tezele, normativele de partid sau
documentele diferitelor congrese.
39
Ulrich Beck, Elisabeth Beck-Gernshein, Individualization and “Precarious Freedoms”: Perspectives
and Controversies of a Subject-Oriented Sociology, în Detraditionalization, ed. Paul Heelas, Scott Lash &
Paul Morris, Blackwell, 1999, pp. 24-25.
„Acest concept implică un grup de evenimente şi experienţe sociale caracterizate, mai presus de toate, de
două semnificaţii. […] pe de o parte, individualizarea înseamnă dezintegrarea formelor sociale anterioare
-de exemplu, fragilitatea din ce în ce mai mare a unor categorii precum clasa şi statutul social, rolurile de
gen, familia, vecinătatea etc. […] în societăţile moderne noi cereri, reglementări şi constrângeri sunt
impuse indivizilor. Prin intermediul pieţei muncii, bunăstarea asigurată de stat şi instituţii, oamenii sunt
introduşi într-o reţea de reguli, condiţii, clauze. De la fondul de pensii până la asigurări, de la granturile
educaţionale până la valoarea taxelor: toate acestea sunt puncte de referinţă instituţionale evidenţiind
orizontul în cadrul căruia se configurează modul de gândire, planificare şi acţiune modern.” [trad. ns.]
“This concept implies a group of social developments and experiences characterized, above all, by two
meanings. […] on one hand, individualization means the disintegration of previously existing social forms-
for example, the increasing fragility of such categories as class and social status, gender role, family,
neighbourhood, etc. […] in modern societies new demands, controls and constraints are being imposed on
individuals. Through the job market, the welfare state and institutions, people are tied into a network of
regulations, conditions, and provisos. From pension rights to insuarance protection, from educational grants
to tax rates: all these are institutional reference points marking out the horizon within which modern
thinking, planning and action must take place.”

31
nu mai poate deriva din activităţile desfăşurate în proximitatea domeniului privat, ca o
extensiune a manifestărilor comune ale grupului familial. O consecinţă este faptul că
primează interesul, preocuparea pentru integrarea cât mai puţin sinuoasă în reţelele
sociale ale spaţiului public, una dintre angoasele societăţii moderne fiind teama de eşec,
întreţinută de presiunea pe care o exercită majoritatea politicilor instituţionale şi
administrative. Individul se confruntă cu un alt gen de exigenţe decât cele deductibile din
modelele tradiţionale; sunt favorizate iniţiativele personale ce corespund regulilor impuse
de piaţa muncii: educaţie, calificare la cel mai înalt nivel, disponibilitatea pentru
mobilitate, lipsa responsabilităţilor în existenţa privată, absolutizarea sentimentului de
securitate financiară etc. Astfel de condiţionări externe ale avantajelor sociale
restricţionează afirmarea biografiilor individuale la acelea construite în jurul realizărilor
personale şi al întreprinderilor pe cont propriu.
Oraşul modern se dezvoltă şi ca rezultat al competiţiei care are loc în fiecare zi
pentru accesul la resursele limitate, competiţie care amplifică orientarea spre
egocentrism. Individualizarea a devenit un posibil reper al urbanului românesc actual atât
ca urmare a tendinţelor generale de modernizare (ce implică dezintegrarea formelor de
organizare precedente), cât şi ca o rezultantă a condiţiilor specifice din fostele ţări
comuniste. Disoluţia totalitarismului a însemnat şi dezintegrarea unui aparat ideologic
experimental, fundamentat pe teoriile referitoare la munca în colectiv sau traiul în
colectiv. Colapsul sancţionării de către stat a biografiilor personale a coincis, în România,
cu apariţia unor reglementări noi ce îi lasă individului libertatea de a observa, descoperi,
interpreta sau inova. Prin diminuarea rolului pe care îl aveau sursele externe de autoritate
(cele informale - familia sau cele formale - structurile oficiale) individul este pus în
situaţia de a lua deciziile optime în activităţile cotidiene, dar şi să-şi aleagă singur o parte
din coordonatele identitare.
Deşi modelele de integrare emergente mediilor informale nu îşi mai găsesc
aplicabilitate în spaţiul public şi creşte necesitatea exploatării individuale a şanselor
oferite de cadrele instituţionalizate, se menţine, compensatoriu, dorinţa de lărgire a sferei
vieţii private.40 În afara locuinţei (spaţiu al libertăţii maxime de exteriorizare), grupul
40
Thomas Luckmann, The Privatization of Religion and Morality, în Detraditionalization,ed. Paul Heelas,
Scott Lash & Paul Maorris, Blackwell, 1999, p. 73.
„Spaţiul existenţial care nu este atins în mod direct de controlul instituţional poate fi numit «sfera privată».”
[trad. ns. ]

32
familial, sau numai unii membrii ai acestuia, pot adera, temporar sau pe un termen mai
lung, şi la alte medii de sociabilitate colectivă, ce pun în evidenţă nivele diferite ale
coeziunii şi solidarităţii. Acestea constituie o alternativă la mijloacele de exprimare
informală specifice familiei. Se poate demonstra permisivitatea unor segmente ce aparţin
sferei publice (cartierul, strada, scara blocului) în ceea ce priveşte prelungirea unor
conduite colective proprii spaţiului domestic, prin care se particularizează modurile de
manifestare ale unor entităţi sociale precum familia, vecinătatea sau grupul de prieteni.

Perspectiva generală asupra oraşului contemporan corespunde imaginii unor

comunităţi nominale41 suprapuse la nivelul cărora, conflictele de sorginte urbană
(competiţia pentru accesul la baza materială şi informaţională, revendicarea controlului
asupra teritoriului, concurenţa în condiţiile saturării pieţei muncii plătite etc.)
dezintegrează, recompun sau formează nuclee ale interconexiunii sociale. În aceste
circumstanţe, organizarea de tip vecinătate joacă un rol important în viaţa cotidiană.
Trebuie evidenţiat, însă, că proximitatea nu constituie o condiţie suficientă pentru
afirmarea solidarităţii. Aceasta se poate contura pe un termen limitat (ca în cazul
acţiunilor întreprinse în comun pentru contracararea tentativelor de limitare a spaţiului
sau deteriorare a acestuia (schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi, înfiinţarea unui disco-bar
la parterul blocului) sau pe o perioadă îndelungată (în situaţiile, mai rare, în care, între
proprietarii caselor de pe o stradă se stabilesc legături persistente, ce au la bază respectul
reciproc, înţelegerea şi, chiar, întrajutorarea). Curentul de opinie provenit din apărarea
intereselor comune se poate materializa într-o opoziţie redutabilă faţă de organismele

“ The life-space that is not directly touched by institutional control may be called «the private sphere».”
41
Nicolae Radu, Carmen Furtună, Gabriela Jelea-Vancea, Carmen-Cornelia Bălan, op. cit., p. 9.
„În România, destrămarea vechilor comunităţi tradiţionale nu a condus la apariţia unora de tipul celor
occidentale, modernizate după tiparele cunoscute, ci la «comunităţi nominale», care se caracterizează prin
dispariţia relaţiilor tradiţionale, dar şi prin absenţa celor moderne, bazate pe interese de muncă, de loisir etc.
«Comunităţile nominale» sunt formate, în mare măsură, din oameni atomizaţi sub aspect relaţional, legaţi
de multe ori, prin relaţii trecătoare, superficiale sub aspect afectiv sau cu totul lipsite de un astfel de
suport.”

33
însărcinate cu aplicarea politicilor locale. Relaţiile de vecinătate pot genera şi surse de
conflict între subgrupurile care se intersectează în aceeaşi zonă (de exemplu, revendicarea
aceluiaşi loc de parcare sau construirea ilegală a unei clădiri ce obturează lumina caselor
aflate în apropiere etc.).
Concretizarea formulei ideale, a transgresării limitelor spaţiului familial
(configurarea privatului familial complementar) depinde de acţiunea mai multor factori,
intensitatea influenţei exercitate fiind diferită, în perioade de timp diferite. De aceea, este
dificil de realizat o grilă şi, cu atât mai mult, o taxonomie a acestora, iar schiţarea
contextelor sau a situaţiilor concrete ar fi numai una potenţială. Anchetele de teren
desfăşurate în diferite cartiere au făcut posibilă, totuşi, desprinderea anumitor aspecte
recurente.
Spaţiul modelează relaţiile de vecinătate sau influenţează modul în care evoluează
acestea:
- proprietarii de apartamente la bloc manifestă, de obicei, mai multă toleranţă faţă de
comportamentele vecinilor, datorită faptului că există perimetre pe care trebuie să le
folosească în comun şi depind unii de ceilalţi în administrarea acestora, spre deosebire de
vecinii dintr-un cartier de vile, al căror statut de proprietari deplini îi îndreptăţeşte să
pretindă respectarea ariei ce demarcă spaţiul domestic;
- diferenţierile sunt perceptibile, uneori, şi în alt registru: în cartierele situate la periferia
oraşului, legăturile sunt mult mai strânse decât în cele de la centru deoarece, în general,
există mai multă disponibilitate pentru stabilirea contactelor (se conservă acel tip de
mentalitate conform căreia este important să ştii măcar cine locuieşte în apropiere, să
saluţi, chiar dacă nu se poate stabili comunicarea propriu-zisă) şi pentru menţinerea
relaţiilor de cordialitate;
- comunităţile formate la periferie nu mai sunt izolate de exterior, există mobilitate, o
permanentă pendulare între locul de rezidenţă şi centru sau alte zone ale oraşului, totuşi
sentimentul marginalizării (percepută ca o soartă comună) mai funcţionează ca un liant;
- la acestea se adaugă şi modul de concepere a locuinţelor din zonele marginale ale
oraşului, prin care se face rabat de la confort (casele sunt aproape înghesuite, iar
apartamentele din blocurile confort II au uşile una lângă cealaltă, spre deosebire de
apartamentele din blocurile construite în centru, unde există mai mult spaţiu). O

34
consecinţă este minimalizarea distanţelor între familii: proximitatea fizică predispune la
crearea unor raporturi mai apropiate, fundamentate, în special, pe concesie şi
întrajutorare. Există, însă, şi un revers, eterogenitatea structurii socio-profesionale
facilitând acumularea de energii negative care se finalizează în conflicte ce au la bază
regulile convieţuirii.
Calitatea relaţiilor de vecinătate a suferit prefaceri şi în funcţie de perioada
traversată de societatea românească. O exemplificare în acest sens este modul în care
acestea s-au restrâns în epoca comunistă, prin evitarea comunicării de tip confesiune.
Relaţiile au devenit mult mai superficiale; au rezistat, însă, formele de manifestare care
vizau petrecerea în comun a timpului liber sau a unor sărbători (de exemplu, ani de zile,
locatarii dintr-un bloc, au petrecut împreună Anul Nou şi au organizat „chermeze” cu
diferite ocazii). Este de menţionat şi reiterarea modelului şezătorii din rural, care a permis
lărgirea sferei informalităţii prin alcătuirea grupurilor de loisir pe criterii de vârstă şi sex
(era respectată o periodicitate a întâlnirilor care aveau loc fie în faţa blocului, fie în
apartamentele celor care îşi puneau la dispoziţie locuinţa în acest scop). Criteriile pe baza
cărora se alcătuiau aceste grupuri nu ţineau numai de afinităţile existente între indivizi, ci
şi de preferinţa pentru un anumit tip de activitate (jocul de cărţi, de table - pentru bărbaţi,
tricotatul sau partidele de remy, domino - pentru femei).
În general, relaţiile formate în contextele create de vecinătăţi nu au aceeaşi
durabilitate, profunzime şi consistenţă ca în cazul legăturilor de rudenie. Apropierea în
spaţiul fizic nu determină în întregime relaţionările, acestea fiind elective, mai ales în
ceea ce priveşte segmentul comunicării (cu referire la intensitate, frecvenţă, forme, stil).
Majoritatea asocierilor pe care grupurile familiale sau, numai anumiţi membri ai acestora
le stabilesc pe baza proximităţii, depind şi de exercitarea rolurilor sociale, derivate atât
din statusurile atribuite (de ordin familial), cât şi din cele dobândite (de ordin profesional,
civic etc.).
Pot fi puse în evidenţă variaţii şi la nivelul rolului social al vecinătăţii, care se
modifică în conformitate cu dezideratele funcţionale. În acest sens, vecinătatea poate
acţiona ca o componentă esenţială a consolidării unor spaţii ale sociabilităţii şi
socialităţii, precum strada sau cartierul, poate contribui la concretizarea dorinţelor
comunitare, prin implicarea în administrarea comunităţii (atunci când funcţia dominantă

35
vizează angajarea locală) sau, dimpotrivă poate să faciliteze impunerea unor modele ce
evidenţiază distanţele sociale.
Nucleele de informalitate reprezentate de familie şi vecinătate, multiplicate
permanent în mediile urbane româneşti, chiar în condiţiile tendinţelor de modernizare,
sunt complinite de reţelele de prieteni. Relaţiile de prietenie au continuat să prolifereze în
oraşul contemporan, ca un mod de adaptare a indivizilor la stilul urban de viaţă şi de
muncă, ca o formă de rezistenţă într-un spaţiu cotidian al exigenţelor şi provocărilor.
Spre deosebire de grupurile de amici, situate tot în zonele afinitare ale existenţei,
în cazul prieteniilor slăbeşte modelul de coeziune bazat pe similitudinea de statut social 42,
criteriile de selecţie a celor incluşi în grupul de prieteni nu includ, întotdeauna, jaloane
precum nivelul instrucţiei şi al resurselor sau profesiunea. Prin faptul că, de-a lungul
vieţii, aderă la grupuri provnite atât din mediile private, cât şi din mediile publice,
individul îşi asigură integrarea într-un circuit al interrelaţionărilor, de la cele mai
superficiale (fundamentate pe interese comune), până la cele mai profunde, marcate de
intensitatea atracţiei şi de ataşament deplin, care ajung să se finalizeze cu înrudirea prin
alianţă. Sentimentele de afecţiune şi încredere reciprocă constituie, în general, un
potenţial pentru abolirea distanţelor, inclusiv cele fizice, chiar atunci când prietenii sunt
„recrutaţi” din mediile informale active în sfera publică. Se creează, astfel, o
disponibilitate pentru extinderea cercului de persoane care au, de obicei, acces la spaţiul
domestic.
Mediile informale ale oraşului (familiale, de vecinătate, de lucru, de loisir etc.),
plurifuncţionale şi plurivalente, creează contextele favorabile manifestării grupurilor
localizate la nivelul cărora se conturează, în stare latentă, mărcile identitare (la micronivel
cele specifice identităţii personale şi, la macronivel, cele care dau contur identităţii
colective).

ASPECTE PRIVIND SOCIOLOGIA GRUPURILOR

1. GRUP - ENTITATE SOCIALĂ

42
Jean Maisonneuve, Relaţiile interpersonale şi sociometria, în Psihologie socială. Aspecte contemporane
(coord. Adrian Neculau), Polirom, Iaşi, 1996, p. 166.

36
 Strategia de cercetare a grupului la nivelul căruia se manifestă comportamentul de
tip folcloric - grupul creator de folclor, the folk43, implică o selecţie funcţională a definirii
conceptului din perspectivă sociologică
Câteva dintre constantele prezente în variantele 44 de determinare a noţiunii sunt
sintetizate de Theodore M. Newcomb: grupul este o formaţiune constând din „două sau
mai multe persoane care împart cu alte persoane aceleaşi norme, atitudini faţă de anumite
situaţii şi ale căror roluri sociale sunt strâns îmbinate şi sincronizate.”45
La nivelul proceselor interne, apartenenţa la un grup se manifestă prin asociere,
relaţii sociale cu alţi indivizi, interdependenţă, mecanisme de reglare a
comportamentelor, aşteptări şi răspunsuri comune la influenţele exterioare. În acest sens,
accentele sunt puse exact în comentariul lui Richard Jenkins: „Prin faptul că se recunosc
pe ei înşişi ca [...] membri ai grupului oamenii construiesc efectiv ceva de care cred că
aparţin. Un grup există mai înainte de toate tocmai prin astfel de procese de definire
internă colectivă: prin identificare de către membrii săi şi prin relaţiile stabilite între
aceştia.”46
O definire operaţională trebuie să includă, însă, şi referiri la aspectul esenţial al
procesualităţii interacţiunii membrilor unui grup cu alte colectivităţi. Ca orice formă de
asociere, constituirea unui grup se fundamentează pe relaţiile stabilite între partenerii de
dialog/comunicare culturală şi socială şi pe strategiile de construire a unei identităţi
colective.

43
În studiul intitulat Who are the Folk (în vol. Interpreting Folklore, Indiana University, Bloomington,
1980), Alan Dundes încearcă să clarifice conceptul de grup creator de folclor şi propune termenul the folk.
44
James H. Davis, Group Performance, University of Illinois-Wesley Publishing Company, California.
London. Don Mills, Ontario, p. 4.
„Grupurile pot fi definite în diferite moduri [...] vom alege să definim grupul uman ca un ansamblu de
persoane (prin definiţie sau observaţie) între care există un set de relaţii definibile sau perceptibile. Astfel,
cuvântul «grup» s-ar putea să nu se refere la o entitate stabilă atât de mult cât la locul acţiunii sau
confluenţei sistemelor comportamentale individuale. Un grup este o formaţie de sisteme comportamentale
interdependente reciproce care nu numai că se influenţează dar răspund, de asemenea, şi influenţelor
exterioare. Noţiunea de grup poate părea mai puţin misterioasă dacă se presupune a fi, mai întâi, compusă
dintr-un ansamblu de persoane şi, mai apoi, dintr-o adunare de persoane interdependente.” [trad. ns.]
"Groups may also be defined in many different ways [...] for our purposes, we will choose to regard a
human group as a set of persons - by definiton or observation - among whom there exists a definable or
observable set of relations .Thus the word «group» may not refer to a stable entity so much as the place of
action or confluence of individual behavioral systems. A group is a set of mutually interdependent
behavioral systems that not only effect each other, but respond to exterior influences as well. The notion of
a group may seem less mysterious if it is imagined to be composed first, of a set of persons, and second, of
a collection of interdependent persons."
45
Theodore M. Newcomb, Social psychology, Dryden, New York, 1950, p. 35.
46
Richard Jenkins, Identitate socială, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 113.

37
 Filozoful Martin Buber a conturat parametrii unui sistem de gândire, considerând
relaţia un eveniment ontologic fundamental: „Faptul fundamental al existenţei umane nu
e nici individul ca atare, nici societatea ca atare. Consideraţi în sine, şi unul şi altul nu
sunt decât abstracţiuni care s-au impus. Individul este un fapt de existenţă în măsura în
care intră într-o relaţie vie cu alţi indivizi; societatea este un fapt de existenţă în măsura în
care se constituie în unităţi vii de relaţie. Faptul fundamental al existenţei umane este
omul între oameni (l'homme-avec-l'homme).”47 Teza dezvoltată în lucrarea Eu şi Tu (Ich
und Du) evidenţiază importanţa relaţiilor interpersonale şi a raporturilor de reciprocitate
ca forme ale experienţei existenţiale. Analiza se concentrează asupra perechilor de
termeni Eu-Tu, Eu-Acela care, la nivelul limbajului denumesc dualitatea prin intermediul
căreia omul îşi reprezintă relaţia cu natura şi societatea: „Când este rostit Tu, este rostit în
acelaşi timp Eu din perechea verbală Eu-Tu. Când este rostit Acela, este rostit în acelaşi
timp Eu din perechea verbală Eu-Acela. [...] Nu există nici un Eu în sine, ci numai Eu din
cuvântul fundamental Eu-Tu şi Eu din cuvântul fundamental Eu-Acela [...]. Lumea ca
experienţă aparţine cuvântului fundamental Eu-Acela. Cuvântul fundamental Eu-Tu
întemeiază lumea relaţiei.”48
Pe de altă parte, condiţiile de interacţiune şi instituţionalizare existente în
interiorul grupului furnizează indicatorii pentru formarea identităţii, a modurilor în care
„indivizii şi colectivităţile se disting în relaţiile lor sociale cu alţi indivizi şi cu alte
colectivităţi.”49 Mecanismele complexe ce induc generarea şi manifestarea identităţii
funcţionează prin selecţia aspectelor conectate similarităţii, evidenţiind, în acelaşi timp,
diferenţa, varietatea. Trebuie semnalat şi faptul că similaritatea şi diferenţa 50 sunt indici
complementari, încercarea de a stabili criterii de apartenenţă la un grup însemnând,
implicit, înregistrarea datelor care indică non-apartenenţa, non-subordonarea la o altă
formă de asociere. În acest sens, selectarea şi abordarea analitică a informaţiilor într-un
demers care implică folosirea termenului de identitate poate fi realizată în concordanţă cu
mutaţiile, transformările ce apar atât la nivelul orientărilor ştiinţifice, cât şi la nivelul
proiecţiilor imagologice51.

47
Martin Buber, Le probléme de l'Homme, Aubier, Paris, 1980, p. 113.
48
Martin Buber, Eu şi Tu, Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 30-32.
49
Richard Jenkins, op.cit, p. 11.
50
Richard Jenkins, op.cit., p. 10.
51
Mihai Ungheanu, De la „Românii tâlhari” la '' Deşteaptă-te române ''. Repere identitare, sec. XVIII-XIX,
în Memorie socială şi identitate naţională, coord. Septimiu Chelcea, Editura I.N.I., Bucureşti, 1998, p. 47.

38
 Diversele orientări ştiinţifice au modificat percepţia asupra conceptului nuanţând,
evidenţiind sau restructurând datele ce ţineau de abordarea teoretică şi metodologică a
cercetării. Cercetătorul Richard Jenkins sintetizează contribuţiile contemporanilor în
domeniul studiului identităţii, precizând, în acelaşi timp, propriul punct de vedere: „Unii
cercetători contemporani ai identităţii o tratează ca fiind, simplu, dată, care «există» [...].
De fapt, identitatea nu poate fi înţeleasă decât ca proces. Ca «fiind» sau ca «devenind».”52
În studiile care dezvoltă teorii postmoderniste, flexibilitatea acestui concept este
fixat cu o şi mai mare acuitate: „Identitatea este ceea ce ar genera un proces din
întâmplări aleatorii, un proiect existenţial din preocupări efemere. Identitatea este ceea ce
individul poate construi treptat, astfel încât să se dezvolte în soliditate şi statură, cu
fiecarte pas mai sigur şi mai de încredere. Identitatea este ceea ce ar permite unei
persoane să-şi manifeste libertatea de alegere în scopul determinării şi siguranţei, pentru a
direcţiona succesiunea de incursiuni disparate şi neconcludente în pelerinajul creaţiei de
sine.

Postmodernitatea este punctul în care are loc descătuşarea modernă (eliberările,

dezrădăcinările) a identităţilor încătuşate: acum este uşor să-ţi alegi identitatea, dar nu
mai este atât de uşor să o conservi.”53 [trad. ns.]
Spaţiul social conferă legitimitate construirii interacţionale a multiidentităţilor.
Discursul cotidian mediază intervenţiile reflexive la nivelul structurării naraţiunilor
personale, al autodeterminării identităţii de sine sau a identităţii de grup, în raport cu
52
Richard Jenkins, op.cit. , p. 11.
53
Zygmunt Bauman, Morality in the Age of Contingency, în Detraditionalization (ed. Paul Heelas, Scott
Lash, Paul Morris ), Blackwell, Centre for the Study of Cultural Values at Lancaster University, 1999, p. 50
"Identity is what would connect the unconnected, make a process out of random happenings, a life-project
out of drifting and short-lived concerns. Identity is what one would be able to build up, brick by brick and
floor after floor, so that it would grow in solidity and stature, with each step more secure and reliable.
Identity is what would allow one to deploy freedom of choice in the service of determination and certainty,
to streamline the succession of desperate and inconclusive forays into the pilgrimage of self-creation.
Postmodernity is the point at which modern untying (dis-embedding, disencumbering) of tied (embedded,
situated) identities reaches its completion: it is now all too easy to choose identity, but no longer possible to
hold it."

39
imaginea noastră despre ceilalţi şi cu imaginile pe care ceilalţi le construiesc despre ei
înşişi. Problema legitimării/validării sociale, a definirii interne (autodefinirii ) şi externe
(definirea de către ceilalţi), evidenţiază un complex de interrelaţii între indivizi, între
membrii unui grup sau între diferitele grupuri, a cărui analiză se poate dezvolta pe mai
multe paliere:
- la nivelul raportului dintre stabilitatea şi dinamica concepţiei despre sine;
- la nivelul eforturilor pe care indivizii sau membrii unui grup le fac - atunci când
interacţionează - pentru a produce în mod eficient strategii de inducere a impresiilor
prestabilite, de manipulare a propriei imagini şi, implicit,
- la nivelul puterii şi controlului exercitat asupra celorlalţi;
- la nivelul structurilor verticale şi orizontale în interiorul grupului;
- la nivelul comportamentelor pe care grupul le tolerează/acceptă sau respinge prin
intermediul membrilor săi;
- la nivelul performării, dramatizării în administrarea imaginii despre sine în raport cu
imaginea publică.
Se cuvine să precizăm că ultimul nivel al acestui tip de analiză beneficiază de un
model de cercetare cu aplicabilitate largă în cele mai variate domenii ştiinţifice, de la

sociologie până la pragmatică, model care a influenţat teoriile moderne în legătură cu

interacţiunea simbolică, cu intersubiectivitatea cotidiană. Erving Goffman dezvoltă o
teorie pornind de la premisa că, în momentul stabilirii contactului, indivizii pot recurge la
două moduri de a face schimb de informaţii: un mod verbal, explicit, ce stimulează
canalul comunicaţional şi un mod non-verbal, implicit, vizând aspectul performativ al
identităţii sociale: „expresia pe care o oferă şi expresia pe care o degajă” („the expression
that he gives, and the expression that he gives off”)54. Imaginea publică, activată în
context interrelaţional selectează, de cele mai multe ori, acea schemă 55 informaţională cu
caracter favorizant, definirea internă (ca proces şi conţinut) funcţionând ca o modalitate
de reprezentare şi organizare mentală a informaţiilor despre lume şi, implicit, despre
ceilalţi.

54
Erving Goffman, The Presentation of Self in Everyday Life, Anchor, New York, 1959, pp. 1,2,4.
55
Ştefan Boncu, Eul în cogniţia socială, în Psihologie socială. Aspecte contemporane (coord. Adrian
Neculau), Editura Polirom, Iaşi, 1996, pp. 138-139.

40
 Referinţele furnizate de mediul social, selectate, procesate şi transformate în
reprezentări interne, se manifestă la nivelul codurilor comportamentale, al convenţiilor
prin intermediul cărora individul înţelege şi interpretează contextul în care evoluează la
un moment dat. Erving Goffman a propus un model de analiză a raportării interne a
individului la existenţa cotidiană şi la activităţile concrete, reale, aferente acesteia, prin
introducerea conceptului de primary framework pe care îl avansează ca o alternativă a
termenului preluat din lingvistică, cod: „Lingviştii folosesc termenul de «cod» pentru a se
referi la ceea ce eu numesc cadru primar.”56 [trad. ns.]
În relaţie cu acest construct, Goffman explicitează şi folosirea în argumentaţie a
altor două delimitări conceptuale: context („de obicei, contextul elimină interpretările
greşite şi conduce spre cele corecte. Într-adevăr, contextul poate fi definit ca o serie de
evenimente imediat disponibile care sunt compatibile cu un cadru de percepere şi
incompatibile cu altele”) şi convenţie - key („setul de convenţii prin intermediul cărora o
activitate dată deja învestită cu sens, sub forma unui cadru primar, este transformată în
ceva configurat într-un anumit tip de activitate, dar văzut de participanţi ca fiind ceva
diferit.

Referitor la noţiunea de «cheie» folosesc termenul «convenţie» şi nu «regulă» deoarece

cel mai bine este să laşi deschisă problema necesităţii, obligaţiei şi interdependenţei”)57.
Adaptarea la variatele situaţii sociale întâlnite în traseul cotidian marchează
dinamica şi flexibilitatea eului într-un raport de reciprocitate cu grupurile de contact în
interiorul cărora se construiesc imagini despre individ şi ipostazele multiple ale sinelui.
Restructurarea orientativă a concepţiei despre sine este potenţial stimulată la nivelul

56
Erving Goffman, Frame Analysis. An Essay on the Organization of Experience, N.Y.Hagerstown, S.Fr.,
Hager & Raw Publ., London, 1974, p. 44.
“Linguists also use «code» to refer to what I here call primary framework”.
57
Erving Goffman, Frame Analysis. An Essay on the Organization of Experience, N.Y.Hagerstown, S.Fr.,
Hager & Raw Publ., London, 1974, p. 44.
Context - “usually the context, as we say, rules out wrong interpretations and rules in the right one. Indeed,
context can be defined as immediately available events which are compatible with one frame understanding
and incompatible with others”; convenţie (key) - „the set of conventions by which a given activity already
meaningful in terms of some primary framework is transformed into something patterned on this activity
but seen by the participants to be something quite else [...]. Note, in reference to key, I use the term
«convention», not merely «rule», because here it is probably best to leave open the question of necessity,
obligation, and interdependence.”

41
structurilor tranzitorii, momentane ale eului, definite prin conceptul de „eu de lucru”
(working self-concept ) sau „conceptul despre sine de moment”.
Impulsurile provenite din sfera socialului - care determină variabilitatea eului
fenomenal - au o putere de influenţă mai redusă asupra unor componente relativ fixe,
permanente ce alcătuiesc zone de consecvenţă şi accesibilitate la nivelul memoriei,
denumită „nucleul eului” (core self)58. Acest concept ordonator se referă la reprezentările
despre sine (numele, reprezentarea înfăţişării fizice, reprezentările relaţiilor cu alţi
semnificativi, rolurile, evaluarea de sine) care, având un grad mai mare de stabilitate, se
constituie, în acelaşi timp, în elemente de identificare cu o funcţionalitate bine
determinată la nivelul identităţii personale. Identificabilul, conturat prin mărci emergente
profilului biologic (rasa/un anumit tip fizic antropologic, genul), este complinit de mărci
strict proprii, stabilite în procesele socializării precum: trăsăturile de caracter, educaţia,
umanitatea, personalitatea, rudenia, etnicitatea.

Identităţile primare de acest gen sunt atribuite, sau se formează, în cadrul proceselor de
interacţiune socială din interiorul grupurilor de referinţă (reference groups)59.
Identitatea ar putea fi abordată ca un construct mental, simbolic, ale cărei
referenţiale sunt negociate şi reevaluate permanent, contextele socio-culturale specifice
societăţii contemporane accentuând această dinamică. Administarea identitarului se
produce şi sub influenţa anumitor factori de presiune (de ordin formal, informal sau non-
formal) care îi incumbă individului o serie de opţiuni astfel încât unele mărci de
identificare, evaluate ca fiind durabile pe tot parcursul existenţei, devin fluctuante.
Etnicitatea, considerată una dintre componentele stabile ale identităţii sociale
primare, poate fi, de asemenea, suspusă manipulării situaţionale. Identificarea etnică a
unui individ în raport cu grupul din care face parte, sau a grupului în raport cu alte
colectivităţi, depinde de alocarea, atribuirea unor mărci culturale recognoscibile în

58
Ştefan Boncu, op.cit., p. 145.
59
Theodore M. Newcomb, Personality and Social Change: attitude formation in a student community,
Holt, Rinehart & Winston, 1957, pp. 239, 306, 310.
Theodore M. Newcomb a formulat o distincţie între grupurile de referinţă (reference groups ) şi grupurile
de tipul asociaţiilor nominale în care individul are numai calitatea de membru, de care aparţine numai
formal, fizic, prin simpla înregistrare a numelui pe o listă (membership groups). Termenul reference group
este folosit pentru a descrie grupuri în care individul are o participare psihologică activă, cum ar fi
angajamentul faţă de scopurile grupului, faptul că ocupă un anumit rol în structura acestuia şi aderă la
normele impuse. Un astfel de grup este familia.

42
ambele direcţii. Diminuarea forţei de penetrare şi a gradului de reprezentativitate a
reperelor ce ţin de cadrul referenţial, de background-ul istoric, de codul lingvistic, religie,
conduce la slăbirea coeziunii şi a durabilităţii la nivelul grupului etnic. În consecinţă, se
modifică atât imaginea pe care grupul şi indivizii o proiectează în exterior, cât şi procesul
de construire a identităţii în interiorul grupului.
Recunoaşterea şi validarea mărcilor culturale este circumstanţială, afirmarea unui
grup etnic în anumite condiţii de spaţiu şi timp depinzând şi de activarea factorilor externi
(istorici, geografici, economici, politici şi sociali). Pe de o parte, adaptarea contextuală se
poate concretiza în tentative de camuflare şi chiar negare a propriei etnii, iar, pe de altă
parte, poate să conducă la potenţarea, amplificarea diferenţelor, a elementelor de
individualizare (ca în cazul proximităţii unor grupuri etnice în acelaşi teritoriu).

În societatea modernă, redefinirea elementelor individuale de identificare se

produce chiar prin depăşirea limitelor biologice, constatându-se o diversitate a opţiunilor,
chiar şi în cazul identităţii de gen (metamorfozări bărbat-femeie, femeie-bărbat).
Formarea identităţii - conturată atât prin elementele relativ statice, cât şi prin cele
dinamice - se concretizează la nivelul unei duble proiecţii: a trăsăturilor personale, unice,
definitorii şi la nivelul caracteristicilor transmise prin afilierea la un grup: „Există două
modalităţi relevante de formare a identităţii, ceea ce putem numi «identitate personală» şi
«identitatea colectivă». Identitatea personală se referă la sensul sinelui, ca un individ
înzestrat cu anumite caracteristici şi capacităţi, ca un individ situat pe o anumită
traiectorie a ciclului existenţial. Identitatea colectivă se referă la sensul sinelui ca un
membru al grupului social sau al colectivităţii: este un sens al apartenenţei, sensul de a fi
parte a unui grup social care are o istorie proprie şi un destin colectiv.”60 [trad. ns.]
Devenite operante în interiorul structurilor sociale organizate (de tipul grupurilor),
mecanismele interacţionale pun în evidenţă modele comportamentale reciproce ce tind să
evolueze către instituţionalizare. Modelele de acest tip prevăd conferirea de identităţi

60
John B. Thompson, Tradition and Self in a Mediated World, în Detraditionalization (ed. Paul Heelas,
Scott Lash, Paul Morris), Blackwell, Centre for the Study of Cultural Values at Lancaster University, p. 93.
“There are two types of identity formation which are relevant here-what we may call «self -identity» and
«collective identity». Self identity refers to the sense of oneself as an individual endowed with certain
characteristics and potentialities as an individual situated on a certain life-trajectory. Collective identity
refers to the sense of oneself as a member of a social group or collectivity: it is a sense of belonging, a
sense of being part of a social group which has a history of its own and a collective fate.”

43
valorizate prin poziţiile61 ocupate de un individ, cu referire la un cumul de aşteptări
situaţionale sau contextuale care îi influenţează comportamentul şi care sunt împărtăşite
de toţi membrii grupului. Astfel, fiecărei poziţii îi corespund, simultan, un set de statusuri
şi roluri, „două aspecte corelate ale aceluiaşi fenomen, rolul fiind, astfel, expresia formei
dinamice, procesul de acţiune şi interacţiune, ce concretizează setul de drepturi şi

îndatoriri acordate prin status, astfel încât, existenţa unui set de statusuri îşi găseşte
echivalentul dinamic al acţiunii într-o constelaţie de roluri.”62
Dihotomia status atribuit/status dobândit se reflectă în complexul de ipostazieri
ale modelului comportamental ce caracterizează individul integrat unei structuri sociale.
Dimensiunile pertinente ale acestui model pot viza trei tipuri de roluri:
- rolul în desfăşurare (enacted role), definit în termenii comportamentului real etalat în
public de un individ aflat într-o anumită poziţie la nivelul grupului;
- rolul perceput (perceived role), reprezentând percepţia comportamentului asociată cu o
anumită poziţie: fiecare membru al grupului tinde să perceapă nu numai comportamentul
celorlalţi (percepţia interpersonală fiind selectivă) ci şi propriul comportament ca
membru al grupului;
- rolul prestabilit (prescribed role), evidenţiind circumscrierea unui set de aşteptări
normative, formulate în termenii standardelor grupului şi în legătură cu tipul de
comportament (asociat unei poziţii) manifestat de un individ63.
Este ştiut că psihologia socială defineşte conceptul de grup accentuând calitatea
de structură organizată a acestei forme de asociere. Esenţa grupului, ca entitate socială, o
constituie proprietatea de a-şi menţine unitatea, coeziunea intrinsecă: „[...] Un grup socio-

61
I. Bădescu, N. Radu, De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 10.
„[...] poziţia unui om sau fenomen social în spaţiul social poate fi exprimată printr-un sistem de distanţe
sociale faţă de alţi oameni, faţă de grupurile sociale din cadrul unei populaţii şi faţă de complexele culturale
existente în respectivul spaţiu social. Aceste distanţe sociale exprimă statusul său social şi el se exprimă (în
planul acţiunilor sale) în termeni de obligaţii pe care individul respectiv le are faţă de alţii, faţă de instituţii,
faţă de grupurile cu care intră în contact.”
62
Germina Comanici, Cercul vieţii, Paideia, Bucureşti, 2001, p. 11.
63
John W. McDavid, Herbert Harari, Social Psychology. Individuals. Groups. Societies, Harper & Row,
New York, Evanston, London, 1968, pp. 268-269.

44
psihologic este un sistem organizat, format din doi sau mai mulţi indivizi care
interrelaţionează astfel încât, sistemul îndeplineşte anumite funcţii, deţine un set standard
de relaţii stabilite între membrii pe baza rolurilor şi un set de norme care reglementează
funcţia grupului şi a fiecărui membru în parte.”64 [trad.ns.]
Prin intermediul proceselor asociative se alcătuiesc variate formaţiuni sociale
(grupuri, colectivităţi, variante de agregare precum organizaţiile etc.), unul dintre
criteriile operaţionale în ceea ce priveşte delimitarea şi abordarea taxonomică fiind
dinamica relaţională. Diversele modalităţi de configurare a pluralităţii prezintă grade de
sistematizare diferite.
Criteriul minimal formulat în legătură cu generarea mulţimilor se referă la
proximitatea fizică a unui ansamblu de fiinţe umane, caracterizat de efemeritate,
anonimat şi abolirea relaţiilor interpersonale: „În sensul obişnuit al termenului, mulţimea
reprezintă o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naţionalitate, profesie sau sex,
oricare ar fi întâmplările care îi adună la un loc” 65. Existenţa unui scop bine determinat, a
unei motivaţii comune care provoacă - în anumite contexte şi momente determinate
istoric - convocarea şi reunirea mai multor indivizi constituie factorul ordonator menit să
transforme o aglomerare accidentală de oameni într-o „mulţime psihologică”.
Comuniunea ideatică creată temporar - „legea unităţii mentale a mulţimilor” 66 -
reprezintă, într-o anumită proporţie, elementul ce justifică coerenţa .
Organizaţiile (şcolile, spitalele, armata, întreprinderile economice) dispun de un
mecanism de grupare a indivizilor şi coordonare a activităţilor cotidiene şi a acţiunilor
colective (prin mijloace de decizie, execuţie şi control) fundamentat normativ (atât
reglementări formale, cât şi reglementări informale) în interiorul unui sistem ierarhic de
repartizare a autorităţii: „organizaţiile sunt structuri de interacţiuni ale oamenilor integraţi
într-un grup ale cărui activităţi sunt centrate pe realizarea unor obiective comune
specializate”67. Principiul de organizare a resurselor sociale la nivelul procesualităţii

64
Ibidem, p. 237.
“[...] a social psychological group is an organized system of two or more individuals who are interelated so
that the system performs some function, has a standard set of role relationships among its members, and has
a set of norms that regulate the function of the group and each of its members”.
65
Gustave Le Bon, Psihologia maselor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 15.
66
Ibidem, p. 17.
67
Mihaela Vlăsceanu, Instituţii şi organizaţii, în Psihologie socială. Aspecte contemporane (coord. Adrian
Neculau), Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 383.

45
constă în uniformizarea demersurilor profilate pe eficientizarea unor finalităţi explicit
formulate.
Un alt tip de cooperare organizată este cel reprezentat de bandă, ca modalitate de
aglutinare bazată pe receptivitatea membrilor la reguli şi valori proprii, valabile numai
intrinsec, şi menţinerea unei stări conflictuale cu exteriorul, prin neaderarea la ordinea
socială existentă68.
La nivelul grupurilor, dinamica relaţională - produs al cooperării - generează
interacţiune (adaptată unei funcţionalităţi, unui scop comun), interrelaţionare (prin
complexul de roluri individuale şi colective) şi mecanisme de reglare (prin seturi de
norme).
Importanţa numărului de membri în ceea ce priveşte dezvoltarea unei modalităţi
organizate de relaţionare este legitimată, în special, de circumscrierea „diadelor” 69 în
raport cu sistemele compuse din mai mulţi indivizi.
Performarea colectivă - motivată de îndeplinirea unor obiective general acceptate
- este progresiv remediată într-un grup cu o limită minimală de trei persoane. Grupurile
mici care depăşesc componenţa unei diade generează mai multe variante de afirmare a
cadrelor interindividuale, prin situaţii concrete în care fiecare membru al grupului este
relaţionat direct sau indirect cu toţi ceilalţi. „Co-acţiunea” 70 poate fi influenţată atât de
prezenţa unui public pasiv, cât şi de existenţa „co-actorilor” (coactors) angajaţi simultan
în medierea acesteia. Conglomeratele de persoane de tipul grupurilor mici furnizează
condiţiile necesare desfăşurării relaţiilor interpersonale, nemijlocite, de tipul „faţă în faţă“
(face to face). Modalitatea de evoluţie în interdependenţă conferă grupurilor mici anumite
proprietăţi reprezentative precum: coeziunea, consensul, conformitatea, autonomia,
stabilitatea, care permit relativa delimitare operaţională de grupul restrâns71.

68
Dicţionar de sociologie (coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu ), Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 67.
69
George Simmel a stabilit posibilitatea structurării sistematice a unui grup format din numai două
persoane (diads) de tipul familiei nou constituite (soţ şi soţie).
70
James H.Davis, op.cit., p. 13.
Termenul de co-acţiune nu este sinonim cu cel de interacţiune: „coacţiunea poate fi atât inhibitivă, cât şi
facilitantă” (“coaction can be inhibiting as well as facilitating “).
71
Pierre De Visscher, Dinamica grupurilor restrânse, în Psihologie socialã. Aspecte contemporane (coord.
Adrian Neculau), Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 326.
Grupul restrâns poate fi definit „ca un ansamblu de persoane în număr mai mare sau egal cu cinci, efectiv
adunate în acelaşi timp, într-un acelaşi loc, având posibilitatea să se perceapă, să comunice şi să
interacţioneze la nivelul interpersonal şi intragrupal, în mod direct şi reciproc, împărtăşind o oarecare
experienţă suficient de semnificativă şi de durabilă pentru a începe, eventual, un proces instituant şi pentru
a realiza o anumită entitivitate.”

46
 Similaritatea dintre cele două entităţi sociale vizează, în special, dimensiunile
reduse şi posibilitatea indivizilor afiliaţi de a comunica (verbal şi non-verbal) în mod
direct. În schimb, grupul restrâns „nu este caracterizat nici prin istoricitate, nici prin
stabilitate, cu atât mai puţin prin modelizarea uniformizantă şi prin unitatea integrată,
proprii grupului social”72.
Sociologul Charles H. Cooley73 a realizat, de asemenea, o distincţie calitativă
identificând teoretic şi terminologic grupurile primare (primary groups) şi grupurile
secundare (secondary groups). În acest sens, propunea drept criterii diferenţiatoare,
tipurile de relaţii stabilite între indivizi (asocierea intimă, manifestarea afectivă şi
personală în cazul grupurilor primare, şi contactele formale, impersonale, în cazul
grupurilor secundare) şi funcţionalitatea (o funcţie concretă de socializare pentru
grupurile primare şi una de eficientizare a finalităţilor propuse la nivelul cooperării de tip
contractual, pentru grupurile secundare).
Un alt mod de evaluare a formaţiunilor sociale organizate se referă la gradul în
care proprietăţile fundamentale ale grupului sunt afirmate şi percepute ca explicite
(formale) şi implicite (informale). În cadrul grupurilor formale, reţeaua de roluri
individuale se formează în medii instituţionalizate, iar normele de reglare a
comportamentelor la nivelul ordinii interioare au un caracter de constrângere, în timp ce,
normele şi legile de funcţionare ale grupurilor informale nu au un caracter imperativ, nu
sunt impuse din exterior, reflectând standardele interne de apreciere a comportamentelor
acceptabile sau inacceptabile. Dinamica relaţională pune în evidenţă statutul social al
acestora, atât prin configurarea unei structuri, cât şi prin funcţia emergentă,
recognoscibilă la nivelul ansamblurilor umane mai elaborate, de tipul comunităţii.

2. GRUP PRIMAR FAMILIAL - STATUT ETNOLOGIC

2. 1. Forme ale regionalizării spaţiului social tradiţional

Fiind un produs al sistemului social, familia evoluează într-o strânsă

interdependenţă cu dezvoltarea socială, configurările sale modificându-se în raport de
transformările din societate. În acest sens, structurile familiale proiectează dimensiunile

72
Ibidem, p. 323.
73
Charles H. Cooley, Human Nature and the Social Order, Scribner, New York, 1902.

47
economico-sociale, ca şi treapta pe care se situează o anumită comunitate la un moment
dat. Deoarece contextul social influenţează într-o manieră complexă şi variată structurile,
funcţia şi dinamica grupului primar familial, numai punerea în relaţie a acestor elemente
oferă posibilitatea stabilirii argumentelor referitoare la cauzalitatea determinărilor.
Transfigurările modelului identitar al familiei se produc pe două paliere, vizând
atât coordonata sincronică (cu referire la totalitatea relaţiilor sociale prin intermediul
cărora se construieşte identitatea grupului), cât şi coordonata diacronică (ce polarizează
totalitatea evenimentelor consemnate de grupul social în scopul conturării propriei

identităţi). Dimensiunea sincronică a spaţiului social se reflectă în modificarea

conţinutului său real şi a formelor de exprimare (formele pe care le îmbracă relaţiile
sociale în cadrul fiecărui tip de spaţiu social). Raporturile sociale potenţate la nivelul
comunităţilor umane se exprimă prin forme culturale specifice epocii. Întrucât acestea
derivă din complexele culturale la care oamenii participă, condiţiile, categoriile de
exprimare artistică pot contribui la descifrarea semnificaţiilor reale ale reţelei sociale74.
Relaţiile şi mobilitatea indivizilor în spaţiile sociale de tip tradiţional erau
reglementate preponderent prin intermediul sistemului de rudenie care presupune grupuri
familiale integrate mediului social al unei anumite comunităţi (procesele prin intermediul
cărora comunitatea de rudenie se transformă, generând forme noi, nefiind lineare,
evolutive, ci progresiv-discontinui).
Iniţierea fenomenului de disoluţie a spaţiului social tradiţional se datorează
regionalizării75 accelerate, efect al expansiunii urbane şi al migraţiei (mişcarea
laterală/mobilitatea socială orizontală şi naveta). Dinamica socială a mediului rural se
exprimă printr-o mobilitate teritorială determinată de stringenţele societăţii contemporane
în care satul nu se mai poate constitui într-un organism socio-cultural izolat. În acest sens,
raportul rural-urban evidenţiază estomparea diferenţelor, apariţia unui proces de
omogenizare realizat prin intermediul schimbului de modele culturale (integrarea unor
74
Nicolae Constantinescu, Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie, Editura Univers, Bucureşti, 2000,
p.40.
„Între rudenie şi cultură există, de fapt, o relaţie de incluziune, raporturile care se stabilesc între membrii
unei comunităţi, termenii care le denumesc, practicile care le consacră, miturile, poveştile, cântecele care le
întăresc autoritatea şi le perpetuează amintirea constituind partea inalienabilă a oricărei culturi.”
75
I. Bădescu, N. Radu, op.cit., p. 30.
„În general denumim procesul de transformare istorică a spaţiului social, proces de regionalizare a spaţiului
social prin care înţelegem deci: a) creşterea complexităţii spaţiului social, b) modificarea calităţii sale şi c)
diversitatea formelor sale de transformare”.

48
modele culturale ale oraşului în formele de mediere ceremoniale ale satului şi, în sens
invers, impunerea în comunităţile urbane cu populaţie recent asimilată, a unor modele din
mediul rural).
La nivelul societăţii contemporane, transformările sociale sunt conectate şi
problemelor expansiunii urbane. Sensul dat acestei sintagme se referă la un proces
complementar care presupune atât propagarea atributelor oraşului în aria rurală
(urbanizarea ruralului), cât şi fenomenul opus, de pătrundere a trăsăturilor rurale în
spaţiul urban (ruralizarea urbanului). Astfel, principalele mutaţii, care însoţesc în general
procesul urbanizării, au fost complinite în mediul românesc de elemente cantitative şi
calitative comune tuturor ţărilor din sud-estul Europei. Strategiile economice şi politice
adoptate după cel de al doilea război mondial au vizat urbanizarea intensivă şi
industrializarea forţată care au modificat atât structura spaţiului morfologic, cât şi
configuraţia sistemelor sociale, impunând:
- amplificarea ritmului în care tendinţele modernizării sunt atribuite oraşelor mari în
detrimentul localităţilor urbane mai mici; descongestionarea zonelor centrale ale oraşului,
ca efect al populării progresive a zonelor periferice;
- reorientarea economiei de bază;
- diversificarea specificului ocupaţional prin noi forme de repartizare a populaţiei în
sectoarele economice apărute şi, implicit,
- schimbări în ceea ce priveşte schemele de muncă;
- redistribuirea resurselor;
- mărirea distanţei fizice între rezidenţă şi locul de muncă (apariţia migraţiei şi a
navetismului);
- regândirea stilurilor de viaţă;
- schimbări evidente ale organizării grupurilor familiale şi ale modului de concepere a
gospodăriei/locuinţei76.
Una dintre consecinţele fundamentale ale acestui proces complex poate fi
identificată în planul transferului funcţional, care presupune atât o migraţie a funcţiilor
structurilor sociale dintr-un mediu în altul, cât şi o transformare a acestora, o revalorizare
în concordanţă cu adaptarea la un alt tip de spaţiu social. Grupul primar familial
înregistrează la nivelul regimului funcţional acelaşi tip de dinamism: „[...] Chiar dacă se
76
Fenomenul urbanizării în România este abordat în toată complexitatea sa de sociologul Dorel Abraham,
în lucrarea Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

49
poate, eventual, admite predominanţa unei anumite funcţii într-un anumit tip de familie
istoriceşte determinat (familia primitivă, sclavagistă, feudală, modernă), dominanţa
aceasta nu poate şi nu trebuie să fie absolutizată atâta timp cât familia, ca formă de
organizare socială traversează istoria omenirii de la un capăt la altul al ei. Aşa se face că
anumite funcţii, dintre cele mai vechi se perpetuează până astăzi, altele slăbesc şi dispar,
unele noi apar pe parcurs etc. Cel puţin pentru societăţile tradiţionale, care acoperă, după
opinia noastră, toate formaţiunile istorico-sociale precapitaliste, o serie de forme şi de
funcţii ale familiei sunt comune şi constituie un element care le unifică în timp. Dar, pe
de altă parte, chiar în interiorul aceleiaşi formaţiuni istorico-sociale, structura familiei
poate să nu fie aceeaşi, iar raporturile dintre membrii grupului familial să fie radical
diferite77.

2. 2. Funcţiile grupului primar familial

2.2.1. Reglementarea relaţiilor şi a dinamicii sociale a indivizilor. Preocuparea pentru

echilibru, menţinerea ordinii în cadrul familiei şi între membrii familiei

Mutaţiile înregistrate la nivelul structurilor familiale se produc în corelaţie cu

evoluţia formelor de căsătorie şi a funcţiilor acestei instituţii, corespondenţa
manifestându-se ca rezultat al faptului că familia îşi are originea în căsătorie, se
fundamentează pe acest moment al schimbării statutului social.
Una dintre perspectivele de abordare a structurilor familiale îi aparţine
antropologului A. R. Radcliffe-Brown, în ale cărui studii a fost susţinută teoria conform
căreia familia nucleară sau biologică (alcătuită dintr-un bărbat, o femeie şi descendenţii
lor) constituie pentru orice societate punctul de plecare în vederea elaborării sistemului de
înrudire. Cercetătorul consideră că funcţionarea şi dinamica sistemului de rudenie se
manifestă prin intermediul celor trei tipuri de relaţii care se instituie între membrii
familiei nucleare: între părinţi şi copii, între copiii aceloraşi părinţi şi între soţ şi soţie, ca
părinţi ai aceluiaşi copil sau copii78. În viziunea sa, fiecare căsătorie devine un factor
77
Nicolae Constantinescu, op.cit., p. 62.
78
A. R. Radcliffe-Brown, The Study of Kinship Systems, în Structure and Function in Primitive Society,
The Free Press, New York, 1965, p. 51.
„Unitatea de structură pe care este constituită o înrudire este grupul pe care eu îl numesc «familie
elementară » şi care constă dintr-un bărbat şi soţia lui şi copilul ori copiii lor [...]. Existenţa familiei
elementare creează trei feluri speciale de relaţii sociale: aceea dintre părinte şi copil, dintre copiii aceloraşi

50
esenţial în remodelarea înrudirii (căsătoria duce, la rândul său, la crearea unei noi familii
elementare).
Pornind de la argumentaţia antropologului american, Claude Lévi-Strauss afirmă
necesitatea prezenţei familiei biologice în mecanismul sistemului de înrudire, observând,
de asemenea, perpetuarea acestei structuri în societatea umană, în evoluţia sa la nivelul
diferitelor paliere culturale. Claude Lévi-Strauss iniţiază noi direcţii în cercetarea acestei
forme de grupalitate, considerând că analiza nu mai poate fi limitată la identificarea
relaţiilor de primul grad din cadrul „familiei nucleare”, prin implicarea dimensiunii
diacronice a înrudirii şi a naturii ei sociale: „[...] în societatea umană înrudirea nu se
stabileşte şi nu se perpetuează decât de şi prin modalităţi determinate de alianţă. Cu alte
cuvinte, relaţiile tratate de Radcliffe-Brown ca «relaţii de primul grad» sunt funcţie şi
depind de acelea pe care el le consideră secundare şi derivate. Caracterul primordial al
înrudirii umane este de a cere, ca o condiţie de existenţă, punerea în relaţie a ceea ce
Radcliffe-Brown numeşte «familii elementare». Deci, ceea ce este într-adevăr
«elementar» nu sunt familiile, termeni izolaţi, ci relaţia dintre aceşti termeni” 79.
Dimensiunea istorică a spaţiului social implică modificarea conţinutului şi a
formelor de manifestare a relaţiilor sociale, determinând transferuri, mutaţii la nivelul
funcţiilor familiei tradiţionale şi ale celei moderne.
Condiţia fundamentală a existenţei unei structuri de înrudire impune prezenţa
celor trei tipuri de relaţii familiale consemnate invariabil în societatea omenească: o
relaţie de consangvinitate, o relaţie de alianţă şi o relaţie de filiaţie (o relaţie de la văr la
vară, o relaţie de la soţ la soţie, o relaţie de la părinte la copil).
Atomul structurii de înrudire se compune dintr-o formaţiune socială constând
dintr-un soţ şi o soţie, un copil şi un reprezentant al grupului de la care soţul a primit soţia
(un bărbat nu putea obţine o femeie decât de la un alt bărbat, care îşi ceda sora sau fiica).
Acest precept ireductibil al sistemului de înrudire derivă din existenţa universală a
prohibiţiei incestului.

părinţi şi dintre soţ şi soţie ca părinţi ai aceluiaşi copil sau copii [...]. Cele trei feluri de relaţii care există
înăuntrul familiei elementare constituie ceea ce eu numesc primul grad. Relaţii de gradul al doilea sunt
acelea care depind de legătura dintre două familii elementare prin intermediul unui membru comun, cum ar
fi tatăl tatălui, fratele mamei, sora soţiei şi aşa mai departe. De gradul al treilea sunt acelea ca fiul fratelui
tatălui sau soţia fratelui mamei […].”
79
Claude Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Bucureşti, Editura Politică, 1978, p. 66.

51
 Una dintre funcţiile primare80 ale grupului familial din societăţile tradiţionale
evidenţia iniţierea unor reguli obligatorii, a unor norme de conduită socială care ordonau
viaţa sexuală în interiorul comunităţilor umane, instaurând o reglementare a raporturilor
dintre cele două sexe. Prohibiţia universală a incestului determină constituirea structurii
de înrudire din unirea a două familii sau grupuri consangvine.
Regulile privind căsătoria instituiau modalităţi de asigurare a transferului
femeilor de la un grup familial la altul, de substituire a sistemului de relaţii consangvine
de origine biologică cu un sistem social de alianţă: „[...]sistemele de înrudire, regulile de
căsătorie şi de filiaţie formează un ansamblu coordonat, a cărui funcţie este de a asigura
permanenţa grupului social, încrucişând între ele ca într-o ţesătură relaţiile consangvine şi
cele bazate pe alianţă”81.
Interzicerea incestului marca limitarea raporturilor sexuale între membrii
consangvini ai familiei conjugale, prescripţie care implica atât căsătoria între rudele
apropiate, cât şi relaţiile sexuale de acest tip care se manifestau în afara căsătoriei.
Numărul mare de prescripţii şi interdicţii care marchează caracterul prohibitiv al
incestului, consemnate în interiorul comunităţilor tradiţionale româneşti, rigoarea
respectării acestora la nivelul opţiunii individuale de asumare a lor, demonstrează forţa de
persuasiune a restricţiilor ce vizau aderarea individului la modelele colective de
comportament. Interdicţiile impuse prin autoritatea bisericii sunt completate de interdicţii
suplimentare, reprezentând autoritatea tradiţiei folclorice: „Majoritatea poporului român
ţine, după pravilele vechi, că este păcat a se căsători până la a şaptea spiţă; iar minoritatea
ţine a fi păcat până la a patra spiţă”82.
Respectarea acestui ansamblu de prescripţii circumscrise principiului universal al
interzicerii incestului este asigurată de precizarea sancţiunilor, a efectelor negative şi a
prejudicierilor ce apar ca rezultat al încălcării interdicţiilor.

În mentalitatea tradiţională, „amestecarea de sânge” (termenul prin care se

desemnează căsătoria între rude în interiorul comunităţilor) conduce la disoluţia familiei
nou formate: „[...] rar se întâmplă şi mai ales la poporul de rând, ca să se căsătorească doi
80
În sensul acordat de Claude Lévi-Strauss (în lucrarea Antropologia structurală, p. 19.) care face
distincţia esenţială „dintre funcţia primară care răspunde unei nevoi actuale a organismului social şi funcţia
secundară care se menţine numai datorită împotrivirii grupului de a renunţa la o obişnuinţă”.
81
Claude Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Bucureşti, Editura Politică, 1978, p. 378.
82
Simion Florea Marian, Nunta la români, Editura ''Grai şi Suflet-Cultura Naţională'', Bucureşti, 1995,
p.60.

52
tineri, care sunt de aproape înrudiţi, temându-se, ca să nu le meargă rău în căsătorie, apoi,
şi pentru aceea, ca progenitura să nu le fie slăbănoagă, căci pretutindeni există credinţa la
poporul nostru, că copiii celor ce s-au căsătorit, fiind aproape înrudiţi, devin infirmi,
neputincioşi”83. Complexul de obiceiuri şi tradiţii conectate unirii instituţionalizate a doi
tineri prin căsătorie include o serie de reguli precise de funcţionare, un cod gestual bine
definit, care vizează reglementarea transferului de indivizi la nivelul grupurilor familiale.
Astfel, „încredinţarea”, logodna, reprezenta o primă etapă fundamentală în procesul
formării noii familii (unirea celor două grupuri familiale prin confirmarea cuplului mire-
mireasă şi stabilirea contactului între rudele mirelui şi ale miresei) şi a integrării ei în
comunitate.
Consimţirea uniunii impunea prezenţa părinţilor celor doi tineri, rolul actanţilor
principali (tatăl fetei şi tatăl băiatului sau, în alte zone, cel mai bătrân şi mai cu vază
dintre membrii familiei) fiind acela de a media apartenenţa fetei la un alt grup familial.
Schimbul de daruri marchează schimbarea statutului social individual în relaţiile de
rudenie: „Obligativitatea de a merge cu daruri alimentare la femeia ce a născut, la botez
sau la nuntă face parte din codul de comportament propriu poporului român, în care
schimbul de daruri este normă comportamentală obligatorie. Cu precădere se dă atenţie
schimbului de daruri între familiile ce se înrudesc la naştere şi nuntă, între «cumătri»,
între familia protagonistului (copil, mire, mireasă) şi moaşă, naşi [...]. În complexul
ceremonial al nunţii, schimbul de daruri capătă aspect şi mai spectaculos, fiind punctul
culminant al unor secvenţe ceremoniale. Oferirea reciprocă de daruri între actanţi: mire
↔ mireasă; mire ↔ rudele miresei, mireasă ↔ rudele mirelui, participanţi ↔ noul cuplu
şi rudele lui marchează momentele importante ale ceremoniei, oferindu-le nota de
solemnitate necesară.”84
Modelul tradiţional românesc de tratare a problemei incestului prevede restricţii şi
la nivelul rudeniei sufleteşti, a formelor de înrudire artificială („cumătria”, „frăţia de
cruce”, „cumnăţia”): „[...] Dacă se întâmplă ca un naş să boteze doi copii de sexuri
diferite, acei copii sunt socotiţi de popor ca fraţi sufleteşti şi nu se însoţesc, precum
asemenea se socoteşte şi rudenia din cumetrie. [...] Fraţii sufleteşti se consideră şi acei
copii, de sexuri diferite, care au fost botezaţi în una şi aceeaşi apă. Deci şi aceştia, mai
ales însă în Moldova, nu se încumetă a se căsători întreolaltă. [...] Copilul luat de suflet,
83
Ibidem, p. 59.
84
Ofelia Văduva, Paşi spre sacru, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 126.

53
după credinţa mai de pretutindeni a românilor, nu poate să se căsătorească cu copilul
adevărat al tatălui său de suflet, nici cu vreo rudenie de ale acestuia”85.
Funcţia familiei de a reglementa în interiorul comunităţii raporturile prohibitive
de acest tip s-a perpetuat în timp, putând fi înregistrată pe coordonatele diferitelor paliere
culturale. Prin raportare la componenta volitivă, permanentele restructurări, adaptări,
resemnificări la nivelul mentalităţii au relevat două principii ordonatoare în interiorul
comunităţii tradiţionale: pe de o parte, forţa tradiţiei folclorice transmisă din generaţie în
generaţie prin experienţa cotidiană şi conservată de memoria culturală a fiecărui membru
din interiorul grupului, pe de altă parte, fenomenul religios care şi-a menţinut forţa de
penetrare şi care, datorită caracteristicii de sistem închis, a conservat normele şi
prescripţiile imprimate în conştiinţa colectivă (astfel încât, există permanent referiri la
moştenirea culturală a colectivităţii).
Reglementarea căsătoriei în societăţile contemporane presupune, de asemenea,
limitarea alegerii libere a unui consort în funcţie de o serie de factori precum: sistemul
juridic (care sancţionează formele deviante), reguli de conduită admise general valabile.
Totuşi, densitatea şi fluiditatea populaţiei asigură realizarea coeziunii sociale rezultată din
căsătorii între parteneri care nu pot fi asociaţi prin vreun grad de înrudire, conducând, în
acest mod, la perimarea şi dispariţia unui număr mare de reguli pozitive şi negative.
Una dintre funcţiile elementare ale familiei tradiţionale era aceea de a-i asigura
individului o identitate în cadrul grupului, de a-i atribui o anumită poziţie socială. Din
momentul naşterii, copilul pătrundea în spaţiul social şi cultural al comunităţii. Viaţa în
grup îi conferea sentimentul de siguranţă şi motivaţia necesară aderării la mecanismele
sociale, prin menţinerea ordinii interioare şi prin organizarea raporturilor între membrii
familiei. Sistemul de tradiţii care reglementa ierarhiile din interiorul grupului consacra
superioritatea părinţilor asupra copiilor, a bătrânilor asupra tinerilor, a bărbaţilor asupra
femeilor, a fraţilor mai mari asupra fraţilor mai mici. Această ierarhie de roluri se realiza
printr-o organizare foarte strictă, dată de legătura puternică a familiei cu gospodăria
economică.
Societatea modernă a determinat o nouă structură a familiei (o restrângere a celei
vechi), o modificare a funcţiilor (în sensul dispariţiei conţinutului şi a formelor
tradiţionale corespunzătoare) şi, implicit, răsturnarea ierarhiilor. Familia nu-i mai poate
85
Simion Florea Marian, Nunta la români, Editura ''Grai şi Suflet-Cultura Naţională'', Bucureşti, 1995,
p.60.

54
furniza individului statutul ocupaţional şi social, nu-şi mai poate asuma toate funcţiile
(precum funcţia de asigurare a mijloacelor de subzistenţă, de socializare, de protecţie) .
La nivelul mediului rural românesc, se perpetuează până în prezent (cu
valorizările şi resemnificările impuse de transformările societăţii contemporane)
preocuparea pentru depăşirea etapelor fundamentale din ciclul vieţii (naştere, nuntă,
înmormântare), pentru refacerea echilibrului familial prin obiceiuri şi practici rituale, prin
schimburile de bunuri compensatoare. Funcţia principală a obiceiurilor din ciclul familial
era asigurarea pregătirii individului pentru starea de tranziţie şi pentru trecerea (cu
minime consecinţe în plan spiritual, demografic, economic) de la o stare la alta. Cele mai
multe dintre obiceiurile şi textele riturilor de trecere performate în cadrul structurilor
familiale evidenţiază funcţia integratoare a familiei. Constituirea grupului familial
garanta - în comunităţile tradiţionale - continuitatea speciei, familia fiind unicul grup
social reproducător, astfel încât, tendinţele de depopulare sau de suprapopulare ale
spaţiului rural erau prevenite prin tradiţii, acte rituale, gesturi, atitudini, sancţiuni.
Controlul aspectelor demografice a funcţionat în interiorul grupurilor familiale
româneşti din rural ca un precept elementar care permitea supravieţuirea comunităţilor. În
acest sens, indiferent de mărime şi organizare social-istorică, acestea adoptau anumite
politici demografice, derularea proceselor demografice fiind influenţată prin mijloace
diferite, care s-au perpetuat - cu modificările aferente - până la nivelul societăţilor
contemporane. Dinamica acestor modalităţi de control se produce în două direcţii: „de la

familie, prima celulă socială, în sus - modelul tradiţional - şi de la populaţie, ca întreg şi

ultimă celulă socială, în jos - modelul contemporan”86.
Mentalitatea tradiţională asimilată satului românesc înainte de cooperativizarea
agriculturii reflectă practicarea controlului demografic prin intermediul unui sistem de
norme şi prescripţii care - la nivelul comportamentului individual - îşi exercita forţa de
persuasiune printr-o serie de mecanisme motivaţionale:

86
Violeta Florian, Aurelia Sârbu, Ion Ghinoiu, Dimensiunile stării actuale a mediului rural. Analiză
diagnostic, în Satul românesc contemporan, Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti,
1993, p. 11.

55
- dorinţa bărbatului, în societatea rurală românească cu descendenţă patriliniară şi
reşedinţă patrilocală în căsătorie, de a-şi transmite numele şi datele biologice prin
naşterea copiilor (în special a băieţilor);
- naşterea copiilor reprezenta garanţia sprijinului pe care cei în vârstă îl primeau de la
descendenţi în perioada în care deveneau inactivi;
- mentalul tradiţional românesc reconstruieşte legătura indisolubilă între cele două
comunităţi: cea a viilor şi cea a morţilor (urmaşii asigurau instituirea regimului de
adjuvanţă, performarea actelor rituale în vederea îndeplinirii destinului celui decedat în
postexistenţă)87.
Planificarea naşterilor se realiza şi în funcţie de ciclul muncilor agricole, mama
având, în acelaşi timp, un rol important în organizarea gospodăriei şi participând activ la
munca pământului; se instituia, astfel, o anumită distanţă între naşteri. Distanţa dintre
naşteri reglementa şi distanţa dintre viitoarele căsătorii (care implicau pregătirile pentru
nuntă şi zestre).
Controlul demografic exercitat în cadrul grupului familial începe să se diminueze
la nivelul comunităţilor rurale concomitent cu mărirea populaţiei urbane (datorată, în
primul rând, mobilităţii spaţiale). Transferul de populaţie din rural către urban ( în relaţie
cu aglomerarea în centre urbane care polarizează mari unităţi economice) a avut drept
consecinţă scăderea sporului natural al populaţiei din comunităţile săteşti. Procesul s-a
derulat progresiv întrucât, într-o primă etapă, mişcarea migratorie din mediul rural spre
cel urban se realiza prin naveta zilnică de la domiciliu la locul de muncă. Cu timpul, însă,
populaţia navetistă renunţă la satul de reşedinţă şi se stabileşte definitiv în centrele unde
lucrează. Factorii educaţional-instructivi exercită, de asemena, o influenţă esenţială
asupra comportamentului demografic, structura demografică punând în evidenţă corelaţia
dintre reproducerea generaţională şi structura socio-profesională existentă (în acest sens,
poate fi menţionată tendinţa de natalitate redusă a familiilor intelectuale).
Ca şi în cazul controlului asupra fenomenelor şi proceselor demografice, funcţia
integratoare a familiei poartă amprenta mentalului tradiţional şi a modelelor
comportamentale aferente. Cele trei etape fundamentale ale ciclului existenţial (naşterea,
căsătoria şi moartea) sunt semnificate prin intermediul perfomării de acte rituale şi

87
Violeta Florian, Aurelia Sârbu, Ion Ghinoiu, Dimensiunile stării actuale a mediului rural. Analiză
diagnostic, în Satul românesc contemporan, Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti,
1993, pp. 11-26.

56
ceremoniale. Integrarea nou născutului în familie se realiza cu ajutorul moaşei, unul
dintre actanţii principali ai obiceiurilor legate de etapele integrative. Rolul său de mediere
se manifesta chiar din perioada cuprinsă între naştere şi botez (o perioadă critică), moaşa
fiind răspunzătoare de îndeplinirea sistemului de adjuvanţă care garanta sănătatea mamei
şi a copilului, menţinerea fertilităţii şi introducerea copilului în structura de familie.
Acest sistem de adjuvanţă este susţinut de instituţia năşiei. Membrii familiei
lărgite (realizată prin mecanismul alianţelor ), naşii, botezau copilul, aveau îndatorirea de
a veghea asupra comportamentului moral al finului şi se implicau în selecţia
matrimonială. În societatea contemporană, mare parte din funcţiile instituţiei năşiei s-au
estompat şi chiar au dispărut, însă aceea de intermediere a iniţierii, a naşterii spirituale a
nou născutului, s-a perpetuat în timp (botezul fiind esenţialmente un rit iniţiatic,
purificarea prin ritul baptismal repetându-se într-o comunitate ori de câte ori un copil este
încreştinat). Actul botezului consacra condiţia spiritualizată a copilului, având, în acelaşi
timp, şi o semnificaţie practică, prin acordarea unui nume care să-l individualizeze.
Modelul familiei tradiţionale opera o delimitare clară între sistemele de integrare
a copiilor legitimi şi cele de integrare a copiilor nelegitimi. Căsătoria implica
recunoaşterea ca membri egali în cadrul respectivului spaţiu social doar a copiilor născuţi
din relaţii conjugale stabile (funcţia integratoare se manifesta şi în direcţia respingerii
sociale a relaţiei conjugale nemaritale). Natalitatea rurală era reglementată de atitudinea
comunităţii faţă de cele două ipostaze ale naşterii: legitimă şi nelegitimă. Apariţia
copiilor nelegitimi producea o breşă în modelul familiei tradiţionale şi prejudicieri la
nivelul grupului familial. Astfel, ca urmare a sancţiunilor pe care le primea din partea
comunităţii, familia o pedepsea pe fata devenită mamă prea devreme, iar tatăl copiilor
(în cazurile în care era identificat) era dezaprobat şi criticat.
Un alt fenomen respins de familia tradiţonală şi conectat naşterii nelegitime se
referea la infidelitatea soţiei, considerată mai gravă decât cea a soţului, întrucât, copilul
rezultat în urma relaţiei nemaritale, putea deveni moştenitorul bărbatului înşelat.
Transformările petrecute la nivelul societăţii contemporane au avut efecte majore
asupra componenţei familiei. În acest sens, este posibil ca familia modernă să fie
constituită numai din cei doi parteneri (soţ şi soţie), putând fi înregistrată lipsa copiilor.
Căsătoria, ca act oficial, nu mai reprezintă o constrângere în sensul conceperii unor
moştenitori. De asemenea, părinţii singuri, divorţaţi, mamele celibatare încep să fie

57
acceptaţi ca repere într-o formă a familiei reduse care nu mai este sancţionată de
societate. Factorul esenţial care a afectat configuraţia familiei tradiţionale în comunităţile
săteşti a fost schimbarea locului de muncă şi a rezidenţei. În acest mod, apare familia
nucleară incompletă, fluxurile migraţionale iniţiind un deficit în structura familiei.
În spaţiul social românesc tradiţional, instituţia căsătoriei funcţiona ca un
mecanism prin care grupul (şi, prin extensie, colectivitatea) controla raporturile tinerilor,
ocazia de pregătire a căsătoriilor fiind, de asemenea, colectivă (prin controlul premarital
se girau noile raporturi de afiliere). Sistemul de integrare pe grupe de sexe a tinerilor era
iniţiat şi asistat de familie chiar de la botez, prin acordarea numelui de fată sau băiat
(confirmarea identităţii fiind complinită de un cod gestual şi un cod al obiectelor).
Simbioza între latura tradiţiei folclorice şi cea religioasă, dubla determinare a
coordonatei existenţiale în spaţiul cultural românesc, conferă posibilitatea menţinerii în
cadrul structurii familiale contemporane a acestor forme incipiente de integrare (rolul
fenomenului religios fiind încă activ în societatea modernă).
Modelul tradiţional al comunităţilor rurale presupunea şi alte moduri de integrare
(„însurăţitul şi înfrăţitul”, „ceata de feciori”, „şezătoarea”- formă concretă de manifestare
a informalităţii feminine), instituţii fundamentate pe prietenie şi întrajutorare prin
intermediul cărora se realiza asocierea tinerilor pe grupuri de gen. Deşi acest tip de
integrare se realiza după alt criteriu decât cel familial, era susţinut şi îndrumat de grupul
familial.

La nivelul comunităţilor tradiţionale, familia era aceea care orienta selecţia

maritală începând cu ocaziile de pregătire a căsătoriilor şi implicarea în stabilirea
criteriilor de selecţie maritală (frumuseţea, neamul „bun” sau „rău”, calităţile morale şi
sufleteşti, vrednicia, zestrea, fecioria fetei etc.). În mediul rural, hora satului reprezenta o
formă de comunicare la nivelul colectivităţii, cu reguli precise de organizare şi
funcţionare, prin intermediul căreia era supravegheat contactul dintre tineri. Rolul de
divertisment era colateral, hora facilitând (cu ajutorul limbajului coreic) confirmarea
publică a statutului de fecior şi fată de căsătorit.
Familia redusă, specifică societăţii contemporane şi-a pierdut funcţia de exercitare
a controlului premarital şi de asistare a prilejurilor de apropiere între tineri, ajungându-se
până la neimplicarea totală. De asemenea, factorii instructiv-educaţionali au influenţat

58
mentalitatea şi în ceea ce priveşte vârsta optimă pentru căsătorie (cu diferenţieri sensibile
între mediul rural şi cel urban).
În cadrul societăţii moderne se pot evidenţia delimitări importante între familiile
urbane şi cele rurale în ceea ce priveşte stabilitatea structurală. La nivelul comunităţilor
rurale, desfacerea căsătoriilor se petrece într-o proporţie mai redusă, numărul divorţurilor
fiind mai mare în cazul familiilor în care unul dintre membri (de cele mai multe ori soţul
care a fost sau este navetist) a avut contact cu un centru urban.
Familia îndeplinea – în societatea românească tradiţională - funcţia esenţială a
restabilirii, refacerii echilibrului social şi psihologic în interiorul grupului, ca urmare a
prejudicierii produse de fenomenul morţii.
La nivelul complexului mentalitar, valorizarea negativă a trecerii în nefiinţă (sub
aspectul disoluţiei, al degradării materiale, al desprinderii dramatice a individului de
mediul său social) era contrabalansată de imaginea eufemizată a morţii, reprezentată prin
metafora călătoriei, a „marii treceri”. Concepţia thanatologică românească conservă, în
limitele funcţionalităţii, semnificaţiile culturale şi religioase ale constructului din planul
imaginarului (transferat şi în planul scenariului ceremonial) referitor la existenţa unei
relaţii permanente între cele două registre ontologice: existenţa şi post-existenţa.
Conform acesteia, legătura individului cu grupul şi colectivitatea din care face parte nu
este întreruptă nici după plecarea sa din această lume.

În contextul sistemului menit să asigure coeziunea familiei şi a comunităţii chiar

şi după dispariţia unuia dintre membrii săi, sunt actualizate o serie de rituri de separare
completate în sens compensatoriu de rituri de agregare. Tradiţiile, obiceiurile şi credinţele
legate de specificul ceremonialului de înmormântare la români înregistrează, indiferent
de zonele cercetate sau de limitele temporale ale cercetării, prezenţa regimului de
adjuvanţă, instituit şi aplicat cu statut de normă. Rolul prestabilit al familiei în cadrul
performării actelor rituale şi ceremoniale implică responsabilitatea faţă de cel decedat,
aflat într-o stare de tranziţie, la graniţa dintre spaţiile ontologice ale celor două comunităţi
(comunitatea celor vii şi comunitatea celor morţi). De exemplu, pomana şi masa
funerară, ca forme de ofrandă cărora li se acordă un loc central în cadrul sistemului de
ordonare a vieţii comunitare, reprezintă un tip de comunicare simbolică, prin intermediul
căreia se afirmă unitatea spirituală între cei vii şi cei morţi: „[...] gestionarea prezentului
comunităţii prin înscenarea riturilor se realizează şi prin proiecţia în post-existenţă, căci

59
moartea nu este văzută ca o ruptură brutală, ca o separare definitivă. Între lumea aceasta
şi lumea de dincolo există relaţii permanente, prin ofrandele celor vii (pomenile) adresate
morţilor neamului în schimbul protecţiei acestora.”88
Societatea modernă a determinat o modificare a funcţiilor la nivelul desfăşurării
ceremonialului funebru în mediul urban. Consecinţa imediată rezidă în pierderea
importanţei care se acordă anumitor secvenţe, estomparea acestora şi, în timp, dispariţia
lor.

2.2.2. Funcţia de socializare a familiei

Funcţiilor importante pe care le exercită familia li se adaugă aceea de socializare.

Procesul de socializare asigură echilibrul la nivelul spaţiului social, al formelor sale,
reprezentând un fenomen prin care „individul intrat în spaţiul social (nou născut sau
migrant) dobândeşte treptat modelele de comportare, atitudinile, valorile respectivului
spaţiu social. Este procesul prin care spaţiul social devine treptat spaţiu al relaţiilor sale
cu alţii”89.
Familia este instituţia socială care asigură coeziunea întregii societăţi (în familie,
individul intră în relaţie cu alţi indivizi, cu societatea, îşi însuşeşte semnificaţia unor
valori şi simboluri sociale), deţinând un rol central în asistarea, susţinerea individului, de
la naştere şi până la moarte şi constituindu-se într-un cadru optim de manifestare a
instanţelor şi mecanismelor de socializare, a învăţării sociale (legat de interiorizarea
normelor, a modelelor comportamentale). Funcţionalitatea procesului de socializare în
cadrul grupului familial este influenţată de o serie de factori: specificul organizării
familiale în relaţie cu un anumit tip de societate, clasa socială căreia îi aparţine grupul
familial, ocupaţia părinţilor şi nivelul de instrucţie al acestora, mediul (urban/rural) în
care este încadrată familia etc.
În interiorul familiei se consumă cele două faze structural diferite ale socializării:
socializarea primară (care se desfăşoară în primul stadiu de creştere a individului -
copilăria) şi cea secundară (care se desfăşoară în etapele ulterioare ale vieţii individului).
Primul stadiu al socializării presupune consolidarea relaţiei părinţi-copii şi adecvarea
modalităţilor de transmitere ale modelelor de bază specifice comportamentului uman,
88
Nicolae Panea, Gramatica funerarului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003, p. 24.
89
I. Bădescu., N.Radu, op.cit., p. 61.

60
(printr-un proces de asumare de către copil a rolurilor şi atitudinilor specifice). Nivelul
primordial al dobândirii identităţii, al legitimării în cadrul comunităţii se produce la
nivelul dinamicii mecanismelor socializării, al interrelaţiilor şi intercondiţionărilor
stabilite între cadrele specifice (norme, modele, sistem de referinţă, metode, procedee de
comparare, situaţii colective, rol, status) şi acte specifice (condiţionarea, conştientă şi
inconştientă , aşteptarea normativă, socializarea anticipativă).
Înainte de a lua contact cu alte tipuri de instituţii, copilul ia contact cu spaţiul
social prin intermediul familiei. De aceea, pentru dobândirea propriei identităţi, se
identifică cu părintele (în familie, copiii observă cum se comportă părinţii lor,
interiorizând aceste modele), însuşindu-şi moduri comportamentale tipice pentru poziţia
familiei sale în spaţiul socio-cultural. Reprezentând prima realitate care influenţează
integrarea copilului în societate, familia îşi pune amprenta asupra stadiilor ulterioare ale
dezvoltării individului atât prin condiţia materială şi nivelul cultural, cât şi prin stilul de
viaţă care o caracterizează. Existenţa în interiorul familiei a membrilor aparţinând
diferitelor generaţii şi categorii de vârstă şi gen (soţi, copii, fraţi, surori, bunici) şi
dinamica relaţiilor de diferite tipuri (sociale, spirituale, biologice, morale) care îi
determină să acţioneze într-un fel sau altul unii asupra altora, influenţându-se reciproc,
implică apariţia unor diferenţieri în privinţa situaţiilor normative, a modurilor de
exercitare a sancţiunilor etc.
Dinamica funcţională a mecanismului socializator evidenţiază diferenţe în
realizarea funcţiei de socializare la nivelul familiei moderne în comparaţie cu familia
tradiţională. Astfel, deşi în societatea modernă industrial-urbană procesul de socializare
are forme de manifestare diferite de acelea specifice comunităţilor tradiţionale, acesta nu
şi-a pierdut rolul şi însemnătatea. Totuşi, pot fi detectate pierderi funcţionale la nivelul
familiei şi câştig funcţional la nivelul altor instituţii, mai ales în ceea ce priveşte stadiul
secund al socializării.
Un prim aspect este conectat schimbării de accent în cazul celor două tipuri de
statusuri: cel moştenit şi cel dobândit. De exemplu, modificările survenite în profilul
familiei tradiţionale au însemnat o redistribuire a rolurilor şi statusurilor prestabilite şi
atribuite, consfinţirea prestigiului în funcţie de pregătirea profesională şi statutul
economic, şi nu în funcţie de apartenenţa la o anumită familie. De asemenea, în
societăţile industrial-urbane, familia nu mai poate contribui la pregătirea profesională a

61
copilului. Obligativitatea preluării meseriei pe linie paternă a dispărut. Chiar atunci când
se întâmplă ca tânărul să aibă aceeaşi profesie cu părintele său, el trece, în prealabil, prin
forme de pregătire profesională instituţionalizată, în afara familiei. În cazul nucleelor
familiale al căror statut socio-ocupaţional este dublu, deschiderea spre exterior a
gospodăriei rurale a însemnat un contact multiplu, pe diverse paliere, cu societatea urbană
(oraşul fiind perceput drept principala sursă a locurilor de muncă, spaţiul în care
securitatea muncii definea ideea de stabilitate, reprezentând, în acelaşi timp, cadrul optim
pentru cunoaşterea valorilor culturale specifice procesului de modernizare). În acest sens,
contactul cu urbanul a avut drept efect deteriorarea specificului ocupaţional al mediilor
rurale.
Societatea modernă redirecţionează chiar sensul comunicării în interiorul grupului
primar familial. Dacă în familia tradiţională comunicarea era orientată pe verticală
(afirmând primatul descendenţei), informaţia transmiţându-se de la cei în vârstă către cei
tineri, o dată cu începutul modernizării, raportul se modifică. Cei care iau contact cu noul,

cu informaţia, sunt tinerii care frecventează şcoli şi exercită o anumită profesie în sfera
publică.
În societatea modernă, funcţia de socializare se menţine activă în cadrul
instituţiilor tradiţionale (comunitate, familie, şcoală) al căror rol se extinde şi asupra
mijloacelor de comunicare în masă (forţa de influenţă asupra modelelor comportamentale
transmise individului intensificându-se progresiv) şi al grupurilor şi asocierilor de tineri.

2.2.3. Funcţia economică

Activităţile şi practicile economice specifice comportamentului indivizilor ce

compun un grup social marchează relaţia acestora cu mediul natural, cu alte grupuri sau
cu propriul grup, acţionând nu numai ca o modalitate de procurare a bunurilor materiale
şi gestionare a resurselor, ci şi ca o garanţie a poziţiei şi drepturilor sociale.

62
 Homo apertus90 dispune de competenţele necesare planificării dimensiunii
economice a existenţei în funcţie de plasarea în interiorul unei reţele sociale şi de
morfologia conexiunilor stabilite. De asemenea, formele de exprimare culturală la nivelul
societăţii, într-un anumit timp istoric, influenţează procedurile, mentalitatea şi
experienţele economice: „Relaţia dintre cultură şi economie nu este, presupunem, una de
exclusivitate reciprocă ci, mai degrabă, de influenţă şi întrepătrundere, uneori
armonioasă, alteori conflictuală.

Practicile economice sunt înrădăcinate în cultură şi în aspecte ale culturii.”91 [trad. ns.]
Circumscrierea pe cele două paliere (societate tradiţională/societate modernă) a
distribuirii şi orientării funcţiei economice a familiei implică o abordare diferenţiată, prin
raportare la mediul rural, pe de o parte, şi la cel urban pe de altă parte. Conform
modelului tradiţional, funcţia economică a familiei rurale era corelată aspectului
productiv ca formă a „medierii economice între sistemul de subzistenţă sătesc şi viaţa
economică organizată”92 vizând, în primul rând, autoconsumul şi comercializarea. În plan
material, viabilitatea acestui tip de planificare a existenţei era susţinută de garantarea
dreptului la proprietate: „Individul avea în posesie (iniţial prin cutumă recunoscută de
întreaga comunitate, ulterior prin acte) atât locul de gospodărie, cât şi terenurile agricole
[...]. Sistemul juridic românesc cutumiar şi oficial, dădea drepturi egale la moştenire
tuturor copiilor, indiferent de sex sau de locul ocupat în succesiunea naşterilor, chiar
90
Michel Callon, The Laws of the Market, Blackwell, London, 1998, p. 11.
„Homo clausus al teoriei economice este înlocuit de homo apertus din analiza socială şi gradele şi formele
deschiderii ultimului depind de relaţii. Dacă situaţia este nesigură sau nu, singurul lucru care contează
pentru homo apertus şi pe care el îl ia în considerare, este reţeaua de relaţii directe şi indirecte care-l
înconjoară.” [trad. ns.]
“Homo clausus of economic theory is replaced by homo apertus of social analysis, and the degrees and
forms of opening of the latter depend on the form of the relationships.Whether the situation is uncertain or
not, the only thing that counts for homo apertus, and which he takes into account, is the network of direct
and indirect relations surrounding him.”
Utilizarea opoziţiei clasice dintre conceptele homo sociologicus şi homo economicus este înlocuită de
termenul homo apertus în vederea accentuării importanţei interdependenţei dintre configurările relaţionale
şi alternativele de ordin economic.
91
Thomas L.Haskell, Richard F.Teichgraeber, The Culture of the Market, Cambridge University Press,
1995, p. 2.
“The relation between culture and economic is, we assume, one not of mutual exclusiveness but, rather, of
reciprocal influence and interpenetration, sometimes harmonious, sometimes conflictual. Economic
practices are imbedded in culture, aspects of culture”.
92
Nicolae Panea, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Cartea Românească, 2001, p. 249.

63
dacă, uneori, prin echivalarea compensatorie a terenului arabil, pădurii, animalelor,
gospodăriei, bunurilor casnice”93.
Adjudecarea dreptului de a deţine, de a folosi o proprietate şi de a o transmite
urmaşilor corespundea unei opţiuni existenţiale. În mentalitatea tradiţională, instalarea
într-un teritoriu, consacrarea94 şi locuirea lui marca asumarea apartenenţei la un anumit
loc şi stabilea parametrii acceptării de către o anumită colectivitate, astfel încât, regimul
juridic al proprietăţii funciare funcţiona atât ca o modalitate de reglementare a relaţiilor
din interiorul familiei, cât şi ca o formă de legitimare a indivizilor în spaţiul social al
comunităţii. Ca urmare, intruziunea într-un spaţiu geografic şi social, precum şi
distanţarea de acesta, erau controlate prin tradiţii şi obiceiuri cu caracter normativ. De
exemplu, sistemul de precepte care instituia regula căsătoriei între tinerii din acelaşi sat,
consemna pierderea statutului familial în relaţiile de vecinătate şi în interiorul întregii
comunităţi, dacă aceştia îşi întemeiau familiile în afara aşezării natale: „Fata să rămâie în
satul părinţilor săi, zice românul, şi să se mărite după un bărbat care e om din oameni,
adică după unul care are neamuri şi amici. E drept că, cu cât mai de departe vine mirele,
cu atâta mai mare e onoarea care se face familiei; dar, cu cât se mărită fata mai departe,
cu atâta mai mult pierde tatăl său din stimă. Şi-a dat fata din sat; asta nici un român n-o
sufere uşor, ca să i se spuie [...]. Părerea românilor despre acei feciori, care se duc prin
alte sate a peţi, în genere, nu e bună. Ei cred adică şi zic că un astfel de fecior, dacă ar fi
statornic şi de omenie, n-ar umbla colindând prin alte sate, ci uşor şi-ar putea afla mireasă
la obrazul lui şi în satul său. Atât feciorii cât şi fetele care se însoară şi se mărită în alt sat
şi se stabilesc acolo sunt priviţi de către locuitorii satului respectiv ca nişte străini,
arătându-le dispreţ şi numindu-i venetici, iar în satul din care au ieşit nu numai fetele, ci
şi feciorii sunt priviţi ca măritaţi, adică ca ceva femeietic”95.
Deţinerea unei proprietăţi în arealul satului nu echivala numai cu posesia unei
bucăţi de pământ ce putea fi exploatată în scopuri economice, ci semnifica convertirea

93
Alina Ioana Ciobănel, Înrudire şi identitate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 73.
94
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 32-33.
„[...] a cosmiciza teritorii necunoscute înseamnă întotdeauna a consacra [...]. Instalarea pe un teritoriu
înseamnă, în ultimă instanţă, consacrarea lui”.
95
Simion Florea Marian, Nunta la români, Editura ''Grai şi Suflet-Cultura Naţională'', Bucureşti, 1995, pp.
47-50.

64
relaţiilor de proprietate în relaţii sociale 96. În subsidiar, normele tradiţionale ce stabilizau
funcţionalitatea socială a proprietăţii funciare reflectau modalităţile variate de raportare
culturală la spaţiul atribuit sau adjudecat. Practicile sociale şi culturale legate de aspectul
legiferării formelor de dispunere, posesiune, deţinere, control şi folosinţă a pământului
asigurau atât securitatea individului şi a grupului pe termen lung cât şi consolidarea
identităţii personale şi colective. Din această perspectivă, inserţia socială, susţinută de
relaţiile de proprietate, poate fi abordată ca o variantă a complinirii constructului
identitar: „La un micronivel, relaţiile de proprietate formează modurile multiple în care
oamenii îşi construiesc identităţile sociale, prin păstrarea şi folosirea unei varietăţi de
lucruri în mediul lor. Cuvântul «proprietate» este cel mai bine înţeles ca direcţionând
atenţia către un câmp vast de relaţii culturale precum şi sociale, către simbolic, precum şi
contextele materiale în interiorul cărora lucrurile sunt recunoscute, iar identităţile
personale şi colective sunt generate.”97 [trad. ns.]
Ca toate sistemele de organizare a relaţiilor de proprietate, modelul tradiţional
românesc evidenţia aspecte care detaliau priorităţile legate de posesiunea şi exploatarea
individuală în raport cu drepturile colective asupra terenurilor din aria satului (de
exemplu, folosirea în comun a terenurilor pentru păşunat sau a pădurilor). Premisele
rentabilităţii modelului utilizat de unităţile familiale erau: responsabilitatea membrilor
acestora faţă de pământul aflat în posesie, libertatea de a lua propriile decizii, colaborarea
- fără constrângere - cu ceilalţi membri ai comunităţii şi posibilitatea de a beneficia,
integral, de produsele obţinute în urma muncii depuse.

96
Katherine Verdery, Fuzzy Property: Rights, Power, and Identity in Transylvania's Decollectivization, în
Uncertain Transition. Ethnographies of Change in the Postsocialist World (ed. Michael Buraway,
Katherine Verdery), Rowman & Littlefield Publishers, Inc., Lanham. Boulder. New York. Oxford, 1999,
p.50.
„[…] proprietatea este o formă […] pe care o iau relaţiile sociale.” [trad. ns.]
“[…] property is one form […] that social relations take.”
Gerald M. Sider, The ties that bind: culture and agriculture, property in the Newfoundland village fishery,
în ''Social History'' , vol. 5, no.1, January 1980, p. 3.
„[...] proprietatea este o relaţie între persoane în legătură cu lucrurile.” [trad. ns.]
“[...] property is a relationship between persons with respect to things.”
97
C. M. Hann, Property relations. Renewing the anthropological tradition, Cambridge University Press,
1998, pp. 3-5.
“At the micro level, property relations form the myriad ways in which people build up their social
identities through holding and using a variety of «things» in their environment [...]. The word «property» is
best seen as directing attention to a vast field of cultural as well as social relations, to the symbolic as well
as the material contexts within which things are recognized and personal as well as collective identities
made”.

65
 O ingerinţă cu repercursiuni drastice la nivelul modului în care funcţiona
conceptul de proprietate în mentalitatea tradiţională a fost reforma socialistă în
agricultură, care s-a bazat pe expropierea funciară şi colectivizare, trecerea terenurilor şi a
principalelor mijloace de producţie în patrimoniul statului. Metoda impozitării cu cote şi
supracote - într-o primă fază - succedată de o deposedare sistematică de bunurile funciare
şi de mijloacele de exploatare aferente vizau diminuarea producţiei individuale, alterarea
relaţiilor de proprietate, a autonomiei şi autorităţii gospodăriei familiale. Acest tip de
administrare a proprietăţii a însemnat redistribuirea şi delimitarea mult mai strictă a
drepturilor de a controla, supraveghea, aloca, pe de o parte, şi a drepturilor de a folosi şi
exploata terenurile agricole pe de altă parte. Apariţia acestor diferenţieri a avut drept

consecinţă conştientizarea (din ce în ce mai acută) de către membrii comunităţilor rurale

a dihotomiei public/privat98.
Modelul socialist aplicat în Europa centrală şi de est a funcţionat ca o combinaţie
între agricultura industrializată şi agricultura de subzistenţă (practicată în gospodăriile
rurale), însă cele două nivele ale sistemului au fost experimentate în mod diferit, cu
variaţii de la o ţară la alta, în patru variante esenţiale:
- colectivizarea de tip stalinist (Stalinist collectivisation);
- modelul alternativ utilizat în Polonia şi Iugoslavia unde sistemul stalinist a fost
abandonat treptat (collectivisation abandoned);
- colectivizarea de tip neo-stalinist, bazată pe reformarea modelului de bază - adoptată în
Cehoslovacia, Germania Democrată şi chiar în Bulgaria (neo-Stalinist collectivisation);
98
C. M. Hann, op.cit., pp. 6-7.
„Este convenţional pentru analişti să construiască un continuum, de la «individual» (privat) la «comun»
(public); din nou, acesta poate fi un continuum cu mai multe gradaţii, trecând de la individ la familie şi mai
departe prin forme variate de cooperare sau corporaţie, pentru a culmina cu statul. O distincţie clară este
făcută uneori între ceea ce este proprietatea întregului popor sau a statului şi ceea ce aparţine membrilor
unui grup specific, cum ar fi ferma colectivă [...].” [trad. ns.]
“It is conventional for analysts to construct a continuum, from «individual», «private» to «communal»,
«public»; again, this may be a continuum of many gradations, running from individual to family and on
through various forms of cooperative or corporation to culminate in the state. A clear distinction is
sometimes drawn between that which is the property of an entire people or their state and that which
belongs to the members of a specified group, such as a collective farm [...].”

66
- modelul distinct elaborat în Ungaria (Hungarian collectivisation)99.
În România şi Albania, rentabilitatea scăzută a agriculturii a avut drept principală
cauză menţinerea esenţei modelului stalinist: îngrădirea, până la desfiinţarea proprietăţii
private. Astfel, loturile rămase în folosinţa familiilor din mediul rural, în special cele
anexate gospodăriei, s-au micşorat progresiv, devenind insuficiente nu numai pentru
furnizarea unui plus de venit prin vânzarea produselor, ci chiar pentru asigurarea
mijloacelor necesare subzistenţei. Organizarea proprietăţii agricole şi, implicit, relaţiile
economice şi sociale au fost ajustate în funcţie de un sistem productiv ce includea trei
subsectoare: cel cooperatist, fermele de stat şi cel privat. Modalităţile interne de
regularizare ce funcţionau eficient pentru tipul de agricultură practicată la scară redusă de
familiile rurale au fost înlocuite de structura centralizată, birocratică, caracteristică
cooperativelor şi fermelor de stat.
Colectivizarea şi industrializarea au condus la schimbarea contextului şi a
procedeelor de administrare şi exploatare a proprietăţii, declanşând alterarea etalonului
tradiţional de funcţionare a familiei ca grup social. În acest mod, au fost afectate atât
palierele de suprafaţă, cât şi cele de profunzime: mărimea familiei, relaţiile între membrii
- vizând chiar unitatea, coeziunea - ierarhiile, distribuirea rolurilor, practicile (de
exemplu, cele maritale sau cele privind moştenirea), obiceiurile, tradiţiile legate de viaţa
familiei. Alte transformări substanţiale s-au produs la nivelul experienţelor legate de
perceperea timpului şi spaţiului, de atitudinea faţă de muncă, de funcţiile şi conotaţiile
atribuite acestei activităţi.
Mecanismul de oprimare a oricărei forme de autonomie a comunităţilor rurale
prevedea şi introducerea formelor colective de muncă, diferite de mijloacele tradiţionale

99
Cercetătorul Nigel Swain (A Framework for Comparing Social Change in the Post-Socialist Countryside,
în ''Eastern European Countryside'', Nicolaus Copernicus University, Tórun, 1998, 4' 98, p.6.) a identificat
următoarele coordonate ale modelului de tip stalinist:
„- preţurile de achiziţionare a produselor agricole erau scăzute;
- ţăranii şi cooperatorii erau supuşi cotelor obligatorii şi opresive;
- veniturile din sistemul cooperatist erau mici, bazate mai mult pe «unitatea muncii» decât pe salariu;
- maşinile erau păstrate în parcuri de maşini şi tractoare deţinute de stat;
- terenurile private abia dacă erau tolerate;
- agricultura era puţin diversificată.” [trad. ns.]
“-agricultural purchase prices were low;
-peasants and co-operatives alike were subjected to opressive compulsory deliveries;
-incomes from the co-operative were low, mainly in the kind and based on the «labour unit» rather than
wage;
-machinery was held in state-owned machine and tractor stations;
-private household plots were barely tolerated;
-there was minimal diversfication out of agriculture.”

67
de ajutorare reciprocă bazate pe relaţiile de rudenie sau vecinătate. Fundamentată din
punct de vedere material şi ideologic, schema muncii în colectiv restricţiona până la
limită libertatea de acţiune în sfera privată şi conţinea referiri clare la uniformizarea
intereselor, la unitatea demersurilor şi egalizarea beneficiilor şi controlul asupra acestora.
Aspectul alienant al acestui mod de concepere a activităţii nu deriva din
organizarea în colectiv a indivizilor sau din asocierea grupurilor, ci din obligativitatea
raportării la o structură ierarhică impusă, percepută ca o entitate externă, opusă propriilor
aspiraţii. Deşi oferea o alternativă100 la restricţionarea condiţiilor materiale în existenţa

privată, colectivismul şi categoriile valorice pe care i le atribuiau constant autorităţile

comuniste au fost percepute critic de către cei înregimentaţi în acest sistem.
Exista, însă, şi o dimensiune orientată astfel încât să concentreze accentele
pozitive ale acestui mod de organizare prin sociabilitatea şi posibilităţile de socializare
manifestate la nivelul grupurilor de muncă: „Colectivul de muncă era punctul cel mai
apropiat în care integrarea individului în sistem era monitorizată şi reglementată dar, era
şi un focar de sociabilitate în care muncitorii îşi petreceau jumătate din viaţă împreună.
Eficienţa colectivului de muncă, ca un loc al integrării sociale şi al controlului, depindea
de faptul că indivizii erau ataşaţi colectivului.”101 [trad. ns.]
Ca forme ale manifestării ideologiei socialiste, exercitarea autorităţii politice,
dublată de hegemonia economică au accentuat dihotomia public/privat, componentă
definitorie în configurarea raporturilor rural-urban, urban-rural. Impunerea relaţiilor de
proprietate colective şi a producţiei colective a marcat o reevaluare a proporţiilor la
nivelul perceperii morfologiei satului ca spaţiu existenţial şi, mai ales, ca spaţiu al
muncii.
Contextele economice, politice şi sociale au furnizat o varietate de concepţii
locale (care se intersectau la nivelul comunităţii) legate de modalităţile de adaptare, de
100
Subtilitatea încercării de a impune noul stil de muncă consta în furnizarea unor facilităţi de ordin
economic şi social precum: eliminarea efortului şi simplificarea lucrului în agricultură prin mecanizare,
garantarea retribuirii prin contract de muncă, accesul la asistenţă socială (îngrijire medicală, concedii de
maternitate, pensii, etc.).
101
Sarah Ashwin, Redefining the collective: Russian Mineworkers in Transition, în Uncertain Transition.
Ethnographies of Change in the Postsocialist World (ed. Michael Buraway, Katherine Verdery), Rowman
& Littlefield Publishers, Inc., Lanham. Boulder. New York. Oxford, 1999, p. 250.
“The immediate work collective was the point at which the individual's integration into the system was
monitored and regulated, but it was also a focus of sociability in which workers spent half their lives
toghether. The effectiveness of the work collective as a locus of social integration and control depended on
the fact that individuals were attached to their collectives”.

68
redefinirea satutelor rezidenţiale şi profesionale, atât la nivelul grupurilor familiale, cât şi
la nivel individual. Presiunile de natură politică şi constrângerile cauzate de pierderea
terenurilor aflate în proprietate au condus la înregimentarea unei părţi importante a
populaţiei adulte (în special cei cu vârste înaintate şi fără o altă calificare profesională) în
sistemul cooperativelor sau al fermelor de stat, continuând, astfel, să practice agricultura
şi nefiind nevoiţi să părăsească vatra satului.
O dată cu dezvoltarea industrială şi urbană, un număr tot mai mare de locuitori
din mediul rural acceptă să lucreze la oraş, în activităţi neagricole, atraşi de standardul
material ridicat, şi de un volum mai mic de muncă şi de risc.
Prin mişcarea pendulatorie de la domiciliu către localităţile care asigurau locuri de
muncă, se produc fluxuri migratorii din rural în urban, iar fenomenul generat - naveta -
devine una dintre cele mai frecvente forme ale mobilităţii spaţiale şi determină apariţia
unui nou tip social în spaţiul social al satului: navetistul. În anumite cazuri, distanţele
mari dintre sate şi zonele industriale, dar şi intensificarea acţiunilor de sistematizare
forţată a aşezărilor (care marcau perspectiva pierderii gospodăriilor) au condus la
adoptarea unor soluţii radicale, precum aceea a stabilirii definitive în centrele urbane.
Mobilitatea teritorială care presupune schimbarea rezidenţei induce, la nivelul mentalităţii
individuale, mutaţii în percepţia poziţiilor geografice şi a distanţelor (necesitatea adaptării
la un nou tip de spaţiu morfologic îl determină pe individ să participe la un proces de
comparare a traseelor, a ariilor de deplasare, a caracteristicilor topografice, astfel încât, îşi
însuşeşte capacitatea inducţiei, a deschiderii, în detrimentul cuprinderii totalităţii).
Trebuie remarcat însă, că accesul progresiv la diversele compartimente ale urbanului nu a
dezvoltat opoziţii care să conducă la o fisură între sat şi oraş, între modelul rural şi cel
urban, facilitând, mai degrabă, simbioza celor două paliere. Circumscrierea intereselor
individuale şi de grup în raport cu mecanismele economiei de stat a funcţionat eficient în
economia secundară (second economy)102.
102
Martha Lampland, The Object of Labor. Commodification in Socialist Hungary, The University of
Chicago Press, Chicago&London, 1995, pp. 304-305.
„[...] folosirea termenului a fost adesea neclară. La origine se referea numai la activităţi în afara sectorului
de stat, înţeles atât în termeni economici, cât şi legali. Din acest motiv, termenul «economia secundară» a
fost întotdeauna folosit pentru a denumi tot felul de practici ilegale sau de pe piaţa neagră. Totuşi, multe din
aceste practici definite în economia secundară fuseseră legale cu decenii în urmă. Dificultatea apăruse
dintr-o confuzie creată în jurul a ceea ce desemnase conceptul: un domeniu ilegal sau activităţi economice
caracterizate de proprietatea privată sau urmărită în afara controlului direct al agenţiilor birocratice ale
statului. Pe scurt, economia secundară a fost considerată adesea o categorie reziduală a producţiei şi
proprietăţii socialiste [...]. Folosesc termenul «economie secundară în agricultură», ca o prescurtare
descriptivă pentru desemnarea muncii agricole şi a activităţilor suplimentare cum ar fi închirierea utilajelor

69
Transformările instituţionale, limitele politice şi economice au produs - la nivel
mentalitar - delimitări conceptuale şi practice în ceea ce priveşte munca în spaţiul public
şi în spaţiul privat. În paralel cu economia primară, ca o contrapondere la producţia de tip
socialist, încep să se definească practici şi activităţi în afara sectorului de stat, mai ales în
zonele rurale unde terenurile adiacente gospodăriilor nu fuseseră convertite în domenii
publice. Munca în sfera domestică marchează orientarea din ce în ce mai evidentă către
utilitarism, către valorificarea resurselor limitate în vederea suplimentării veniturilor şi a
îmbunătăţirii standardelor. Deşi cultivarea loturilor aflate în folosinţă nu se materializa
întotdeauna prin obţinerea unui surplus destinat schimbului sau comercializării, economia
secundară definea posibilitatea împlinirii personale şi la nivelul grupului familial întrucât,
pământurile şi grădinile rămase în proprietate au constituit zone în care familia a reuşit să
îşi conserve autonomia şi controlul asupra mijloacelor de subzistenţă. Spre deosebire de
finalităţile abstracte (prevăzute în indicii de plan), asociate agriculturii colectivizate,
contactul nemijlocit cu produsele muncii, pertinent în spaţiul privat, reprezenta o
modalitate de articulare a sensului identităţii individuale şi sociale.
Patternurile divergente ale activităţilor desfăşurate în cadrul economiei primare şi
secundare au indus motivaţii şi concepţii de muncă diferenţiate în funcţie de categoriile
de vârstă şi sex. Pe de o parte, populaţia înaintată în vârstă a continuat să se raporteze la
un model comportamental ale cărui componente (intelectivă, afectivă, volitivă) implicau
centralitatea muncii intense şi a relaţiilor constituite în acest proces. Pe de altă parte,
câştigarea prestigiului în comunitate, satisfacţia întăririi coeziunii în familie prin truda în
comun, nu mai constituie recompense satisfăcătoare pentru cei tineri care intuiesc
avantajele economiei industrializate, ale confortului la locul de muncă, ale retribuirii prin
salariu şi ale legitimării timpului liber. Resursele materiale ale familiei sunt orientate din
ce în ce mai puţin către extinderea producţiei în economia privată, munca fiind percepută
ca o utilitate sau ca un expedient. În plus, mutaţiile apărute în structura economică şi
şi serviciilor tehnologice, necontrolate de fermele şi cooperativele de stat.” [trad. ns.]
“[...] the use of the term was often vague. Originally it was coined to refer simply to activities outside the
state sector, understood both in economic and legal terms. For this reason the second economy had often
been used as an umbrella term for all sorts of illegal or black-market practices. Yet many of the practices
defined in the second ecomomy had been legal for decades. The difficulty of precision arose, therefore,
from a confusion surrounding what the concept covered: an illegal domain, or economic activities
characterized explicitly by private ownership or pursued outside the direct control of state bereaucratic
agencies. In short, the second economy was often treated as a residual category of socialist production and
ownership [...]. I use the term «agricultural second economy» then, as a descriptive shorthand to refer to
agricultural labor, and supplementary activities such as a rental cartage and technological services, not
controlled by state farms and cooperatives”.

70
profesională a familiei în comunităţile rurale evidenţiază reducerea discrepanţelor
comparativ cu familia urbană.
Atât în mediul urban cât şi în mediul rural, dimensiunea productivă a funcţiei
economice a familiei este limitată, observându-se o tendinţă de creştere a laturii de
gestiune şi consum. Funcţia economică corelată - conform modelului tradiţional - unei
duble necesităţi: autoconsumul şi comercializarea, se reduce, treptat la consumul propriu
al familiei rurale. Deşi în familia rurală se manifestă încă preferinţa pentru alimentaţia
tradiţională (în multe cazuri reglementată de norme şi prescripţii conectate mentalului
popular) şi pentru stilul de viaţă tradiţional, creşte ponderea achiziţionării de produse şi
servicii specifice urbanului, de comodităţi care asigură confort sporit familiei rurale.
Cauza fundamentală a inversării raportului dintre latura productivă şi cea de consum o
constituie, însă, incapacitatea gospodăriei de a-şi perpetua reproducerea economică.
Coexistenţa celor două zone de activitate (cea publică şi cea privată) a produs
schimbări şi în ceea ce priveşte statutul social şi profesional al femeilor. Gradul de
implicare al acestora în stabilizarea echilibrului economic al comunităţii şi al familiei
creşte proporţional cu numărul îndatoririlor şi al sarcinilor care le sunt atribuite
(responsabilităţile legate de creşterea şi educarea copiilor şi cele legate de gospodărie
sunt dublate de participarea activă în economia primară). Totodată, mişcarea pendulatorie
între domiciliu şi locul de muncă stimulează şi dinamizează existenţa femeilor, făcând
posibilă extinderea reţelei de relaţii sociale în exteriorul spaţiului domestic.
Dihotomia public/privat a fost accentuată de artificialitatea dezideratelor sociale,
politice şi economice pe care sistemul comunist încerca să le inoculeze prin intermediul
unei propagande agresive. Prin documentele şi normativele de partid, prin intermediul
tuturor instituţiilor şi organizaţiilor formale sau non-formale, afiliate spaţiului public
(unităţi de învăţământ, cămine culturale, presă, televiziune etc.) se urmărea şi
influenţarea, înlocuirea structurilor tradiţionale de ordin etic şi cultural.
La nivelul limbajului, cuvinte şi sintagme noi erau introduse cu rapiditate în
inventarul vocabularului economic oficial, fiind menite să desemneze şi să imprime în
conştiinţa individuală şi colectivă transformările preconizate. De exemplu, sfera
conceptuală a noţiunii de muncă a determinat o serie de diversificări ale cîmpului lexical
şi semantic care vizau, în special, potenţialul de referinţă al cuvintelor ce descriau
segmentele de bază în procesul muncii:

71
- proprietate : „proprietatea socialistă a întregului popor”;
- factorul uman: „proletariat”, „clasă muncitoare”, „mase de oameni ai muncii”, „mase
muncitoare”;

- domeniul de activitate : „economie socialistă unitară”, „agricultură socialistă de stat şi

cooperatistă”;
- mijloace: „mecanizarea”, „chimizarea”, „automatizarea agriculturii”, „sistematizare”,
„organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii”, „amplasarea raţională a forţelor de
producţie”;
- planificarea muncii: „prefaceri economice şi social-politice cu caracter socialist”,
„reorganizarea pe baze socialiste a industriei şi agriculturii în cadrul unui plan unic”,
„politica agrară a partidului şi statului, obiectivele planului cincinal”;
- retribuire : „principii socialiste de muncă şi repartiţie”, „înfăptuirea retribuţiei socialiste
corespunzător cantităţii şi calităţii muncii", "repartiţia bunurilor produse de societate în
spiritul dreptăţii şi echităţii sociale” etc.
Inconsistenţa corelării enunţurilor de acest tip cu experienţa realităţii s-a reflectat
în modul superficial al preluării termenilor de către majoritatea categoriilor de populaţie.
Este sugestivă în acest sens seria sinonimică a verbului „a munci” care potenţează
disocierea clară între scopurile colective şi cele individuale, între procedurile
instituţionalizate şi practicile din sectorul privat. Conotaţiile sintagmelor şi cuvintelor de
tipul: „a se osteni”, „a se strădui”, „a trudi”, „a munci cu ziua”, „a munci la câmp”, „a
merge la sapă” etc. erau activate frecvent în relaţie referenţială cu percepţia pozitivă
asupra efortului, asupra activităţii susţinute din spaţiul domestic. Prin antiteză, raportarea
în termeni lingvistici la îndeletnicirile din economia primară evidenţia ideea de
constrângere, de obligativitate şi marca - prin prezenţa verbelor de mişcare - separaţia de
mediul vieţii private. Semnificative în acest sens sunt entităţi frazeologice precum: „a
merge la lucru”, „a merge la serviciu”, „a merge la slujbă” sau „a merge la datorie”.
Introducerea în vocabularul curent a expresiei „a munci la schimb” semnala un alt
gen de confruntare a indivizilor cu schimbările din propria existenţă: noua segmentare a
timpului în funcţie de programul de lucru de la serviciu. În special adulţii care deserveau
prin munca depusă cele două zone de interes (cea publică şi cea privată) au fost nevoiţi să
se adapteze unui ritm alert şi au devenit dependenţi de un orar strict, iar timpul alocat

72
destinderii, relaxării s-a redus considerabil. Activităţile desfăşurate în limitele proprietăţii
aflate în posesiune au fost reorganizate pentru ca îndeplinirea sarcinilor primite în
sectorul de stat să nu fie afectată. Pentru femei, participarea la activităţile de pe piaţa
primară a muncii plătite (principalul reper al modelului comunist de emancipare a femeii)
a însemnat renunţarea la odihna de la sfârşitul săptămânii. În general, treburile casnice
erau riguros distribuite pe parcursul săptămânii (o zi pentru curăţenie, o zi pentru gătit,
alta pentru spălat etc.), astfel încât, ziua de muncă se prelungea şi în afara orelor afectate
exercitării profesiei.
În acest mod, dualitatea spaţiilor geografice a fost complinită de aceea a timpului:
dacă în mediul originar individul era integrat unui ciclu quadrimestru (al celor patru
anotimpuri cu ritmurile şi conţinuturile lor specifice, în care timpul se măsoară în unităţi
de muncă agricolă, în secvenţe de activitate), locul de muncă îl obligă pe individ să se
integreze unei cronologii orare a muncii. În mediul rural tradiţional secvenţele temporale
erau conectate calendarului religios, de aceea, experimentarea lor era învestită cu dublă
semnificaţie, ritmicitatea timpului cotidian, istoric103 fiind echilibrată de secvenţialitatea
timpului festiv104.
Regimul în care funcţiona complementaritatea celor două coordonate a fost
influenţat de instaurarea controlului asupra principalelor segmente ale activităţii
productive şi de mecanismul puterii politice care acţiona cu perseverenţă în vederea
impunerii propriilor valori. Astfel, marginalizarea sărbătorilor religioase care ordonau
existenţa privată a familiilor din mediul rural a fost succedată de tentativele de înlocuire a
acestora cu evenimente cărora li se acorda o tentă festivă şi care punctau datele
considerate importante pentru istoria recentă (1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie etc.). De
asemenea, quantificarea ştiinţifică a producţiei, fixată de cifrele şi directivele planurilor
cincinale contravenea relaţiei naturale dintre muncă, timpul afectat acesteia, şi aşteptările
referitoare la beneficii, caracteristice economiei secundare.

103
Mircea Eliade, op.cit., p. 82.
Termenul folosit de Mircea Eliade desemnează „timpul constituit de totalitatea evenimentelor profane,
personale şi interpersonale [...] timpul obişnuit, durata profană în care se desfăşoară orice existenţă
omenească.”
104
Mircea Eliade, op.cit., p. 66.
Timpul festiv marchează „segmentul temporal situat în afara timpului monoton al muncii, timpul răgazului
şi al spectacolelor.”

73
 Cu toate acestea, sfera publică a furnizat şi opinii, viziuni, conduite noi la care au
reacţionat în special tinerii. Unele dintre acestea au fost transferate în domeniul privat,
complicând schema de bază şi contrapunându-se principiilor după care funcţionaseră
activităţile productive în trecut. În acest sens, un impact esenţial asupra valorilor iniţiale,
a fost produs de conştientizarea raportului existent între cantitatea de efort, calitatea
muncii depuse, timpul alocat şi expresia monetară a acestora.
La nivelul noului tip de relaţie ce se stabilea între obiectul valorizării (produsele
muncii) şi subiectul valorizator (beneficiarul în procesul muncii), funcţionalitatea banilor
devine operaţională nu numai prin intermediul aspectelor economice, ci şi prin
intermediul conotaţiilor morale, sociale, culturale a căror descifrare se manifestase
periferic până atunci. Încadrarea banilor în categoria valorilor materiale şi/sau spirituale
se află într-o relaţie de interdependenţă cu specificitatea contextelor şi matricilor
culturale, care determină simbolismul unor constructe noţionale precum: producţia,
consumul, circulaţia mărfurilor, schimbul.105
Contextele politice, sociale, economice configurate în spaţiul românesc la nivelul
celor două medii coexistente - mediul rural şi mediul urban - au determinat specificitatea
factorilor cauzali ai procesului muncii. Transformările mecanismelor economice au avut
drept rezultat restructurarea şi intensificarea proceselor tranzacţionale caracteristice
economiei primare, în detrimentul practicilor şi activităţilor ce vizau autoconsumul, din
economia secundară. În spaţiul public, finalitatea muncii era definită prin relaţia cu
producţia destinată pieţei, înstrăinării, şi cu banii, ca instrument ce facilitează schimbul
(ca mijloc de schimb pentru munca depusă, pe de o parte, şi ca mijloc de schimb pentru
achiziţionarea produselor, pe de altă parte). Intervenţia banilor ca agent mediator a permis
îndepărtarea de modelele tranzacţionale de tip tradiţional, precum schimbul în natură
(trocul) şi reconsiderarea unor funcţii şi semnificaţii atribuite darului.
Percepţia disociată a spaţiilor (spaţiul public şi spaţiul privat) în procesul muncii,
se concretiza şi la nivelul conştientizării opoziţiei dintre activităţile producătoare de bani
şi cele rezervate producerii bunurilor. În sectorul de stat, caracterul personal al efortului

105
Jonathan Parry, Maurice Bloch, Money and the Morality of Exchange, Cambridge University Press,
1989, p. 3.
„[...] banii acţionează ca un agent foarte puternic al profundelor transformări sociale şi culturale.” [trad.
ns.]
“[…] money acts as an incredibly powerful agent of profound social and cultural transformations.”

74
depus dispare o dată cu transformarea bunurilor obţinute în mărfuri, relaţia cu acestea
devenind independentă de factorii umani implicaţi. Una dintre proprietăţile esenţiale ale

muncii în sfera privată - accesul direct al producătorului la produse - este anulată şi

înlocuită de posesiunea la distanţă, prin intermediul banilor (salariul primit în urma
prestaţiei la locul de muncă). Mecanismele pieţei mediază această relaţie, iar preţul
achiziţionării unui produs nu mai reflectă valoarea morală a muncii, considerată o
externalitate (externality)106.
Creşterea progresivă a rolului banilor în societatea modernă economiei primare,
impersonalitatea banilor inducând şi depersonalizarea raporturilor. Condiţiile de
anonimitate în care se desfăşura transferul bunurilor de la producător către beneficiar, au
permis apariţia atitudinilor individuale chiar la nivelul unor instituţii definite în mod
tradiţional prin eficienţa cooperării, precum familia lărgită sau vecinătatea. Anumite
caracteristici ale trocului tradiţional (onestitatea, încrederea reciprocă între agenţii
implicaţi direct şi interesaţi de tranzacţie) se regăsesc în forma instituţionalizată,
practicată în sfera publică, barter-ul.
Modelul schimburilor în natură sau al celor finalizate în termeni de vânzare-
cumpărare, a coexistat cu cel al darului. Reţinând variate conotaţii de ordin social şi
cultural şi o funcţionalitate bine definită în ceea ce priveşte reglarea relaţiilor interumane,
semantismul darului se complineşte prin dimensiunea subiectivă, caracterul gratuit şi
dezinteresat, evitarea voluntară a oricărui gen de profit. Utilizarea frecventă a banilor ca
mijloc de evaluare specific societăţii moderne a pătruns şi la nivelul relaţiilor de ofertă-
primire, în legătură cu valoarea utilitară (de consum) a darului: darul în bani a devenit o
formă general acceptată pentru intermedierea relaţiilor sociale de prietenie, de vecinătate,
de cooperare, de prestigiu, de ierarhie. Deşi impersonalitatea banilor împiedică
interpretarea identităţii donatorului şi a beneficiarului (una dintre calităţile esenţiale ale
darului), pot fi evidenţiate contexte precum cele caritabile sau cele ceremoniale în care
strategiile comportamentale asociate legăturilor bazate pe compasiune, dragoste,
prietenie, exclud interesul personal sau calculul raţional (în contemporaneitate, darul în
bani, oferit în cadrul ceremonial al mesei de nuntă, a fost învestit, preponderent, cu
funcţia de ajutorare a tinerei familii). Condiţiile specifice societăţii de tip comunist au

106
Michael Callon, op. cit., p. 16.

75
încurajat, însă, proliferarea unor ipostaze negative, banii fiind oferiţi în scopul obţinerii
de avantaje şi funcţionând ca un "dar pe dos"107, sub forma mitei.
Procesele transformaţionale de fond ce au urmat disoluţiei regimului totalitar
comunist au vizat şi aplicarea strategiilor reformei neoliberale orientată către refacerea
proprietăţii private. În legătură cu acest aspect, programul reorganizării prevedea
abrogarea controlului absolut al statului asupra economiei, circumscrierea macro-
sistemelor şi crearea posibilităţilor de dezvoltare la nivelul microstructurilor. Instaurarea
producţiei de tip capitalist se fundamenta atât pe introducerea mecanismelor de piaţă (pe
reglementările legate de liberalizarea completă a preţurilor şi a comerţului), cât şi pe
reconstituirea proprietăţilor aflate în posesiunea famililor din mediul rural înainte de
cooperativizare.
Prin accesul necondiţionat la resursele productive, demersurile conectate
garantării şi exercitării drepturilor de posesiune aveau drept scop iniţierea unor proiecte
cu efecte reversibile tendinţelor de fragmentare ale economiei socialiste, precum
consolidarea şi extinderea proprietăţilor private şi angajarea producţiei agricole în
competiţie cu monopolurile marilor producători particulari. Se miza pe refacerea
celulelor economice bazate pe familie, pe stimularea unui pragmatism menit să mărească
eficienţa, calitatea practicilor şi cantitatea de produse agricole.
Condiţiile specifice tranziţiei postsocialiste au limitat, însă, posibilităţile
producătorilor individuali de a atinge performanţe, aceştia fiind obligaţi să facă faţă unui
nou set de constrângeri ce ţineau, în principal, de modul în care era aplicată reforma. Din
cauza liberalizării rapide a preţurilor şi a nenumăratelor sincope în asigurarea asistenţei
financiare prin acordarea de credite, resursele productive, mijloacele de producţie,
serviciile tehnice au devenit aproape inaccesibile. De asemenea, deficienţele în
regularizarea distribuirii pe piaţă a produselor au marcat o restrângere a capacităţilor
productive, direcţionate preponderent către satisfacerea cu minimum de resurse a

107
"Darul pe dos" pune în evidenţă semnificaţii diferite de ale "anti-darului" sau "contradarului"
consemnate şi în societăţile tradiţionale.

76
necesităţilor de consum (a closed-cycle production system)108. Pot fi menţionate, costurile
ridicate ale exploatării terenurilor care au condus la nerespectarea obligaţiilor derivate din
statutul de proprietar şi, implicit, la cedarea anumitor drepturi (soluţiile în aceste cazuri
erau înscrierea în asociaţii sau arendarea pământurilor).
Ar trebui precizat că desfiinţarea formelor colective de posesiune nu a însemnat şi
dezambiguizarea noţiunii de proprietate sau clarificarea statutului de proprietar. Unele
dintre cele mai sensibile puncte legate de procesul retrocedării au fost restricţionarea
suprafeţelor ce puteau fi redobândite la 10 ha109 de familie şi emiterea într-un ritm extrem
de lent a titlurilor de proprietate. Reconstituirea suprafeţelor deţinute înainte de
cooperativizare a dat naştere la tensiuni cu efecte majore în plan social. În acest sens,
atribuirea preferenţială a celor mai bune loturi sau mistificările legate de conferirea
nemeritată a calităţii de posesor/deţinător, s-a manifestat dramatic chiar la nivelul
familiilor sau vecinătăţilor, a căror coeziune a fost periclitată de conflictele izbucnite în
urma împărţirii pământurilor între rude, sau a trasării graniţelor între loturile aflate în
proximitate. Restabilită în termeni neclari 110 legitimitatea proprietăţii private asupra
pământurilor nu mai reprezintă o coordonată dominantă la nivelul afirmării identităţii
personale sau colective.

REPERE METODOLOGICE

Cunoaşterea nemijlocită a datelor concrete furnizate de realitatea terenului se

constituie într-un imperativ al oricărui demers ce vizează iniţierea şi realizarea unui

108
Slawomira Zbierski-Salameh, Polish peasants in the ''Valley of Transition '': Responses to Postsocialist
Reforms, în Uncertain Transition. Ethnographies of Change in the Postsocialist World (ed. Michael
Buraway, Katherine Verdery), Rowman & Littlefield Publishers, Inc., Lanham. Boulder. New York.
Oxford, 1999, p. 203.
109
Legea nr.18/1991 - Legea fondului funciar, publicată în „Monitorul Oficial”, nr.037, din 02/20/91.
„Persoanelor cărora li se reconstituie sau li se constituie dreptul de proprietate în condiţiile prezentei legi
nu li se pot atribui în proprietate mai mult de 10 ha de familie, în echivalent arabil, chiar dacă
reconstituirea sau constituirea dreptului la proprietate se face în mai multe localităţi”.
110
Katherine Verdery, op.cit., p. 55.
Referitor la modalităţile de retrocedare a proprietăţilor în România (studiul de caz se concentrează asupra
unei localităţi din Transilvania), cercetătoarea Katherine Verdery foloseşte sintagma fuzzy property:
„Termenul de proprietate vagă acoperă toate formele şi drepturile de proprietate ambigue şi parţiale.”
[trad.ns.]
“My term fuzzy property covers all [...] forms of indistinct, ambiguous, and partial property rights”.

77
proiect etnologic în cadrele impuse de cercetarea ştiinţifică modernă. Cu atât mai mult,
premisele unei cercetări în spaţiul urban (a cărui dinamică se caracterizează prin ritmul
alert al transformărilor şi apariţia multiplelor ipostaze ale mediilor) nu se pot fixa
pornindu-se de la ipoteze prestabilite sau numai de la informaţiile existente în materialele
de arhivă, iar demonstraţiile de ordin analitic nu se pot concretiza pe cale deductibilă şi
nu se pot fundamenta exclusiv pe surse teoretice.
Atunci când este aplicată în condiţii ce corespund rigurozităţii metodologice
ancheta de teren111 - ca metodă destinată culegerilor sistematice - îl apropie pe cercetător
de soluţionarea problematicilor vizate. Finalizarea anchetei de teren, prin obţinerea unor
rezultate plauzibile, este condiţionată de parcurgerea etapizată a unor stadii
interdependente ale investigaţiei:
- procesul de producere interactivă a datelor, informaţiilor;
- interpretarea nedistorsionată a materialelor consemnate;
- prezentarea concluziilor (faza valorificării), astfel încât acestea să nu compromită
cercetarea întreprinsă.
Unul dintre criteriile utilizate frecvent în evaluarea calităţii unei cercetări se referă
la modul ştiinţific de efectuare a anchetei de teren şi la caracterul obiectiv al
interpretărilor sugerate de materialele obţinute în urma acesteia.
Concepţia pozitivistă asupra cercetării de teren supraestimează - în mare măsură -
ponderea obiectivităţii în ceea ce priveşte raportarea la obiectul analizei. Cercetătorului îi
este rezervat numai rolul de observator, receptor, beneficiar al informaţiilor pe care le
furnizează sau le mediază informatorii, apreciindu-se că, prin metode obiective adecvate,
acesta dispune de capacitatea de a exclude din ecuaţie experienţa subiectivă (considerată
un indiciu al amatorismului).

111
Ancheta de teren reprezintă, în concepţia cercetătorului Jean Copans (Jean Copans, Introducere în
etnologie şi antropologie, Polirom, Iaşi, 1999, p. 30.), una dintre cele trei componente de bază regăsite la
nivelul organizării interne a proiectului etnologic:
„- obiectele sociale şi culturale pe care acest proiect le delimitează şi le reconstruieşte (ceea ce etnologia
vrea să ne facă cunoscut şi să ne descrie);
- ancheta pe teren (de lungă durată), care rămâne modalitatea cea mai totalizatoare - şi cea mai angajată
din punct de vedere personal - de producere a cunoştinţelor lor;
- ideile şi teoriile care nu numai că explică realul, ci şi justifică însăşi raţiunea de a fi a unei discipline
autonome.”

78
 O serie de contribuţii recente112 oferă nuanţările necesare unei perspective realiste
prin introducerea aspectului coparticipării şi prin reconsiderarea statutului pe care îl
deţine etnologul (acestuia revenindu-i rolul de subiect activ în procesul colectării
informaţiilor vizate).
În cadrul unei anchete de teren realizabile, atât obiectivitatea, cât şi subiectivitatea
sunt dimensiuni constitutive însă cercetătorul, în tripla sa ipostază de teoretician,
investigator şi metodolog113, poate să aleagă o anumită metodă şi o variantă de aplicare a
acesteia în funcţie de amploarea şi scopurile proiectului său de cercetare, în funcţie de
tipul de informaţii pe care doreşte să le obţină etc. Astfel, are posibilitatea să controleze,
între anumite limite, ponderea factorului subiectivitate, una dintre soluţii fiind opţiunea
pentru un anumit stil în abordarea relaţiei cercetător-informator, care să echilibreze
gradul de implicare personală în emiterea şi derularea fluxului informaţional.
Trebuie avut în vedere, însă, că (exceptând schema unui model ideal, în cazul
căruia este dificilă probarea viabilităţii) nu numai strategiile de cercetare la nivelul cărora
dialogul deţine o pondere mai mare (ca, de exemplu, interviul), ci şi metoda observaţiei -
utilizate separat, simultan sau alternativ - nu sunt aplicate, în realitate, pentru investigaţia
unui obiect abstract, decontextualizat. Natura informaţiilor şi conotaţiile atribuite acestora
se definesc procesual, depinzând de condiţiile, particularităţile, circumstanţele emergente
localizării şi situării în timp. Rezultatele efective ale unei cercetări nu reflectă o realitate
imuabilă sau imaginea independentă de percepţia umană a acesteia, ci aspectele
conturate, construite pe parcursul şi în limitele derulării anchetei de teren întreprinse în
scopul efectuării studiului. Din acestă perspectivă, determinarea caracterului obiectiv al
procesului de producere a datelor, într-o situaţie concretă ce presupune contactul dintre

112
În acest sens, menţionăm studiul cercetătoarei Maria Vasenkari, A Dialogical Notion of Field Research
(în “ARV Nordic YearBook of Folklore”, vol. 55, The Royal Gustavus Adolphus Academy Uppsala,
Sweden, 1999, pp. 51-72), ale cărei sugestii metodologice au constituit un important punct de reper în
stabilirea strategiei pentru cercetarea pe care am întreprins-o în mediul urban.
113
Aceste ipostaze corespund celor trei nivele esenţiale induse în schema de bază a unei cercetări: nivelul
epistemologic, cel metodologic şi cel al metodelor (Maria Vasenkari, op. cit., p. 52.):
„Epistemologia este teoria cunoaşterii şi furnizează răspunsuri la întrebări precum: Care este natura
cunoaşterii? Cum se produc cunoştinţele? Ce este cunoaşterea? Cine are acces la cunoaştere? Principiile
desfăşurării unei cercetări şi problemele referitoare la relaţiile dintre teorie şi practică sunt de natură
metodologică. Metoda vizează mijloacele practice aplicate în procesul obţinerii datelor.” [trad. ns.]
“Epistemology is a theory of knowledge, and it provides answers to questions such as: What is the nature of
knowledge? How does knowledge come about? What is knowledge? Who knows? The principles of
conducting research and questions concerning relations between theory and practice are methodological.
Method is the practical means applied in acquiring the data.”

79
subiect (cercetător) şi obiectul cercetării (cunoscut direct sau mediat, prin contribuţia
informatorilor) depinde de înţelegerea corectă a modului în care funcţionează
interdependenţa subiect-obiect: „[…] cercetarea este definită ca obiectivă numai atunci
când este înţeles caracterul interdependent al cunoaşterii […]. Interdependenţa implică
faptul că atât cunoştinţele, cât şi datele nu pot fi percepute ca abstracte sau nelocalizate,
ci, în primul rând, ca fiind contextuale: plasate temporal, cultural şi social […]. Conform
cu noţiunea de cunoaştere interdependentă, datele se produc în întâlnirea dintre părţile
corespondente.”114 [trad.ns.]
Prin exercitarea unui rol activ în desfăşurarea anchetei de teren, cercetătorul nu
poate influenţa obiectul investigaţiei în sine, dar este posibil să influenţeze, prin
dimensiunea coparticipativă a asumării acestui rol, semnificaţia informaţiilor pe care
urmăreşte să le consemneze.
În special atunci când cercetătorul este un outsider, când aparţine unui spaţiu
geografic şi, mai ales, cultural distinct de acela în care îşi realizează investigaţia, reuşita
demersului său este condiţionată de stabilirea unei convenţii prin intermediul căreia să
poată fi înlăturate posibilele bariere de comunicare, toleranţa faţă de prezenţa sa fizică
neimplicând, automat, şi compatibilitatea codurilor socio-culturale, a orizonturilor
cognitive, a ideilor, concepţiilor, perspectivelor.
Este important de avut în vedere şi faptul că, încă din faza incipientă a derulării
anchetei, cercetătorul dispune de cunoştinţe legate de problematica abordată, pe care le
foloseşte în alcătuirea planului de cercetare şi la formularea ipotezelor de lucru.

114
Maria Vasenkari, op. cit., p. 54.
“[…] research is defined as objective only when the intersubjective character of knowledge is understood
[…]. Intersubjectivity implies that knowledge as well as data is seen not as disembodied or unlocated, but
first and foremost contextual: temporally, culturally, and socially situated. […] According to the
intersubjective notion of knowledge, data are seen to be produced in the encounter between its
counterparts.”

80
Acest tip de preconcepţie (preunderstanding115) a obiectului cercetării, anterioară
terenului, îşi pune amprenta asupra producerii şi interpretării datelor. De asemenea,
deosebirile de clasă socială, statut social, nivel educaţional sau gen constituie potenţiale
surse de influenţă, cu deosebire în cazul aplicării unor metode ce presupun întâlnirea faţă
în faţă, dialogul cercetătorului cu informatorii.
Deşi contactul dintre participanţii la realizarea unei anchete - pe de o parte
cercetătorul (receptorul) şi, pe de altă parte, potenţialii informatori (mai multe categorii
de emiţători) se bazează, în principiu, pe negocierea modului de interrelaţionare, poziţiile
pe care le ocupă fiecare dintre părţi nu sunt egale (iniţiatorul anchetei fiind cel care
imprimă coordonatele, direcţia, sensul cercetării) iar scopurile lor nu se suprapun.
Toate aceste condiţionări şi formele lor concrete de manifestare ce contribuie la
configurarea contextului de desfăşurare a investigaţiei pot induce caracterul
obiectiv/subiectiv al acesteia, astfel încât, operaţiunile ce ţin de aplicarea metodologiei
adecvate devin subiectul problematizării. Fiecare anchetă de teren reprezintă o situaţie de
cercetare inedită la care etnologul se adaptează descoperind noi variante de utilizare a
metodelor şi strategiilor standard. În acest sens, respectarea stringenţelor metodologice
impuse de cercetarea ştiinţifică a etnoculturalului corelat realităţii contemporane depinde,
încă din faza iniţială a demarării proiectului, de fixarea clară a obiectivelor şi, în funcţie
de acestea, de modul în care este realizată eşantionarea localităţilor în cadrul
preliminariilor culegerii.
Avându-se în vedere complexitatea şi dinamica pronunţată a procesualităţii
fenomenelor şi produselor folclorice la nivelul urbanului actual, o primă circumscriere ar
trebui să vizeze amploarea conferită proiectului etnologic. Astfel, chiar dacă ar fi posibilă
întocmirea exactă, minuţioasă a unui plan de cercetare curprinzător, care să urmărească
surprinderea caracteristicilor, a mecanismelor universal valabile, comune oraşului ca
115
Maria Vasenkari, op.cit., pp. 55-56.
„Cercetarea este concepută din întrebări bazate pe variate prezumţii şi este activată când cercetătorul
încearcă să găsească răspunsuri la întrebările sale. Cel puţin la început, presupunerile şi aşteptările sale sunt
cele care orientează cercetarea într-o anumită direcţie. Cercetătorul testează potenţialele semnificaţii şi
explicaţii cunoscute şi are, de asemenea, anumite ipoteze în ceea ce priveşte rezultatul cercetării.
Preconcepţia este constituită din aceste prezumţii, presupuneri şi aşteptări.” [ trad.ns.]
“The research is conceived of questions based on various presuppositions and it is activated when the
researcher sets out to find answers to his questions. His assumptions and expectations direct the research
emphatically, at least, at the beginning. The research tests explanation and has also assumptions concerning
the result of the research. Preunderstanding is constituted of these presuppositions, assumptions, and
expectations.”

81
pattern socio-cultural şi de spaţialitate caracteristic societăţii moderne în ansamblu,
punerea sa în practică nu s-ar putea constitui într-un demers viabil. Eludarea aspectelor
particularizatoare din schema de bază a investigaţiei şi caracterul prezumtiv al
generalizărilor ar periclita, de la început, corectitudinea observaţiilor şi a interpretărilor.
Finalizarea unui proiect etnologic destinat cercetării unui oraş, a unei colectivităţi
urbane, din perspectiva întregului repertoriu ce marchează creativitatea de tip folcloric
este posibilă în cadrele largi ale studiului monografic care permite o culegere cu profil
exhaustiv. Acest gen de investigaţie pe termen lung implică reveniri succesive la teren (în
scopul verificării şi completării informaţiilor parţiale) şi efortul susţinut al unei echipe de
etnologi care să poată surprinde diversitatea ipostazelor de manifestare ale
comportamentului urban prin raportare la tipul de cultură orală urbană.
Restrângerea ariei de interes a cercetării la un singur segment, bine determinat,
semnificativ pentru folclorul genuin al oraşului, facilitează decelarea şi aprofundarea
aspectelor esenţiale referitoare la problematica delimitată atât în urma documentării, cât
şi ca rezultat al anchetelor de prospecţie. Cu ajutorul metodelor asociate culegerii de
specialitate pot fi consemnate tendinţele de evoluţie ale unui gen sau ale unei specii în
contextele create de mediul citadin, stabilirea zonelor eşantion realizându-se în funcţie de
criteriul reprezentativităţii la nivelul ansamblului cultural al anumitor localităţi.
Investigaţia în spaţiul urban poate fi motivată şi de reactualizarea sau completarea
datelor deja existente, însă eficienţa unei astfel de anchete presupune existenţa unor
culegeri anterioare şi a unui material bogat cu privire la tema de cercetare.
În alegerea unei metodologii adecvate (care să corespundă obiectivelor
fundamentale ale cercetării) se impune şi luarea în considerare a categoriei de informaţii
pe care etnologul doreşte să le obţină. Acesta poate opta pentru metode destinate
înregistrării datelor cantitative sau pentru acelea care sunt eficiente, în principal, când se
intenţionează consemnarea datelor calitative, de profunzime.
Dificultatea unui demers ce vizează cercetarea naraţiunilor în contextul mediului
urban actual constă, de la început, în încercarea de a stabili o strategie unitară de
investigare (care implică acurateţea perceperii şi interpretării datelor) a etnourbanului 116
116
H. Culea, Nicoleta Coatu, Etnologia oraşului-consideraţii etnosociologice (un program de cercetare
etnologică a urbanului ), (I), „REF”, tom 36, nr. 5-6, Bucureşti, 1991, p. 224.
„Complexul metodologic etnologic în abordarea etnourbanului răspunde celor două cerinţe fundamentale,
celor două principii definitorii ale cunoaşterii etnologice (urbane): principiul totalităţii şi principiul

82
românesc în condiţiile în care, obiectul studiului poate fi considerat unul dintre cele mai
dinamice segmente ale realităţii contemporane.
Ca spaţiu cultural, puternic marcat de tendinţele inovatoare ale modernităţii (ale
căror surse sunt atât locale, cât şi globale), oraşul produce contextele şi furnizează
referenţialele pentru configurarea formelor de exprimare proprii (legendele
contemporane, memoratele, povestirile legate de evenimente din zonele urbane, bancurile
etc.). Se întrevede, astfel, necesitatea adoptării unor metode care să permită, pe de o parte
consemnarea riguroasă a unor texte reprezentative şi, pe de altă parte, determinarea
mărcilor, a notelor particulare ce realizează distincţia la nivelul diferitelor specii. În acest
sens, trebuie avut în vedere şi caracterul flexibil al taxonomiilor alcătuite pentru
categoriile narative ale folclorului contemporan şi varietatea modelelor ce vizează analiza
acestora.
Prin restrângerea ariei de cercetare la studiul naraţiunilor performate în contextul
familial nu se pot eluda implicaţiile derivate din multitudinea interrelaţiilor existente între
mediile genuine de creativitate ale oraşului. De asemenea, această componentă
importantă a folclorului familiei prezintă convenţii narative distincte, prin care sunt
evocate valenţe şi simboluri percepute ca evaluative culturale împărtăşite, ce îşi pun
amprenta asupra structurii de adâncime a textelor, astfel încât, decodarea corectă a
semnificaţiilor presupune aplicarea patternurilor interpretative corespunzătoare.
În alcătuirea proiectului etnologic care a stat la baza derulării anchetei de teren,
una dintre problemele metodologice a fost selectarea acelei strategii a cărei utilizare să
conducă, în primul rând, la obţinerea de informaţii calitative. Pe de o parte, era necesară
consemnarea datelor referitoare la viaţa privată a familiilor şi la comportamentul
membrilor acestora în afara sferei domestice (imagini personale ale modului în care
subiecţii îşi percep trecutul, prezentul şi chiar viitorul, date despre relaţiile din interiorul
grupului familial, date despre contactele obişnuite ale familiei cu rudele, vecinii şi cercul
de prieteni, despre conflictele dintre sexe, cele de ordin emoţional sau material, despre
schimbările survenite în modelul familiei restrânse de-a lungul timpului etc.). Pe de altă
parte, scopul culegerii de specialitate a fost înregistrarea de texte reprezentative pentru
categoria naraţiunilor familiale.

diferenţierii, corelate (diversitate în totalitate).”

83
 Întrucât abordarea acestor aspecte presupunea o cercetare de tip calitativ, tehnica
aleasă a fost cea a interviului focalizat pe problematica relaţionată temei şi structurat în
funcţie de aceasta. Alături de interviurile individuale, în care subiecţii au fost chestionaţi
separat, folosindu-se acelaşi chestionar, au fost realizate şi interviuri de familie,
informatorii având posibilitatea să interacţioneze, să comunice între ei. Informaţiile
generate în procesul comunicaţional declanşat în interiorul unui grup pot fi distincte de
acelea pe care le furnizează un singur membru atunci când grila de întrebări este aplicată
individual.
Dezavantajele intervievării unui grup rezidă, în principal, din dorinţa
participanţilor de a proiecta în exterior - prin autocenzurare, accentuare a trăsăturilor
pozitive - o imagine favorabilă grupului, sau din tendinţa de conformare la opiniile
exprimate de un anumit membru recunoscut ca lider. Efectele factorilor de grup nu sunt
eliminate în totalitate nici în cazul interviurilor cu un singur informator, prezenţa
celorlalţi membri ai familiei în apropiere, într-o altă cameră, acţionând în continuare ca
un agent de presiune. Răspunsurile obţinute sunt marcate de factorii specifici tipului de
influenţă pe care o exercită structurile grupale asupra indivizilor. În anumite condiţii,
interviurile colective prezintă şi avantaje precum: activarea mecanismelor de control, prin
care pot fi diminuate exagerările sau atribuirea de laude nejustificate, stimularea
reciprocă a memoriei (corectarea potenţialelor informaţii eronate, completarea lacunelor),
posibilitatea consemnării mai multor puncte de vedere sau a unor interpretări diferite,
versiuni diferite asupra aceloraşi evenimente etc.
Interpretarea corectă a registrelor semantice evidenţiate de naraţiunilor conturate
la nivelul fluxurilor comunicaţionale iniţiate prin aplicarea chestionarului a impus cu
necesitate investigarea modului în care sunt produse datele ca rezultat al manifestării
membrilor familiilor luate ca referinţă în ipostaza de grup. De asemenea, desfăşurarea
interviurilor a presupus observarea modalităţilor de exprimare verbale şi non-verbale care
pun în evidenţă procesele interacţionale: distribuirea rolurilor în relaţie cu structura
grupului, contextele şi situaţiile în care ierarhiile devin funcţionale, mecanismele de
reglare a comportamentelor şi cele de formare a opiniilor şi atitudinilor. În scopul
determinării şi consemnării obiective a acestor aspecte în cadrul interviurilor de grup a

84
fost folosită tehnica focus-grupului117, specifică cercetării ştiinţifice din domeniul
sociologiei, adaptabilă şi la particularităţile anchetei de tip etnologic. Fiind o variantă a
interviului a cărei eficienţă vizează, în primul rând, calitatea informaţiilor obţinute şi, în
plan secund, cantitatea acestora, focus-grupul poate furniza rezultate pozitive în măsura
în care cercetătorul este capabil să manipuleze ponderea factorilor de grup în favoarea sa.
În strânsă relaţie cu obiectivul cercetării (consemnarea unor date viabile referitoare la
viaţa privată a familiilor şi înregistrarea naraţiunilor familiale) a cărui finalizare însemna
pătrunderea în zone mai puţin accesibile unui outsider, se impunea ca întâlnirea dintre
cercetător şi indivizii chestionaţi să reconstituie - măcar parţial - situaţiile de comunicare
naturală. Din această perspectivă, tehnica focus-grupului s-a dovedit o metodă
stimulativă, care a permis (spre deosebire de interviurile clasice) crearea atmosferei
optime prin estomparea distanţelor dintre poziţia de superioritate, omniscienţă, conferită
cercetătorului (în tehnicile metodologice clasice prin care cercetătorul impunea un fel de
hegemonie comunicaţională) şi cea de inferioritate atribuită informatorului, ale cărui
răspunsuri nu puteau depăşi grila de întrebări prestabilită.

1. PRELIMINARIILE CULEGERII

Contactul cu realitatea folclorică poate furniza informaţii utilizabile, viabile

numai în măsura în care a fost temeinic pregătit din perspectiva documentării. Etapa
documentării a avut drept scop conturarea unui fundament de cunoştinţe generale,
necesar pregătirii anchetei de teren şi construirii schemei teoretice argumentative a
lucrării:

117
În acest sens, la baza documentării a stat lucrarea Metode de cercetare calitativă. Focus-grupul în
investigaţia socială ( Alfred Bulai, Metode de cercetare calitativă. Focus-grupul în investigaţia socială,
Editura Paideia, Bucureşti, 2000), p. 12.
„Focus-grupul poate produce şi date cantitative, el are însă prioritar o dimensiune calitativă. Obiectivul
principal, pentru un asemenea tip de investigaţie, îl reprezintă obţinerea de date sociale de profunzime,
adică informaţii care ţin de ceea ce am putea numi «infrastructura» atitudinilor şi opiniilor exprimabile de
către subiecţi. Datele obţinute vizează, prin urmare, identificarea mecanismelor de formare şi de exprimare
a atitudinilor şi opiniilor. Fiind o metodă calitativă, ea utilizează în mod obligatoriu grile (ghiduri) de
intervievare flexibile care se dezvoltă şi se adaptează în funcţie de evoluţia discuţiilor. Dimensiunea
calitativă se referă însă şi la faptul că în cadrul interviurilor de tip focus-grup se pot utiliza multe alte
instrumente în afara grilei clasice a unui interviu structurat sau semistructurat. Se pot face observaţii
privitoare la comportamentul non-verbal, se pot aplica teste sau diverse instrumente proiective, se pot
propune jocuri de rol, se pot prezenta situaţii de tip dilematic, toate aceste instrumente producând informaţii
interpretabile, în funcţie de un anume back-ground teoretic luat ca referinţă.”

85
- referinţe despre sociologia grupurilor primare, în special a grupului familial, cu accent
pe comportamentul etnologic al familiei (statute şi roluri în interiorul grupului primar
familial, aspectele ce ţin de reglementarea socială între persoanele din cadrul aceluiaşi
spaţiu social, cadre şi acte specifice mecanismelor socializării: norme, modele, sisteme de
referinţă, situaţii colective etc.);
- date raportate la indicii de identificare a coordonatelor ce definesc comportamentul
informal comunional (tipuri de grupuri informale specifice spaţiului social de tip urban:
familiale, socio-profesionale, rezidenţiale, după interese comune, de vârstă, de sex etc. şi
particularităţile acestora: structură, condiţii, modalităţi de manifestare, forme culturale
specifice);
- informaţii privind caracteristicile mediului urban românesc (configurat ca o totalitate de
medii divergente şi totodată convergente);
- surse folclorice care să ateste existenţa formelor pasive/active ale produselor culturale
narative specifice contextelor urbane (în zonele eşantion şi în alte zone).
Etapa documentării propriu-zise a fost urmată de întocmirea unei schiţe prin
conţinutul căreia a fost fixat ansamblul problemelor ce urmau a fi expuse delimitându-se,
astfel, configurările esenţiale ale fenomenului folcloric cercetat (povestitul ca act
complex de comunicare în sincretismul limbajelor şi categoriile narative care definesc
fenomenul povestitului în urban).
Ca urmare a anchetei de prospecţie s-a realizat selecţia zonelor, o privire generală
asupra localităţilor-eşantion şi a cadrului înconjurător, cercetările fiind efectuate în două
direcţii: studierea monografiilor existente118 şi confruntarea datelor astfel obţinute cu
informaţiile primite prin observaţia directă, la faţa locului. În acest mod, s-a concretizat o
tipologie a localităţilor selectate, marcându-se profilul oraşului, structura demografică,
dispoziţia urbană, detaliile legate de suprafaţa morfologică (instituţii, muzee, parcuri
etc.).
Schema monografică a cuprins note referitoare la trecutul istoric al localităţilor
-eşantion (evenimente care au marcat transformarea politică, economică, socială,
culturală), acestea având rolul de a clarifica aspectele legate de traiectul creaţiilor
folclorice din punctul de vedere al continuităţii şi al păstrării fondului cultural specific.

118
Mihail Sevastos, Monografia oraşului Ploieşti, Tiparul Cartea Românească, Bucureşti, 1937.

86
De asemenea, au fost culese informaţii despre latura economică a localităţilor, luând în
considerare faptul că relaţiile economice influenţează circulaţia bunurilor materiale şi
spirituale. Înţelegerea corectă a mecanismelor care fac aceste relaţii funcţionale a
reprezentat o etapă importantă a documentării, întrucât, în ţara noastră, urbanizarea a
cunoscut un ritm mai accelerat şi datorită strategiilor de ordin economic şi a fost asociată
cu mişcările de migraţie din rural spre urban. Deschiderea către urban a marcat o nouă
dinamică la nivelul proceselor de creaţie prin redimensionarea orizontului de aşteptări al
indivizilor.
Cercetarea surselor de informare referitoare la nivelul de instruire a populaţiei
(factor important în dezvoltarea capacităţilor intelective şi în modelarea sistemului
mentalitar) a oferit, în aceeaşi măsură, o perspectivă interesantă asupra cercetării.
Pregătirea anchetei de teren prin consultarea bazei documentare (alcătuită în
funcţie de problematica temei alese) s-a finalizat cu realizarea unei anchete de prospecţie
şi a unor „interviuri pilot” (pilot interview119) care au avut drept scop identificarea
posibilelor probleme şi a resurselor eficiente pentru rezolvarea acestora, definitivarea
proiectului de cercetare, completarea reţelei de informatori.

2. EŞANTIONAREA. PROBLEMA INFORMATORILOR

Întrucât eşantionarea trebuia să corespundă obiectivelor investigaţiei în sensul

selectării unui număr limitat de subiecţi reprezentativi care să asigure surse de informare
autentice, viabile din perspectiva temei cercetării, a fost întocmită, iniţial, o grilă de
treizeci de grupuri familiale.
Pornind de la premisa că realitatea folclorică nu se afirmă în mod identic pentru
toţi locuitorii unei zone, a fost elaborat un model teoretic de eşantionare în funcţie de
tipul, profilul localităţilor şi numărul populaţiei din localităţile selectate, având
următoarele puncte de reper:
- familii native (aflate de mai multe generaţii în zona urbană), familii cu relaţii sau fără
relaţii în ruralul învecinat/îndepărtat;
- familii din oraş la prima, la a doua generaţie120;

119
Paul Thompson, The Voice of the Past. Oral History, Oxford University Press, 2000, p. 222.

87
- familii care provin din zone amplasate în jurul oraşului (zona suburbană)121;
- familiile de navetişti (în special maturii)122;
- familii provenind din zona rurală învecinată (satele din jurul oraşului);
- familii care locuiesc în centrul oraşului123.
Având în vedere dinamica specifică folclorului familiei - aflat într-o continuă
evoluţie şi îmbogăţit progresiv prin contribuţia fiecărei generaţii care imprimă o percepţie
nouă asupra evenimentelor în relaţie cu realitatea obiectivă - în eşantionul teoretic au fost
prevăzute interviurile cu membrii familiei aparţinând mai multor generaţii (două-trei
generaţii) şi cu membrii familiei extinse. De asemenea, deoarece problematica temei de
cercetare necesita accesul la aspectele de profunzime ale privatului complementar, au fost
incluse şi interviurile cu vecinii şi prietenii apropiaţi.
Eşantionul teoretic a constituit însă, numai o schiţă orientativă pe baza căreia - pe
parcursul anchetei de prospecţie - au fost stabilite familiile care urmau să participe efectiv
la interviuri şi să răspundă la întrebările fixate în chestionar. Unii dintre potenţialii
naratori tipici, reprezentativi, au fost identificaţi chiar în timpul discuţiilor propriu-zise.
Emergent temei de cercetare, caracterul deosebit al întrebărilor (prin care se cereau
detalii, explicaţii intim conectate cu întâmplări sau aspecte ale existenţei private şi prin
care se făcea apel, în acelaşi timp, la memoria afectivă a persoanelor chestionate) a făcut
şi mai dificilă descoperirea unor subiecţi dispuşi să împărtăşească - fie şi în regim de
confidenţialitate - unui outsider povestea vieţii sau experienţele existenţiale. În aceste

120
Pentru a urmări relaţiile cu ruralitatea s-au luat în considerare criteriile stabilirii familiilor în urban
(criterii profesionale sau rezidenţiale) şi tipul localităţii din care au fost dislocate (rural/urban).
121
Reprezentative pentru analiza tipului de cultură/subcultură specifică acestui spaţiu morfologic şi
influenţele asupra spaţiului social.
122
Ca agenţi care mediază schimbul de valori între zonele urbane şi cele rurale.
123
Interesante din perspectiva comportamentului folcloric şi a ipostazierilor culturale ale acestui
comportament, comparativ cu acela specific familiilor situate la periferia oraşului.

88
condiţii, metoda de identificare a informatorilor124 a fost aceea a exploatării contactelor
personale şi a relaţiilor create cu ajutorul acestui sistem.
Prin raportare la grupurile de referinţă au putut fi sesizate, comparativ,
avantajele/dezavantajele statutului de insider/outsider. Postura de insider îi asigură
cercetătorului, de la început, o poziţie privilegiată din perspectiva numărului mai mare de
legături pe care le poate stabili cu posibili informatori, pe baza faptului că este perceput
ca fiind o persoană de încredere, de bună credinţă, sau măcar reprezintă o figură
familiară. Cunoscând din interior evenimentele care au marcat traseul existenţial al
familiilor sau personajele interesante ale acestora, este capabil să formuleze mai precis
întrebările, astfel încât, să obţină răspunsurile scontate. În acelaşi timp, poate distinge
nuanţele şi, existând mai puţine şanse de a fi indus în eroare, are acces la informaţiile
autentice pe care le poate înţelege şi interpreta corect. În sens contrar, statutul de insider
are şi dezavantaje precum: iniţierea anchetei cu idei preconcepute sau percepţii şi
comentarii personale (uneori distorsionate) asupra fenomenelor şi faptelor cercetate,
manifestarea reţinerii de a cere explicaţii acolo unde apar elemente necunoscute din
teama de a fi desconsiderat de către ceilalţi membrii ai grupului.
Un cercetător care îşi începe ancheta de pe poziţia outsiderului trebuie să-şi
construiască atât relaţiile, cât şi o imagine care să-i permită să fie acceptat de către
subiecţi cu mai puţine reticenţe. El are, totuşi, avantajul ca, situându-se în afara reţelei
sociale locale să-şi menţină atitudinea de neutralitate pe toată durata discuţiilor cu
informatorii. Tocmai pentru că prezenţa sa este temporară, există posibilitatea ca un
etnolog outsider să obţină amănunte referitoare la problemele interne, la conflictele
persistente pe care un insider le-ar afla mai greu (dacă nu le cunoaşte deja şi au fost
eliminate intenţionat din relatări).

124
Pentru realizarea interviurilor intensive având drept scop consemnarea istoriilor de viaţă în Bucureşti,
cercetătorul Zoltán Rostás a folosit o metodologie de selectare a subiecţilor similară.
Zoltán Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, Polirom, Iaşi, 2002, p. 12.
„În ideea realizării proiectului, fără îndoială cea mai complicată şi mai interesantă operaţiune a fost
identificarea subiecţilor. […] Nu urmăream obţinerea unui număr mare şi «reprezentativ» de subiecţi, ci
realizarea unor convorbiri intense, care să pătrundă în adâncimea vieţii cotidiene. Tocmai din acest motiv
am hotărât să-mi caut subiecţii pe cale exclusiv interpersonală. Rudele, prietenii, colegii au fost
intermediarii mei în acest proiect. Niciodată nu m-am adresat unui subiect necunoscut în mod direct, ci
invocând întotdeauna o persoană cunoscută de el. Această metodă de identificare a subiecţilor a avut darul
de a micşora stresul cauzat de întâlnirea cu un necunoscut «înarmat» cu un magnetofon, şi de a-i spori
încrederea.”

89
 Participanţii la interviuri - subiecţi, informatori 125 - s-au manifestat prin atitudini
diferite faţă de solicitarea de a răspunde unor întrebări deja formulate, sau de a vorbi liber
despre experienţele personale. Unii dintre aceştia s-au arătat mai disponibili, mai
încrezători sau mai sinceri decât alţii, fiind dispuşi să renunţe la imaginea publică şi să
dezvăluie diverse faţete ale existenţei din spaţiul domestic. Desigur, ancheta nu putea fi
limitată la discuţiile cu informatorii din această categorie, astfel încât, s-au făcut eforturi
în direcţia diminuării susceptibilităţii şi a câştigării încrederii acelora care avuseseră un
comportament mai reticent. Încercările n-au depăşit, însă, o anume limită dincolo de care
tendinţa de a forţa participarea sau dispoziţia de comunicare a interlocutorilor ar fi
condus la obţinerea de date false şi de povestiri inventate. Într-o altă categorie s-au
încadrat acei informatori care au dat dovadă de bunăvoinţă dar care erau laconici în
relatări sau le lipsea fluenţa discursului, în aşa fel încât, materialele furnizate de ei nu au
constituit cea mai bună sursă. O parte dintre indivizii care au furnizat materiale
interesante în timpul anchetei de prospecţie s-au inhibat când s-a pus problema
înregistrării. Schimbarea de conduită s-a datorat, în mare parte, faptului că persoanele
vizate pentru configurarea finală a eşantionului au perceput situaţia de cercetare propriu-
zisă ca pe un demers oficial, diferit de întâlnirile premergătoare anchetei care se
desfăşuraseră într-un cadru informal, sub forma vizitelor ocazionale sau prilejuite de
invitaţia de participare la diverse evenimente sărbătorite în familie.
Selectarea familiei drept categorie referenţială în desfăşurarea investigaţiei a
impus folosirea unor strategii metodologice şi a unor stiluri de moderare care să ducă la
soluţionarea problemelor legate de preexistenţa structurii de grup. În acest sens, s-a avut

125
În studiul său, Elemente praxiologice şi pragmatice relevante pentru o tipologie a informatorilor,
(„REF”, tom 22, nr.1, Bucureşti, 1977, pp.15-29) cercetătoarea Sanda Golopenţia-Eretescu a marcat o
distincţie necesară în ceea ce priveşte folosirea termenilor „subiect” şi „informator”:
„Vom rezerva termenul de «subiect» pentru indivizii antrenaţi de cercetător în rolul de agent sau anti-agent
al unor acţiuni (interacţiuni) provocate. În mod obişnuit, cercetătorul nu poate aduce în postura de subiect
familiile, neamurile, vecinătăţile, grupul în întregime. Aducerea indivizilor în postura de subiect se
realizează printr-o interacţiune verbală ad-hoc între cercetător şi individ. Reuşita acestei interacţiuni
depinde de capacitatea interacţională a cercetătorului. Interacţiunea constă într-o cerere adresată de
cercetător individului. Obiectul acestei cereri poate fi: executarea, mimarea, colaborarea la imaginarea,
descrierea, evaluarea, justificarea etc. a unei (părţi a unei) interacţiuni. […] Vom rezerva numele de
informator pentru acel subiect care este antrenat de cercetător în cel puţin o interacţiune verbală provocată,
alta decât interacţiunea prin care a fost adus în poziţie de subiect. Exemplu: subiectul care acceptă să
descrie, să evalueze, să justifice o acţiune şi o descrie, evaluează, justifică; subiectul care acceptă să
mimeze o interacţiune verbală şi o mimează; subiectul care acceptă să descrie, să evalueze, să justifice o
interacţiune şi o descrie, evaluează, justifică. Informatorul este un subiect care vorbeşte.” (pp. 16-17)

90
în vedere menţinerea echilibrului între realizarea unuia dintre obiectivele esenţiale ale
cercetării (observarea formelor de manifestare a raporturilor predeterminate din interiorul
structurii grupale de acest tip) şi preîntâmpinarea disfuncţionalităţilor (ce puteau decurge
din activarea resorturilor caracteristice organizării ierarhice) la nivelul fluxului
comunicaţional.
Alt aspect supus problematizării a fost administrarea - pe cât posibil obiectivă - a
conjuncturilor specifice intervievării grupurilor familiale în condiţiile în care,
eterogenitatea implicită a acestora a însemnat analizarea relaţiilor dintre subiecţii
reprezentativi pentru diverse categorii de vârstă, gen, pentru statute socio-profesionale
diferite sau pentru nivele educaţionale inegale.
În ceea ce priveşte numărul de participanţi la un interviu, trebuie menţionat că
acesta nu a fost întotdeauna identic cu numărul membrilor unei familii; în aceste cazuri
nu s-au putut face observaţii complete asupra caracterului funcţional/nefuncţional al
modelelor de rol.

3. CHESTIONARUL

Opţiunea pentru o anumită modalitate de structurare, organizare logică a

chestionarului şi de concepere a setului de întrebări depinde, în mare măsură, de
finalitatea specificată în proiectul etnologic şi de stilul ales pentru abordarea interviului.
În urma prospecţiilor efectuate înaintea culegerii propriu-zise s-a ajuns la
concluzia că tipul de chestionar tradiţional nu ar corespunde obiectivelor fixate pentru
acest tip de proiect deoarece, modelul structural rigid al unei astfel de grile complexe
prevede, în general, întrebări strict formulate care ar fi diminuat, printre altele, libertatea
de alegere a informatorului sau, prin gradul prea mare de standardizare, ar fi condus la
obţinerea de răspunsuri scurte şi monosilabice.
La polul opus, un interviu mai flexibil, realizat pe baza unui chestionar
nestructurat, sau versiunea unei conversaţii libere, în care informatorului i se sugerează să
povestească pornind de la o temă prestabilită ar putea da anumite rezultate atunci când
cercetătorul doreşte să înregistreze preponderent un discurs narativ, o relatare subiectivă a
celui intervievat şi nu intenţionează să modeleze în nici un fel mărturia. Deşi obiectivul

91
fundamental al cercetării a fost consemnarea textelor de naraţiuni recurente în mediul
familial din urbanul actual, adoptarea unei strategii similare prezenta câteva dezavantaje
majore printre care se pot enumera: posibilităţile reduse pe care le are cercetătorul de a
controla fluxul comunicaţional şi, implicit, de a primi informaţiile vizate, lipsa
secvenţialităţii în consemnarea materialelor care îngreunează interpretarea corectă a
acestora, dificultatea în a preveni digresiunile, fragmentarea interviului prin necesitatea
de a gândi toate întrebările în timpul discuţiilor şi, ca o consecinţă, slaba concentrare
aupra răspunsurilor furnizate de informatori etc.
În relaţie directă cu circumscrierea riguroasă a temei şi a subtemelor de cercetare,
scopul aplicării chestionarului a fost consemnarea datelor de profunzime şi numai în
subsidiar a contat numărul acestora. Cea mai eficientă, în acest caz, s-a dovedit
combinarea a două strategii: pe de o parte, utilizarea unui ghid de interviu, cu un set
standard de întrebări, şi, pe de altă parte, crearea unor situaţii favorabile pentru
exprimarea liberă a subiecţilor investigaţi. Chestionarul orientativ pe baza căruia s-a
construit interviul a prezentat avantajul de a putea fi completat şi cu alte întrebări, pe
măsură ce discuţiile cu informatorii sugerau noi elemente interesante, aspecte relevante
pentru problematica cercetată.
Una dintre premisele metodologice de la care s-a pornit în conceperea proiectului
etnologic a fost adoptarea unei viziuni mai largi asupra modului în care se vor derula
evenimentele comunicaţionale în cadrul interviului. Abordarea acestuia din perspectivă
interacţională şi accentuarea caracterului dialogal în procesul de producere a informaţiilor
au impus negocierea procedeelor de standardizare la nivelul formulării întrebărilor, în
sensul enunţării acestora într-o formă inteligibilă, conformă cu universul de cunoaştere al
indivizilor chestionaţi.
Problematica complexă a temei de cercetare a necesitat consemnarea mai multor
categorii de materiale, de la cele cu un grad mai mare de generalitate (impresii, descrieri,
comentarii etc.), până la acelea care vizau referinţe specifice (fapte particulare, povestiri,
experienţe ale existenţei cotidiene etc.).

92
În acest sens, pentru elaborarea ghidului de interviu s-au utilizat atât întrebări primare
(generale), cât şi întrebări secundare (specifice)126.
Trebuie menţionat că, indiferent de varietatea tipurilor, s-au respectat câteva
reguli de bază referitoare la modalităţile de concepere a itemilor. Au fost preferate:
- întrebările simple, directe, exprimate într-un limbaj familiar;
- întrebările concise, scurte, care se raportau la un singur referent;
- întrebările deschise, care nu induceau variante de răspuns.
Au fost eludate din conţinutul ghidului de interviu:
- întrebările prea complexe (acelea prin intermediul cărora se solicită, de fapt, două
răspunsuri);
- întrebările prea delicate, personale sau cele care implicau un anumit gen de etichetare
sau autocaracterizare, exprimarea opiniilor subiective cu privire la propriul caracter sau la
personalitatea celorlalţi (răspunsurile dorite au fost obţinute pe altă cale, cu ajutorul
întrebărilor indirecte, gândite anterior în detaliu şi lansate numai în momentele
considerate favorabile);
- formulările care sugerau un anumit mod de gândire, impropriu informatorilor (în acest
fel s-a diminuat riscul ca informatorii să furnizeze răspunsuri false din dorinţa de a se
conforma).
S-au evitat, pe cât posibil, întrebările care generează, de obicei, răspunsuri scurte,
punându-se accent pe acelea care incitau la nararea experienţelor personale. Plasarea
întrebărilor la nivelul organizării interne a chestionarului a vizat o anumită ordine
cronologică şi datarea evenimentelor prin fixarea secvenţelor temporale în relaţie cu
reperele importante pentru familie şi pentru membrii acesteia.

126
Alfred Bulai, op.cit., p. 61.
„Întrebările primare sunt cele care au un caracter introductiv, sunt utilizate la începutul discuţiilor sau ca
modalităţi introductive la noile subteme aduse în discuţie. Ele sunt, de regulă, întrebări deschise, care au
menirea mai mult de a sparge gheaţa şi de a da o circumscriere subiectului dezbătut. Ele sunt însă extrem
de importante şi pentru moderator, oferindu-i o primă imagine a grupului, a poziţiilor şi atitudinilor
membrilor faţă de subiectul dezbătut. Întrebările secundare sunt cele care privesc direct subiectele
dezbătute, ele sunt specifice şi urmăresc obţinerea de informaţii de profunzime în raport cu subiectul
dezbătut. La limită, această clasificare corespunde alteia, care distinge între întrebări generale şi specifice,
după gradul în care ele privesc exprimarea de atitudini şi opinii de ordin general sau specific.”

93
 Ghidul de interviu a avut următoarea configuraţie127:
I. Întrebări generale:
Îmi puteţi spune când şi unde v-aţi născut? Câţi ani aţi locuit acolo?
Unde v-aţi mutat? Singur sau împreună cu familia? De când locuiţi aici?
II. Anii de şcoală:
Când aţi început şcoala? Când aţi terminat-o? Ce şcoală aţi urmat?
Părinţii v-au încurajat să vă continuaţi studiile?
Vă amintiţi de profesorii pe care i-aţi avut? A avut vreunul o influenţă importantă asupra
dumneavoastră?
V-aţi făcut prieteni printre colegii de şcoală? Vă petreceaţi timpul liber împreună? Cum?
Aţi păstrat legătura cu prietenii făcuţi în timpul anilor de şcoală?
III. Viaţă profesională:
În timpul anilor de şcoală aţi avut şi o slujbă cu jumătate de normă?
Când aţi terminat şcoala ce meserie doreaţi să faceţi?
Cum aţi obţinut prima slujbă? V-au ajutat în acest sens membrii familiei? Dar prietenii?
La locul de muncă colegii v-au jucat farse? Când? Dumneavoastră aţi făcut farse
colegilor? Puteţi să le povestiţi?
La locul de muncă aveaţi timp să vă relaxaţi, să vă distraţi împreună cu colegii? Când?
V-aţi făcut prieteni printre colegii de muncă?
Aţi lucrat vreodată departe de casă? În alt oraş? În altă ţară?
Îmi puteţi descrie relaţiile cu şefii şi colegii la locul de muncă?
V-a plăcut meseria dumneavoastră? V-aţi gândit vreodată să vă schimbaţi meseria? Din
ce motiv?
Când v-aţi pensionat? De ce? Această decizie v-a influenţat viaţa de familie? În ce mod?
S-au schimbat relaţiile cu prietenii? Cum? Mai ţineţi legătura cu foştii colegi?
IV. Generaţia bunicilor:
Vă amintiţi de bunicii din partea mamei/tatălui?
Unde locuiau? S-au născut în oraş sau la sat?

127
Trebuie precizat că, pentru alcătuirea chestionarului orientativ au fost folosite ca surse pentru
documentare următoarele lucrări: Paul Thompson, The Voice of the Past. Oral History, Oxford University
Press, 2000; Steven J. Zeitlin, Amy J. Kotkin, Holly Cutting Baker, A Celebration of American Familiy
Folklore, Pantheon Books, New York, 1982.

94
Aveau propria lor casă? Mai locuiau împreună cu altcineva (rude, de exemplu) în acea
casă? Dumneavoastră aţi locuit împreună cu ei?
Ce meserii au practicat?
Au avut o influenţă puternică asupra dumneavoastră? În ce privinţă?
Ce povestiri despre bunicii dumneavoastră circulă în familie?
Cum s-au cunoscut? Câţi copii au avut?
Ce aţi aflat de la ei despre copilăria lor, despre adolescenţă, anii de şcoală, ocupaţii,
petrecerea timpului liber?
Amintirile lor erau legate de o anumită perioadă de timp în mod deosebit? Existau
perioade pe care le evitau în povestirile lor? Au existat evenimente istorice sau politice
care le-au afectat familia?
V. Generaţia părinţilor:
Când s-a născut tatăl dumneavoastră? Unde?
Ce meserie avea? A avut tot timpul aceeaşi ocupaţie? Au fost perioade când nu a lucrat?
Cum s-a descurcat familia atunci?
Ce rol a avut tatăl dumneavoastră în viaţa familiei (suport financiar, creşterea copiilor
etc.)?
Eraţi apropiat/apropiată de tatăl dumneavostră?
Vă povestea din copilăria şi tinereţea sa? Vă mai aduceţi aminte aceste povestiri?
Ce vârstă avea când a murit? Când s-a întâmplat acest lucru?
Dar mama dumneavoastră? Când s-a născut? Unde?
Eraţi apropiat/apropiată de mama dumneavoastră?
A avut serviciu? Ce meserie avea? A continuat să muncească şi după ce a avut copii?
Câţi copii a avut? Al câtelea copil aţi fost?
Cât timp aţi locuit cu părinţii? Când aţi plecat de acasă? De ce?
Care erau lucrurile pe care părinţii dumneavoastră le considerau importante în viaţă? Care
erau lucrurile pe care le dezaprobau?
Cine era mai exigent? Mama sau tatăl dumneavoastră?
Părinţii au avut o influenţă importantă în viaţa dumneavoastră? Cât de mult s-au implicat
în viaţa dumneavoastră? În ce mod?

95
Cine hotăra regulile în familie? Cine se ocupa de gospodărie? Copiii primeau diverse
sarcini în gospodărie? Rezolvaţi împreună toate problemele (ca o familie)?
Cum s-au întâlnit părinţii dumneavoastră? Puteţi să îmi relataţi ce v-au povestit despre
începutul relaţiei lor?
După ce aţi plecat de acasă vă mai vizitaţi părinţii? Cât de des?
VI. Fraţi/Veri/Unchi/Mătuşi:
Cum vă înţelegeaţi cu fraţii/surorile în copilărie?
Unde locuiesc acum fraţii/surorile dumneavoastră? Ţineţi legătura cu ei? Îi vizitaţi des?
Sunt căsătoriţi? Ce meserii au?
Aveţi un frate/o soră favorit/favorită? A avut o influenţă importantă asupra
dumneavostră? În ce mod?
Cum vă petreceaţi timpul liber împreună? Mergeaţi la teatru, la film? Făceaţi sport?
În copilărie vă jucaţi numai cu fraţii sau şi împreună cu prietenii? Ce jocuri preferate
aveaţi?
Puteţi să îmi povestiţi întâmplări legate de fraţii dumneavostră (triste/hazlii)?
Eraţi apropiat de unchii şi mătuşile dumneavoastră? Locuiau cu dumneavoastră şi cu
părinţii dumneavoastră sau în apropiere? Cât de des vă întâlneaţi?
Aveaţi un unchi/mătuşă favorit/favorită? A avut un rol important în viaţa dumneavoastră?
Ce povestiri circulă în familie despre ei?
Aţi fost apropiat de verii/verişoarele dumneavoastră? Vă întâlneaţi des? Cu ce ocazie?
Aţi avut un văr/o verişoară favorit/favorită? V-a influenţat în vreun fel?
Ce vă amintiţi despre celelalte persoane din familia dumneavoastră (inclusiv rudele mai
îndepărtate)?
Erau momente când vă reuneaţi cu familia lărgită (nunţi, înmormântări, botezuri,
sărbători, alte evenimente)?
Ce sărbători sunt considerate mai importante în familia dumneavoastră? Cele naţionale?
Cele religioase? Cele de familie? Cum sunt acestea sărbătorite în familia dumneavoastră?
Aveţi o tradiţie specifică familiei?
Puteţi descrie o reuniune de familie tipică? Cine participă? Cât de des se fac aceste
reuniuni? Cu ce ocazie? Unde? Cine este invitat? Cine sunt gazdele de obicei? Sunt

96
invitate şi persoane din afara familiei (prieteni, vecini etc.)? Aceste persoane participă la
întreaga reuniune?
Cum ţineau legătura membrii familiei în trecut? Dar în prezent (scrisori, telefon,
Internet)?
Ce fel de informaţii circulau în special (noutăţi despre membrii familiei, bârfe locale,
sfaturi despre munca în gospodărie, întâmplări de la locul de muncă)?
VII. Viaţa de familie în prezent:
Îmi puteţi spune cum v-aţi cunoscut partenerul de viaţă (soţul/soţia)? Câţi ani aveaţi?
Aţi locuit împreună înainte de căsătorie? De ce aţi hotărât acest lucru? După câţi ani v-aţi
căsătorit?
Unde aţi locuit la început? Aţi locuit împreună cu părinţii?
Vă amintiţi ziua nunţii? Puteţi să o descrieţi? Pe cine aţi invitat? Cine v-a ajutat să
organizaţi petrecerea?
V-au ajutat părinţii să vă găsiţi/să vă cumpăraţi o locuinţă? În ce mod?
Aţi locuit într-un apartament/o casă închiriat/închiriată? Puteţi să-mi povestiţi despre acea
perioadă? Ce relaţii aveaţi cu proprietarul? Aţi adus îmbunătăţiri locuinţei?
Câţi copii aveţi? Unde s-au născut? Cum s-a schimbat viaţa familiei după naşterea
copiilor? V-a ajutat cineva la creşterea copiilor (practic, financiar)? Cine (membrii
familiei, prieteni, vecini)? De la cine aţi primit sfaturi?
Ce credeţi că este mai important să le oferiţi copiilor (condiţii materiale, sprijin moral)?
Vă petreceţi timpul liber împreună cu copiii?
I-aţi îndrumat să urmeze o anumită şcoală? O anumită meserie?
Cât de multă libertate le-aţi oferit? Le cunoaşteţi prietenii? Au fost persoane pe care nu
le-aţi agreeat în anturajul lor? De ce?
Unde locuiesc copiii dumneavostră în prezent? Cât de des vă întâlniţi? Cu ce ocazie?
Împărţiţi responsabilităţile gospodăriei împreună cu partenerul? Hotărâţi totul împreună
cu soţul/soţia?
Aveţi nepoţi? Cât de des îi vedeţi? Vă ajutaţi fiul/fiica la creşterea copiilor?
Vă ajută în vreun fel copiii? Cum (financiar, îngrijire)?
VIII. Viaţa cotidiană în copilărie/în tinereţe/în prezent:

97
V-aţi născut într-un sat sau într-un oraş? Îmi puteţi descrie satul/oraşul în perioada
copilăriei/tinereţii dumneavoastră? Mai aveţi rude în acel sat/în acel oraş? Consideraţi că
este mai bine să locuieşti într-un sat sau într-un oraş? S-a schimbat acel sat/oraş în ultimii
ani? În ce mod?
În copilărie locuiaţi la casă sau într-un apartament la bloc? Părinţii dumneavoastră erau
proprietari? Familia dumneavoastră mai deţine casa sau pământul? Puteţi să îmi descrieţi
casa? În afară de părinţii, fraţii, surorile dumneavoastră mai locuia cineva în acea casă
(alte rude, chiriaşi, ajutor în gospodărie)?
Cine se ocupa de gospodărie în copilăria dumneavoastră (gătit, curăţenie etc.)?
Familia dumneavoastră lua întotdeauna masa împreună?
Cu cine vă jucaţi în copilărie? Vă mai amintiţi jocurile preferate? Eraţi liber să vă jucaţi
cu oricine doreaţi?
Cum îşi petreceau părinţii dumneavoastră timpul liber? Mergeau la teatru/la cinema/la
meciuri/la petreceri? Împreună sau separat?
În copilărie mergeaţi la biserică? Cine vă ducea? Cât de importantă era religia pentru
familia dumneavoastră?
Vă amintiţi vreun eveniment (politic, istoric) care a marcat puternic familia?
Vă mai amintiţi de vecinii din copilăria dumneavoastră? Se ajutau vecinii între ei? În ce
fel? Familia dumneavoastră a primit ajutor din partea vecinilor? Ce fel de ajutor? Când
(în caz de boală, înmormântări, naşteri, nunţi)? Familia petrecea o parte din timpul liber
cu vecinii? Cum?
Părinţii dumneavoastră aveau prieteni? Prietenii mamei erau diferiţi de cei ai tatălui?
Unde se întâlneau? Vă vizitau acasă? Cum îşi petreceau timpul când se întâlneau?
Cum vă petreceaţi timpul liber în tinereţe? Care erau activităţile preferate? Cum s-au
schimbat preferinţele de atunci?
V-aţi făcut prieteni noi după ce aţi terminat şcoala? Unde? Aveaţi un grup stabil de
prieteni mai apropiaţi? Cum vă petreceaţi timpul liber împreună?
Care sunt activităţile dumneavoastră preferate în prezent? Vă place să mergeţi la
cumpărături? Cum credeţi că s-a modificat această activitate în prezent faţă de copilăria
dumneavoastră? Se cumpără mai mult? Există mai multă diversitate?
Cât de mult din timpul dumneavoastră liber este dedicat familiei în prezent?

98
Cât de importanţi sunt acum prietenii în viaţa dumneavoastră? Petreceţi mult timp
împreună? Cum? Aveţi încredere să le împărtăşiţi sentimentele, problemele? Vă ajutaţi
reciproc?
Ce relaţii aveţi în prezent cu vecinii? Vă întâlniţi des? Cât de mult comunicaţi? Vă ajutaţi
reciproc? Vă petreceţi o parte din timpul liber împreună cu ei? Participă la evenimentele
importante pentru familia dumneavoastră?
Aţi făcut vreo călătorie care v-a marcat existenţa? Cu ce ocazie? Unde? Cât a durat? A
fost o experienţă plăcută/neplăcută?
IX. Concluzii:
Cum credeţi că s-a schimbat viaţa dumneavoastră în ultimii ani (în bine, în rău)? Care
este cel mai bun/rău lucru care vi s-a întâmplat?
Sunteţi mulţumit de statutul social, profesional din prezent? Dar de condiţia materială?

4. INTERVIUL

Interviurile pot fi considerate nu numai acte de comunicare, ci şi o formă de

concretizare a unei categorii distincte de contacte sociale. Din această perspectivă, la un
prim nivel, pot fi definite prin convenţiile referitoare la normele comportamentale ce
reglementează raporturile interumane.
Ca orice proces interacţional, interviul presupune contribuţia activă a cel puţin doi
participanţi (nici ascultătorul nu rămâne pasiv, reacţionând măcar prin faptul că arată
interes sau curiozitate faţă de subiectul dezbătut) şi o dinamică a rolurilor la nivelul
conversaţiei. Este posibil ca rolurile să se inverseze pe parcursul intervievării, în sensul
că, atât cercetătorul cât şi informatorii preiau, pe rând, partitura emiţătorului sau pe aceea
a receptorului. În cazul unei anchete de teren, însă, dialogul este iniţiat ca parte integrantă
a unei investigaţii, demersul fiind orientat în direcţia obţinerii de informaţii autentice,
relaţionate unei problematici strict delimitate. Există diferite grade de responsabilizare
care marchează implicarea mai intensă a unuia dintre conlocutori, respectiv acela care îşi
asumă modelarea situaţiei, provocând discuţiile şi menţinându-le, fie prin replici verbale
sau intervenţii politicoase, fie printr-o mimică adecvată.

99
 Informaţiile de teren sau fragmentele narative apărute în fluxul comunicaţional
reprezintă, de fapt, variantele de răspuns la întrebările pe care le adresează cercetătorul
într-un context natural sau într-unul indus. În acest sens, locaţia devine un element
important în planificarea sesiunii de înregistrări, deoarece poate influenţa modul de
structurare a mesajului şi semnificaţia conţinutului acestuia. Locul de muncă (a cărui
destinaţie evidentă atrage o serie de constrângeri şi tensiuni) sau alte spaţii precum cele
destinate petrecerii timpului liber (mult mai accesibile şi favorabile unui comportament
dezinvolt, dar incerte din punctul de vedere al regularităţii frecventării lor) nu au întrunit
condiţiile necesare realizării obiectivului concret al proiectului etnologic (consemnarea
naraţiunilor performate în mediul familial). Acestea prezentau, în plus, şi impedimentele,
dificil de înlăturat, ale faptului că, fiind locuri publice, ar fi imprimat indivizilor conduite,
atitudini opuse acelora din spaţiul privat. Exceptând eventualele blocaje sau tendinţe de
informare apărute din cauza presiunilor de grup sau din dorinţa de a respecta prestigiul
casei, locuinţa familiei s-a dovedit cadrul cel mai potrivit, asigurând confortul şi starea de
linişte şi siguranţă a subiecţilor intervievaţi.
Întâlnirile cu persoanele incluse în eşantion au fost programate din timp, la ore
convenabile (de obicei după serviciu). De asemenea, au fost luate în considerare şi stările
de oboseală sau disconfort fizic (mai ales în cazul persoanelor în vârstă), astfel încât, ori
de câte ori au apărut manifestări de acest gen, interviul a fost întrerupt.
Pentru a susţine contextul productiv al interviului de grup s-au adoptat două stiluri
de intervievare, puse în aplicare alternativ în funcţie de circumstanţele de moment şi de
situaţiile create: pe de o parte o abordare informală, conversaţională şi, pe de altă parte,
un mod de chestionare riguros, asigurat şi de utilizarea setului de întrebări prestabilite.
Informatorii au fost încurajaţi pe tot parcursul interviului, nu numai prin remarci
plasate în momentele potrivite, ci şi prin expresii faciale care demonstrau menţinerea
interesului pentru informaţiile pe care aceştia le ofereau. Indiferent de valoarea
materialelor furnizate, persoanele chestionate nu au fost contrazise sau oprite brusc din
povestit, pentru a nu risca prejudicierea relaţiei deja stabilite. În acest sens, încercarea de
a păstra controlul asupra derulării interviului, fără a domina conversaţia, a fost una dintre
principalele provocări ale anchetei.

100
În cadrul sesiunilor de înregistrări, medierea discursului narativ a pus în evidenţă o
disponibilitate diferenţiată de a povesti, în funcţie de categoriile narative (legende
contemporane, povestiri despre experienţe personale, bancuri etc.), persoanele
intervievate manifestând mai multă reticenţă în relatarea întâmplărilor conectate vieţii de
familie.

5. SELECTAREA MATERIALELOR

Faza selectării şi ordonării materialelor înregistrate este indispensabilă pentru

derularea investigaţiei, prin rolul pe care îl are în eficientizarea etapei verificării
ipotezelor de lucru.
Prima operaţiune a constat în decuparea acelor secvenţe discursive care,
prezentând o anumită consistenţă, coeziune şi coerenţă puteau funcţiona autonom, sub
forma unor texte narative. Acestea au fost departajate de fragmentele mai difuze (opinii,
comentarii evaluative, enunţuri constatative ale informatorilor referitoare la subiectele
abordate în cadrul interviurilor) care au fost preluate şi folosite ulterior ca surse
informaţionale, constituind un suport esenţial pentru interpretarea corectă a datelor.
În paralel au fost extrase transcrierile din care puteau fi deduse o serie de date
contextuale situaţionale şi au fost sistematizate însemnările făcute pe parcursul anchetei
de teren în legătură cu acestea. Astfel de elemente adiţionale au fost considerate
complementare finalizării demersului analitic, ţinând cont de faptul că registrul funcţional
şi inventarul semantic al naraţiunilor se conturează dependent de configuraţia mediului de
povestit, de situaţia concretă de povestit, de ocazia actelor enunţiative, precum şi de o
anumită dinamică a relaţiilor dintre partenerii de comunicare.
În acest stadiu, aplicarea criteriului tematic a condus la alcătuirea unui corpus de
texte şi informaţii detaliate/minimale direct subsumate problematicii vizate în proiectul
de cercetare (grupul primar familial, mediile informale citadine, categorii narative
specifice folclorului contemporan, folclorul familiei).
Un alt criteriu utilizat în vederea clasării materialelor a fost cel al exponenţialităţii
acestora pentru tipul de informalitate caracteristic mediilor urbane actuale (mediul
familial, mediile socioprofesionale). Această nouă circumscriere a permis reordonarea

101
transcrierilor pe baza proprietăţilor de ordin calitativ. Din ansamblul textelor selectate în
acest mod, au fost reţinute pentru analiză numai acele naraţiuni bine conturate, ce puneau
în evidenţă un model recurent de structurare şi mărci de identificare stabilizate sau în curs
de stabilizare.
Formele şi conţinuturile variate ale produselor narative au impus o delimitare şi o
clasificare prealabilă aplicării unor modele interpretative adecvate. S-au profilat cinci
tipuri distincte, textele fiind regrupate în funcţie de posibilitatea încadrării lor în una
dintre următoarele specii: legendă contemporană, banc, povestiri despre experienţe
personale, povestiri de familie, istorii orale.

102
 CAPITOLUL II

NARAŢIUNILE FAMILIALE ÎN MEDIUL URBAN ACTUAL

Contextele emergente spaţiilor de tip urban pun în evidenţă o dinamică a

profilurilor etnoculturale. Definindu-se printr-un complex de mărci mentalitare specifice
mediilor de provenienţă diversă (cu funcţie diferenţiatoare), etnoculturalul de sorginte
citadină reflectă - în regimul informalităţii - evoluţiile nestandardizate ale oraşului la
nivelul procesualităţii.
Nuclee de informalitate (circumscrise unor conduite colective informale) pot fi
asociate atât microgrupurilor generate de mediile activate în sfera privatului (familia,
vecinătatea, cercul de prieteni), cât şi de mediile formale configurate în perimetrul public
(prin relaţii de amiciţie la locul de muncă sau în alte tipuri de structuri oficiale).
Informalul urban - rezultat al interacţiunii indivizilor în grupuri informale
comunionale - pune în evidenţă necesitatea intrinsecă de confesare, de împărtăşire a
experienţelor, de iniţiere a schimburilor verbale, ca mod de experimentare a realităţii
cotidiene şi ca strategie de adaptare, prin raportare intelectiv-afectivă la noile ipostaze ale
rutinei ambientale. În planul valenţelor culturale, sincretic-folclorice, acest impuls natural
de a reacţiona se afirmă prin recrudescenţa şi varietatea modalităţilor de exprimare, de la
formele mai puţin stereotipate, proteice şi difuze, relevate de conversaţionalul spontan,
până la mostre de consolidare şi cizelare prin transmitere orală care prezintă un anumit
grad de recurenţă, precum naraţiunile reprezentative pentru categoriile narative
contemporane.
Unul dintre cele mai ofertante medii pentru cercetarea fenomenului povestitului în
contemporaneitate şi, implicit, pentru cercetarea producţiilor folclorice actuale este
mediul de povestit al familiei.
Datorită parametrilor specifici de generare, mediul de povestit al familiei se
caracterizează printr-un grad mai mare de persistenţă şi coeziune. Acesta beneficiază -
spre deosebire de celelalte medii emergente urbanului - de structura preexistentă a
grupului primar familial, microunitate socială în cadrul căreia există o reţea de relaţii

103
solide (fundamentate pe încredere reciprocă, solidaritate, cooperare, afecţiune)
predefinite (relaţiile de rudenie), ce funcţionează pe baza unui mecanism propriu de
integrare a indivizilor.
O serie de elemente constante, invariabile128 constituie premisele configurării
omogene a mediului familial: anumite componente unitare ale background-ului cultural
(limba, confesiunea, apartenenţa etnică, ansamblu de obiceiuri şi tradiţii), un cadru
referenţial comun şi un complex mentalitar împărtăşit de toţi participanţii (norme etice,
valori morale, modele comportamentale relativ uniforme, un fond de cunoştinţe,
perspective şi reprezentări comune).
Capitalul de stabilitate de care dispune familia este conservat şi gestionat prin
intermediul multiplelor şi variatelor ocazii de reunire a membrilor aparţinând mai multor
generaţii, de la evenimentele importante ale ciclului familial (nunţi, botezuri,
înmormântări), la întâlnirile periodice de tipul sărbătorilor din calendarul religios sau de
tipul meselor şi aniversărilor familiale, până la simplele vizite inopinate.
Trebuie luaţi în considerare însă, şi factorii de contrapondere (vârsta, genul,
statutul ocupaţional, nivelul de instrucţie, afinităţile interpersonale) care imprimă o
oarecare eterogenitate mediului de povestit al familiei. Aceştia determină formarea unor
microstructuri informale (potenţând, la rândul lor, legături covalente) imanente mediului
supraordonat, care dezvoltă repertorii caracteristice şi pot evolua independent unele de
celelalte.
Complementar, procesul transmiterii orale a naraţiunilor în interiorul familiei este
influenţat de factorii corelaţi interdependenţelor, intercondiţionărilor dintre medii
informale diferite (în sensul că, un indvid poate fi integrat simultan mai multor grupuri
comunionale cu valori culturale distincte; astfel, el este membru al grupului primar
familial, poate face parte dintr-un grup alcătuit pe criterii confesionale, poate fi membru
într-un grup politic, se poate alătura unui microgrup informal de loisir, poate contribui la
constituirea unui grup de prieteni apropiaţi etc.).
Ca urmare, se înregistrează o dinamică în dublu sens care implică:
- intrări - punerea în circulaţie şi preluarea selectivă în mediul de povestit al familiei a
produselor narative colectate din mediile de contact;
128
Ion Cuceu, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra naraţiunilor
populare, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj, 1999, p. 60.

104
- ieşiri - diseminarea restrictivă în mediile de contact a creaţiilor specifice folclorului
familiei.

1. POVESTIRILE DE FAMILIE

Mediul de povestit care produce şi activează cele mai consistente elemente corelate
formării identităţii personale prin intermediul memoriei colective este mediul de povestit
al familiei. Acesta asigură condiţiile de interacţiune şi instituţionalizare, acţionează ca o
formă de cenzură colectivă, furnizând indicatorii pentru identificarea individului prin
raportarea la grupul primar din care face parte129. Într-o relaţie de complementaritate,
povestitul în familie stimulează memorarea şi evocarea experienţelor comune şi
constituie canalul prin care sunt transferate de la o generaţie la alta o serie de valori
culturale, etice şi sociale.
Parte integrantă a folclorului familiei130, naraţiunile familiale131 concentrează o
funcţionalitate socio-culturală complexă şi tind să ocupe o poziţie privilegiată în
ansamblul modalităţilor de comunicare în plan simbolic a identităţii de grup.
În această categorie pot fi incluse acele naraţiuni - aparţinând unor specii narative
variate - compatibile cu mediul de povestit al familiei, apărute în cadrul acestuia sau
provenind din mediile de povestit externe, care au fost adoptate şi confirmate (printr-o

129
Septimiu Chelcea, Memoria socială-organizarea şi reorganizarea ei, în Psihologie socială. Aspecte
contemporane (coord. Adrian Neculau), Polirom, Iaşi, 1996, p. 113.
„Grupul familial are amintiri: căsătoria soţilor, naşterea copiilor etc. Astfel de evenimente sunt sărbătorite
în comun, conform normelor culturale (aniversarea, nunta de argint, de aur etc.). Fiecare membru al
familiei are amintirea unor astfel de evenimente, dar memorarea se face în grup instituţionalizat într-un
cadru social (naţional, religios).”
130
Alan Dundes, Who are the Folk?, în vol. Interpreting Folklore, Indiana University, Bloomington, 1980,
p.7.
„Fiecare familie are propriul său folclor care, de cele mai multe ori, implică o combinaţie de tradiţii din
partea fiecărui părinte din familie. Folclorul familiei ar putea include relatări despre cum s-a stabilit familia
într-un anumit loc sau cum a evoluat numele de familie. Ar putea include un semnal al familiei, o melodie
sau o succesiune de note folosite în locuri publice, într-un magazin de exemplu, pentru a reuni membrii
familiei la plecarea către casă. Ar putea include o referire, de obicei peiorativă, la un membru al familiei cu
o caracteristică personală negativă, cum ar fi zgârcenia [...].” [trad. ns.]
“Family folklore might include accounts of how the family came to settle where it did or how the family
name evolved. It might include a family whistle (a tune or sequence of notes) used in public places, for
example, in a department store, to assemble members to depart for home. It might include a reference,
normally derogatory, to a member of the family with an unfortunate personal characteristic, such as being
stingy […].”
131
Diversitatea sensurilor atribuite sintagmelor „naraţiuni familiale” şi „povestiri de familie” în lucrările de
specialitate au impus realizarea unei distincţii de ordin terminologic.

105
anumită recurenţă a reactualizării) în repertoriul unei familii (sunt cunoscute/recunoscute
de majoritatea membrilor).
Dintre acestea, povestirile de familie se individualizează prin valenţele
integratoare manifeste. Conţinuturile narative captează analogiile, similarităţile, tot ceea
ce membrii unei familii revendică drept proprietate spirituală, menită să le confere
sentimentul comuniunii şi conştiinţa unicităţii, diferenţiindu-i de membrii celorlalte
grupuri. Povestirile de familie se ipostaziază ca relatări formulate în termeni personali,
care potenţează dorinţa naratorului de a se plasa într-un ciclu familial, de a-şi afirma
identitatea şi de a-şi susţine locul în şirul generaţiilor succesive care l-au precedat.
Un alt aspect particularizator decurge din dubla circumscriere la nivelul
procesualităţii convertirii materialului factual în naraţiune:
- sunt generate şi difuzate în mediul de povestit al familiei;
- spre deosebire de celelalte tipuri de naraţiuni vehiculate între componenţii grupului
familial, povestirile de familie se caracterizează printr-o referenţialitate accentuată şi
restrictivă, în sensul că se focalizează asupra experienţelor genuine, asupra evenimentelor
deosebite care au marcat destinul fiecărei familii, asupra unor întâmplări persistente în
memoria grupului datorită forţei de sensibilizare pe care o induce asocierea cu unul dintre
membrii săi sau asupra unor figuri emblematice ale familiei.
Legitimitatea formatului este susţinută şi de anumite convenţii specifice, precum
cea a verosimilităţii întâmplărilor figurate. Textele consemnate au relevat existenţa unei
secţiuni iniţiale în care sunt acumulate detalii, informaţii adiţionale ce fac referire în plan
extratextual la un referent situat de către povestitor în limitele plauzibilului, înscriind în
acest fel conţinutul povestirii în zona posibilităţilor ontologice. În acest sens, explicaţiile
topografice şi descrierea relaţiilor temporale pledează pentru caracterul real, autentic al
faptelor reamintite: „Ne place să ne gândim la povestirile de familie ca la acele naraţiuni
pe care le-am asculta neîntrerupt. [...] totuşi, am considerat că o povestire de familie este
orice incident legat de unul dintre membrii familiei, repovestit peste ani de un alt membru
al familiei. În general, familia crede că povestirile sale sunt adevărate, măcar în parte,
pentru că acestea reprezintă o interpretare a istoriei în care ea are un rol bine definit. [...]
Povestirile de familie se bazează de obicei pe incidente reale care sunt cizelate în timp.

106
[…] Combinând faptele reale şi ficţiunea în mod expresiv, o familie îşi poate modela
propria istorie.”132 [trad. ns.]
Deşi la nivelul transpunerii narative cadrul concret este bine conturat, actantul
principal nu se identifică cu povestitorul, nu se produce acea asumare a paternităţii
faptelor reamintite, evidentă în cazul memoratului de gradul I. În anumite povestiri,
naratorul adoptă punctul de vedere al unuia dintre personajele care interacţionează cu
protagonistul, însă relatările se derulează la persoana a III a şi evoluează către memorate
de gr. II şi III. Ca urmare, cantitatea şi calitatea informaţiilor depind în mare măsură de
gradul proximităţii/distanţării spaţio-temporale şi afective dintre actant şi narator, dintre
narator şi realitatea pe care o narează.
Cercetarea realizată în mediul de povestit al familiei a evidenţiat faptul că
povestirile articulate în jurul figurilor marcante ale familiei se fixează cel mai bine în
memoria grupului. Acest lucru se datorează în parte funcţiei formativ-integrative cu care
sunt învestite naraţiunile, în legătură cu necesitatea actualizării unor modele şi a
expunerii unor experienţe de viaţă care, prin forţa exemplului, să faciliteze transferul
preceptelor, valorilor preţuite în interiorul grupului şi să asigure menţinerea relaţiei cu
originile.
Personajelor care populează universul narativ al povestirilor din această categorie
le corespund persoane reale (individualizate prin nume şi prin inserţia datelor,
amănuntelor biografice), strict conectate relaţiilor de familie ale naratorului (bunici,
părinţi, nepoţi, veri, rude mai apropiate sau mai îndepărtate) şi, mai rar, acelor relaţii
asociate privatului complementar (vecinii, prietenii de familie). Cu alte cuvinte,
personajele reţin conotaţii familiare celui care povesteşte, astfel încât, reprezentativitatea
la polul receptării este condiţionată de apartenenţa ascultătorilor la acelaşi grup.
Protagoniştii sunt aleşi, de obicei, din rândul acelor indivizi care, deşi pot fi
caracterizaţi prin trăsăturile de familie, se fac remarcaţi fie prin calităţile lor deosebite,

132
Steven J. Zeitlin, Amy J. Kotkin, Holly Cutting Baker, A Celebration of American Familiy Folklore,
Pantheon Books, New York, 1982, p. 10.
“We like to think of family tales as those narratives which we don’t mind hearing over and over again. […]
however, we have considered a family story any incident retold by one family member about another over a
period of years. A family generally believes its stories to be true, at least in part, for they are a rendering of
history in which it has a definite stake. […] Family stories are usually based on real incidents which
become embellished over the years. […] By combining fact and fiction expressively a family can shape its
own history.”

107
prin aspecte caracterologice distinctive (uneori prin particularităţi fizice) pe care ceilalţi
le consideră exponenţiale, demne de renumele familiei, fie printr-un gest ieşit din comun
sau printr-o acţiune remarcabilă, care devin cu timpul semnificative şi, ca atare, merită să
fie evocate.
Din nenumăratele episoade care marchează existenţa unui membru al familiei sunt
selectate - în scopul transformării lor în materie epică - cele care valorizează o anumită
faţetă a personalităţii acestuia, elocventă pentru un anumit tip de caracter (the character
principle)133.
Predominanţa accentelor pozitive se justifică prin acţiunea factorilor imanenţi
psihologiei de grup. Indivizii manifestă tendinţa de a omite sau chiar de a şterge din
memorie incidentele jenante, împrejurările ostile care ar putea conduce la o evaluare
depreciativă a întregii familii prin faptele unui singur component al său.
Mai trebuie menţionat şi faptul, esenţial în acest caz, că majoritatea naraţiunilor
analizate au fost colecţionate într-o situaţie de povestit indusă, în care receptorul
(cercetătorul) a avut statutul de outsider astfel încât, textele reflectă intenţia emiţătorilor
de a proiecta în exterior o imagine favorabilă grupului.
În variantele povestirilor de familie înregistrate, personajele pozitive sunt rudele
celui care povesteşte, în special părinţii şi bunicii, imortalizaţi în două ipostaze recurente:
aceea de erou şi aceea de supravieţuitor.
Latura eroică iese la suprafaţă în momentele de cotitură ale vieţii, atunci când
oamenii obişnuiţi se confruntă cu situaţii limită şi sunt nevoiţi să recurgă la gesturi
extreme dovedind potenţial pentru săvârşirea acţiunilor memorabile.
Relatarea uneia dintre persoanele intervievate (textul 1) reînvie figura
proeminentă a antecesorului pe care mai multe generaţii la rând şi l-au amintit în postura
de justiţiar (capabil să salveze comunitatea de opresori). Întâmplarea din trecut este
povestită dintr-o perspectivă subiectivă, care implică încercarea descendenţilor de a-şi
reabilita predecesorul, de a-l absolvi de orice vină (fapta în sine - aceea de a lua viaţa
unui alt om - fiind reprobabilă) şi, mai ales, de a-l profila într-o lumină favorizantă,
corespunzătoare reprezentărilor interne colective.

133
Steven J. Zeitlin, Amy J. Kotkin, Holly Cutting Baker, op. cit., p. 14.

108
 Povestitoarea foloseşte aceeaşi strategie în rememorarea unui episod din timpul
celui de al doilea război mondial (textul 2). Conjuncturile frustrante (teama constantă,
interdicţiile), umilitoare (tatăl este pedepsit pentru că nu respectă dispoziţiile privitoare la
camuflaj) sunt menţionate pentru a reliefa şi mai pregnant comportamentul exemplar al
comunităţii care acţionează consecvent, în ciuda perioadei de criză, sancţionând conform
sistemului normativ propriu violenţa gratuită. Elementul declanşator al rapelului este
actul de curaj al tatălui (secvenţă stabilă la nivelul memoriei individuale) care îşi
demonstrează superioritatea faţă de opozanţi prin inteligenţă şi altruism. Disponibilitatea
de a-şi asuma riscul maxim pentru a salva vieţile altora îl plasează în categoria
caracterelor virtuoase din prim plan. Povestirea se dezvoltă pornind de la această reţea de
personaje, pe baza rolurilor care intră în relaţii de opoziţie (săteni-soldaţii ruşi) şi de
ajutorare (săteni-soldaţii nemţi).
Familia îi consideră eroi pe acei membrii ai săi care reuşesc să evite eşecurile în
viaţa personală şi comunitară (succesul şi eşecul fiind privite ca o reflectare directă a
calităţilor/defectelor ce îi definesc) sau pe cei ale căror fapte au o influenţă benefică
asupra traiectoriei grupului familial (prin bunăstarea pe care i-o asigură sau prin statutul
social pe care i-l conferă).
Episodul ieşit din comun (obţinerea statutului de azilant politic ca urmare a
înghiţirii unei linguriţe) relatat în textul 3 concentrează o schiţă de portret realizată prin
caracterizare indirectă. Personajul principal este reconstruit prin atributele care îl
singularizează - voinţa, tenacitatea cu care îşi urmăreşte scopul (apelează la soluţii
drastice precum greva foamei), dorinţa intensă de a-şi depăşi condiţia - dar şi prin
trăsăturile care particularizează întreaga familie - îndrăzneala, atitudinea de răzvrătit
(tatăl înfiinţase o organizaţie anticomunistă). Desigur, persoana reală este ireductibilă
ontologic la acţiunile prezentate selectiv în naraţiunea factuală, în care personalitatea unui
individ este rezumată la însuşirile care atrag atenţia în mod deosebit.
La fel de bine conservate la nivelul memoriei grupului sunt povestirile despre
membrii familiei care depăşesc obstacolele grele ale vieţii, care triumfă asupra
privaţiunilor de tot felul (sărăcie, îngrădirea libertăţii) şi chiar asupra morţii
(supravieţuiesc atrocităţilor războiului sau catastrofelor naturale), despre cei care

109
fructifică şansele unice şi izbutesc să se redreseze, despre cei care îşi ţin unită familia în
vremurile dificile, continuând tradiţia şi prevenind dispariţia neamului.
În această categorie se încadrează povestirea despre bunicii care nu se lasă
victimizaţi (textul 4), refac agoniseala familiei păstrându-şi bunăstarea şi statutul în
comunitate sau povestirea despre tânărul care rezistă în condiţiile grele din lagăr şi se
întoarce acasă după ani să se reintegreze, să-şi regăsească rădăcinile (textul 5). Dincolo
de insolitul sau dramatismul întâmplărilor, elemente care justifică într-o primă etapă
opţiunea pentru transpunerea lor în formă narativă, se întrevede intenţia de a surprinde
prototipul supravieţuitorului (model de loialitate, devotament, ataşament faţă de familie).
Personajele negative apar mai frecvent în povestirile care pun în evidenţă o
funcţie moralizatoare dominantă. Fie că este vorba despre rude îndepărtate (ca în textul 4)
sau despre alţi membrii ai colectivităţii (vecini, ca în textul 6), finalul naraţiunii conţine
trimiteri clare la diferitele modalităţi de sancţionare a celor care, încălcând normele etice
şi comportamentale elementare prejudiciază starea de normalitate.
În textul 4 sunt expuse antitetic două tipuri umane, reprezentative pentru două
alternative în viaţă: pe de o parte cinstea şi demnitatea (categorii etice valorizate pozitiv)
şi, pe de altă parte, lăcomia, necinstea (categorii etice valorizate negativ). Semnificativă
este, în acest sens, soluţia finalizării scenariului prin intervenţia justiţiei divine ca factor
de remediere a echilibrului (hoţul nedovedit şi nepedepsit de justiţia oamenilor moare
spânzurat în pădure) într-o secvenţă care activează în subsidiar funcţia de avertisment.
Similar, istorisirea despre femeia care păgubeşte mai multe familii în condiţiile
sărăciei generale din timpul războiului (textul 6) se încheie cu referiri la pedeapsa pe care
i-o aplică comunitatea (este plimbată prin tot satul împreună cu bunurile furate) în chip de
exemplu menit să descurajeze abaterile de la normele de convieţuire. Puterea de
convingere a pildei este amplificată de inserarea amănuntelor privind stigmatizarea prin
supranumele (porecla) atribuit care periclitează poziţia grupului familial diminuând
prestigiul generaţiilor următoare.
Fără a avea un referent direct conectat trecutului familiei sau vieţii de familie, o
serie de alte naraţiuni - articulate cu prioritate în jurul funcţiei de amuzament sau în jurul
funcţiei educative - sunt asimilate categoriei povestirilor de familie. Sunt naraţiunile al
căror conţinut poate fi comprimat într-o expresie cu subînţeles, într-o sintagmă care

110
funcţionează ca o parolă134, accesibilă în general numai membrilor familiei, deoarece
decodificarea sa presupune deţinerea unui inventar comun de amintiri, cunoştinţe şi
raportarea la acelaşi index de piese narative. Intrate în folclorul familiei, astfel de expresii
sunt reproduse în mod repetat, în timpul interacţiunilor comunicaţionale obişnuite, de tip
conversaţional şi au un rol decisiv în actualizarea periodică şi, deci, în menţinerea în
fondul activ a povestirilor de origine, care au stat la baza formulării lor. Enunţarea lor
produce, automat, readucerea în memorie a unei experienţe, reacţiile ascultătorilor fiind
condiţionate de acest gen de asociere.
De exemplu, aserţiunea „Mareşalul gustă din mâncarea soldaţilor” apare foarte
des în schimburile verbale dintre componenţii uneia dintre familiile intervievate atunci
când aceştia se reunesc cu ocazia meselor festive. Aproape de fiecare dată 135, unul dintre
comeseni rosteşte această propoziţie în momentul degustării alimentelor oferite spre
consum şi, invariabil, această propoziţie simplă provoacă o stare de bună dispoziţie.
Manifestarea ar fi improbabilă dacă receptorii nu ar face conexiunile necesare în plan
mental cu episodul din trecut (petrecut în copilăria celui mai în vârstă membru al familiei
- textul 7) binecunoscut tuturor. Istorisirea ţesută în jurul acestuia este reconfortantă prin
contrastul dintre fundalul conturat de vicisitudinile războiului şi joaca nevinovată a
copiilor care se distrează imitând apariţiile propagandistice din presa vremii ale liderului
militar.
Pentru membrii unei alte familii, comparaţia sugestivă „ca o valiză în gară”
(părăsit ca o valiză în gară, lăsat la voia întâmplării), uzuală la nivelul formelor de
exprimare plastică în registrul informal, dobândeşte semnificaţii suplimentare prin
analogia cu o întâmplare tragi-comică difuzată intens (în diferite ocazii de comunicare) în
cadrul grupului (textul 8). Povestind despre experienţa umilitoare prin care trece tânăra
devenită ulterior un „personaj” în satul său, naratorii (diferiţi membrii ai familiei) nu
intenţionează să ofere numai un pretext pentru amuzament. Actul necugetat (în dezacord
cu normele comportamentale respectate în comunitate) la care recurge din prea multă
naivitate şi mai ales deznodământul sunt evaluate dintr-un unghi moralizator.

134
Steven J. Zeitlin, Amy J. Kotkin, Holly Cutting Baker, op. cit., p. 146.
135
Informaţii de teren, 18 mai 2002, Ploieşti.

111
 În ansamblul naraţiunilor familiale, povestirile de familie se particularizează prin
condiţionările ce ţin de orizontul de aşteptare al unui public alcătuit preponderent din
insideri, relevanţa mesajelor fiind probată de receptivitatea acestora.

112
ANEXA I

(T-1) De la unchiul meu şi tata ne-a povestit asta. Pe la 1900 şi ceva, bunicu’ lui a
omorât un boier pe nume Grecu. Muncea pe moşia lor şi îi aduna pe toţi oamenii ăştia şi
nu-i plătea. Şi a venit unu’, săracu, care avea patru copii şi a zis: „Dă, boierule, simbria!”.
Cât a muncit. Şi boieru’ îi lua cu biciu’, îi bătea. Bunicu, săracu’, dacă a muncit de
primăvară până toamnă şi nu i-a dat nimica, l-a păzit, el umbla mereu călare pe un cal,
călare umbla boierul. L-a păzit pe un pod şi s-a dus şi a înfipt cuţitu’ în el. L-a tras după
cal şi a înfipt cuţitul în el. L-a omorât, a sărit toţi sătenii, a venit potera, dar a venit sătenii
toţi cu topoare. A zis: „Dacă-l arestaţi pe acest om vă dăm foc la Judecătoria Vălenii de
Munte!”. Şi n-a fost arestat. Le-a fost frică lu’ ăştia, lu’ gardieni. Şi omu’ a scăpat fără
puşcărie şi a scăpat şi de japiţa aia.
(Informator Vasilica Gheorghe, 9 august 2003, Ploieşti)

(T-2) Pe timpul războiului, noi eram mici, de copii şi tata aprindea lumina, că noi eram
camuflaţi. Şi-a mâncat tata o bătaie de la şefu’ de post....
Nemţii se retrăgeau către Tabla Buţii, spre Braşov. Aveam un profesor care stătea
la capul satului, că venea ruşii după nemţi. Şi profesorul îi dirija în altă direcţie. Nemţii
veneau hămesiţi de foame şi sătenii adunau lapte, brânză într-o curte mare şi le făcea
mâncare. Mânca şi-şi continua drumul, pentru că ruşii le ieşea înainte să-i omoare. Un rus
a omorât un român din tren, se suise pe acoperişul trenului, şi l-a omorât rusul.
Ce ne povestea tata, când a fost în ’44 pe front, şi noroc că tata ştia ruseşte şi
venea tot aşa ruşii după nemţi. Şi ce a făcut ăştia ai noştri? I-a băgat într-o clucă de fân
pentru că erau ruşii atât de răi...şi tata i-a derutat. Ceea ce reţin, pe vremea
bombardamentului am lăsat tot şi ne-am urcat pe munţi. Ne făceam tranşee şi ne băgam
în tranşee.
(Informator Vasilica Gheorghe, 9 august 2003, Ploieşti)

113
(T-3) Nu mai ştiu în ce an, cam prin 1972, a venit la mine în vizită bunica din partea
tatălui şi era foarte supărată că un nepot de al ei plecase pe vapor ca ajutor de bucătar.
Cum a ajuns el în Suedia, nu a mai vrut să se întoarcă în ţară şi a cerut azil, să nu
îl trimită autorităţile înapoi în România, în Moldova. Ca să nu îl trimită înapoi, a făcut
greva foamei şi, până la urmă, a înghiţit şi o linguriţă. Şi aşa autorităţile i-au acordat azil
politic. După un timp, i s-a permis să îşi aducă şi familia: fraţii şi părinţii. Că tatăl lui a
fost de fapt persecutat politic în ţară pentru că, în acea perioadă, el şi cu alţi consăteni
dintr-o comună de lângă Huşi au creat o organizaţie anticomunistă. Îşi făcuseră ei aşa un
guvern, că se numiseră şi miniştrii între ei. Printre altele, se opunea şi colectivizării şi a
fost închis doi ani. Cum a ajuns el în Suedia, i s-a acordat din cauza asta statut de azilant
politic şi a dus-o bine. A rămas definitiv acolo.
(Informator I. G. 16 ianuarie 2003, Ploieşti)

114
(T-4) După cutremurul din ’40, a fost un cutremur mare, bunicii mele îi dărâmase casa
şi şi-a refăcut-o într-un timp foarte scurt. Rude apropiate şi alte persoane bănuiau că
bunica ar fi moştenit de la părinţii ei monede de aur. Că de aia putea să se refacă aşa de
repede. Părinţii ei avuseseră mari turme de oi. Proprietari. Şi tot timpul casa era spartă de
hoţi, îi fura tot ce avea.
Într-una din zile, bunicii amândoi au plecat să fabrice ţuică şi când s-au întors au
găsit un perete aproape dărâmat, cu o gaură mare. Gaura era să încapă fundul maşinii să
încarce. Au tăiat saltelele şi pernele, fulgii erau împrăştiaţi prin casă. A rămas doar cu
bănuiala, dar niciodată hoţii nu au fost prinşi. Până când, în altă zi, bunicu’ a plecat cu
butoaiele de vin la un negustor în oraş şi bunica a rămas singură, păzită de doi câini mari
care îi avea în balcon. Hoţii iar au venit, au încercat să spargă, s-au urcat până la uşă iar
ea, speriată, s-a urcat în pod şi a început să strige: „Hoţii! Hoţii!”. Unul din ei îi striga să
tacă dar ea a ţipat până a auzit un pădurar care avea puşcă de vânătoare şi a tras focuri de
armă. Hoţii au luat-o la fugă, dar ea a recunoscut pe unul dintre ei şi s-a dus după câtva
timp şi i-a zis. Era rudă cu ea şi, mai târziu, când bănuitul a fost pe patul de moarte,
bătrânul, tatăl bănuitului, l-a chemat pe bunicul meu şi a vrut să îi spună cine era hoţul.
Hoţul era fiul lui, dar a fost întrerupt şi bunica mea l-a blestemat iar el a murit spânzurat
în pădure.
(Informator V. S., 5 aprilie 2003, Ploieşti)

115
(T-5) Îmi povestea bunica, despre un nepot de al ei care nu se întorsese din războiul din
1916. Părinţii şi rudele îl dăduse dispărut. Au început să îi facă pomeni, aprindeau
lumânări şi tămâie la cimitir, la un mormânt unde nu era îngropat nimeni.
La una din pomeni au plecat la cimitir mama lui cu surorile să aprindă tămâie şi
lumânări. Au lăsat vasele cu pomeni pe masă, să le împartă când se întorc. Cimitirul era
foarte aproape de casă. Şi au plecat toate cu lumânări. Mama lui a scăpat lumânările pe
drum. La cimitir a văzut că nu le mai are şi, disperată, s-a întors în fuga mare acasă. Între
timp, Petre, aşa îl chema pe băiat, se întorsese din război, fusese într-un lagăr, nu ştiu
unde. Se întorsese acasă. În poartă a găsit trei lumânări. Şi-a dat seama că rudele sunt la
cimitir, că se auzea plângând: fiecare plângea morţii, dispăruţii. A ridicat lumânările şi se
îndrepta spre cimitir să le ducă. În drum o vede pe mama lui fugind spre casă şi el îi zice:
„Mamă, ai scăpat lumânările!”. Dar ea, de bucurie, de disperare că l-a văzut viu în faţa
ochilor a început să ţipe. Toată lumea de la cimitir a crezut că de dorul lui a luat-o razna.
Şi au venit în fuga mare acasă. Şi au intrat cu toţii în casă, pomenile nu au mai fost
împărţite şi Petre a mâncat din propria pomană.
(Informator F. E., 31 martie 2002, Ploieşti)

116
(T-6) În timpul foametei, după război, când toţi bărbaţii erau plecaţi de acasă,
rămăseseră numai femeile, copiii şi bătrânii. Bărbaţii erau toţi pe front. Mi-amintesc că
umblau foarte mulţi hoţi, jefuiau fără milă casele oamenilor amărâţi. Din bandele de hoţi
formate era conducător unu’ din sat.
Tata a plecat cu mama să cumpere şi să macine pe loc un sac de porumb. La
moară au întârziat foarte mult, era lume multă şi proprietarul le-a dat o căruţă cu o
mârţoagă de cal, care nu mergea decât împins şi-au întârziat până după miezul nopţii.
Acasă nu eram decât noi, copiii, şi ne era frică să ne culcăm şi i-am aşteptat la uşă, pe
scară.
În faţa curţii era o casă şi în grădină avea mulţi stupi. Hoţii se ascundeau după
stupi şi voiau să sară la noi. Îi vedeam cum voiau să urce gardul, noi o strigam pe bunica
care îl aştepta pe taică mare, care la 12 intra de servici, că era fochist. Ei se lăsau în jos.
La noi nu au putut să intre, dar din curtea în care se aflau, hoţii au furat un cârd de raţe.
Sculată din somn, vecina, Lenuţa o chema, a văzut doi bărbaţi şi o femeie şi a jurat că pe
femeie a cunoscut-o. A văzut mâna de femeie cum scotea raţele din coteţ şi i s-a părut că
o cunoaşte. Dar nu îndrăznea să îi spună numele, până când, se fura din ce în ce mai des,
şi rufele de pe sârmă. Banda umbla prin tot satul. Şi o vecină şi-a văzut furoul îmbrăcat,
care era cusut la tiv cu aţă roşie, şi l-a cunoscut. Asta, hoaţa, era tot din sat, vecină cu ea.
Nu i-a spus nimic pe loc, dar s-a dus la şeful de post şi i-a povestit. Acesta a întrebat pe la
toate casele. Şi nouă ne-a furat rufe după sârmă: un cearceaf mare şi un sarafan. Cum nu
era lumină electrică, era greu să-i prinzi.
Banda era formată din consăteni de ai femeii, din altă localitate. Şi multe lucruri
le lua ăia. Şeful de post cu soldaţii a păzit-o, când pleca de acasă şi când venea şi
drumurile care le făcea ea. A văzut-o că se ducea într-un sat cu spărgători renumiţi şi s-a
luat după urma ei până a prins-o. A purtat-o prin sat cu raţele de gât, să vadă toată lumea
cine era hoţul şi lumea i-a pus numele Vulpea şi Vulpea i-a rămas şi în ziua de azi.
(Informator E. A., 17 martie 2002, Ploieşti)

117
(T-7) Era în primăvara anului 1944. Din cauza retragerii trupelor române din Bucovina
de nord ne-am refugiat şi noi cu întreaga familie şi rude, ne-am retras în interiorul ţării,
din nordul Moldovei. Şi-am parcurs aproape toată Moldova pe jos, în căruţă aveam
bagajele.
Printre alte popasuri, într-o zi ne-am oprit la marginea oraşului Paşcani, luna
martie fiind friguroasă şi cu zăpadă. Ne-am instalat într-o casă părăsită. De fapt multe
case erau părăsite, că oamenii plecaseră. Casa părea curată. Nu avea mobilier iar pe jos
erau întinse paie fiindcă cu o noapte înainte acolo poposise o unitate militară care plecase
dimineaţă. Cum eram frânţi de oboseală, ne-am culcat aşa cum era, peste paiele alea. A
doua zi am constatat că eram toţi plini de păduchi. Şi a fost necesar să fierbem toate
rufele de pe noi ca să scăpăm de ei. Am călătorit neîntrerupt până în comuna Roznov, de
lângă Piatra Neamţ, unde ne-am instalat, întrucât frontul se oprise în Moldova, la Târgu
Neamţ, nu mai era nevoie să fugim. Şi ne-am instalat într-o clădire, tot liberă, aproape de
Săvineşti, căreia localnicii îi spuneau canton. Zona fiind totuşi o zonă de front avea, nu
ştiu cum să zic, nişte reguli mai speciale în privinţa circulaţiei.
În acea perioadă, mareşalul Antonescu a dat dispoziţie ca toţi refugiaţii să fie
sprijiniţi de unităţile militare care se aflau în zonă. În această comună era instalată o
unitate care aproviziona frontul. Avea instalate cuptoare de pâine de campanie şi
bucătărie de campanie.
Noi ne-am prezentat la această unitate care ne-a luat în evidenţă şi ne dădea
alimente cum voiam: fie gata preparate, fie nepreparate. Pâinea care se cocea aicea şi
mâncarea pregătită pleca spre front cu diverse mijloace de transport iar în linia întâia se
mergea cu nişte marmite, aşa le spunea, marmite duse în spinare de soldaţi ca nişte raniţe.
Şi avea şi un polonic şi mergea în linia întâia şi împărţea soldaţilor în gamele. Pentru
momente când nu se putea pătrunde în linia întâi cu mâncare, soldaţilor li se dădea în
sacul de merinde un soi de biscuiţi foarte uscaţi, ca să nu se strice, li se spunea „pâine de
război”. La nevoie, militarii înmuiau în apă aceste rezerve, că nu se puteau consuma
altfel.
Într-una din zile, m-am dus cu vărul meu la această unitate de aprovizionare ca să
ne ridicăm alimentele pentru toată familia. Când am ajuns, bucătarii terminaseră de făcut
mâncarea şi se duseseră să se odihnească, aşteptând să vină transportatorii să ducă

118
mâncarea pe front. Noi, ajungând acolo, negăsind pe nimeni şi văzând cazanele aburinde
am luat polonicul şi am început să glumim, să spunem aşa cum am văzut în reviste, cu
ocazia vizitei mareşalului pe front: „Mareşalul gustă din mâncarea soldaţilor”. În timp ce
noi gustam din mâncare au apărut şi bucătarii (râde) iar noi, de ruşine, am luat-o la fugă.
(Informator T. S., 18 mai 2002, Ploieşti)

(T-8) Cred că aveam vreo cinci ani şi sora mea cam şapte. Atunci se auzea în sat că, în
Gara de Sud, a fost găsită o ladă în care se afla o fată. O lăsase nemţii pe peron.
Asta, fata lu’ nenea Silivestru, era cu un neamţ şi, când s-au retras nemţii, neamţul
i-a promis că o ia cu el în Germania şi, ca să o poată trece graniţa, a băgat-o într-o ladă de
campanie şi i-a promis că o ia cu el. Agitaţie mare în gară, care mai de care să se urce în
tren, s-a urcat toată lumea de pe peron şi ceferiştii au observat o ladă. Crezând că nemţii
au uitat să o ia, au vrut să o ridice, să o ducă în magazie. Şi lada se bălăngănea şi în
stânga şi în dreapta, că aia nu stătea numai întinsă. Şi când au deschis-o, au dat de o fată.
Vestea s-a răspândit foarte repede şi circula din gură în gură zvonul cum că fata lu’
Silivestru a fost încuiată în ladă şi lăsată pe peron.
Au trecut mulţi ani de atunci, m-am făcut şi eu mare, şi am fost la o nuntă unde
era şi ea. Şi am cunoscut-o personal, am studiat-o.
(Informator L. G., 19 aprilie 2003, Ploieşti)

119
 2. OBIECTIVĂRI CULTURALE SPECIFICE SOCIETĂŢII DE
CONSUM ROMÂNEŞTI

Un aspect fundamental al transformărilor petrecute la nivelul noilor modalităţi de

implicare culturală adoptate în societatea modernă apare ca o consecinţă a încercării
individului de a se conforma exigenţelor civilizaţiei industriale şi ale societăţii de
consum. Imaginea pe care indivizii o construiesc în legătură cu spaţiul existenţial şi cu
obiectele care îi înconjoară şi modul în care interacţionează cu acestea printr-un proces
de comunicare simbolică evidenţiază natura dinamică, diversitatea, variabilitatea
specifică societăţii de consum: „Cultura de consum defineşte relaţiile între indivizii unei
societăţi şi o colecţie de obiecte specifică din punct de vedere istoric şi geografic, obiecte
care apar pe piaţă ca bunuri de consum şi pot fi achiziţionate, folosite şi consumate.
Cultura de consum înglobează formele de achiziţionare şi folosire a obiectelor în termeni
de apropriere practică şi simbolică. Legăturile mentale pe care indivizii le formează cu
obiectele şi spaţiile care îi înconjoară şi modificările pe care le suportă în ciclul biografic
al posesiunii şi utilizării […].”136 [trad. ns.]
Mecanismul modern al societăţii de consum accentuează o nouă coordonată a
poziţiei individului/grupului social faţă de obiectele culturale sau tehnico-sociale.

136
Ina Merkel, Consumer Culture in the GDR or How the Struggle for Antimodernity Was Lost on the
Battleground of Consumer Culture, în Getting and Spending. European and American Consumer Societies
in the Twentieth Century (ed. Susan Strasser, Charles McGovern and Matthias Judt), Washington, 1998, p.
283.
“Consumer culture is understood as the relations of a society’s individuals to a historically and
geographically specific collection of things, things that appear on the market as consumer goods and that
are available to be purchased, used, and consumed. Consumer culture comprises the forms in which things
are acquired and used in terms of practical appropriation and symbolic communication. The mental
relations that individuals form toward the objects and spaces surrounding them, and the changes these
relations undergo in the biographical course of possesion and use […].”

120
 Perspectiva iniţială asupra relaţiei marfă-consumator, a cărei schemă generală era
concentrată pe aspectele legate de procesul achiziţionării, este complinită de
recontextualizarea şi învestirea produselor cu semnificaţie socială, prin mutarea centrului
de interes pe specificitatea obiectului în raport cu statutul individului şi experienţa de tip
cultural a acestuia137.
Tendinţa de abstractizare (the dematerialization of things), de a vehicula
preponderent semne (referenţii - produsele, obiectele reale - îşi pierd din importanţă) a
avut un puternic impact asupra societăţii contemporane. Sfera conceptului de marfă s-a
lărgit progresiv: informaţiile, serviciile, evenimentele culturale sau de divertisment au
devenit produse destinate consumului. În acelaşi timp, medierea lor prin intermediul
imaginii publicitare (mass media având un rol central) se construieşte în jurul
componentei abstracte, orientând atenţia consumatorului spre conotaţia sau experienţele
legate de consumul produsului („Fanta. Gustă distracţia!”; „Capucino, gustul care te
răsfaţă”; „Alexandrion, dorinţa care te apropie” etc.)138. În încercarea de a propulsa pe
piaţă o anumită marcă şi de a obţine profit, strategiile de marketing agresive redefinesc în
permanenţă grupurile ţintă de consumatori (entităţi sociale distincte) inducând noi
137
Daniel Miller, Towards a Theory of Consumption, în Material Culture and Mass Consumption,
Balckwell, Oxford&Cambridge, 1987, p. 191.
„Acţiunea desfăşurată la o halbă de bere include o întreagă cultură a comportamentului într-un bar, cum ar
fi cumpărarea unui rând de bere pentru ceilalţi, precum şi dezvoltarea unei asocieri pe termen lung adesea
între consumator şi un anumit tip de bere, care exclude alte tipuri de băutură sau alte mărci identificate cu
alte grupuri sociale formate pe baza afinităţilor de gen, clasă, cele confesionale şi aşa mai departe. Astfel de
practici culturale nu pot fi reduse numai la o distincţie socială, ci ar trebui privite ca o modalitate de
constituire a unei prezenţe materiale specifice şi extrem de importantă generând posibilităţi de sociabilitate
şi instituire a ordinii cognitive precum şi producând concepte morale, lumi ideale şi alte abstracţiuni şi
principii [...]. Estetica poate fi relativă în întregime; practicile sociale […] sunt cele care fac din această
îndeletnicire o activitate de consum.” [trad. ns.]
“The work done on a pint of beer includes the whole culture of pub behaviour, such as buying rounds, as
well as the development of an often long term association between the consumer and a particular beer,
which excludes all other types of drink or brands identified with other social groups by gender, class,
parochial affinity and so on. Such cultural practices cannot be reduced to mere social distinction, but should
be seen as constituting a highly specific and often extremely important material presence generating
possibilities of sociability and cognitive order, as well as engendering ideas of morality, ideal worlds and
abstractions and principles […]. The aesthetics may be entirely relativistic: it is the social practices […]
which make such activity consumption work.”
138
Don Slater (Consumer Culture and Modernity, Polity Press, Cambridge, 1997, p. 199.) analizează pe
larg această tendinţă spre abstractizare a societăţii moderne de consum, concluzionând:
„Nu mai consumăm produse (referenţi) ci, mai degrabă, semne şi chiar sistemul de semne […]. Valoarea
bunurilor nu mai rezidă din utilitatea sau din valoarea comercială abstractă: valoarea ca semn este ceea ce
le defineşte.” [trad. ns.]
“We no longer consume products (referents) but rather signs, and indeed the system of signs […]. The
value of goods no longer arises from their use or even from their abstract economic exchange: rather, it is
their sign-value that defines them.”

121
identităţi ce ar putea fi achiziţionate o dată cu produsele (de exemplu, cele mai multe
dintre enunţurile reclamelor promovează bunuri de consum pentru persoane tinere,
puternice, dinamice, mobile, active, care ţin pasul cu moda: „Stalinskaya, pentru cei
puternici!”).
Estomparea limitelor între semn şi referent, între conotaţie şi denotaţie a condus la
constituirea unui nou sistem de coduri a cărei funcţie nu este numai aceea de a reprezenta
sau reflecta realitatea, ci şi aceea de a influenţa imaginea asupra acesteia. Această
flexibilitate poate fi evidenţiată şi la un alt nivel: acela al transgresării limitelor temporale
şi spaţiale, al fluidizării distincţiilor de clasă, gen, rasă sau etnie. Consumatorul societăţii
contemporane trebuie să facă faţă acestei instabilităţi a delimitărilor, să se familiarizeze
cu noile semne şi să le absoarbă, să le poată manevra, să facă opţiuni în contexte noi, să
asambleze şi să dezasambleze imagini, să experimenteze, să se raporteze intelectiv-
afectiv la o multitudine de conţinuturi ale universului existenţial.
Particularităţile societăţii de consum şi-au pus amprenta în acest mod şi asupra
spaţiului geografic şi social al oraşului. Oraşele de tip industrial sunt redimensionate şi
reconstruite să ofere noi facilităţi (supermarket-uri, mall-uri, hoteluri, fast food-uri etc.),
să atragă, pentru a satisface nevoia de divertisment şi de consum. Toate aceste
transformări spaţiale implică noi forme ale regionalizării spaţiului social: arhitectura
urbană, concepută pe criterii ţinând în primul rând de profit, are drept consecinţă
unidimensionalizarea oraşului, reducerea diferenţelor, standardizarea, generând alienarea
individului, anonimatul, dar şi fenomenul opus. Acţiunea condiţiilor externe cu caracter
de prejudiciere, de tipul celor imprimate de societatea hiperindustrializată şi de consum
este contrabalansată, atenuată de valorizarea mediilor centripete prin constituirea de
structuri comunitare şi adoptarea de noi modalităţi de implicare culturală.
Stările comunitare de tipul celor regăsite în mediul urban mediază generarea
mentalităţii neofolclorice, disociabilă de mentalitatea exprimată în modelele de masă sau
de aceea determinată de mediile raţionaliste şi tehnico-pragmatice, elitist-specializate.
Experimentarea existenţei citadine dă naştere unei alte logici de manifestare creativă care
remodelează formele şi funcţionalitatea produselor tradiţionale şi, mai ales, suscită
configurarea unor obiectivări culturale noi, distincte, proprii urbanului.139
139
Nicolae Constantinescu, Categorii narative în folclorul contemporan, în „Napjaink Folklórja. Folclorul
azi”, Centrul Cultural al Republicii Ungare, Bukarest-Bucureşti, 2003, pp. 143-144.

122
 2.1. Legenda contemporană

Una dintre cele mai productive categorii narative a căror circulaţie este facilitată de
mediile comunitare specifice oraşului este legenda contemporană.140 O circumscriere a
acestui tip de naraţiune în ansamblul modalităţilor de expresie morfologice, aferente
urbanului, s-ar putea structura în funcţie de următoarele repere:
- contextul performării şi receptării; raportul dintre referent (cadrul referenţial care a
generat naraţiunea) şi momentul performării;
- funcţiile active/pasive la nivelul modelelor culturale dezvoltate în urban;
- circulaţia şi persistenţa în sfera folclorului urban, ca o condiţie a existenţei speciei într-o
formă structurată, care să o delimiteze de comunicarea obişnuită, cotidiană, de
conversaţional.
Naraţiunea de acest tip are o arie largă de circulaţie şi o mare mobilitate datorită,
în primul rând, funcţionalităţii adaptate conţinuturilor universului societăţii de consum.
Deoarece firului epic îi este atribuită o mai mică importanţă, legenda contemporană oferă
suportul adecvat furnizării de informaţii. Tocmai această particularitate îi asigură

„[…] oraşul nu a fost şi nu este doar un spaţiu care primeşte şi adaptează la nevoile proprii folclorul de
sorginte rurală, ţărănească, adus cu ei de către noii săi locuitori şi păstrat cu grijă, de-a lungul mai multor
generaţii. Dimpotrivă, oraşul este el însuşi creator al unui folclor original şi autentic, care nu trebuie
neapărat contrapus folclorului sătesc şi desconsiderat prin comparaţie cu acesta. Cercetările mai noi de
folclor, orientate către aspectul contemporan al acestuia, scot în evidenţă existenţa unor specii folclorice al
căror cadru de manifestare, context genetic (de cultură) şi generic (de performare) îl constituie tocmai
oraşul. Sigur, unele dintre categoriile reprezentative ale folclorului orăşenesc nu au dobândit, încă, la noi,
statutul de existenţă pe care îl au în folclorul altor spaţii geografice şi culturale. Intră aici, de exemplu, aşa-
numitul folclor al noii tehnologii, legenda contemporană sau urbană, anecdota mediilor intelectuale şi
citadine (bancul), formele scrise ale folclorului urban, pamfletul (engl. broadside), graffiti, latrinalia,
«xeroxlore» etc.”
140
Prezentându-şi concluziile în urma studiului susţinut şi aprofundat a ceea ce numeşte urban legends, Jan
Harold Brunvand (Some American-and Romanian-Urban Legends, “Ethnologica”, 1982, p.141.)
concluziona: „[…] am constatat că legendele urbane sunt cele mai populare forme ale tradiţiei orale
narative în actualitate. Sunt, cu siguranţă, mostre de folclor în veşminte moderne. Constituie o reprezentare
unică, naturală, firească a preocupărilor majore ale indivizilor din societăţile în care legendele circulă.
Studiind legendele urbane descoperim în mod inevitabil că acestea conţin simboluri ale culturii noastre şi
reflecţii ale existenţelor noastre.” [trad. ns.]
“[…] I have found that urban legends are the most popular form of current oral-narrative tradition. They
are, indeed, folklore in modern dress. They constitute a unique, unselfconscious reflection of major
concerns of individuals in the societies in which they circulate. Studying urban legends, we inevitably find
that they contain symbols of our culture and reflections of our lives.”
În acelaşi studiu, demonstrează productivitatea acestei structuri narative arătând cum, de exemplu, versiuni
ale valorificării motivelor “The Vanishing Hitchhiker”, “The Dead Pet”, “The Runaway Grandmother” au o
largă circulaţie, fiind consemnate atât în diferite zone ale Americii, cât şi în Europa.

123
persistenţa, un public dispus să le asculte şi să le preia (să le transmită) şi performeri
dornici să le povestească.141
Forma acestei categorii este determinată de conţinut, concentrat de obicei în jurul
unui mesaj. Componenta semantică a legendei contemporane evidenţiază interdependenţa
dintre logica povestirii şi tipul de existenţă al societăţii moderne de consum, o societate
saturată de implozia de semne şi imagini vehiculate în cotidian într-un ritm alert şi
predispuse unor continue revalorizări şi restructurări.
Legenda contemporană problematizează estetizarea cotidianului (the
aestheticization of everyday life)142 şi reflectă frustrările individului (the unhappy
consciousness)143 legate de contactul cu realitatea. Nucleul acestor structuri narative este
generat prin raportarea la întâmplări de ultimă oră, cadrul referenţial aparţinând memoriei
colective a prezentului modern, cotidian.
Tematica evidenţiată de legenda contemporană (boli incurabile - Sida, răpiri,
violenţa de stradă, abuz sexual, rasism, sărăcie, accidente de muncă, contaminarea cu
mâncare şi chiar fenomenul OZN)144 reflectă neliniştile, temerile societăţii contemporane,
problemele fundamentale legate de consecinţele expansiunii urbane, formele patologice
ale regionalizării spaţiului social.
Adoptarea acestui tip de naraţiune de către mediile comunitare ale oraşului nu se
datorează numai condiţiilor specifice de receptare (text scurt - performerii contemporani
abreviind de obicei discursul în concordanţă cu aşteptările publicului - actualitatea

141
Jan Harold Brunvand, The Vanishing Hitchhiker. American Urban Legends and Their Meanings,
WWNorton&Company, New York, London, 1981, p. 11.
„[…] asemenea povestiri sunt «ştiri» prezentate într-un mod atractiv, conţinând indicii despre semnificaţii
mai profunde. Fără aceste multiple atracţii, puţine legende ar obţine audienţă în lumea modernă, atât de
saturată cu alte surse de distragere. Legendele supravieţuiesc prin faptul că sunt la fel de vii şi «reale» ca şi
ştirile de televiziune şi, precum ştirile cotidiene, emisiunile de ştiri, tind să se refere la moarte, accidente,
răpiri, tragedii şi scandaluri.” [trad.ns.]
“[…]such stories are «news» presented to us in an attractive way, with hints of larger meanings. Without
this multiple appeal few legends would get a hearing in the modern world, so filled with other distractions.
Legends survive by being as lively and «factual» as the television evening news, and, like the daily news
broadcasts, they tend to concern deaths, injuries, kidnappings, tragedies, and scandals.”
142
M. Featherstone, Consumer Culture and Postmodernism, Sage, London, 1991, pp. 67-68.
143
Daniel Miller, op.cit., p. 184.
„Conceptul de conştiinţă a nefericirii denotă perioade marcate de relaţii dihotomice subiect-obiect rezultând
din natura implicit contradictorie a unei serii de aspecte ale societăţii moderne.”
“The concept of unhappy consciousness denotes periods of dichotomized subject-object relations resulting
from the inherently contradictory nature of a number of aspects of modern society.”
144
Nicolae Constantinescu, Perspectives on contemporary legend, „ Anuarul Arhivei de Folclor”, XV-
XVII, Editura Academiei Române, Cluj-Napoca, 1994-1996, pp. 568-569.

124
conţinutului informaţional, introducerea unui mesaj încifrat ), ci şi existenţei unui referent
concret din realitatea imediată, cu un puternic impact asupra vieţii grupului în care este
performată. Astfel de referenţi sunt în general elemente integrante ale universului
tehnico-ştiinţific (mijloace de transport, medicamente, droguri, video, computer, aparate
casnice etc.) sau coordonate ale existenţei de zi cu zi (alimentaţie, locuinţă, modalităţi de
petrecere a timpului liber etc.).145
Aspectele tematice ale legendei contemporane interrelaţionează cu reţeaua de
semne generate de realităţile societăţii de consum. Cum aceste semne se inserează în
diferite sisteme de valori şi pătrund în diferite spaţii culturale 146, această categorie
transgresează barierele geografice şi poate apărea la nivelul oricărui grup social.
Spre deosebire de alte tipuri de naraţiuni, legenda contemporană beneficiază de o
multitudine de surse care fac posibilă răspândirea rapidă şi circulaţia în medii variate.
Comunicarea în masă şi mobilitatea crescândă a indivizilor în societatea modernă
facilitează perpetuarea categoriei şi proliferarea variantelor prin intermediul unui canal de
transmitere (legend conduit)147 extins şi ramificat. Ca şi în cazul zvonurilor, mesajele
comunicate oral sub forma legendelor contemporane sunt activate de multiple reţele de
naratori, fără să necesite o anumită specializare sau competenţe adecvate. Indivizilor le
145
În antologiile sale de legende contemporane (Die Spinne in der Yucca-Palme. Sagenhafte Geschichten
von heute, München, Verlag C.H. Beck, 1991; Die Maus im Jumbo Jet. Neue sagenhafte Geschichten von
heute, München, Verlag, C.H. Beck, 1992; Das Huhn mit dem Gipsbein. Neueste Geschichten von heute,
München, Verlag C.H. Beck, 1993), profesorul Rolf Wilhelm Brednich consemnează următoarele tipuri de
legende: „Automobil şi transport”, „Concediul şi străinătate”, „Mâncare şi băutură”, „Copii”, „Animale”,
„Casa şi locuinţa”, „Medicină şi droguri”, „Superstiţie şi supranatural”, „Coincidenţe ciudate”, „Cazuri
mortale neaşteptate”, „Maşina jucărie preferată”, „Oameni dispăruţi”, „Studenţi şi profesori”, „Video şi
computer”, „Cazuri mortale macabre”, „Vânătoare şi pescuit”, „Noroc şi nenorocire”, „Curiozităţi”.
146
Don Slater, op.cit., p. 196.
„Eclectismul este gradul zero al culturii generale contemporane: cineva ascultă reggae, se uită la un
western, mănâncă mâncare de la McDonald’s la dejun şi preparate cu specific local la cină, foloseşte
parfum din Paris în Tokyo şi poartă haine «retro» în Hong Kong; cunoştinţele sunt subiectul jocurilor
televizate. Acolo unde sunt numai semne există diferenţă, dar diferenţe care nu pot fi evaluate şi ierarhizate
separat, ci numai semne diferite care sunt toate echivalente.” [trad.ns.]
“Eclecticism is the degree zero of contemporary general culture: one listens to reggae, watches a western,
eats McDonald’s food for lunch and local cuisine for dinner, wears Paris perfume in Tokyo and «retro»
clothes in Hong Kong; knowledge is a matter for Tv games. Where there are only signs, there is only
difference, but differences that cannot be differentially valued or hierarchized; only different signs that are
all equivalent to each other.”
147
Linda Dégh, Narratives in Society: A Performer-Centered Study of Narration, Helsinki, Suomalainen
Tiedeakatemia Academia Scientiarum Fennica, Helsinki, 1995, p. 176.
„Prin acest termen se înţelege contactul care se stabileşte între indivizii ce pot fi calificaţi drept receptori
sau emiţători.” [trad. ns.]
“By this term we understand the contact that becomes established between individuals who qualify as
legend receivers or transmitters.”

125
revine rolul de a le actualiza în concordanţă cu aşteptările grupului imediat de referinţă
însă nuclee, microsecvenţe ale acestor structuri narative sunt furnizate şi de mass media
care potenţează aspectele senzaţionale, inedite, neprevăzute ale existenţei cotidiene.
Deşi nu se subsumează legilor transmiterii orale, diseminarea legendelor
contemporane cu ajutorul mijloacelor electronice, în special al Internetului 148, câştigă din
ce în ce mai mult teren. Se vehiculează numeroase teorii referitoare la încadrarea
folclorului electronic (electronic folklore) în ansamblul modalităţilor de exprimare
creativă (printre care şi ipoteza că acest gen de folclor ar fi o formă hibridă între literatura
orală şi cea scrisă). Este o certitudine însă existenţa aşa-numitei culturi cyber ( cyber
culture) individualizată prin tipul de comunicare mediată. Fie că este contestată sau este
acceptată ca o alternativă la cultura oficială ori la etnocultura unei societăţi, cyber cultura
şi-a dezvoltat propriul cod estetic, un limbaj specific şi a creat adevărate comunităţi de
adepţi. Prin accesul liber şi rapid la informaţiile provenind din mai multe colţuri ale lumii
şi procesate într-o formă concentrată, concisă, uşor inteligibilă, navigarea pe Internet
(chiar dacă nu oferă întotdeauna date de primă mână, surse originare) a devenit cel mai
comun sistem de a absorbi într-un timp scurt un volum mare de cunoştinţe. În
concordanţă cu existenţa contra cronometru a individului din societatea contemporană,
Internetul oferă disponibilitatea nelimitată - în ceea ce priveşte timpul şi spaţiul - de a
comunica cu un număr mare de alţi indivizi (utilizatori) cunoscuţi sau necunoscuţi.
Forumurile sau diferitele site-uri prin intermediul cărora se dezbat cele mai diverse teme,
de la hobby-uri comune, până la dezvăluirea unor experienţe personale inedite răspund
necesităţii de a lua contact cu ceilalţi, de a împărtăşi variante ale experimentării
cotidianului. Site-urile specializate în difuzarea legendelor contemporane sunt vizitate
zilnic de un număr mare de persoane care citesc, îşi prezintă versiunea proprie sau îşi
aduc contribuţia prin comentariile pe care le fac pe marginea textelor existente.
Configurările imaginare specifice urbanului favorizează distorsionarea realului
concret (o diversitate de aspecte legate de conţinuturi profesionale, de loisir etc.) în sens
metonimic, metaforic şi hiperbolic, potenţând spontaneitatea spiritului şi libertatea de
exprimare. Mediul citadin iniţiază în zona imaginarului colectiv un folclor al zvonurilor

148
În acest sens, vezi studiul documentat al cercetătoarelor Larisa Fialkova şi Maria N. Yelenevskaya
Haifa, Ghosts in the Cyber World. An Analysis of Folklore Sites on the Internet, în “Fabula: Journal of
Folktale Studies”, 42. Band. Heft 1/2 2001, Walter de Gruyter. Berlin. New York, pp. 64-89.

126
care reflectă, la rândul său, aspecte ale comportamentului etnocultural. Zvonurile apar ca
forme puţin canonizate şi stereotipate, proteice şi difuze, având o existenţă efemeră; se
manifestă în contextul relaţiilor conversaţionale, situându-se în zona anecdoticului, a
calamburului. Această modalitate de exprimare orală, cu funcţie de divertisment este
stimulată, de obicei, de condiţiile specifice ale interrelaţionărilor dintre indivizii
aparţinând grupurilor informale (grupuri de prieteni care se regăsesc periodic, grupurile
de suporteri sportivi formate în diferite zone ale unui centru urban, vecinii de cartier
adunaţi în parc etc.). Fenomenul rumorii este iniţiatorul unei cantităţi imense de vorbire
populară, generând verbalizări diferite, după tipul rumorii (ostilă, optativă,
înfricoşătoare), după funcţiile ei (de a explica, de a depăşi tensiunile psihice),
ajungându-se uneori la concizia unor aforisme sau a unor imagini standard. Deşi sunt
forme cu o persistenţă redusă în timp, nestructurate, ale căror variante se dizolvă repede,
ele pot constitui nucleele altor categorii folclorice, precum legenda contemporană care se
formează de cele mai multe ori pornind de la astfel de construcţii fragmentare.
Contextele colective propice performării şi receptării legendelor contemporane
sunt, de asemenea, diverse: de la ocaziile de constituire a grupurilor informale persistente
(evenimente sărbătorite la locul de muncă, reunirea membrilor familiei la diferite
comemorări, participarea la diferite evenimente sociale, întâlnirile cu prietenii etc.) până
la contactul indivizilor în interiorul unor grupuri informale conjuncturale, efemere (la
cozi, în parcuri, pe stradă, într-un mijloc de transport în comun, în holul cinematografelor
etc.).
Dinamica naraţiunii în mediul urban este susţinută în mare parte, de coordonate ce
ţin de psihologia comunicării în masă, a raportării grupului (şi, implicit, a individului) la
evenimente neprevăzute, ce depăşesc graniţele banalului cotidian. Interesul manifestat în
legătură cu legenda contemporană este menţinut atât de unicitatea, particularizarea
faptului relatat cât şi, de activarea funcţiei retorice, prin asigurările repetate pe care le
primeşte auditoriul că ceea ce se povesteşte s-a întâmplat cu adevărat. Invariabil,
naraţiunile se derulează la persoana a III a, pentru că protagoniştii întâmplărilor sunt
„prietenul unui prieten”, „nepoata unei bune cunoştinţe”, „sora unei colege de serviciu”
etc149.
149
Jan Harold Brunvand, Too Good to Be True. The Colossal Book of Urban Legends,
WWNorton&Company, New York, London, 1999, p. 19.

127
 Nararea unor asemenea întâmplări nefaste, care se finalizează de cele mai multe
ori printr-un deznodământ tensionat, dramatic, se suprapune apetenţei mediilor
comunitare din urban pentru aspectele ieşite din comun ale existenţei. Atracţia
manifestată în direcţia acestui gen de evenimente poate fi conectată dorinţei de consolare
psihologică, convingerii interioare că aşa ceva se poate întâmpla oricui numai
receptorului în cauză nu, simpla relatare, împărtăşire a experienţelor nefericite ale
celorlalţi având efectul defulării, al eliberării de propriile temeri. Se poate vorbi, în acest
sens, de o dublă funcţionalitate a performării legendei contemporane: pe de o parte, aduce
în centrul atenţiei grupului informal întâmplarea marcată de ineditul situaţiei, pe de altă
parte, afirmă raportarea comună, reacţia colectivă la un fapt care se disociază de
concepţia despre normalitate specifică acelui grup.
Individul poate produce cultură într-un mod caracteristic grupului din care face
parte. În plus, cel care îşi asumă partitura relatării legendei în interiorul grupului are
libertatea distribuirii accentelor în modalitatea de a nara, de a selecţiona registrul
(evidenţiind aspectul supranatural, comic sau ironic). Postura de intermediar a
performerului îi oferă posibilitatea abordării temelor tabu (de exemplu, problemele
specifice periferiei oraşului), multitudinea perspectivelor fiind dată de flexibilitatea
folosirii modelului pe baza căruia poate inventa noi subiecte, constituind, eventual,
variante ale aceluiaşi motiv (acelaşi motiv poate fi valorificat diferit în funcţie de
coordonatele socioculturale ale fiecărui grup). În general, logica dezvoltării discursului
converge către activarea unei funcţii (decodată la nivelul episodului final, care poate să
fie ironic, moralizator sau poate viza amuzamentul).
Un segment important al categoriei legendelor contemporane ilustrează viziunea
asupra societăţii contemporane, marcată de angoasele definitorii legate de presiunile la

„Legendele urbane sunt povestiri prea bune să fie adevărate. Aceste poveşti descriu, după cât se pare,
evenimente reale (deşi stranii) prin care a trecut prietenul unui prieten şi sunt de obicei povestite de
persoane demne de încredere care le relatează într-un stil credibil deoarece aceştia chiar cred în ceea ce
povestesc. Decorurile şi acţiunile din legendele urbane sunt reale şi familiare - locuinţe, birouri, hoteluri,
magazine, autostrăzi etc. - personajele din legendele urbane sunt oameni obişnuiţi. Totuşi, incidentele
bizare, comice sau înspăimântătoare prin care trec aceşti oameni sunt la limita credibilului.” [trad.ns.]
“Urban legends (Uls) are true stories that are too good to be true. These popular fables describe presumably
real (though odd) events that happened to a friend of a friend. And they are usually told by credible persons
narrating them in a believable style because they do believe them. The settings and actions in Uls are
realistic and familiar - homes, offices, hotels, shopping malls, freeways etc. - and the human characters in
urban legends are quite ordinary people. However, the bizarre, comic, or horrifying incidents that occur to
these people go one step too far to be believable.”

128
care este supus individul în efortul său de a se adapta la o realitate în continuă
transformare. Naraţiunile de acest tip constituie, în acelaşi timp, o confirmare a
preocupărilor ce tind să devină punct de referinţă al existenţei într-o epocă a
tehnologizării şi a deschiderii către universuri informaţionale alternative (de exemplu
însuşirea abilităţilor şi a cunoştinţelor necesare manipulării obiectelor şi locuirii
spaţiilor). Mesajul lor reprezintă, adesea, avertismente referitoare la tentaţiile multiple ce
au drept consecinţă implicarea individului în acţiuni riscante sau în evenimente stranii.
Argumentaţia textului poate fi orientată - în substrat - înspre o critică adusă
comportamentului uman sau anumitor condiţionări ale societăţii. În acest sens, nucleul
epic furnizează - într-o relaţie de complementaritate - exemplificările adecvate.
În mediile de povestit actuale sunt exploatate, în aceeaşi măsură, interesul
auditorului contemporan pentru relatările despre incidentele neprevăzute care dezvăluie
hazardul prezent în existenţa normală, de zi cu zi, şi propensiunea povestitorilor pentru
nararea întâmplărilor sinistre (cele la care au luat parte, cele la care au fost martori dar,
mai ales, cele despre care au auzit).
Unele dintre cele mai popularizate legende valorizează tema universală a
fatalităţii (în legătură cu evenimentele existenţiale nefaste care deturnează destinele
umane) prin resemnificări, adecvări ale conţinuturilor narative şi prin conversii
funcţionale. Sensul unei părţi substanţiale a acestor naraţiuni este acela de a expune
pericolul dependenţei totale de ustensilele, dispozitivele şi facilităţile asigurate de
tehnologia avansată (automobile, trenuri, avioane, telefoane mobile, computere, aparatură
casnică etc.).150
Un exemplu de legendă contemporană care se încadrează în această categorie este
cea despre contabilul ghinionist (în alte variante profesiunea diferă, însă întotdeauna este
vorba despre o muncă solicitantă) care îşi ia o zi liberă pentru a scăpa de stresul de la
serviciu: „Plănuise să aibă o zi obişnuită, în care să nu facă nimic, doar să se relaxeze.
Ghinioanele încep, însă, de dimineaţă, când scapă cana cu cafea pe podeaua bucătăriei,
care se murdăreşte îngrozitor. Se duce în sufragerie, dar când se aşează în fotoliu îi intră o
andrea în picior. Rana e destul de adâncă şi se gândeşte să sune la Salvare. Telefonul nu

150
În clasificarea realizată de Jan Harold Brunvand (în Too Good to Be True. The Colossal Book of Urban
Legends, WW Norton&Company, New York. London, 1999), astfel de legende sunt sistematizate în serii
tematice precum: “Accidents will Happen”, “Baffled by Technology”).

129
are ton. Încearcă şi telefonul mobil, dar nu avea baterie. Singura speranţă mai era laptop-
ul care era, însă, într-o cameră la etaj. Încearcă să urce scările, dar alunecă pe sângele
curs din rană şi se rostogoleşte. Când reuşeşte să se ridice, îşi dă seama că nu-şi poate
mişca mâna dreaptă şi că are o rană urâtă la frunte. Se gândeşte să iasă din casă şi să
ceară ajutorul unui vecin. Aproape că se târăşte până în stradă. Ajuns acolo, aude pe
cineva strigându-l. Se întoarce şi îl vede pe poştaş. Vrea să se ducă la el, dar uită că se
afla pe şosea. Până la urmă moare, călcat de o maşină, în ziua lui liberă. Nu eşti în
siguranţă nicăieri, nici măcar la tine acasă...”.151
Deşi probabilitatea ca acestea să se fi petrecut în realitate este redusă, povestirea
unor episoade în care apar astfel de situaţii absurde (obiecte care funcţionează în mod
normal cu precizie - telefonul fix, telefonul mobil, laptop-ul - se dovedesc, simultan,
ineficiente) sau, de-a dreptul înfricoşătoare (casa - un spaţiu în care te simţi în siguranţă,
protejat - devine, dintr-o dată, un loc ostil) este un mod de a semnala teama omului
modern de confruntare cu un nou stil de viaţă, în care noţiunea de confort a căpătat noi
înţelesuri.
În funcţie de perioada istorică pe care o traversează fiecare societate, se poate
vorbi despre o redefinire graduală a aşteptărilor, a normelor morale, a practicilor, a
criteriilor estetice etc., privind stilurile şi standardul de viaţă. Implicit, există o dinamică
diferită la nivelul consumului (producţiei şi cererii), corespunzătoare modurilor de
conceptualizare a necesităţilor cotidiene. Delimitările spaţiale (de la o regiune la alta, de
la o ţară la alta) pun în evidenţă o serie de alte caracteristici diferenţiatoare. Astfel,
tendinţele de reproducere a unor componente mentale (conduite, reglementări
comportamentale) uniformizate, comune diverselor societăţi moderne industriale sunt
contrabalansate de variabile precum sistemele politice şi economice contradictorii sau de
background-ul cultural specific. Pe un alt palier, factorii geografici (locul de provenienţă
- sat/oraş, oraşe diferite) cei sociali şi educaţionali, apartenenţa confesională, vârsta,
genul pot influenţa atitudinile colective/individuale primare faţă de sfera consumului.
Prin raportare la varietatea sistemelor de concepere şi stabilire a nivelului minim
de viaţă civilizată, obiectivările culturale proprii urbanului actual vor reflecta atât
aspectele generale, cât şi elementele particularizatoare.

151
Informator Ruxandra Stoichiţă-Gogu, 27 octombrie 2003, Ploieşti.

130
 Procesul difuzării şi evoluţiei legendelor contemporane în România a fost mai lent
decât în ţările occidentale, însă fenomenul ţine de condiţiile şi contextele specifice acestui
spaţiu. Profesorul Nicolae Constantinescu făcea următoarea observaţie în legătură cu
acest aspect: „În procesul deschiderii graniţelor politice, economice şi culturale dintre
Vest şi Est, în ultimii 10-12 ani, se constată o afluenţă semnificativă a legendei
contemporane în spaţiul cultural românesc şi, presupun, în cel est-european în general,
deşi specia (categoria) ca atare nu a dobândit încă locul ce i se cuvine în conştiinţa
publicului şi a cercetătorilor folclorişti, etnologi sau sociologi. Aceasta poate şi pentru că
în România, ca şi în alte arii culturale ale lumii de astăzi, tradiţia, folclorul tradiţional
sunt încă vii şi viguroase, oferind teme de cercetare pline de actualitate […]. Pe de o
parte. Pe de alta, este posibil ca problemele «fricile», «temerile», «anxietăţile»,
«ameninţările» cu care se confruntă societatea occidentală super-tehnologizată, post-
industrială şi post-modernă nu se regăsesc ca atare în societăţile post-comuniste central
sau est-europene. Nu în sensul că SIDA, vizitele extratereştrilor, răpirile de persoane,
furtul de organe pentru transplant ar lipsi din această parte a lumii, ci în sensul că mai
presante sunt lipsurile materiale, grija zilei de mâine, nesiguranţa păstrării în bănci a
micilor economii, corupţia clasei politice. Generale, având un caracter de masă, ţinând,
cum se zice, prima pagină a ziarelor şi capul de afiş al emisiunilor de ştiri, traumele vieţii
de zi cu zi a fiecărui individ «normal» au mai puţine şanse de a se transforma, aici, în
«poveşti ale unui prieten al prietenului» întâmplări demne de povestit, ieşite din comun,
capabile nu doar de a informa, ci şi de a instrui, avertiza, forma.”152
În lucrarea Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi153,
cercetătorul Constantin Eretescu face referire la una dintre legendele contemporane a
cărei circulaţie în ţara noastră a fost consemnată încă din anii ’40. Nucleul narativ al
variantei prezintă anumite similarităţi cu unele legende contemporane colportate în
spaţiile occidentale (în special acele texte care pot fi asociate tipului “Jumping to
Conclusions”): „În condiţiile foametei de după război, o familie primeşte din Statele
152
Nicolae Constantinescu, Categorii narative în folclorul contemporan, în „ Studii şi comunicări de
etnologie”, tom XV, serie nouă, Editura Imago, Sibiu, 2001, p. 23.
Trebuie menţionat că, în România, cercetarea legendei urbane este legată de numele profesorului Nicolae
Constantinescu care a abordat aceste structuri narative din punct de vedere analitic şi a prezentat
modalităţile distincte de propagare a acestora în spaţiul cultural românesc.
153
Constantin Eretescu, Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi, Editura Compania,
Bucureşti, 2003, p. 17.

131
Unite un pachet care conţine un praf negru. În mod firesc, destinatarii presupun că trebuie
să fie vorba de ceva comestibil, un posibil praf de supă. După ce o bună parte din pachet
s-a consumat soseşte şi o scrisoare din care află că praful negru era cenuşa bunicii
emigrate în America, moartă în timpul războiului căci bătrâna ceruse să fie înmormântată
în pâmântul României.”
Elementul care declanşează insolitul situaţiei din final este presupunerea eronată
că pachetul ar conţine un ajutor în produse alimentare venit din partea rudei din America.
Legenda poate fi interpretată, pe de o parte ca o exemplificare a tendinţei înnăscute (ce
ţine de natura general umană) a individului de a trage concluzii hazardate, bazate pe
indicii ambigue sau insuficiente. Pe de altă parte, mesajul ar putea conţine, deşi mai puţin
explicit, referiri la o problematică cu rezonanţă pentru un număr indefinit de receptori
(indiferent de coordonatele spaţiale şi temporale): preocuparea cotidiană şi eforturile
depuse în scopul asigurării mijloacelor de subzistenţă (în acest caz alimentaţia).
Întâmplarea neobişnuită în jurul căreia este construită varianta constituie o ipostază
particularizatoare a acestei problematici universale. Textul activează un inventar cognitiv
şi imagini (foametea de după cel de al doilea război mondial, fenomenul emigrării)
recognoscibile pentru povestitorii şi potenţialul auditoriu din spaţiul românesc, decodarea
mesajului fiind direct relaţionată înţelegerii condiţiilor şi contextelor specifice acestuia.
O serie de legende contemporane generate de mediile folclorice româneşti pun în
evidenţă aspecte legate de sfera consumului în ansamblul existenţei cotidiene. Este
interesant de remarcat, mai ales în cazul naraţiunilor care circulau înainte de 1989,
acumularea acelor indicii prin intermediul cărora se făcea trimitere la reflectarea
diferenţelor dintre est şi vest în ceea ce priveşte standardul şi stilul de viaţă. În varianta
extrasă din colecţia publicată de Constantin Eretescu un asemenea detaliu reprezintă chiar
un constituent important pentru logica derulării firului epic şi interpretarea nivelului
semantic de profunzime. Elementul cheie al naraţiunii este un pachet primit din America.
În legătură cu acesta, destinatarii presupun, „în mod firesc”, că ar conţine alimente, „ceva
comestibil”. Presupunerea care în final se dovedeşte a fi una eronată se baza, de fapt, pe o
serie de practici obişnuite ale sistemului propriu de aprovizionare dezvoltat de generaţii
întregi de români în perioada dificilă care a urmat celui de al doilea război mondial. În
condiţiile restricţionării accesului la bunurile de consum din cauza sărăciei şi, mai apoi,

132
din cauza mecanismului economic deficitar al epocii comuniste, pachetele trimise de
rudele stabilite în partea occidentală a lumii sau produsele procurate prin intermediul
reţelelor subterane ( „pe sub mână”, „la negru”) asigurau, pe termen scurt, iluzia unui trai
decent. În substrat, legenda reţine sentimentele de frustrare ale românilor, amplificate pe
măsură ce se adânceau diferenţierile de ordin economic dintre România şi ţările din vest.
După cel de al doilea război mondial, astfel de legende despre „ajutoarele de la
americani” au avut parte de o popularitate apreciabilă. Rememorările despre condiţiile
politico-economice din acea perioadă fac, încă, referire la ele:
„După război, când a fost seceta aia, prin ’46-’48, în timpul foametei, s-au primit
ajutoare în alimente de la americani. Americanii trimiteau ajutoare: praf de ouă,
mălai...Fie că au fost prost depozitate, fie că aşa le-au avut ei, ele au ajuns pe piaţă
stricate, aşa că s-a lansat zvonul că americanii au trimis în România alimente stricate. S-a
făcut multă propagandă că «uite, americanii vă dau alimente stricate!». După care, după o
perioadă, ei au sistat aceste ajutoare, întrucât s-a constatat că ele nu ajungeau pe masa
românilor. Lumea vorbea, pe ascuns, că alimentele au fost înlocuite, schimbate de ruşi,
care şi-au oprit ei alimentele bune. Se zice că aşa cum veneau, plecau direct la ruşi în
contul despăgubirilor de război. Deşi ruşii anunţaseră că ne-au absolvit de plata
despăgubirilor, ele totuşi au fost plătite.”154
Prin forţa exemplificatoare, naraţiunile funcţionau ca avertismente orientate subtil
în direcţia formării ataşamentului total pentru oferta pieţei de consum autohtone. În
relaţie cu existenţa intenţiei de atribuire a accentelor moralizatoare, legendele de acest tip
vizau şi aspectele de profunzime ale ansamblului mentalitar, prin acumularea de note
critice care ţinteau sistemele de valori (economice, dar şi pe acelea sociale şi culturale)
ale lumii capitaliste.
Relatările înregistrate la o distanţă de câteva decenii după perioada de referinţă
care a marcat contextul genetic al legendelor, pun în evidenţă - chiar dacă într-un mod
mai puţin explicit - funcţia de conservare prin care se justifică performarea lor în mediile
de povestit contemporane155. În acest sens, naraţiunile pot fi interpretate ca forme de

154
Informator I. P., 16 martie 2002, Ploieşti.
155
Nicolae Constantinescu, Categorii narative în folclorul contemporan, în „ Napjaink Folklórja. Folclorul
azi”, Centrul Cultural al Republicii Ungare, Bukarest-Bucureşti, 2003, pp. 146-147.
„[…] orice fapt de folclor contemporan se caracterizează prin proximitatea dintre contextul genetic şi
contextul zicerii, prin apropierea dintre timpul întâmplării şi timpul narării, povestirii acesteia, prin distanţa

133
actualizare (prin transpunere narativă), la nivelul memoriei colective a experienţelor care
au punctat existenţa generaţiilor precedente. Implicit, conţinuturile se organizează şi
dependent de o funcţie educativă (formativ-integrativă), potenţând reflectări subiective
ale vremurilor din trecut şi furnizând generaţiilor tinere indicii despre anumite secvenţe
ale istoriei recente.
Deşi elementul care suscită contradicţia (ajutoarele au, în acest caz, un efect opus
celui subînţeles, acela de a rezolva o situaţie de criză) este susţinut de existenţa unor date
reale (americanii au trimis, într-adevăr, alimente ţărilor afectate de război), întâmplarea
este relatată cu multă circumspecţie, fiind catalogată drept un simplu „zvon” sau o
delaţiune care ţinea de „propagandă” (termenul este folosit, însă, cu sens peiorativ, cu
referire la răspândirea sistematică a ideilor şi a teoriilor cu tentă politică, destinate
eşecului din lipsă de adepţi).
Concentratele de „praf de ouă”, „praf de supă” etc. reprezentau, în acel moment,
un concept inovator pentru piaţa românească. Ca orice lucru nou, necunoscut, hrana
disponibilă sub formă de praf a trezit la început suspiciuni. Aspectul neobişnuit al
semipreparatelor, faptul că erau produse într-o altă ţară, precum şi metoda lor de
pregătire, care excludea anumite etape (astfel încât ingredientele folosite nu erau vizibile,
uşor de identificat) au constituit originea prejudecăţilor. Modul facil prin care se putea
intra în posesia alimentelor (distribuirea gratuită) suscita bănuieli legate de calitatea
acestora iar gestul altruist venit din partea unor străini era privit cu neîncredere.
Acceptarea alternativei la produsele indigene şi, prin extrapolare, la regimul alimentar
tradiţional nu ţine numai de reorientarea preferinţelor sau de reprimarea obişnuinţelor.
Există o serie de implicaţii mai profunde, care derivă din atitudinea de
toleranţă/intoleranţă faţă de un anumit specific cultural, social, economic. Din această
perspectivă, „mâncarea” americană reprezenta modelul de producţie a bunurilor
standardizate, pentru consumul în masă şi, în acelaşi timp, o reflectare a stilului de viaţă
conceput în sensul simplificării activităţilor din spaţiul domestic.
În fragmentul narativ reprodus nu se insistă asupra detaliilor privind genul de
alimente pe care le trimiteau americanii drept ajutoare (denumirile sunt enumerate în
treacăt). Hrana conservată prin deshidratare nu mai este considerată demult o curiozitate
redusă, strict măsurabilă în timp, dintre evenimentul concret (dat ca real) şi povestea care îl fixează în
cuvinte, îl actualizează, îl rememorează.”

134
de către români, ca urmare, situaţiile ambigui sau confuziile care ar fi putut să apară în
legătură cu aceasta sunt mai puţin probabile şi nu mai pot deveni centrul de interes al unei
legende contemporane. La nivelul strategiei de comunicare, textul activează o funcţie
manifestă de informare a ascultătorului în detrimentul funcţiei iniţiale de avertizare.
Primează tentaţia reconsiderării conotaţiilor întâmplării dintr-o altă persepectivă,
simptomatică pentru conjunctura politico-economică actuală, în timp ce intenţia de a
surprinde, de a crea atmosferă prin ineditul celor povestite se afirmă numai în subsidiar.
În relaţie cu substituţia funcţiilor, accentele sunt redistribuite, iar materialul faptic este
reorganizat în jurul nucleului narativ, mult redus, prezentat aproape schematic. Prin
raportare la acest pattern, caracteristicile formale ale discursului narativ se modifică,
astfel încât, nu mai corespund în întregime schemei convenţionale a naraţiunii de tip
legendă contemporană.
O altă categorie concentrează legendele despre contaminări (ale ambientului fizic
şi, în special, ale alimentelor) care sunt povestite, de obicei, cu funcţia dominantă de a-i
avertiza pe ascultători în legătură cu provenienţa incertă sau potenţialele infestări ale
bunurilor de larg consum (cu substanţe toxice suspecte) promovate pe piaţă din neglijenţă
sau, mai grav, din dorinţa marilor companii de a obţine profit cu orice preţ. Variante ale
legendelor “The Kentucky Fried Rat”, “The Mouse in the Coke”, “Urine in Corona Beer”
au o arie largă de răspândire, fiind consemnate nu numai în mediile de origine.
Motivul contaminării produselor alimentare cu diferite substanţe toxice (care s-a
dovedit foarte prolific în alte spaţii culturale) a fost valorificat şi într-o serie de legende
contemporane româneşti care au circulat înainte de 1989 şi care fac parte, încă, din fondul
activ al creativităţii de tip urban. Persistenţa lor se datorează, preponderent, mobilităţii
registrului funcţional şi faptului că nucleele narative se pretează, în general, modificărilor
la nivel de mesaj şi semnificaţie. Este posibil ca legendele contemporane din această
categorie să fi avut drept sursă zvonurile răspândite în mod intenţionat pentru a face anti-
reclamă produselor din Occident şi stilului de viaţă definit de acestea. Zvonurile făceau
parte din arsenalul tentativelor de distorsionare a realităţii paralele din ţările care
beneficiaseră de ascendent economic după al doilea război mondial. Pe traseul rumorii se
regăseau frecvent „informaţii” menite să discrediteze marfa de provenienţă străină şi să
inducă populaţiei din România nu numai teama de a consuma sau de a folosi ceea ce

135
venea din exterior, ci şi sentimentul deziluziei, efect al conştientizării lipsei de
alternativă. Este deja celebră, de exemplu, campania de dezinformare şi denigrare dusă
împotriva băuturii răcoritoare Coca Cola, despre care se spunea că ar conţine cocaină.
Următorul text reprezintă o variantă a legendelor care circulau în acea perioadă:
„Mi-a povestit o colegă de serviciu că un prieten al ei de familie a plecat într-o vară într-o
excursie în Ungaria, cu maşina mică. Pe drum, a cumpărat de la o benzinărie o sticlă de
Coca Cola, pentru ca să aibă de băut pe drum. După ce a condus mai mulţi zeci de
kilometri prin căldură, a băut câteva guri de Coca Cola care, între timp, se încălzise. La
scurt timp după aceea, prietenul ei a simţit o stare de somnolenţă şi s-a izbit de parapetul
de pe marginea autostrăzii. Ea povesteşte că totul s-a întâmplat de la Coca Cola care,
fiind caldă, ar fi avut un efect de drog asupra organismului.”156
Câteva dintre variantele consemnate pe parcursul anchetei de teren evocă
experienţele individuale şi colective legate de adaptarea la diferitele sisteme noi de
reglare a circuitului bunurilor de larg consum (recorelarea atitudinilor şi
comportamentelor stabilite prin tradiţie, adaptarea altora noi etc.). Aspectul reiterat în
texte - ca un leit motiv - este cel al crizei economice, reflectată de rutina cotidiană a
procurării minimului necesar supravieţuirii: „Prin ’80 soseau stocuri de portocale din
import şi, ca să nu se mai înghesuie lumea şi să nu se mai bată (erau cozi enorme), s-a
auzit că portocalele sunt infectate cu un virus, că s-au făcut analize.... Cică ar fi murit un
copil, că mama lui a stat la coada şi nu a mai prins. Şi un cetăţean, făcându-i-se milă de
ea, i-a cedat rândul. Şi a doua zi a aflat ca putea să moară el în locul copilului. Lumea nu
a mai cumpărat de teamă. Până s-a dovedit a fi doar un zvon, că n-a murit nimeni, n-am
auzit că a murit, dar şi atunci se cumpăra cu precauţie, depindea de ştampila care arăta
ţara care le livra. Şi s-au distribuit prin instituţii, unde lucrau ştabii, nu mai ajungeau la
populaţia de rând.”157
Situaţia de povestit - generată în mod spontan (cu ocazia unei conversaţii
obişnuite) - a determinat complinirea formei finale a textului cu o serie de comentarii
referitoare la verosimilitatea/neverosimilitatea faptelor relatate. Demersul retoric nu
vizează restabilirea adevărului (irelevant pentru complexul semantic al legendei), ci
evoluează în sensul promovării unor ipostaze mai apropiate de convingerile personale ale
156
Informator, Paula Popov, 11 februarie 2001, Ploieşti.
157
Informaţii de teren, N. G., 17 martie 2002, Ploieşti.

136
performerului. Atitudinea sa dubitativă în legătură cu plauzibilitatea informaţiilor
(alimentele importate erau infestate) prezentate ca sigure în versiunea preluată iniţial se
reflectă în modalitatea de comunicare a legendei. Naraţiunea valorifică aceeaşi reţea
tematică, comună legendelor despre produsele alimentare periculoase 158. Şi în acest caz,
legenda funcţionează ca o formulă narativă adaptată captării şi conservării unor imagini
subiective legate de societatea de consum românească. Schema de text actualizată de
emiţător urmăreşte un pattern mental care opune două faţete diferite ale aceluiaşi episod.
Pe de o parte, nucleul informaţional preexistent variantei (datele care orientează
ascultătorul în privinţa perioadei - „prin ’80”, ştirea contrariantă - „portocalele sunt
infectate cu un virus” - , prezentată ca reală- „s-au făcut analize”) care este plasat în
secvenţa iniţială într-o formă prescurtată. Pe de altă parte, convingerile personale ale
naratorului care ezită să creadă în veridicitatea faptelor şi a „dovezilor” mai mult sau mai
puţin ştiinţifice vehiculate în conţinutul legendei. Modul de comunicare a acestor
convingeri nu se constituie într-un segment argumentativ şi nu depăşeşte cadrul aluziilor
vagi şi al generalităţilor („s-a dovedit a fi doar un zvon, că n-a murit nimeni, n-am auzit
că a murit”). Configurarea formală a naraţiunii se încadrează tipului de legendă negativă
(negative legend)159, întrucât naratorul preferă să acorde mai mult credit unor supoziţii
(conform cărora produsele ar fi fost distribuite elitei politice) provenind din surse care
sunt, de asemenea, greu de verificat.
Într-un alt registru, capitalul simbolic de care dispun relatările despre contaminări
este valorizat ca un element adiţional, subsumat reconstituirii atmosferei tensionate
158
Nicolae Constantinescu, Categorii narative în folclorul contemporan, în „Studii şi comunicări de
etnologie”, tom. XV, serie nouă, IMAGO, Sibiu, 2001, p. 23.
159
Linda Dégh, op. cit., pp. 152-154.
„Există numeroase grade pe o scară care măsoară distanţa de la convingerea totală până la îndoiala totală.
Dar opusul real al convingerii nu este o îndoială imaginată, pasivă, neutră, ci, mai degrabă, o altă
certitudine activă care o infirmă pe prima. Vom identifica o asemenea convingere drept o «convingere
negativă» şi legenda bazată pe ea drept o «legendă negativă». […] în asemenea cazuri vom folosi termenul
«legendă negativă» în loc de «antilegendă» […] pentru a denumi naraţiunile care discreditează o relatare
semnificativă pentru un alt tip de atitudine pe baza unei convingeri negative. […] cu accentele sale
raţionale, antilegenda nu substituie o convingere alteia, ci intenţionează să ataşeze şi să distrugă legenda în
întregime.” [ trad. ns.]
“On a scale running from total belief to total nonbelief, there are numerous grades. But the real opposite of
belief is not an indifferent, impartial, more imaginary nonbelief but rather another belief which disproves
the first. We will identify such belief as «negative» belief and the legend based on it as «negative legend».
[…] in such cases we will use the label «negative legend» instead of «antilegend» […] to denote narratives
that discredit an account expressive of another kind of belief on the basis of a negative belief. […]With its
rational emphasis, the antilegend does not substitute one belief for another but intends to attach and destroy
the legend as a whole.”

137
(definitorie pentru anii ’80). Pasajele evocatoare readuc în memorie experienţele
frustrante legate de sfera consumului, făcându-se trimitere la una dintre imaginile
emblematice pentru acea perioadă („cozile enorme”).
Relatând legenda care circula în mediile citadine din acea epocă, naratorul este
tentat să contextualizeze senzaţionalul ştirii despre portocalele infectate cu virus, să îl
raporteze la anxietăţile, preocupările, suspiciunile care deveniseră parte integrantă a
rutinei zilnice.
Achiziţionarea bunurilor necesare supravieţuirii presupunea folosirea unui
inventar de metode şi strategii şi, în ultimă instanţă, ocolirea sistemului prin care se făcea
distribuirea. De altfel, aşteptarea (la coadă, la rând) era numai una dintre activităţi, într-o
succesiune care implica: căutarea şi depistarea unui loc aprovizionat cu marfă, statul la
coadă (înregimentarea într-o masă de oameni), achiziţia, acumularea de provizii (în
surplus, în vederea întrebuinţării ulterioare, a comercializării sau a practicării unei forme
de troc: carne în schimbul produselor lactate, cafea în schimbul unui kilogram de zahăr
etc.). Acest tipar se regăsea atât în România, cât şi în celelalte ţări comuniste160, acolo
unde era promovată ideologic utopia socialistă (a socialist consumer utopia)161, a
egalizării claselor sociale prin omogenizarea standardelor şi adoptarea unui stil de viaţă
ascetic.
Circuitul oficial prin care se asigura furnizarea produselor către majoritatea
populaţiei se repercuta în distribuirea raţionalizată, discrepanţele mari între cerere şi
ofertă, numărul redus al sortimentelor şi calitatea necorespunzătoare a acestora. În
paralel, însă, exista un traseu oneros al accesului privilegiat la bunurile de consum.
Anumite categorii de consumatori, precum elita politică (nomenclatura), beneficiau de
avantajul procurării unor mărfuri de calitate (autohtone sau importate, care nu erau
comercializate pe piaţa românească), în cantităţile dorite şi fără a trece prin experienţa
umilitoare a statului la coadă. Aplicarea acestui regim preferenţial avea un profund

160
Cercetătoarea Ina Merkel menţionează (în studiul Consumer Culture in the GDR or How the Struggle
for Antimodernity Was Lost on the Battleground of Consumer Culture, în European and American
Consumer Societies in the Twentieth Century, ed. Susan Strasser, Charles Mc Govern, Matthias Judt,
Cambridge University Press, 1998, p. 292.) un model specific pentru Germania Democrată care includea:
aşteptarea (waiting), căutarea (hunting), şi acumularea (gathering).
161
Ina Merkel, Working People and Consumption Under Really-Existing Socialism: Perspectives from the
German Democratic Republic, în Class and Consumption (ed. Lizabeth Cohen, Victoria de Grazia),
ILWCH (International Labor and Working-Class History), 1999, p. 94.

138
impact psihologic, moral şi social, fiind percepută de indivizii care nu se bucurau de
vreun statut special ca o formă de inechitate şi de excludere.
Varianta consemnată include, în loc de mesajul care finalizează în general o
legendă contemporană, referiri la eterogenitatea societăţii de consum româneşti, marcată
de diferenţieri atât în ceea ce priveşte nivelul de trai, cât şi în ceea ce priveşte complexul
de valori, comportamente şi practici culturale. În ciuda aparentei uniformizări a stilurilor
şi condiţiilor de viaţă, românii au demonstrat o mare capacitate de a se adapta la
restricţiile impuse de politica economică. Unul dintre cele mai răspândite procedee era
folosirea relaţiilor personale cu furnizorii sau vânzătorii (rude, prieteni, simple
cunoştinţe), cei care puteau facilita obţinerea mărfurilor în schimbul unor favoruri sau al
recompenselor materiale. Pe baza asocierilor de acest fel se creau reţele de sociabilitate
care au influenţat dinamica spaţiului social. Alte soluţii, mai ingenioase, implicau
achiziţionarea unor produse din ţările occidentale sau din celelalte ţări ale fostului bloc
comunist (Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria etc.) şi comerţul ilicit cu aceste produse de
contrabandă.
În mediile de povestit româneşti, relatările despre aceste practici clandestine erau
populare datorită insolitului faptelor şi notei conspirative care definea situaţiile
comunicaţionale. La fel de atractive erau amănuntele, impresiile despre călătoria propriu-
zisă. Pentru majoritatea românilor, călătoriile în afara graniţelor ţării erau evenimente de
referinţă care deţineau ingredientele unei adevărate aventuri: explorarea unor locuri noi,
confruntarea cu necunoscutul, o anumită aură de mister, doza aferentă de pericole şi
situaţii neprevăzute, sentimentul eliberării de constrângeri, satisfacerea curiozităţii şi a
dorinţelor ascunse etc.
Unele dintre cele mai cunoscute legende contemporane exploatează motivul
călătoriei în străinătate (de exemplu, “The Runaway Grandmother”) în legătură cu
aspectele bizare, excepţionale care subliniază caracterul de aventură al întâmplărilor.
Următoarea variantă, care poate fi încadrată subdiviziunii tematice “Jumping to
Conclusions”, conferă acestui motiv noi valenţe: „Erau mulţi din ăştia care plecau înainte
de ’89 în străinătate, fie la muncă, fie în delegaţii, fie în excursii şi, neştiind limba, se
păcăleau cu conserve pentru animale. Mi-a povestit un coleg de serviciu despre unii,
prieteni de ai lui, care au plecat în excursie - se făceau excursii din astea organizate. Şi au

139
mers la un supermarket din ăsta mare. Şi acolo au văzut conserve din carne mai ieftine,
erau frumos ambalate. Cum era criză la noi, au luat fiecare şi rezervă pentru acasă. Când
au venit în ţară, au desfăcut conservele, au mâncat şi au primit musafiri. Conţinutul era
foarte bun, gustos şi, care mai de care, mâncau cu spor, până când, unul dintre ei a
observat că pe etichetă era desenată o pisică. Au studiat toţi şi şi-au dat seama că erau
conserve cu mâncare pentru câini şi pisici.”162
Legenda este destul de răspândită, circulând (cu modificări nesemnificative ale
nucleului narativ: în unele variante, în loc de conserve, sunt cumpărate vitamine pentru
animale) în diverse medii de povestit contemporane, de la cele profesionale, la cele
familiale. În cele mai multe cazuri, efectul vizat de performer este crearea unei atmosfere
de bună dispoziţie în rândul ascultătorilor, întrucât întâmplarea prezentată ca un fapt real
are datele necesare îndeplinirii funcţiei de divertisment. Astfel, la nivelul structurii de
adâncime, transfigurarea textuală a naraţiunii orale potenţează un comic situaţional, prin
confuzia aproape grotescă între mâncarea pentru pisici (comestibilă de altfel) şi cea
pentru oameni dar, mai ales, prin relevarea adevăratului conţinut al conservei, din final.
Se poate vorbi, în acelaşi timp, de o latură comică a personajelor, care ajung într-o
postură penibilă (aceea de a ingurgita cu plăcere preparatele destinate animalelor) din
cauza naivităţii, a credulităţii de care dau dovadă. Entuziasmul excursioniştilor, dispuşi să
treacă graniţa cu bunuri perisabile (ca să aibă rezerve la întoarcerea în ţară) poate
reprezenta o sursă de amuzament pentru receptorii care nu au ca punct de reper contextul
economic din România anilor ’80.
În relaţie directă cu situaţia concretă de povestit, varianta relatată s-a articulat în
jurul funcţiei manifeste de comunicare a unei experienţe 163, astfel încât, mesajul este
nuanţat de accente tragi-comice.
Naraţiunea face trimitere la o serie de automatisme care reflectau mentalităţile şi
atitudinile tipice pentru consumatorul român: achiziţionarea celor mai ieftine produse, în
cantităţi mai mari decât necesarul, importanţa acordată unui ambalaj frumos. Ambalajele
produselor occidentale exercitau o anumită putere de seducţie. Este cunoscut obiceiul
turiştilor români de a le aduce rudelor sau prietenilor, drept souvenir din străinătate,

162
Informator, A. P., 16 martie 2002, Ploieşti.
163
Evenimentul narativ a fost provocat de un set de întrebări (din chestionarul orientativ) care vizau
identificarea unor aspecte legate de experienţa călătoriilor în ţară/ străinătate.

140
pungi de plastic cât mai vizibil inscripţionate. Oricât de lipsită de sens ar părea dintr-o
perspectivă actuală, deprinderea de a colecţiona recipientele golite de conţinut (sticlele de
băutură, cele de parfum), pachetele de ţigări sau învelişul batoanelor de ciocolată, avea,
în acea perioadă, o însemnătate aparte.
Valoarea estetică a obiectelor (nu se putea compara ambalajul colorat şi lucios al
săpunurilor parfumate „Fa” cu hârtia de calitate inferioară în care era împachetat săpunul
inodor „Cheia”) şi valoarea conferită de utilitate erau dublate de o valoare simbolică.
Obiectul în sine, imaginea obiectului, semnele distinctive (marca, numele produsului,
reclamele scrise într-o limbă străină) reprezentau o formă de mediere a discursului
cultural între Est şi Vest. Bunurile de consum din altă ţară stabileau contactul cu restul
lumii (lumea capitalistă), iar simplul fapt de a le deţine oferea confort psihologic prin
atenuarea sentimentului de marginalizare. În plus, utilizarea lor ca substituenţi pentru
marfa românească funcţiona ca un gest de frondă împotriva sistemului politico-economic
şi ca o modalitate de eliberare a tensiunilor interioare.
Expunerea colecţiilor de ambalaje în cele mai evidente locuri din casă constituia
un alt aspect particularizator al modelului comportamental dezvoltat în relaţie cu sfera
culturii de consum. Colecţiile erau dovada accesului privilegiat la produsele străine, ceea
ce însemna că posesorul are un stil de viaţă diferit de majoritatea populaţiei. Această
ipostază a individualizării îi asigura prestigiul (în faţa rudelor, a prietenilor, a colegilor de
serviciu sau a cunoştinţelor) şi chiar îmbunătăţirea imaginii publice, prin aparenţa unei
stări materiale de excepţie (erau puţini români care aveau bani să îşi procure mărfuri „din
pachet” sau valută pentru a-şi face cumpărăturile la „Shop”) şi a unui statut socio -
profesional superior (călătoriile în străinătate, mai ales în ţările din Vest, erau
restricţionate).
Mesajul naraţiunii poate fi decodat şi ca o ilustrare a proverbului „Nu tot ce
zboară se mănâncă”. În acest sens, exemplul turiştilor a căror vigilenţă este înşelată de
oferta îmbietoare (ambalajul, preţul convenabil, la care se adaugă şi încrederea deplină a
românilor în marfa occidentală) activează o funcţie de avertizare (aspectul exterior
atrăgător poate ascunde un conţinut respingător, dăunător). Prin extensie, problematica
imanentă legendei cumulează valenţe educative care o menţin în actualitate. Relatarea
întâmplării mizează, în acest caz, pe schimbarea de mentalitate a ascultătorilor - în

141
calitatea lor de consumatori - care, din lipsă de informaţii, de mijloace materiale, sau din
inerţie întâmpină dificultăţi în exersarea practicilor caracteristice pentru societatea de
consum de tip capitalist.
Descifrarea palierului semantic al variantelor transmise în mediile folclorice
româneşti presupune cunoaşterea şi înţelegerea contextelor (social, politic, economic) de
referinţă. Un contact de scurtă durată sau conjunctural cu spaţiul urban românesc nu
poate oferi datele necesare interpretării proceselor etnoculturale specifice acestuia.
Subiectele de meditaţie, obsesiile, temerile legate de feţele absconse ale lumii
occidentale moderne au percutat şi în spaţiul cultural românesc, astfel încât, legendele
contemporane sunt bine reprezentate la nivelul categoriilor narative ale folclorului urban
autohton, atât în ceea ce priveşte aria de răspândire, cât şi diversitatea tematică.

2.2. Bancurile

Bancul este, probabil, cea mai prolifică modalitate de exprimare a culturii orale
urbane164. Particularităţile de ordin formal (este un tip de comunicare scurtă, cu o
structură uniepisodică, concisă, rezultată dintr-o continuă cizelare în procesul transmiterii
orale, este uşor de reţinut şi de redat) sau cele de conţinut, ocaziile de performare şi de
receptare, coordonatele funcţionale permit diseminarea şi reproducerea sa rapidă într-o
diversitate de medii ale oraşului.
Surprinzând cele mai variate ipostaze ale existenţei citadine, bancurile sunt difuzate
în toate mediile comunitare, în cadrul grupurilor informale persistente (familie, grupul de
prieteni etc.) sau conjuncturale (grupurile formate la cozi, la petreceri, în excursii etc.) şi
chiar în cadrul grupurilor formale (acolo unde apar nuclee de informalitate). În plus,
transmiterea bancurilor nu este restrictivă la nivelul categoriilor sociale, de vârstă sau de
gen.
164
Cercetătorul Alan Dundes făcea următoarea observaţie cu privire la afirmarea bancului ca una dintre cele
mai răspândite specii ale folclorului contemporan (în Laughter behind the Iron Curtain. A sample of
Roumanian Political Jokes, “The Ukrainian Quarterly”, vol. XXVII, No. 1, 1971, New York, N.Y., p. 51.):
„Dintre toate formele importante ale folclorului lumii moderne, nici una nu este mai proeminentă ca bancul.
Proliferează în oraşe, şi pe măsură ce urbanizarea se extinde în întreaga lume, se propagă şi folclorul urban,
inclusiv folclorul umoristic.” [trad. ns.]
“Of all the important forms of folklore in the modern world, there is none more powerful than the joke. It
thrives in cities, and as urbanization increases around the world, urban folklore including jokelore also
increases.”

142
 Receptivitatea mai mare faţă de banc, comparativ cu aceea manifestată faţă de alte
specii ale folclorului contemporan, se datorează formulei specifice de structurare a
conţinutului, adecvată evaluării prompte a experienţelor directe, prilejuite de contactul cu
realitatea imediată. Prin circulaţie intensă şi prin diversificarea canalelor de comunicare
s-a ajuns la o anumită ordonare stereotipă a unităţilor funcţionale la nivelul transpunerii
discursive a constituenţilor extralingvistici. Altfel spus, bancul dispune de o schemă
formală proprie care implică activarea unui automatism de reconsiderare a aşteptărilor în
legătură cu textul (în sensul descoperirii poantei): „Majoritatea bancurilor sunt
previzibile, nu în sensul că receptorii cunosc deja sau pot ghici uşor poanta, ci pentru că
ei ştiu automat că urmează să asculte un banc. Receptorul ştie exact la ce să se aştepte, în
afara poantei în sine.”165 [trad. ns.]
Deşi personalitatea emiţătorului îşi pune amprenta asupra configurării unei variante
(valoarea acesteia este sporită de folosirea ingenioasă a unui întreg arsenal ce ţine de
limbajul verbal şi de cel gestual), specializarea anumitor indivizi în relatarea bancurilor
este destul de dificilă. Aceasta deoarece repertoriul trebuie reînnoit într-un timp foarte
scurt, pentru a răspunde aşteptărilor grupului în faţa căruia sunt spuse (specia prezentând
o referenţialitate accentuată în raport cu o serie de evenimente recente şi stări de fapt
generale, identificabile în existenţa cotidiană).
Funcţia primară a bancurilor, cea ludică, de amuzament (care solicită, însă,
familiarizarea auditoriului cu un anumit cod etic şi cultural) poate trece prin convertiri
succesive, în strânsă relaţie cu recontextualizarea cadrelor de referinţă. De exemplu, în
România regimului totalitar, bancul a funcţionat ca o formă de defulare, de contracarare a
presiunilor de ordin psihic, moral şi cultural, ca o modalitate de a detensiona spaţiul
comunicării în regim de informalitate166.
Recrudescenţa bancului în spaţiul urban al societăţii moderne (determinată de
complinirea transmiterii orale cu aceea realizată prin intermediul presei scrise, al
tehnicilor audiovizualului sau al Internetului) se datorează nu numai funcţionalităţii
165
Delia Chiaro, The Language of Jokes: Analysing Verbal Play, Routledge, London&N.Y., p. 73.
“Most jokes are predictable, not in the sense that the recipients already know or can easily guess the punch,
but because they automatically know that they are about to hear a joke. The recipient knows exactly, what
to expect apart from the punch itself.”
166
Colecţia lui Călin Bogdan Ştefănescu (10 ani de umor negru românesc. Jurnal de bancuri politice,
Editura Metropol - Paideia, 1991) însumează un material relevant pentru tipul de umor practicat de români
în anii comunismului.

143
diversificate, ci şi unor mecanisme ce ţin de psihologia maselor (bancul nu etichetează,
nu dă sentinţe, este impersonal, ascultătorul are libertatea de a trage singur concluziile).
O cercetare asupra modalităţilor de manifestare a bancului în spaţiul de provenienţă
pune - mai pregnant decât în cazul altor categorii ale folclorului contemporan - problema
emiţătorilor şi a receptorilor. Cu toate că în interiorul diferitelor grupuri există indivizi
recunoscuţi pentru talentul deosebit, pentru carismă sau pentru repertoriul bogat pe care îl
deţin, bancurile pot fi spuse, practic, de către oricine şi în ocazii variate (la petreceri, la
locul de muncă, în pauze, la întâlnirile familiei cu prietenii, în vizite, apar spontan în
mijlocul unei conversaţii banale etc.).
Teoretic, oricare dintre membrii unui grup (indiferent de nivelul cultural şi de gradul
de instrucţie) se poate afla, alternativ, în postura ascultătorului şi în cea a performerului.
Trebuie luate în considerare însă, anumite diferenţieri 167 induse de condiţiile performării
bancurilor într-o situaţie de povestit genuină.
Unul dintre criteriile de departajare vizează distribuirea rolurilor în funcţie de vârstă
sau gen şi selecţia la nivelul seriilor tematice. Astfel, bancurile politice sau cele cu tentă
sexuală sunt relatate, preponderent, între membrii maturi ai familiei. În comparaţie cu
persoanele mai în vârstă, tinerii au preferinţe distincte în ceea ce priveşte subiectele
considerate amuzante. Aceştia manifestă o mai mare predilecţie pentru acele subcategorii
care includ bancurile caracterizate de prezenţa elementelor situate la limita absurdului sau
bancurile - introduse mai recent în circulaţie - cu animale şi obiecte personificate (de
exemplu, seriile de notorietate cu iepuraşul, vulpea, ursul şi lupul, elefantul şi şoricelul,
sau bancurile despre computere, telefoane mobile etc.). Grupurile de tineri cultivă şi o
categorie mai aparte, cea a bancurilor macabre (sick-jokes) care evidenţiază propensiunea
pentru reflectarea zonelor absconse, întunecate ale comportamentului uman (laturile
reprimate ale naturii umane, cum ar fi sadismul din bancurile create în jurul personajului
Alinuţa şi cruzimea din bancurile despre handicapurile fizice şi psihice).
Alte variaţii implică repartizarea disociativă a competenţelor în relaţie cu existenţa
celor două segmente - masculin/feminin - la polul performării. De exemplu, bărbaţii (care
prin satisfacerea stagiului militar au fost componenţii unor grupuri informale specifice

167
Acestea au fost identificate pe baza observaţiilor directe, în cadrul anchetei de teren care a vizat mediul
de povestit al familiei, un mediu eterogen din punct de vedere al categoriilor de vârstă, gen, sau din punct
de vedere al statutului ocupaţional şi al nivelului de instruire.

144
armatei) sunt - spre deosebire de femei - purtătorii unui repertoriu interesant de bancuri
cazone.
Statutul de insider/outsider al emiţătorului (prin raportare la un anumit grup) este
determinant pentru eficienţa intenţiei de comunicare, mai ales în cazul acelor subdiviziuni
categoriale în care sunt valorificate stereotipurile mentale formate în legătură cu diverse
grupuri (etnice, confesionale, profesionale). Relaţia emiţător-receptor funcţionează, în
acest caz, pe baza unor mutaţii la nivelul complexului mentalitar (code-switching)168,
dictate de convenţiile şi de regulile tacite ale dialogului social, ceea ce presupune o
adaptare la situaţia concretă şi la mediul în care sunt relatate astfel de bancuri. Acestea
pot crea bună dispoziţie dacă sunt performate în faţa unor persoane care nu aparţin
grupurilor vizate, sau pot stârni dezaprobarea, dacă ascultătorul conştientizează
apartenenţa la grup şi se identifică în vreun fel cu personajele. În schimb, răspunsul
pozitiv al interlocutorilor (la un banc bine plasat, în circumstanţe favorabile) poate
reprezenta nu numai o formă de exprimare a sociabilităţii, ci şi un mod de semnalare a
toleranţei faţă de anumite clişee imagologice.
Obţinerea efectului scontat (feedback-ul) este condiţionată în aceeaşi măsură de
înţelegerea corectă a mesajului. Prin urmare, este important ca auditoriul să posede codul
lingvistic utilizat de cel care îşi asumă rolul performerului deoarece, în transmiterea
bancurilor, se mizează în principal pe umorul verbal, stimulii non-verbali angrenaţi
(gesturile, mimica) fiind elemente adiţionale. De exemplu, receptarea variantelor
configurate ca rezultat al manipulării creative a limbajului (poetic-jokes169, care
exploatează procedee precum jocurile de cuvinte, calamburul, metateza etc.) implică,
suplimentar, competenţe preeminente legate de perceperea şi înţelegerea subtilităţilor
limbii.
Echivalenţele tematice care există între inventarele tipologice specifice diferitelor
spaţii de provenienţă a bancurilor nu asigură întotdeauna reacţia aşteptată din partea
ascultătorilor (efectul ilariant), aceasta fiind strict legată de împărtăşirea unui fond comun
168
Alan Dundes, Who are the Folk?, în vol. Interpreting Folklore, Indiana University, Bloomington, 1980,
p. 9.
„Când un individ trece de la unul dintre grupurile folclorice căruia îi aparţine la altul, trebuie să îşi schimbe
modul de a gândi pentru a comunica.” [ trad. ns.]
“As an individual moves from one of the folk groups to which he belongs to another, he must shift mental
gears, so to speak.”
169
Delia Chiaro, op. cit., p. 15.

145
de informaţii şi experienţe socio-culturale. Una dintre subcategoriile evident marcate şi
orientate cultural este aceea care reuneşte bancurile despre diversitatea caracterologică şi
diferenţele zonale, regionale ( cum ar fi bancurile cu oltenii, moldovenii şi ardelenii).
Dată fiind multitudinea şi complexitatea aspectelor corelate studierii bancurilor la un
nivel de profunzime, demersul analitic a fost limitat la cadrele mai restrânse ale unui
studiu de caz. Fragmentul selectat din totalitatea materialelor înregistrate 170 (un decupaj
dintr-o discuţie pe tema penuriei existente pe piaţa românească în anii comunismului)
prezintă relevanţă pe de o parte datorită numărului de bancuri produse în fluxul
conversaţional (cinci) şi, pe de altă parte, datorită textelor propriu-zise care potenţează
elemente interesante de expresivitate şi de conţinut.
Natura relaţiilor dintre participanţi şi ocazia întâlnirii (petrecerea unei zile de
duminică împreună cu prietenii) a creat condiţiile pentru o atmosferă destinsă, de
relaxare, care a intensificat predispoziţia pentru starea de jovialitate.
Bărbaţii au fost participanţii activi, asumându-şi, pe rând, rolul de povestitori şi
comentatori, în timp ce componenta feminină a grupului informal a constituit auditorul
(publicul pasiv). Pe parcurs, unul dintre participanţi a preluat rolul de entertainer şi s-a
străduit să îl păstreze, furnizând cele mai multe şi mai sugestive variante. Este interesant
de menţionat că, informatorul care a făcut remarca cu efectul declanşării conversaţiei
(„Am mâncat ca în timpuri normale”) şi a iniţiat şirul relatărilor, a preferat ulterior să se
menţină în postura de comentator, stimulând prin acte verbale şi gestuale derularea
repertoriului celorlalţi. Deşi scurtă (limitată la comunicarea unui număr de două bancuri),
intervenţia celui de al doilea informator a fost esenţială deoarece, sesizând tonul dezolant
al rememorărilor, a redirecţionat discuţia spre zona amuzamentului.
Iniţial, bancurile fuseseră „colecţionate” din mediul profesional, la locul de muncă,
unde, în ciuda condiţiilor nefavorabile (teamă, suspiciune), subiecte precum criza
economică sau puterea politică erau tratate cu umorul amar pe care românii l-au exersat
din plin în anii comunismului. Ca forme de exprimare nedisimulată a sentimentelor, a
percepţiilor imediate sau a punctelor de vedere în legătură cu experienţele existenţiale,
bancurile aveau atât un caracter subversiv (prin raportare la interdicţiile impuse de
regim), cât şi un caracter constructiv, prin funcţia catartică care le era atribuită:

170
Vezi Anexa II.

146
„Bancurile astea le-am auzit la întreprindere, în Ploieşti. În timpul lui Ceauşescu chiar.
Între colegi se spuneau bancuri din astea. Omu’ făcea haz de necaz. Românu’ întotdeauna
omoară necazul. Chiar dacă e necăjit face haz de situaţia lui grea.”171
Acest tip de mentalitate se reflecta în prezenţa constantă a bancurilor la nivelul
manifestărilor verbale libere din informalul cotidian. În mod firesc, amintirile despre acea
perioadă coexistă cu referirile frecvente la mostrele de umor specific, facilitând fuziunea
celor două scheme de text (aceea definitorie pentru banc şi aceea caracteristică pentru
naraţiunile din categoria rememorărilor) în planul structurii de suprafaţă a discursului
narativ.
Bancurile pot constitui o sursă semnificativă de informaţii referitoare la modul în
care sunt convenţionalizate şi articulate concepţii şi imagini consensuale despre obiectele,
persoanele şi evenimentele care influenţează la un moment dat anumite segmente ale
realităţii. Variantele care circulau înainte de 1989, de exemplu, fixau o serie de
configurări autostereotipale în relaţie cu atitudinile colective faţă de regimul totalitar.
Transpuse într-un limbaj familiar, cel al autoironiei, acestea marcau reconcilierea cu
propriile vicii, slăbiciuni sau lacune.
Popularitatea bancurilor cu Bulă se datorează şi faptului că personajul (în toate
ipostazele sale, de la copilărie până la maturitate) dispune de potenţialul necesar
acumulării (într-un mod care atrage mai degrabă simpatia decât dezaprobarea
ascultătorilor) acestor trăsături definite prin auto-percepţie. În textul integrat fragmentului
conversaţional transcris (T-1), replica „Pe urmă ne obişnuim” rezumă, sub forma unei
lecţii de adaptare şi supravieţuire, probele de testare a stoicismului la care erau supuşi în
fiecare zi românii. Tocmai această rezistenţă, capacitate de induranţă, în condiţiile impuse
de standardul minim de viaţă, precum şi toleranţa faţă de încercările de manipulare
ideologică erau frecvent interpretate ca lipsă de iniţiativă, inerţie sau resemnare şi
deveneau subiectul unor învăţături sociale cuprinse în mesajele bancurilor.
Schema formală a naraţiunilor de acest tip172 presupune un anumit grad de încifrare
(existenţa unui element criptic - poanta) care solicită acuitatea minţii şi permite
camuflarea accentelor critice cu ajutorul celor mai variate procedee, cum ar fi utilizarea

171
Informator N. G., 10 martie 2002, Ploieşti.
172
Trebuie făcută precizarea că, respectând limitele sferei de interes a lucrării, abordarea bancurilor din
punct de vedere analitic a fost restricţionată la textele cu structură narativă.

147
cuvintelor/expresiilor cu subînţeles, exploatarea relaţiei de omonimie lexicală dintre doi
termeni (T-2) sau, ca în bancul cu românul şi evreul (T-3), valorizarea particularităţilor ce
ţin de reproducerea în oralitate. În acest caz, imitarea inspirată a accentului şi folosirea
intonaţiei potrivite sunt esenţiale pentru decodarea corectă a sensului comunicării
întrucât, activarea poantei şi revelarea semnificaţiilor sociale şi politice atribuite acesteia
se bazează pe convertirea exclamaţiei propagandistice („Asta-i viaţă! Ăsta-i trai! Să
trăiască 1 Mai!”) într-o întrebare retorică.
Mai rar semnalat în bancurile autohtone, tipul românului oportunist îşi justifică
prezenţa în această variantă prin aplicarea unei strategii de evitare a victimizării. Luând în
considerare acest aspect, pot fi stabilite corespondenţe semantice cu textele structurate
după formula narativă de tipul „Un american, un francez/german/rus şi un român…”.
Textul evidenţiază un model similar de elaborare şi contextualizare a reprezentărilor
legate de raportul noi vs. ceilalţi, în sensul afirmării superiorităţii românilor faţă de
celelalte popoare. Românii nu sunt reprezentaţi ca fiind neapărat mai inteligenţi sau mai
curajoşi, ci mai inventivi, mai descurcăreţi şi mai motivaţi să surmonteze diferitele
impedimente. Inventivitatea lor este stimulată însă, de vicisitudinile vieţii şi oferă soluţii
pe termen scurt pentru rezolvarea unor probleme meschine (accederea la o funcţie
importantă, suplimentarea venitului personal, înşelarea vigilenţei autorităţilor etc.).
Într-un alt text conturat în cadrul fragmentului transcris (T-2), personajul
(neindividualizat, un cetăţean oarecare) îşi foloseşte ingeniozitatea şi prezenţa de spirit
pentru a se putea sustrage de la o potenţială sancţiune (repercusiune a imprudenţei de
a-şi fi manifestat nemulţumirea faţă de nivelul scăzut de trai). Poanta se construieşte
progresiv, în jurul celor două accepţii generalizate ale termenului „regim” (cu trimitere la
deficienţele de pe piaţa românească şi la dieta impusă românilor), prefigurând ironia
subtilă (la graniţa cu sarcasmul) din final: „[...] uite ce de bunătăţi se găsesc pe piaţă!”. În
substrat, varianta surprinde unele aspecte legate de atmosfera tensionată din perioada
comunistă (suprimarea dreptului de exprimare liberă, interzicerea oricărei forme de
protest) şi sugerează existenţa resurselor psihologice şi comportamentale de contracarare
a stărilor conflictuale. Dintre acestea, înjurătura în surdină („înjurătura printre dinţi”)
constituia, asemeni „hazului de necaz”, una dintre formele predilecte de exteriorizare şi,
în acelaşi timp, de exorcizare a sentimentelor de frustrare.

148
 Abilitatea românilor de a recurge la diverse tertipuri prin intermediul cărora se
eschivează de la asumarea unor responsabilităţi sau încearcă să eludeze legile, deţine un
loc aparte în colecţia de trăsături prototipice recurente.
Penultima variantă (T-4) pune în evidenţă o anumită condescendenţă faţă de
această dominantă caracterologică. O asemenea modalitate apreciativă173 - care reiese şi
din textele altor bancuri autohtone174 - nu se datorează exclusiv considerentelor legate de
subiectivitatea accentuată (o supraestimare a imaginii despre sine). La nivelul codificării
semantice a mesajului, transpar asocieri cu un construct mental (inductor de practici şi
comportamente cu semnificaţie socială), specific contextului generat de sistemul
economic şi ideologic de tip socialist. Cuvintele cu subînţeles „restul...treaba mea” se
constituie, prin repetiţie, într-o formulă structurantă a textului şi dobândesc noi valenţe
atunci când devin replica românului. Ele fac aluzie la o serie de manevre ilicite
(redirecţionarea bunurilor şi a resurselor colective, manipularea activităţilor publice în
beneficiul propriu etc.) care se propagau în rândul populaţiei ca subterfugii pentru
recuperarea deficitului din necesarul de consum al familiei sau ca metode „admisibile” de
resuscitare a bugetului familial. Să furi de la stat nu era imoral, având în vedere că omul
de rând simţea, la rândul său, că i-au fost înşelate aşteptările. Funcţionând pe baza
principiului reciprocităţii175, „furtul de la stat” era considerat o recompensă personală
(auto-recompensă) astfel încât, sentimentul culpabilităţii se atenua simţitor. Sloganul
celebru în epocă „Statul se preface că ne plăteşte şi noi ne prefacem că muncim” era
expresia concisă a reprezentărilor comune despre un fenomen definitoriu pentru

173
Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Nemira, 2001 (articolul cercetătoarei Gabriela Pană Dindelegan
în care explică termenul „apreciativ,-ă”, p. 65.): „Modalitatea apreciativă nu înregistrează valoarea
adevărat/fals a celor enunţate, neavând valoare de adevăr, ci modul în care acestea se reflectă în conştiinţa
vorbitorului. În apreciere, intervin punctul de vedere al vorbitorului, starea lui emoţională, standardul
epocii, ca şi o infinitate de alţi factori, care determină un grad mare de subiectivitate în modul în care este
făcută.”
174
Supusă filtrului cognitiv (judecăţii şi evaluării) celorlalţi (toţi acei străini de sistemul de valori şi, mai
ales, de reperele traseului biografic al românilor), o astfel de atitudine ar putea suscita interpretări
depreciative.
175
Problematizând cauzele proliferării acestui fenomen în timpul regimului comunist, cercetătorul Nicu
Gavriluţă a sesizat (în lucrarea Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase. Studii şi eseuri de sociologie a
sacrului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 141.) anumite similarităţi între modelul darului şi cel al furtului:
„Între furt şi dar există anumite asemănări de principiu. Şi unul şi altul se întemeiază pe reciprocitate.
Darului i se răspunde cu dar, obligaţiei de a dărui cu cea de a primi şi de a întoarce darul. Acelaşi mecanism
funcţionează şi în cazul furtului. Cine fură va fi la rândul său furat. Există un furt-provocare şi un furt-
răspuns.”

149
societatea românească din perioada comunistă: insinuarea complicităţii în spaţiul
interacţiunilor sociale.
O parte dintre bancurile al căror enunţ se construieşte pornind de la pretextul
confruntării verbale/competiţiei între români şi reprezentanţii altor popoare furnizează, în
subsidiar, un „index” al dorinţelor refulate. Cu privire la acest aspect, trebuie remarcată
configuraţia bipolară a textelor care, în planul decodării semantice, concentrează atât
referiri la aspiraţiile iluzorii ale românilor cât şi, în mod implicit, o viziune realistă asupra
stării de fapt luată ca referenţial.
Edificatoare în acest sens este juxtapunerea contrastivă a denumirilor de mărci
specifice, simbolizând stiluri de viaţă diferite, în ultima variantă (T-5) extrasă din
fragmentul transcris. BMW-ul germanilor şi Crysler-ul americanilor reprezentau, în anii
regimului totalitar, dovada materială că „raiul capitalist” nu era doar un mit în timp ce
Dacia, maşina naţională, însemna concretizarea viselor legate de prosperitate. În ciuda
performanţelor modeste176 şi a producţiei în serie, autoturismele româneşti erau
considerate obiecte de lux din cauza listelor lungi de aşteptare (procurarea unei Dacii
putea să dureze câţiva ani) şi, mai important, din cauza preţului prohibit în raport cu
veniturile.
Dincolo de perspectiva occidentală asupra standardului de viaţă din fostul spaţiu
comunist, finalul-poantă reflectă incompatibilitatea dintre cele două ideologii
(capitalismul şi socialismul). Textul lasă să se întrevadă, în regim de complementaritate,
relaţia specială - extinsă în anumite cazuri până în prezent 177 - pe care au avut-o mai
multe generaţii de români cu unele produse şi mărci sonore promovate pe piaţa internă.
Istoricul acestora din urmă interferează cu biografiile individuale/colective astfel încât, se
poate vorbi despre valoarea testimonială a lumii materiale.
176
Performanţele modeste ale maşinilor care puteau fi achiziţionate în acea perioadă în România au devenit
sursă de amuzament. O categorie distinctă de bancuri este dedicată caricaturizării Daciei, Lăstunului sau a
Trabantului.
177
Loialitatea demonstrată de români în relaţia cu Dacia (comparabilă numai cu aceea manifestată faţă de
Trabant) s-a datorat, într-o primă fază, lipsei de alternativă şi utilizării pe termen îndelungat. Spre deosebire
de alte automobile care au dispărut (Lăstunul de exemplu), Dacia rezistă pe piaţa românească reprezentând
încă, pentru o anumită categorie a populaţiei, maşina ideală. Ca urmare, bancurile despre Dacia se regăsesc
în fondul activ al creaţiilor vehiculate în mediile contemporane. Variantele actualizate ale textului analizat
potenţează modificări ce ţin de condiţiile politico-economice recente. De exemplu, sunt înlocuite
denumirile mărcilor (Mercedesul are mai multă rezonanţă în contemporaneitate decât Crysler-ul) şi cei doi
occidentali sunt substituiţi de doi români stabiliţi în străinătate. Detaliile de acest fel nu influenţează în
esenţă mesajul bancului: bunăstarea cetăţeanului de rând din România se măsoară şi în prezent prin puterea
de cumpărare a unei Dacii.

150
 Consemnarea datelor de natură contextuală a favorizat observarea modului în care
pot funcţiona bancurile (funcţiile îndeplinite şi transformările apărute la nivelul ierarhiei
funcţionale) într-o situaţie de povestit instituită ad-hoc. Repovestite într-un alt mediu
(mediul familial) decât cel în care au fost auzite prima oară (mediul profesional) şi într-un
alt context (politic şi socio-cultural), variantele comentate s-au conturat în jurul funcţiei
retorice, constituind inserţii de coloratură şi de amplificare a expresivităţii în cadrul
pasajelor evocatoare.
În aceeaşi măsură, plasarea în context facilitează înţelegerea modalităţilor de
inserare şi înlănţuire a bancurilor într-o ordine care respectă logica relatării/conversaţiei,
asigurând coerenţa discursului. Bancurile dezvoltă o relaţie simbiotică (a symbiotic
relationship178) cu diferite alte forme de narativitate (de la nucleele configurate
interacţional, pe parcursul unui flux comunicaţional, până la naraţiunile bine conturate,
recognoscibile din punct de vedere formal), proprietate complinită de compatibilitatea cu
o varietate de situaţii de povestit (tipologizabile sau irelevante). Se întrevede, astfel,
necesitatea corelării demersului analitic privind manifestarea bancului ca tip de text (ca
produs) cu observaţiile privind condiţiile şi factorii care determină şi influenţează
ocurenţa sa spontană în cadrul unor evenimente verbale neinduse.
Având în vedere numărul practic infinit de scenarii conform cărora se poate
construi o secvenţă conversaţională punctată de relatarea bancurilor, este dificil de extras
un model recurent care să ofere o perspectivă intrinsecă general valabilă asupra
procesualităţii. Studiile de caz pot oferi, însă, sugestii interesante cu privire la
mecanismele care reglementează circulaţia intra- şi intermedii, la rolul pe care îl deţine
relaţia de cooperare dintre participanţii la actul de comunicare în producerea variantelor
sau, la refuncţionalizările apărute în raport cu adaptarea la un anumit segment al
conversaţiei (reevaluarea posibilităţilor de valorificare a textelor).

178
Linda Dégh, op. cit., p. 293.

151
ANEXA II

N. G. […] După război şi mult mai târziu, când se trăia greu, lumea zicea: „Am mâncat
ca în timpuri normale”, adică ca înainte de război. După aia, când a venit războiul, s-au
introdus cartele, raţii, au dispărut anumite produse după piaţă. După aia şi comuniştii....
V. P. Ştiţi că era şi un banc cu Bulă:
(T-1) Bulă îl întreabă pe taică-su:
-Tată, câte zile o să mai răbdăm noi de foame? Câte zile o să mai dureze criza asta?
-Şi taică-su îi răspunde:
-Vreo patruzeci.
Atunci, Bulă întreabă din nou:
-Şi pe urmă?
-Pe urmă ne obişnuim.
Şi mai era un banc, unu’ cu regimul:
(T-2) Un cetăţean se uita într-o vitrină, la „Alimentara”. În galantar, numai nişte „Fraţii
Petreuşi”, pui din ăia vineţi şi rafturi goale. Şi a început să înjure de unul singur:
„Lua-v-ar dracu’ cu regimul vostru!”. Şi vorbea de unul singur, acolo, la vitrină. Şi...pac!
Vine un securist şi-l umflă şi-l duce la interogatoriu:
-Ia ascultă, dom’le! De ce înjuri tu regimul?
Şi atunci, ăsta zice:
-Eu nu înjur regimul. Eu îi înjur pe medici că mi-au dat să ţin regim şi uite ce de bunătăţi
se găsesc pe piaţă!
A.S. Treaba cu represiunea asta, ei o făceau în numele clasei muncitoare. Mai era un
banc, ăsta nu prea era un banc politic. Era mai mult un banc despre evrei, singura chestie
că l-a arestat, că n-aveai voie să critici regimul:

152
(T-3) În timpul comuniştilor, un român ajunsese pe posturi mari, pe funcţie, ajunsese
bine. El avea un prieten, un evreu. Când a văzut evreul că românul a ajuns bine, l-a
întrebat:
-Ce ai făcut măi, Ioane? Cum ai reuşit tu să ajungi aşa bine?
Şi ăsta a spus că el, la orice ocazii, şi-a manifestat bucuria faţă de regim, a strigat lozinci
şi chestii din astea şi a fost avansat.
Atunci evreul a întrebat:
-Păi cum ai făcut? Că vreau să fac şi eu la fel.
-Uite, de exemplu, acuma vine 1 Mai şi eu am să merg să strig: „Asta-i viaţă! Ăsta-i trai!
Să trăiască 1 Mai!”. Şi sigur că ăştia or să aprecieze.
Şi evreul s-a dus şi a început să strige şi el: „Asta-i viaţă? Ăsta-i trai? Să trăiască 1 Mai?”
Şi l-au înhăţat.
Dar românul se descurcă. Oricând mai făcea românul câte o şmecherie, mai făcea rost de
ceva. Exista aşa, un soi de activitate subterană care le permitea oamenilor de rând să se
descurce. S-a creat o situaţie generală că, totdeauna, în economie existau rezerve
neînregistrate. La crame, la abatoare, la crescătoriile de porci existau porci în plus,
neînregistraţi. Să trăiască şi cei dinăuntru şi piloşii din afară. Era un mod de a se crea
anumite rezerve, era un lanţ. Când aveai o relaţie, mergeai şi te servea. Gestionarul
întotdeauna avea. Majoritatea gestionarilor erau avuţi. Da’ ei ţineau întotdeauna nişte
rezerve dosite ca să le spunem aşa. Când aveai o cunoştinţă te descurcai. Noi aveam pe
unii, alţii aveau pe alţii. Oamenii îşi căutau fiecare câte o relaţie şi oamenii se descurcau.
Dar asta crea şi o faţă periculoasă. De exemplu, mulţi aduceau produse necontrolate [...].
(T-4) Se întâlnesc un american, un neamţ şi un român şi încep să discute despre veniturile
fiecăruia, cât de mult consumă fiecare. Americanul zice:
-Eu câştig cam trei mii de dolari pe lună, cheltuiesc cam două mii cu mâncarea, cu
ipoteca la casă, cu şcoala copiilor....
Ceilalţi doi întreabă curioşi:
-Şi restul?
-Restul...treaba mea.
Vine şi rândul neamţului:

153
-Eu câştig cam trei mii de mărci pe lună, cheltuiesc două mii de mărci pe întreţinere şi
vacanţe....
Românul şi americanul întreabă:
-Şi restul?
-Restul...treaba mea.
Vine şi rândul românului:
-Eu câştig două mii de lei pe lună şi cheltuiesc cam patru mii de lei.
Curioşi, normal, americanul şi neamţul întreabă:
-Şi restul?
-Restul ...treaba mea.
Era şi o vorbă în popor: „Cinci câştig, şapte mănânc, ce rămâne pun deoparte.” Şi la fel
era şi cu ăla...bancurile cu maşinile:
(T-5) Pe autostradă se ciocnesc trei maşini: un american cu un Crysler luxos, un neamţ cu
un BMW ultimul răcnet şi un român cu o Dacie ca vai de ea.
Se dă jos americanul din maşină şi începe să înjure:
-Uite ce mi-aţi făcut la maşina asta pentru care am lucrat o lună întreagă!
Neamţul nu se lasă mai prejos:
-Da’ uită-te la maşina mea! Am muncit pe brânci şase luni până am reuşit să o cumpăr şi
uite cum a ajuns!
Românul, aproape că plângea:
-Eu am muncit o viaţă întreagă pentru maşinuţa asta şi...uite!
Atunci americanul şi neamţul cică să îi dea o lecţie:
-Păi vezi, dacă ţi-ai luat o maşină aşa scumpă!
Localitea: Ploieşti
Data culegerii: 10 martie 2002
Cadrul general: culegerea realizată în mediul de povestit al familiei.
Ocazia: o reuniune între prieteni.
Durata totală a înregistrării: 30 de minute, din care a fost redată transcrierea a 17 minute.
Participanţi: familia care a găzduit reuniunea şi alte două cupluri.
Observaţii: cele trei familii se cunoşteau de peste douăzeci de ani şi reluaseră legătura cu
un an înainte de întâlnirea care a prilejuit înregistrarea.

154
 3. POVESTIRI DESPRE EXPERIENŢE PERSONALE. FARSELE ÎN
MEDIILE SOCIO-PROFESIONALE

O dată cu tendinţa de extindere a activităţilor desfăşurate în spaţiul public şi ca

urmare a importanţei acordate acestora în societatea modernă, mediile socio-profesionale
au devenit unele dintre cele mai prolifice surse ale creativităţii de tip oral. Colectivele de
muncă oferă condiţiile favorabile (desfăşurarea unei activităţi comune şi continue, ocazii
de întâlnire în timpul programului de lucru şi în afara lui, participarea la sărbătorirea unor
evenimente din viaţa individului - zilele de naştere, căsătoria, ieşirea la pensie, diverse
alte aniversări) constituirii unor grupuri informale caracterizate de coeziune şi de o
anumită persistenţă.
Mediile socio-profesionale pot genera configurări reprezentative atât pentru
grupurile informale evidente, cât şi pentru cele complementare 179, în interiorul cărora
fenomenul povestitului capătă amploare permiţând generarea de nuclee narative şi, în
acelaşi timp, structurarea unui model recurent pe traseul circulaţiei în oralitate. În acest
sens, analiza naraţiunilor contemporane specifice mediilor socio-profesionale facilitează
identificarea unor aspecte privind dimensiunea (intrinsecă memoriei colective a
grupurilor informale ce performează aceste naraţiuni), dinamica în contemporaneitate şi
179
În demersul său de a clarifica aspecte esenţiale relaţionate memoriei colective, Sanda Golopenţia (în
Intermemoria - Studii de pragmatică şi antropologie, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001, p. 40.) propune
introducerea unor noi concepte: „grupuri evidente”/„grupuri complementare”, „memorie patentă”/
„memorie latentă”: „Etnologul care [...] încearcă să pătrundă tainele memoriei familiale, economice, sociale
sau religioase nu face altceva decât să oglindească într-un mod mai sistematic şi mai continuu configuraţia
grupurilor pe care comunitatea i le propune, pe care ea le percepe, căci acestea se exhibă şi confirmă
mutual, şi despre care informatorii vorbesc deschis în cursul anchetei. Vom numi aceste grupuri - familia,
vecinătatea, parohia, sectele, elita locală, grupele zilierilor fără pământ, ansamblul locuitorilor - grupuri
evidente. Există pentru fiecare dintre ele, un ansamblu de manifestări caracteristice care îl fac vizibil pentru
celelalte grupuri şi care reprezintă tot atâtea repere, nu numai pentru memoria colectivă a membrilor săi, ci
şi pentru cea a grupurilor complementare [...].”

155
ansamblul de factori care au influenţat adaptarea la specificul cadrului socio-cultural al
societăţii moderne, la mentalitatea individului/grupului. Mutaţiile survenite în procesul
convertirii unei categorii tradiţionale într-una contemporană vizează atât aspectele
formale, cât şi cele referitoare la contextul performării şi receptării, la modificarea
funcţiilor şi la selecţia cadrului referenţial.
O serie întreagă de povestiri se dezvoltă în jurul acelor întâmplări (adevărate sau
relatate ca fiind adevărate) legate de plănuirea, construirea, punerea în aplicare a unor
farse180 pe de o parte, şi de experimentarea acestora pe de altă parte. Evenimentele din
această categorie reprezintă referenţiale productive deoarece se petrec în spaţiul urban,
reflectă comportamentul etnocultural al mediilor socio-profesionale şi un sistem de valori
caracteristice oraşului modern.
Transmiterea orală (atât la nivelul grupurilor informale profesionale care
împărtăşesc acelaşi tip de experienţă, cât şi la nivelul altor grupuri precum familia sau
grupul de prieteni) a povestirilor care pornesc de la un astfel de referent concret este
facilitată de schema generală bazată pe un singur episod şi de posibilitatea adaptării
funcţionale.
Indiferent de variantele evenimentului narat şi de formele pe care le îmbracă,
modelul morfologic al farsei actualizează două tipuri de bază la nivelul rolurilor: agentul
iniţiator (farsorul) şi victima. Rolul de auditor al reprezentaţiei propriu-zise poate reveni
atât acelor componenţi ai grupului în care este pregătită farsa şi a căror participare
efectivă la derularea acesteia este confirmată (complicii agentului iniţiator care au acces
la toată informaţia în egală măsură cu acesta, destinatarii, beneficiarii) cât şi acelora care
reprezintă auditorul181.

180
Richard Bauman, Story, Performance and Event, Cambridge University Press, 1986, p. 36.
„Consider că farsele sunt o parte a unei clase mai mari de experienţe ale victimizării, păcăleli [...]. Sunt
puneri în scenă ale păcălelilor în care un singur individ sau o echipă (am numit iniţiatorul farsei)
manipulează intenţionat caracteristicile unei situaţii în aşa fel încât să inducă unei alte persoane sau unor
alte persoane (am numit victima sau păcălitul) să aibă o percepţie falsă sau greşită asupra a ceea ce se
întâmplă şi să se comporte într-un mod care îi produce disconfort (confuzie, jenă).” [ trad. ns.]
“I consider practical jokes to be part of a large class of expressive routines of victimization, playful deceits
[…]. These are enactments of playful deceit in which one party or team (to be called trickster) intentionally
manipulates features of a situation in such a way as to induce another person or persons (to be called victim
or dupe) to have a false or misleading sense of what is going on and so to behave in a way that brings about
discomfiture (confusion, embarrassment etc.) in the victim”.
181
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei
vorbite, All, 1999, pp. 41-42.
Termenul „auditor” desemnează publicul, receptorul pasiv care asistă la conversaţie fără a interveni.

156
 Agentul iniţiator, farsorul (the trickster) ocupă nu numai locul central în punerea
în scenă a farsei, ci şi poziţia cea mai privilegiată dintre toţi participanţii activi la
scenariu. El este acela care îşi asumă sarcina născocirii, inventării păcălelii (glumei), a
manipulării intenţionate a situaţiilor şi a contextelor, în aşa fel încât, să inducă asupra
persoanei alese drept victimă un sens fals asupra a ceea ce se va întâmpla; de aceea, este
singurul care are acces absolut, total la întreaga imagine a desfăşurării evenimentelor
(inclusiv acelea din fundal, din culise). Aşadar, este şi cel care revendică administrarea
informaţiei.
Postura de iniţiator al farsei nu se suprapune cu necesitate peste aceea de lider al
grupului. În unele naraţiuni analizate (din corpusul de texte selectate), condiţia de lider a
farsorului derivă din statutul dobândit al acestuia (o poziţie de conducere în cadrul unui
colectiv de muncă), statut care implică atât experienţa profesională, cât şi o bună
cunoaştere a obiceiurilor şi practicilor cultivate de grup. Există însă, naraţiuni care
demonstrează că nu statutul din registrul socio-profesional asigură această poziţie.
Desigur, liderul grupului este selectat, de cele mai multe ori, şi în funcţie de criteriul
inventivităţii, al capacităţii sale de a valorifica în sens creativ diverse circumstanţe (cum
ar fi manevrarea situaţiilor cu scopul de a descoperi noi prilejuri, ocazii de construire a
unei farse), calităţi percepute şi recunoscute ca atare de grup. Totuşi rolurile se pot
inversa şi liderul grupului poate deveni victima unei farse realizate de ceilalţi membri.
Victima este de obicei actantul care are cel mai limitat acces la informaţie dar
beneficiază în final atât de experienţa câştigată, cât şi de starea de bună dispoziţie care se
instalează după ce primele efecte (jenă, disconfort, supărare) dispar. Chiar relatarea -
după un anumit timp - este de natură să stârnească hazul celor cărora le este povestită.
Un scenariu aparte este construit atunci când farsa opune actanţi care nu provin
din acelaşi grup. În cele mai multe cazuri, individul aflat în postura de outsider faţă de un
anumit grup (contactat întâmplător) este cel supus unei farse, devenind ţinta
amuzamentului general. Rolul de agent iniţiator revine grupului care are calitatea de
insider. Modelul structural al naraţiunii prin intermediul căreia se relatează farsa implică,
în general, succesiunea a cinci secvenţe: 1. Orientarea; 2. Punerea în scenă; 3.
Desfăşurarea farsei; 4. Dezvăluirea farsei; 5. Evaluarea182.
182
Secvenţele au fost identificate prin raportare la modelul „structurii globale a naraţiunii” propus de
William Labov şi Joshua Waletźky (în Cap. IV, Sociopoetica. Analiza narativă. Versiuni orale ale

157
 Secţiunea de orientare reprezintă una dintre convenţiile care, în cazul povestirilor
despre întâmplări personale marchează activarea uneia dintre condiţiile fundamentale ale
funcţionalităţii acestui tip de text: verosimilitatea experienţelor narate şi a naraţiunii.
Această secvenţă conţine, de obicei, informaţii (de tipul datelor biografice,
topografice, timpul acţiunii - anul, ziua în care a avut loc întâmplarea) menite să facă
referire în plan extratextual la o lume percepută de către receptor în zona credibilităţii.
Formele deictice care contribuie la această percepţie iniţială sunt concentrate într-un grup
de propoziţii independente plasate la începutul naraţiunii (dar în anumite texte acestea pot
să lipsească). Corelate cu funcţia referenţială, aceste propoziţii orientează ascultătorul în
privinţa persoanei, a locului, a timpului şi a contextelor situaţionale ce urmează a fi
exploatate de către agentul iniţiator în vederea punerii în scenă a farsei. Cel căruia îi este
povestită farsa cunoaşte de la început detaliile pregătirii acesteia, însă o variantă reuşită a
relatării nu dezvăluie motivul acestor preparative, poanta fiind amânată, în vederea
realizării efectului scontat, pentru punctul culminant.
Obiectivarea celor trei tipuri ale deixisului (personal, spaţial, temporal) - care
funcţionează la nivel microstructural în secţiunea de orientare - depinde în mare măsură
de sursa declarată a relatării, de gradul proximităţii sau distanţării dintre actant şi
povestitor.
Analiza textelor selectate a pus în evidenţă existenţa mai multor tipuri de relaţii
între naratorul farsei şi actanţii acesteia, relaţii care influenţează administrarea
informaţiei, a manipulării punctului de vedere în naraţiune şi a perspectivei
(internă/externă). Astfel, într-un tip de povestire autodiegetică, naratorului, care este în
acelaşi timp şi protagonistul farsei, îi poate reveni atât rolul de agent iniţiator, cât şi cel de
victimă. Focalizarea internă presupune însă o distribuire diferenţiată în funcţie de rolul
naratorului în derularea farsei. Statutul de auditor, martor, complice al naratorului va
ordona structura comunicativă sub forma unei povestiri de tip homodiegetic, relatată la
persoana I. O a treia ipostază a naratorului, aceea în care se raportează la farsele
experimentate de alţi componenţi ai grupului, presupune, implicit, accesul cel mai limitat
la informaţie şi deci, o focalizare externă, nararea la persoana a treia (tipul de povestire
heterodiegetică).
experienţei personale, în Poetica americană. Orientări actuale, Studii critice, antologie, note, bibliografie
de Mircea Borcilă şi Richard McLain, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pp. 261-300.

158
 Cea de a doua componentă a modelului morfologic al farsei (punerea în scenă )
dezvoltă secţiunea de orientare, oferind imaginea de ansamblu a procesului de fabricare,
născocire a farsei. Aici sunt plasate informaţiile din culise, cele la care nu au acces
victima sau auditoriul. De aceea, într-o povestire heterodiegetică relatată la persoana a
III a, aspectele legate de punerea în scenă a farsei pot lipsi, pot fi introduse parţial sau se
pot prezenta într-o variantă reconstituită de către narator. Acest segment al naraţiunii
include toate acele elemente ce ţin de contextul situaţional, de relaţiile dintre participanţi,
de aşteptări, de potenţiale condiţii, elemente care vor fi utilizate de către agentul iniţiator
în scopul realizării funcţiei actualizate de punere în scenă a farsei şi de performare a
povestirii.
Nucleul modelului morfologic al farsei se concentrează în jurul derulării propriu-
zise a acesteia (desfăşurarea farsei), a efectelor de ordin afectiv asupra victimei şi a
reacţiei acesteia. Acţiunea este transferată din fundal către scena principală, putând fi
percepută şi de către auditori şi de către victimă prin intermediul unui cod la a cărui
descifrare corectă nu au acces, în acest moment, decât farsorul şi complicii acestuia.
Adoptând acest comportament strategic, naratorul încearcă să restrângă ipotezele,
posibilităţile de predicţie, de evaluare corectă a datelor situaţiei, pe care le deţine cel
păcălit.
Dezvăluirea păcălelii, momentul descifrării codului şi al revelării strategiei
construite în culise, devine punctul culminant atât al desfăşurării farsei, cât şi al
performării actului narativ prin intermediul căruia este relatată. În acest moment,
transferul de informaţii către toţi participanţii activi şi către ascultători este complet.
Comentariul evaluativ, care apare la finalul fiecărei povestiri de acest tip, se
obiectivează, la nivelul structurii narative, prin intermediul codei. De obicei, aceasta
fixează atât eficacitatea farsei, cât şi funcţia povestirii.
Administrarea informaţiei şi a punctului de vedere la nivelul celor cinci secţiuni
ce compun modelul narativ al farsei se realizează în mod diferit, în funcţie de gradul de
implicare a naratorului în farsa propriu-zisă şi, ca atare, şi în povestirea relatată
(diferenţieri între povestirea la persoana a III a, heterodiegetică şi povestirea la persoana
I, homodiegetică). Calitatea naratorului, aceea de protagonist al întâmplării pe care o

159
povesteşte, sau aceea de simplu martor al evenimentelor, influenţează, de asemenea,
modalitatea în care sunt distribuite accentele în prezentarea punctului de vedere.
Valenţele funcţionale potenţate de textul naraţiunii (funcţiile care motivează actul
narativ) nu sunt identice cu funcţiile atribuite farsei propriu-zise de către organizatori şi
participanţi. Povestirile denotă, în substrat, scopul iniţial al inventării şi punerii în
aplicare a acesteia.
Printre cele mai interesante şi sugestive evenimente care inspiră naraţiunile
generate în mediile socio-profesionale sunt farsele care valorifică tradiţia iniţierii şi
integrării noului intrat într-un grup profesional183. Farsele din această categorie au o
calitate importantă, fiind destinate introducerii novicelui în grup prin împărtăşirea unei
experienţe comune tuturor membrilor (fiecare membru al grupului a depăşit această
etapă) şi prin facilitarea accesului la acelaşi cod mental şi comportamental. Deşi la
nivelul regimului funcţional rolul formativ-integrativ capătă statut dominant, manifest,
farsele din mediile socio-profesionale asimilează şi funcţia ludică. Polifuncţionalitatea
categoriei narative se manifestă simultan şi nu succesiv (succesiunea implică o anumită
ierarhie), funcţia de divertisment fiind, în acest caz, o funcţie subiacentă, latentă.
Alte farse sunt concepute cu funcţia dominantă de amuzament, divertisment,
scenariul concentrându-se asupra experimentării în comun a unei stări de bună dispoziţie.
Funcţia ludică este aceea care apropie farsa de joc, în sensul pe care îl atribuie Johan
Huizinga jocului cu caracter social: „Jocul este o acţiune care se desfăşoară înlăuntrul
unor anumite limite de loc, de timp şi de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate
de bunăvoie şi în afara sferei utilităţii sau necesităţii materiale. Starea de spirit a jocului
este cea a distragerii şi a extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent dacă jocul e
consacrare sau divertisment. Acţiunea e însoţită de simţăminte de înălţare şi de încordare
şi aduce cu sine voioşie şi destindere.”184

183
Cornelia Călin-Bodea, Din legendele şi tradiţiile Dunării, Editura SAS, Bucureşti, 1995, p. 46.
Corpusul bogat de texte al lucrării Corneliei Călin-Bodea oferă o multitudine de variante ale practicării
farsei, în funcţie de specificul mediului socio-profesional din care au fost culese („cu nitul de aur”, „cu
pilitura de fontă”, „cu şurubelniţa de mâna stângă”, „cu ascuţitul ancorei”, „cu căldarea de compresie”,
„pila de ascuţit pânza de bonfaier”, „cu ia-mă de păr” etc.).
„[…] farsa ocazionată de încadrarea în muncă constituie un fapt cultural creat şi conservat de generaţii
succesive de muncitori după principiile logice ale credinţei folclorice şi este o modalitate tradiţională
specifică, de exercitare a presiunii grupului social de muncă asupra individului în sensul conformării la
normele generale de convieţuire.”
184
Johan Huizinga, Homo ludens, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 209.

160
 Situarea demersului în sfera gratuităţii, a comicului185 pur, fără implicaţii satirice
sau ironizante, fără a aduce prejudicii (de ordin moral sau material) victimei marchează şi
diminuarea, uneori chiar renunţarea la factorul „agonal”.
Punerea în scenă a unei farse activează, asemeni jocului, nu numai reguli interne
la nivelul performării, ci şi noţiunea de „fair”186. A juca cinstit nu se limitează numai la a
nu te sustrage de la respectarea regulilor, ci înseamnă să continui jocul. Până la
deconspirarea farsei, cei trei agenţi - iniţiatorul, victima şi participanţii (beneficiarii sau
publicul aleatoriu) nu dizolvă relaţia construită în contextul dramatizării farsei.
În analiza textelor selectate s-a urmărit relaţia dintre naraţiuni şi evenimentele pe
care acestea le relatează, luându-se în considerare factorii intrinseci şi extrinseci care pot
influenţa structura de suprafaţă şi structura de adâncime: contextul social, tipul de
mentalitate specific grupului informal, dimensiuni ale relaţiei narator - personaj,
mijloacele de inserare a punctului de vedere în naraţiune, ordonarea şi structurarea
informaţiei, regimul funcţional etc.
Varianta I (Naratorul este şi iniţiatorul farsei)187
Secţiunea de orientare fixează, prin intermediul deixisului personal (povestirea
debutează la persoana I) dubla calitate a celui care povesteşte: aceea de protagonist al
întâmplării şi de narator al acesteia: „Eram foarte tânără când mi-am luat serviciu şi am
nimerit într-un birou cu şeful serviciului care era foarte sever şi două funcţionare şi cu
mine trei. Nu puteam să ne ridicăm de la birou decât în pauzele de masă pentru că aveam
foarte mult de lucru. În pauza pe care o aveam, mâncam ce aduceam de acasă, din
pacheţel, şi ne spălam pe mâini. Şi să bem aveam o cişmea în curtea instituţiei, câţiva
metri mai departe de birou. Aşa că îmi luam săpunul şi paharul şi mergeam la cişmea. Mă
spălam pe mâini, îmi spălam paharul şi beam apă acolo şi mergeam spre birou cu paharul
plin cu apă, să am şi mai târziu.”

185
Johan Huizinga, op. cit., p. 43.
„Jocul în sine nu este comic, nici pentru jucători, nici pentru privitori [...]. Dacă spunem că farsa şi comedia
sunt genuri comice, nu le numim astfel datorită acţiunii lor scenice în sine, ci datorită conţinutului lor de
idei.”
186
Ibidem, p. 5.
187
Informator Elena Stănescu, 16 martie 2002, Ploieşti.

161
 Fiind în acelaşi timp iniţiatorul farsei (cel care o concepe şi o pune în aplicare)
naratorul acestui tip de povestire deţine imaginea completă a derulării evenimentelor,
având o poziţie privilegiată atât prin faptul că are o mai mare libertate în ceea ce priveşte
distribuirea şi utilizarea informaţiilor din culise, cât şi prin faptul că, spre deosebire de
ascultător, cunoaşte de la început deznodământul, astfel încât poate pregăti suspansul şi
punctul culminant.
Condiţia probării verosimilităţii şi autenticităţii întâmplărilor relatate este
îndeplinită prin introducerea amănuntelor ce sugerează plasarea în timp a acţiunii (în
tinereţea informatoarei) şi delimitările spaţiale (locul de muncă - o instituţie). Toate
aceste date sunt susţinute de o serie de alte detalii referitoare la condiţiile de muncă şi la
programul de lucru pe care naratoarea le inserează din necesitatea de a-i oferi
receptorului (în acest caz un outsider, nefamiliarizat cu specificul acelui mediu
profesional şi cu particularităţile colectivului de muncă) minimum de orientare.
Informaţiile sunt eficient dozate şi limitate la o intensitate suficientă pentru înţelegerea
corectă a contextului în care s-au petrecut evenimentele narate (în acest mod, logica
textului nu este periclitată de redundanţă).
Punerea în scenă acumulează atât secvenţele care pun în evidenţă aspectele
legate de elaborarea farsei, cât şi referirile nuanţate la motivaţia acesteia: „Când
ajungeam în birou, una dintre colege, de seamă cu mine, că una era mai în vârstă, se
furişa prin spatele meu şi îmi bea apa din pahar. I-am atras atenţia de câteva ori, că
acelaşi lucru putea să îl facă şi ea, adică să meargă să îşi ia apă, dar ea râdea şi repeta
acelaşi lucru. Într-o zi aveam foarte mult de lucru, era o zi de vară foarte călduroasă, mi
s-a făcut sete. Când să iau paharul cu apă...era gol. Aceeaşi colegă, pe nume Margareta, îl
băuse şi a început să râdă. M-am dus la cişmea, am umplut paharul cu apă şi am venit în
birou. Şi, fără să mă vadă ea, am pus o lingură de sare în paharul cu apă.”
Expunerea evenimentelor este destul de sumară, prevalând descrierea acelor
împrejurări (prezenţa unor factori de stres - o zi de muncă obositoare, foarte cald afară -
ce anulează toleranţa) care justifică decizia protagonistei de a recurge la o farsă pentru
reglementarea situaţiei.
Comparativ cu rolul de iniţiator al farsei, cel de victimă este marcat prin elemente
de identificare precum numele, genul şi vârsta. Individualizarea în raport cu ceilalţi

162
membri ai grupului vizează, la un prim nivel, atitudinea necorespunzătoare a viitoarei
victime care ignorase de mai multe ori regulile implicite ale comportamentului în
colectivitate. Într-un alt registru, precizarea referitoare la vârstă - accentuată de narator -
(„una dintre colege, de seamă cu mine, că una era mai în vârstă”) face trimitere la
normele de respectare a ierarhiilor sociale (farsa nu putea fi adresată unei persoane mai în
vărstă, sau cu mai multă experienţă profesională).
Secvenţa de text care narează desfăşurarea farsei este concentrată, în special, pe
acţiunile şi reacţiile victimei. Prin dramatizarea scenariului, farsa propriu-zisă este
transferată în prim plan, însă povestirea reţine numai elementele esenţiale (explicarea
gestului derutant al farsorului de a turna sare în paharul cu apă) pentru lansarea
deznodământului: „Bucuroasă, când a văzut paharul plin, se scoală de la birou şi, însetată,
a băut jumătate din pahar, fără să îşi dea seama că este sărat.”
Dezvăluirea păcălelii marchează în planul discursului narativ punctul culminat al
povestirii: „Când şi-a tras sufletul, şi-a dat seama că a fost o farsă”. Destinatarii povestirii
au acces în acest moment la informaţiile care alcătuiesc nucleul farsei.
Comentariul evaluativ fixează ierarhia funcţiilor la nivelul configurării
naraţiunii: „şi, de data asta am râs eu de necazul ei şi, în acest fel, am lecuit-o.”
Funcţia dominantă a farsei, aceea moralizatoare, este secondată în acest caz de
funcţia de divertisment. Actualizarea întâmplărilor prin procesul de construire a naraţiunii
inversează poziţiile: funcţia moralizatoare devine funcţie secundară, în timp ce funcţia
ludică orientează selectarea şi organizarea datelor la nivelul povestirii.
Varianta II (Naratorul este victima)188
Relatarea farselor din această categorie ridică problema mijloacelor folosite de
narator pentru a facilita accesul receptorului la imaginea de ansamblu a desfăşurării
evenimentelor. Mediul şi ocazia de povestit, funcţia atribuită naraţiunii şi publicul în faţa
căruia este performată influenţează atât distribuirea informaţiilor pe care naratorul le
cunoaşte deja de pe poziţia victimei (resimţind efectele păcălelii), cât şi introducerea
acelor detalii din culise pe care le-a reconstruit sau le-a aflat ulterior.
Secţiunea de orientare subliniază implicarea directă, activă a naratorului,
indicând statutul victimei în cadrul grupului social de muncă, acela de outsider, care

188
Informator Răzvan Săftoiu, 15 august 2003, Ploieşti.

163
aspiră să devină insider: „Era acu’ opt ani, în ’95, când fusesem angajat la Radio, la
Radio Contact, în Ploieşti şi nu venise încă răspunsul de la Bucureşti, dacă mă angajează
sau ...sau nu. Şi în seara respectivă era un meci al României, nu ştiu dacă în ţară sau în
străinătate, la televizor. Eu trebuia să fiu supravegheat de unul dintre animatorii deja
angajaţi atunci când făceam programul.”
La nivelul transpunerii modelului dramatic în structura narativă a povestirii,
naratorul a completat demersul informativ cu referiri concrete la mediul profesional
(colectivul unui post local de radio), potenţând, în acelaşi timp, prestigiul grupului care a
generat farsa. Rolul colectivului, definit prin sarcina de a-l îndruma („supraveghea”) pe
novice este justificat de ascendenţa profesională, câştigată prin experienţă.
Prezenţa deixisului temporal („acu’ opt ani, în ’95”) marchează asocierea
discursului narativ cu realitatea întâmplării din trecut, afirmând şi o anumită detaşare a
naratorului faţă de statutul deţinut în momentul experimentării probei de iniţiere.
Secvenţa punerii în scenă a farsei nu mai apare în varianta înregistrată, astfel
încât, toate detaliile legate de pregătirile din fundal sunt eliminate. Informatorul a ales să
ofere o perspectivă - asupra derulării farsei - identică cu percepţia victimei: „dar ei s-au
dus să se uite la televizor, astfel încât am rămas singur în cabina de emisie, ceea ce îmi
plăcea foarte mult. Alegeam muzica, puneam tot felul de jingle-uri, intervenţii şi totul era
foarte frumos.”
În cadrul acestui episod există, totuşi, o aluzie la semnificaţia falsă atribuită
evenimentelor de către victimă. Conjuncţia adversativă „dar” sugerează momentul în care
novicele este indus în eroare de comportamentul colegilor deja angajaţi (el are impresia
că aceştia, în loc să-l supravegheze, preferă să vadă meciul la televizor).
Caracterul subiectiv al expunerii este menţinut şi la nivelul segmentului de text în
care este prezentată desfăşurarea farsei: „La un moment dat, în timpul unei intervenţii,
deci când era microfonul deschis, a început să sune telefonul din studio. Era aşa-numitul
telefon cu fir roşu, pe care suna de obicei direct Bucureştiul, dacă nu le plăcea ce se aude,
dacă se făceau bâlbe şi tot felul de...chestiuni. Eu, care nu eram angajat definitv, şi aveam
şi microfonul deschis, nu prea puteam să răspund, pentru că ar fi însemnat să mă ridic, să
vorbesc în emisie, mă auzea toată lumea, se auzea oricum şi telefonul sunând. Am
terminat intervenţia repede, am închis microfonul, am dat drumul la muzică şi am ridicat

164
receptorul. La telefon, o voce care mi s-a părut a fi cea a directorului postului din Ploieşti,
care mă întreabă: «Cine eşti tu?». Îi spun că...cine sunt, că sunt un animator care dă
concurs şi era un program de animaţie. Mă întreabă dacă sunt singur acolo, îi spun că nu,
şi să chem pe cineva dintre cei angajaţi. Îi spun să aştepte puţin şi mă duc să-i chem. Cei
care erau acolo, doi băieţi şi o fată, stăteau foarte liniştiţi şi calmi. Se uitau la televizor şi
eu eram foarte crispat după acest telefon, mai ales că mă prinsese în emisie şi era şi
directorul. Le spun că a sunat directorul şi că vrea să vorbească cu unul dintre ei. Când să
vină la telefon...nu mai era. Iarăşi închid telefonul. Înainte să ridic «calea» de la microfon
să vorbesc între melodii, să fac iarăşi o intervenţie, iarăşi se apucă telefonul şi sună. Am
renunţat la intervenţie, am făcut mixajul între melodii şi am răspuns. Aceeaşi voce, pe
care eu o credeam a directorului, că: «Am auzit bâlbe pe post», că «Ce înseamnă asta?»,
că «De mâine, să nu mai vii la Radio!». Iarăşi am rămas foarte crispat şi, cu inima care
îmi bătea foarte tare, m-am dus la ei, în camera cealaltă. Bineînţeles, tot la televizor se
uitau şi le-am spus: «A sunat directorul, a spus că nu îi place de mine, că de ce mă bâlbâi
şi de mâine să nu mai vin»”.
În raport cu durata întregii povestiri, cea mai mare pondere este acordată de către
narator secvenţei corespunzătoare acelei părţi din farsa propriu-zisă în care victimei i-a
fost rezervat prim planul. Relatarea este făcută din punctul de vedere al celui care, fiind
păcălit, pune accent pe rememorarea sentimentelor, a reacţiilor experimentate. Ca urmare,
textul este punctat de comentarii prin care sunt evaluate stările de spirit din momentele
limită („eram foarte crispat”, „am rămas foarte crispat şi cu inima care îmi bătea foarte
tare”) şi de scurte fragmente dramatizate, reprezentând dialogul cu presupusul director al
postului de radio. De altfel, schimbarea registrului şi opţiunea pentru o strategie
argumentativă a fost simultană cu modificarea dispoziţiei informatorului, care părea că
retrăieşte dezorientarea şi panica din timpul acelei transmisii.
Limbajul folosit în această secţiune (presărat cu diverse expresii specifice sau
cuvinte din vocabularul tehnic: „jingle”, „cabină de emisie”, „calea de la microfon”,
„intervenţie” etc.) ţine de o anumită competenţă lingvistică a informatorului, comună
tuturor celor iniţiaţi în acest domeniu de activitate. Varianta de text analizată conţine şi
explicaţii concise ale diverselor noţiuni sau clarificări (de exemplu: „în timpul unei
intervenţii, deci când era microfonul deschis”) adresate de fapt interlocutorului

165
(intervievatorului) care, fiind un outsider al grupului profesional, nu era familiarizat cu
acest cod lingvistic.
Dezvăluirea păcălelii înglobează, în substrat, şi comentariul evaluativ, decodat
prin confirmarea depăşirii cu succes a probei de iniţiere: „Şi atunci ei au început să râdă
şi au venit la mine şi au zis să-mi văd în continuare de program că n-a fost nici un
director, că au fost ei.”
Starea de bună dispoziţie a iniţiatorilor farsei corespunde revelării substituţiei
(novicele descoperă cu cine vorbise de fapt la telefon) şi reintrării într-o stare de
normalitate. Testarea capacităţii tânărului aspirant de a face faţă unor situaţii neprevăzute
se finalizează cu acceptarea acestuia de către grupul profesional 189 (este sfătuit să îşi
continue programul).
La nivelul farsei propriu-zise, funcţia ludică este subordonată funcţiei de iniţiere,
iar în planul discursului narativ formele de comunicare ludică se subsumează
intenţionalităţii de relatare a unei experienţe personale.
Varianta III (Naratorul este martor al farsei)190
Caracteristica acestui tip de povestire este dată de perspectiva neutră, imparţială
pe care o adoptă naratorul de la început (evidentă prin folosirea persoanei a III a ), fiind
eliminate, astfel, comentariile personale sau inserţiile de ordin afectiv.
Funcţia ludică atribuită (în acest caz) farsei şi performării acesteia a determinat o
deplasare de accent în ceea ce priveşte regimul selecţiei informaţiilor la nivelul secţiunii
de orientare: „La întreprinderea la care lucram s-a angajat un jurist nou. Aproape tânăr,
dar foarte sociabil şi distrat. Era expeditiv şi foarte activ, de aceea se dezbrăca din mers şi
se îmbrăca din mers, adică nu avea şedere, era foarte.... Când ieşea pe uşă, punea pălăria
pe cuier, se îmbrăca ieşind pe uşă, paltonul pe mână, servieta cum putea. Într-o zi a apărut
la servici cu o pălărie nouă, de tip vânătoresc, cu care s-a şi lăudat de altfel.”

189
Nicoleta Coatu, Istoria unui model tradiţional. De la reprezentări mitice la reconstrucţii parodice, în
„Symposia. Caiete de etnologie şi antropologie”, nr. 1/2002, p. 28.
„Din perspectiva grupului socioprofesional, farsa de iniţiere constituie şi un prilej de testare psihologică, de
cunoaştere caracterologică a individului recent încadrat. Reacţiile psihologice ale novicelui în momentul
final al dezlegării farsei, permit grupului să aprecieze structura adaptativă a persoanei. Reacţia de acceptare,
cu multiple nuanţe comportamentale, indică grupului maleabilitate şi mobilitate psihică, capacitate de
adaptare a tânărului. Dimpotrivă, reacţia de oponenţă, atenuată sau violentă, din partea individului recent
angajat avertizează grupul asupra unui caracter cu dificultăţi reale de adaptare, capabil să declanşeze
oricând raporturi conflictuale, stări de tensiune în interiorul grupului profesional.”
190
Informator V. L., 31martie 2002, Ploieşti.

166
 Detaliilor referitoare la timp şi spaţiu nu li se mai conferă o pondere importantă,
în schimb, naratorul furnizează amănunte referitoare la personalitatea victimei (firea
distrată a tânărului jurist). Calitatea de martor 191 şi introducerea notelor apreciative nu se
anulează în acest caz, naratorul exprimând opiniile, observaţiile grupului profesional.
Acestea şi amănuntul achiziţionării unei pălării noi (esenţial în derularea evenimentului)
constituie, de fapt, punctul de inspiraţie a farsei.
Punerea în scenă se concentrează asupra iniţiatorilor farsei, agenţii care au acces
integral la informaţii. Prin intermediul naratorului, martor al întâmplărilor, publicul
dispune în egală măsură de posibilitatea cunoaşterii datelor din culisele dramatizării
farsei: „Colegii din birou, că el lucra şi cu alte servicii, fiind tineri şi puşi pe şotii s-au
gândit să glumească pe seama lui, pe această temă şi, întrucât preţul pălăriei nu era o
problemă prea mare, au pus toţi mână de la mână şi au cumpărat o pălărie identică, însă
cu două-trei numere mai mare.”
La nivelul variantei sunt incluse o serie de precizări legate de particularităţile
colectivului de muncă (media de vârstă scăzută şi predispoziţia pentru întreţinerea unei
atmosfere de jovialitate), pe care un outsider nu avea cum să le cunoască şi care situează
farsa în contextul practicilor obişnuite ale acelui grup profesional.
Rememorarea secvenţelor din cadrul desfăşurării farsei se realizează ca o
consecinţă a activării funcţiei de divertisment. De aceea, nucleul acestei componente
devine valorificarea şi valorizarea comicului de situaţie: „A doua zi, când s-a dezbrăcat, a
pus pălăria în cui şi a plecat cu nişte acte la semnat, la conducere. Colegii i-au înlocuit
pălăria. Când a plecat, tot aşa, s-a îmbrăcat din mers, cu pălăria în mână. Următoarea zi,
când a venit la servici, el nu a spus nimic. Dar tot aşa, când a ieşit afară, colegii i-au
pus-o pe cealaltă, pe cea normală. După două-trei zile, el şi-a spus problema în birou,
spunând că nu înţelege de ce pălăria creşte sau scade, sau capul...”.

191
Sanda Golopenţia-Eretescu, Elemente praxiologice şi pragmatice relevante pentru o tipologie a
informatorilor, „REF”, tom 22, nr. 1., Bucureşti, 1977, p. 23.
„Martorul şi comentatorul sunt, în fond, executanţi ai unor acte (activităţi) verbale încadrate în interacţiuni.
[…] Martorul descrie acţiunile în termeni fizici, el denumeşte actele şi activităţile care le încheagă, indică,
numeşte sau descrie agentul (agenţii) care le-au săvârşit etc. Comentatorul interpretează acţiunile în termeni
teoretici: el se referă la scopul, raţiunea, cauza acţiunilor, la antecedentele şi consecinţele lor etc. Martorul
are în vedere acţiuni reale, comentatorul poate avea în vedere şi acţiuni posibile etc.”

167
 Dezvăluirea farsei corespunde secvenţei în care transferul de informaţii este
realizat integral. Povestirea nu mai evidenţiază însă, trăirile sau reacţiile victimei: „În cele
din urmă, colegii i-au povestit.”
Starea de bună dispoziţie împărtăşită de toţi participanţii la evenimente (veselia
din final funcţionează pentru victimă ca un fel de compensaţie pentru disconfortul produs
de farsă) ratifică prin evaluare finalitatea demersului, fixând funcţia de amuzament a
povestirii şi a farsei care a stat la baza acesteia: „S-a făcut haz, bineînţeles, că a fost ca
între colegi şi el s-a făcut cu două pălării, că i-au dat-o şi pe cealaltă. Şi el, prin firea lui,
nu se supăra niciodată.”
Analiza celor trei naraţiuni din perspectiva modalităţilor de administrare şi
distribuire a informaţiilor la nivelul dezvoltării fiecărei secţiuni a pus în evidenţă două
tipuri de manipulare a punctului de vedere:
- opţiunea pentru reliefarea propriei imagini şi a propriilor acţiuni, reacţii şi trăiri, în cazul
povestirilor narate de iniţiatorul farsei sau de victimă;
- opţiunea naratorului pentru informaţiile care subliniază, în special, dimensiunea ludică a
farsei în cazul povestirilor al căror narator este martorul evenimentelor relatate.
Textele povestirilor contemporane din mediile urbane socio-profesionale sunt
introduse în circulaţie, de obicei, sub forma memoratelor de gradul I şi II, procesul de
formalizare, de stabilizare a mărcilor aflându-se încă în curs.

168
 4. ISTORIILE ORALE

O categorie distinctă în ansamblul multiplelor ipostazieri ale narativităţii care prind

contur în rutina cotidiană a povestitului (reflexul de a povesti altora şi de a-i asculta pe
ceilalţi povestind) cumulează toate acele naraţiuni care ordonează, sintetizează,
formulează şi validează cunoştinţele şi experienţele noastre în legătură cu viaţa
citadină192. Ele reflectă modul în care percepem, reprezentăm mental şi interpretăm relaţia
formatoare cu oraşul (în accepţiunea mai largă a termenului, care admite asocieri cu
sensurile atribuite cuvintelor „orăşean”, „citadin”, „orăşenesc”, „metropolă”,
„urbanizare”, „urbanism” etc.) ca model de spaţialitate şi ca model al dinamicii
existenţiale.
Dintre acestea, istoriile orale reprezintă un caz particular datorită diverselor
problematici aferente care au constituit o provocare pentru o serie de discipline ştiinţifice
mai mult sau mai puţin înrudite (istoria, sociologia, dialectologia, folclorul literar,
etnologia, antropologia, etnografia).
Aspectul dilematic în legătură cu stabilirea apartenenţei unui text la această specie
narativă îl constituie prezenţa unor nuclee informaţionale la nivelul cărora elementele
biografiei personale se întrepătrund cu elementele biografiei colective, furnizând datele
necesare reconstituirii unei perioade din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. Se
întrevede astfel, necesitatea delimitării istoriilor orale de celelalte tipuri de texte narative
marcate de un pronunţat caracter testimonial şi, în special, de textul narativ istoric.
Trebuie remarcate, de la început, diferenţierile de substanţă în ceea ce priveşte
mecanismul generativ al celor două clase de naraţiuni. Istoriile orale se centrează în jurul
rememorării unor evenimente trăite pe viu, a unor episoade relevante pentru traseul

192
Ruth Finnegan, Tales of the City. A Study of Narrative and Urban Life, Cambridge University Press,
1998, p. 1.
„Printre multiplele exemple de naraţiuni reprezentative pentru cultura noastră se numără şi acelea care
ilustrează conceptul de viaţă urbană şi experienţa vieţii în urban.” [trad. ns.]
“Among the many instances of narrative in our culture are those to do with the concept and experience of
urban life.”

169
existenţial al naratorului, în timp ce sursele textelor istorice sunt, în majoritatea lor, de
natură livrescă (alte lucrări istorice, documente, inscripţii, cronici, acte etc.), contribuţia
autorului limitându-se la compilarea şi interpretarea materialelor conform propriei sale
concepţii193.
Prin multitudinea şi varietatea punctelor de vedere, a opiniilor exprimate, naraţiunile
din categoria istoriilor orale furnizează o alternativă la perspectiva unică,
acceptată/acceptabilă oficial, vehiculată în variantele scrise (documentele, cărţile de
istorie etc.). Adesea, între mărturiile scrise şi cele orale, între versiunea promovată în
cadrele formale şi versiunea informală există inadvertenţe majore ce pot declanşa stări
conflictuale. Cel mai recent exemplu este acela al tensiunilor create de încercările (care
au urmat disoluţiei regimului totalitar) de recuperare şi restituire a valorilor reale din
trecut când, o serie de capitole mistificate ale istoriei au fost confruntate cu relatările şi
confesiunile bazate pe experienţele directe, nemediate ale indivizilor.
Modalităţii tranşante, obiective de consemnare a faptelor reale care transpare din
textele istorice, i se contrapune tipul de abordare subiectivă, introspectivă şi reflexivă (în
sensul că rememorările contribuie la înţelegerea întâmplărilor din trecut, la învestirea lor
cu o anumită semnificaţie de profunzime) caracteristic naraţiunilor orale.
O analiză a relaţiilor de referinţă în funcţie de compartimentele (epistemologic,
axiologic) cărora le sunt subsumate preponderent cele două variante de text narativ
dezvăluie o distribuire diferită a accentelor. Astfel, istoriile orale potenţează o deplasare a
centrului de interes de la aspectele generale la cele particulare, de la etaloanele globale la
cele locale, de la sfera determinărilor externe la aceea a determinărilor interne. În
povestirile de viaţă nu sunt predominante întâmplările memorabile care au schimbat
cursul istoriei, punctele de reper nu sunt destinele de excepţie sau figurile marcante. Se
povestesc, în schimb, întâmplări cotidiene, sunt reinventate destine comune iar prim
planul le este rezervat oamenilor simpli, care nu sunt înzestraţi în mod obligatoriu cu
veleităţi de eroi: „Istoria orală este istoria construită în jurul oamenilor. Ea integrează
viaţa cotidiană în istorie, lărgindu-i domeniul. Îşi alege eroii nu numai dintre lideri, ci şi
din majoritatea anonimă a oamenilor simpli [...]. Îi ajută pe cei mai puţin privilegiaţi, şi în

193
Pentru o analiză avizată a textului narativ istoric vezi studiul cercetătoarei Ecaterina Mihăilă, Câteva
observaţii asupra textului narativ, în „Studii şi cercetări lingvistice”, nr. 4, an. XXXI, Editura Academiei
Române, Bucureşti, iulie-august 1980, pp. 425-430.

170
special pe cei în vârstă, să-şi redobândească demnitatea şi încrederea în sine. Contribuie
la realizarea contactelor - şi prin aceasta la înţelegere - între clasele sociale şi între
generaţii. Istoricilor şi tuturor acelor care împărtăşesc aceleaşi valori le poate oferi
sentimentul apartenenţei în timp şi în spaţiu. Pe scurt, istoria orală contribuie la
împlinirea noastră ca fiinţe umane. În acelaşi timp, lansează o provocare miturilor
recunoscute ale istoriei, raţionamentelor tranşante imanente tradiţiei acesteia. Furnizează
o motivaţie pentru transformarea radicală a mesajului social al istoriei.”194 [trad. ns.]
Istoriile orale pot fi considerate, în aceeaşi măsură, mărturii despre trecut (prin faptul
că recompun fragmentar, din episoade anterioare momentului narării, o realitate
aparţinând unor vremuri apuse) şi reflecţii despre prezent195 (naraţiunile proiectează o
viziune nouă, conformă cu modelele mentale şi concepţiile actualizate asupra faptelor
readuse în memorie).
Selectarea unui corpus reprezentativ pentru categoria istoriilor orale s-a dovedit un
demers dificil în condiţiile în care, transcrierea interviurilor a relevat un material
multiform, care prezenta grade diferite de manifestare textuală a narativităţii şi de
realizare a coerenţei şi coeziunii narative.
Pornind de la „asumpţiunea de coerenţă a textului, legată de asumpţiunea de
semnificaţie”196, abordarea analitică a vizat identificarea constantelor (care se puteau
constitui în mărci caracteristice speciei) şi a variabilelor, cât şi observarea modului în
care funcţionează acestea în cadrul mecanismului de configurare a celor patru dimensiuni
de bază ale unui text:
- dimensiunea logică (rezultat al inserţiilor progresive de informaţii în text);
- dimensiunea sintactică (rezultantă a combinării unităţilor constitutive ale enunţului
narativ între ele, în relaţiile pe care le întreţin reciproc);

194
Paul Thompson, The Voice of the Past. Oral History, Oxford University Press, 2000, pp. 23-24.
“Oral history is a history built around people. It thrusts life into history itself and it widens its scope. It
allows heroes not just from the leaders, but from the unknown majority of the people […]. It helps the less
privileged, and especially the old, towards dignity and self-confidence. It makes for contact - and thence
understanding - between generations. And to individual historians and others, with shared meanings, it can
give a sense of belonging to a place or in time. In short, it makes for fuller human beings. Equally, oral
history offers a challenge to the accepted myths of history, to the authoritarian judgement inherent in its
tradition. It provides a means for a radical transformation of the social meaning of history.”
195
Smaranda Vultur, Istorie trăită-istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord,
Timişoara, 1997, p. 26.
196
Rodica Zafiu, Naraţiune şi poezie, All, Bucureşti, 2000, p. 109.
Ascultătorul e înclinat să considere că un text dat este coerent şi că semnifică ceva.

171
- dimensiunea semantică (emergentă complexului de semnificaţii şi sensuri atribuite
textului);
- dimensiunea pragmatică (circumscrisă funcţionalităţii dominante/latente a textului).
Comparativ cu alte forme pe care le pot lua rememorările (de exemplu povestirile
despre experienţe personale sau povestirile autobiografice), specificitatea istoriilor orale
rezidă şi într-o serie de raporturi care marchează gestionarea informaţiilor - corelată
registrului tematic şi aranjamentelor semantice - la nivelul modelării conţinuturilor în
regim de oralitate:
- raportul dintre memoria individuală şi memoria colectivă;
- raportul dintre elementele factuale cu caracter general/detaliile conservate în memoria
colectivă (versiunea informală) şi cele prezentate în versiunile formale, oficiale;
- raportul dintre variantele orale (istoriile de viaţă) şi variantele scrise (diferite tipuri de
documente istorice);
- raportul dintre biografia personală şi biografia socială;
- raportul dintre memoria autobiografică şi evenimentele, întâmplările relatate;
- raportul dintre evenimentele reale (care se constituie în referenţialele povestirii) şi
statutul ontologic şi epistemologic al faptelor de viaţă expuse etc.
Deşi probează o anumită autonomie, în sensul că pot fi decupate dintr-o secvenţă
discursivă mai amplă şi pot fi reproduse ca texte de sine stătătoare, istoriile de viaţă
consemnate pe parcursul anchetei de teren s-au conturat ca produse ale strategiei
dialogice de cooperare dintre cei doi agenţi ai comunicării: emiţătorul (informatorul care
şi-a asumat rolul de povestitor) şi receptorul (intervievatorul). În mod implicit, selecţia,
ierarhizarea şi distribuirea informaţiilor a depins nu numai de intenţia locutorului (ceea ce
a decis să prezinte, ceea ce a considerat că este important să relateze despre subiectul
propus), ci şi de convenţiile interacţiunii verbale (un individ comunică în situaţii care
sunt, măcar în parte, modelate de ceilalţi, actul narării fiind iniţiat ca o replică la
întrebările sau afirmaţiile unui interlocutor), reflectate în aşteptările destinatarului.
Punctul de pornire l-a constituit, în acest caz, solicitarea adresată subiecţilor
(potenţialilor naratori) de a-şi povesti experienţele legate de oraşul de rezidenţă.

172
Ca urmare, naraţiunile cuprinse în corpusul de texte astfel obţinut au avut un referent
comun (oraşul şi viaţa citadină) articulându-se sub forma unor istorii orale locale197.
Exceptând criteriul unitar al anteriorităţii faptelor relatate faţă de momentul
enunţării198, variantele pun în evidenţă opţiunile diverse ale naratorilor în ceea ce priveşte
modalităţile de organizare logică a conţinuturilor. Actualizarea evenimentelor din trecut,
printr-un proces de recuperare posterioară a amintirilor, nu presupune întotdeauna redarea
secvenţialităţii cronologice exacte (o anumită consecutivitate temporală) astfel încât,
textele nu se încadrează obligatoriu în tiparul povestirilor construite linear sau circular.
Fidelitatea, acurateţea transpunerii narative a unei istorii de viaţă depinde, parţial,
de accesibilitatea la nivelul memoriei individuale şi de modul în care au fost percepute şi
interpretate iniţial cele întâmplate. Există, însă, o serie de factori care pot contribui
esenţial la omiterea sau includerea ulterioară a unor episoade. Unul dintre aceştia este
reflexul protejării aşa-numitei „zone ascunse”199 (zona cunoscută nouă şi necunoscută
celorlalţi) care intervine în orice tip de comunicare interpersonală. Anumite părţi sunt
prea intime, ţin de existenţa noastră privată sau sunt prea contradictorii (dramele
personale şi cele familiale, experienţele traumatizante) pentru a fi destinate „consumului
public”. În plus, actul povestirii implică un proces de (re) evaluare şi de (re) construire a
imaginii despre sine. Împărtăşindu-le altora fragmente din biografia sa, naratorul
dezvăluie selectiv aspectele care au un rol bine definit în schiţarea unui autoportret
coerent. Cu alte cuvinte, felul în care individul îşi rememorează trecutul reflectă
cunoştinţele acumulate în prezent despre propriul eu.
Istoriile orale captează o categorie aparte de amintiri, şi anume acelea care sunt
legate de imaginile şi întâmplările personal relevante şi care parvin din sectorul relaţiilor
de tezaurizare al memoriei autobiografice.200 În general, cele mai dense şi mai detaliate

197
Acest tip de istorii orale au fost consemnate de cercetătoarele Irina Nicolau şi Ioana Popescu pe
parcursul cercetării întreprinse în oraşul Bucureşti, cercetare care a fost valorificată ulterior în lucrarea O
stradă oarecare din Bucureşti, Editura Nemira, Bucureşti, 1999. O abordare interesantă a istoriilor locale o
constituie studiul de caz realizat de cercetătoarea Rodica Raliade, „nucleul urban” ales fiind zona Griviţa
din Bucureşti (Istorii orale - identităţi narative - studiu de caz, în Etnologica, Editura Paideia, Bucureşti,
2002).
198
Rodica Zafiu, op. cit., p. 34.
Condiţia anteriorităţii este, de altfel, o marcă a prototipului narativ, aşa cum se realizează acesta în
naraţiunile orale.
199
Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 76.
200
Ştefan Boncu, Eul în cogniţia socială, în Psihologie socială. Aspecte contemporane (coord. Adrian
Neculau), Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 148.

173
amintiri sunt stocate, clasificate şi sistematizate în memoria autobiografică în jurul
etapelor marcante ale traseului biografic sau în jurul momentelor cheie din existenţa unui
individ. Acelaşi principiu ordonator funcţionează şi la nivelul progresiei discursului
narativ.
Abordarea analitică din această perspectivă a permis decelarea unor cadre
recurente cu rol în organizarea evenimenţială a evocărilor:
- derularea ciclului vieţii personale şi familiale (naştere, copilărie, anii de şcoală,
părăsirea casei părinteşti, căsătoria, moartea părinţilor etc.);
- relaţionarea unei secvenţe narative cu secvenţa părăsirii locurilor natale care, pentru
anumiţi naratori, coincide cu unul dintre cele mai dramatice momente ale existenţei;
- focalizarea asupra evenimentelor notabile, care au avut un impact puternic asupra
naratorului şi care, din acest motiv, sunt mai bine cristalizate în memorie.
Logica îmbinării acestor cadre diferă de la o naraţiune la alta: unele dintre ele sunt
mai bine reprezentate, altora li se acordă o mai mică importanţă sau, nefiind considerate
semnificative de către povestitor, nu se regăsesc în formatul variantei.
În textul 4 (Anexa III), microsecvenţele narative cu tentă biografică reprezintă
puncte strategice a căror plasare în partea iniţială şi în partea finală a povestirii constituie,
prin simetria creată, un factor de coeziune. Povestitoarea relatează o serie de momente
care i-au influenţat destinul - moartea mamei (care încheie capitolul copilăriei şi
anticipează o maturizare timpurie), plecarea de acasă în căutarea unei slujbe, întâlnirea cu
viitorul partener de viaţă, acceptarea într-o nouă familie, care o înlocuieşte pe aceea
destrămată la dispariţia părinţilor - fixând drept jalon evenimentul căsătoriei. Relaţia de
complementaritate dintre episodul matrimonial şi epilog (moartea soţului) potenţează
ciclicitatea rememorării. Valoarea narativă a perfectului compus („Asta a fost.”) din
ultima propoziţie este exploatată în două direcţii: pe de o parte confirmă anterioritatea
faptelor narate şi, pe de altă parte, semnalează distanţarea povestitoarei de o anumită
perioadă din viaţă pe care o consideră încheiată.
Sintagmatica în planul structurii de suprafaţă evidenţiază intercalarea unei
secţiuni centrale - cu ponderea cea mai mare în economia textului - corespunzătoare
amintirilor dureroase legate de peregrinările prin diferite oraşe în căutarea stabilităţii (a
„Memoria autobiografică cuprinde evenimente şi experienţe trăite de individ, precum şi gândurile şi
emoţiile care au însoţit aceste experienţe în desfăşurarea lor.”

174
unui cămin primitor). Amănuntele adiacente referitoare la situaţia deficitară a spaţiului
locativ din perioada postbelică, scurta istorisire despre aventura obţinerii unui apartament
în blocurile nou construite sau aceea despre incidentele inerente traiului „la comun” (cu
trimitere la relaţiile tensionate dintre chiriaşii repartizaţi în casele naţionalizate)
reconstruiesc, de fapt, drama unei familii pentru care părăsirea oraşului natal capătă
semnificaţia unui exil.
Pentru alţi naratori, primul contact cu mediul urban şi cu viaţa citadină este legat
de o întâmplare aparte care, prin ineditul şi intensitatea trăirilor experimentate, le-a
produs o impresie puternică, întipărindu-li-se în memorie. În ansamblul unei evocări,
experienţa trăită în calitate de participanţi direcţi sau de martori se comportă ca un
segment pivotal care angrenează organizarea internă a mesajului.
Referinţele temporale şi spaţiale sunt furnizate în textul 3 de episodul cu accente
tragice la care asistă povestitorul chiar în anul stabilirii sale în oraş. Distanţa între
momentul enunţării şi cel în care s-au petrecut faptele în realitate imprimă naraţiunii o
anumită moderaţie în ceea ce priveşte implicarea emoţională a acestuia. Retrăită dintr-o
nouă perspectivă, scena atacului soldaţilor ruşi asupra localului este integrată contextului
politico-economic al vremii, conturat prin intermediul elementelor de fundal (sărăcia,
violenţa care s-a perpetuat şi după terminarea războiului, nesiguranţa, starea de tensiune
provocată de staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul ţării). Memoratul în jurul căruia
evoluează întreaga naraţiune se află într-o relaţie de coreferenţialitate cu pasajele în care
este prezentată lumea exotică a localurilor din suburbiile oraşului. „Personajelor” din
istoriile de viaţă le corespund persoane reale, oameni obişnuiţi sau personalităţi care s-au
întipărit în memoria povestitorului datorită prezenţei lor originale, datorită unor poziţii,
atitudini care sfidează convenienţele, datorită unor acţiuni ieşite din comun etc.
Transfigurarea textuală a unei alte istorii de viaţă (textul 2) relevă o schemă
compoziţională mai complexă, în interiorul căreia discursul narativ se ramifică prin
expansiunea scenariului iniţial. Se concretizează astfel, trei povestiri scurte, cu nuclee
narative independente şi condensate ca ofertă informaţională. Fiecare dintre ele (invazia
de ploşniţe din seara instalării în noua locuinţă, arestarea moşierului care preferă să rabde
de foame şi să sacrifice educaţia fiului decât să-şi vândă proprietăţile, lecţia de spritism
primită de la cele două fete ascunse în casa proprietarilor) se caracterizează prin insolitul,

175
neprevăzutul, senzaţionalul situaţiilor prezentate, fapt care permite transformarea lor în
material epic. Succesiunea unităţilor constitutive devine posibilă datorită comprimării
unor intervale de timp din desfăşurarea reală a evenimentelor astfel încât, naraţiunea
reţine numai acele fapte proeminente în memoria povestitoarei.
Raportarea la secvenţele asociate mental cu perioada adaptării sale într-un alt
mediu de viaţă explică şi capacitatea de redare a numeroaselor detalii (de exemplu,
aspectul exterior al casei, topografia acesteia, mobilierul etc.) valorificate ca identităţi
referenţiale201.
Corelată trecerii abrupte de la focalizarea internă la cea externă, modificarea
perspectivei a condus la o anumită mobilitate a rolurilor în cadrul dispozitivului narativ.
Dedublarea (vizând în special preluarea simultană/succesivă a partiturii de narator şi/sau
protagonist) a facilitat inserarea unor comentarii, exprimarea unor opinii personale
justificate prin nevoia povestitoarei de a înţelege retrospectiv ceea ce s-a întâmplat în
trecut. În subsidiar, digresiunile de acest fel reconstituie istoria (decăderea, ruinarea şi, în
final, dispariţia unei clase sociale, persecuţiile pe bază politică, naţionalizarea şi
exproprierile) din spatele istoriei.
Modul propriu fiecărui povestitor de a selecta, ierarhiza şi resemnifica amintirile
cu relevanţă personală, apelând la memoria autobiografică, potenţialul creativ de care
dispune şi intenţia comunicativă se reflectă în organizarea formală a textelor. Din acest
punct de vedere, se observă că istoriile orale manifestă o predispoziţie pentru relaţiile de
intertextualitate, evidenţiind o varietate de mixaje structurale.
La un prim nivel al generării conţinuturilor, naraţiunile de acest tip se pot afla
într-un raport de heterointertextualitate 202 cu alte texte alcătuite prin intermediul unor
practici discursive diferite. Ca orice produs narativ care prezintă o oarecare
compatibilitate cu situaţiile de povestit spontane, apărute în procesul comunicaţional,
istoriile orale pot fi emergente unui discurs care se supune regulilor de comunicare
obişnuită, curentă, conversaţională.

201
Rodica Zafiu, op. cit., p. 110.
Identităţile referenţiale se referă la persistenţa în discurs a unor entităţi precum obiectele, persoanele,
locurile etc., asigurând continuitatea referenţială a textului narativ.
202
Anca Măgureanu, Intertextualitate şi comunicare, în „Studii şi cercetări lingvistice”, Academia Română,
Bucureşti, an XXXVI, nr.1, ianuarie-februarie 1985, p. 10.

176
 Un alt tip de relaţie intertextuală - mai evident decât heterointertextualitatea - este
cel care defineşte o combinatorie a schemelor de text aflate în competenţa naratorului.
Formula verbalizării amintirilor despre trecutul personal/colectiv este destul de
permisivă, dacă se iau în considerare diversele tipuri de enunţuri (recognoscibile în planul
receptării, conform unor coduri discursive stabilite în mod convenţional) ale căror
proprietăţi sunt integrate - parţial/global - unor scheme preexistente pentru care a optat
povestitorul.
În textul 1, discursul povestitor urmează schema mentală pe care şi-a alcătuit-o
informatorul pentru a-şi ordona şi sistematiza în memorie amintirile din tinereţe, perioadă
care se intersectează cu aceea a reconstrucţiei şi revenirii la viaţă a oraşului după
experienţa devastatoare a războiului. În consecinţă, modalităţile de enunţare sunt
adecvate prezentării unei imagini filtrate şi personalizate (marcată, încă, de primele
impresii şi sentimente) a mediului ambiental. Relatarea începe cu o aserţiune („Am venit
în toamna lu’ ’45...”) care semnalează schimbarea de stare (indicator al narativităţii)
corespunzătoare unui reper important al traiectoriei sale în viaţă şi reprezintă o mostră de
narativitate locală, periferică. Predominante sunt însă, excursurile descriptive (înfăţişarea
dezolantă a oraşului după bombardament, particularităţile arhitecturale, specificul
economic şi cultural) şi argumentative (notaţii sau aprecieri despre diferitele stiluri de
viaţă din acea vreme prin care se urmăreşte formarea de opinii), abundente în informaţii,
fapt ce demonstrează raportarea afectivă a povestitorului la referent.
Un aspect interesant legat de producerea intertextuală a naraţiunii este
actualizarea - prin implantarea203 în structura de suprafaţă şi în structura matriceală - a
unui memorat de gradul II (istoria despre casa parohială „bântuită”). Inserţia nu
determină fracturarea discursului ci, mai degrabă, restructurarea acestuia pe baza
interconexiunilor existente la nivelul semnificaţiilor de profunzime. Recompunerea hărţii
oraşului resuscitează - prin evocarea itinerariilor, a denumirilor mai vechi sau mai noi ale
cartierelor şi străzilor - povestirile care reconstruiesc în memoria individuală/socială
experienţele comunitare împărtăşite celorlalţi sau numai reamintite.

203
Ecaterina Mihăilă, Text şi intertextualitate, în „Studii şi cercetări lingvistice”, Academia Română,
Bucureşti, an XXXVI, nr. 1, ianuarie-februarie 1985, p. 40.
„Prin implantare tipul de text care înglobează nu este periclitat, în timp ce prin omogenizare acesta se poate
transforma într-un alt tip.”

177
 Într-un alt registru, interdependenţele intratextuale dintre codajele semantice
susţin recurenţa referenţială asigurând coerenţa discursului narativ. La nivelul structurii
de adâncime, succesiunea logică a enunţurilor este condiţionată de existenţa unor afinităţi
tematice prin intermediul cărora se realizează topicalizarea naraţiunii. Configuraţia
tematică se construieşte preferenţial, ierarhic, potenţând resemnificarea evenimentelor
narate în funcţie de o temă dominantă şi de una sau mai multe teme derivate care se
îmbină şi alternează pe parcursul derulării povestirii.
Analiza comparativă a elementelor tematizatoare reiterate în textele istoriilor
locale consemnate a condus la identificarea unui repertoriu de teme comune: tema
alienării, a dezrădăcinării, tema adaptării şi tema (re) descoperirii identităţii personale.
Semnificatul global este reprezentat în textul 2 de tema supraordonată a adaptării
care este reluată în diferite variante (aclimatizarea cu viaţa de la oraş, reconcilierea cu
statutul de chiriaş, luarea în posesie a unui microcosmos - locuinţa, circumscrierea
spaţiului familial, deprinderea cu traiul în comun alături de necunoscuţi, aproprierea
secretelor de familie, a conflictelor interne şi a întâmplărilor nefericite prin care trec
aceştia, toleranţa faţă de mentalităţi şi stiluri de viaţă diferite), în toate secvenţele
rememorării. În substrat, naraţiunea dezvoltă o unitate de semnificaţie subiacentă,
corelată reflecţiilor despre asumarea identităţii individuale prin raportarea reprezentărilor
despre sine („noi, ţăranii”) la reprezentările despre ceilalţi („ei”, cei de la oraş).
Într-o altă relatare (textul 4), experienţa înstrăinării de locurile natale este
valorizată în poziţie regentă, unificând din punct de vedere tematic mai multe enunţuri
succesive. Aderenţele semantice care se manifestă progresiv în planul secundar al
povestirii articulează o subtemă înrudită, corespondentă referirilor sugestive la strategiile
individuale de acomodare şi, în ultimă instanţă, de supravieţuire în climatul urban.
Ca tip de text care dispune de un model structural propriu, istoria de viaţă
cotidiană furnizează cadrul formal adecvat pentru conservarea (codificarea şi stocarea) şi
recuperarea (printr-un proces activ de recompunere a imaginilor şi de reordonare a
datelor) a trecutului personal şi colectiv. Prin modul specific de captare a temporalităţii la
nivelul transpunerii narative a amintirilor, naraţiunile activează simboluri ale devenirii,
ale degradării sau ale ascensiunii, fiind învestite, astfel, cu o funcţie de simbolizare.
Retrăite în plan mental şi reinterpretate dintr-o perspectivă actuală, secvenţele

178
autobiografice conturează reperele unor patternuri locale de construire a identităţii
sociale.

ANEXA III

179
(T-1) Am venit în Ploieşti cam în etape. Am venit...îţi spun cum a fost cu mine. Am
venit în toamna lu’46. Ploieştiul era ca după război: bombardat, distrus.
Centrul...construcţiile vechi, cunoscute ale unui târg. Degeaba era oraş bogat în petrol şi
asta...că avea o industrie oarecare, avea cam în jur de patruzeci de mii de locuitori, să ştii.
După aia, acum, s-a ajuns cam la două sute cincizeci de mii de locuitori. Ştii? A avut
dezavantajul, fiind foarte aproape de Bucureşti, deşi era bogat, investiţiile n-au fost...nu
s-a investit nimic în oraş. Societăţile aveau sedii în Bucureşti, tot....
În afară de câteva clădiri cunoscute, deşi foarte mici, sediul primăriei, hotelul şi
restaurantul „Berbec”, că erau foarte mici, în fond, restul erau clădiri de târg. Cu
dughene, cu tot felul de prăvălioare, clădiri foarte vechi, care la bombardament au fost
distruse. Catedrala, care e monument al eroilor din primul război şi Halele Centrale care
erau printre cele mai mari din Europa, care erau făcute după un proiect belgian, aşa am
auzit, care erau pentru timpul respectiv o raritate. Oraşul, fiind bombardat, clădirile
distruse, autorităţile au făcut mai mult un fel de decor din scânduri şi placaj care
acopereau ruinele din spate. Făcuse nişte panouri mari, aşa....
Viaţa semăna foarte mult aproape cu cea descrisă de Caragiale: cu mahalalele, cu
cârciumi, pieţe, circulau birjele. Am prins birjarii şi iarna sănii. Aceiaşi birjari puneau
săniile în funcţiune dacă era zăpadă. Transportul în comun avea, cel mult, cinci-şase
autobuze de tip vechi, bineînţeles, rable care plecau din centru spre cartiere, artere
principale, în mod radial. Salubritatea se făcea cu căruţe cu cai, un fel de furgonete cu cai.
Măturătorii, bineînţeles, lucrau numai noaptea. Toţi erau aduşi din Ardeal şi erau cazaţi
aici, la un dormitor mare şi salubritatea avea cai şi căruţe. Nu existau măturători ziua.
Când te sculai dimineaţa, era oraşul curat. Vidanjul era cu cai şi cu sacale.
Ploieştiul avea foarte multe rafinării particulare şi foarte mici, care au fost distruse şi
desfiinţate. Se făcuse în Bereasca, erau cel puţin două rafinării mici, particulare:
„Redevenţa” şi „Cometa”, care făcea prelucrări din astea: petrol lampant, unsoare de
căruţe, din tot felul de resturi. La nord, „Xenia”, care, ulterior, a devenit „Dero”, de aia şi
acum îi spune în locul ăla „Xenia”. La vest, „Columbia” care a fost asimilată de către
„Astra”. Uzina de utilaj petrolier, îi spunea înainte „Concordia”, lângă care funcţiona
înainte tot o rafinărie mică, „Standard” îi spunea, care în timpul războiului trecuse şi pe
fabricarea de tunuri. Deservea războiul. Ştii? După război a devenit cea mai mare.

180
 Construcţii mari nu aveai. Clar. Restul erau numai construcţii cu două - trei etaje.
Astea din centru au fost ulterior dărâmate, curăţate […]. Prin ’50 şi ceva, criza de
locuinţe era mare în Ploieşti şi sigur că unii proprietari aveau chiriaşi nedoriţi. Şi încercau
tot felul de astea, încercau în tot felul să scape de chiriaşi. Într-o situaţie din asta era şi o
casă care aparţinea parohiei bisericii „Sfinţii Împăraţi”, care era amplasată în apropierea
bisericii, cam peste drum, pe strada Cuza-Vodă, în spate, cam la „Omnia”. O casă cu
curte, numai cu parter, o curte îngustă, nu era o casă mare. De curând, am trecut pe acolo,
că de aia mi-am şi amintit povestea asta. Casa era în mare parte ocupată de diverşi
chiriaşi de care preotul nu ştia cum să scape. Părerea mea. Unul din locatari mi-a povestit
că el crede că preotul a lansat un zvon printre chiriaşi, cum că această casă ar fi bântuită.
Părerea acelui chiriaş era că preotul a pus chiar la cale o diversiune: în anumite nopţi,
punea oameni mascaţi ca să facă diverse zgomote prin curte, pe coridoarele casei şi chiar
să se arate sub forma unor stafii. Buşea, trăznea, se mai şi arăta.... Unii chiriaşi s-au
speriat şi-şi puneau chiar problema unde să plece, unde să se mute. Preotul încerca să
întărească, lansând tot felul de poveşti şi întâmplări în legătură cu această casă: crime,
chestii din astea. Nu-mi mai amintesc bine. A avut efect pentru că, cu timpul, încet, încet,
câte unul, chiriaşii au plecat. Oricum erau persoane singuratice, fără familie. Şi popa,
parohia, a intrat în posesia casei dar povestea asta a avut efect. Voia şi el casa. Care e ăla
care să nu-şi vrea casa înapoi? Ce să facă? Oamenii încercau tot felul: scandaluri, se mai
băteau cu chiriaşii, se judecau....
Zona de promenadă a tineretului, că nu era altă distracţie, era cam pe unde este strada
Unirii şi Kogălniceanu azi şi îi spunea Franceză. Era şi un cinematograf, „Colorado”,
peste drum. Cam în faţa Hotelului „Prahova” existau „Pompierii” vechi, magazine,
magherniţe care au fost demolate şi, cam în colţ, unde e Automobil Clubul Român, era
Poşta veche iar peste drum de Teatrul Copiilor, acuma e un loc viran, era clădirea fostei
Poliţii. Acolo era clădirea Poliţiei vechi. Tot clădiri vechi. Un fel de...baroc amestecat.
Pe Franceză, seara, până târziu, se plimba tineretul pur şi simplu. Nu aveai ce face:
de colo până colo. Băieţi cu fete, ne întâlneam seara, discutam, altă distracţie nu era. Se
mai făceau baluri şi reuniuni în nişte clădiri, în special ce aparţineau comunităţii evreieşti.
În spatele actualei sinagogi erau nişte clădiri ale lor. Şi în centru, lângă Banca Naţională,
mai era o curte şi o grădină ce aparţinea lor. Ei organizau, ei erau muzicanţi. Era o

181
orchestră, tot din evrei, români şi armeni, condusă de Lulu Movsesian, armean ăsta.
Cânta la pian Adrian Bandel şi la baterie Costel Tretiacov şi alţii. Nu pot să îi ţin minte
pe toţi. Asta era formaţie de muzică uşoară. Şi mai era una în curtea actualului Muzeu al
Petrolului, încă o terasă unde se dansa. Se aduceau solişti din vremea aia şi comici ca
Mircea Crişan, Vasile Tomazian, un cântăreţ Giani Spinelli. Şi îţi mai spun una: era în
centru, pe lângă unde e actualmente magazinul „Junior”, pe unde era alimentara
„Caraiman”, la etajul unei clădiri vechi, sala „Majestic” pe timpul ăla, foarte cunoscută în
Ploieşti, unde se organizau spectacole şi baluri. Era cu scenă, era sală. Ştii? Se intra
printr-un pasaj în Ploieşti care se numea pasajul „Cooperativa”. Era un pasaj foarte
interesant, o străduţă îngustă unde erau prăvălioare, dughene.
După război nu exista teatru şi Filarmonică şi astea în Ploieşti. Existau câteva
cinematografe particulare. Era „Colorado” unde e actualul Teatru de Păpuşi, „Modern”
era pe Basarabi, lângă Poşta veche, „Scala” care există şi acum, „23 August”, înainte îi
spunea „Aro”. Peste drum de „Casa Cărţii” exista un cinematograf mic numit „Corso”,
lângă Banca Naţională era unu’ „Capitol”. La cinematograf era obiceiul, din cauza dotării
cu aparate rudimentare, se făceau în timpul filmului pauze pentru schimbarea bobinelor
în care timp se aprindeau luminile şi câteva minute apărea câte o dansatoare sau câte un
comic care spunea câte un banc. Intrarea era non-stop, puteai să intri la jumătatea filmului
şi puteai să stai toată ziua acolo.
În 1947, cam atunci, a luat fiinţă Teatrul de Stat, aşa-i spunea, care, pe lângă câteva
personalităţi, artişti cunoscuţi, funcţiona cu mulţi amatori, localnici care s-au dovedit a fi
foarte buni. Printre actorii mai cunoscuţi earu Eugen Obreja, Mihai Balaban, Dem Psata,
Juju Pavelescu, fostă mare cântăreaţă şi alţii. Teatrul funcţiona pe strada Anton Pann
unde, actualmente, e Filarmonica. Cam prin ’45 -’50, nu mai ştiu exact, a luat fiinţă şi
Filarmonica. Când a luat fiinţă Filarmonica, a luat această clădire iar Teatrul s-a mutat în
localul actual care pe vremuri a fost cinematograful „Odeon”. Sala propriu-zis e cea
veche. Tot prin ’47 -’48, a luat fiinţă Conservatorul Popular care, ulterior, a devenit
Şcoala Populară de Artă şi care s-a banalizat, de unde au plecat destui artişti: Nicolaie
Spudercă, Damian Crâşmaru, Corina Bărbulescu de la operetă, Valeriu Moisescu.... A dat
mulţi, au ieşit dar eu îi ştiu pe ăştia.
(Informator H. A., 29 martie 2003, Ploieşti)

182
(T-2) După război, tatăl meu bun murise pe front şi, la un an de zile, mama s-a
recăsătorit cu un jandarm care a fost numit şef de post în comuna Podenii Noi unde a stat
ca şef de post un an de zile, după aceea l-a mutat în Ploieşti.

183
 Era o perioadă când se confiscau moşiile, casele şi se aduceau chiriaşi în casele
lor. Se dădeau repartiţii cu mai multe case şi tu te duceai să vezi care îţi convine.
Bineînţeles, că toate erau casele moşierilor. A plecat tata la oraş cu o mătuşă şi au vizitat
toate casele care erau date pe listă. Şi au ales o casă a unui moşier, cu o curte foarte
frumoasă, dar casa era puţin dărâmată de la bombardament; mai mult partea din faţă.
Acolo locuiau proprietarii împreună cu băiatul lor care era student la medicină iar
următoarele două camere au fost închiriate de noi şi ei treceau la bucătărie şi baie prin
faţa dormitoarelor noastre pe un culoar, iar noi mergeam la bucătărie şi toaletă pe afară.
Nu îi deranjam. Nu treceam prin bucătăria şi sufrageria lor.
În ziua când ne-am mutat din Podeni în Ploieşti, am adus bagajul cu căruţe cu cai
sau cu boi parcă era, nu mai ştiu. Ei, poţi să-ţi dai seama! Noi, ţăranii! Proprietăreasa a
fost foarte amabilă şi ne-a făcut un ceai cald, că fusese foarte frig în căruţe. Ne-a deschis
uşa la dormitoare, ne-am adus bagajele. Ne-am aranjat cât s-a putut până seara. Aveam
un pat de fier de campanie şi o masă, două scaune. Camera fusese a copiilor de boieri şi
era pictată în ulei, cu îngeri: ca pentru copiii lor. M-am culcat împreună cu sora mea în
patul ăla şi, peste noapte, m-am trezit că ne ciupea ceva pe mâini, pe picioare. Ne-am dat
jos, am aprins lumina şi am văzut ieşind din crăpăturile picturilor şiruri de insecte care, a
doua zi, am aflat că erau, că nu văzusem în viaţa noastră, că unde locuisem erau camerele
văruite, cu perdele cusute cu motive naţionale şi de ploşniţe n-auzisem niciodată. În toată
casa erau ploşniţe, că şi în dormitorul servitoarei erau şi cred că şi la ei, că n-avea cum
altfel. Camerele lor erau foarte întunecoase şi nu intra nimeni, decât ei. Stăteau ascunşi că
aveau datorii la Fisc şi venea să le pună sechestru. După o săptămână, părinţii au chemat
un zugrav, au dat cu humă peste picturi şi am scăpat de ploşniţe. Ei ne-au oferit două
bănci de scris, aveau o bibliotecă în perete, ca un dulap şi ne-am aranjat confortabil.
Ce mi-a rămas în mintea de copil, că proprietarul era un moşier care avea o avere
de cincizeci de hectare. În primul an îl auzeam că pleacă la vânătoare cu mai multe rude,
prieteni şi venea cu vânat, cu potârnichi, pe care Maria, servitoarea, le pregătea. La scurt
timp după sosirea noastră, a apărut o lege de confiscare a moşiilor dar moşierii mai aveau
posibilitatea să vândă din moşie. Băiatul lor era student în anul trei la medicină, stătea
acasă, că era exmatriculat, că nu plătise taxa. Într-o zi au venit trei ţărani care au vrut să
cumpere câteva hectare de pământ. Poarta era tot timpul închisă, erau nişte porţi mari din

184
metal, că după război erau foarte mulţi hoţi. Când a bătut în poartă, am ieşit eu.
Proprietarul nu era acasă, era la Hale să cumpere raci, că erau cei mai ieftini. Mi-a lăsat
mie vorbă să-i transmit lu’ conu Jorj că vrea să cumpere câteva hectare de pământ şi banii
îi dă pe loc. Când a sosit acasă, i-am transmis exact ce mi-au spus ţăranii şi el m-a rugat
să le spun, când mai vin, că nu vinde din moşie, să nu-l mai deranjeze. A doua zi a urmat
o ceartă cu fiul lor care le reproşa că nu-şi poate continua studiile dacă nu duce banii
pentru taxa la facultate. Nu uit nici acuma cuvintele spuse de moşier: „Nu voi vinde din
moşie cu nici un preţ”.
A fost o perioadă când, cei care rămâneau cu moşia, erau obligaţi să plătească
către stat o cotă în produse. Trebuia să dea cotă de floarea soarelui, de lapte, de brânză şi
diferenţa în bani. Dar el nu s-a prezentat cu toate dările şi astfel a fost arestat trei luni de
zile. Când i s-a dat drumul a cules recolta de floarea soarelui cu care a umplut curtea şi,
nu ştiu de unde, a cumpărat lapte, că l-am văzut în curte că mesteca într-un cazan mare de
aramă, în care fierbea şi rufele şi făcea şi saramura la murături. Acolo fierbea lapte, punea
nişte cheag şi făcea brânză. L-am văzut cum scotea brânza din cazan şi el bea zer şi zicea
mereu: „E bine şi aşa, e bine şi aşa!”.
Necazul lor era şi mai mare că, între timp, una din rudele lor, toată familia din
partea ei parcă era, un frate de-al ei împreună cu soacra şi soţia, au fost arestaţi în
Bucureşti, ridicaţi direct dintr-o biserică catolică, şi părintele, care erau implicaţi într-un
complot din ăsta, de politică. Voiau să fugă din ţară sau nu ştiu, că nu spuneau. Şi-au
adus la ei două fetiţe cam de seamă cu mine şi cu sora mea, pe care le ţinea cam ascunse.
Nu le-a dat la şcoală, bănuiala mea era că erau pitite. Astea practicau spiritismul, în felul
lor, de care nu auzisem până la vârsta mea şi ne povesteau cum în familie se practica
treaba asta. Ziceau că vedeau cum se mişcă mesele şi se chinuiau şi ele să facă, dar lor nu
le ieşea decât un truc cu Biblia şi cu o verighetă şi întreba spiritul unui mort dacă se
eliberează părinţii lor. Biblia se mişca de cinci-şase ori şi ele începeau să plângă şi
spuneau că mai au de aşteptat. Bunica mea îmi spunea să nu deranjez spiritele că asta se
pedepseşte. Au stat un an de zile şi au mâncat împreună cu unchii lor raci şi urzici
greceşti până când, într-una din zile, a apărut o doamnă pe culoarul ăsta spre dormitorul
lor, cu o haină în cap să nu i se vadă faţa, despre care am aflat că ieşise din puşcărie, că
avusese o pedeapsă mai mică. Dar încă trăia cu teamă să nu fie văzută şi, într-adevăr, nu

185
i-am văzut niciodată faţa. Au dispărut misterios, fără să îşi ia „la revedere” şi de atunci nu
mai ştiu nimic despre ele.
(Informator I. A., 29 martie 2003, Ploieşti)

(T-3) Eu am venit aicea în ’45, toamna. Am lucrat la o cârciumă, un local, „Maiorul

Mura”. Aici, totdeauna se adunau cei care se retrăgeau spre casă, prin zona aia,
Bulevardul Mărăşeşti, Târşor şi poposeau acolo şi întârziau la un joc de table. Se mai
făcea şi un fel de bişniţă. În perioada aia, după război, se mai vindeau vechiturile, era

186
criză. Era din astea, de ocazie, dintre care unele proveneau de la soldaţii sovietici care
erau veniţi atuncea şi cazaţi la cazărmile din Târşor şi care le aveau din furturi sau chiar
din jafuri directe. Ruşii jefuia lumea. Au fost chiar unele incidente şi a fost chiar omorât
un soldat sovietic. Erau înarmaţi şi au fost cazuri când au tras chiar cu pistoalele
automate. Când au găsit, odată, cârciuma închisă, era o nuntă, nu ştiu ce, au tras cu
pistoalele prin obloane şi au omorât oameni. Era nuntă şi erau învăţaţi să vină să bea.
Ăştia, datorită nunţii, au închis. Ei, dacă au văzut că nu li se dă voie înăuntru, au tras şi au
rănit oameni. Au fost şi morţi. Cum au mai fost incidente, autorităţile şi chiar conducerea
unităţilor sovietice au luat măsuri şi, când învoiau soldaţii în oraş, nu le mai dădea voie
cu arme şi aveau şi anumite ore până la care să se întoarcă.
Pe la aceste localuri şi în oraş apăreau anumite personaje care colorau, oarecum,
atmosfera localului. Unu’, cunoscut cu numele de Clondir, era o poreclă, că nu era
numele lui ăla, îmbrăcat cu nişte pantaloni foarte jerpeliţi, bufanţi, nişte ghete destul de
uzate, un fel de tunică militară în loc de palton, în cap o şapcă model ’38, foarte mare faţă
de capul lui iar pe mână purta permanent un coş de papură, un fel de paporniţă, un zimbir
cum se zice pe aici, în care îşi aduna el ce primea: mâncare, că era sărăcie. Cânta destul
de...nişte melodii mai deochiate pe la mesele muşteriilor şi căpăta şi el. Era un altul, care
avea mâna dreaptă, probabil un accident, ceva, el spunea că e de pe front, era moartă, nu
avea nerv şi o învârtea ca pe o cârpă. Nu-l durea şi făcea tot felul de demonstraţii: o izbea
de mese ca să capete băutură şi mâncare de la oameni [...].
(Informator M. P., 29 martie 2003, Ploieşti)

(T-4) Păi...în ’48 m-am căsătorit. Până în ’48, mama mea a murit la patruzeci şi patru de
ani şi am rămas singură şi am plecat de acasă. M-am dus la Piteşti. Am stat la Piteşti şi
acolo l-am cunoscut pe Radu. Eram vânzătoare la o alimentară. Şi a venit să ia lapte şi
m-a cunoscut şi nu m-a lăsat până nu m-a luat de nevastă. Am venit la Câmpina, la sora
lui şi era şi soacră-mea şi m-am cununat. Nu m-am făcut cu rochie albă. Rochie aşa..... Şi

187
m-am dus la soacră-mea, am stat cu ea un timp, m-am înţeles foarte bine cu ea, cu
cumnatele. Numa’ una nu s-a înţeles cu mine, că fusese prietenă cu prima nevastă a lu’
soţu’. Din cauza asta ea a vrut ...nu m-a agreat pe mine.
Şi pe urmă a venit timpul şi am plecat de aici. Că el a ieşit din armată şi-a intrat
acolo, la o uzină, nu mai ştiu cum îi zicea. Că de la Câmpina am plecat la Braşov. Am
făcut schimb cu un cetăţean. Am stat acolo greu de tot. Am stat la subsol, într-o cameră
şi-o bucătărie. Nu mi-a fost aşa bine. E...şi pe urmă, am venit, am făcut schimb şi aici cu
Braşovul. Eu am venit la Mişu Ionescu, doctorul Mişu Ionescu, într-o singură cameră cu
fetele lui, la bucătărie. Fetele...servitoarele care le avea. Două avea. Şi venea, făcea
mâncare şi aveam masa acolo. Eu, masa mea, mi-o pusesem în mijlocul bucătăriei. Şi...
raftul ăsta (arată spre raft) îl aveam acolo. Nu ne certam, n-aveam de ce să ne certăm. Şi
de-acolo am venit pe Romană. Acolo, o cameră mare şi făcusem bucătărie din camera
aia. Baia comună. Nu mi-a tăiat cada? Şi doar era inginer. Aia, băiţa, care spălam în ea.
Mi-a tăiat-o. Şi acuma o am aici. De nebuni au tăiat-o. Să nu mă mai duc în baie. Să
rămână ei cu baia. Am avut sobă de gătit şi-am pus-o acolo, în spate, unde e geamul. Că
atunci s-a făcut geamul, când am pus soba aia de gătit. Şi pe urmă am venit aicea, pe
Romană şi după Romană am plecat noi. Nu că ne-a dat ăştia care a venit acum. Şi-a venit
aici. Aicea am intrat cu vecina mea pe uşă. Amândouă o dată. De douăzeci şi şase de ani
sunt cu ea. Încă aicea era întâi blocu’ ăla, 53, din faţă. L-a aranjat cu chiriaşi, cu toate şi
pe urmă ăsta l-a dat în folosinţă. Noi am făcut cerere la Sfatul Popular şi ei ne-a dat
apartamentul aici. Nu se dădea imediat, sigur că nu, da’ ne-a dat până la urmă. Am avut o
cunoştinţă care... el ne-a ajutat. A venit, a văzut cum stau la Mişu Ionescu şi mi-a dat aici.
Eu m-am bucurat c-am scăpat de acolo. Ce să fac? Aicea e mai bine. Noaptea am venit.
Am plecat, a venit cutremurul, ne-a zguduit. Radu s-a aşezat în pragul uşii, acolo, pe
Romană, şi eu am ajuns la poartă. Pe urmă am venit aicea, am luat canapeaua aia într-o
maşină şi ne-a adus-o aicea. Canapeaua primul a fost aici şi am rămas aici. Asta a fost.
Am stat aici, s-a îmbolnăvit şi Radu, a murit şi el....
(Informator, Aurica Ştefănescu, 19 octombrie 2003, Ploieşti).

188
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Abraham, Dorel, Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Ariès, Philippe, Duby, Georges (coord.), Istoria vieţii private, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1995
Bauman, Richard, Story, Performance and Event, Cambridge University Press,
Cambridge, 1986
Bădescu, I., Radu, N., De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
Benevolo, Leonardo, Oraşul în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Bidu-Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana,
Mancaş, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura
Nemira, Bucureşti, 2001
Boym, Svetlana, Everyday Culture, în Russian Culture at the Crossroads (ed. D. Shalin),
Westview Press, University of Nevada, 1996
Broadbent, Geoffrey, Bunt, Richard, Llorens, Tomas, Semnificaţie şi comportament
în cadrul construit, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985
Brunvand, Jan Harold, The Vanishing Hitchhiker. American Urban Legends and their
Meanings, WWNorton&Company, New York, London, 1981
Brunvand, Jan Harold, Too Good to Be True. The Colossal Book of Urban Legends,
WWNorton&Company, New York, London, 1999
Buber, Martin, Le probléme de l’Homme, Aubier, Paris, 1980
Buber, Martin, Eu şi Tu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
Bulai, Alfred, Metode de cercetare calitativă. Focus-grupul în investigaţia socială,
Editura Paideia, Bucureşti, 2000
Buraway, Michael, Verdery, Katherine (ed.), Uncertain Transition. Ethnographies of
Change in the Postsocialist World, Rowman&Littlefield Publishers, Inc.,
LanhamBoulderNew YorkOxford, 1999
Callon, Michael, Introduction: the embeddedness of economic markets in economics.
The Laws of the Market, Blackwell, London, 1998

189
Călin-Bodea, Cornelia, Din legendele şi tradiţiile Dunării, Editura SAS, Bucureşti,
1995
Chelcea, Septimiu (coord.), Memorie socială şi identitate naţională, Editura I.N.I.,
Bucureşti, 1998
Chiaro, Delia, The Language of Jokes: Analysing Verbal Play, Routledge,
London&N.Y., 1992
Ciobănel, Alina Ioana, Înrudire şi identitate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
Coatu, Nicoleta, Istoria unui model tradiţional. De la reprezentări mitice la
reconstrucţii parodice, în „Symposia. Caiete de etnologie şi antropologie”, nr. 1, Editura
Aius, Craiova, 2002
Comanici, Germina, Cercul vieţii, Editura Paideia, Bucureşti, 2001
Constantinescu, Nicolae, Perspectives on Contemporary Legend, în „Anuarul Arhivei
de Folclor”, XV-XVII, Editura Academiei Române, Cluj-Napoca, 1994-1996
Constantinescu, Nicolae, Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie, Editura Univers,
Bucureşti, 2000
Constantinescu, Nicolae, Categorii narative în folclorul contemporan, în „Studii şi
comunicări de etnologie”, tom XV, serie nouă, Editura Imago, Sibiu, 2001
Constantinescu, Nicolae, Categorii narative în folclorul contemporan, în „Napjaink
Folklórja. Folclorul azi”, Centrul Cultural al Republicii Ungare, Bukarest-Bucureşti,
2003
Copans, Jean, Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999
Cuceu, Ion, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra
naraţiunilor populare, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj, 1999
Culea, H., Coatu, Nicoleta, Etnologia oraşului - consideraţii etnosociologice (un
program de cercetare etnologică a urbanului), „REF”, (I), tom 36, nr. 5-6, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1991
De Certeau, Michel, The Practice of Everyday Life, University of California Press,
Berkeley, 1984
Dégh, Linda, Narratives in Society: A Performer-Centered Study of Narration,
Suomalainen Tiedeakatemia Academia Scientiarum Fennica, Helsinki, 1995
Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999

190
Dundes, Alan, Laughter behind the Iron Curtain. A Sample of Roumanian Political
Jokes, în “The Ukrainian Quarterly”, vol. XXVII, No. 1, New York, N.Y., 1971
Dundes, Alan, Analytic Essays in Folklore, Mouton, The Hague, Paris, 1975
Dundes, Alan, Interpreting Folklore, Indiana University Press, Bloomington, 1980
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
Eretescu, Constantin, Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi,
Editura Compania, Bucureşti, 2003
Featherstone, M., Consumer Culture and Postmodernism, Sage, London, 1991
Fialkova, Larisa, Yelenevskaya Haifa, Maria N., Ghosts in the Cyber World. An
Analysis of Folklore Sites on the Internet, în “Fabula: Journal of Folktale Studies”, 42.
Band. Heft 1/2, Walter de Gruyter. Berlin. New York, 2001
Finnegan, Ruth, Tales of the City. A Study of Narrative and Urban Life, Cambridge
University Press, Cambridge, 1998
Florian, Violeta, Sârbu, Aurelia, Ghinoiu, Ion, Dimensiunile stării actuale a mediului
rural. Analiză diagnostic, în Satul românesc contemporan, Centrul de Informare şi
Documentare Economică, Bucureşti, 1993
Gavriluţă, Nicu, Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase. Studii şi eseuri de sociologie
a sacrului, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Goffman, Erving, The Presentation of Self in Everyday Life, Anchor, New York, 1959
Goffman, Erving, Frame Analysis. An Essay on the Organization of Experience, N.Y.
Hagerstown, S. Fr., Hager&Raw Publ., London, 1974
Golopenţia, Sanda, Intermemoria - Studii de pragmatică şi antropologie, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 2001
Golopenţia-Eretescu, Sanda, Elemente praxiologice şi pragmatice relevante pentru o
tipologie a informatorilor, în „Revista de Etnografie şi Folclor”, tom 22, nr. 1, Bucureşti,
1977
Hang, F. W., Critique of Commodity Aesthetics: Appearance, Sexuality and Advertising
in Capitalist Society, Polity Press, Cambridge, 1986
Hann, C. M., (ed.), Property relations. Renewing the anthropological tradition,
Cambridge University Press, Cambridge, 1998

191
Haskell, Thomas L., Teichgraeber, Richard F, The Culture of the Market: Historical
Essays, Cambridge University Press, Cambridge, 1993
Heelas, Paul, Lash, Scott, Morris, Paul, Detraditionalization, Blackwell Publishers,
Oxford, 1999
Huizinga, Johan, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o
pragmatică a românei vorbite, Editura All, Bucureşti, 1999
Jenkins, Richard, Identitate socială, Editura Univers, Bucureşti, 2000
Kelly, A. G., The Psychology of Personal Constructs, Norton, New York, 1995
Konstantinov, Yulian, Patterns of Reinterpretation: Trader-Tourism in the Balkans
(Bulgaria) as a Picaresque Metaphorical Enactment of Post-Totalitarianism, “American
Ethnologist”, 23 (4), 1996
Labov, William, Waletźky, Joshua, Sociopoetica. Analiza narativă. Versiuni orale ale
experienţei personale, Capitolul IV, în Poetica americană. Orientări actuale, studii
critice, antologie, note, bibliografie de Mircea Borcilă şi Richard McLain, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1981
Lampland, Martha, The Object of Labor: Commodification in Socialist Hungary,
University of Chicago Press, Chicago, 1995
Le Bon, Gustave, Psihologia maselor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
Lévi-Strauss, Claude, Antropologie structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978
Low, Setha M., The Anthropology of Cities: Imagining and Theorizing the City, în
“Annual Review of Anthropology”, 25, 1996
Majuru, Adrian, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura
Compania, Bucureşti, 2003
Marian, Simion Florea, Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, Editura
„Grai şi Suflet - Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995
Măgureanu, Anca, Intertextualitate şi comunicare, în „Studii şi cercetări lingvistice”, an
XXXVI, nr. 1, ianuarie-februarie, Academia Română, Bucureşti, 1985
McDavid, John W., Harari, Herbert, Social Psychology. Individuals, Groups,
Societies, Harper&Row Publishers, New York, Evanston, London, 1968

192
Merkel, Ina, Consumer Culture in the GDR, or How the Struggle for Antimodernity Was
Lost on the Battleground of Consumer Culture, în Getting and Spending. European and
American Consumer Societies in the Twentieth Century (ed. Susan Strasser, Charles
McGovern, Matthias Judt), Cambridge University Press, Cambridge, 1998
Merkel, Ina, Working People and Consumption Under Really-Existing Socialism:
Perspectives from the German Democratic Republic, în Class and Consumption (ed.
Lizabeth Cohen, Victoria de Grazia), ILWCH (International Labor and Working-Class
History), no. 55, 1999
Mihăilă, Ecaterina, Câteva observaţii asupra textului narativ, în „Studii şi cercetări
lingvistice”, an XXXI, nr. 4, iulie-august, Editura Academiei, Bucureşti, 1980
Mihăilă, Ecaterina, Text şi intertextualitate, în „Studii şi cercetări lingvistice”, an
XXXVI, nr. 1, ianuarie-februarie, Editura Academiei, Bucureşti, 1985
Miller, Daniel, Towards a Theory of Consumption, în Material Culture and Mass
Consumption, Blackwell, Oxford&Cambridge, 1987
Miller, Toby, McHoul, Alec, Popular Culture and Everyday Life, SAGE Publications,
LondonThousand OaksNew Delhi, 1998
Neculau, Adrian (coord.), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom,
Iaşi, 1996
Newcomb, Theodore M., Social psychology, Dryden, New York, 1950
Newcomb, Theodore M., Personality and social change: attitude formation in a student
community, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1957
Nicolau, Irina, Popescu Ioana, O stradă oarecare din Bucureşti, Editura Nemira,
Bucureşti, 1999
Panea, Nicolae, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2001
Panea, Nicolae, Gramatica funerarului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003
Parry, Jonathan, Bloch, Maurice, Introduction, în Money and the Morality of
Exchange, Cambridge University Press, Cambridge, 1989
Petcu, Adrian Nicolae, Biserici bucureştene, victime ale sistematizării ceauşiste, în
„Dosarele istoriei-trecutul la prezent”, an XIII, nr. 10 (86), Editura Pro Historia,
Bucureşti, 2003

193
Radcliffe-Brown, A. R., The Study of Kinship Systems, în Structure and Function in
Primitive Society, The Free Press, New York, 1965
Radu, Nicolae, Furtună, Carmen, Jelea-Vrancea, Gabriela, Bălan, Carmen
Cornelia, Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea
tradiţională la societatea postcomunistă, Editura Fundaţiei „România de mâine”,
Bucureşti, 1996
Raliade, Rodica, Istorii orale - identităţi narative - studiu de caz, în Etnologica (volum
colectiv), Editura Paideia, Bucureşti, 2002
Rostás, Zoltán, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, Editura
Polirom, Iaşi, 2002
Segré, Monique (coord.), Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană, Editura
Amarcord, Timişoara, 2000
Sider, Gerald M., Ties that Bind: Culture and Agriculture. Property and Propriety in
the Newfoundland Village Fishery, în “Social History”, vol. 5, no. 1, January, 1980
Slater, Don, Consumer Culture and Modernity, Polity Press, Cambridge, 1997
Swain, Nigel, A Framework for Comparing Social Change in the Post-Socialist
Countryside, în “Eastern European Countryside”, 4’98, Nicolaus Copernicus University,
Toruń, 1998
Ştefănescu, Călin Bogdan, 10 ani de umor negru românesc. Jurnal de bancuri politice,
Editura Metropolis-Paideia, Bucureşti, 1991
Thompson, Paul, The Voice of the Past. Oral History, Oxford University Press, Oxford,
2000
Toma, Dolores, Despre grădini şi modurile lor de folosire, Editura Polirom, Iaşi, 2001
Vasenkari, Maria, A Dialogical Notion of Field Research, în “ARV. Nordic YearBook
of Folklore”, vol. 55, The Royal Gustavus Adolphus Academy Uppsala, Sweden, 1999
Văduva, Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996
Vultur, Smaranda, Istorie trăită - istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956,
Editura Amarcord, Timişoara, 1997
Zafiu, Rodica, Naraţiune şi poezie, Editura All, Bucureşti, 2000

194
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1993
Zeitlin, Steven, Kotkin, Amy J., Cutting Baker, Holly, A Celebration of American
Family Folklore, Pantheon Books, New York, 1982
Zukin, Sharon, The Cultures of Cities, Blackwell, Oxford, Cambridge, 1995

195