CUVÂNT ÎNAINTE

Pătimirea lui Isus ocupă în cele patru evanghelii un loc considerabil în

comparaţie cu celelalte evenimente istorisite despre Isus. În gândirea creştină,
pătimirea şi moartea lui Isus pe cruce apar ca o împlinire a planului lui Dumnezeu
prin care oamenii sunt justificaţi şi mântuiţi. Pătimirea şi moartea lui Isus constituie
evenimentul cel mai public al vieţii sale Isus, un eveniment care se întrepătrunde cu
istoria de a atunci a Palestinei, cu personaje concrete şi cunoscute precum Pilat, Caiafa
şi Ana. Intersectarea planului credinţei cu planul istoriei îşi găseşte expresia cea mai
profundă în articolul crezului: „a pătimit sub Ponţiu Pilat”, prin care se afirmă fără
echivoc că această istorie este o istorie reală.
Tema pătimirii şi morţii lui Isus a ocupat în pietatea creştină dintotdeauna
locul central. Dar şi în lumea artei şi a literaturii tematica pătimirii şi morţii lui Mesia
a constituit un motiv constant, atrăgând atenţia dramaturgilor, artiştilor şi
muzicienilor, care au imortalizat în opere de o valoare inestimabilă drama prin
excelenţă a morţii lui Isus.
Astfel, în istoria creştinătăţii, pătimirea lui Isus constituie centrul din orice
perspectivă ne-am situa. Dată fiind această centralitate a pătimirii şi morţii lui Isus,
acordăm acestei tematici un curs de exegeză biblică pe parcursul unui semestru de
studiu.
2

ORGANIZAREA CURSULUI

Prezentul curs abordează tema pătimirii lui Isus în evangheliile sinoptice.

Referinţele la Evanghelia lui Ioan vor avea doar un caracter complementar, permiţând
prin comparaţie înţelegerea specificului prezentărilor sinoptice a acestei tematici.
Cursul se articulează în trei părţi:

(1) Evangheliile sinoptice. În prima parte a prezentului curs vom avea o

privire de ansamblu asupra problemei sinoptice. Ne vom opri în particular asupra
principalelor aspecte ale fiecăreia dintre cele trei evanghelii sinoptice. O privire
asupra Evangheliei lui Ioan ne va permite să înţelegem mai bine, prin contrast,
fizionomia şi mesajul evangheliilor sinoptice.

(2) Orientarea către pătimire în evanghelii. În această parte mai restrânsă a

cursului vom putea constata cum istoria pătimirii lui Isus nu apare brusc în cadrul
evangheliilor, ci este pregătită şi anticipată de capitolele anterioare. De fapt, tematica
pătimirii lui Isus străbate ca un fir roşu întregul corp al fiecărei evanghelii. Este
motivul pentru care evangheliile au fost definite de Martin Kähler
„Passionsgeschichten mit ausfürlicher Einleitung”.

(3) Pătimirea lui Isus în evangheliile sinoptice. A treia parte a cursului

abordează efectiv textele din evangheliile sinoptice care vorbesc despre pătimirea lui
Isus. Ne vom opri asupra următoarelor texte: Mt 26; Mc 14; Lc 22. Nu vom include în
studiul nostru, decât tangenţial, capitolele Mt 27; Mc 15; Lc 23, care vorbesc tot despre
pătimirea lui Isus. Motivul acestei alegeri este determinat de limita de timp la
dispoziţie pentru acest studiu şi de necesitatea de a face o lectură profundă şi acurată
a textelor alese.

Metoda folosită pentru investigaţia acestor capitole este „analiza narativă”.

Vom face o lectură prevalent orizontală a textelor încercând că vedem ce anume
subliniază în mod special fiecare sinoptic în parte. Această analiză va fi completată de
o vedere verticală pentru a înţelege mai bine cum se inserează fiecare pericopă
studiată în contextul evangheliei respective.

BIBLIOGRAFIA
3

Pentru redactarea acestui curs am folosit cărţile următorilor autori:

BAGOT J.P., DUBS J.C., Pour lire la Bible, Paris 1983.

RILEY W., Două testamente, Bucureşti 1992.

CHARPENTIER É., Pour lire le Nouveau Testament, Paris 1992.

O. KNOCH, Begegnung wird Zeugnis, Werden und Wesen des Neuen Testaments, Stuttgart
1980.

BROWN R.E. - FITZMYER J.A. - MURPHY Roland., The New Jerome Biblical
Commentary, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall 2000.

SCHIERSE F. J., Einführung in das Neue Testament, Düsseldorf 2001.

SCHNELLE U., Einleitung in das Neue Testament, Göttingen 2002.

LOHSE E., L’ambiente del Nuovo Testamento, Brescia, 1993.

QUESNEL M., Istoria evangheliilor, Bucureşti 1996.

BROWN R. E., The Death of the Messiah : From Gethsemane to the Grave : A Commentary
on the Passion narratives in the four Gospels, New York 1994.

STOCK, Klemens, Il racconto della passsione nei vangeli sinottici, Roma 2003.

DELUMEAU J. & BILLON G., Pătimirea lui Isus. Ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, Iaşi
2005.

Partea a doua şi a treia a cursului sunt o traducere, cu foarte puţine omiteri şi

inserţii, a comentariului exegetic al lui Klemens STOCK, Il racconto della passsione
nei vangeli sinottici, Prima parte. Editrice Pontificio Istituto Biblico, Roma 2003.
4

Prima parte

EVANGHELIILE

SINOPTICE

„Cele patru evanghelii reprezintă

patru abordări diferite ale persoanei lui Isus,
patru reprezentări diferite ale misiunii lui,
patru cristologii distincte.
De îndată ce începem să amestecăm teologiile evangheliştilor,
ne încurcăm.
Cea mai bună abordare a unei evanghelii este
citirea şi asimilarea ei fără referire la celelalte trei.
Numai după parcurgerea fiecărei evanghelii în felul acesta
pot fi alăturate mental toate patru pentru a pune în lumină
întreaga bogăţie a portretului evanghelic”

(W. RILEY)
5

INTRODUCERE

Biblia este cuvântul lui Dumnezeu în limbajul oamenilor. Fiind nu numai

cuvânt al lui Dumnezeu, ci şi limbaj al omului, fiecare carte a Bibliei poartă amprenta
autorului care a scris sau a redactat cartea respectivă. Inspiraţia divină nu are loc
niciodată într-un vid cultural, ci într-un loc determinat loc, într-o situaţie determinată
şi într-o determinată cultură. Este suficient să aruncăm o simplă privire pentru a
vedea că Geneza nu seamănă cu Cartea Proverbelor, prima carte a lui Samuel nu
seamănă cu Cartea Psalmilor, Qoheletul nu seamănă cu 1 Macabei, iar Faptele
Apostolilor nu seamănă cu Apocalipsul lui Ioan. Am comparat, desigur, cărţi care
aparţin la genuri foarte diferite, dar această constatare priveşte toate cărţile Sfintei
Scripturi.
Această constatare este valabilă şi în cazul cărţilor care aparţin la acelaşi gen
literar, cu este cazul evangheliilor. Toate evangheliile vorbesc despre viaţa,
ministerul, patima, moartea şi învierea lui Isus, dar fiecare îl prezintă pe Isus în
maniera sa specifică. Astfel, Matei diferă mult de Marcu, Luca are un tablou al lui Isus
mult nuanţat faţă de ceilalţi, în vreme ce Ioan este cel mai personal în modul de a-l
prezenta pe Isus.
Cu această ultimă constatare am făcut o distincţie între primele trei evanghelii
şi Evanghelia lui Ioan care este mult diferită de celelalte trei. De fapt primele trei
evanghelii, în ciuda nuanţelor, seamănă atât de mult între ele încât pot fi citite dintr-o
privire (synopsis); de aceea au fost denumite „evanghelii sinoptice”. În această primă
parte a cursului vom aborda problema sinoptică pentru a încerca să înţelegem cum se
explică aceste asemănări între cele trei evanghelii.
Dar obiectivul fundamental al acestei prime părţi a cursului este acela de a ne
obişnui să distingem bine între Matei, Marcu, Luca şi Ioan şi de a înţelege ce anume
este specific fiecărei evanghelii în parte. Vom reuşi să pătrundem mai profund în
mesajul evangheliilor numai atunci când vom realiza despre cele patru evanghelii că
acestea reprezintă patru portrete ale lui Isus sau patru lucrări de teologie. Înţelegând
mesajul fiecărei evanghelii în parte, vom putea apoi fiecare să reconstruim o unică
istorie sau un unic portret al unicului Isus Cristos.

1. EVANGHELIILE
6

Noul Testament se deschide cu o serie de patru cărţi, care poartă numele de

evanghelii. Cele patru scrieri sunt atribuite celor patru teologi cunoscuţi cu numele de
Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ei au adunat tradiţiile despre Isus şi le-au reunit în
operele lor, intitulate evanghelii, un gen literar unic în istoria literaturii universale.
Noi posedăm astăzi patru evanghelii canonice, patru scrieri, dar înainte de
evanghelii a existat „EVANGHELIA” (la singular), „VESTEA CEA BUNĂ” prin
excelenţă”, ca mesaj unic despre mântuirea definitivă adusă de Isus Cristos. Din acest
motiv, atunci când vorbim despre evanghelie, trebuie să ţinem cont de această
ambivalenţă a termenului.
Cuvântul „evanghelie” provine din limba greacă, de la termenul euangélion1
care înseamnă „veste bună”. Relevanţi pentru studiul nostru sunt şi termenii:
euángelos2 care desemenează o persoană „care aduce o veste bună” şi verbul
euangelízesthai3 care înseamnă „a aduce o veste bună”. În antichitate termenul
euangélion cunoştea două uzuri, unul profan şi unul religios:
(a) în greaca profană termenul euangélion desemna o „veste bună” în general
sau „vestea unei victorii”.
(b) în domeniul religios termenul cunoaşte două utilizări. În ambientul
oracolelor de la temple, euangélion desemna „un oracol favorabil”, sau „o veste de bun
augur”. Termenul este atestat şi în cultul Cezarului, mai răspândit în partea orientală
a imperiului, unde euangélion desemna vestea despre naşterea sau urcarea pe tron a
împăratului, care era venerat ca fiinţă divină, sau ca salvator. Edictele împăratului se
numeau euangélia4.
Conceptul neo-testamentar de „evanghelie” este marcat din punct de vedere al
conţinutului de verbul ebraic biśśár, care înseamnă „a proclama”, „a anunţa o veste
bună”, „a anunţa o victorie”. Verbul biśśár cu participiul mebaśśēr au primit o
conotaţie religioasă în Deutero-Isaia (Is 40-55). Profetul foloseşte verbul biśśár cu
sensul de „a aduce” sau „a proclama vestea despre mântuirea finală”. Alături de
verbul biśśár, în Deutero-Isaia găsim participiul mebaśśēr care îl desemnează pe
„Vestitorul”, un personaj care merge înaintea poporului care urmează să se întoarcă
1
gr. euvagge,lion.

2
gr.euva,ggeloj.
3
gr. euvaggeli,zesqai.

4
Cea mai cunoscută mărturie a acestui uz lingvistic este inscripţia din Priene (în
preajma anului 9 î.C.) în Asia Mică; inscripţia se referă la ziua de naştere a împăratului
Augustus: „Ziua de naştere a zeului a fost pentru lume începutul veştilor bune (euangélia)”.
7

din robia Babilonului. Acest vestitor anunţă poporului că a sosit timpul intervenţiei
salvatoare a lui Dumnezeu în favoarea Israelului:

Cât de plăcut este să vezi peste munţi paşii celui care vesteşte (mebaśśēr) pacea,
ai celui care aduce (mebaśśēr) vestea cea bună, vestea mântuirii, să vezi pe crainicul
care dă de ştire Sionului: „Dumnezeul tău este împărat!” (Is 52,7).

Prin Septuaginta, termenii intră în scrierile Noului Testament cu această

conotaţie de intervenţie salvatoare a lui Dumnezeu. Numai că în Noul Testament
termenul nu se mai referă la eliberarea poporului din robia babiloniană, ci
desemnează vestea cea bună despre mântuirea definitivă adusă de Isus Cristos.
Termenul euangélion apare în evanghelii şi, cu o frecvenţă mai mare, în Paul. Iată,
două exemple de folosire a acestui termen:

Împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie.

(Mc 1,15)
Paul, slujitor al lui Isus Cristos ..., ales ca să vestească evanghelia lui
Dumnezeu. (Rom 1,1)

Cu o frecvenţă mai redusă apare verbul euangelízesthai:

Isus le-a spus: „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd,
şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce
vestea cea bună” (Mt 11,4-5).

Predicatorii itineranţi, care răspândeau vestea mântuirii în comunităţi, sunt

numiţi în Noul Testament euangelístēs „evanghelişti”:

Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul dintre cei şapte. (Fap
21,8);
Tot el i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti, pe
alţii ca păstori şi învăţători. (Ef 4,11)

Dacă termenul euangélion a desemnat la început doar „vestea cea bună” a

mântuirii, cu începutul sec. al II-lea, termenul desemnează textele care cuprind
istorisirea vieţii şi activităţii lui Isus. Prima mărturie despre utilizarea termenului la
plural o găsim la Sfântul Iustin Martirul, pe la anul 150 d.C., care vorbeşte despre
„memoriile” apostolilor, „care se numesc Evanghelii”5.
1.1. GENUL LITERAR AL EVANGHELIILOR

5
IUSTIN MARTIRUL, Apologia I.66.3.
8

Suntem atât de obişnuiţi să vorbim despre evanghelii, încât nu mai percepem

noutatea pe care o reprezintă apariţia acestui gen literar. Inventatorul acestui gen
literar este considerat a fi Marcu. Genul nu are vreun corespondent în altă literatură.
Cu Marcu, evanghelia devine un text, o istorie: relatarea activităţii lui Isus. Până
atunci Isus era cel care proclama Vestea cea Bună, acum el devine cel proclamat,
devine Vestea cea Bună.
Prin ce se deosebeşte o evanghelie de un alt tip de scriere? În primul rând
evangheliile nu sunt biografii sau expuneri ale vieţii lui Isus, deoarece nu sunt
interesate de factori care determină istoria interioară şi exterioară a eroului, cum ar fi:
moştenirea, casa părintească, starea socială, persoane importante din viaţa
personajului, situaţii decisive şi consecinţele lor etc. Evangheliile nu se înscriu nici în
linia literaturii memorialistice din antichitate, care prezentau în ordine cuvintele sau
faptele unui personaj, nici nu-l prezintă pe Isus ca un erou prin fapte extraordinare
sau ca un taumaturg prin miracolele pe care le săvârşeşte.
Ca gen literar, evanghelia ar putea fi definită ca o lucrare de teologie.
Evangheliile relatează viaţa, învăţătura şi activitatea lui Isus, dar perspectiva din care
scriu evangheliştii este una teologică. Evangheliile vor să slujească credinţei în
mesajul şi misiunea lui Isus şi deci credinţei în Dumnezeu. Ele realizează acest lucru
prin aceea că îl vestesc pe Isus ca Revelatorul prin excelenţă şi Mântuitorul lumii.
Astfel evanghelia, ca gen de scriere, devine un rezumat al credinţei creştine despre
Isus Cristos. Este remarcabil faptul că evangheliştii dispar complet în spatele operei
pe care o slujesc; nici unul din cei patru evanghelişti nu-şi semnează opera.
La acest gen literar aparţin şi evangheliile necanonice sau apocrife 6, care sunt
alcătuite după modelul evangheliilor canonice.

1.2. FORMAREA EVANGHELIILOR

6
Termenul grecesc avpo,krufoj, apocrif are sensul de ascuns. Scrierile apocrife sunt
acele cărţi al căror autor este necunoscut. Nefiind cunoscut autorul, autenticitatea operei
rămâne îndoielnică.
9

Evangheliile, aşa cum le cunoaştem astăzi, au fost redactate toate în ultimele

trei decenii ale primului secol al erei creştine. Astfel, între evenimentul Cristos şi
punerea în scris a primei evanghelii există un arc de timp de aproximativ 40 de ani.
Ce s-a întâmplat cu mesajul lui Isus în aceşti patruzeci de ani? În ce formă a fost
difuzat? Cum s-a ajuns la punerea în scris a celor patru evanghelii?

1.2.1. Transmiterea conţinuturilor evangheliei

Isus nu a scris nimic şi nici nu a cerut apostolilor să scrie ceva. După învierea
sa din morţi, Isus le-a cerut apostolilor să ducă mesajul său la toate popoarele lumii:

Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe
pământ. Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi
iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,18-20).

Fideli mandatului încredinţat de Isus, apostolii au devenit protagoniştii

predicării. Cum şi-au împlinit apostolii acest mandat? Cui predicau? Ce predicau?
Unde predicau? Putem identifica trei ambiente în care mesajul lui Isus şi despre Isus
este transmis şi capătă contururi clare:

a) Predicarea. Termenul tehnic pentru desemnarea acestei activităţi a ucenicilor

lui Isus este kerygma (anunţul crainicului). O formulare tipică a conţinutului kerygmei
este: „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martorii acestui fapt” (Fap 2,32).
Ucenicii proclamă fericirile, vestea cea bună pentru cei săraci. Relatează miracolele lui
Isus şi reiau parabolele pe care le-a rostit Isus.

b) Celebrarea. În viaţa primei comunităţi creştine, un loc central îl ocupa

frângerea pâinii: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la
frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42). În cercul primilor ucenici, frângerea pâinii
nu necesita explicaţii deosebite, dar, mai târziu, când păgânii au intrat în Biserică, a
fost necesară explicarea euharistiei. Se consideră în general că explicarea euharistiei a
fost legată de relatările despre circumstanţele morţii lui Isus. Avem în acest context,
probabil, o primă relatare a pătimirii lui Isus. Mai mult decât atât, ucenicii nu
comemorează un mort, dar celebrează o persoană vie, şi asta modifică decisiv
discursul lor despre Isus; ei vorbesc despre Isus în lumina învierii.
10

c) Învăţătura şi cateheza. Aceste activităţi răspundeau situaţiilor concrete din

viaţa creştinilor, arătându-le cum trebuie să trăiască şi să se comporte în viaţa de zi cu
zi. În acest context se reiau parabolele lui Isus, care sunt adaptate la situaţiile concrete
ale vieţii. Un exemplu este parabola semănătorului (Mt 13,1-17), cu interpretarea care
urmează (Mt 1,18-23). Astfel, ucenicii lui Isus găseau în învăţătura lui normele de
comportament pentru viaţa de zi cu zi.

1.2.2. Formarea tradiţiilor presinoptice

Am numit mai sus trei ambiente în care mesajul lui Isus şi despre Isus a fost
transmis în anii de după evenimentele pascale ale anului 30 e.n. Aceste conţinuturi
transmise de la o comunitate la alta, timp de mai multe decenii, se vor constitui în
timp în nişte colecţii monocolore, sau monotematice. Această presupunere pare
justificată de o analiză simplă a fizionomiei celor patru evanghelii.
Iată, câteva exemple care susţin această ipoteză. Dacă deschidem Evanghelia
lui Matei la cap. 8-9 găsim relatate acolo zece miracole. Prima impresie ar putea fi că
Isus, la începutul zilei se întreba: „Ce trebuie să fac astăzi?”, şi hotăra că trebuie să
facă zece minuni. Acelaşi Matei povesteşte 5 parabole în capitolul 13. Am putea crede
că Isus îşi propusese să povestească în acea zi doar parabole. Pericopa din Mc 1,21-45
ni se prezintă ca o unitate textuală, care relatează despre o zi a lui Isus la Cafarnaum.
În acest text scurt sunt relatate foarte multe evenimente care se petrec într-o singură
zi.
Ceea ce rezultă cu claritate din aceste trei exemple este faptul că materialul
cuprins în evanghelii este grupat pe tematici. Cei patru evanghelişti nu sunt reporteri
care merg pas cu pas după Isus, pentru a nota fiecare cuvânt sau faptă a sa. Pentru a
ilustra activitatea celor patru evanghelişti am putea folosi imaginea unei biblioteci.
Într-o bibliotecă ordonată, cărţile sunt aşezate pe sectoare de specializare: filozofie,
teologie, beletristică, psihologie etc. La fel s-a întâmplat cu materialul care mai târziu
va fi inclus în evanghelii. Minuni, parabole, senţinţe izolate ale lui Isus, sunt puse cap
la cap şi formează secvenţe sau nuclee, care vor constitui baza evangheliilor de mai
târziu. Aceste secvenţe sau nuclee sunt definite cu termenul tehnic de tradiţii
presinoptice. Marcu, Matei, Luca şi Ioan vor realiza fiecare un montaj din tradiţiile
presinoptice, adică din secvenţele care existau deja şi din episoade pe care le-au
adunat ei personal.
Aceste tradiţii presinoptice existau într-o formă scrisă în momentul în care cei
patru evanghelişti redactează evangheliile lor. Un indiciu important îl găsim în
11

prologul Evangheliei lui Luca, unde autorul vorbeşte despre încercarea unora, înainte
de el, de a alcătui o istorisire a faptelor petrecute printre ei:

1
Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au
împlinit printre noi, 2 aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori
oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, 3 după ce am cercetat toate de la început cu
grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, 4 ca să te
convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit.

În acest text distingem trei momente importante sau trei faze în procesul de
formare a evangheliilor: (a) în primul rând sunt martorii oculari ai evenimentelor din
viaţa lui Isus. Aceştia vor transmite ceea ce au văzut şi au auzit. (b) în al doilea rând
sunt cei care înainte de Luca au încercat să alcătuiască o istorisire a ceea ce s-a
petrecut. (c) în sfârşit, vine generaţia lui Luca şi a lui Teofil, căruia Luca îi dedică
lucrarea sa. Se ştie astăzi că Evanghelia lui Marcu aparţinea la ediţiile precedente
Evangheliei lui Luca. Dar şi Evanghelia lui Marcu a fost precedată de mai multe colecţii
monocolore de tip scris.

1.2.3. Ce a determinat apariţia evangheliilor?

Această întrebare pare firească dacă ne gândim la faptul că, de la evenimentele

pascale şi până la punerea în scris a primei evanghelii, Biserica s-a descurcat şi fără
aceste texte scrise. Ce l-a determinat pe primul evanghelist să realizeze o operă scrisă?
Am putea sintetiza în câteva puncte motivele care au determinat apariţia
evangheliilor:

a) Evangheliile ca un substitut pentru memorie. Memoria anticilor era mult mai

dezvoltată decât a noastră, care dispunem de atâtea mijloace pentru a conserva
diferitele date; cu toate acestea, în lumea antică se nota ceea ce era în pericolul de a fi
uitat. În anii 70 martorii oculari ai vieţii lui Isus au început să dispară, de aceea era
necesară punerea în scris a mărturiilor lor despre Isus.

b) Evangheliile ca o precizare a conţinutului credinţei creştine. Nu trebuie să credem

că Biserica de la începuturi era mai puţin expusă ereziilor decât a fost în secolele care
au urmat; de aceea, în faţa posibilelor interpretări greşite ale evenimentului Cristos, se
simte necesitatea precizării a ceea ce primii creştini înţelegeau despre Isus. Pe de altă
parte, elemente iudaizante conservatoare căutau să impună anumite prescripţii ale
Torei creştinilor proveniţi din păgânism; în acest caz era nevoie de o precizare a ceea
12

ce constituia gândirea unitară a Bisericii. Exista de asemenea pericolul ca anumiţi

creştini să confunde credinţa cu elemente ezoterice păgâne. Or, relatând în scris viaţa
şi învăţăturile Mântuitorului, evangheliştii precizau esenţialul credinţei creştine.

c) Evanghelia lui Isus devine Evanghelia despre Isus. Cu trecerea timpului sporeşte
conştiinţa că figura lui Isus se află în centrul Veştii celei bune pe care creştinii o
proclamau. Vestea cea bună a lui Cristos devine Vestea cea Bună despre Cristos. Fiind Isus
în centrul mesajului creştin, creştinii simt nevoia de a da o expresie clară înţelegerii pe
care o aveau despre Isus. Această înţelegere sau percepţie despre Isus îşi găseşte
expresie în naraţiunile evanghelice scrise. Cele patru evanghelii devin patru lucrări de
teologie, având drept centru misterul persoanei lui Isus.

d) Evangheliile cărţi de învăţătură şi scrieri misionare. Evangheliile devin cărţi de

teologie, adesea de foarte înaltă teologie. Ca şi rezumate ale tradiţiei credinţei creştine
despre Isus, Cristosul, ele sunt un ajutor pentru învăţătura Bisericii şi slujesc de
asemenea activităţii misionare printre necreştini.

1.2.4. De ce patru evanghelii?

Atunci când am vorbit despre genul literar al evangheliilor, am definit aceste

scrieri ca lucrări de teologie. Interesul celor patru evanghelişti nu era acela de a
alcătui o biografie a lui Isus, un curriculum vitae, dar de a oferi un răspuns celor care
credeau în Isus şi voiau să meargă pe urmele sale. De aceea, cele patru evanghelii
constituie patru răspunsuri la situaţii concrete din diferitele comunităţi.

„Cele patru evanghelii reprezintă patru abordări diferite ale persoanei lui Isus,
patru reprezentări diferite ale misiunii lui, patru cristologii distincte. Fiecare imagine
este construită cu grijă prin modul în care sunt îmbinate istorisirile şi învăţăturile, prin
alegerea materialului ce trebuie inclus sau exclus, prin relatarea unui incident
accentuându-se un anumit element al acestuia. De îndată ce începem să amestecăm
teologiile evangheliştilor, ne încurcăm. Cea mai bună abordare a unei evanghelii este
citirea şi asimilarea ei fără referire la celelalte trei. Numai după parcurgerea fiecărei
evanghelii în felul acesta pot fi alăturate mental toate patru pentru a pune în lumină
întreaga bogăţie a portretului evanghelic”7

7
W. RILEY, Două testamente, Bucureşti 1992, 111.
13

1.3. EVANGHELIILE SINOPTICE

Ordinea celor patru evanghelii oferă cititorului o serie de trei cărţi care au mari
asemănări între ele. Urmează cea de-a patra evanghelie care are o configuraţie aparte.
Primele trei evanghelii poartă numele de evanghelii sinoptice. Se numesc astfel pentru
că pot fi aşezate destul de uşor în coloane paralele, ceea ce permite o lectură dintr-o
privire (syn-opsis) a textelor. Cum se explică asemănările dintre primele trei
evanghelii?

1.3.1. Raportul între sinoptici

Prezenţa asemănărilor şi a deosebirilor specifice evangheliilor sinoptice a dus

la discuţii interminabile asupra raporturilor dintre ele. Este ceea ce s-a numit problema
sinoptică. În încercarea de a lămuri raporturile dintre sinoptici, au fost formulate mai
multe ipoteze de-a lungul istoriei. Prezentăm trei dintre principalele ipoteze care au
încercat să soluţioneze problema sinoptică:

a) Ipoteza „augustiniană”. Augustin a susţinut că ordinea compoziţiei celor trei

evanghelii este Mt, Mc, Lc. Ipoteza pornea de la ordinea canonică a evangheliilor.
Conform acestei gândiri Matei era considerat a fi primul care a scris o evanghelie, de
care depindeau Marcu şi Luca.

b) Ipoteza lui Griesbach. Conform acestei ipoteze, ordinea compunerii primelor

trei evanghelii era: Mt, Lc, Mc. Griesbach considera că Marcu a realizat un rezumat,
folosindu-se de evangheliile lui Matei şi Luca. Luca a scris evanghelia sa inspirându-
se din Matei şi în parte urmând o cale proprie.

c) Ipoteza priorităţii lui Marcu. Prioritatea lui Marcu a fost sugerată pentru prima
dată la sfârşitul sec. XVIII, ca o alternativă la punctul de vedere tradiţional care afirma
prioritatea lui Matei, conducând la o dezbatere decisivă între anii 1830 şi 1860.
Rezultatul acestei dezbateri, a făcut ca ipoteza priorităţii lui Marcu să devină opinia
predominantă a specialiştilor. Conform acestei teorii Matei şi Luca depind de Marcu.
Materialul în plus la Matei şi Luca se explică prin sursele personale ale acestor doi
evanghelişti (B.H. Streeter 1924) şi prin sursa comună de logia (Q).
14

1.3.2. Ipoteza celor două surse

Analiza stilului şi conţinutului Evangheliei lui Marcu a dus la concluzia că

această evanghelie a fost scrisă mai întâi şi de această evanghelie depindeau Matei şi
Luca. Prezenţa în Matei şi Luca a unui material absent în Marcu, de exemplu,
cuvintele lui Isus din predica de pe munte, a dus la ipoteza unei surse complementare
pentru Matei şi Luca. Această ipotetică sursă de material – pe care cercetătorii o
numesc Q (de la cuvântul german Quelle, adică sursă, izvor) – era probabil o culegere
de spuse şi parabole ale lui Isus care circula în comunitatea creştină de la început.
Independent unul de altul - dacă această ipoteză este corectă, Matei şi Luca combină
această sursă cu ceea ce au luat de la Marcu şi poate cu alt material şi alte tradiţii care
erau specifice comunităţilor lor.
Această ipoteză asupra raporturilor dintre sinoptici se numeşte ipoteza celor
două surse pentru că postulează două surse literare pentru evangheliile lui Matei şi
Luca, adică Evanghelia lui Marcu şi Q. Ipoteza presupune că Marcu a scris primul o
evanghelie şi că, de fapt, a stabilit schema de bază pentru istorisirea vieţii lui Isus,
schemă pe care Matei şi Luca au luat-o ca punct de plecare pentru naraţiunile lor.
Aceste raporturi ar explica asemănările dintre evanghelii. Pe de altă parte,
interpretarea particulară pe care fiecare evanghelist a dat-o lui Marcu, folosirea altor
surse şi perspectiva pastorală şi teologică proprie fiecărui scriitor şi respectivelor
biserici locale ar fi la originea diferenţelor dintre sinoptici.
Astăzi, marea parte a specialiştilor Noului Testament acceptă ipoteza celor
două surse, ca fiind explicaţia cea mai plauzibilă a raporturilor dintre sinoptici. Cu
toate acestea, rămâne încă o teorie, motiv pentru care problema sinoptică provoacă şi
astăzi discuţii vii. Există specialişti care susţin că Matei sau Luca au scris pentru
prima dată o evanghelie şi iarăşi alţii care susţin că între sinoptici nu a existat nici un
contact literar; fiecare ar fi scris evanghelia sa în mod autonom plecând de la o tradiţie
evanghelică comună.
Rămâne în discuţie problema sursei de care s-a folosit Marcu. Este încă şi mai
dificil să se rezolve problema relaţiei dintre sinoptici şi Evanghelia lui Ioan. Până la
jumătatea secolului XX, marea parte a bibliştilor considera că Ioan a cunoscut
evangheliile sinoptice, dar evanghelia sa ar fi o variantă foarte originală a tradiţiei
sinoptice. În ultima perioadă, un mare număr de exegeţi consideră că Ioan ar putea
reprezenta o linie de tradiţie independentă, al cărui contact cu sinopticii a fost foarte
slab sau inexistent.

2. EVANGHELIA DUPĂ SFÂNTUL MARCU

15

„Mark is a brilliant storyteller and a thoughtful

theologian, one of whose distinctive traits is his
realism. Mark’s gospel is a theology of the cross, and
before the cross there is nowhere to hide. All human
life is there”.
Wilfrid J. Harrington

Evanghelia lui Marcu este cea mai veche dintre evangheliile sinoptice. Marcu
este considerat a fi creatorul genului literar al evangheliei. Termenul euangélion apare
de mai multe ori în evanghelia sa (1,1.14s; 8,35; 10,29; 13,10; 14,9). Marcu este singurul
dintre cei patru evanghelişti care îşi începe opera cu formularea: „Începutul
Evangheliei lui Isus Cristos” sau „Începutul Evangheliei despre Isus Cristos” (1,1) - ambele
formulări sunt posibile din punct de vedere gramatical. Cu Marcu, evanghelia devine
o operă cu caracter teologico-escatologic, al cărei conţinut poate fi descris în puţine
cuvinte: Isus din Nazaret, o personalitate istorică din Palestina care a trăit între anii
6/5 î.e.n. - 30 e.n., este predicat ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, prezent şi activ în
comunitatea creştinilor. Cel care a fost răstignit şi a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer a
inaugurat etapa ultimă şi definitivă a istoriei mântuirii. Ceea ce Isus a realizat mai
înainte, realizează şi acum: El vesteşte judecata şi mântuirea lui Dumnezeu, învaţă în
comunităţi, vindecă bolnavii la trup şi suflet.

2.1. Structura

Atunci când a scris evanghelia sa, Marcu nu a pornit de la zero. Faptele şi

cuvintele lui Isus fuseseră transmise mai întâi oral şi apoi au fost puse în scris. Existau
deja culegeri de parabole, miracole, sentinţe (logia) şi relatarea pătimirii lui Isus.
Marcu preia acest material căruia îi va impune un cadru geografic şi cronologic, pe
care îl vor prelua Matei şi Luca dar nu şi Ioan. Cât priveşte structura Evangheliei lui
Marcu, nu s-a ajuns la o soluţie complet satisfăcătoare în toate punctele însă există un
consens asupra împărţirii în mare a acestei cărţi.

1,1-13 Introducere
1,14-7,23 Activitatea lui Isus în Galileea
7,24-8,26 Activitatea lui Isus în ţinuturile păgâne
8,27-10,52 Drumul lui Isus spre Ierusalim
16

11,1-13,37 Activitatea lui Isus în Ierusalim

14,1-16,20 Pătimirea, moartea şi învierea lui Isus

Cu privire la structura Evangheliei lui Marcu facem unele remarci care sunt în
linii mari valabile şi pentru celelalte două evanghelii sinoptice pentru care Marcu a
servit ca sursă. În structurarea evangheliilor sinoptice identificăm două criterii de
organizare a materialului cuprins în ele: cadrul geografic şi cadrul cronologic.
O privire de ansamblu asupra Evangheliei lui Marcu arată că principiul
fundamental după care autorul a structurat evanghelia sa a fost cadrul geografic. În
acest cadru geografic se evidenţiază două mari regiuni ale activităţii publice a lui Isus:
Galileea (1,14-9,50) şi Ierusalimul (11,1-16,8). Secţiunea de mijloc (10,1-52) prezintă
drumul lui Isus din Galileea spre Ierusalim.
Marcu manifestă un interes special pentru Galileea păgânilor 8. Isus locuieşte în
Galileea unde îşi desfăşoară ministerul. Din Galileea merge la păgânii din ţinutul
Tirului şi Sidonului (7,24) şi apoi spre Decapole (7,31). Un loc important îl ocupă
Marea Tiberiadei în jurul căreia se desfăşoară mare parte din activitatea lui Isus.
Galileea se arată deschisă şi primitoare faţă de Isus, în vreme ce Ierusalimul apare
închis în sine şi ostil. Cei de la Ierusalim au atacuri dure împotriva lui Isus chiar de la
început (3,22). Dar Evanghelia lui Marcu se îndreaptă spre deznodământul de la
Ierusalim: „Iată, urcăm la Ierusalim...” (10,33). Aici se vor consuma evenimentele
pătimirii, morţii şi învierii lui Isus, dar, după aceste evenimente, Cel Înviat îi va
întâlni pe apostoli unde au fost mai înainte, adică în Galileea. Îngerul învierii le spune
femeilor în dimineaţa primului Paşte creştin: „Mergeţi şi spuneţi discipolilor lui şi lui
Petru că el merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea după cum v-a spus.” (16,7).
Astfel Evanghelia lui Marcu se întoarce la punctul de plecare.
Şi cadrul cronologic aplicat vieţii lui Isus este foarte simplu. Marcu ignoră
perioada vieţii lui Isus până în momentul botezului în Iordan (1,9). Prima parte a
vieţii publice a lui Isus se desfăşoară în Galileea. Urmează drumul spre Ierusalim,
unde se consumă patima şi moartea lui Isus.
Cadrul geografic şi cronologic trasat mai sus corespunde numai în linii mari
faptului istoric, dat fiind că, după mărturia Evangheliei lui Ioan, Isus a fost de mai
multe ori la Ierusalim, ceea ce este mai probabil.
Mulţi exegeţi au evidenţiat în Evanghelia lui Marcu un al treilea element
structural: mărturisirea cristologică. În Marcu, Isus ţine ascunsă adevărata sa identitate,
8
La baza acestui interes al lui Marcu pentru Galileea păgână stă cu mare probabilitate
preocuparea sa pentru Biserica păgânilor. În vreme ce Israelul, condus de capii religioşi din
Iudeea şi Ierusalim, a refuzat mesajul lui Isus, mulţi păgâni se arată acum deschişi la primirea
credinţei în Cristos.
17

aceea de Mesia. Marcu dă dovadă de o deosebită abilitate în utilizarea secretului

mesianic ca element structural al evangheliei sale. Marcu îşi informează cititorul în
primul verset cu privire la adevărata identitate a lui Isus: „Începutul Evangheliei lui
Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”. După acest prim verset taina persoanei lui Isus este
ţinută ascunsă. Cititorul este invitat să facă împreună cu ucenicii descoperirea treptată
a misterului lui Isus, care ţine ascunsă adevărata sa identitate. Din punctul de vedere
al mărturisirii cristologice, cea de-a doua parte a evangheliei începe cu pericopa 8,27-
30. Pasajul central al cărţii este mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Mesia” (8,29). De la 8,27
Isus vorbeşte clar despre mesianitatea sa, dar numai în cercul apostolilor. În ciuda
mărturisirii lui Petru secretul nu este cunoscut complet. Ucenicii au o altă idee despre
Mesia, aşa cum şi capii Iudaismului au o viziune diferită despre Mesia. În faţa
Sinedriului Isus se declară Mesia (14,61-62) şi este condamnat la moarte. Respins de
popor şi de capii religioşi de la Ierusalim, Isus se revelează pe deplin ca Mesia în
pătimirea şi moartea sa. La picioarele crucii, un păgân, centurionul care stătea în faţa
lui, recunoaşte: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (15,39).
Ultimul aspect legat de structura Evangheliei lui Marcu priveşte finalul cărţii.
Toate manuscrisele acestei evanghelii concordă până la 16,8 însă unele manuscrise
conţin o concluzie mai lungă, respectiv 16,9-20. Aşadar, unde se încheia evanghelia
scrisă de Marcu, la v. 8 sau la v. 20? Cu mare probabilitate Marcu a încheiat opera sa
la v. 8, aşa cum atestă cele mai vechi manuscrise: Sinaiticus, Vaticanus şi alţi câţiva
martori. Puţine manuscrise introduc după v. 8 următoarea concluzie:

Apoi au povestit pe scurt celor care erau cu Petru toate cele care le-au fost
poruncite. După aceasta, Isus însuşi a răspândit prin ei, de la răsărit şi până la apus,
mesajul sfânt şi nepieritor al mântuirii veşnice. Amin.

Puţine manuscrise adaugă după v. 14 (unde Isus înviat îi dojeneşte pe cei

unsprezece pentru necredinţa lor) acest text:

Însă ei s-au apărat, spunând: „Acest veac de nelegiuire şi necredinţă este sub
stăpânirea Satanei, care nu le îngăduie celor stăpâniţi de duhuri necurate să primească
adevărul şi puterea lui Dumnezeu”. De aceea îi ziceau lui Cristos: „Arată-ţi acum
dreptatea!” Iar Cristos le-a răspuns: „S-a umplut măsura anilor puterii Satanei, dar se
apropie alte lucruri îngrozitoare. Eu am fost trimis la moarte pentru cei păcătoşi, ca ei
să se întoarcă la adevăr şi să nu mai păcătuiască, ci să moştenească în cer gloria
spirituală şi nepieritoare a dreptăţii”.
Din punct de vedere al conţinutului, pasajul 16,9-20 se prezintă ca un rezumat
al istorisirilor lui Matei, Luca şi Ioan despre apariţiile Înviatului. Stilul acestor versete
este diferit de cel al Evangheliei lui Marcu. Deci există şi motive interne pentru a
18

considera aceste versete ca un adaos la original. Probabil concluzia cu v. 8 nu

mulţumea deoarece nu conţinea nici o relatare a apariţiei lui Isus înviat din morţi.
Versetele 9-20 au fost adăugate foarte devreme la textul evangheliei şi au fost
considerate dintotdeauna ca făcând parte din textul canonic.

2.2. Specificul literar

Aşa cum am văzut mai sus, Marcu simplifică cadrul istoric al activităţii lui Isus.
După prezentarea ministerului lui Isus în Galileea, Marcu vorbeşte, în partea a doua a
evangheliei sale, despre o singură călătorie a lui Isus la Ierusalim şi o singură
sărbătoare a Paştelui. Pe acest cadru simplu Marcu construieşte dramatic naraţiunea
ca un proces crescând de respingere a lui Isus, culminând cu pătimirea şi moartea sa.
Este ca şi cum Marcu, înainte de a scrie, s-ar fi întrebat: Care este firul roşu al acestei
scrieri sau care este ideea centrală? Şi a răspuns: Patima şi moartea lui Isus. În funcţie de
această tematică el ordonează materialul evangheliei sale. M. Kähler a definit
Evanghelia lui Marcu: „Passionsgeschichte mit ausführlicher Einleitung”, „o istorie a
pătimirii cu introducere detaliată”. Această definiţie este oarecum exagerată, dar este
la fel de adevărat că „teologia crucii” stă în centrul operei lui Marcu.
Din materialul pe care l-a avut la dispoziţie, Marcu a reţinut înainte de toate
faptele lui Isus, care revelează deplina sa putere dumnezeiască. Cuvintele lui Isus
sunt mai puţin reliefate în această evanghelie. Marcu oferă doar două discursuri:
discursul în parabole despre Împărăţia lui Dumnezeu (4,1-34) şi discursul despre
parusie (13,1-37). Predica de pe munte (aşa Matei) sau predica din câmpie (aşa Luca)
lipseşte în Marcu. Acolo unde Matei şi Luca au texte mai ample, textele paralele din
Marcu au mult mai puţine versete: patru versete despre indicaţiile pentru misiunea
ucenicilor (6,8-11); trei versete despre discursul împotriva cărturarilor şi fariseilor
(12,38-40); şase parabole (a semănătorului, a seminţei care creşte de la sine, a
muştarului, a arendaşilor răi, a smochinului şi a paznicului uşii). Multe sunt disputele
cu capii iudei, pe care Marcu le-a primit ca unităţi redacţionale: 5 dispute în Galileea
(2,1-3,6) şi 5 dispute în Ierusalim (11,27-12,37); de asemenea disputa despre Beelzebul
(3,22-30) şi disputa despre curat şi necurat (7,1-23). Marcu notează deseori că Isus
învăţa (1,21s.39; 2,2.13; 6,2.6.34; 10,1; 12,35), dar nu redă conţinutul acestor învăţături.
Evident, Marcu a voit să ofere ceea ce era important pentru predica sa.
Marcu este un excelent povestitor. Limbajul său conţine expresii populare,
semitisme, diminutive etc. Găsim cuvinte împrumutate din latină, mai ales din
limbajul militar şi judiciar. Marcu citează Vechiul Testament după Septuaginta, ceea
ce demonstrează că evanghelia a fost redactată în greacă. Construcţia frazelor este
19

simplă; parataxa domină stilul lui Marcu. În naraţiune, Marcu preferă vorbirea
directă. Foloseşte foarte des prezentul istoric (cam de 150 de ori). Expunerea este
deseori colorată, concretă, vie, ca şi cum s-ar desfăşura în faţa cititorului. Sunt
reliefate mişcările emoţionale atât ale diferitor personaje cât şi ale lui Isus. Deşi stilul
şi limbajul lui Marcu sunt simple, ar fi fals să credem că Marcu este un narator simplu
şi naiv, care a redat doar ceea ce a auzit. Mai mult, el este un teolog creativ, dar
teologia sa este mai greu de recunoscut decât la Luca sau Matei, deoarece sursele sale
de inspiraţie nu sunt atât de uşor accesibile.

2.3. Teologia lui Marcu

Toate cărţile Noului Testament îl au în centru pe Isus Cristos şi noua realitate

inaugurată prin venirea sa. Toţi autorii scrierilor neotestamentare vorbesc despre Isus
Cristos, dar fiecare autor are un discurs nuanţat. În principiu, toţi afirmă aceleaşi
lucruri, dar unghiul din care este prezentat evenimentul Cristos este diferit. Aşa se
face că Isus din Marcu are trăsături diferite faţă de Isus din Luca. Cristos din scrisorile
pauline este diferit de Isus din scrierile lui Ioan. Din acest motiv vorbim despre
teologia lui Marcu, teologia lui Ioan, teologia lui Paul etc. În această privinţă, exegeza
are misiunea de a ilustra această bogăţie a imaginii lui Isus prin reliefarea diferitelor
teologii şi imagini ale scrierilor neotestamentare.
În ceea ce-i priveşte pe sinoptici, aceştia manifestă un interes deosebit pentru
viaţa, ministerul, pătimirea, moartea şi învierea lui Isus. Cei trei sinoptici ne oferă trei
portrete ale lui Isus, fiecare dintre ei accentuând un element sau altul. Reliefăm câteva
puncte esenţiale ale acestui tablou în gândirea teologică a lui Marcu

a. Isus ca om

Marcu ni-l înfăţişează pe Isus om, ca şi noi. Ai impresia că-l descoperi pe zi ce

trece, cu ochii lui Petru. Acesta l-a văzut pe Isus trecând pe drumurile Palestinei, l-a
primit în casa sa la Cafarnaum, l-a văzut mâncând şi dormind, vorbind şi rugându-se.
L-a văzut mâniat în sinagogă sau în Templu, enervat de ucenicii săi, fiindu-i milă de
mulţime, uimit că nu i se acordă încredere la Nazaret. A trăit viaţa extenuantă a
predicatorului itinerant care, uneori, nu mai are timp să mănânce. L-a văzut epuizat,
dormind în plină furtună. Marcu nu ezită să-i atribuie trăsături care trebuie să-i fi
surprins pe ascultătorii săi: Isus este înspăimântat în faţa morţii (14,33) şi moare
deznădăjduit (15,33 ş.u.). Este atât de deconcertant că nici rudele sale nu au încredere
în el, căci spuneau: „Şi-a ieşit din minţi” (3,21).
20

b. Isus cu ucenicii

La Marcu, Isus este , înainte de toate, Isus cu ucenicii. Cea dintâi faptă este
chemarea lor, apoi alegerea celor doisprezece ca să fie cu el. Isus îi pregăteşte pe
ucenici pentru misiunea lor viitoare, punându-i în slujba mulţimii, îndreptându-i spre
păgâni. Singurătatea lui apare cu atât mai dramatică. Este singur; ucenicii lui sunt
împietriţi la inimă (6,52; 8,17), se îndoiesc de el, iar în momentul arestării îl părăsesc
sau îl renegă.

c. Isus este Fiul Omului

In Evanghelia lui Marcu, Isus este desemnat cel mai des cu titlul de „Fiul
Omului”. Probabil, Isus a îndrăgit acest titlu care îi dezvăluie misterul, ascunzându-l
totodată. Expresia „Fiul Omului” desemnează în sine un fiu al oamenilor, deci, un om;
dar, dacă se face referire la viziunea din Daniel 7, misteriosul „Fiu al Omului”
desemnează o Fiinţă cerească, în mâinile căreia Dumnezeu încredinţează judecata.

d. Isus este Fiul lui Dumnezeu

Acest titlu este rar, dar apare ca o culme a credinţei la care doreşte Marcu să-şi
îndrume cititorii. Marcu îl desemnează pe Isus cu titlul de „Fiul lui Dumnezeu” în
introducere (1,1) şi centurionul proclamă acest adevăr la picioarele crucii (15,39), ca
un ecou al glasului Tatălui la botez şi de la schimbarea la faţă. Vestirea lui Cristos stă
în punctul central al prezentării lui Marcu, aşa încât interesul biografic-istoric este mai
puţin prezent. Astfel cititorul nu află nimic despre copilăria lui Isus, despre familia lui
Isus, despre genealogia sa, în ciuda faptului că Marcu oferă un tablou foarte bine
conturat al lui Isus ca om.

e. Isus este Mesia răstignit

Aşa cum am văzut mai sus, în discursul despre „secretul mesianic”, Isus ţine
ascunsă adevărata sa identitate. Misterul persoanei sale se revelează treptat pe
parcursul Evangheliei lui Marcu. În centrul evangheliei, Petru recunoaşte mesianitatea
lui Isus, dar atât Petru cât şi ceilalţi apostoli au o idee diferită despre Mesia. Mulţi
aşteptau ca Mesia să restabilească regatul pământesc al lui Israel. Isus este Mesia, dar
în alt sens. În faţa sinedriului, Isus se proclamă Mesia şi este condamnat la moarte.
Isus Mesia întemeiază o împărăţia spirituală prin suferinţă şi moarte. Marcu
accentuează foarte mult acest aspect. Evanghelia lui Marcu este o teologie a crucii. (aşa
W. J. Harrington).
21

f. Isus vesteşte venirea Împărăţiei lui Dumnezeu

Primele cuvinte ale lui Isus sunt: „S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu
este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (1,15). Prin Isus, Fiul predilect al
Tatălui, a intrat în lume puterea deplină a lui Dumnezeu. În lupta cu demonii, el
zdrobeşte domnia Satanei şi edifică domnia lui Dumnezeu. El eliberează omul de
păcat şi de urmările păcatului (boală, posedare şi moarte) şi de sclavia unei legi
religioase închistate. În faptele puterii sale revelează puterea sa dumnezeiască (2,1-12;
4,35-41; 5,1-20.21-43; 6,30-56). Ca „Fiu al omului”, el va instaura puterea deplină a lui
Dumnezeu în lume (8,34-38), de aceea destinul veşnic al omului se decide prin
mărturisirea lui.

2.4. Autorul

Deoarece în evanghelia însăşi lipsesc indicaţii directe despre autorul, ocazia şi

scopul scrierii, despre data şi locul compoziţiei, aceste întrebări găsesc doar un
răspuns indirect în textul evangheliei. Observaţia este general valabilă pentru toate
evangheliile. Informaţiile despre Evanghelia lui Marcu sunt sporadice în perioada de
început a Bisericii însă toate mărturiile tradiţiei îl indică pe Marcu drept autor al
acestei scrieri. Aproape sigur este vorba despre tânărul Ioan-Marcu sau, simplu,
Marcu, fiul Mariei, în a căror casă din Ierusalim se aduna comunitatea creştină şi
unde se refugiază Petru după eliberarea sa minunată din închisoare: „După ce a
chibzuit, (Petru) s-a dus la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde erau
adunaţi mulţi şi se rugau” (Fap 12,12). Marcu este o rudă a lui Barnaba şi l-a însoţit pe
acesta şi pe Paul în prima călătorie misionară. Conform Fap 13,13, Marcu îl părăseşte
pe Paul la Pafos iar pentru acest motiv Paul refuză să-l ia cu el în a doua călătorie
misionară (15,37-39). Mai târziu se reîntâlneşte cu Paul de care este alături în perioada
captivităţii Apostolului neamurilor (Col 4,10 şi Film 24). Conform 1 Pt 5,13, Marcu se
află alături de Petru în Babilon (Roma). Este sugestiv titlul cu care Petru îl
desemnează pe Marcu: „fiul meu”. Probabil Petru l-a adus la Creştinism, sau l-a
influenţat spiritual.
Cea mai veche mărturie despre autorul acestei evanghelii o avem de la Papias,
episcop de Hierapolis, pe la anul 120: Şi iată, ce mai zicea prezbiterul (Ioan): „Marcu, care
era interpretul lui Petru, a scris cu grijă, dar fără rânduială, tot ceea ce îşi amintea că a spus
sau a săvârşit Domnul. Ce înseamnă „interpret”? Unul care traducea în greceşte ceea
ce Petru spunea în aramaică? Sau unul care a preluat mesajul lui Petru şi l-a explicat
mai departe? Această a doua variantă este mai plauzibilă. Marcu se inspiră din
22

tradiţia Bisericii despre Cristos, o tradiţie puternic marcată de mărturia lui Petru.
Putem vedea în mărturia lui Papias şi confirmarea unei preocupări a creştinilor din a
doua şi a treia generaţie de a da o bază puternică învăţăturii creştine prin apelul la
ceea ce au transmis martorii oculari ai evenimentelor decisive ale Creştinismului.

2.5. Locul şi data redactării

Aşa cum rezultă din specificul acestei evanghelii, Marcu scrie pentru o
comunitate de creştini proveniţi din păgânism. În Evanghelia lui Marcu lipsesc
întrebări importante pentru iudeo-creştini 9 şi lipseşte, de asemenea, dura confruntare
cu capii Iudaismului10. Obiceiurile şi rânduielile iudaice sunt explicate (7,3s; 14,12;
15,42), ceea ce presupune că Marcu scrie pentru creştini din afara Palestinei. Cuvintele
şi propoziţiile aramaice sunt traduse. Interesant este pasajul Mc 10,12 despre dreptul
la divorţ, unde - spre deosebire de Mt 19,9 unde doar bărbatul poate avea iniţiativa
divorţului - se vorbeşte despre dreptul femeii la divorţ; acest lucru era posibil numai
în dreptul păgân. Relevant este şi episodul pătimirii şi morţii lui Isus, care se încheie
cu mărturisirea unui păgân (15,39).Iar cel care mărturiseşte că Isus este Fiul lui
Dumnezeu nu este un oarecare păgân, ci un centurion roman. Această observaţie este
importantă pentru că presupune ca fond Roma. De asemenea, şederea lui Marcu la
Roma (vezi, 1 Pt 5,13; Col 4,10 şi Film 24) face mai probabilă ipoteza după care
evanghelia sa a fost redactată în capitala imperiului.
Cât priveşte data redactării evangheliei, un indiciu îl avem în discursul
escatologic din Mc 13. Acest capitol sugerează apropierea evenimentelor finale,
căderea Ierusalimului şi distrugerea templului (13,2.9.14.28). Acest capitol oferă o
indicaţie despre „această generaţie...” (13,30), ceea ce înseamnă că generaţia lui Isus nu
a trecut complet. Pe de altă parte, Mc 13,32 afirmă că data sfârşitului nu se poate şti.
Din această remarcă s-a conturat mai recent opinia după care Mc 13 presupune
căderea Ierusalimului şi ia poziţie împotriva unei aşteptări apropiate a reîntoarcerii
Fiului lui Dumnezeu. Aceste elemente dau ca dată probabilă a redactării evangheliei
perioada imediat următoare anului 70, când a avut loc căderea Ierusalimului.

3. EVANGHELIA DUPĂ SFÂNTUL MATEI

9
Marcu nu abordează întrebarea despre valoarea Legii, cf. Mt 5.

10
Vezi Mt 23.
23

„De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor

este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său
lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52)

Când trecem de la Evanghelia lui Marcu la Evanghelia lui Matei perspectiva se

schimbă. În Marcu îl vedeam pe Isus cu ochii lui Petru; mergeam pas cu pas pe urmele
lui Isus. În Matei nu ştii niciodată dacă te afli pe ţărmul lacului Tiberiadei în anul 30
sau într-o biserică creştină a anilor 80 care îşi celebrează liturgia. Acest lucru este voit.
Matei ni-l face cunoscut pe Isus din istorie şi pe Domnul înviat prezent şi celebrat în
Biserică.
Evanghelia lui Matei este mai completă şi mai bogată doctrinar, reflectând
cateheza apostolică primară folosită pentru instruirea catehumenilor. Este numită de
asemenea „Evanghelia eclezială”, fiind singura care rosteşte cuvântul Biserică (16,18;
18,17); dă atenţie organizării ei, vieţii frăţeşti, catehezei pe care o prezintă în cinci mari
discursuri bine construite. Ne face să trăim în sânul unei Biserici care îl celebrează
liturgic pe Domnul său.

3.1. Structura

Cat priveşte extensiunea, Evanghelia lui Matei este aproape de două ori mai
mare decât Evanghelia lui Marcu. O bună parte din materialul prezent în Evanghelia lui
Matei se regăseşte în Evanghelia lui Luca iar o altă parte provine din sursa personală a
lui Matei.
Matei conferă evangheliei sale cadrul istorico-geografic al activităţii lui Isus pe
care îl găsim în Marcu. De asemenea, ordonarea materialului se face pe baza
ordonării materialului în Marcu şi schimbă într-o măsură mică forma primei
evanghelii. În linii mari avem următoarea structură:

1,1 – 4,11 Introducere

4,12 – 13,58 Activitatea lui Isus în Galileea
14,1 – 20,34 Isus pe drum, în şi în afara Galileii, şi în drum spre Ierusalim
21,1 - 27,66 Ministerul şi pătimirea lui Isus la Ierusalim
28,1 – 20 Mormântul gol şi apariţia Înviatului.

Matei ordonează în manieră proprie acest cadru şi redactează tradiţia despre

cuvintele lui Isus prin acceptarea altor tradiţii. El organizează acest material în şase
mari discursuri (cap. 5-7; 10, 13, 18, 23, 24-25). Cap. 8-9 prezintă miracolele lui Isus.
24

Diferit de Evanghelia lui Marcu, Evanghelia lui Matei este prefaţată de istoria asupra
originii, naşterii şi destinului copilului Mesia (cap. 1 şi 2). Evanghelia se încheie cu
istorisirea unei apariţii a Înviatului în Galileea şi încredinţarea misiunii celor
unsprezece (28,16-20).

3.2. Specificul literar

Matei nu-şi propune ca prim scop ne dea informaţii istorice, ci vrea să prezinte
sistematic însemnătatea lui Isus pentru Biserica timpului său. El face acest lucru prin
aceea că ordonează şi prelucrează cuvintele şi faptele lui Isus din punct de vedere
teologic şi le prezintă tematico-pedagogic în cadrul schemei lui Marcu. El lărgeşte
tradiţia despre spusele lui Isus din Marcu prin acceptarea altui material al tradiţiei din
colecţia, astăzi pierdută, a spuselor lui Isus (= Q) şi, considerabil, din tradiţia orală şi
le ordonează din punct de vedere tematic în şase mari compoziţii discursive:

Predica de pe munte (cap. 5-7)

Discursul misionar (cap. 10)
Discursul în parabole (cap. 13)
Învăţătura către ucenici (cap. 18)
Discursul împotriva cărturarilor şi fariseilor (cap. 23)
Discursul despre lucrurile de pe urmă (cap. 24 şi 25)

Faptul că Matei a voit aceste compoziţii ca unităţi rezultă din formulele

concluzive, cu care se închid aceste discursuri: “Când a terminat Isus aceste cuvântări...”
(7,28; 11,1; 13,53; 19,1; 26,1). Al cincilea şi al şaselea discurs sunt redactate împreună
ca un dublu discurs cu o singură formulă de încheiere.
Şi în interiorul acestor unităţi discursive Matei ordonează materialul din punct
de vedere tematic. Astfel avem o unitate formată din cap 5-9: cap. 5-7 îl prezintă pe
Isus ca Învăţătorul, iar cap. 8-9 ca Făcătorul de minuni. Astfel, Isus apare ca Mesia,
adeverit ca atare, prin cuvinte şi fapte. Matei pune împreună aceste două segmente
ale evangheliei sale, delimitându-le prin două remarci, una introductivă şi una
concluzivă (4,23 şi 9,35) şi formând o mare unitate tematică cu un gând principal:
activitatea mesianică a lui Isus în Galileea: “El străbătea toată Galileea, învăţând în
sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în
popor”.
În ordonarea materialului despre învăţătura lui Isus, Matei foloseşte formule
fixe: “Când a terminat Isus aceste cuvântări...” (7,28; 11,1; 13,53; 19,1; 26,1); “fiii împărăţiei
vor fi aruncaţi în întunericul de afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor” (8,12;
25

13,42.50; 22,13; 24,51; 25,30) şi numere schematice: 7 parabole în cap. 13; 9 miracole în
cap 8-9 (3 x 3 x 3); 7 cereri în rugăciunea Tatăl nostru, 7 lamentaţii împotriva fariseilor
în cap. 23.
Matei scrie într-o greacă mai bună decât Marcu şi ameliorează textul acestuia.
Greaca lui se apropie de aceea a lui Luca. Stilul său corespunde caracterului
pedagogico-sistematic al operei sale. Şi Evanghelia lui Matei este marcată de prezenţa
semitismelor, adică a aramaismelor, dar nu atât de puternic ca Evanghelia lui Marcu.
Dar acest lucru este condiţionat de specificul tradiţiei primare creştine de limbă
aramaică şi de specificul iudeo-creştin al comunităţii lui Matei. Este clar că evanghelia
de astăzi a lui Matei a fost scrisă de la început în greacă şi nu se prezintă ca o
traducere din aramaică. Acest lucru este dovedit de succesiunea frazelor, vocabularul
grecesc bogat, jocurile de cuvinte şi formulările greceşti. Evanghelia lui Matei
presupune evanghelia în greacă a lui Marcu (sau o formă foarte asemănătoare
acesteia). Din cele 1068 de versete ale Evangheliei lui Matei, 661 sunt în comun cu
Marcu; iar în acestea se vede cum Matei a folosit textul lui Marcu, nu invers, de aceea
posibilitatea unui Proto-Matei în aramaică sau ebraică este exclusă.

3.3. Teologia lui Matei

Prezentăm în câteva puncte aspectele distinctive ale Evangheliei lui Matei, acele
puncte în care se observă originalitatea teologiei acestui evanghelist. Atunci când
citim Evanghelia lui Matei trebuie să ţinem cont de atenţia autorului pentru imaginea
lui Isus istoric şi de imaginea lui Isus din comunitatea anilor 80.

a. Isus este Fiul lui Dumnezeu

Toate evangheliile îl prezintă pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, dar Matei

reflectează mai mult asupra sensului acestui titlu. Expresia „Fiul lui Dumnezeu” este
folosită şi în Vechiul Testament pentru a desemna: poporul, regele, marele preot,
îngerii etc., dar lui Isus îi este atribuită în sens propriu. Isus este „Fiul Dumnezeului
celui viu” într-un sens care depăşeşte cu mult aşteptarea mesianică iudaică (cf. 14,33;
16,16). Isus este Cel prevestit de către profeţi; este Emanuel, Dumnezeu cu noi (1,23).
În finalul Evangheliei lui Matei, Isus cere le apostolilor să boteze „în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh” (28,19).
26

Specific pentru cristologia lui Matei este prezentarea lui Isus cu titlul de Kyrios,
„Domnul”. Apostolii şi alte persoane i se adresează lui Isus cu acest titlu (cf. 8,6.21.25;
17,4; 20,33).

b. Isus împlineşte promisiunile Vechiului Testament.

Matei îl prezintă pe Isus ca Împlinitorul promisiunilor Vechiului Testament, ca

adevăratul Mesia al lui Israel, ca Domnul şi Învăţătorul Bisericii sale şi, prin ea, al
întregii lumi. Genealogia lui Isus este profund ancorată în istoria poporului Vechiului
Testament, aşa cum arată partea introductivă a Evangheliei lui Matei: „Cartea
genealogiei lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham”. Specifice lui Matei sunt
citatele reflexive de tipul: „Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese
spus prin profetul” (1,22; 2,15.23; 4,14; 8,17; 12,17; 13,35; 21,4; 26,56) şi „atunci s-a
împlinit” (2,17; 27,9). Toate acestea arată că Isus a împlinit promisiunile Vechiului
Testament. Matei foloseşte textele Vechiului Testament mai mult decât ceilalţi
evanghelişti pentru a ilustra cum s-a împlinit în persoana lui Isus ceea ce a fost
prevestit în vechime.

c. Isus şi Legea

În Evanghelia lui Matei, Isus este noul Revelator şi Legislator. Ca Moise

odinioară, „Isus s-a urcat pe munte şi, ... deschizându-şi gura, îi învăţa”(5,1s). Isus nu
desfiinţează Legea, dar explică Legea, arătând care este adevărata voinţă a lui
Dumnezeu. Sensul profund al Legii şi centrul acesteia stau în porunca principală a
iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (22,34-40). Spre deosebire de Marcu şi
Luca, Matei prevede această lege cu adăugirea: „În aceste două porunci este cuprinsă
toată Legea şi Profeţii”.

d. Isus şi casa lui Israel

Matei manifestă un interes deosebit pentru situaţia poporului israelit. Ca

Mesia, Isus este trimis la „casa lui Israel”:
27

Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece, poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea

păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor. Mergeţi mai degrabă la oile pierdute
ale casei lui Israel” (10,5-6).

Numai prin Israel, mesajul şi mântuirea lui Isus ajung la toate popoarele. Dar
Israelul l-a respins de la început pe Isus ca Mesia şi l-a persecutat. De aceea el
întemeiază un nou popor al lui Dumnezeu, Biserica. Matei acordă o atenţie aparte
respingerii lui Isus din partea Israelului, lucru ce rezultă din mai multe pasaje ale
evangheliei sale: uciderea pruncilor de către Irod şi spaima Ierusalimului (2,3.13-18),
batjocorirea lui Isus ca Mesia din partea Sinedriului (26,67s) şi preluarea solemnă de
către Israel a vinovăţiei pentru moartea lui Isus din partea Israelului (Mt 27,25).
Respingând oferta de har, Israelul pierde poziţia sa privilegiată; în locul lor păgânii
devin moştenitori ai promisiunilor lui Israel (Mt 8,11s).

e. Evanghelia eclezială

Biserica este noul popor al lui Dumnezeu format din iudei şi păgâni. Deja
înainte de moartea sa, Isus pregăteşte întemeierea noului popor al lui Dumnezeu
(8,11s; 16,11-19; 22,1-14), dar numai după înviere realizează acest plan. Biserica devine
purtătoare a mesajului mântuirii pentru toate popoarele. Ea este acum adevăratul
Israel, este noul qahal, „Sfânta adunare a poporului lui Dumnezeu”. Evanghelia lui
Matei este singura care conţine titlul ekklesia, Biserică, pentru noul popor al lui
Dumnezeu (Mt 16,18; 18,17). Este de remarcat faptul că în Mt 16,18 este folosită
formula împuternicirii Marelui Preot. Mt 18,18 acordă puterea de a lega şi a dezlega
tuturor membrilor cercului celor doisprezece. Lui Petru îi este rezervată o funcţie
aparte în cadrul comunităţii celor doisprezece.
Isus înviat din morţi în cele din urmă adună ucenicii, le încredinţează o putere
universală şi îi trimite, să facă din toţi oamenii ucenicii lui. Aceştia vor deveni
membri în Biserica lui Dumnezeu Treime prin credinţă, botez şi primirea
învăţăturilor lui Isus. Credinţa este deja stabilită din punct de vedere al conţinutului,
aşa cum arată formula de botez trinitară şi caracterul de învăţătură al evangheliei (cf.
Mt 28,18-20). Evanghelia lui Matei devine marea carte de învăţătură şi călăuză a
Bisericii din toate timpurile.
28

3.4. Autorul

Evanghelia lui Matei s-a bucurat de foarte mare popularitate mai ales pentru că
este atribuită unui apostol. În evanghelie nu găsim nici un indiciu direct despre
redactor. De aceea ne rămân doar argumentele interne şi mărturia tradiţiei. Se
consideră că Matei este vameşul de la Cafarnaum pe care Isus l-a chemat la urmarea
sa. Este interesant că numai această evanghelie îl prezintă pe vameşul din Cafarnaum
cu numele de Matei. Marcu şi Luca vorbesc despre Levi (Mc 2,14: fiul lui Alfeu; Lc
5,27). Aşadar prima evanghelie îl identifică pe Matei cu vameşul Levi din Cafarnaum.
Poate în spatele acestei schimbări stă deja concepţia că Matei, unul din cei
doisprezece, a redactat evanghelia şi acest Matei a fost considerat între primii
chemaţi.
Tradiţia din prima perioadă a Bisericii consideră Evanghelia lui Matei ca fiind
prima evanghelie care a luat fiinţă şi o atribuie apostolului Matei. După cea mai veche
mărturie, aceea a lui Papia, această evanghelie a fost compusă mai întâi în dialectul
ebraic, adică în aramaică. Fragmente din scrierea lui Papias ne-au fost păstrate în
Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea (+ 340). Iată mărturia lui Papias: „Matei,
scriind în limba ebraică, a pus în ordine cuvintele (Domnului), iar fiecare le traducea
cum putea”.
Dacă pe de o parte tradiţia ne-a lăsat aceste mărturii, pe de altă parte elemente
interne vorbesc convingător împotriva unei redactări originale ebraice, adică
aramaice ca şi împotriva priorităţii lui Matei. Mărturii textuale ale unui Proto-Matei
aramaic nu există. Evanghelia lui Matei, aşa cum o cunoaştem astăzi, a fost de la
început redactată în greacă şi presupune evanghelia în greacă a lui Marcu (sau o
formă foarte asemănătoare) pe care o foloseşte în evanghelia sa.
Totuşi rămâne întrebarea: cum s-a ajuns la tradiţia despre Matei? Este posibil
ca Levi să se fi numit şi Matei, dar de ce nu ne-au fost transmise ambele nume de
ceilalţi evanghelişti? Pe de altă parte, presupunând prioritatea lui Marcu, de ce
trebuia un martor ocular să se inspire dintr-un ucenic al apostolilor? Dacă nu există
legătură cu Matei din cercul celor doisprezece, atunci este vorba de un iudeo-creştin
din a doua generaţie, vorbitor de greacă, care s-a ocupat în mod deosebit cu
problemele şi întrebările Bisericii iudeo-creştine şi care împărtăşea pe deplin ideea
unei Biserici universale din iudei şi păgâni. Este evident că autorul era un învăţător
creştin şi un lider al bisericii. S-a sugerat că a fost un rabin convertit şi un catehist, dar
sugestia nu poate fi suficient probată.
În evanghelia însăşi găsim o descriere a cărturarului, care ar putea spune ceva
despre autorul acestei evanghelii: „De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei
cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”
29

(13,52). Acest text a fost adesea înţeles ca o descriere a evanghelistului şi a metodei

sale. Este posibil ca acest verset să ne dea informaţii mai preţioase despre autorul celei
de-a treia evanghelii, decât istoria chemării vameşului (9,9-13). Cu toate acestea
rămâne posibilitatea ca apostolul Matei să fi fost la originea tradiţiei evanghelice, care
a adunat spusele lui Isus într-o colecţie precum Q.

3.5. Locul şi data redactării

Din istoria primului secol creştin, ştim despre comunitatea lui Matei că a fost
situată în afara Iudaismului prin anii 80 d.C. de către rabinii de la Iamnia printr-un
blestem. Este posibil ca mulţi membri din conducerea comunităţii creştine să se fi
simţit încă iudei. Acest sentiment de apartenenţă la poporul ales şi de a fi adevăratul
Israel ar explica polemica foarte dură împotriva rabinilor din Iamnia, situaţie care se
reflectă foarte bine în capitolul 23 al Evangheliei lui Matei.
Evanghelia are un aspect iudeo-creştin, dar este deschisă spre misiune între
păgâni, deci în afara frontierelor Iudaismului iamnian. Matei scrie evreilor cărora vrea
să le demonstreze că Isus este Mesia pe care l-au prevestit Scripturile. Genealogia
arată că Isus aparţine poporului ales, familiei regale a lui David. În predica de pe
munte, Isus este noul Moise care proclamă Legea cea nouă şi Noua Împărăţie. Situaţia
comunităţilor în care predică Matei i-a influenţat mult mărturia. Trei aspecte
principale se evidenţiază: (a) comunităţile sunt formate în special din creştini
proveniţi din rândul evreilor. Ei cunosc bine Scripturile. Au fost identificate peste 130
de pasaje în care Matei face referiri la Vechiul Testament. Pentru membrii comunităţii
lui Matei, Legea rămâne normă de viaţă: „Nu am venit să nimicesc Legea...” (5,17). Ei
sunt bine informaţi de modul în care rabinii interpretează scripturile (cf. întrebările
despre post, milostenie, divorţ etc.) Nu este întâmplător faptul că Isus este prezentat
ca noul Moise. (b) aceste comunităţi sunt în conflict cu iudaismul oficial renăscut la
Iamnia. Creştinii au fost alungaţi din sinagogile lor, după cum scrie Matei. Atacurile
dure ale lui Isus împotriva fariseilor (Mt 23) aparţin, probabil, mai puţin lui Isus din
anii 30, cât Celui înviat care trăieşte în comunitatea anilor 80. (c) aceste comunităţi
sunt deschise păgânilor. Aceşti evrei deveniţi creştini redescoperă, în cuvintele lui
Isus, voinţa lui de a-şi trimite ucenicii în lumea întreagă.
Evanghelia lui Matei a fost scrisă în jurul anilor 80 d.C. sau ceva după în
comunităţile siro-palestiniene, aşa cum sugerează expresiile ebraice care nu sunt
explicate (4,5; 5,22 etc.), obiceiurile şi tradiţiile specifice teritoriului Palestinei (5,23;
6,1-6), ca şi utilizarea frecventă a Vechiului Testament.
30

4. EVANGHELIA DUPĂ SFÂNTUL LUCA

„C’est le plus beau livre qu’il y ait”

(Ernest Renan)

Caracteristic pentru cea de-a treia evanghelie este faptul că, singură dintre
toate evangheliile canonice, este introdusă de un prolog (1,1-4). În acest prolog scris în
greaca clasică, după modelul scriitorilor din antichitate, autorul dă un raport despre
opera sa şi dedică opera unei personalităţi de rang important – în cazul de faţă,
nobilului Teofil (1,3) -, care, după obiceiul din antichitate, trebuie să se îngrijească de
transcrierea şi difuzarea cărţii.
Conform acestui prolog, Luca a cercetat cu grijă tot ceea a fost transmis de
către martorii oculari şi vestitorii mesajului lui Isus Cristos. Scopul operei sale este
întărirea credinţei în Cristos a tuturor acelora care au auzit despre Cristos, fie prin
învăţătura pentru botez fie într-un alt mod. Pe lângă vestirea lui Cristos, opera lui
Luca este caracterizată de motive istorico-biografice şi apologetice. Nu este vorba în
primul rând de o operă a Bisericii în slujba vestirii cuvântului şi a preocupării
pastorale, dar mai mult de o operă literară, în folosul cititorului care este aproape de
Creştinism. O notă caracteristică lui Luca este aceea că el interpelează cititorul; nu
poţi să citeşti fără să te simţi vizat. Povestirea nu are tonul rece al descrierii, ci, mai
degrabă, cel al îndemnului; ucenicul este în centrul preocupărilor sale; lui i se
adresează şi îl invită să intre în acest univers minunat pe care el l-a descoperit.

4.1. Structura

Luca a preluat cadrul geografico-cronologic în trei părţi al lui Marcu, şi a

inserat în acest cadru sursa sa proprie în două blocuri. Ca şi Matei a adăugat acestui
cadru o istorie a copilăriei lui Isus (cap 1 şi 2) şi o concluzie cu istorisirile apariţiilor
Înviatului şi cu trimiterea apostolilor în misiune (24,13-53). În linii mari avem
următoarea structură:

1,1-4 Prolog
1,5-4,13 Introducere
4,14-9,50 Activitatea lui Isus în Galileea
9,51-19,27 „Raportul de călătorie”
31

19,28-23,56 Ministerul lui Isus şi pătimirea la Ierusalim

24,1-54 Mormântul gol şi apariţiile Înviatului.

Se notează o serie de modificări importante faţă de sursa marciană. Luca

modifică semnificativ ediţia marciană a pătimirii. Semnificativă este prelucrarea
materialului din sursa personală a lui Luca (9,51-18,14) şi organizarea acestuia în aşa-
numitul „raport de călătorie”.
Ierusalimul joacă un rol însemnat în Evanghelia lui Luca. Aşa cum rezultă din
prologului evangheliei şi al Faptelor apostolilor, Luca are viziunea unei Biserici
formate din iudei şi păgâni, care constituie poporul lui Dumnezeu, al noii alianţe. În
acest context, Ierusalimul formează punctul culminant şi de cotitură a evenimentelor.
Cu moartea şi învierea lui Isus la Ierusalim, Vechea Alianţă îşi găseşte punctul
culminant şi desăvârşirea sa, dar curând, din cauza necredinţei iudeilor, începe
drumul noului popor al lui Dumnezeu în mijlocul lumii păgâne, spre Roma (vezi Fap
1,8; 28,16-31). Pentru a face vizibil acest mers al istoriei mântuirii, evanghelia începe
în templul din Ierusalim (1,5-23: Zaharia) şi se sfârşeşte în Templul din Ierusalim
(24,52s). Decisivă este afirmaţia despre soarta Ierusalimului în discursul escatologic,
pe care Lc 21,20-24, deferit de Marcu, îl formulează în aceşti termeni: „Ierusalimul va fi
călcat de păgâni...” Aceste timpuri ale naţiunilor sunt timpurile Bisericii provenite din
naţiuni, căreia Luca îi aparţine.

4.2. Specificul literar

După mărturia prologului, Luca vrea să realizeze o operă literară pentru

cititorii creştini. El nu vrea doar să îmbunătăţească din punct de vedere lingvistic
celelalte încercări de scriere a unei evanghelii (1,1), dar vrea să prezinte cu claritate şi
sistematic tradiţia despre Isus. Termenul sistematic nu se referă la o ordonare istorică
mai bună decât în Marcu sau Matei – Luca lucrează pe structura lui Marcu – dar
preocuparea lui este aceea de a proba soliditatea celor spuse despre Isus; altfel spus,
Luca vrea să arate baza mărturiei apostolilor, mărturie pe care Biserica o transmite
mai departe prin misiunea ei de vestire (cf. Fap 1,1-11.21-22; 2,1-40).
Luca leagă istoria lui Isus cu istoria lumii prin aşa-numitele indicaţii temporale
sincronice: 2,1s plasează naşterea lui Isus la Betleem în timpul recensământului lui
Augustus în timpul guvernării lui Quirinus în Siria; în 3,1-2 avem un sincronism de
şase elemente: apariţia lui Ioan în anul al cincisprezecelea al domniei împăratului
Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip,
tetrarh al ţinutului Itureii şi Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, pe timpul
32

arhiereilor Anna şi Caiafa. De notat şi indicaţia că Isus avea cam 30 de ani când a
început să predice (3,23).
Specifice sursei personale a lui Luca sunt: istoria copilăriei (cap 1-2), istoria
pătimirii şi concluzia evangheliei (apariţiile lui Isus înviat la Ierusalim); de asemenea
diferite inserţii precum parabole şi spuse ale lui Isus. În finalul evangheliei găsim
istoria ucenicilor din Emaus; apariţia în faţa întregii comunităţi din Ierusalim,
despărţirea la Muntele Măslinilor
Cât priveşte limbajul şi stilul, Luca adoptă în mod conştient conceptualitatea şi
stilul Septuagintei, mai ales în primele două capitole. Dintre autorii evangheliilor,
Luca scrie cel mai bine în greacă. El a înlocuit cuvinte şi formulări populare din
Marcu prin cuvinte elevate şi dă fluiditate mai bună textului. Luca înlocuieşte
cuvintele ebraice şi aramaice cu termeni greceşti corespunzători. În partea narativă
uneori lărgeşte textul şi precizează sensul (cf. Mc 5,21-43 cu Lc 8,40-56).

4.3. Teologia lui Luca

Luca vrea să scrie o evanghelie despre intervenţia lui Dumnezeu în istorie prin
evenimentul Isus Cristos. Deoarece el este preocupat de a fundamenta predica şi
activitatea Bisericii timpului său atât istoric cât şi teologic, evanghelia sa capătă în
parte caracterul unei biografii a lui Isus, în care Isus este prezentat ca Mesia lui Israel,
ca Salvatorul şi Mântuitorul lumii, precum şi ca Învăţătorul şi marele model al
creştinilor, ba chiar al tuturor oamenilor.

a. Isus este Cristosul şi Domnul

Isus aduce mântuirea lumii, pentru că în el îl întâlnim pe însuşi Dumnezeu,

pentru că el este Fiul lui Dumnezeu. Luca nu l-a cunoscut personal pe Isus dar l-a
aflat pe Domnul preamărit. „Toţi îl preamăreau” (4,15), notează Luca; preamărirea se
cuvine doar lui Dumnezeu. Luca este singurul care îl numeşte pe Isus Domnul, când
vorbeşte despre el. De asemenea Isus este numit rege (1,32-33; 19,12s; 22,28s.67s;
23,40s). Isus este Cristos şi Domn prin înviere dar şi prin natura sa, aşa cum ilustrează
istoria copilăriei.
33

b. Isus revelează iubirea milostivă

Mai mult decât în ceilalţi sinoptici, Luca ilustrează în mod deosebit atenţia lui
Isus faţă de categoriile defavorizate. Evanghelia lui Luca este populată de toate aceste
persoane: săracii, cei dispreţuiţi, infirmii dar şi păcătoşii, desfrânatele şi vameşii.
Numeroase sunt femeile menţionate în această evanghelie: Elisabeta, Maria, Ana,
Marta şi Maria, grupul necunoscutelor care-l urmează pe Isus pe drumurile sale. De
notat de asemenea prezenţa samaritenilor şi în general a păgânilor, cărora Luca le
acordă o atenţie deosebită. Toţi aceştia aşteaptă şi primească harul.
Sensibil la suferinţa umană, Luca îl arată pe Isus ca medicul omenirii pierdute.
Scrierea sa va fi adesea numită: „Evanghelia harului”. Este sugestivă caracterizarea
lui Luca din partea lui Dante, care îl numeşte pe cel de-al treilea evanghelist: „scriba
mansuetudinis Christi”, „evanghelistul duioşiei lui Cristos”.

c. Universalismul lui Luca

Luca a fost martorul dificultăţilor pe care evreii le-au ridicat în calea predicării
Veştii celei bune. El a experimentat îngustimea inimii „oamenilor de bine” care, în
numele unui spirit legalist, închid poarta Bisericii păgânilor doritori să intre.
Evanghelistul prezintă prin urmare un Isus deschis tuturor. Evanghelia harului va fi
totodată şi cea a universalismului. O caracteristică generală a evangheliei lui Luca este
ideea că justificarea şi mântuirea nu sunt un privilegiu exclusiv al iudeilor.
Universalismul lucanian include chiar şi un samaritean din care face un model al
comportamentului creştin. Atitudinea samariteanului arată că şi un samaritean a găsit
calea care duce la viaţa veşnică.

d. Isus este Învăţătorul

Unul dintre cele mai frumoase aspecte ale portretului lui Isus din Evanghelia
după Luca trebuie să fi fost deosebit de atrăgător pentru cititorii elenişti: învăţătorul
care transmite discipolilor viziunea sa. Isus a învăţat nu numai prin ceea ce spunea,
dar, mai ales, prin exemplul pe care îl dădea. Cei care voiau să înveţe de la el la
nivelul cel mai profund, nu se mulţumeau doar să-i asculte spusele; ei călătoreau cu
el, împărtăşindu-i viaţa, învăţând din însăşi relaţia permanentă cu el. Cea mai mare
parte a Evangheliei după Luca relatează călătoria din Galileea la Ierusalim (Lc 9,51-
34

19,28), înfăţişând imaginea lui Isus ca Învăţător şi a celor doisprezece, ca discipolii săi
cei mai apropiaţi.

e. Evanghelia rugăciunii şi a laudei

În relatarea lui Luca găsim nu numai învăţături despre rugăciune, ci şi multe

tablouri cu Isus care se roagă. Evanghelia sa conţine cele trei cântări folosite zilnic în
rugăciunea bisericii: Magnificat, Benedictus şi Nunc dimitis (Acum eliberează).
Rugăciunea şi lauda străbat întreaga Evanghelie după Luca, amintind cititorului rolul
lui Dumnezeu. Adesea, în rugăciune, întâlnim nota de bucurie care înviorează multe
din scenele zugrăvite de Luca. Evanghelia lui Luca se deschide într-o atmosferă de
aducere de mulţumire şi de laudă: el este singurul care ne-a păstrat cântarea Mariei, a
lui Zaharia, a îngerilor de la Betleem, a lui Simeon.
Această evanghelie, de altfel atât de exigentă, este în acelaşi timp evanghelia
bucuriei şi a sărbătorii; bucurie a ucenicilor întorşi din misiune, bucurie a păstorului
care şi-a găsit oaia pierdută, bucurie a Tatălui care joacă un rol atât de important în
Luca prin iubirea sa fără margini, bucuria „bogatului” convertit. El ne prezintă
oameni cântând iubirea lui Dumnezeu şi ilustrează comunitatea de ucenici mântuiţi
de Isus, însufleţiţi de Duhul şi trăind pentru Tatăl. Numai în aceste condiţii se poate
manifesta în lume bucuria lui Dumnezeu.

f. Rolul Ierusalimului

Ierusalimul focalizează geografia tuturor celor patru evanghelii, atât pentru că

era pentru evrei capitala religioasă şi politică a Palestinei, cât şi pentru că acolo au
avut loc evenimentele din Vinerea Sfântă şi din Duminica Paştelui. Luca subliniază
această importanţă făcând din călătoria spre Ierusalim partea centrală a naraţiunii
sale. De asemenea, evanghelia lui începe şi se sfârşeşte la Ierusalim, mai precis în
Templul din Ierusalim; se pregăteşte astfel scena pentru cea de a doua carte a lui
Luca, Faptele Apostolilor, care va duce Evanghelia, din cetatea lui Dumnezeu, la
popoarele lumii, până când vestea cea bună va ajunge la Roma, capitala imperiului.
Evanghelia după Luca este singura dintre cele patru în care istorisirea veştii celei bune
continuă, într-un al doilea volum înfăţişându-ne istoria Bisericii de la începuturi.
35

4.4. Autorul

Evanghelia nu ne oferă vre-o indicaţie directă asupra autorului. Tradiţia îl

desemnează drept autor al celei de-a treia evanghelii pe Luca, „medicul preaiubit”,
care l-a însoţit pe Paul în călătoriile sale de evanghelizare. Luca, un grec / păgân
cultivat (de loc, probabil, din Antiohia Siriei), lucrează ca un istoric şi realizează o
operă ordonată pe care o adresează lui Teofil. Acest destinatar este, fie un personaj
real, fie simbolul cititorilor cărora se adresează Luca, adică păgâni deveniţi creştini.

4.5. Locul şi data redactării

Atât evanghelia cât şi Faptele Apostolilor sunt dedicate unui „nobil Teofil”.
Teofil este deja creştin sau cel puţin catehumen. Din specificul evangheliei rezultă că
destinatarii sunt o comunitate de creştini proveniţi din păgânism. Luca se adaptează
la mentalitatea lor şi foloseşte un limbaj mai adaptat pentru ei, mai ales atunci când
trebuie să vorbească despre lucruri mai puţin familiare lor (de exemplu, tema
învierii).
În ceea ce priveşte locul redactării evangheliei, argumente interne arată că nu a
fost scrisă în Palestina; Luca nu se descurcă foarte bine acolo din punct de vedere
geografic, schimbând, de exemplu, poziţia Galileei şi Samariei (cf 17,11; 4,38 ş.u.; 5,1;
9,52 ş.u.). Au fost mai multe propuneri pentru locul redactării evangheliei: Ahaia,
Boeţia, Roma; de asemenea, Cezareea, Decapolis, Asia Minoră. Cel mai probabil este
vorba despre Ahaia în Grecia.
Din indicaţiile pe care le găsim în 19,43s şi 21,20-24, unde Luca prezintă diferit
prezicerea despre căderea Ierusalimului, prezicere conformă cu cursul istoriei (asaltul
zidului, distrugerea oraşului, vânzarea supravieţuitorilor ca sclavi) precum şi din
atenuarea aşteptării iminente, putem deduce că evanghelia a fost scrisă după
distrugerea Ierusalimului în anul 70, cel mai probabil între 80 şi 90 d.C.
36

5. EVANGHELIA DUPĂ SFÂNTUL IOAN

„The apostle feels that if we had been „there”, we

should have seen nothing, or seen something utterly
commonplace, or missed the whole significance of what we did
see. So he comes to us, with his ritual drama of a Messiah,
presenting a speaking picture which has to be, as Paul says,
spiritually discerned”.
(Northrop Frye)

De la mijlocul secolului al doilea Evanghelia lui Ioan face parte din canonul celor
patru evanghelii (prima mărturie o avem de la Iustin Martirul) şi este considerată ca
aparţinând lui Ioan, fiul lui Zebedeu, un membru al cercului celor doisprezece,
identificat cu numele de „ucenicul pe care îl iubea Isus” (cf. 13,23-25; 19,26s; 20,2-8).
De la început a existat preocuparea cu privire la relaţia dintre Evanghelia lui
Ioan şi evangheliile sinoptice. Ioan diferă foarte mult de cei trei sinoptici prin
structură, material, conceptualitate, stil, ca şi prin caracterul teologic al evangheliei
sale. Autorul celei de-a patra evanghelii vrea să scrie o carte pentru a convinge. El
realizează acest lucru prin aceea că povesteşte ce a făcut şi a spus Isus, ca trimis al lui
Dumnezeu şi aducător de mântuire. Este relevant în acest sens rezumatul din partea
concluzivă a cărţii: „Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în numele lui” (In 20,31). Dacă vrem să aprofundăm
mesajul celei de-a patra evanghelii, este necesar să urmărim pe parcursul expunerii
diferenţele dintre Ioan şi evangheliile sinoptice.

5.1. Structura

Evanghelia lui Ioan se compune din două părţi mari: Cartea semnelor şi Cartea
gloriei. Cele două părţi sunt încadrate de un prolog şi un epilog. Redăm, în linii mari,
structura cărţii:

1,1-18 Prolog
1,19-12,50 Partea I Revelaţia lui Isus în lume (Cartea semnelor)
13,1-20,29 Partea II Întoarcerea lui Isus la Tatăl (Cartea gloriei)
20,30-31 Concluzie I Rezumat
21,1-23 Epilog Apariţia Înviatului şi misiunea lui Petru
21,24-25 Concluzie II Rezumat
37

Evanghelia se deschide cu Prologul, care vorbeşte despre preexistenţa lui Isus şi

despre Întruparea sa. Acest prolog este specific şi fundamental pentru cea de-a patra
evanghelie.
Primele 12 capitole sunt denumite Cartea semnelor. În această secţiune Ioan îl
prezintă pe Isus care se revelează lumii prin cuvinte şi semne.
Urmează Cartea gloriei (cap. 13-20), secţiune în care avem o altă notă de
originalitate a lui Ioan: pătimirea şi moartea pe cruce reprezintă prima treaptă a
glorificării lui Isus (cf. limbajul „gloriei” începând de la 13,1; cf. 12,32).
Cartea se încheie cu două rezumate (mărturii a două straturi redacţionale ale
cărţii), între care este plasat epilogul cărţii, în care se istoriseşte apariţia Înviatului pe
malul Mării Tiberiadei.

5.2. Specificul istoric şi literar

În Evanghelia lui Ioan, cadrul activităţii lui Isus diferă mult de cel al
evangheliilor sinoptice. Punctul de greutate al activităţii lui Isus nu este Galileea, ca în
sinoptici, ci Ierusalimul. Dar şi materialul şi prezentarea diferă mult de sinoptici.

5.2.1. Specificul istoric

Cea de-a patra evanghelie se revelează a fi deosebit de importantă pentru

elementele cronologice pe care ni le furnizează. Avem aici o serie de informaţii
temporale care ne dau o imagine mai completă despre realitatea istorică a activităţii
lui Isus. Conform Evangheliei lui Ioan, Isus se afla, deja înainte de apariţia publică, în
partea de jos a Iordanului lângă Ioan Botezătorul, unde întâlneşte primii ucenici (1,29-
51).
Isus pleacă de trei ori din Galileea spre Ierusalim: în 2,13 este menţionată o
sărbătoare a Paştelui; în 6,4 apropierea sărbătorii Paştelui iar în 5,1 a doua călătorie la
Ierusalim11 ; în 7,10 Ioan vorbeşte despre a treia călătorie a lui Isus la Ierusalim. Astfel,
după Ioan, Isus a activat mai mult de doi ani, din care ultima jumătate de an în Iudeea
şi Ierusalim.

11
În In 5,1 este menţionată „o sărbătoare a iudeilor”, dar din contextul capitolului nu
rezultă clar despre care sărbătoare este vorba. Dacă este adevărată părerea celor mai mulţi
exegeţi, că a avut loc o inversare de capitole - cap. 6 era poziţionat în redactarea originară
înaintea capitolului 5 -, atunci avem aici o referinţă la sărbătoarea Paştelui (cf. 6,4).
38

5.2.2. Specificul literar

Dacă evangheliile sinoptice sunt formate din spuse izolate, colecţii de spuse
(logia) ale lui Isus şi istorisiri izolate (istoria pătimirii exista deja ca o unitate mai
amplă), Evanghelia lui Ioan constă, în principal, din discursuri ample, introduse de o
povestire (cf. cap. 4; 5; 6; 9; 11). Aceste compoziţii cuprind una sau mai multe teme
prezentate din diferite unghiuri de vedere. Temele sunt cel mai adesea introduse de o
istorisire.
Ioan are puţine istorisiri în comun cu sinopticii. Astfel avem: chemarea
ucenicilor (1,35 ş.u.; cf. Mc 1,16.20 par); vindecarea fiului funcţionarului regal (4,46
ş.u.; cf. Mt 8,5-13 par); hrănirea a cinci mii de oameni şi mersul pe mare (6,1 ş.u.; cf.
Mc 6,32 ş.u.; 8,1 ş.u.); mărturisirea lui Petru, etc.
Sursa personală a lui Ioan oferă următoarele istorisiri: nunta din Cana (2,1 ş.u.);
vindecarea paraliticului la piscina Betesda (5,1 ş.u.); vindecarea orbului din naştere
(9,1 ş.u.); învierea lui Lazăr (11,1 ş.u.); de asemenea, dialogurile lui Isus cu Nicodim
(3,1 ş.u.) şi cu samariteana (4,5 ş.u.).
Evanghelia lui Ioan cuprinde foarte puţine cuvinte ale lui Isus în comun cu
sinopticii. Cele mai multe din aceste cuvinte sunt modificate şi legate de alte contexte.
Se pare că Ioan a luat aceste spuse ale lui Isus dintr-o sursă comună tuturor
evangheliştilor, dar, cu mare probabilitate, Ioan nu a cunoscut actualele evanghelii
sinoptice. Nu se poate demonstra o dependenţă literară directă de sinoptici, deşi Ioan
se inspiră în mare parte din tradiţia comună.
Independent de sinoptici, Ioan oferă material tradiţional propriu, mai ales
tradiţia despre Botezător şi istoria pătimirii; informaţiile despre interogatoriul în faţa
lui Ana şi maşinaţiunile iudeilor pe lângă Pilat poartă caracterul credibilităţii istorice.
Preţioase sunt de asemenea indicaţiile geografice şi cronologice: locul botezului
în Betania, dincolo de Iordan (1,28); Ainon lângă Salim (3,23); Betsaida, satul lui
Andrei, Petru şi Filip (1,44); Cana (2,1-11); fântâna lui Iacob la Sihar (4,5-40); piscina
Betesda în Ierusalim (5,2); Tiberiada (6,1.23); piscina Siloe (9,7); Efraim în Pereea
(11,54); Lithostrotos în Ierusalim (19,13); Golgota (19,17); mormântul lui Isus în
grădina din Ierusalim (19,41).
La sursa personală a lui Ioan aparţin şi istorisirile minunilor. Aceste miracole
sunt prezentate ca „semne” (sēméia). Toate aceste semne au un conţinut salvific: de la
semnul exterior se ajunge la un sens mai profund (e.g. „Eu sunt lumina”; „Eu sunt
viaţa”; „Eu sunt pâinea vieţii”). Cu mare probabilitate autorul a preluat „semnele”
din propria sursă literară, şi apoi le-a prelucrat teologic. Mai precis, este vorba de
următoarele şapte istorii de miracole, pe care Ioan le-a preluat din aşa-numita Sēméia
–Quelle, „sursa de semne”:
39

1. nunta din Cana (2,1-11) cu menţiunea „început al semnelor” (2,11);

2. vindecarea de la distanţă a fiului funcţionarului regal (4,46-54) cu menţiunea
„al doilea semn” (4,54);
3. înmulţirea pâinilor (6,1-15), eveniment istorisit şi de Marcu, dar propriu prin
material şi prezentare;
4. mersul pe mare (6,16-21); aici lipseşte indicaţia despre caracterul „de semn”;
5. vindecarea de la piscina Betesda (5,2-9), pasaj înrudit cu Mc 2,1-12
(vindecarea unui paralitic), dar independent;
6. vindecarea orbului din naştere la piscina Siloe (cap. 9), cu un evident
caracter de semn;
7. învierea lui Lazăr (cap. 11), cu evidentă tratare teologică.
Semnele joacă un rol deosebit şi în contradicţia cu iudeii (cf. 7,31; 9,16.30-33;
10,41; 11,47: „Credeţi cel puţin semnelor”). Remarca din concluzie, 20,30-31 face
aluzie precis la aceste „semne” ale lui Isus.

Tipice lui Ioan sunt cuvintele şi discursurile în imagini, caracteristică prin care
modul de a vorbi al lui Isus de deosebeşte de cel din parabolele sinopticilor. Aceste
imagini demonstrează o mai puternică reflecţie cristologică. Astfel avem:
(a) cuvinte imagini (Bildworte): 3,29 (mire şi prietenul mirelui); 8,35 (sclav şi
fiu); 10,1-5 (păstor, hoţ şi portar); 11,9s (călători în noapte); 12,24 (bobul de grâu);
16,21 (femeia în durerile naşterii); cf., de asemenea: 3,8 (imaginea vântului); 5,35
(făclia care arde = Botezătorul); 10,11-12 (păstor şi mercenar); 21,18 (a se încinge).
(b) discursuri în imagini (Bildreden): 10,1-18 (păstor şi turmă); 15,1-8 (viţă şi
mlădiţe); 8,12; 9,4s; 12,35s.46 (lumină).
Diferenţele şi chiar tensiunile cu tradiţia sinoptică sunt fondate pe scopul
teologic al celei de-a patra evanghelii: acela de a arunca poduri între timpul lui Isus şi
timpul Bisericii de la sfârşitul primului secol. În activitatea pământească a lui Isus, în
toate semnele şi cuvintele lui Isus istoric, s-a revelat Logosul dumnezeiesc,
Mântuitorul escatologic.

5.2.3. Limbaj şi stil

Evanghelia lui Ioan a fost redactată original în greacă, într-o limbă fără greşeală,
dar gramatica şi vocabularul arată puternice semitisme, aşa încât redactorul pare să
aparţină aproape sigur unui ambient în care se vorbea limba ebraică.
Surprinzătoare este apropierea de conceptualitatea comunităţii din Qumran.
Aceasta se observă mai ales în aşa-numitul dualism etic, care se găseşte în unele pasaje
40

ale evangheliei (cf. lumină-întuneric; adevăr-minciună, spirit-carne; şi, mai ales,

conceptul de adevăr). Nu găsim, însă, în limbajul de la Qumran contrariile: viaţă-
moarte (pentru Ioan, „viaţa veşnică” reprezintă însuşi binele mântuirii), jos-sus (8,23),
pământesc-ceresc (3,12); Dumnezeu – (această) lume (3,16 ş.u., etc.).
Evanghelistul Ioan nu depinde de Qumran, dar trăieşte într-o lume spirituală,
care poate fi caracterizată ca gnoză iudaică. Specifică gnozei iudaice era o anumită
viziune dualistă asupra lumii, în cadrul căreia un rol important îl joacă trimişii lui
Dumnezeu care coboară şi urcă (cf. Ef 4,7 ş.u.; Ps 68,19). Ioan are în evanghelia sa idei
proprii acestei gnoze iudaice, dintre care cea mai clară este aceea a mântuirii prin
revelarea cunoaşterii. Notăm în evanghelia sa frecventele menţiuni ale conceptului de
„cunoaştere”. Ioan preia şi prelucrează aceste concepte pentru a explica mai profund
evenimentul Cristos. Această lume a imaginilor şi conceptelor gnostice joacă în Ioan
un rol deosebit în aşa-numitele discursuri revelatoare ale lui Isus.
Afară de Prolog (1,1-18), de pericopa despre femeia adulteră (7,35-8,11) şi de
capitolul concluziv (cap. 21), evanghelia este construită unitar, atât în partea narativă
cât şi în partea discursurilor. Spre deosebire de evangheliile sinoptice, în Evanghelia
lui Ioan materialul narativ este dezvoltat dramatic şi orientat teologic. Ioan insistă
asupra caracterului revelatoriu al faptelor lui Isus, dându-le un sens cristologic. De
asemenea, Ioan insistă asupra motivului credinţă - necredinţă. Acest motiv apare
dramatic în multe pasaje: nunta din Cana (2,1-12), purificarea templului (2,13-25),
vindecarea fiului funcţionarului regal la Cana (4,43-54) şi în controversele cu iudeii
(cap. 7).

5.2.4. Unitatea şi ordonarea materialului evangheliei

Cum am menţionat deja, identificăm în Evanghelia lui Ioan, în linii mari, două
straturi redacţionale. Celui de-al doilea strat redacţional îi aparţin:
- Prologul (1,1-17) care a fost preluat de redactor, probabil, din tradiţia liturgică
(iudeo-elenistică) a comunităţii creştine. Redactorul a prelucrat acest text şi l-a aşezat
la început ca un rezumat tematic al evangheliei sale.
- pericopele: 5,3b-4 (îngerul la piscina Betesda) şi 7,53-8,11 (femeia adulteră) nu
aparţin la textul original, dar au fost inserate mai târziu. Asta o demonstrează
limbajul şi stilul acestor pericope.
- cap. 21, plasat între prima concluzie (20,30-31) şi concluzia a doua (21,24-25),
care conţine istoria apariţiei lui Isus înviat la Marea Tiberiadei, a fost adăugat de
mâna unui redactor final sau de un cerc redacţional (cf. „noi ştim”, v. 24). Această
afirmaţie se bazează pe criterii de conţinut şi stilistice (vezi, Lc 5,1-11),
41

Autorul a compus evanghelia pe o perioadă lungă, aducând modificări la

proiectul iniţial. Găsim acolo straturi. A adunat elemente din tradiţia orală şi a folosit
texte liturgice (în Prolog) şi, poate, texte euharistice. Deoarece a murit înainte de a-şi
încheia evanghelia (vezi 21,21-23), redactarea finală a fost opera ucenicilor care au
adăugat unele texte.

5.3. Teologia lui Ioan

În versetul concluziv (20,31) autorul spune de ce a scris această evanghelie:

„Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând,
să aveţi viaţă în numele lui”. Asta înseamnă că evanghelistul este preocupat de credinţa
în Isus Cristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu (formulare cristologică) şi de importanţa
credinţei pentru mântuire (formulare soteriologică). Cristologia stă aici în slujba
soteriologiei. Evanghelistul vrea să arate că Isus reprezintă speranţa mesianică a
iudeilor (vezi 1,45s) dar şi speranţa mântuirii pentru păgâni (vezi 12,20-29; cf. 4,42).

a. Isus este Mesia

Afirmaţia apare în multe locuri (1,17.41; 4,29, etc.) iar puterea mesianică a lui
Isus se revelează mai ales în semnele pe care le face. Aceiaşi realitate este prezentă şi
în titlurile: „Profetul care vine în lume” (6,14) şi „Sfântul lui Dumnezeu” (6,69). Fiind
Mesia, Isus este mai mare decât Abraham (8,56) şi mai mare decât Moise (5,42-47; cf.
de asemenea 1,17; 6,32 ş.u.), pentru că El vine de sus (cf. 3,31) şi exista deja înainte de
creaţie (cf. 1,1s; 8,56-58).

b. Isus este Fiul Omului

Faptul că Isus depăşeşte aşteptările mesianice iudaice, este relevat de Ioan mai
ales prin două titluri: „Fiul Omului” şi „Fiul”.
Cu titlul de „Fiul Omului”, Ioan îl desemnează pe Cel care vine de la
Dumnezeu (3,13), căruia Tatăl i-a încredinţat judecata (5,27), care este în comuniune
directă şi continuă cu Tatăl (1,51), în a cărui mână stă darul vieţii (4,10), care a venit
pe pământ, pentru a-i conduce pe oameni la Dumnezeu prin actul „glorificării” pe
cruce (3,14; 12,33s; 13,31). Crucea reprezintă prima treaptă a întoarcerii la Tatăl şi
întronizarea; Isus înălţat pe cruce îşi exercită domnia asupra acestei lumi: „iar eu, când
voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (12,32).
42

Cu ajutorul cristologiei Fiului Omului, Ioan exprimă caracterul expiator şi

salvific al venirii în lume şi al morţii lui Cristos. Spre deosebire de sinoptici, Ioan nu
asociază niciodată titlul de Fiul Omului cu afirmaţii despre umilinţă sau înjosire (cf.
Mc 8,31; 9,12.31; 10,45; 12,31; 14,21).
Ioan vorbeşte despre „Fiul, unul născut” (1,18; 3,16). El trăieşte alături de
Dumnezeu în comuniune preexistentă (1,18); el este trimisul lui Dumnezeu (5,37; 6,44;
etc.) pentru a-i salva pe toţi oamenii şi pentru a le comunica viaţa divină (5,21.26).
Prin aceasta Isus îl „glorifică” pe Tatăl (14,13; 17,1). Între Isus şi Dumnezeu există o
comuniune de iubire şi de viaţă (1,18; 3,35; etc.). Prin Isus, Dumnezeu este prezent în
mod personal în lume şi acţionează salvific (5,19; 6,40; 17,1).

c. Cristologia Logosului

Punctul culminant al cristologiei ioanee îl reprezintă discursul despre Logos

(Cristologia Cuvântului lui Dumnezeu). Conceptul de Logos, care se găseşte doar în
Prolog (1,1-18), a fost preluat de Ioan dintr-un imn al cultului, pe care l-a găsit într-o
comunitate de caracter iudeo-elenistic în spaţiul păgân, poate în Asia Mică sau Siria.
Imnul poartă caracterul teologiei sapienţiale iudeo-elenistice. Găsim imnuri
asemănătoare în alte locuri în Noul Testament: Col 1,15-20; Evr 1,2s; de asemenea, Fil
2,6-11; 1 Tim 3,16; Rom 1,3; 1 Pt 3,18). În spaţiul gnostic păgân, conceptul de logos
desemna o specie de „raţiune universală”, revelatoare a lui Dumnezeu. Conform
Prologului, Isus este Cuvântul personal al lui Dumnezeu; este preexistent şi unul cu
Dumnezeu. Cuvântul participă la creaţie şi devine pe deplin om, pentru a salva
omenirea din starea de pierzanie, din orbire şi păcat, de Satana şi de duşmănia faţă de
Dumnezeu. Logosul este Revelatorul lui Dumnezeu şi Mântuitorul în acelaşi timp.
Prin cristologia Logosului Ioan preia imaginile păgâne ale mântuirii şi extinde
universal semnificaţia operei mântuitoare a lui Isus.

d. Conceptul de „kosmos”

Cel de-al patrulea evanghelist redă situaţia de nemântuire, în care se găseşte

omul, cu termenul de „lume”, „această lume” (gr. kosmos). Kosmos desemnează
omenirea păcătoasă şi ostilă lui Dumnezeu în totalitatea ei. Prin venirea sa, Isus
revelează starea de nemântuire a acestei lumi, iar prin întruparea şi moartea pe cruce
oferă lumii din nou mântuirea.
Prin Cristos, omenirea ajunge în „criza” de la sfârşitul timpurilor. Prin credinţa
sau necredinţa faţă de Isus se ia decizia finală. Acum are loc „judecata lui
43

Dumnezeu”, acum se dobândeşte viaţa sau moartea, acum începe timpul mântuirii şi
al vieţii.

e. Accentuarea întrupării

Mai mult decât celelalte scrieri ale N.T., cea de-a patra evanghelie accentuează
semnificaţia salvifică a Întrupării. Întruparea Logosului reprezintă actul salvific
(mântuitor) fundamental. Pe Întrupare se fundamentează totul: discursurile
revelatoare ale lui Isus şi actele sale mântuitoare. Prin Întrupare, Isus reuneşte lumea
decăzută din starea de comuniune cu Dumnezeu şi-i redeschide „drumul” spre
Dumnezeu, spre viaţă (cf. 1,4.11; 3,13-32; 6,62; 14,2-6). Moartea pe cruce desăvârşeşte
ceea ce era fundamental prezent în actul întrupării: mântuirea lumii. Prin această
moarte „Principele acestei lumi” este învins (12,31s; 16,33).

f. Credinţa şi iubirea

Premiza, din partea omului, pentru a avea parte de mântuirea adusă de

Cristos, este credinţa. Credinţa şi iubirea sunt cele două atitudini de bază, care se cer
omului pentru mântuire. Ioan sintetizează în aceste două concepte, atitudinile
fundamentale prin care omul corespunde ofertei salvifice a lui Cristos. (3,16.36;
6,40.47 etc.; 13,34; 15,9-12). Prin sacramentele botezului, euharistiei şi iertării păcatelor
credinciosul participă la viaţa divină. Cel care crede este „născut din nou” (cap. 3),
primeşte viaţă nemuritoare prin trupul şi sângele lui Isus (6,48-65), iar prin cuvântul
lui Isus înviat, prezent în Biserică, şi prin împuterniciţii săi, primeşte iertarea
păcatelor (20,19-23).

g. Imaginea Bisericii

Gândirea despre Biserică este exprimată în dependenţă de afirmaţiile

cristologice. Ioan ilustrează raportul Bisericii cu Cristos şi modul în care Cristos Înviat
conduce comunitatea celor credincioşi prin diferite imagini: păstorul şi turma (10,11-
18; cf. 10,1-6.7-10), viţa şi mlădiţele (15,1-8), trupul lui Cristos ca templu al lui
Dumnezeu (2,21).
44

5.4. Autorul

După mărturia concordă a Bisericii antice, evanghelia a patra a fost scrisă de

Apostolul Ioan, fiul lui Zebedeu, fratele Apostolului Iacob cel Mare. A scris-o la
adânci bătrâneţe, la Efes în Asia Mică. Martorii principali ai acestei teze sunt: Irineu,
Papias din Hierapolis, Clemente din Alexandria, etc.
În secolul al patrulea, unii membri ai marii Biserici au respins autoritatea
apostolului Ioan asupra celei de-a patra evanghelii din cauza teologiei spirituale a
montaniştilor, dar episodul a rămas izolat. Abia în sec. 18 reapare îndoiala despre
faptul că Ioan este autorul.
Cap. 1-20 nu ne dau nici o indicaţie despre autorul scrierii. Ultimul rezumat al
evangheliei (21,24-25) indică un grup necunoscut de redactori, care vorbesc despre un
ucenic predilect al lui Isus: „Acesta este discipolul care dă mărturie despre acestea şi le-a
scris, iar noi ştim că mărturia lui este adevărată”. Conform acestei concluzii, acest ucenic
este redactorul capitolelor 1-20. Este vorba despre „ucenicul pe care îl iubea Isus”
(21,7.20-23)12. Textul ultimului rezumat presupune moartea discipolului (dar nu prin
martiriu) la o vârstă înaintată (cf. 20,23). Dar cine este cel indicat cu titlul de „ucenicul
pe care îl iubea Isus”?
Există diferite încercări de identificare a acestui personaj. Unii văd în „ucenicul
predilect” un oarecare creştin din Palestina care a participat la istoria pătimirii lui Isus
şi care s-a remarcat printr-o viziune deosebită asupra persoanei lui Isus şi asupra
evenimentelor vieţii lui Isus.
Însă cei mai mulţi dintre exegeţii catolici consideră că în spatele titlului
„ucenicul predilect” stă Ioan Apostolul, fiul lui Zebedeu, care, împreună cu Petru şi
Iacob, fratele său, aparţine la grupul celor trei apostoli, cei mai apropiaţi lui Isus. Cei
trei ocupă o poziţie privilegiată în Biserica din Ierusalim.
Dar există unele întrebări importante: de ce nu este menţionat Ioan ca autor în
evanghelie? De ce titlul „ucenicul pe care îl iubea Isus” apare doar de la cap. 13 (cina
de taină) şi nu înainte? A folosit Ioan pentru el acest nume sau i l-au dat alţii? De ce
trebuia un martor ocular să se inspire din „Sursa semnelor”? De ce lipsesc din a patra
evanghelie evenimente la care Ioan a fost prezent, cum ar fi: alegerea celor
doisprezece, vindecarea fiicei lui Iair, schimbarea la faţă, episodul din Getsemani?
Cum am menţionat în pasajul despre formarea evangheliilor, autorii celor
patru evanghelii dispar complet în spatele propriei opere. Ei nu-şi dau numele, nu

12
Despre ucenicul preferat se vorbeşte şi în 13,23-25; 19,26s; 20,2-8. Conform 19,26,
ucenicul preferat stătea lângă cruce. Nota din 19,35 despre „ucenicul care a văzut şi cărui
mărturie este adevărată” pare să-l indice pe ucenicul preferat, autorul celei de-a patra
evanghelii.
45

„semnează” lucrarea, orientând cititorul spre persoana lui Isus şi spre mesajul
mântuirii.
În ceea ce priveşte formarea celei de-a patra evanghelii, se pare că a fost un
proces amplu până la ajungerea formei finale a scrierii. Este corect să vedem la
începutul acestei evanghelii mesajul creştin predicat de Ioan Apostolul.

5.5. Locul şi data redactării

Data redactării celei de-a patra evanghelii este relativ posibilă. Data limită de
jos este relaţionată la blestemele sinagogii asupra creştinilor (după 70 d.C.); data
limită de sus este obţinută prin comparaţia cu tradiţia sinoptică şi, mai ales, prin
prezenţa elementelor gnostice şi prin conceptualitatea celei de-a patra evanghelii. Pe
baza acestor elemente, Evanghelia lui Ioan a luat fiinţă între 90 şi 100 d. C.
Cât priveşte locul redactării, conform tradiţiei, cea de-a patra evanghelie a fost
scrisă la Efes, în Asia Mică.
În opinia lui Rudolf Schnackenburg avem de face cu un proces amplu de
formare al acestei evanghelii. După exegetul german, procesul cuprinde următoarele
etape:
- rădăcinile tradiţiei ioanee se află în Palestina;
- într-un al doilea moment, aceasta a primit în Antiohia/Siria elemente care
arată o apropiere de Qumran, de grupările botezătorilor şi de gnosticismul timpuriu.
Aceste elemente se regăsesc în text.
- forma definitivă se obţine la Efes, unde elementele iudaice şi mai ales
elenistice, dau o amprentă finală materialului tradiţional în Antiohia.
Cât priveşte destinatarii celei de-a patra evanghelii, nu dispunem de indicaţii
externe. De aceea, destinatarii trebuie găsiţi într-un ambient care corespunde
tendinţelor teologice ale evangheliei, adică într-o zonă unde domină creştinismul
păgân; unde agitaţia iudaică este puternică, adică în oraşe cu comunităţi sinagogale
active; unde s-au format şi activau comunităţi ale ucenicilor Botezătorului (cf. Fap
18,24-19,7); unde se resimt influenţa iudeo-elenistică şi gnoza creştină (vezi Ef, Col);
unde se practică o cristologie şi o soteriologie avansate. Aceste date conduc spre Siria,
Egipt, sau Asia Mică. Deoarece tradiţia înclină spre Asia Mică, şi acolo a fost
cunoscută evanghelia foarte devreme, Asia Mică are precedenţă faţă de Siria sau
Egipt. Dar nu trebuie trecută cu vederea orientarea universală a evangheliei, care se
adresa tuturor creştinilor din lumea iudeo-greco-romană.
46

Partea a doua

ORIENTAREA CĂTRE PĂTIMIRE

ÎN EVANGHELII

Die Evangelien sind

„Passionsgeschichten mit ausführlicher Einleitung”

(Martin Kähler)
47

INTRODUCERE

În sinoptici există multe diferenţe cât priveşte materialul prezentat şi ordinea

prezentării acestuia, dar cât priveşte istoria pătimirii lui Isus observăm o mare
concordanţă, nu numai între sinoptici dar şi între aceştia şi Ioan. Toate cele patru
evanghelii relatează la sfârşit istoria pătimirii, urmată de evenimentele pascale.
Pătimirea lui Isus şi evenimentele care o preced se desfăşoară într-un timp
foarte scurt, dar toate evangheliile le acordă un spaţiu relativ amplu. E vorba despre
conţinutul capitolelor Mt 26-27, Mc 14-15, Lc 22-23 şi In 18-19. În ceea ce-l priveşte pe
Ioan, trebuie să observăm că ultima cină începe în 13,1, aşa încât conţinutul cap. 13-19
se referă la ultima zi a lui Isus.
Se observă de asemenea un mare, dar nu total, paralelism în ordinea
evenimentelor povestite, mai ales de la arestarea lui Isus până la înmormântare şi, de
asemenea, o remarcabilă înlănţuire a evenimentelor în sensul că unul derivă din
celălalt.
O altă trăsătură comună istoriilor pătimirii este faptul că aceasta nu apare
brusc, dar este pregătită de mult timp. Martin Kähler a caracterizat evangheliile ca
„Passionsgeschichten mit ausführlicher Einleitung” („istorii ale pătimirii cu o
introducere detaliată”). Această definiţie, deşi este exagerată, exprimă faptul că toate
evangheliile, încă de la început, sunt orientate către pătimirea şi moartea lui Isus.
Pentru a ne pregăti la acest studiu al istorisirilor pătimirii vrem să descoperim şi să
aprofundăm această pregătire a pătimirii, mai ales în Evanghelia lui Marcu.
48

1. ORIENTAREA CĂTRE PĂTIMIRE ÎN MARCU

Parcurgem Evanghelia lui Marcu pentru a identifica pe parcursul cărţii

referinţele la pătimirea lui Isus şi relaţia dintre aceste referinţe şi istoria pătimirii.
Aceste indicii ale viitoarei pătimiri sunt de caractere diferite şi de o claritate mai mult
sau mai puţin conturată.

Mc 1,9-11: Solidaritatea lui Isus cu omenirea păcătoasă

Legătura acestui text cu pătimirea nu este imediat vizibilă. Aici Marcu

povesteşte prima apariţie a lui Isus, care este botezat în Iordan de către Ioan şi intră în
mulţimea persoanelor care primesc botezul de la Ioan (cf. 1,9 şi 1,5), mărturisind-şi
păcatele. Isus îşi arată aici legătura sa cu oamenii care se convertesc şi îşi recunosc
păcatele (cf. 2,17). Acest act al lui Isus manifestă solidaritatea lui cu omenirea
păcătoasă şi muritoare.
Ultimul act al lui Isus pe care evanghelistul îl relatează este moartea sa (15,37).
Aici solidaritatea lui Isus cu oamenii muritori ajunge la limita extremă iar slujirea sa
în favoarea lor atinge punctul culminant: Isus îşi dă viaţa ca răscumpărare pentru
mulţi (10,45), îi eliberează din sclavia păcatului şi îi reconciliază cu Dumnezeu (cf.
14,24). Moartea lui Isus este urmată de recunoaşterea deplinei demnităţi din partea
unui om: centurionul păgân, responsabil cu executarea condamnării la moarte a lui
Isus (cf. 15,44s) este primul om care mărturiseşte: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui
Dumnezeu” (15,39).
Întreaga istorisire evanghelică a ministerului lui Isus este inclusă între aceste
două „botezuri” şi mărturisiri.

Mc 1,14: „A fi dat în mâinile oamenilor”

Doar Marcu începe descrierea activităţii publice a lui Isus cu o referire la soarta
lui Ioan Botezătorul: „După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând
evanghelia lui Dumnezeu” (1,14). Acest destin este exprimat într-un mod global prin
infinitul aoristului pasiv al verbului paradidontai = „a înmâna, a preda, a da în mâinile
cuiva”. Marcu foloseşte acest verb în mod deosebit pentru a caracteriza soarta
dureroasă a lui Ioan, a lui Isus şi a discipolilor. Uzul pasivului poate implica şi
afirmaţia că faptul de a fi dat în mâinile oamenilor nu este un lucru în afara
providenţei lui Dumnezeu, ci inclus în planul mântuitor divin.
49

Mc 2,7: Acuza de blasfemie

Vindecarea paraliticului (2,1-12) conţine prima întâlnire şi confruntare între

Isus şi scribi. Iertarea pe care Isus o oferă paraliticului provoacă în rândul scribilor
această reacţie: „De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât
singur Dumnezeu?” (2,7). După judecata scribilor ceea ce spune Isus este un act
sacrileg, o ofensă adusă prerogativelor rezervate exclusiv lui Dumnezeu. Este vorba
despre iertarea păcatelor oamenilor. Isus afirmă că poate să ierte acele păcate şi, prin
vindecarea paraliticului, subliniază propria autoritate. Scribii califică acţiunea lui Isus
ca total contrară voinţei şi demnităţii lui Dumnezeu. După Legea mozaică un
blasfemator trebuia ucis cu pietre (cf. Lev 24,15s). În acest text nu se vorbeşte despre o
intenţie de a-l ucide pe Isus, dat mai târziu, chiar pe baza acuzei de blasfemie, Isus va
fi condamnat la moarte de către curtea iudaică (14,64).
Aici apar alte două elemente importante pentru pătimirea şi moartea lui Isus:
chiar autorităţile poporului iudaic îl resping pe Isus şi se implică pentru a-l da la
moarte. Atitudinea lor se bazează pe judecata asupra relaţiei lui Isus cu Dumnezeu:
văd în el un blasfemator, un om total opus lui Dumnezeu.

Mc 2,20: „Mirele va fi luat de la ei”

În prezicerea inserată în discuţia asupra postului (2,18-22): „Vor veni însă zile în
care mirele va fi luat de la ei şi atunci, în ziua aceea, vor posti”, Isus anunţă pentru prima
dată sfârşitul prezenţei sale în mijlocul discipolilor. El foloseşte un limbaj simbolic,
ascuns; încă nu vorbeşte deschis (cf. 8,32). Se numeşte pe sine mirele mesianic. Timpul
prezenţei sale este caracterizat de bucuria mesianică, care exclude în mod necesar
postul. A posti în prezenţa sa înseamnă a nu înţelege şi a nu recunoaşte calitatea
acelui timp.
Dar prezenţa lui Isus va avea un sfârşit. Nu se specifică cum va fi luat dintre ei.
Pentru prima dată se manifestă alţi doi factori care caracterizează pătimirea: Isus este
conştient de destinul care îl aşteaptă şi, încet, încet, îl revelează mereu mai mult
ucenicilor. Dispariţia lui Isus va fi un eveniment incisiv care va schimba profund
situaţia celor care îl urmează.
50

Mc 3,6: Fariseii şi irodienii decid moartea lui Isus

Prima secţiune (1,14-3,6) a primei părţi (1,14-8,30) a Evangheliei lui Marcu se

încheie cu următoarea remarcă: „Fariseii au ieşit îndată şi au ţinut sfat cu irodienii 13
împotriva lui ca să-l dea la moarte”. Este pentru prima dată când se vorbeşte explicit
despre moartea lui Isus. Reprezentanţii autorităţii religioase (iudeii) şi ai puterii civile
(irodienii) sunt uniţi în intenţia şi decizia de a obţine moartea lui Isus. În 2,1-3,6
Marcu redă o serie de întâlniri-confruntări ale lui Isus cu autorităţile iudaice, care
evidenţiază contrastele care există între ei. Ca o consecinţă a acestor divergenţe se
evidenţiază voinţa adversarilor lui Isus de a-l elimina. Dată ostilitatea acestora, soarta
care îl aşteaptă pe Isus începe să se profileze în 2,7 iar mai apoi va deveni mereu mai
clară. Această tensiune va constitui fondul pentru întreaga activitate a lui Isus până la
sfârşitul evangheliei.

Mc 3,19: Iuda Iscarioteanul

În lista celor doisprezece, aleşi de Isus pentru ca să stea cu el şi să continue

activitatea sa de predicare şi de alungare a demonilor (3,14s; cf. 1,14.39), Iuda este
ultimul pe listă, cu menţiunea „care apoi l-a şi trădat” (3,19). Verbul „paradidonai”
arată în mod special acţiunea lui Iuda, care devine un colaborator al duşmanilor lui
Isus. În final, Iuda îl predă în mâinile acelora (cap. 14). Chiar în grupul discipolilor
mai apropiaţi lui Isus, adversarii găsesc unul care îi ajută să-şi realizeze planurile.

Mc 3,22-30: Acuza de legătură cu Beelzebul

Cu privire la alungarea demonilor realizată de Isus, se aprinde cel mai puternic

contrast între Isus şi scribi. Aceştia provin din Ierusalim. Deşi Ierusalimul este oraşul
celor mai îndârjiţi adversari ai lui Isus, el se duce acolo pentru a suferi acea soartă
care i-a fost rânduită.
Scribii îl acuză pe Isus că este posedat de Beelzebul şi că alungă demonii prin
forţa primită de la căpetenia spiritelor necurate. Îl situează de partea lui Satana care
este caracterizat de o totală opoziţie faţă de Dumnezeu (3,22). Pe de altă parte Isus

13
Irodienii erau iudei adepţi ai dinastiei lui Irod, indiferenţi la problema religioasă,
care visau reunificarea întregii Palestine sub domnia lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii (Mc
12,13-17; Fap 12,1). Irod Antipa este tatrarhul Galileii (cf. Lc 3,1 în anii 4 î.C. – 39 d.C.).
51

califică afirmaţia scribilor ca o blasfemie împotriva Duhului Sfânt şi care nu va iertată

niciodată (3,28-30). Fiecare dintre cele două părţi o judecă pe cealaltă în baza relaţiei
cu Dumnezeu şi afirmă că partea cealaltă se află în opoziţie totală faţă de Dumnezeu.
Un contrast mai puternic nici nu ar putea fi gândit. Acesta este, de fapt, nucleul
conflictului între Isus şi autorităţile iudaice. Situaţia va duce la condamnarea la
moarte a lui Isus ca blasfemator (14,64; cf 2,7). Ca în 2,7, şi în 3,6 se constată faptul că
adversarii îl refuză pe Isus chiar pentru activitatea sa. Patima şi moartea lui Isus nu
au loc pe neprevăzute sau din întâmplare dar sunt rezultatul opoziţiei la acţiunea sa.

Mc 6,1-6: Isus în sinagoga din Nazaret

Această pericopă prezintă insuccesul lui Isus în sinagoga din Nazaret. De

acum, Isus nu mai este prezentat învăţând în sinagogi, locul tipic al activităţii sale.
Opoziţia faţă de Isus creşte.

Mc 6,17-29: Uciderea lui Ioan Botezătorul

Descrierea morţii lui Ioan Botezătorul este deosebit de lungă în Marcu, fiind
prezentată în 13 versete. Acest lucru devine mai important dacă observăm că Marcu
descrie activitatea lui Ioan în doar şapte versete (1,2-8), în timp ce Matei o prezintă în
12 versete (3,1-12) iar Luca în 18 (3,1-18). Marcu arată un interes special pentru
moartea lui Ioan, interes care poate fi comparat cu interesul pentru pătimirea lui Isus.
Evenimentele pătimirii au o extensiune majoră în Marcu, în comparaţie cu restul
evangheliei sale şi în comparaţie ce celelalte evanghelii.
Istorisirea morţii Botezătorului arată ce înseamnă „a fi predat” (cf. 1,14) urii,
capriciilor şi răutăţii oamenilor. Povestind moartea înainte-mergătorului,
evanghelistul aminteşte fondul care, chiar de la început, a caracterizat activitatea lui
Isus şi îl face mai explicit şi mai puternic.14

14
Remarcăm aici o trăsătură specifică Evangheliei lui Marcu: autorul a inserat
evenimentul morţii lui Ioan Botezătorul, împreună cu vocile mulţimii referitoare la identitatea
lui Isus (6,14-16), între trimiterea în misiune (6,7-13) şi întoarcerea (6,30) celor doisprezece.
Astfel, cu un subtil joc stilistic, evanghelistul umple spaţiul dintre trimiterea în misiune şi
întoarcerea celor doisprezece şi, neprezentând acţiuni ale lui Isus, caracterizează această
perioadă ca timpul activităţii celor doisprezece.
52

Mc 8,31-10,52: Trei preziceri ale pătimirii

Cu această secţiune începe marea parte a Evangheliei lui Marcu (8,31-16,6). Este
povestit drumul lui Isus către Ierusalim. Isus se ocupă înainte de toate de discipolii
săi şi se străduieşte să-i pregătească pentru soarta care-l aşteaptă la Ierusalim.
Secţiunea este dominată şi structurată de trei preziceri ale pătimirii, morţii şi
învierii lui Isus. Acum Isus nu mai vorbeşte voalat (cf. 2,20), dar deschis (8,32), despre
destinul său şi despre consecinţele pe care ucenicii vor trebuie să le accepte.
Un astfel de anunţ, însoţit de fiecare dată de o învăţătură, are loc de trei ori şi
urmează aceiaşi tipologie:

a. Prezicerea lui Isus: 8,31; 9,31; 10,33s. El vesteşte pătimirea, moartea şi

învierea Fiului omului.

b. Reacţia discipolilor: 8,32s; 9,32-34; 10,35-40. Discipolii resping această soartă

(8,31), sau ignoră prezicerea pentru a se ocupa de tematica „mai importantă” a
postului de onoare.

c. Învăţătura lui Isus: 8,34-9,1; 9,35-50; 10,41-45. Isus spune clar şi răspicat care
sunt consecinţele propriului drum pentru urmarea discipolilor. Urmarea, adică
comuniunea cu Isus, este posibilă doar acceptând condiţiile puse de el: asumarea
propriei cruci, renegarea de sine însuşi, slujirea aproapelui.

Acest anunţ se repetă de trei ori. În acest mod, Isus subliniază importanţa
unică a destinului său şi arată care sunt principiile urmării sale.
Versetul 10,45, ultimul din aceste învăţături, este de o importanţă specială:
„Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa
ca răscumpărare pentru mulţi”. Aici avem o interpretare a drumului lui Isus. Toată
misiunea lui Isus este un drum de slujire şi, pentru aceasta, discipolii trebuie să se
implice în slujire, urmând calea şi exemplul învăţătorului lor. Slujirea lui Isus este un
dar de sine însuşi fără limite, şi merge până la oferirea propriei vieţi. Patima şi
moartea lui Isus trebuie înţelese ca şi culme a acelei slujiri. Rodul lor este
răscumpărarea celor mulţi. Prin acest gest nelimitat al lui Isus, cei mulţi sunt eliberaţi
de sclavia păcatului şi a morţii....

Mc 11,1-13,37: Ministerul la Ierusalim şi efectele acestuia

53

Această penultimă secţiune a lui Marcu prezintă activitatea publică a lui Isus în
oraşul Ierusalim (11,1-12,44) şi discursul apocaliptic rezervat primilor patru ucenici pe
muntele Măslinilor (13,1-37). Isus îşi desfăşoară lucrarea în oraşul din care veniseră
adversarii săi (3,22; 7,1) şi întâlneşte înaltele autorităţi ale Israelului (11,27-12,12).
Rezultatul este decizia fermă a acestora de a-l elimina (11,18; 12,12) Pătimirea şi
moartea apar ca şi consecinţa ultimă şi logică a evaluării activităţii lui Isus din partea
adversarilor săi.

Mc 11,18: Un nou sfat al fariseilor şi irodienilor

După alungarea vânzătorilor din templu şi învăţătura lui Isus, evanghelistul

spune: „Fariseii au ieşit îndată şi au ţinut sfat cu irodienii împotriva lui ca să-l dea la
moarte.” (3,6) Aceasta este maniera în care marii preoţi şi scribii primesc activitatea lui
Isus. Sunt decişi să-l elimine. Comportamentul lor ulterior a fost determinat de
căutarea modalităţii celei mai potrivite pentru realizarea acestui scop. Tot ceea ce
urmează nu este altceva decât o serie de tentative orientate spre acest scop (cf. verbul
zētein, a căuta, în 11,18; 12,12; 14,1.55)

Mc 11,27-12,12: Discuţia pe esplanada templului

Chiar marii preoţi, scribii şi bătrânii se duc la Isus, pe esplanada templului şi îi

cer să dea cont despre originea autorităţii pe care o pretinde. Este vorba despre prima
întâlnire imediată a reprezentanţilor Sinedriului cu Isus, în care se pregăteşte o a
doua, când Isus, după ce a fost prins, este condus la tribunalul compus din cei care
acum îl supun la proces (14,53-64).
Isus refuză să le dea un răspuns direct, dar dă un răspuns voalat prin parabola
viticultorilor ucigaşi, pe care ei o înţeleg (12,12). Isus indică identitatea sa de fiu
predilect al lui Dumnezeu (12,6), a cărei autoritate se fondează pe misiunea primită
din partea lui Dumnezeu, şi anunţă încă o dată, neexplicit, dar metaforic, moartea şi
învierea sa: fiul aruncat afară şi ucis va fi reabilitat de Dumnezeu (12,7-11). Înaltele
autorităţi iudaice, înţelegând cuvintele pe care Isus le-a adresat lor, reacţionează cu o
reînnoită intenţie de a-l prinde (12,12). O tentativă ulterioară de a realiza acest lucru
este delegaţia fariseilor şi irodienilor (cf. 3,6), la care se face referinţă imediat după
concluzia parabolei viticultorilor ucigaşi, trimişi „ca să-l prindă în vorbă” (12,13).
54

Mc 13,1-37: Indiciile din discursul apocaliptic

Discursul apocaliptic nu face referinţă la pătimirea lui Isus, dar vorbeşte

despre viitoarea arestare a discipolilor (13,9-13). Discursul se prezintă ca o prezicere a
viitorului din partea lui Isus (13,23), o prezicere absolut validă (13,31), care presupune
absenţa sa şi sfârşitul comuniunii vizibile cu el (13,33-37) şi prevede atât venirea
definitivă cu putere şi glorie, cât şi întâlnirea finală a aleşilor lui cu el (13,26s). Acest
discurs priveşte dincolo de pătimirea şi învierea lui Isus şi vorbeşte despre destinul şi
comportamentul pe care va trebui să-l aibă discipolii, a căror participare la pătimirea
şi gloria lui o prezice.

Concluzie

Nu există vreo secţiune în Marcu în care să nu fie prezentă pătimirea lui Isus.
Tema străbate toată evanghelia de la început. Activitatea lui Isus şi pătimirea lui sunt
strâns legate. Moartea lui Isus nu este un eveniment care are loc în mod neprevăzut,
dar se prezintă ca o consecinţă a activităţii sale. Mai mult decât atât, pătimirea lui Isus
este determinantă pentru drumul fiecăruia care voieşte să fie discipolul său. Eliberat
de sclavia păcatului şi a morţii, urmaşul lui Isus trebuie să se angajeze pe drumul
slujirii, la capătul căruia are loc participarea la gloria lui Isus.
55

2. ORIENTAREA CĂTRE PĂTIMIRE ÎN MATEI

Dacă în Marcu am urmărit în detaliu orientarea către pătimire, în celelalte

evanghelii ne oprim doar asupra elementelor cele mai caracteristice ale acestei
orientări.
Cât priveşte Evanghelia lui Matei, urmărim prezenţa indiciilor despre pătimire
în principalele secţiuni ale cărţii. Adoptăm aici o structurare puţin diferită de cea
prezentată mai sus, când am analizat Evanghelia lui Matei; această structurare
simplificată este recerută de specificitatea tematicii pe care o tratăm.

Mt 1,1-4,16: Indicii în istoria copilăriei lui Isus

În istoria copilăriei (1,1-2,23) găsim câteva indicii despre viitoarea pătimire.

Îngerul Domnului, explicând lui Iosif motivele pentru care copilul binevestit va fi
numit Isus, spune: „el va mântui poporul său de păcatele sale” (1,21). Misiunea principală
a lui Isus va fi aceea de a salva de păcate. Această misiune este prezentă în numele lui
Isus şi caracterizează, chiar de la început, viaţa sa. Modul în care Isus împlineşte
această misiune este indicat în 26,28: „aceasta este sângele meu, al alianţei, care se varsă
pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Doar Matei subliniază, în acest cuvânt explicativ
din timpul oferirii potirului, că iertarea păcatelor este rezultatul sângelui vărsat în
moartea lui Isus.
Al doilea capitol din Matei aruncă o umbră densă chiar la începutul vieţii lui
Isus. Vestea despre naşterea sa provoacă tulburare asupra suveranului poporului şi
asupra întregului Ierusalim (2,3). Viaţa copilului este ameninţată mortal (2,13.20), aşa
încât trebuie să fie dus afară din ţara Israelului, în Egipt 15, pentru a evita dezastrul
uciderii pruncilor nevinovaţi (2,16-18). Se întrevede soarta viitoare a lui Isus care este
respins de poporul său şi ucis cu violenţă (27,25s).

Mt 4,17-16,20: Activitatea lui Isus şi reacţiile la aceasta

În prima secţiune a acestei părţi (4,17-11,1) Matei ne oferă o descriere pe larg şi

pozitivă a activităţii lui Isus în cuvinte şi fapte (4,17-9,35) şi a misiunii celor 12 (9,36-
11,1). Deja aici, reiese cu claritate contrastul dintre Isus şi grupările scribilor şi

15
Evenimentul fugii în Egipt poate fi interpretat ca o răsturnare a exodului.
56

fariseilor. Isus face o distincţie netă între dreptatea învăţată de el şi dreptatea celorlalţi
(5,20; cf. 23,1-39). Din partea lor, scribi şi farisei contestă acţiunile lui Isus (9,3.11.34).
În a doua parte a discursului misionar (10,17-42) Isus nu mai vorbeşte despre
acţiunea (10,5-16) dar despre pătimirea trimişilor (10,17.19.21) şi califică soarta
misionarilor ca o participare la destinul învăţătorului şi stăpânului lor (10,24s).
A doua secţiune prezintă mai ales reacţiile la activitatea lui Isus (11,2-16,20) şi
conflictele cu fariseii (12,1-45; 15,1-20; 16,1-4).

Mt 16,21-25,46: Trei preziceri ale pătimirii

Secţiunea care povesteşte drumul lui Isus spre Ierusalim (16,21-20,34) este, ca şi
în Marcu, structurată şi dominată de trei anunţuri ale pătimirii, morţii şi învierii lui
Isus. În secţiunea care prezintă activitatea lui Isus la Ierusalim (21,1-25,46) este
centrală şi decisivă confruntarea cu autorităţile iudaice.
Pe baza tuturor acestor factori, vedem cum Matei, ca şi ceilalţi evanghelişti,
inserează profund indiciile despre pătimire pe tot parcursul evangheliei sale.

3. ORIENTAREA CĂTRE PĂTIMIRE ÎN LUCA

Lc 2,34s: O umbră în istoria copilăriei

În Luca, istoria copilăriei lui Isus are un caracter diferit de cea din Matei. Este
caracterizată de bucuria venirii lui Isus Mântuitorul (2,10s) cât şi de aceea a venirii
înainte-mergătorului (1,14.58) şi este lipsită aproape de orice umbră. Numai în
profeţia lui Simeon care se adresează Mariei se prevăd rezistenţe faţă de persoana lui
Isus şi implicarea Mariei în aceasta: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea
multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire – ca să se dezvăluie gândurile din
multe inimi – iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul” (2,34-35). În acest mod se profilează
un contrast în viitor.
57

Lc 4,16-30: Isus în sinagoga din Nazaret

Luca plasează episodul vizitei lui Isus la sinagoga din Nazaret (4,16-30)
înaintea activităţii publice. Evanghelistul prezintă acest episod ca un eveniment
programatic cade conţine deja elementele esenţiale ale activităţii care va urma (cf. Mt
13,53-38; Mc 6,1-6). Isus revelează fundamentul şi scopul misiunii sale (4,17-21),
provoacă şi înăspreşte iritarea concetăţenilor săi (4,22-27) şi este în pericolul de a fi
ucis (4,28-29). Astfel se profilează drumul său, care comportă respingerea din partea
Israelului, scoaterea din cetate şi moartea violentă.

Lc 9,51: Drumul decis spre Ierusalim

Şi Luca redă cele trei preziceri ale pătimirii, morţii şi învierii lui Isus (9.22.43-
45; 18,31-34; cf 17,25), dar acestea nu sunt dezvoltate într-o serie triplă (prezicere,
reacţie, învăţătură), aşa cum este cazul în Matei şi Marcu, nici nu au un rol
determinant pentru structura evangheliei.
O secţiune proprie lui Luca este raportul de călătorie (Reisebericht), drumul lui
Isus spre Ierusalim (9,51-19,46). Secţiunea cuprinde mai mult de o treime din
evanghelie şi conţine un material foarte disparat. Raportul de călătorie începe cu
următoarea constatare: „Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre
spre Ierusalim” (9,51). Aici se afirmă că este vorba despre un timp şi despre un
eveniment determinate de Dumnezeu şi că Isus, pe deplin conştient de aceasta,
porneşte la drum spre Ierusalim cu cea mai mare hotărâre. Evenimentul care îl
aşteaptă este numit ‚analēmpsis’. Atât substantivul cât şi verbul ‚analambanesthai’
exprimă primirea/înălţarea lui Isus la ceruri. Pare că şi substantivul are semnificaţia
de primire în cer. În 9,51, urcarea nu este văzută ca un eveniment izolat, dar ca
evenimentul ultim şi concluziv dintre cele care îl aşteaptă pe Isus la Ierusalim, adică
pătimire, moarte, înviere şi înălţare. Aceste evenimente sunt prezentate în Lc 22-24 şi
se conclud cu 24,51: „iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la
cer”. Hotărârea conştientă de a înfrunta toate aceste evenimente determină drumul lui
Isus şi prezintă cadrul şi cheia de interpretare a tot ceea ce evanghelistul povesteşte în
această secţiune: Isus acţionează şi vorbeşte conştient şi hotărât.

Lc 19,47-21,38: Ministerul lui Isus la Ierusalim

58

După raportul de călătorie, Luca prezintă activitatea lui Isus la Ierusalim.

Această activitate este încadrată de două rezumate: 19,47-48 şi 21,37s. În primul se
spune: „Şi învăţa în templu în fiecare zi, iar arhiereii şi cărturarii, precum şi mai-marii
poporului, căutau să-l omoare. Dar nu găseau ce să-i facă pentru că tot poporul se ţinea după
el ca să-l asculte”. Al doilea sumar revine asupra activităţii de învăţare a lui Isus şi
asupra marelui interes al poporului şi adaugă că Isus petrecea noaptea pe Muntele
Măslinilor, indicând probabil că înnoptarea în oraş putea constitui un pericol pentru
el. Acesta este modul în care Luca evidenţiază circumstanţele permanente ale acţiunii
lui Isus: el învaţă sub continua ameninţare a deciziei puternice a înaltelor autorităţi de
a-l elimina.
Expedientul literar de care Luca se foloseşte pentru a face prezentă pătimirea
lui Isus în toată opera sa, sunt unităţile pe care le aşează înaintea marilor blocuri ale
evangheliei sale. Autorul conferă acestor unităţi o funcţie de semnal care, în acelaşi
timp, caracterizează şi determină blocurile următoare. Fiind prezentă în cadre,
pătimirea penetrează toată Evanghelia lui Luca.

4. ORIENTAREA CĂTRE PĂTIMIRE ÎN IOAN

Prologul

În aceste prime versete ale Evangheliei lui Ioan observăm că venirea Cuvântului
în lume nu este un eveniment lipsit de contraste. Prologul revelează opoziţia între
lumină şi întuneric (1,5), constată că lumea nu a cunoscut Cuvântul Întrupat prezent
în lume (1,10) şi că ai săi nu l-au primit (1,11).

Mărturia Înaintemergătorului

A patra evanghelie nu foloseşte niciodată titlul „Botezător” pentru Ioan,

Înaintemergătorul lui Isus, dar subliniază foarte mult rolul acestuia de martor. Rolul
lui Ioan era subliniat deja în prolog (1,7s.15) şi este specificat ulterior prin descrierea
activităţii sale (1,19.32.34, cf. 5,33). Primul cuvânt al lui Ioan cu privire la Isus este:
„Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (1,29). A doua zi, în a doua
întâlnire, el repetă: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu” (1,36) iar, după aceasta, doi din
59

discipolii săi îl lasă pentru a-l urma pe Isus (1,37-39). Mielul simbolizează blândeţea,
non-violenţa şi era animalul cel mai folosit pentru sacrificii. Pentru Isus este tipic
faptul că nu se foloseşte de mijloacele puterii pământeşti (cf. 18,36), ci îşi oferă viaţa
(10,17).

In 2,13-22: Alungarea vânzătorilor şi anunţul voalat al morţii

În timpul primei vizite la Ierusalim, la începutul ministerului său, Isus alungă

vânzătorii din templu şi când iudeii îi cer să-şi justifice acţiunea, el răspunde cu un
anunţ voalat al morţii şi învierii, anunţ care este înţeles de discipoli numai după
consumarea acestor evenimente. Deja prima întâlnire a lui Isus cu iudeii este marcată
de această prezicere.

In 3,14-16: „După cum Moise a înălţat şarpele”

Lui Ioan îi place să prezinte întâlnirile paradigmatice ale lui Isus. El descrie în
3,1-21 dialogul lui Isus cu Nicodim, un iudeu de bunăvoinţă (cf. 7,50; 19,39). Urmează
apoi dialogul cu femeia, reprezentantă a samaritenilor (4,1-42). În conversaţia cu
Nicodim Isus afirmă: „Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie
înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el
să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (3,14-16). Cu aceste cuvinte, Isus se referă la moartea
sa pe cruce şi explică efectul acestei morţi şi originea ei. Cât priveşte originea, moartea
lui Isus este expresia supremă a iubirii faţă de lume a lui Dumnezeu care îşi oferă
propriul Fiu. Cât priveşte efectul răstignirii, credinţa în Isus răstignit este izvorul
vieţii veşnice pentru oameni. În acest mod toate aceste prime întâlniri ale lui Isus cu
discipolii (1,35), cu adversarii (2,19), cu un iudeu deschis (3,14-16) sunt marcate de
referinţa la pătimirea mântuitoare a lui Isus.

In 5-12: Discuţii şi întâlniri cu adversarii

Aceste capitole prezintă în mare parte discuţii şi întâlniri între Isus şi

adversarii săi. După vindecarea unui bolnav în zi de sâmbătă pentru prima dată se
manifestă intenţia iudeilor de a-l ucide pe Isus: „Pentru aceasta, iudeii căutau şi mai
mult ca să-l ucidă, căci nu numai că nu ţinea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său,
60

făcându-se egal cu Dumnezeu” (5,18). Isus pretinde un raport de filiaţiune faţă de

Dumnezeu şi aceasta este cauza principală a contrastului şi a voinţei adversarilor de
a-l ucide. Discuţiile următoare sunt centrate cel mai mult asupra acestui argument. De
acum, este menţionată deseori intenţia lor de a-l ucide (7,1.19s.25; 8,37.40.59; 10,31;
11,53), o intenţie care se exprimă fie prin dorinţa, fie prin tentativa de a-l prinde
(7,30.32.44; 8,20; 10,39; 11,57). În cele din urmă, intenţia se precizează în decizia
Sinedriului de a-l ucide pe Isus (11,47-53) şi în ordinul de a colabora la arestarea sa
(11,57).

In 13-17: În sala cinei de taină

În Evanghelia Sfântului Ioan, toată învăţătura lui Isus către discipoli este centrată
în această secţiune. După ce discipolii au început să-l urmeze (1,35-51), Isus se
adresează rar exclusiv lor (cf. 4,31-38; 6,60-70; 11,4-16).
Isus petrece ultima seară în mijlocul lor. Este ora plecării sale şi a desăvârşirii
iubirii sale.: „Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din
lumea aceasta la Tatăl, iubindu- i pe ai săi care erau în lume, i- a iubit până la sfârşit” (13,1).
Toată acţiunea lui Isus este determinată de iubirea sa şi este orientată spre pregătirea
discipolilor pentru timpul, acum apropiat, când Isus nu va mai fi în mijlocul lor în
mod vizibil. Isus dă discipolilor săi exemplul propriei slujiri, îi instruieşte asupra
dependenţei lor de această slujire şi le care să-l urmeze (13,1-20 cf. Mc 9,35; 10,42-45).
Învăţătura lui Isus priveşte datoria lor şi comportamentul pe viitor, presupusă fiind
moartea sa şi întoarcerea la Tatăl, şi se conclude cu rugăciunea lui Isus în favoarea lor.
Dacă putem să ne exprimăm aşa, înainte de muri, Isus şi-a aranjat casa.

CONCLUZIE

Aceste puţine indicii despre conţinutul secţiunilor care, în cele patru

evanghelii, preced istorisirea pătimirii, arată cât de profund şi amplu este ancorată
pătimirea în anunţul evanghelic şi cum evangheliile sunt marcate integral de
pătimire. Cristos pe care evangheliile îl predică este pentru totdeauna Cristos
crucificat (cf. 1 Cor 1,23). După această rapidă trecere în vedere a acestei orientări a
evangheliilor, începem studiul propriu-zis al istoriei pătimirii.
61
62

A treia parte

PĂTIMIREA LUI ISUS

ÎN
EVANGHELIILE SINOPTICE

„El a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui”

Is 53,4

INTRODUCERE
63

Scopul studiului nostru este acela de a face o lectură atentă şi de a dobândi o

înţelegere adecvată a istorisirilor pătimirii în evangheliile sinoptice. Ajungerea acestui
scop presupune o atenţie deosebită prezentarea specifică a evenimentelor singulare
ale pătimirii în respectivele istorisiri. Aceasta va cuprinde şi o încercare prudentă de
interpretare a textelor pentru a descoperi ce anume se voieşte a se exprima, a se
accentua şi releva prin prezentarea specifică fiecărui evanghelist.
Pentru recunoaşterea rolului fiecărui eveniment prezentat este necesară o
lectură orizontală şi una verticală. Lectura orizontală se face prin confruntare
sinoptică. Comparând cu acurateţe textele paralele, ne putem da seama de elementele
lor particulare şi putem recunoaşte trăsăturile specifice ale fiecărei prezentări.
Comparaţia despre care vorbim nu trebuie să conducă la o nivelare sau la o
armonizare a respectivelor naraţiuni, dar la înregistrarea specificităţii lor.
Instrumentul indispensabil pentru această lectură este o sinopsă a textului
evangheliilor.
Lectura verticală studiază textul în contextul său şi încearcă să descopere în ce
măsură semnificaţia şi mesajul este condiţionat de acest context. În prezentul studiu,
acest tip de lectură are o funcţie complementară faţă de cea orizontală, aceasta din
urmă expunându-se pericolului de a izola textul de context, neobservând modificările
pe care acesta le aduce unei pericope.
Nu intrăm în problematica formării literare a istoriei despre pătimire: din ce
surse s-au inspirat evangheliştii? Exista deja, înainte de sinoptici, o naraţiune coerentă
a pătimirii, sau existau doar tradiţii dispersate? Cu care eveniment începea presupusa
istorisire primară a pătimirii? etc.
De asemenea nu ne ocupăm de probleme istorice: care a fost succesiunea
istorică a evenimentelor? Care cuvinte au fost într-adevăr pronunţate de Isus (de
exemplu în timpul instituirii euharistiei)? Care a fost caracterul ultimei cine: o cină
pascală (sinopticii) sau nu (cf. In 18,28)? În care zi a murit Isus: în ziua de Paşte
(sinopticii) sau în ziua pregătirii Paştelui (In 19,14)? etc. Ne limităm şi ne concentrăm
asupra conţinutului specific al textelor pe care le găsim în evangheliile sinoptice. O
privire asupra textelor despre pătimire din Evanghelia lui Ioan ne permite să punem
mai bine în lumină prezentarea sinopticilor.

1. INTRODUCERE
LA ISTORISIREA PĂTIMIRII
64

Titlul de „introducere” este oarecum impropriu pentru aceste prime versete ale
istoriei pătimirii, dar uzul acestui termen ne permite să reunim primele detalii pe care
ni le oferă fiecare din cei trei sinoptici.

MATEI 26,1-5

Pericopa se compune din două părţi: ultima prezicere a pătimirii (v. 1-2) şi
deliberarea asupra uciderii lui Isus (v. 3-5). Pericopa este caracterizată de folosirea
aoristului16 (5 verbe) şi prezintă două evenimente.

Ultima prezicere a pătimirii 26,1-2

În prezentarea evangheliei, lui Matei nu-i place să aşeze brusc blocurile, dar
realizează pasaje line. Folosind pentru a cincia oară formula concluzivă a marilor
discursuri, autorul trece de la ultimul discurs (23,1-25,46) la istorisirea pătimirii.
Punând înaintea expresiei „aceste cuvântări” precizarea „toate”, evanghelistul
semnalează sfârşitul tuturor discursurilor lui Isus. De acum înainte, lui Isus îi revine
exclusiv ultima misiune - pătimirea sa.
Isus îndreaptă acum atenţia ucenicilor spre pătimire. El anunţase deja de trei
ori pătimirea, moartea şi învierea sa (16,21; 17,22s; 20,17-19). Trăsăturile specifice ale
acestei ultime preziceri sunt următoarele: Isus menţionează data precisă a Paştelui
care se celebrează după două zile; nu mai vorbeşte la viitor (vezi 20,18), dar la prezent
(paradidotai „este dat”); menţionează doar răstignirea (cf. 20,19) ca act final, dar nu
vorbeşte despre înviere. Comunică deci discipolilor că răstignirea este într-adevăr
aproape. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că Matei leagă această prezicere cu
sfârşitul discursului escatologic care se încheie cu anunţul venirii Fiului Omului în
glorie (25,31-46). Trebuie notată relaţia, fie de contrast fie de complement între
drumul Fiului Omului şi adevărata concluzie a drumului Fiului Omului: crucificarea
şi venirea în glorie.
La începutul istorisirii pătimirii, Matei reliefează că Isus cunoaşte cu claritate şi
acceptă cu hotărâre soarta rânduită lui de Dumnezeu (rămâne la Ierusalim, deşi este
conştient de evenimentele ce vor urma). Instruiţi încă o dată asupra „drumului” lui
Isus, discipolii sunt implicaţi în destinul lui Isus şi în planul lui Dumnezeu. Cu
această imagine a lui Isus, învăţător al discipolilor, începe istorisirea mateeană.
16
Aoristul este timpul povestirii şi descrie o acţiune punctuală, unică.
65

Deliberarea asupra uciderii lui Isus 26,3-5

Matei descrie o adunare adevărată a Sinedriului în palatul marelui preot Caiafa

(numele este indicat expres) şi vorbeşte despre o adevărată şi proprie deliberare cu
privire la uciderea lui Isus. Astfel Matei este foarte apropiat de In 11,47-53. El dă o
amprentă oficială hotărârii autorităţilor religioase ale Israelului care vor să-l aresteze
pe Isus şi să-l ucidă.
De asemenea trebuie să observăm legătura dintre 26,3-5 şi 26,57, unde se
descrie a doua adunare a Sinedriului, din nou la marele preot, al cărui nume este
indicat pentru a doua oară: „Caiafa”. După ce au realizat primul obiectiv, adică
arestarea lui Isus, adversarii săi se grăbesc să-l realizeze pe cel de-al doilea, adică
uciderea lui Isus. Matei reliefează responsabilitatea comună care apasă asupra
Sinedriului şi evidenţiază etapele care duc la concretizarea deciziilor luate.
Deliberarea despre care vorbim a fost pregătită de intenţia menţionată mai
înainte de a-l prinde pe Isus (21,46). Această intenţie era rezultatul primei întâlniri a
marilor preoţi şi bătrânilor cu Isus (21,23-46). Acolo era menţionată frica acestora de
mulţime. Această frică se concretizează într-o schimbare a intenţiei iniţiale: acum vor
să-l aresteze pe Isus cu înşelăciune şi să deplaseze totul după sărbătoare, pentru a
evita tumultul în popor.
Doi factori sunt de evidenţiat aici: în primul rând se creează posibilitatea sau
„spaţiul” pentru colaborarea lui Iuda; de fapt, dacă Sinedriul ar fi decis să-l aresteze
pe Isus pe esplanada templului nu ar fi avut nevoie de Iuda. În al doilea rând este
reliefată din nou responsabilitatea specifică a componenţilor Sinedriului care,
împotriva tendinţei poporului, se încăpăţinează în propunerea de a-l ucide pe Isus.
În această parte a prezentării şi în aceste nuanţări observăm un mare
paralelism între Mt 26,4-5 şi Mc 14,1-2. Întrucât în Matei episodul deliberării este
precedat de prezicerea lui Isus (26,2) se creează un contrast între Isus, care afirmă o
legătură între Paşte şi răstignirea sa, şi intenţia lor de a deplasa totul după sărbătoare.
Totul se va desfăşura conform cuvântului lui Isus, a cărui suveranitate este din nou
relevată, şi depăşeşte – şi nu înlătură – deciziile adversarilor şi responsabilitatea lor.

MARCU 14,1-2

Textul lui Marcu (vezi, de asemenea Lc 22,1-2) este marcat de uzul

imperfectului. Evanghelistul nu relatează evenimente (precum Mt 26,1-5), dar descrie
o situaţie.
66

La început este indicată data cu referinţă la cele două sărbători: „Peste două zile
aveau să fie Paştele şi Azimele”. Paştele, în care se amintea eliberarea din sclavia
Egiptului (cf. Ex 12,1-14), începea în noaptea de lună plină, după echinocţiul de
primăvară. Cu această noapte, în care se mânca mielul pascal, începea 15 Nisan
(numărătoarea zilelor se făcea de la o seară la alta). Sărbătoarea azimelor, adică a
pâinilor pregătite fără drojdie, se celebra de la 15 la 21 Nisan (cf. Ex 12,15-20) şi se
ţinea în memoria Exodului care a avut loc în grabă, israeliţii fiind constrânşi să poarte
cu ei aluatul nedospit (cf. Ex 12,34.39). În săptămâna despre care vorbesc textele
sinoptice, 15 Nisan începea în seara de joi. Ziua indicată în Marcu 14,1 este miercurea
precedentă.
Afară de indicaţia datei, este reliefat faptul că înaltele autorităţi 17 sunt orientate
încontinuu spre uciderea lui Isus şi caută o cale pentru a duce la îndeplinire voinţa
lor. De la 11,18 şi 12,12 până la 14,1, prin repetarea verbului „căutau”, Marcu relevă
intenţia marilor preoţi şi a cărturarilor şi-i caracterizează ca duşmani înverşunaţi ai lui
Isus şi cei cu adevărat interesaţi de moartea sa. În toate cele trei pasaje, există
totdeauna o referinţă la atitudinea poporului ca obstacol care împiedică o simplă
executare a intenţiilor înaltelor autorităţi. În acest mod se subliniază responsabilitatea
lor.

LUCA 22,1-2

Al treilea evanghelist oferă prezentarea cea mai simplă, care prin caracteristici
şi conţinut este asemănătoare celei din Mc 14,1-2. Lipseşte indicaţia unei date precise.
Se menţionează doar frica autorităţilor de popor, dar aceasta nu se concretizează în
intenţia de a-l prinde pe Isus cu înşelăciune şi de evita tumultul în timpul sărbătorii.
Luca indică doar elementele esenţiale şi rămâne în ambientul a ceea ce a spus
deja în sumarul care introduce activitatea de la Ierusalim a lui Isus (19,47s), adăugând
doar apropierea Paştelui.

Funcţiunea pericopei

În toţi trei sinopticii, această introducere aduce unele date fundamentale.

Indică cadrul temporal: este timpul sărbătorii Paştelui. Prezintă forţa propulsivă şi

17
Marii preoţi, scribii şi bătrânii sunt menţionaţi pentru prima dată în 8,31 şi 10,33, în
prima şi în a treia prezicere a sorţii lui Isus şi apar numai în legătură cu moartea lui Isus.
67

responsabilă a uciderii lui Isus: este vorba despre înaltele autorităţi ale Israelului care
sunt împotriva faimei lui Isus difuzate în popor.
La acestea Matei aşează înainte prezentarea lui Isus, maestru al discipolilor,
care nu este surprins de soarta sa, dar o prevede şi o acceptă. Evanghelistul nu scoate
nimic din rolul determinant şi responsabilitatea iudaică, dar aminteşte că sunt
implicate alte forţe.
Dincolo de constatarea elementelor comune, trebuie să fim atenţi la diferenţe.
Matei prezintă în 26,1-2.3-5 două evenimente distincte, după care urmează un al
treilea, ungerea în Betania (26,6-13). Atât Mc 14,1-2 cât şi Lc 22,1-2 nu descriu un
eveniment de sine stătător, dar o situaţie în care este încadrată scena următoare: în
Marcu, ungerea în Betania (14,3-9), în Luca, graba lui Iuda trădătorul la marii preoţi
(22,3-6). De aceea partea iniţială a istorisirii în cele trei evanghelii sinoptice apare
foarte diferită.

2. UNGEREA DIN BETANIA

68

Toate evangheliile prezintă o ungere a lui Isus în timpul unui ospăţ dar în mod
diferit cât priveşte inserarea evenimentului în naraţiune şi cât priveşte detaliile. Lc
7,36-50 povesteşte o ungere în timpul activităţii lui Isus, fără nici o referinţă la
pătimire şi cu o tematică specifică lui: Isus şi femeia păcătoasă. Cu toate acestea,
pericopa lucaniană conţine un element prezent şi în ceilalţi sinoptici: ospăţul are loc
în casa unui anume Simon (Lc 7,40, cf. Mt 26,6; Mc 14,3). Un element comun lui Luca
şi Ioan este faptul că femeia unge picioarele lui Isus şi le usucă cu părul ei (cf. Lc 7,38;
In 12,3).
În Mt, Mc şi In ungerea este legată cu pătimirea. Ea urmează după informaţia
despre decizia Sinedriului de a-l elimina pe Isus (cf. Mt 26,3-5; Mc 14,1-2; In 11,47-
53.57) şi este interpretată ca o pregătire pentru înmormântarea sa. Totuşi în Ioan este
relatată înainte de venirea lui Isus la Ierusalim (12,12-19) şi este legată de învierea lui
Lazăr (12,1s), în timp ce Matei şi Marcu o povestesc după acea venire şi o inserează
direct în istorisirea pătimirii.

MATEI 26,6-13

Naraţiunea se dezvoltă în trei părţi, care descriu: acţiunea femeii, reacţia

discipolilor la acea acţiune şi, în final, luarea de poziţie a lui Isus atât faţă de acţiunea
femeii cât şi faţă de reacţia discipolilor

Acţiunea femeii (v. 6-7)

Ungerea capului cu ulei parfumat, cum arată Vechiul Testament, este un semn
al bucuriei vieţii. În Qoh 9,7s se spune: „Mergi şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu
inimă bună vinul tău... Toată vremea veşmintele tale să fie albe şi parfumul să nu lipsească de
pe capul tău”. După instruirea pe care Isus o dă fariseului Simon, primirea
respectuoasă a unui oaspete de onoare include oferirea apei pentru picioare, sărutul şi
ungerea capului cu ulei parfumat (Lc 7,44-46).
Ungerea subliniază caracterul de bucurie al ospăţului. Ungându-l doar pe Isus,
femeia îl distinge de toţi ceilalţi oaspeţi. Valoarea foarte mare a uleiului exprimă stima
şi afecţiunea nemăsurate pentru Isus.

Protestul discipolilor (v. 8-9)

69

Discipolii se indignează de acţiunea femeii şi o califică drept „risipă” 18. Nu pot

să găsească nici un sens în gestul femeii care foloseşte uleiul preţios. Ei resping
această expresie de respect faţă de persoana lui Isus. Văd în gestul femeii o pagubă
făcută săracilor, cărora le-a fost sustrasă acea sumă de bani care s-ar fi putut obţine
prin ungerea uleiului. Reacţia discipolilor, prin aceea că este puternic emoţională,
nemoderată şi intempestivă, este lipsită de orice delicateţe. De aceea discipolii distrug
atmosfera de comuniune plină de bucurie ce caracterizează acest banchet. Ofensează
femeia care a exteriorizat atitudinea cea mai profundă a inimii ei şi îl critică pe Isus
care, spre deosebire de ei, a acceptat gestul. În alte cuvinte, ei se comportă ca nişte
judecători, fie faţă de acţiunea femeii, cât şi faţă de Isus. Ei critică, dar din proprie
iniţiativă nu fac nimic pozitiv.

Luarea de poziţie din partea lui Isus (v. 10-13)

Atunci Isus, luând poziţie, respinge ofensa adusă femeii, justifică şi califică
ungerea sa ca o lucrare bună; apoi însă, vorbind despre înmormântarea sa, privează
banchetul de caracterul festiv. Isus reaminteşte apostolilor faptul că nu-l vor avea
totdeauna în mijlocul lor şi că, mai mult, prezenţa lui se va sfârşi într-un arc scurt de
timp, astfel încât ungerea făcută de femeie trebuie considerată ca aceea folosită pentru
înmormântare. Isus interpretează faptul de a fi uns cu parfum - în contextul
banchetului gestul era o expresie a vieţii şi a comuniunii bucuroase - ca o ungere cu
care sunt onoraţi morţii.
În pietatea iudaică, se făcea distincţie între pomeni şi opere de caritate. Pomana
se distinge de opera de caritate după trei caracteristici: a) este dată săracilor; b) îi
priveşte pe cei vii; c) consistă într-un dar în bani. Opera de caritate îi are în vedere: a)
pe lângă săraci şi pe bogaţi; b) pe lângă cei vii şi pe morţi; c) cere, dincolo de o
cheltuială de bani, şi implicarea personală. De aceea opera de caritate este superioară
pomenii. Printre faptele de caritate un loc special îl are îngroparea morţilor şi ceea ce
ţine de aceasta. Isus, în cuvântul său concluziv, arată încă sub un alt aspect calitatea
acţiunii femeii. Ea este atât de dreaptă, importantă şi lăudabilă încât va face parte din
vestirea evangheliei în toată lumea.
Istorisirea ungerii este în bună parte identică în Matei şi Marcu, dar
prezentarea mateeană este, într-o serie de puncte, mai scurtă şi mai puţin detaliată.
Vom indica acele puncte ocupându-ne de versiunea lui Marcu. Pentru Matei sunt
caracteristice trei elemente:

18
apoleia = ruină, distrugere, pierdere.
70

1. El atribuie indignarea faţă de acţiunea femeii discipolilor în general, nu

„unora” neprecizaţi ulterior cum face Marcu (Matei are o anumită tendinţă de
generalizare). Imaginea discipolilor este „obscurată” global de acest comportament.
2. Descrierea a ceea ce a făcut femeia pentru înmormântarea lui Isus este mai
lungă în Mt 26,12 decât în Mc 14,8b.
3. În 26,13 Matei nu vorbeşte doar despre evanghelie (cf. Mc 14,9) dar despre
„această evanghelie”, insistând astfel asupra veştii bune adusă de Isus.

MARCU 14,3-9

Prin formularea „pe când stăteau la masă”, Marcu evidenţiază că este vorba
despre un banchet iar această atmosferă constituie cadrul a ceea ce se istoriseşte.
Evanghelistul indică valoarea preţioasă a uleiului, specificând că este vorba despre
ulei parfumat de nard genuin (cf. In 12,3). Apoi precizează şi acţiunea femeii,
spunând că aceasta sparge vasul de alabastru. În acest mod, descrierea episodului
devine mai vie.
Vorbind despre „unii”, Marcu nu atribuie indignarea discipolilor ca atare dar
unor comeseni ai lui Isus. De asemenea, protestul nu este atribuit ucenicilor. Folosind
construcţia perifrastică, Marcu exprimă durata şi insistenţa cu care unele persoane
care stau la masă cu Isus comentau între ele această acţiune pe care o consideră
reproşabilă. Marcu spunând „fremătau împotriva ei” notează că au făcut ca femeia să
audă indignarea pe care o simţeau pentru gestul ei. Folosirea imperfectului sugerează
durata şi intensitatea stărilor şi expresiilor de emoţie. Referinţa la suma
corespunzătoare valorii uleiului - trei sute de dinari 19 - dă măsura a ceea ce au
considerat o risipă şi explicitează reacţia de indignare a acelor persoane.
Isus respinge expres comportamentul acestor comeseni faţă de femeie,
subliniază – poate în mod ironic – că nu le lipseşte ocazia de a avea grijă de săraci şi
că facerea de bine depinde doar de voinţa fiecăruia. De asemenea, Isus constată că
femeia a acţionat după posibilitatea ei.
În Marcu notăm un fel de incluziune în jurul istorisirii pătimirii: pregătirea
înmormântării (14,3-9) şi executarea înmormântării (15,42-47). Pe baza acestor detalii
descrierea marciană devine mai vie decât aceea a lui Matei. Concordanţele
surprinzătoare dintre Marcu şi Ioan ne fac să ne gândim la un izvor comun.
Funcţiunea pericopei

19
Plata oferită uni muncitor pentru o zi de lucru era de un dinar (cf. Mt 12,5).
71

Pericopa ungerii în Betania nu oferă un pas înainte spre uciderea lui Isus. În
pasajul precedent Matei şi Marcu au prezentat decizia celor mai puternici şi decişi
adversari ai lui Isus de a-l elimina. Pe plan uman, aceşti adversari sunt forţa care
poartă înainte spre uciderea lui Isus. Pericopa ungerii în Betania nu oferă un pas
înainte pe acest drum. Ea îl prezintă pe Isus într-un banchet, înconjurat de prietenii
săi. A sta la masă împreună semnifică în sine comuniune, apropiere, prietenie.
Grupurile reprezentate în Mt 26,3-5 şi Mt 26,6-13 sunt chiar cele mai opuse:
adversarii cei mai înrăiţi ai lui Isus şi prietenii săi cei mai apropiaţi. Episodul ungerii
arată contrastele existente în acest grup de prieteni ai lui Isus. Femeia, prin acţiunea
ei, arată o iubire şi o stimă nelimitată pentru persoana lui Isus, în schimb întâlneşte
un refuz puternic şi emoţional din partea comesenilor. Ce stimă aveau faţă de Isus, de
vreme ce consideră că el nu merită un astfel de tratament într-un ospăţ festiv, uitând
că „ora” lui Isus a început (cf. mai ales în Matei: anunţul către discipoli 26,1s şi
protestul discipolilor 26,8).
Iuda face parte din acest grup (acest aspect este mult subliniat în In 12,4-6).
Opoziţiile din grup pregătesc într-o anumită măsură pericopa următoare, care redă
trecerea lui Iuda de partea grupului duşmanilor lui Isus (Mt 26,14-16 par.).
Aceste contraste oferă un bilanţ trist al activităţii lui Isus care, în grupul cel mai
apropiat lui, întâlneşte atât de puţină înţelegere şi prezintă comportamentul viitor şi
diferit al discipolilor şi al femeilor: primii fug (Mt 26,56 par) şi Petru îl renegă (Mt
26,69-75 par), femeile însă sunt prezente sub cruce (Mt 27,55 par), participă la
înmormântare (Mt 27,61 par) şi merg la mormânt (Mt 28,1 par). Cuvântul lui Isus
despre femeia care i-a uns capul: „Ea a făcut ce a putut” (Mc 14,8) caracterizează
comportamentul femeilor, exprimă fidelitatea faţă de Isus în măsura în care o permit
circumstanţele exterioare şi în maniera adecvată pentru ele.
În scena de la Betania Isus arată din nou cunoaşterea drumului său şi libera sa
acceptare. Ceea ce este prezent în Mt 26,1-2 se repetă într-un anume mod în Mt 26,11-
13 şi nu este absent nici în Mc 14,7-9. Şi în Marcu această parte introductivă a
povestirii pătimirii prezintă un Isus care este conştient de destinul lui, îl acceptă cu
decizie şi îi face părtaşi pe cei mai apropiaţi. Această previziune a sorţii lui Isus,
corespunde în stil prezicerilor anterioare (cf. Mt 16,21 par), dar conţinutul este
modificat. Vorbeşte cu mare calm şi seninătate şi face un pas înainte. Nu se mai referă
la moarte dar la înmormântare şi nu mai vorbeşte de înviere, dar de anunţul
evangheliei în care vor fi proclamate moartea şi învierea. Timpul presează şi
evenimentele se apropie mereu mai mult.
Privirea lui Isus merge dincolo de propria persoană. Evanghelia nu va vorbi
numai despre persoana lui Isus dar şi despre acţiunea femeii. Conţinutul evangheliei
72

nu vorbeşte despre un Isus abstract şi izolat, dar despre Isus aflat în mijlocul
persoanelor care au trăit în preajma lui şi cu care a construit toate aceste relaţii.

3. IUDA LA MARII PREOTI

Evangheliile sinoptice descriu o întâlnire directă a lui Iuda cu marii preoţi, în

care discipolul oferă colaborarea sa. Ioan, care pune mult în relief acţiunea lui Iuda,
trece cu vederea acest episod. Luca redă luarea de contact a lui Iuda cu înaltele
autorităţi iudaice imediat după ce a prezentat intenţia lor de a-l elimina pe Isus,
creând un bloc de contrapoziţii faţă de Isus (Lc 22,1-2.3-6). Matei şi Marcu, înainte de
convorbirea şi acordul lui Iuda cu marii preoţi, povestesc ungerea în Betania. Opun
grupului de duşmani ai lui Isus (Mt 26,3-5 par) pe acela al prietenilor săi, dar arată de
asemenea ce contraste există în mijlocul lor şi cum Isus nu se poate încrede în ei.
Totuşi, se subliniază că Isus acceptă destinul său şi nu are nici cea mai mică intenţie
de a contrapune planului unei puteri pământeşti grupul său. Isus prevede şi
întreprinde drumul său de unul singur. Din grupul puţin compact al intimilor lui Isus
provine Iuda.

MATEI 26,14-16

Prima caracteristică a povestirii mateene consistă în faptul că autorul, înaintea

numelui „Iuda”20, precizează „unul din cei doisprezece”. Evanghelistul subliniază în
mod special că acela care se va implica în trădarea lui Isus este un membru al
colegiului celor doisprezece. Matei foloseşte în mod obişnuit locuţiunea „cei
doisprezece discipoli”. Pentru a evalua semnificaţia acestei calificări - „unul din cei
doisprezece” - trebuie să se ţină cont de toate detaliile relaţiei lor speciale cu Isus,
relaţie care cuprinde întreaga activitate publică.
Matei redă propunerea lui Iuda în discurs direct, în formă de întrebare.
Întrebarea vizează suma de bani pe care marii preoţi sunt dispuşi să o plătească.
Conţinutul acestei întrebări lasă să se înţeleagă că aviditatea discipolului este motivul
care îl împinge să colaboreze pentru predarea lui Isus (cf. In 12,6).
Doar Matei indică suma oferită de autorităţi: treizeci de monede de argint. În
Ex 21,32 era stabilit: „Dacă boul loveşte cu coarnele un sclav sau o sclavă se vor plăti
20
Iuda este menţionat totdeauna la sfârşitul listei.
73

stăpânului treizeci de sicli de argint iar boul să fie ucis cu pietre”. Este vorba, aşadar,
despre preţul care trebuie plătit pentru un sclav. În acest mod, Matei pregăteşte şi
istorisirea, specifică lui, a sfârşitului lui Iuda (27,3-10).

MARCU 14,10-11

Acţiunea lui Iuda este descrisă cu verbul principal „a venit la arhierei”.

Această formulare trebuie corelată cu Mc 3,13: „Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe
cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el”. Este vorba despre singurele două locuri în
Marcu (şi în sinoptici) în care se foloseşte această formulare aperchesthai pros (a veni la
o persoană). În contextul pericopei Mc 3,13-19 (constituirea grupului celor
doisprezece), expresia citată constituie unica acţiune a celor doisprezece: au lăsat
locul lor în mijlocul poporului pentru a merge de partea lui Isus: aceasta a fost
acţiunea lor vizibilă şi decisivă ca răspuns la chemarea lui Isus. Cu aceiaşi
terminologie Marcu exprimă acum acţiunea lui Iuda; el părăseşte locul de lângă Isus
pentru a se duce la cei mai înrăiţi adversari ai lui. Intenţia acestora este de a-l aresta
pe Isus cu înşelăciune pentru a-l ucide (14,1), iar intenţia lui Iuda este de a-l preda
chiar lor. Nu numai prin calificarea „unul dintre cei doisprezece”, dar şi prin
utilizarea terminologiei menţionate mai sus, evanghelistul evidenţiază cum Iuda
refuză şi răstoarnă relaţia originară cu Isus.
Marcu redă reacţia emoţională a marilor preoţi: „s-au bucurat” (cf. Lc 22,5;
verbul charein apare în Marcu doar în 14,10; 15,18). În comparaţie cu aceasta, Mt
26,14.16 pare să descrie un comerţ rece şi impersonal de persoane „calculatoare”.
Toţi trei sinopticii notează care este starea minţii lui Iuda cu trei termeni: „a
căuta”, „moment potrivit” şi „a-l da pe mâna”. Interesul discipolului este concentrat
acum asupra găsirii momentului potrivit pentru a-l da pe Isus în mâinile duşmanilor
săi.
Considerând faptul că Marcu, de la începutul activităţii la Ierusalim a lui Isus
şi apoi în timpul procesului, descrie intenţia autorităţilor faţă de Isus cu verbul „a
căuta” (11,18; 12,12; 14.1.55) folosirea verbului ezetei (căuta) pentru Iuda (14,11) pune
şi mai mult în relief cum Iuda a intrat în sintonie cu duşmanii lui Isus.

LUCA 22,3-6
74

Luca constată înainte de toate: „Atunci Satana a intrat în Iuda” (mare

concordanţă literală cu In 13,27). Ioan foloseşte termenul „Satana” doar aici; termenul
lui obişnuit este diabolos, şi în legătură cu Iuda (cf. In 6,70; 13,2; 8,44).
Termenul Satanas (Lc 10,18; 11,18; 13,16; 22,3.31) îl desemnează pe cel care se
află într-un contrast absolut cu Dumnezeu şi se implică cu toate forţele pentru a-i
separa pe oameni de Dumnezeu21. Prezentându-l pe Iuda sub influenţa lui Satana,
Luca, chiar de la început, subliniază caracterul păcătos al acestei acţiuni şi faptul că
ceea ce urmează nu este determinat de factori pur umani. Asta, totuşi, nu anulează
responsabilitatea lui Iuda. Se poate vedea încă o legătură cu Lc 4,13 unde
evanghelistul, concluzând pericopa tentaţiilor, afirmă: „Şi, după a ce terminat toată
ispitirea, diavolul s-a îndepărtat de la el pentru un anumit timp” (în traducere explicitată:
„după ce a epuizat orice fel de ispită, diavolul se îndepărtă de el pentru a se reîntoarce la
timpul stabilit”).
Verbul principal cu care Luca descrie acţiunea lui Iuda este sullale,w, „a vorbi
împreună”, ceea ce presupune interese comune, exprimă o conjuncţie de eforturi, din
ambele părţi, pentru a găsi o soluţie şi dă, de asemenea, măsura situaţiei în care Iuda
a devenit un complice al adversarilor lui Isus. Concordanţa, înţelegerea care există
între ei, este sigilată de constatarea lucaniană „el a consimţit”, a fost de acord (22,6).
Duşmanii lui Isus căutau o oportunitate de a-l aresta pe Isus fără prezenţa
mulţimii (cf. Mt 26,5 şi Marcu 14,2). Acum oportunitatea s-a ivit prin complotul lui
Iuda cu marii preoţi (Lc 22,6).
În Luca 22,4 interlocutorii lui Iuda nu sunt doar marii preoţi dar şi comandanţii
gărzilor (strategoi), care vor fi prezenţi la arestarea lui Isus (22,52). Prezentarea
lucaniană este asemănătoare celei a lui Marcu: lipseşte discursul direct şi accentul pe
aviditatea lui Iuda (cf. Matei). Este menţionată bucuria marilor preoţi. Istorisirea
lucană este totuşi mai detaliată, indicând influenţa Satanei asupra discipolului şi
subliniind rolul acestuia de complice al marilor preoţi.

Funcţiunea pericopei

21
Această contrapunere totală se arată, de exemplu, în descrierea misiunii apostolice a
lui Paul trimis „ca să deschidă ochii (oamenilor), să-i întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub
puterea Satanei la Dumnezeu” (Fap 26,18).
75

Pactul cu Iuda înseamnă un pas înainte pentru autorităţile iudaice, în drumul

lor spre eliminarea lui Isus. Până acum exista doar voinţa hotărâtă de a-l ucide,
decizie care era împiedicată de frica faţă de popor. Acum au găsit în persoana lui Iuda
un colaborator preţios care este unul din grupul cel mai apropiat lui Isus. Se poate
spera că acesta va folosi momentul potrivit pentru a duce la împlinire maşinaţia lor,
care vizează o arestare a lui Isus fără probleme. Pasul ulterior împlinit în ordinea
realizării a ceea ce au urzit împotriva lui Isus, se reflectă în bucuria lor (cf. Mc 14,11;
Lc 22,5).
Deja în lista celor doisprezece, toţi trei sinopticii l-au indicat pe Iuda va viitorul
trădător (Mt 10,4; Mc 3,19; Lc 6,16). Acum acesta se remarcă în grup în sensul că
începe să arate în ce mod intenţionează să realizeze trădarea. Isus, în al doilea anunţ
al pătimirii, morţii şi învierii (Mt 17,22; Mc 9,31; Lc 9,44) caracterizează destinul Fiului
Omului cu verbul paradidosthai, „va fi dat pe mâna”. Acelaşi verb descrie acţiunea lui
Iuda (cf. Mt 10,4; 26,15.16 etc.). Discipolul va fi primul inel în lanţul oamenilor care îl
vor da pe Isus din mână în mână până va fi ucis (cf. Mt 26,46; 27,2.26 par).
Trădarea lui Isus din partea unuia dintre cei doisprezece rămâne foarte greu de
înţeles. O anumită fisură între Isus şi grupul său se întrezăreşte deja în protestul lui
Petru după prima prezicere (cf. Mt 16,22s par). Isus îl interpelează pe Petru cu
termenul „Satana”). Faţă de persoana lui Isus apar atitudini foarte diferite în timpul
episodului ungerii în Betania. Există o opoziţie extremă între femeia care toarnă uleiul
atât de preţios pe capul lui Isus (Mt 26,7), preţiozitate care simbolizează stima foarte
mare pe care ea o simte faţă de Isus, şi Iuda care încearcă să câştige bani colaborând
cu duşmanii lui Isus (Mt 26,14).
De acum înainte o maşinaţiune mortală ameninţă drumul lui Isus. Alături de
duşmani săi se află acum cel care a devenit colaboratorul lor. Iuda este decis să
găsească şi să folosească momentul oportun pentru predarea lui Isus. Toate acţiunile
următoare ale lui Isus se dezvoltă sub umbra acestei intenţii pe care Isus o va revela
tuturor discipolilor mai târziu în anunţul trădării (Mt 26,21-25 par.).

4. PREGĂTIREA CINEI PASCALE

76

În toţi sinopticii, după pactul lui Iuda cu marii preoţi, urmează pregătirea
Paştelui. Cu aceasta se deschide un bloc compus dintr-o serie de texte, bloc care
merge până la rugăciunea lui Isus în Ghetsemani (Mt 26,17-46). Isus petrece ultima sa
zi cu discipolii. Acum, nu mai sunt menţionate acţiunile duşmanilor lui Isus, dar tot
ceea ce este istorisit este marcat de faptul că moartea sa este iminentă. Indicaţia
temporală de la deschiderea pericopei constată că s-a ajuns la ziua sacrificării mieilor
de Paşte, în ziua în care începe sărbătoarea pascală. Ultima indicaţie asemănătoare se
găsea în Mt 26,2, unde mai erau două zile până la Paşte.

MATEI 26,17-19

Între sinoptici, descrierea mateiană este cea mai scurtă. Ca şi în celelalte

evanghelii, pericopa conţine povestirea amplă a poruncii lui Isus (Mt 26,17s par) şi
povestirea concisă a realizării (Mt 26,19 par.).
Iniţiativa provine de la discipoli care întreabă unde trebuie să pregătească
Paştele. Pare că Isus, pentru această pregătire trimite toţi discipolii (cf. Mt 26,8 unde
discipolii protestează împotriva acţiunii femeii, în Mc 14,4 doar unii). Isus nu indică
direct numele proprietarului la care discipolii trebuie să meargă (evanghelistul
vorbeşte despre un cutare şi nu indică numele) şi îi instruieşte despre ceea ce trebuie
să spună. Aceste cuvinte sunt partea cea mai caracteristică a prezentării mateene.
Doar în Matei Isus zice: „timpul meu (kairos) este aproape” (26,18). Se subliniază din nou
că Isus este conştient că a sosit ora; el acţionează cu conştiinţa destinului iminent (cf.
Mt 16,2).
Doar în Matei, cuvintele cu care Isus trimite discipolii la cel care va oferi
spaţiul pentru celebrarea Paştelui nu sunt sub formă interogativă, ci interpelează
direct şi cu mare autoritate proprietarul: „La tine voi face Paştele cu discipolii mei”
(26,18). În nota despre executarea voinţei lui Isus din partea discipolilor se afirmă că
aceştia au ascultat ordinul lui Isus (26, 19; cf. afirmaţia identică din 21,6). Se observă,
ca în ceilalţi sinoptici, corespondenţa între întrebarea iniţială şi expresia finală. Matei
pune în evidenţă autoritatea proprie a lui Isus învăţătorul fie faţă de proprietarul
casei cât şi faţă de discipoli şi repetă pentru a câta oară că Isus este conştient de
propria soartă.

MARCU 14,12-16
77

Indicaţia zilei (prima zi a Azimelor) este specificată de precizarea că, în acea zi

se jertfeşte Paştele. Este vorba despre ziua care precede sărbătoarea pascală, în după-
amiaza căreia mieii, destinaţi cinei pascale, erau sacrificaţi în templu. Apoi miei erau
prăjiţi în diferitele case, unde se pregăteau celelalte ingrediente ale respectivei cine.
Menţionând imediat to pascha, Marcu, în evanghelia căruia termenul apare de 4 ori (la
fel şi în Luca), subliniază cu putere că cina care va urma este o cină pascală.
După întrebarea cu privire la locul în care vor mânca Paştele, Isus trimite doi
dintre ei (la fel Luca). Însărcinarea pe care le-o dă Isus (v. 13-15) conţine patru
imperative şi două preziceri (în Mt sunt două imperative, nici o prezicere). Cuvântul
lui Isus cuprinde: porunca de a merge în oraş; urmează prezicerea că cei doi vor
întâlni un om care duce un urcior cu apă; apoi două imperative: de a-l urma pe acest
om, de a vorbi proprietarului casei - ceea ce cei doi vor trebui să spună se exprimă în
formă interogativă; urmează prezicerea a ceea ce va face proprietarul şi imperativul
final: „Pregătiţi acolo pentru noi” ceea ce corespunde la întrebarea iniţială: „Unde să
pregătim?”. Adăugând „pentru noi” Isus reafirmă comuniunea care există între el şi
discipoli în această cină pascală.
Prezentarea executării voinţei lui Isus din partea discipolilor este mai scurtă.
Marcu redă sumar cum discipolii constată împlinirea prezicerilor lui Isus, şi, în sfârşit,
notează executarea celui de-al patrulea imperativ. Marcu pune în relief preştiinţa lui
Isus prezentând împlinirea prezicerilor.

LUCA 22,7-13

Prezentarea lucaniană este foarte asemănătoare celei a lui Marcu, fiind de

asemenea caracterizată de prezicerile lui Isus (22,10.12) şi de constatarea împlinirii lor
(22,13).
Doar în Luca sunt precizate numele celor doi discipoli trimişi de Isus pentru
pregătirea Paştelui, este vorba despre Petru şi Ioan. De asemenea doar în Luca
iniţiativa provine de la Isus care în porunca sa, „Mergeţi şi pregătiţi Paştele ca să
mâncăm” (22,8) subliniază cu vigoare caracterul comunitar al acestei cine pascale (cf.
reluarea în Luca 22,15 „Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de
pătimirea mea”.

Funcţiunea pericopei
78

Am putea să ne întrebăm de ce pregătirea cinei pascale este prezentată atât de

amplu? Pericopa se distinge de celelalte pericope ale evangheliei întrucât nu prezintă
o acţiune sau o învăţătură importantă a lui Isus.
Episodul îl arată pe Isus care, în calitate de învăţător, trimite discipolii în
această misiune şi le manifestă preştiinţa sa (Mc, Lc). Isus are autoritate chiar şi faţă
de proprietarul casei (Mt). Isus vrea să celebreze cina pascală în comuniune cu
discipolii săi. Ampla istorisire a pregătirii subliniază, fără îndoială, marea semnificaţie
a cinei pascale pregătite.
Există un episod asemănător, cel în care Isus la fel trimite doi discipoli şi le cere
să pregătească intrarea sa în Ierusalim (Mt 21,1-9 par). Acolo se descrie pe larg cum
discipolii primesc porunca de a procura un măgăruş, cum îl găsesc şi îl aduc la Isus.
Isus pe acest măgăruş se îndreaptă spre cetatea Ierusalimului şi este aclamat de popor
(Mt 21,8-9 par). În Mt 21,4-5, deja după descrierea trimiterii celor doi discipoli, se
explică semnificaţia acestui eveniment: asta se întâmpla ca să se împlinească profeţia
din Zah 9,9. Isus ca rege mesianic, blând şi pacific ajunge în oraş. Lunga pregătire a
intrării lui Isus în Ierusalim îi ajută pe discipoli (şi pe cititori) să nu treacă cu vederea
această manifestare mesianică a lui Isus şi caracterul ei pacific. Această manifestare
precede întreaga activitate a lui Isus la Ierusalim şi constituie fondul ministerului săi
de acolo: Isus intră şi acţionează ca Mesia blând şi pacific.
Se pare că istorisirea pregătirii cinei pascale are o funcţiune analoagă aceleia.
Totul este determinat şi prevăzut de Isus. El decide cum vrea să petreacă ultima seară
a vieţii sale, nu adversarii săi. O petrece în mijlocul ucenicilor, mâncând Paştele.
Această cină pascală este cadrul şi fondul a tot ceea ce descriu sinopticii. Nimănui nu-
i scapă faptul că Isus a celebrat cina cu ai săi.
Cu cina pascală, începe şi se celebrează Paştele, în timpul căruia se petrec toate
evenimentele concluzive ale vieţii pământeşti a lui Isus până la moartea şi
înmormântarea sa. În sărbătoarea Paştelui, poporul lui Israel celebra şi amintea
salvarea primilor născuţi prin intermediul sângelui mielului şi eliberarea din sclavia
Egiptului prin exod (cf. Ex 12). În celebrarea Paştelui era deosebit de vie speranţa unei
mântuiri viitoare. Această sărbătoare cu celebrarea marilor opere ale lui Dumnezeu în
favoarea poporului său constituie cadrul şi fondul a tot ceea ce se povesteşte în
istorisirea pătimirii.

5. ÎNCEPUTUL CINEI
79

ŞI ANUNŢAREA TRĂDĂRII LUI IUDA

Sinopticii, după ce au încheiat la fel descrierea pregătirii cinei cu cuvintele „şi

au pregătit Paştele”, încep în mod asemănător descrierea cinei pascale indicând
comesenii: Isus şi cei doisprezece (Lc: apostolii). Matei şi Marcu leagă două
evenimente: prezicerea trădării şi instituirea euharistiei. Luca urmează o ordine
diferită: anunţul sfârşitului şi al împlinirii (v. 15-18), instituirea euharistiei (v. 19s),
prezicerea trădării (v. 21-23) şi discursul de adio (v. 24-38) – totul în timpul ultimei
cine. După părţile iniţiale neegale, povestirile cinei pascale au o organizare diferită. În
Matei şi Marcu cina începe cu prezicerea trădării, în Luca cu cuvintele despre sfârşit
şi despre împlinire (cf. Ioan care, după spălarea picioarelor (13,1-17), redă lungul
anunţ al trădării (13,18-30).

MATEI 26,20-25

Matei nu menţionează venirea lui Isus, dar spune „când s-a înserat, stătea la
masă cu cei doisprezece” (gr. anakeisthai = a sta întinşi la masă). Această poziţie în timpul
mesei era tipică pentru o masă festivă sau pentru masa bogaţilor şi nobililor (cf. Mc
6,26; Mt 22,11). Israeliţii au mâncat primul Paşte în picioare, gata de plecare (Ex
12,11). Pentru celebrarea cinei pascale era prescris să mănânce întinşi pentru a
exprima şi a aminti că israeliţii au ieşit din sclavie la libertate.
Grupul comesenilor lui Isus se restrânge la cei doisprezece. În prezicerea
trădării (26,21) se constată doar: „unul dintre voi mă va trăda”, dar nu se face referinţă
la calitatea de comesean al trădătorului. Descrierea reacţiei celor doisprezece insistă
asupra profundei lor tristeţi şi redă o întrebare mai lungă: „Nu cumva sunt eu,
Doamne?” (26,22). Folosind interogativul ‚meti’ ei exprimă speranţa lor într-un
răspuns negativ. În răspunsul său, Isus nu se mai referă la grupul întreg, dar zice:
„Cel care şi-a întins mâna cu mine în blid, acesta mă va trăda” (26,23) şi adaugă o judecată
asupra acelui om „...vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat. Mai bine ar fi fost
pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut!”. Deoarece pe masă se găsea un vas în care toţi
întindeau bucăţi de pâine, răspunsul nu este în mod necesar o precizare (cf. Mc 14,20).
Totuşi Mt 26,23, folosind întâi participiul aorist embapsas („cel care şi-a întins”) şi apoi
continuând cu houtos me paradosei („acesta mă va trăda”) pare să indice trădătorul,
dând un detaliu în plus faţă de 26,21, chiar dacă nu indică vreun nume.
V. 24 redă judecata asupra acţiunii trădătorului. Sunt contrapuse cuvântul
Scripturii şi acţiunea trădătorului. Verbul hypagein = „a se duce, a pleca” desemnează
în general pătimirea şi moartea lui Isus (în Mt şi Mc doar aici, în In 17x). Se constată
80

că „plecarea” Fiului Omului are loc după cuvântul Scripturii, adică după voinţa şi
planul lui Dumnezeu care revelează dispoziţiile sale în Scriptură. Constatarea permite
o vedere în culisele divine a evenimentelor şi motivul pentru care Isus le acceptă de
bună voie. În cele din urmă, determinarea sorţii lui Isus nu depinde nici de Iuda nici
de duşmanii săi. Trădătorului însă îi revine toată libertatea şi responsabilitatea. Faptul
că acţiunea lui este teribilă se exprimă în cuvintele lui Isus: „Mai bine ar fi fost pentru
omul acela dacă nu s-ar fi născut”.
Doar în Matei, cuvântul lui Isus, care se voieşte a fi un ultim avertisment
adresat trădătorului, este urmat de o reacţie a lui Iuda (26,25). Acesta îşi face proprie
întrebarea celor doisprezece (cf. v. 22), dar cu o mică modificare:

v. 22 „meti ego eimi Kyrie”

v. 25 „meti ego eimi Rabbi”

În Matei, în timp ce ceilalţi discipoli îl numesc pe Isus totdeauna „Doamne”, Iuda este
unicul care i se adresează cu titlul ‚Rabbi’ (26,25.49; pentru alte persoane în 23,7s).
Asta pare să reveleze a atitudine diferită faţă de Isus. Întrebarea lui Iuda nu este o
simplă repetiţie a lui 26,22 (când se spune „ei au început să-i spună unul după altul” -
Iuda era implicat), dar se referă la al doilea anunţ al lui Isus, mai precis şi mai amplu
(26,23-24). Întrebarea lui Iuda nu poate fi provocată de speranţa temătoare de a auzi
„nu”-ul lui Isus (cf. mai sus explicarea lui 26,22), ci pare să aibă mai curând un
caracter provocator. Isus nu a răspuns la întrebările tuturor celor doisprezece, ci a dat
un anunţ mai precis. El răspunde totuşi la întrebarea lui Iuda, dar nu cu acel „da” sau
„nu”, ci printr-un imprecis „Tu ai spus”. Persoana trădătorului nu este identificată,
nici revelată celorlalţi discipoli. Toţi sunt informaţi de faptul trădării, iar trădătorul, în
special, de faptul că Isus cunoaşte intenţiile lui profunde.
În Matei se observă succesiunea următoare: anunţul trădării din partea unuia
din cei doisprezece; întrebarea fiecăruia dintre cei doisprezece; anunţul mai precis;
întrebarea lui Iuda; răspunsul lui Isus. Deşi numele trădătorului nu este pronunţat, se
notează un progres în identificarea sa. Pentru Isus şi Iuda totul este clar, pentru
ceilalţi situaţia începe să se clarifice. Un astfel de progres lipseşte în Marcu şi Luca, în
timp ce In 13,18-30 (cea mai lungă pericopă a prezicerii trădării) merge încă mai
departe în identificarea trădătorului, dar nici aici nu este expres arătat celorlalţi
discipoli.

MARCU 14,17-21
81

În versetul introductiv Marcu redă sosirea lui Isus împreună cu cei

doisprezece. Prezentarea prezicerii trădării nu este deloc interesată de indicarea
persoanei trădătorului (numele Iuda nu apare nici în Mc 14,17-21, nici în Lc 22,21-23).
Totul este centrat pe faptul că unul din cei doisprezece, un comesean al lui Isus, îl
trădează. Un astfel de eveniment este supus intens reflecţiei celor doisprezece. Aceştia
trebuie să ia în serios acel fapt grav şi să reflecteze, fără să se simtă liberi de orice
responsabilitate, imputând doar lui Iuda acea situaţie.
Prezicerea trădării, „Adevăr vă spun...” este identică în Mt 26,21; Mc 14,18; In
13,21 (în Ioan apare obişnuitul dublu „Amin”). Doar în Marcu se găseşte continuarea
anunţului: „Care mănâncă cu mine” (cf. Ps 41,10), o expresie care subliniază că este
vorba despre un comesean al lui Isus, de unul care celebrează acum cu el cina pascală.
Întrebarea cu care cei doisprezece, unul după altul, se adresează lui Isus este mai
scurtă decât în Matei: „Nu cumva eu”, aproape fără respir.
Isus nu răspunde la întrebările discipolilor, dar revine, cu o formulare puţin
diferită, asupra părţii centrale a prezicerii, adică asupra caracterizării trădătorului.
Cea mai mare perversitate a acţiunii prezise stă în faptul că acela care colaborează cu
duşmanii săi şi, mai mult, îl dă pe mâinile lor, este un membru al grupului ales al
celor doisprezece, unul care trăieşte comuniunea la masă cu Isus.
În Marcu nu notăm un progres în identificarea trădătorului, dar se insistă
asupra acestor două caracterizări: este vorba despre un membru al grupului cel mai
apropiat al lui Isus şi despre unul dintre comesenii săi. Perversiunea trădării este
subliniată şi de versetul următor, în care Isus rosteşte acel „vai” cu privire la acel om
„prin care Fiul Omului este trădat” (14,21). Nu urmează o reacţie a discipolilor; totul
se centrează asupra cuvintelor lui Isus.

LUCA 22,21-23

Prezentarea lucaniană este destul de diferită de cea a lui Matei şi Marcu după
mai multe aspecte.
În Luca avem o prezentare mai scurtă. Nu găsim o repetiţie a vreunui element.
Se constată prezenţa trădătorului şi se face o referinţă la faptul că este un comesean.
Nu este explicitată apartenenţa acestuia la grupul celor doisprezece.
Prezentarea lucaniană este mai puţin emoţională şi dramatică. Nu se vorbeşte
despre tristeţea apostolilor. Nu se adaugă: „Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu
s-ar fi născut” (Cf. Lc 22,22 şi Mt 26,24 par). Nu există un schimb de cuvinte între Isus
şi apostoli. Isus spune îndată ceea ce vrea să spună. Urmează discuţia între apostoli,
care caută să identifice trădătorul, fără să se adreseze unul după altul lui Isus. Nu
82

există un progres în identificarea trădătorului (cf. Matei), nici o insistenţă asupra

perversităţii acestei trădări (cf. Marcu). Isus comunică simplu prezenţa trădătorului:
„Dar iată, mâna celui care mă va vinde este cu mine la masă” (22,21). Acest cuvânt este atât
de teribil, pe cât este de scurt şi simplu.
În sfârşit, episodul este inserat într-un context diferit. Prezicerea trădării nu
constituie „intonaţia” ultimelor ore pe care Isus le parcurge cu cei doisprezece. Nu
determină, împreună cu instituirea euharistiei (cf. Mt, Mc), istorisirea cinei pascale,
dar este inserată în lunga descriere lucaniană a ultimei cine, care cuprinde multe
argumente (22,14-38). Din aceste motive atenţia este mai puţin concentrată asupra
respectivei preziceri.

Funcţiunea pericopei

În Mt 26,14-16 se povestea că Iuda mersese la marii preoţi şi se pusese de acord

cu ei aspra trădării lui Isus. Acum evangheliştii, cu accentuări diferite, ne informează
că Isus în timpul ultimei cine i-a informat pe cei doisprezece, nu asupra persoanei
trădătorului, dar asupra faptului trădării din partea unuia care aparţine la grupul lor.
Trădarea poartă înainte pe „drumul” care se va conclude cu uciderea lui Isus.
Informarea asupra trădării produce reacţia şi reflecţia celor doisprezece asupra
calităţii unei astfel de acţiuni. Evangheliştii nu vorbesc doar despre evenimente
decisive pentru moartea lui Isus, dar conduc şi la reflecţia şi la evaluarea acestora.
Asta este valabil pentru toate evangheliile, dar mai ales pentru prezentarea marciană
care insistă asupra faptului că trădătorul este un membru al grupului celor
doisprezece şi un comesean al lui Isus.
În anunţurile pătimirii, morţii şi învierii, Isus a instruit discipolii asupra
destinului lui şi i-a pregătit astfel pentru aceasta. Prezicerea trădării este prima
învăţătură asupra conduitei lor; acesteia îi va urma anunţul scandalului tuturor şi al
renegării lui Petru (Mt 26,30-35 par). Prin aceasta se arată atât cunoaşterea pe care
Isus o are despre propria soartă, cât şi acceptarea conştientă şi liberă a acesteia,
elemente care vor fi importante pentru viitoarea înţelegere din partea discipolilor. Cât
priveşte trădarea, Isus reaminteşte în toate evangheliile că evenimentul are loc
conform Scripturii, adică corespunde planului lui Dumnezeu (Mt 26,24 par; In 13,18).
Dincolo de simplul fapt exterior, prezentat deja mai înainte în Mt 26,14-16, este
revelat de asemenea fondul teologic. Suveranitatea lui Isus, inclusiv în aceste
circumstanţe, este subliniată în mod deosebit în In 13,27-30, pasaj în care el apare ca
acela care comandă lui Iuda ce trebuie să facă.
6. INSTITUIREA EUHARISTIEI
83

După prezicerea trădării, Mt 26,26-29 şi Mc 14,22-25 povestesc cum Isus a dat

discipolilor, în pâine, trupul său, şi, în vin, sângele său. Lc 22,19-20 prezintă
instituirea euharistiei după anunţarea sfârşitului şi a împlinirii (22,15-18) şi înainte de
prezicerea trădării (22,21-33). Ioan nu vorbeşte despre aceasta în istorisirea ultimei
cine. Însă, conform evangheliei sale, Isus insistă asupra necesităţii de a mânca trupul
său şi de a bea sângele său pentru a avea viaţa veşnică în partea finală a discursului
asupra pâinii (In 6,52-58). În 1Cor 11,23-26 Paul prezintă ceea ce a făcut „Domnul în
noaptea în care era vândut”.

MATEI 26,26-29

La început, Matei (ca şi Marcu) evidenţiază situaţia cinei: „şi în timp ce mâncau”.
Cele două evenimente ale prezicerii trădării şi instituirii euharistiei sunt prezentate
expres în acea situaţie. Matei redă doar acţiunile şi cuvintele lui Isus.
Prima acţiune care se referă la darul pâinii este exprimată cu cinci verbe: a lua,
a binecuvânta, a frânge, a da, a spune. Doar Mt 26,26 menţionează explicit „Isus” şi
„discipolii”, subliniind cine acţionează şi cine sunt cei care primesc darul lui Isus.
După prescrierea cinei pascale iudaice înainte de consumarea mielului pascal, cel care
prezida cina pronunţa binecuvântarea şi, frângând pâinea, o distribuia comesenilor.
În Matei, primul cuvânt al lui Isus începe cu două imperative: „Luaţi, mâncaţi”. Isus
îndeamnă cu insistenţă discipolii să mănânce trupul său şi să bea sângele său (26,26-
27).
A doua acţiune este darul potirului. După consumarea mielului pascal (cf.
22,20) se distribuia un al treilea potir cu vin. Darul sângelui are loc paralel cu cel al
trupului. Acţiunea este descrisă cu patru verbe: a lua, a mulţumi, a da, a spune.
Cuvântul lui Isus care însoţeşte darul sângelui este paralel cu primul, dar este mai
lung. Sângele este prezentat cu trei calificări: sângele alianţei, vărsat pentru mulţi,
spre iertarea păcatelor.
Termenul diatheke (ebr. berith) nu însemnă atât „pact” sau „alianţă” stipulată
de doi contractanţi, cât un act dispus şi hotărât în mod unilateral, dar cu privire la o
altă persoană sau la un grup de persoane; de aceea termenul se traduce mai exact prin
asigurare, obligaţie, testament, jurământ. Formularea „sângele meu, al alianţei”
exprimă faptul că vărsarea sângelui lui Isus este zălogul şi sigiliul auto-obligaţiei
definitive, indestructibile şi escatologice a lui Dumnezeu faţă de poporul său. Este
asigurarea definitivă că Dumnezeu nu-şi va abandona niciodată poporul său.
84

Conform Ex 24,8 Moise luă sângele şi stropi poporul, spunând: „Iată, sângele obligaţiei pe
care Domnul a dispus-o cu privire la voi cu toate aceste cuvinte”. În acest caz, dispoziţia
(diatheke) consistă în „toate aceste cuvinte”, adică în Legea pe care Dumnezeu a dat-o
Israelului (cf. Ex 24,3-7). Stropirea cu sângele sigilează promisiunea poporului care se
obligă să urmeze toate poruncile Domnului (Ex 24,3.7). În cazul lui Isus, în schimb,
sângele său vărsat nu confirmă o promisiune umană, dar promisiunea lui Dumnezeu
care se autoobligă să rămână pentru totdeauna Dumnezeul poporului său.
Sângele lui Isus este în acelaşi timp sângele „vărsat pentru mulţi”, iar în Matei
urmează precizarea „spre iertarea păcatelor” (cf. Mt 1,21 explicarea numelui „Isus”:
„căci el va mântui poporul său de păcatele sale”). Dumnezeu a rânduit şi a dăruit
sângele lui Isus ca mijloc de ispăşire. Prin sângele lui Isus păcatele sunt iertate şi
oamenii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu, admişi la comuniune şi la viaţă cu el. Sângele
lui Isus este atât zălogul autoobligaţiei lui Dumnezeu, cât şi instrumentul iertării
păcatelor. Iertarea păcatelor şi reconcilierea oamenilor cu Dumnezeu sunt roade ale
implicării lui Dumnezeu în favoarea oamenilor prin aceea că îl face pe Isus să
parcurgă acest „drum” cu efectele descrise. În In 3,16, acest lucru este exprimat în
următorul mod: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul
său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (cf. Rom 8,32).
În Mt 20,28 Isus spune: „Fiul Omului a venit ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca
răscumpărare pentru cei mulţi”. În Is 53,12 opera servitorului lui JHWH este
caracterizată în acest mod: „şi-a dat sufletul său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost
numărat, în timp ce purta fărădelegile multora şi şi-a dat viaţa pentru cei păcătoşi”.
Există o amplă discuţie asupra semnificaţiei termenului „mulţi”, dacă termenul
trebuie înţeles în sens exclusiv (mulţi, dar nu toţi) sau în sens inclusiv (mulţi, adică o
mulţime de nenumărate persoane izolate, adică toţi). J. Jeremias, studiind diferitele
date ajunge la concluzia că termenul, în textul noastre, înseamnă: „die viele einzelne
umfassende Gesamtheit der dem Gerichte Gottes Verfallenen”, (totalitatea constituită
de mulţi indivizi, de cei care sunt subiecţi ai judecăţii lui Dumnezeu); deci termenul
este de înţeles în sens inclusiv. Sângele lui Isus nu este vărsat în favoarea unui mare
dar restrâns grup de oameni, ci în favoarea tuturor oamenilor (cf. Mt 20,28 şi 1 Tim
2,6; Rom 5,15 hoi polloi şi Rom 5,18 pantes; In 6,51 „pâinea pe care o voi da eu este
trupul meu pentru viaţa lumii” unde kosmos, „lumea” cuprinde toţi oamenii cf. In
3,16).
După darul trupului şi sângelui urmează anunţul sfârşitului şi al desăvârşirii
escatologice. Isus nu va mai bea din rodul viţei. Expresia „a bea vin” este folosită ca
pars pro toto şi înseamnă participare la o masă festivă. Comuniunea la masă, pe care
Isus a trăit-o până acum cu cei doisprezece, ajunge la sfârşit. Indicând acest sfârşit al
comuniunii, Isus prezice din nou moartea sa. Până în acest moment anunţul morţii
85

era legat totdeauna de cel al învierii (cf. Mt 16,21 etc.); şi acum anunţul sfârşitului nu
este ultimul cuvânt, fiind urmat de cuvântul despre împlinire. Isus va bea vinul cel
nou (kainos)22, escatologic. El va participa la banchetul escatologic al Împărăţiei
cerurilor (cf. Mt 8,11; 22,1-14) care simbolizează împlinirea comuniunii de viaţă cu
Dumnezeu.
Tipice prezentării mateene sunt expresiile „cu voi” şi împărăţia „Tatălui meu”.
Isus vesteşte celor doisprezece că ei vor fi comesenii săi escatologici care vor trăi din
nou comuniunea cu el în viaţa escatologică. Această viaţă va fi „în Împărăţia Tatălui
său” (cf. „împărăţia cerurilor” 32x, „împărăţia lui Dumnezeu” 4x):

13,43 „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”

26,29 „îl voi bea cu voi nou în împărăţia Tatălui meu”

Amândouă pasajele vorbesc despre realizarea escatologică, pe care o

caracterizează ca o viaţă în împărăţia Tatălui. Împărăţia cerurilor se revelează ca
împărăţie a Tatălui, un ambient de viaţă determinat de relaţia filială cu Dumnezeu
Tatăl. Matei, în mod special, ne arată că Isus Fiul l-a revelat pe Dumnezeu Tatăl (cf.
Mt 11,25-27). Este o trăsătură tipic mateeană, aceea de a-l prezenta atât de frecvent pe
Dumnezeu în termenii acestei relaţii personale şi de a aplica acest raport cu Tatăl în
mod aproape egal lui Isus şi oamenilor. Matei evidenţiază că Dumnezeu este Tatăl lui
Isus şi Tatăl tuturor oamenilor. Cei doisprezece, fiind comesenii escatologici ai lui
Isus, trăiesc în comuniune cu Dumnezeu, Tatăl lui Isus.

MARCU 14,22-25

Prezentarea lui Marcu este foarte asemănătoare celei a lui Matei. Vrem să
observăm diferenţele între cele două. Întrucât Mc 14,22 nu menţionează explicit Isus
şi discipolii (cf. Mt 26,26), textul depinde în mare parte de cel anterior şi este mai
puternic legat cu situaţia descrisă acolo. Doar de la Mc 14,17s se poate şti că în 14,22
este vorba despre Isus care oferă pâinea celor doisprezece.
Primul cuvânt al lui Isus, cel care priveşte pâinea, conţine doar un imperativ:
„luaţi!”. Cuvântul despre potir nu mai conţine nici un imperativ, nici explicaţia „spre
iertarea păcatelor” (14,24) şi este separat de darul potirului. Marcu, înainte de a reda
cuvântul lui Isus, spune că discipolii au băut într-adevăr din potir. După referinţa

22
Termenul neos desemnează noutatea care trece, ca în cazul ziarului care astăzi este
nou, dar mâine va fi vechi. Termenul kainos în schimb desemnează noutatea definitivă, de
nedepăşit, ca în cazul cerului nou şi pământului nou din Ap 21,1.
86

iniţială la situaţie („în timp ce mâncau”), Matei vorbeşte doar de acţiunile şi cuvintele
lui Isus. Marcu povesteşte această acţiune a comesenilor, indicând că toţi au băut din
potir. Astfel, succesiunea actelor lui Isus este întreruptă, oferirea trupului lui Isus şi a
sângelui său sunt prezentate într-o manieră mai puţin paralelă decât în Matei, şi
naraţiunea este mai înrădăcinată în situaţia originară a ultimei cine. Se subliniază în
mod special că toţi discipolii au băut sângele lui Isus, care este „sângele alianţei,
vărsat pentru mulţi”.
În al treilea cuvânt (14,25) lipseşte referinţa la cei doisprezece (nu există acel
„cu voi”) şi Marcu, ca totdeauna, foloseşte locuţiunea „împărăţia lui Dumnezeu”
(14x). Acest cuvânt anunţă sfârşitul prezenţei pământeşti a lui Isus, dar în acelaşi timp
afirmă că acest sfârşit nu este total, întrucât Isus va ajunge la participarea la banchetul
escatologic. Deoarece discipolii au fost comesenii pământeşti ai lui Isus, putem gândi
că acest anunţ final implică pentru ei o comuniune escatologică cu Isus. Totuşi, în
Marcu, acest al treilea cuvânt este concentrat asupra sfârşitului drumului lui Isus şi
asupra desăvârşirii sale.
Al doilea evanghelist, introducând formula de confirmare „Adevăr vă spun” în
primul cuvânt al lui Isus la ultima cină (14,18) şi în ultimul cuvânt (14,25), pune în
relief şi leagă cele două anunţuri. El creează o specie de incluziune în jurul ultimei
cine şi leagă strâns cele două evenimente: anunţul trădării şi instituirea euharistiei.
Darurile trupului şi sângelui lui Isus sunt darul său de adio; prin colaborarea unuia
dintre ai săi cu adversarii cei mai înrăiţi, Isus suferă moartea, dar, cu toate acestea,
ajunge la împlinirea din împărăţia lui Dumnezeu.

LUCA 22,19-20

În Luca 22,19, în cuvântul care însoţeşte darul pâinii, lipseşte imperativul

iniţial, dar există un imperativ final care cere repetarea actului lui Isus „în amintirea
sa”. Acest imperativ trece dincolo de situaţia ultimei cine, presupune că Isus va
depăşi moartea şi că discipolii îi vor fi fideli. Dincolo de aceasta, acest cuvânt de mai
sus conţine un element de precizare: trupul lui Isus este dat pentru discipoli („dăruit
pentru voi”). Aici există o referinţă la moartea lui Isus, moarte în care el îşi oferă
voluntar pentru ai săi.
În Mt 26,28 şi Mc 14,24 Isus vorbeşte de „mulţi”‚ în timp ce în Luca 22,19.20 (cf.
1 Cor 11,23) vorbeşte de „voi”. Cu termenul „mulţi” se exprimă semnificaţia
universală a morţii lui Isus, în favoarea tuturor oamenilor. Cu uzul pronumelui
personal „voi”, Isus adresându-se direct discipolilor (care nu sunt menţionaţi de
Paul), subliniază efectul morţii sale pentru ei. Luca şi Paul fac prezent faptul că
87

moartea lui Isus în favoarea multora, atinge personal şi direct persoanele prezente.
Asta se verifică în Luca atât în cuvântul asupra pâinii cât şi în cel asupra potirului.
Descrierea acţiunilor lui Isus pentru ceea ce priveşte potirul este mai scurtă: „la
fel a făcut cu potirul, zicând” (22,20). Preponderenţa cuvintelor lui Isus devine mai
mare. Luca notează că Isus a oferit potirul „după cină”. Cuvântul asupra potirului are
o formă aparte în Luca: „Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru
voi”. Isus vorbeşte de conţinutul potirului. Atât în Marcu cât şi în Matei potirul
conţine sângele lui Isus. Şi în Luca cuvântul despre potir se încheie cu participiul
nominativ „vărsat pentru voi”, care se referă la sânge. Dar pe primul loc şi la
nominativ, nu se menţionează „sângele”, dar „noua dispoziţie”. Dispoziţia este
expres caracterizată ca „nouă” = definitivă, escatologică (pentru kainos, cf. mai sus p.
85). Se pune în relief ceea ce este sigilat şi făcut definitiv prin vărsarea sângelui lui
Isus, adică autoobligarea escatologică a lui Dumnezeu, legătura sa inextricabilă,
imuabilă, neclintită cu oamenii.
În timp ce în Matei şi Marcu instituirea euharistiei este precedată de anunţul
trădării şi urmată de prezicerea sfârşitului comuniunii şi a împlinirii, în Luca această
ordine este răsturnată: mai întâi avem dublul anunţ al sfârşitului şi al împlinirii
(22,15-18), apoi urmează prezicerea, mai curând scurtă, a trădării (22,21-23). Nuanţele
prezentării apar oarecum diferite. Colaborarea unui discipol la acţiunile care conduc
la sfârşitul violent al lui Isus este mai puţin subliniată şi condiţionează într-o măsură
mai mică darul trupului şi al sângelui lui Isus către discipoli.

Funcţiunea pericopei

În naraţiunea pătimirii nu există un alt episod care să fie atât de dominat de

acţiunile lui Isus şi de cuvintele în care el se referă la sine însuşi. Constatăm o triplă
funcţiune a acestei pericope:

1. Un anunţ reînnoit şi repetat al morţii lui Isus

Acest anunţ se verifică în trei moduri diferite. Isus, vorbind despre trupul său
care va fi dăruit (doar Luca) şi despre sângele său care va fi vărsat, face prezentă
moartea sa. Dublul dar, pâinea şi vinul, adică trupul şi sângele lui Isus, aminteşte din
nou separarea de apostoli, şi deci moartea lui Isus. Anunţul sfârşitului comuniunii de
masă trăită până acum şi a viitoarei comuniuni escatologice implică din nou moartea
lui Isus.
2. Explicarea semnificaţiei morţii lui Isus
88

Marile secţiuni Mt 16,21-20,28 şi Mc 8,31-10,45 sunt dominate şi structurate de

triplul anunţ al pătimirii, morţii şi învierii. Prezicerile constată evenimentele viitoare,
dar nu vorbesc despre semnificaţia lor. Doar cuvântul de la sfârşitul respectivelor
secţiuni fondează obligaţia urmaşilor lui Isus la slujire şi revelează rodul morţii lui
Isus: „Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa
ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45 cf. Mt 20,28). Prin intermediul morţii lui Isus,
mulţi sunt răscumpăraţi din sclavia păcatului şi de moarte. Această revelare a rodului
morţii lui Isus este aprofundată de instituirea euharistiei.
Trupul lui Isus va fi dăruit „pentru voi” (Luca); sângele lui Isus va fi vărsat
„pentru mulţi” (Matei şi Marcu), „spre iertarea păcatelor” (Matei). Sângele lui Isus
este mijlocul de ispăşire al păcatelor oamenilor, un mijloc hotărât şi dăruit de
Dumnezeu prin care se realizează reconcilierea oamenilor cu Dumnezeu. În acelaşi
timp, acest sânge este „sângele alianţei”, semnul şi zălogul deciziei salvatoare
definitive şi escatologice a lui Dumnezeu. Dumnezeu se obligă definitiv să realizeze
mântuirea oamenilor.
Moartea lui Isus şi efectele sale (iertarea păcatelor, reconcilierea cu Dumnezeu,
realizarea mântuirii escatologice) sunt în favoarea oamenilor. Pentru ca darul să aibă
eficacitate în viaţa lor, oamenii sunt îndemnaţi să ia, să mănânce şi să bea. Un
comentariu asupra necesităţii şi semnificaţiei gestului de a mânca şi a bea şi a
efectului care rezultă de aici, se găseşte în In 6,51-58. Isus, oferind trupul său şi
sângele său, dă discipolilor darul de adio, care cuprinde şi reprezintă ultimul act al
vieţii sale, adică dăruirea propriei vieţi cu toate roadele care derivă de aici.
Explicarea semnificaţiei morţii lui Isus indică şi raţiunile care-l duc pe Isus la
acceptarea cu hotărâre şi de bună voie a morţii sale. Moartea lui Isus nu este, în
primul loc, un destin forţat impus de către adversari, dar datoria încredinţată lui de
Dumnezeu în favoarea oamenilor.

3. O privire dincolo de această moarte

Isus, explicând roadele şi efectele morţii sale, în mod implicit a afirmat că

aceasta nu este un sfârşit tragic şi absolut şi a orientat minţile ucenicilor dincolo de
acest eveniment. Isus pleacă, moare şi acel tip de prezenţă pe care discipolii au
experimentat-o până acum s-a sfârşit. Isus, totuşi, în ceasul plecării, oferă discipolilor
darul său de adio, un dar care consistă în prezenţa sa continuată: le oferă trupul şi
sângele său, rămâne cu discipolii ca hrana şi băutura lor. Acest aspect al prezenţei
89

continuate a lui Isus ca hrană şi băutură este subliniat, în mod specific, în imperativul
care ne-a fost transmis de Luca: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (22,19 cf. 1 Cor 11,24s).
În cuvintele euharistice Isus se referă şi la viitorul escatologic, adică la
comuniunea deplină şi definitivă cu Dumnezeu. Anunţă expres că el însuşi va
participa la comuniunea escatologică cu Dumnezeu (Mc 14, 25; Lc 22,15-18) şi promite
discipolilor că ei vor fi însoţitorii săi (Mt 26,29). Discipolii, după ce au trăit
comuniunea pământească şi vizibilă cu Isus şi după ce l-au primit ca hrană şi băutură
în viaţa prezentă fără să-l vadă, vor intra în comuniunea deplină şi desăvârşită cu el
în viaţa escatologică.
Istoria instituirii euharistiei are, în naraţiunea pătimirii, o funcţiune esenţială şi
de neînlocuit. Într-un mod foarte concentrat şi cu o profunzime incomensurabilă
pericopa revelează roadele şi efectele pătimirii şi morţii lui Isus pentru oameni,
încadrând aceste evenimente în istoria mântuirii.
90

ULTIMA CINĂ ÎN LC 22,14-38

Între sosirea lui Isus în sala ultimei cine şi ieşirea din acest loc, Mt 26,20-29 şi
Mc 14,25 redau doar anunţul trădării şi instituirea euharistiei. Tot interesul se
concentrează asupra acestor două tematici. Luca în schimb leagă de ultima cină, o
serie mai vastă de teme care totuşi, şi în evanghelia sa, privesc relaţia dintre Isus şi
discipoli. După ce am urmărit ordinea temelor din Matei şi Marcu, studiem pe scurt
temele lucaniene în succesiunea în care sunt prezentate.

a. Anunţul sfârşitului şi al împlinirii escatologice: 22,14-18

Lc 22,14, ca şi Mt 26,20, nu vorbeşte despre sosirea lui Isus. Locuţiunea „când a

venit ceasul” pare să se refere la istorisirea pregătirii (22,7-13) şi să desemneze timpul
destinat pentru cina pascală. Luca foloseşte termenul hoi apostoloi pentru a desemna
comesenii lui Isus. Ei sunt prezenţi nu ca persoane „private”, ci ca mesageri pe care
Isus i-a ales (6,12-16) şi care au fost însoţitorii săi în timpul întregii sale activităţi. În
ultima parte a discursului său, Isus aminteşte trimiterea apostolilor („Când v-am
trimis”, 22,35) şi subliniază calitatea lor de apostoli şi prezenţa lor ca apostoli. Se
observă o incluziune formată de 22,14 şi 22,35, incluziune care remarcă faptul că toate
cuvintele şi acţiunile lui Isus din timpul ultimei cine se îndreaptă spre comesenii săi,
apostolii.
Anunţul sfârşitului vieţii pământeşti a lui Isus şi a împlinirii în împărăţia lui
Dumnezeu se verifică de două ori, mai întâi într-un cuvânt care priveşte cina pascală
(22,15-16) şi apoi în acţiunea de distribuire a primului (sau a celui de-al doilea) potir
care aparţine ritului acelei cine.
În primul cuvânt Isus exprimă dorinţa sa arzătoare – care se împlineşte în
momentul în care începe cina – de a avea apostolii drept comeseni la cina pascală care
precede pătimirea. Cuvântul este plin de conţinuturi. Reia caracterul pascal al cinei
care a început, un caracter care slujeşte drept cadru pentru tot ceea ce urmează.
Reafirmă comuniunea de masă între Isus şi apostoli, adică faptul că Isus, după
dorinţa şi voinţa sa, celebrează cu apostolii acest Paşte.
Trăsăturile caracteristice ale acestui Paşte – care este sărbătoarea cea mai
importantă pentru fiecare membru al poporului lui Israel şi care poartă cu sine tot
conţinutul cunoscut – se manifestă prin diferite particularităţi ale povestirii
următoare. Prima din aceste caracteristici este, de fapt, pătimirea. Aici, încă o dată,
găsim o prezicere a sorţii dureroase a lui Isus. Alte trei trăsături specifice acestui Paşte
sunt: sărbătoarea va avea împlinirea sa în împărăţia lui Dumnezeu; în acest ambient
va fi instituită euharistia: de acest Paşte se leagă discursul de adio al lui Isus. Toate
91

aceste evenimente şi conţinuturi, împreună cu destinaţia lor către apostoli, sunt

cuprinse în precedenta dorinţă arzătoare a lui Isus. Nu se petrec spontan sau din
întâmplare dar după intenţiile reflexive ale lui Isus (cf. In 13,1). Isus, anunţând că nu
va mai mânca Paştele, îi face pe apostoli să înţeleagă că acesta este ultimul şi moartea
sa este apropiată. Simultan, informându-i asupra împlinirii Paştelui în împărăţia lui
Dumnezeu şi asupra participării la împărăţie, orientează minţile apostolilor către
învierea sa şi desăvârşirea escatologică.
Şi acţiunea distribuirii unui potir este în funcţiune de prezicerea sfârşitului şi a
împlinirii. După precizările ritului, cina pascală începea cu distribuirea unui prim
potir. Un al doilea potir era distribuit imediat înainte de a se mânca mielul pascal.
Potirul despre care vorbeşte Lc 22,17s, este unul dintre cele două menţionate, în timp
ce potirul euharistic din Lc 22,20 - caracterizat expres ca oferit „după cină”- este al
treilea, adică cel distribuit după ce comesenii au mâncat mielul pascal. Isus, spunând
că nu va mai bea din vin, face aluzie la moartea sa acum iminentă şi, în acelaşi timp,
constată sfârşitul comuniunii de masă cu apostolii. Dar el continuă referindu-se la
împărăţia lui Dumnezeu şi prevăzând participarea sa la banchetul escatologic („a bea
vinul” funcţionează ca pars pro toto). Cuvântul asupra împlinirii escatologice priveşte
explicit persoana lui Isus, dar, în mod implicit, pare să facă aluzie la o comuniune de
masă escatologică cu apostolii. Aceasta din urmă este amplu promisă în 22,29s).
Această scenă introductivă determină prezentarea lucaniană a ultimei cine. În
mod specific este caracterizată de punctele următoare: previziune şi pregătire din
partea lui Isus, cina pascală, comuniune de masă între Isus şi apostoli, pătimire
iminentă, moment de adio, deschidere la participarea şi la împlinirea escatologică.
Aceste realităţi servesc ca încadrare pentru evenimentele care urmează şi le
condiţionează.

b. Instituirea euharistiei 22,19-20

Am descris prezentarea lucaniană a instituirii euharistiei şi am făcut o

comparaţie cu cea a celorlalţi doi sinoptici (cf. mai sus). Se poate observa un anume
paralelism între 22,15-18 pe de o parte şi 22,19-20 de altă parte. În 22,15-18 Isus
declară că nu va mai mânca Paştele şi nu va mai bea vinul distribuit cu această ocazie.
În 22,19-20 el dă trupul său, îndemnând discipolii să facă aceasta în amintirea lui.
Faptul că de acum încolo cina euharistică va substitui cina pascală nu este spus
explicit dar pare să fie sugerat. În loc de aminti exodul din Egipt şi eliberarea care a
avut loc, se va aminti moartea lui Isus şi efectele sale. Aceste aspecte sunt indicate în
cuvintele care însoţesc darul trupului şi al sângelui (cf. 1 Cor 11,26). Realizarea acestei
92

substituiri pare să fie cu mare probabilitate conţinutul intim al dorinţei arzătoare a lui
Isus (cf. Lc 12,50).

c. Prezicerea trădării 22,21-23

Am comparat istorisirea lucaniană a acestei preziceri cu aceea a celorlalţi

sinoptici şi am arătat particularităţile (cf. mai sus). În poziţia sa lucaniană, după
diferitele aluzii la ora de adio şi la moartea lui Isus, această prezicere, care constată
prezenţa fizică a trădătorului a cărui mână se află pe masă cu Isus (v. 21), subliniază,
din punct de vedere temporal, cât de aproape este acea moarte.

d. Obligaţia de a sluji 22,24-27

Luca prezintă în formulări foarte asemănătoare problemele despre care discută

discipolii:
22,23 care dintre ei ar fi cel care îl va trăda?

22,24 care dintre ei ar putea fi socotit cel mai mare?

9,46 cine dintre ei ar fi cel mai mare

În greacă avem formularea to tis, articolul precedând interogativul; astfel Luca

pare să insiste asupra temei centrale, şi nu asupra desfăşurării discuţiei. Este
impresionantă şi ciudată uşurinţa cu care apostolii trec de la discuţia care încearcă să
individualizeze persoana trădătorului, la cearta (philoneikia = luptă, controversă,
ceartă) despre cel mai mare. Acest comportament corespunde modului în care au
reacţionat la prezicerea drumului lui Isus (cf. 9,44 prezicere şi 9,46 discuţia asupra
celui mai mare). Luca, poate, vrea să arate în acest mod nu numai o lipsă generică de
înţelegere dar modul lor de a primi vestea plecării iminente a lui Isus, adică încep să
discute, să se certe în jurul problemei privitoare la cine va obţine locul lui Isus şi va
deci cel mai mare între ei.
În reacţia sa, Isus descrie mai întâi atitudinea obişnuită a celor mari ai lumii
faţă de supuşii lor, pentru a afirma apoi decis că aceasta nu trebuie să constituie un
exemplu pentru apostoli. Dar Isus nu aboleşte o diferenţă în ce priveşte misiunile în
interiorul comunităţii. Isus vorbeşte despre „cel care conduce” (ho hegoumenos) şi
explică, cu mare insistenţă23 în ce mod trebuie să se desfăşoare datoria de conducere.
Referindu-se la situaţia unui prânz festiv, Isus compară poziţia celui care stă la masă

23
Termenul repetat de trei ori, ho diakonon, este un participiu prezent şi desemnează,
nu un titlu, ci exprimă ideea de slujire efectivă şi continuă.
93

cu aceea a celui care serveşte. Acesta din urmă este la dispoziţia altuia, se implică
pentru ceilalţi şi se străduieşte să nu lipsească nimic nimănui. De acest fel este
implicarea lui Isus care se prezintă ca un exemplu al apostolilor.
În Matei şi Marcu o astfel de învăţătură nu este dată în timpul ultimei cine, ci
aparţine contextului celei de-a treia preziceri a destinului lui Isus (Mt 20,18-28; Mc
10,32-35). În Ioan, Isus începe ultima cină spălând picioarele apostolilor şi spune
explicit că el, Învăţătorul, le-a dat un exemplu pe care discipolii sunt obligaţi să-l
urmeze (In 13,1-17). În ciuda diferenţelor de prezentare şi de plasare, găsim o mare
concordanţă între evanghelişti cât priveşte tematica slujirii şi legătura acesteia cu
pătimirea lui Isus.

e. Testamentul privitor la împărăţie 22,28-30

Isus recunoaşte fidelitatea apostolilor şi dispune pentru ei (diatithemai, cf.

diatheke 22,20) participarea la viaţa sa escatologică. Apostolii au rămas cu Isus în
încercările şi dificultăţile activităţii sale publice care veneau în mod deosebit de la
adversarii săi. În Lc 22,16.18 Isus a vorbit despre împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu
şi despre propria participare la aceasta. Acum vorbeşte despre dispoziţia Tatălui care
a rânduit pentru el împărăţia iar el prelungeşte această dispoziţie în favoarea
apostolilor în virtutea propriei sale autorităţi.
Cu două metafore, Isus exprimă deplina lor comuniune cu el în viaţa
escatologică şi spune că ei vor fi comesenii săi şi că, aşezaţi pe tronuri, vor avea
misiunea de a judeca, rol care revine suveranului (cf. 1 Sam 8,20). Vor participa, deci,
la banchetul şi la domnia escatologică a lui Isus, vor fi uniţi cu el într-o comuniune
perfectă de viaţă. Participării la încercările pământeşti ale lui Isus îi corespunde viaţa
escatologică (cf. Lc 9,26).
Isus a interzis apostolilor să ia exemplu de la suveranii pământeşti şi le cere să-
l imite în slujire; el este, de fapt, în mijlocul lor ca acela care slujeşte (22,25-27). Nu
trebuie să se comporte ca suveranii pământeşti. Participarea la slujire şi la încercările
lui Isus conduce la participarea la suveranitatea sa. Principiul fundamental şi
permanent este comuniunea continuă cu Isus (cf. 22,28).

f. Prezicerea renegării lui Petru 22,31-34

94

Asigurarea participării la viaţa escatologică devine un punct şi mai stabil şi o

lumină conducătoare dacă ţinem cont de anunţurile următoare care cauzează o
tulburare profundă a discipolilor. Isus îl informează pe Simon asupra a două
„rugăciuni” pe care le-a făcut deja şi asupra unei misiuni viitoare care îi va fi
încredinţată în favoarea celorlalţi apostoli (22,31s). După un răspuns care prezintă un
Petru foarte sigur de sine, Isus îi vesteşte tripla renegare (22,33s).
Locuţiunea dublată „Simon, Simon” (cf. Lc 10,41; 13,34; 8,24) dă o notă de
insistenţă şi avertisment la ceea ce urmează. Isus menţionează mai întâi o
„rugăciune / cerere” a lui Satana (cf. 22,3, Iuda şi Satana) care nu este liber în acţiunile
sale dar este supus voinţei lui Dumnezeu şi depinde de permisiunea divină (cf. Iob
1,6 ş.u.). Intenţia lui Satana este de a „cerne” apostolii. Cum se poate deduce din
rugăciunea următoare a lui Isus, Satana a cerut de la Dumnezeu acea permisiune de a
„cerne” apostolii. Acest verb trebuie înţeles nu atât în sensul de „a distinge, a separa”,
aşa cum se separă grâul de pleavă, dar în sensul de a „arunca cu putere dintr-o parte
în cealaltă, a tulbura, a răvăşi”. Câmpul semantic la care face referinţă Isus pare să fie
acela al fermităţii, solidităţii, stabilităţii şi al contrariului său.
Şi Isus s-a adresat lui Dumnezeu şi l-a rugat pe Tatăl pentru ca să nu piară
credinţa lui Petru. Simon se află pe temelia şi sub protecţia rugăciunii speciale a lui
Isus. Aceasta, de fapt, nu poate fi în van, dar a obţinut un ajutor deosebit din partea
lui Dumnezeu în favoarea lui Petru. În timp ce intenţia Satanei este orientată spre
tulburare şi distrugere, Isus cere trăinicia credinţei apostolului său. Prin rugăciunea
lui Isus, Simon va putea să rămână puternic înrădăcinat şi ancorat în Dumnezeu,
legat cu putere de El. După ce a făcut aluzie la viitoarea convertire a lui Petru – un
fapt care implică necesar şi presupune apostazia lui Petru – Isus, cu un imperativ îi
conferă lui Petru o nouă misiune: el trebuie să-i întărească în credinţă (a cărei
soliditate era obiectul rugăciunii lui Isus) pe fraţii săi (ca un frate între fraţi).
În răspunsul său, Petru afirmă o legătură de neclintit cu Isus; astfel pare că el
protestează în acel mod împotriva anunţului unei viitoare convertiri sau întoarceri.
Isus îi răspunde cu prezicerea triplei renegări. Împreună cu ceilalţi evanghelişti, Luca
vorbeşte despre acel anunţ, dar, poate, în manieră mai puţin accentuată. Inserarea
prevestirii după testamentul lui Isus (22,28-30) şi legătura cu rugăciunea lui Isus şi cu
încredinţarea unei viitoare misiuni atenuează prevestirea.
În contextul ultimelor dispoziţii ale lui Isus, Petru este deosebit de restul
apostolilor. Rămâne fratele între fraţi, dar primeşte o misiune în mijlocul lor, misiune
care priveşte credinţa, o legătură mai puternică cu Dumnezeu şi cu Isus.
95

g. Situaţia s-a schimbat cu totul 22,35-38

Ultima scenă, situată în sala cinei, prezintă un dialog între Isus şi apostoli.
Interpretarea acestei pericope este destul de dificilă. Isus aminteşte apostolilor de
prima misiune în care le-a cerut să nu se doteze cu acele lucruri, pe care îi îndeamnă
să şi le procure acum. Le cere chiar să-şi cumpere o spadă. Fondează (v. 37 gar)
această cerere pe soarta pe care Dumnezeu i-a destinat-o şi care este aproape de a se
îndeplini. Apostolilor care îi arată două săbii le răspunde cu un enigmatic „e destul”.
Ce înseamnă această schimbare în „dotarea” apostolilor? Îi îndeamnă Isus într-adevăr
să cumpere săbii şi să le poarte cu ei
Cheia interpretării pare să fie v. 37 în care Isus vorbeşte despre împlinirea a
ceea ce Scriptura spune despre persoana sa „El a fost numărat printre răufăcători” (Is
53,12). Isus nu mai este învăţătorul care-şi desfăşoară propria activitate, dar unul care
va fi tratat ca un răufăcător. Această soartă a învăţătorului va avea consecinţe pentru
activitatea apostolilor. Cu situaţia sa s-a schimbat şi situaţia apostolilor.
În prima misiune (9,1-6.10) ei erau apostolii unui învăţător, pentru care, mai
ales Luca, subliniază buna primire a activităţii sale (cf. 4,15; 5,25s; 7,16). De acum
înainte vor fi apostolii unuia care este tratat ca un răufăcător. Pare că avertismentul de
a cumpăra o sabie trebuie înţeles în sens simbolic. În viitor, activitatea lor va fi
marcată de contraste şi de adversitate, se va afla sub semnul spadei. Faptul că Isus nu
le cere lupta cu sabia se evidenţiază şi în Ghetsemani, unde Isus, intervenind, opreşte
tentativa apostolilor de a răspunde cu violenţă la cei care au venit să-l aresteze şi
vindecă urechea slujitorului marelui preot (22,49-51).
Apostolii înţeleg îndemnul lui Isus de a-şi procura o sabie în sens literal şi îi
arată două săbii. El răspunde „E destul” – acesta este cuvântul concluziv al
dialogului cu ai săi la cina pascală. Acest cuvânt poate fi înţeles în diferite moduri: (a)
ca expresie a resemnării: „În momentul actual nu pot să aştept de la voi o înţelegere
mai profundă”, sau (b) în sens ironic: „Pentru confruntarea care mă aşteaptă, două
săbii sunt într-adevăr suficiente”.
În 22,15-18 Isus vesteşte în două moduri diferite sfârşitul vieţii sale şi face
referinţă la pătimirea sa. În 22,37 adaugă două precizări: 1. pătimirea este cauzată de
respingerea persoanei sale şi va fi tratat ca un răufăcător; 2. în aceasta se împlineşte
Scriptura, de fapt pătimirea este soarta destinată lui de Dumnezeu. În acest mod,
explicând pătimirea sa cu referinţă la legătura cu Dumnezeu şi la consecinţa pentru
activitatea apostolilor, Isus, în prezentarea lucaniană, conclude ultima cină.
96

7. PREZICEREA RENEGĂRII ŞI A REÎNTÂLNIRII

Prezicerea dispersării tuturor celor doisprezece şi a renegării lui Petru este

relevată în mod deosebit în Matei şi Marcu. Aceasta are loc pe drumul din sala cinei
spre Muntele Măslinilor şi este prezentată ca un episod separat. În Luca şi Ioan aceste
preziceri sunt inserate în desfăşurarea ultimei cine. În Lc 22,34 Isus anunţă renegarea
lui Petru şi doar implicit părăsirea tuturor (Lc 22,31s). In Ioan aceste texte formează o
specie de incluziune. Înainte de lungul discurs de adio (14-16) Isus anunţă renegarea
lui Petru (13,36-38) şi spre sfârşit prezice risipirea tuturor (16,32). Fiecare evanghelist
cunoaşte tematica, dar o prezintă cu accentuări diferite. Vom studia textele lui Matei
şi Marcu.

MATEI 26,30-35

Primul verset descrie modul în care Isus şi cei doisprezece au terminat cina
pascală (hymnesantes), şi drumului spre Muntele Măslinilor. Dubla funcţiune a v. 30
este motivul pentru care diferiţii autori îl atribuie la pericopa prezentă sau la cea
anterioară. Întrucât versetul ne permite să înţelegem mai bine contextul cuvintelor
care urmează, pare mai logic să-l legăm de pericopa despre care vorbim.
Se menţionează explicit că au cântat imnul. Conform ritului cinei pascale,
înainte de mâncarea mielului se cânta prima parte a micului Hallel (Ps 113 şi 114).
După ultimul potir cu vin se cânta a doua parte (Ps 115-118) 24. Psalmii care sunt
cântaţi, amintesc marile opere ale lui Dumnezeu şi exprimă bucuria şi mulţumirea cu
care se celebra cina pascală. Matei şi Marcu nu uită să prezinte această trăsătură
specifică ultimei cine. Pluralul „au plecat” arată cum comuniunea lui Isus cu cei
doisprezece continuă, fiind întărită din nou de cina pascală.
Primul anunţ îi priveşte pe toţi („voi toţi vă veţi scandaliza”) în contrast cu „unul
dintre voi” în 26,21. Isus prezice că cei doisprezece, fără excepţie, se vor scandaliza de
el în această noapte (doar în Mt: „din cauza mea în această noapte”). Skandalon
desemna originar obiectul care provoacă o cădere. Chiar în această noapte Isus va fi
cauza căderii discipolilor care vor rupe comuniunea cu el, prin fugă (cf. 26,56). Isus,
arestat de duşmanii săi şi dat în mâinile lor, va constitui cauză de cădere a celor
doisprezece (cf. Mc 4,16s), aşa că aceştia vor pierde comuniunea cu Isus.

24
În liturgia creştină Ps 118 a devenit psalmul Paştelui. V. 24 exprimă atmosfera tipică
a zilei în care creştinii trăiesc bucuria învierii lui Isus: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o
Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea”.
97

Atât drumul lui Isus (cf. 26,56) cât şi căderea apostolilor sunt incluse în
dispoziţia lui Dumnezeu mărturisită de Scriptură. Isus, referindu-se la Za 13,7, vede
prevestită propria moarte şi părăsirea ucenicilor. Relaţia între Isus şi popor era
exprimată în limbajul metaforic al păstorului şi al turmei (15,24; 9,36). Acum raportul
dintre Isus şi discipoli este descris în aceiaşi termeni. Moartea violentă a păstorului
comportă risipirea oilor. Se evidenţiază astfel în ce măsură comunitatea celor
doisprezece depinde de prezenţa lui Isus.
Anunţurile destinului lui Isus cuprind totdeauna pătimirea, moartea şi
învierea (cf. Mt 16,21 etc.). Şi prezicerea privitoare la discipolii nu se conclude cu
falimentul lor dar cu anunţul noii adunări din partea lui Isus înviat şi în jurul lui.
Până acum raportul între învăţător şi discipoli se arăta în faptul că el mergea înainte şi
ei îl urmau (cf. 4,20.22). Mergerea lui Isus înaintea discipolilor săi nu mai are acum un
sens local (înainte-înapoi) dar temporal (Învăţătorul va ajunge înaintea discipolilor în
Galileea). Şi în acest caz aceştia sunt din nou invitaţi şi chemaţi să-l urmeze pe Isus şi
să-l întâlnească în Galileea, în acel loc în care Isus i-a chemat (4,18-22) şi unde au trăit
marea parte a comuniunii cu el.
Petru nu vrea să accepte anunţul lui Isus şi dacă este de acord că prezicerea ar
putea fi valabilă pentru restul discipolilor, exclude, totuşi, propria persoană. Se
separă de ceilalţi şi se prezintă ca un om foarte sigur de sine. În 16,21s Petru a auzit
doar prima parte a anunţului lui Isus şi a protestat foarte mult împotriva acestuia.
Acum aude din nou doar cuvintele care privesc părăsirea ucenicilor şi nu şi cele care
anunţă noua adunare din partea celui Înviat. Atunci, încă o dată, primeşte o hotărâtă
corectare din partea lui Isus.
Învăţătorul îi răspunde lui Petru cu o precizie singulară. Formula de jurământ,
într-un cuvânt adresat unei singure persoane (amen lego soi) se foloseşte doar aici în
Matei în cadrul unui dialog. Marcu, de asemenea, foloseşte formula exclusiv în acest
context (cf. Lc 23,43 dialogul cu „tâlharul bun”; In 3,3.5.11 dialogul cu Nicodim; 13,38
şi 21,18 dialogul cu Petru). Isus prezice lui Petru, atât de sigur de fidelitatea sa faţă de
Isus şi dispreţuitoare pentru ceilalţi apostoli, într-o stimă excesivă faţă de propria
persoană, renegarea învăţătorului. Această renegare este iminentă şi va avea loc de
trei ori.
Petru, din nou, nu vrea să accepte anunţul lui Isus şi îl contrazice direct,
exaltând propria persoană. Nu doar pretinde că fidelitatea sa faţă de Isus este mai
mare decât a celorlalţi apostoli (26,33), dar şi că este de aşa natură încât nu se va lăsa
intimidat nici de moarte (22,35). Ceilalţi discipoli, urmând exemplul lui Petru şi sub
influenţa sa, nevoind să pară mai prejos decât el, vorbesc în acelaşi mod. Isus îi lasă să
vorbească şi nu spune nimic. Vor învăţa, nu din cuvinte, dar din reala lor fidelitate
faţă de Isus.
98

MARCU 14,26-31

Prezentarea marciană a evenimentului este foarte asemănătoare celei a lui

Matei. Sunt totuşi nuanţe; descrierea dialogului între Isus şi Petru pare să fie mai vie
şi mai dramatică.
În Mc 14,27.29 se vorbeşte în mod absolut despre scandalizare, fără adăugarea
expresiei „din cauza mea”. Pare că Marcu, nefolosind această precizare, vrea să
exprime faptul că, pentru discipolii lui Isus, pătimirea învăţătorului reprezintă
scandalul per antonomasia, cauza tulburării şi a iritării care provoacă dubiile lor,
pierderea de încredere în Isus şi întreruperea urmării.
Dacă prima intervenţie a lui Petru este mai scurtă, pe de altă parte este mai
hotărâtă şi mai puternică (cf. Mc 14,29). Pronumele „eu” este mult subliniat iar poziţia
sa finală îl contrapune iniţialului pantes. Cuvântului lui Petru îi corespunde răspunsul
mai lung şi mai precis al lui Isus (cf. Mt 26,34 şi Mc 14,30). Acest cuvânt creează o
tensiune mereu mai mare şi o curiozitate, iar clarificarea vine doar la sfârşit: „Adevăr
îţi spun că (formulă de afirmaţie solemnă către o singură persoană, folosită de Marcu
doar aici) tu, astăzi (după uzul ebraic ziua este considerată de seara pană seara; astăzi
despre care se vorbeşte a început cu seara cinei pascale şi durează până în seara
următoare), în această noapte (adică în prima parte a acestei zile), înainte de a fi cântat
cocoşul de două ori (al doilea cântat al cocoşului era legat de răsăritul soarelui şi
însemna sfârşitul nopţii) de trei ori (în acest timp scurt, până la sfârşitul acestei nopţi,
Petru va face de trei ori un lucru cu privire la Isus, dar până la acest punct Isus nu a
revelat despre ce este vorba) mă vei nega (verbul care determină calitatea întregului
anunţ se găseşte pe ultimul loc; doar acum tensiunea se dizolvă; modalitatea de
încetinire provoacă o stupoare mai mare). Toţi discipolii se vor scandaliza. Petru, care
neagă vreo participare la aceasta, trebuie să audă de la Isus, cu atâta precizie şi
insistenţă, că el, într-un mod mai puternic, va lua distanţe faţă de Isus.
Folosind verbele la imperfect, Marcu pune reacţia lui Petru şi a celorlalţi
apostoli sub semnul repetiţiei, duratei şi insistenţei. Marcu face aluzie la
încăpăţinarea discipolilor. Aspectul devine şi mai explicit prin adverbul ekperisos,
peste măsură, excesiv. Prezentând anunţul lui Isus şi răspunsul lui Petru într-un
paralelism perfect (14,30: de trei ori mă vei renega; 14,31 nu te voi renega), Marcu
revelează contradicţia totală a celor două afirmaţii.
99

Funcţiunea pericopei

Prezicerea fugii discipolilor şi a noii lor adunări din partea lui Isus înviat nu
poartă înainte în succesiunea evenimentelor care duc spre uciderea lui Isus. Un astfel
de anunţ implică şi explicitează parţial pătimirea, moartea şi învierea lui Isus (cf.
uciderea păstorului, viitoarea acţiune a Înviatului). Pericopa ne îndreaptă toată
atenţia spre comportamentul discipolilor şi spre reacţia lor faţă de drumul lui Isus.
Anunţurile destinului lui Isus (cf. Mt 16,21, etc.) erau destinate discipolilor.
Acum ele sunt completate întrucât Isus prezice discipolilor săi care va fi atitudinea lor
în faţa evenimentele anunţate. Pătimirii lui Isus îi corespunde global fuga şi
dispersarea ucenicilor şi, mai ales, tripla renegare a lui Petru, în timp ce, învierii sale,
îi corespunde iniţiativa Domnului Înviat care adună din nou discipolii în jurul său şi
restabileşte comuniunea întreruptă de căderea lor. Pătimirea şi moartea lui Isus vor fi
urmate de victoria asupra morţii, de înviere. Situaţia de cădere şi risipire a ucenicilor
va fi depăşită de Isus înviat.
Este completată de asemenea descrierea modului în care discipolii şi Petru, în
special, au acceptat anunţurile lui Isus. Chiar de la început este viu protestul (cf. Mt
16,22 etc.) care acum culminează în manieră excesivă în refuzul recunoaşterii
adevărului prezicerii falimentului lor.
Un punct de vedere esenţial este faptul că istorisirea pătimirii nu ne prezintă
un Isus izolat, dar în comuniune cu discipolii. Toate descrierile, până la arestarea lui
Isus inclusiv, îl prezintă pe Isus în mijlocul discipolilor şi preocupat de relaţia
reciprocă. Aproape orice lucru pe care Isus îl face şi îl spune este orientat spre viitor,
care se va constitui din diferite faze, până la desăvârşirea comuniunii escatologice cu
Isus şi cu discipolii (cf. Mt 26,29).
Naraţiunea pătimirii descrie, nu doar atitudinea lui Isus faţă de discipoli, dar şi
comportamentul acestora faţă de Isus: trădare, cădere şi renegare. Înainte de a fi
istorisite în dezvoltarea lor, aceste evenimente sunt mai întâi prezise. Se subliniază
previziunea lui Isus care nu este surprins de evenimente şi libera sa decizie de a
restabili comuniunea cu discipolii care nu i-au rămas fideli. Nu se lasă condiţionat de
o mutuală fidelitate, ci rămâne ferm în atitudinea sa faţă de discipoli, pentru
„răscumpărarea” cărora, înainte de toate, oferă viaţa sa (cf. Mt 20,28).
Isus, persoana sa, cuvintele sale, faptele şi destinul său constituie centrul
evangheliei. Acest Isus, nu este un Isus abstract şi izolat. Într-un mod esenţial, fac
parte din evanghelie şi oamenii în mijlocul cărora Isus trăieşte, mai ales discipolii,
relaţia lor cu Isus, diferitele atitudini, căderea şi depăşirea infidelităţii. Isus revelează
şi comunică mesajul său, nu în mod doctrinal, de exemplu printr-o carte, ci în manieră
vie şi personală, prin comuniunea de viaţă cu discipolii.
100

8. ISUS ŞI DISCIPOLII ÎN GHETSEMANI

Ieşirea din sala cinei de taină este prezentată în Mt 26,30, Mc 14,26 iar sosirea în
Getsemani în Mt 26,36, Mc 14,32. Sunt cinci verste intermediare care redau prezicerea
falimentului şi a noii adunări, teme care sunt discutate pe drumul de la cenacol la
Muntele Măslinilor. Lc 22,39s şi In 18,1 leagă imediat plecarea de sosirea la Muntele
Măslinilor şi nu prezintă prezicerea în timpul drumului. Astfel, în Matei şi Marcu
evenimentele din Getsemani au loc după acea prezicere a lui Isus, în timp ce în Luca
şi Ioan prezicerea are loc în timpul ultimei cine.

MATEI 26, 36-46

Istorisirile lui Matei şi Marcu sunt foarte asemănătoare şi ne oferă o succesiune

de versete care-l prezintă pe Isus în rugăciune, adresându-se Tatălui. Isus este în
contrast cu ucenicii care în acea situaţie grea dorm. Isus se preocupă să-i îndemne la
rugăciune.
Mt 26,36 nu foloseşte pluralul pentru a descrie sosirea grupului format din Isus
şi discipoli (cf. Mc 14,32), dar, folosind singularul „a venit”, pune în relief persoana
lui Isus ca şi centru al grupului, făcând aluzie în acelaşi timp la comuniunea sa cu
discipolii. Locul în care grupul ajunge se cheamă gath semane (din ebraicul gath = teasc
şi shemen = ulei) şi se traduce, „teascul măslinilor”, un nume care corespunde
aspectului general al zonei numite „Muntele măslinilor” (cf. Mt 26,30).

Separarea în două grupuri

Ajuns la locul acela, Isus împarte grupul discipolilor. Grupului mai mare îi
cere să se aşeze, în timp ce el se îndepărtează pentru rugăciune. Al doilea grup, mai
restrâns, format din Petru, Iacob şi Ioan este ales pentru a-l însoţi pe Isus (de
asemenea în Mc 14,33, dar nu în Luca 22,40). Toţi sinopticii redau o separare
asemănătoare în cazul schimbării la faţă (Mt 17,1 par). Martorii aleşi pentru
manifestarea gloriei suprapământeşti a lui Isus, cei care au văzut transfigurarea sa,
sunt destinaţi să participe la manifestarea tristeţii şi fricii lui Isus.
101

Frica şi tristeţea lui Isus

De două ori se vorbeşte despre această stare a sufletului lui Isus pe care
evanghelistul o descrie în v. 37. Isus îi face părtaşi pe cei trei discipoli la starea sa;
găsim aici o aluzie la Ps 42,6. Această stare este cauza rugăciunii lui Isus şi, în acelaşi
timp, cauza avertismentului dat ucenicilor: „Rămâneţi aici şi vegheaţi”.

Rugăciunea lui Isus

Isus se îndepărtează puţin de cei trei discipoli şi se prosternă cu faţa la pământ

(26,39). Această poziţie exprimă dependenţa de Acela care este puternic şi subliniază -
în cazul rugăciunii - insistenţa (cf. Lc 5,12; 17,16; Mt 17,6). Rugăciunea lui Isus se
compune din patru părţi: adresare, condiţie, cerere, resemnare la voinţa lui
Dumnezeu.
Adresarea „Tată” exprimă relaţia care există între Dumnezeu şi Isus;
Dumnezeu este Tatăl lui Isus iar Isus este Fiul lui Dumnezeu (cf. Mt 11,27). În baza
acestui raport, Isus se adresează Tatălui.
Condiţia „dacă este posibil” nu se referă la puterea lui Dumnezeu, ci la planul
său salvific; nu limitează atotputernicia divină, ci pune cererea care urmează în
dependenţă de conformitatea cu planul lui Dumnezeu. Acest al doilea element al
rugăciunii anticipă, într-un anume sens, cel de-al patrulea element.
Cererea „treacă de la mine paharul acesta” este formulată la persoana a treia (cf.
formularea primelor trei cereri din Tatăl nostru Mt 6,9). Metafora „potirului”
desemnează destinul dureros al lui Isus (cf. Mt 20,22). După spontana sa dorinţă
umană, Isus nu este atras de acest destin, ci preferă să-l evite şi face din această
dorinţă obiectul rugăciunii sale.
Resemnarea la voinţa lui Dumnezeu: „Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu”
implică faptul că decizia lui Isus nu pune pe primul plan propria dorinţă şi voinţă,
dar voinţa Tatălui său.

Întoarcerea la ucenici

După rugăciune, Isus merge la cei trei discipoli. Tatăl, destinul şi discipolii
sunt cei trei factori cu care Isus este confruntat. El caută, de fapt, să concilieze aceşti
factori. Avertizase discipolii: „Vegheaţi cu mine” (26,38), dar îi găseşte adormiţi (26,40).
Se adresează lui Petru, dar în realitate, vorbind la plural, îi interpelează şi pe ceilalţi
102

doi (26,40s). Isus începe cu o întrebare care constată slăbiciunea discipolilor şi le

aminteşte avertismentul iniţial.
Urmează o detaliată instruire asupra a ceea ce trebuie să fie comportamentul
corect într-o astfel de situaţie. Isus îndeamnă discipolii nu doar la veghere (cf. 26,38),
ci şi la rugăciune. Conţinutul şi scopul rugăciunii este învingerea tentaţiei (cf. 6,13,
penultima cerere din Tată nostru). Isus însuşi se roagă şi discipolii trebuie să fie uniţi
cu el în rugăciune.
Prin cuvintele „duhul este plin de avânt, dar trupul este slab” se descrie condiţia
umană, explicându-se care este cauza pentru care apare tentaţia şi se motivează
necesitatea rugăciunii. Spiritul este factorul viu, puternic şi vivificant ; carnea este
factorul caduc, slab, greoi. Deoarece omul nu este doar spirit, ci şi carne, este expus
tentaţiei şi căderii şi are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de acea susţinere care se
obţine în rugăciune. Deşi este atât de afectat de propriul destin (cf. 26,37s) şi se
îndreaptă cu atâta insistenţă spre Tatăl, Isus îşi aminteşte de discipoli şi se străduieşte
să-i întărească în încercare.

A doua rugăciune

A doua rugăciune a lui Isus consistă în trei părţi: adresare, condiţie, cerere
(26,42). Este o trăsătură caracteristică a lui Matei, aceea de a reda conţinutul acestei
rugăciuni. Adresarea este identică celei din 26,39. Condiţia uneşte al doilea şi al treilea
element al rugăciunii precedente şi presupune faptul că în planul salvific al lui
Dumnezeu nu intră o eliberare a lui Isus de destinul său dureros. Cererea exprimă
deplina resemnare la voinţa lui Dumnezeu, iar cererea este explicită: „să se facă
voinţa ta” (cf. 6,10). Isus nu mai cere îndepărtarea paharului, dar îl asigură pe Tatăl de
perfecta sa disponibilitate de a accepta planului său salvific.

A doua întoarcere la ucenici

Pentru a doua oară Isus merge la cei trei discipoli (26,43) şi, din noi, îi găseşte
dormind; nu au urmat îndemnul la veghe şi rugăciune pe care Isus li-l adresase.
Slăbiciunea cărnii, de care vorbea în 26,38 pare să se realizeze în greutatea ochilor.
Prezentarea mateeană nu conţine nici un element care să facă să ne gândim că Isus i-a
trezit o altă dată pe discipoli. Până la ultimul moment se exprimă grija lui Isus pentru
discipoli. Pare că nu mai este ceasul avertismentelor şi al îndemnurilor ci acela al
faptelor.
103

A treia rugăciune

Matei spune expres că Isus s-a îndepărtat din nou de discipoli şi s-a rugat o a
treia oară (26,44). Conţinutul celei de-a treia rugăciuni este identic cu acela al celei de-
a doua rugăciuni (26,42). Isus se prezintă ferm în resemnarea sa la voinţa lui
Dumnezeu.

A treia întoarcere la ucenici

Această a treia întoarcere este legată cu un mic discurs adresat ucenicilor,

discurs care conţine o serie de elemente importante (26,45s). Isus constată somnul şi
odihna discipolilor care, cu refuzul vegherii şi rugăciunii, nu s-au pregătit pentru ora
încercării. Fraza „Dormiţi mai departe şi odihniţi-vă!” poate fi interpretată în sensul de
afirmaţie, întrebare (retorică) sau imperativ. Ultima interpretare este puţin probabilă
dacă se ţine cont de următorul imperativ, „Sculaţi-vă”.
Urmează ultimul anunţ al trădării Fiului Omului. Acesta nu se mai referă la
viitor, ci la ora prezentă. Acum oamenii (17,22) în mâinile cărora Isus este predat sunt
calificaţi ca păcătoşi, deoarece hotărând răstignirea lui Isus (26,2) se opun poruncilor
lui Dumnezeu. Anunţurile dinainte ca şi acesta din urmă arată previziunea, conştiinţa
şi hotărârea lui Isus cu privire la destinul său. Acelaşi lucru se vede şi în îndemnul
următor, „Sculaţi-vă, să mergem”. Isus nu este luat prin surprindere de propria soartă,
ci o întâmpină şi invită discipolii să îl urmeze.
Ultimul element constată apropierea trădătorului, menţionat deja de atâtea ori,
care, ducând la capăt colaborarea cu cei mai înrăiţi duşmani ai lui Isus, începe seria
predării lui Isus din mână în mână, care va conduce la răstignirea lui (cf. 26,48;
27,2.26). Astfel se creează legătura cu pericopa următoare, care povesteşte trădarea lui
Iuda şi arestarea lui Isus şi se pune în evidenţă libertatea cu care Isus acceptă aceste
evenimente.

MARCU 14,32-42

Prezentarea marciană este foarte asemănătoare celei mateiene, dar conţine

nuanţe relevante. Matei, introducând descrierea rugăciunii lui Isus spune: „a căzut cu
faţa la pământ” (26,39), menţionând un gest care, în alte locuri exprimă reverenţa
omului în faţa lui Dumnezeu (cf. Gen 17,3; Mt 17,6; 1 Cor 14,25; Ap 7,11; 11,16).
Pentru formularea marciană „a căzut la pământ”, este de notat că imperfectul lui
104

piptein, „a cădea” se găseşte doar în acest pasaj în tot N.T. şi că „a cădea la pământ”
nu apare în nici un loc în Noul Testament ca expresie a reverenţei (în V.T în Ios 7,6; 2
Sam 1,2; Sir 50,17, dar legat de precizări ulterioare). În N.T. „a cădea la pământ” apare
ca o consecinţă a morţii (Mt 10,29), bolii (Mc 9,20), spaimei (Fap 9,4; 22,7; 26,14) şi a
sfârşitului apocaliptic (Ap 6,13; 9,1). Pe acest fond putem să ne întrebăm, dacă gestul
despre care se vorbeşte în Mc 14,35 nu este, mai mult decât o expresie a reverenţei,
mai curând o consecinţă a spaimei, a temerii şi a tristeţii pană la moarte menţionate în
Mc 14,33s şi dacă imperfectul care face referinţă la durata căderii, nu exprimă, nu atât
un „activ” a se arunca la pământ în semn de profund respect cât mai curând un pasiv
„a cădea” a din cauza gravei stări sufleteşti. Durata şi intensitatea rugăciunii lui Isus
sunt indicate de imperfectul proseucheto, „se ruga”.
Marcu prezintă conţinutul rugăciunii lui Isus în mod dublu, în discurs fie
indirect (v. 35) cât şi direct (v. 36). Cele două componente ale discursului indirect sunt
aproape identice cu elementele de „condiţie” şi „cerere” din Mt 26,39 (cf. mai sus),
exceptând faptul că nu cere să treacă „potirul” ci „ceasul”. Amândoi termenii se
referă la soarta pe care Tatăl a rânduit-o pentru Isus.
Rugăciunea în discurs direct se compune din patru elemente: adresare,
constatare, cerere, resemnare. Totul este formulat la persoana a doua singular cu o
adresare în manieră directă şi personală lui Dumnezeu Tatăl. Primele două elemente
se disting în mod deosebit de cele din Matei. În Mc 14,36 adresarea are forma „Abba
Pater” (aceiaşi asociere a termenului aramaic cu cel grec în Rom 8,15; Gal 4,6).
Termenul ho pater substituie vocativul. Cuvântul aramaic abba aparţinea originar
limbajului copiilor mici care, în mod familial şi confidenţial, se adresează tatălui lor
cu acest nume. Mai târziu cuvântul este folosit şi de fii mai mari. Termenul exprimă
iubire şi încredere filială faţă de tată şi conţine şi o promptitudine la ascultare. Este
tipic pentru raportul care există între Isus şi Dumnezeu Tatăl său. Marcu ne transmite
acest termen în limba originală a lui Isus chiar în rugăciunea din Getsemani, cu ocazia
marii probe a încrederii şi ascultării lui Isus faţă de Tatăl. Al doilea element „pentru
tine totul este posibil” exprimă tocmai încrederea fără margini în puterea lui
Dumnezeu. În baza acestei încrederi, Isus adresează Tatălui cererea de a fi eliberat de
destinul acum foarte apropiat. Şi în Marcu ultimul element afirmă deplina resemnare
la voinţa lui Dumnezeu. În timp ce în Mt 26,40 Isus se adresează lui Petru dar,
vorbind îndată la plural, se adresează tuturor trei discipolii, în Mc 14,37 el îi spune lui
Petru: „Simon, dormi? Nu ai putut să veghezi nici măcar un ceas?”. Pare să se contureze
perspectiva cedării spre care se îndreaptă cel ce era atât de sigur pe sine şi se lăuda de
disponibilitatea de a muri împreună cu Isus (14,31).
Marcu nu cunoaşte un „progres” în rugăciunea lui Isus. Când Isus se
îndepărtează o a doua oară pentru rugăciune, evanghelistul retrimite la prima
105

rugăciune şi spune: „se ruga spunând aceleaşi cuvinte” (14,39). Îl prezintă pe Isus în
efortul său de a se pune în sintonie cu voinţa Tatălui. În descrierea celei de-a doua
veniri a lui Isus la discipoli, constatarea „nu ştiau ce să-i răspundă” (14,40) presupune
că Isus i-a interpelat din nou, dar nu ni se spune ce le-a zis Isus. Marcu nu
menţionează a treia îndepărtare a lui Isus şi a treia rugăciune, dar, vorbind despre a
treia întoarcere a lui Isus la discipoli, le presupune. În a doua evanghelie lipseşte o
paralelă la Mt 26,44.
În Marcu şi Matei cuvintele concluzive ale lui Isus sunt foarte asemănătoare.
Cuvântul avpe,cei = „ajunge”, care se găseşte doar în Mc 14,41 este dificil de explicat,
deoarece poate avea mai multe sensuri. Sensul verbului avpe,cw este: rem mihi debitam
accepi = „am primit ceea ce mi se cuvine” (Zerwick, Graecitas Biblica &132). Această
semnificaţie poate fi legată cu Iuda, cu discipolii sau cu Isus. Cu privire la Iuda ar
însemna: a primit suma stabilită. Cu privire la discipoli: au dormit destul. Cu privire
la Isus: rugăciunea sa s-a încheiat şi el a ajuns la o deplină concordanţă cu voinţa lui
Dumnezeu, sau: activitatea sa liberă s-a încheiat iar acum evenimentele iau un curs
decisiv. Una din ultimele două interpretări este cea mai probabilă.

LUCA 22,39-46

Prezentarea lucaniană este mai scurtă şi mai simplă decât cea a lui Matei şi
Marcu. Lipsesc cele trei îndepărtări a lui Isus pentru rugăciune, rugăciunea de trei ori
şi preocuparea pentru discipoli. La început şi la sfârşit Isus îi îndeamnă pe aceştia la
rugăciune iar în partea centrală evanghelistul prezintă rugăciunea lui Isus. V. 43-44
lipsesc în unele manuscrise foarte importante dar, în acelaşi timp, se bucură de o
veche şi bună atestare. Vrem să vedem ce semnifică prezenţa şi absenţa acelor versete
pentru caracterul naraţiunii.
Plecarea către Muntele Măslinilor este prezentată ca un fapt obişnuit (cf.
sumarul 21,37). Discipolii apar pentru ultima dată în atitudinea lor cea mai
caracteristică, adică aceea de urmare a lui Isus. Şederea lor la Muntele Măslinilor
începe şi se termină cu îndemnul la rugăciune:
v. 40 „Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită!”
v. 46 „Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită!”
Se observă o clară incluziune în jurul evenimentului. Isus este prezentat ca
învăţător până în ultimul moment, învăţându-i pe discipoli cu privire la
comportamentul adecvat. Isus revine la rugăciunea pe care a învăţat-o discipolilor săi
la cererea lor (11,1-4), mai exact, la ultima cerere conţinută acolo. Discipolii trebuie să
ştie că ceasul prezent este ceasul probei şi că doar prin rugăciune pot să depăşească
106

un astfel de moment. Îndemnul la rugăciune este urmat de exemplul lui Isus care
tocmai se roagă. Acţiunea pentru care Isus se îndepărtează puţin de apostoli, este
marcată de incluziunea „se ruga” (v. 41) şi „când s-a ridicat de la rugăciune” (v. 45).
Isus însuşi se roagă intens şi continuu. Discipolii însă nu se preocupă nici de
avertisment nici de exemplul lui Isus, dar dorm. Explicaţia lucaniană „din cauza
tristeţii” (v. 45) are poate scopul de a-i scuza.
În prezentarea lucaniană lipsesc elemente care, în schimb, sunt prezente în
ceilalţi doi sinoptici. Isus nu desparte grupul discipolilor şi nu-i ia cu sine pe cei trei
aleşi (de altfel în Luca 8,51; 9,28). Lipeşte vreun cuvânt despre starea sufletească a lui
Isus sau vreun avertisment despre veghere. Isus nu caută întărire şi ajutor din partea
discipolilor. Doar îi îndeamnă la rugăciune şi el însuşi se adresează lui Dumnezeu în
rugăciune.
Textul ne spune că Isus îngenunchează (cf. v. 41). Gestul de a se aşeza în
genunchi este frecvent în textele biblice. Gestul este legat de rugăciune şi exprimă
reverenţă faţă de Dumnezeu (cf. Fap 9,40; 20,36; 21,5; Rom 14,11; Ef 3,14). Rugăciunea
lui Isus consistă din patru componente: adresare, condiţie, prima cerere, a doua
cerere. Condiţia, „dacă vrei”, se referă direct la voinţa lui Dumnezeu, căruia îi supune
chiar de la început cererea următoare. Prima cerere este formulată la imperativ
persoana a doua şi, pentru aceasta imediat adresată lui Dumnezeu Tatăl. Cuvintele
sunt identice cu cele care se găsesc în Mc 14,36. A doua cerere foloseşte imperativul
celei de-a treia persoane, exprimă ceea ce în Mt 26,42 se găseşte doar în a doua
rugăciune, şi cere expres să se facă voinţa Tatălui. Isus manifestă propria dorinţă,
incluzând-o între două referinţe la voinţa Tatălui: el nu doar acceptă această voinţă a
Tatălui, dar cere realizarea ei.
Am făcut aluzie deja la problema critico-textuală legată de 22,43-44. După B.
Metzger, aceste versete nu făceau parte, probabil, din originalul evangheliei
lucaniene, dar au fost inserate mai târziu şi provin dintr-o sursă foarte veche, orală
sau scrisă, de tradiţii privitoare la viaţa şi la pătimirea lui Isus . Aceste versete
prezintă patru elemente:
- Întărirea lui Isus din partea unui înger;
- Intrarea lui Isus în agonie (agonia = luptă, agitaţie, frică);
- Rugăciunea stăruitoare;
- Expresia corporală a acestei stări: sudoarea lui devine picături de sânge care cad
pe pământ.
Aici avem descrierea cea mai vie a rugăciunii chinuitoare şi a luptei interioare
a lui Isus în Ghetsemani. Noul Testament cunoaşte tradiţii ale tulburării lui Isus
înaintea pătimirii şi în afara tradiţiei sinoptice (cf. In 12,27; Ev 5,7). Prezenţa sau
absenţa v. 43-44 are o influenţă foarte puternică asupra istorisirii lucaniene. Aceasta,
107

fără aceste versete, este concisă, sobră, lipsită de emoţie, cuprinde doar două referinţe
la rugăciune şi o unică şi scurtă rugăciune a lui Isus. Cu aceste versete, în schimb,
textul lui Luca este cea mai vie naraţiune a rugăciunii şi a luptei lui Isus.

Funcţiunea pericopei

Cât priveşte mersul înainte spre pătimire, faptul că Isus se duce în Ghetsemani
îl face să se afle într-un în care poate fi arestat departe de popor (cf. Mt 26,5 par).
Faptul că Isus, deseori, petrecuse noaptea acolo (Cf. Lc 21,37; 22,39), explică motivul
pentru care Iuda cunoştea locul (cf. In 18,2), şi putea să-i conducă acolo pe oamenii
Sinedriului şi să realizeze trădarea. Istorisirea are o funcţiune singulară în istoria
pătimirii ca şi în întreaga evanghelie. Sunt relevate următoarele elemente:

Isus este profund mişcat de destinul său

Începând de la prezicerile pătimirii, morţii şi învierii (Mt 16,21 par) şi

continuând cu diferitele anunţuri despre sfârşit, împlinire şi despre trădare, se
evidenţiază de multe ori că Isus cunoaşte destinul său, vorbeşte despre acesta şi îl
acceptă de bună voie. În acest context evangheliştii nu prezintă niciodată vreo emoţie
a lui Isus atunci când anunţă soarta sa viitoare; Isus vorbeşte sobru şi detaşat, ca şi
cum nu ar fi vorba despre propria persoană dar despre o alta. În contrast net cu
această atitudine, naraţiunile despre Isus în Ghetsemani (Mt, Mc, Lc 22,43s), arată cât
de mult este zdruncinat şi tulburat de cunoaşterea pătimirii şi morţii sale. Isus nu
merge în întâmpinarea acestor evenimente cu o atitudine rece şi lipsită de emoţii, dar
este cuprins de spaimă şi plin de teamă şi reacţionează într-o manieră cu adevărat
umană.

Comportamentul lui Isus în această stare sufletească

Isus nu se lasă copleşit de spaimă şi de teamă. Se îndreaptă spre Tatăl,

rugându-se. În diferitele anunţuri despre „drumul” său, Isus se adresase ucenicilor
pentru a-i pregăti pentru evenimentele care se apropie. Acum se adresează Tatălui, îi
comunică propria dorinţă şi îşi exprimă disponibilitatea de a accepta voinţa lui.
Principiile care determină comportamentul lui Isus, se evidenţiază în rugăciunea sa.
Reamintim că rugăciunea lui Isus se compune din patru elemente diferite:
108

a) „Abba, Tată” – Isus recunoaşte pe deplin bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu.

Chiar aici şi doar aici ne este transmisă de evanghelii această adresare original
aramaică cu care Isus se îndreaptă spre Dumnezeu, adresare care atestă relaţia filială
şi intimă cu Dumnezeu. În această situaţie Isus exprimă deplina încredere în Tatăl, de
a cărui bunătate şi grijă se ştie însoţit şi susţinut.

b) „Pentru tine totul este posibil” – Isus recunoaşte atotputernicia lui Dumnezeu.
Aici sunt incluse toate acele elemente pe baza cărora, mai ales în timpul
iluminismului, a fost formulată problema de teodicee: În ce mod răul care se află în
lume se poate concilia cu iubirea şi atotputernicia lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu
este atotputernic, atunci deţine puterea reală pentru a împiedica răul. Dacă
Dumnezeu este bunătate infinită, nu ar trebui să-şi pună atotputernicia în slujba acelei
bunătăţi? Dacă, cu toate acestea există răul în lume, atunci sau bunătatea sau puterea
lui Dumnezeu sunt carente. Problema despre care vorbim se pune în mod mai acut în
cazul pătimirii lui Isus. Către el, mai mult decât către orice altă persoană este
îndreptată iubirea lui Dumnezeu. Pentru el, în primul loc, Dumnezeu ar trebui să-şi
folosească puterea în aşa fel încât să-l protejeze de pătimire şi de moarte. Isus, deşi
trebuie să întâmpine moartea violentă şi nedreaptă, nu se îndoieşte de bunătatea fără
margini şi de atotputernicia lui Dumnezeu. Cele trei elemente: răul, bunătatea şi
puterea divină se prezintă în faţa lui Isus în realitatea cea mai intensă. El le acceptă pe
toate trei, recunoaşte bunătatea şi atotputernicia divină şi moartea sa ca voite de
Dumnezeu. Nu ne este dată o explicaţie despre modul în care cele trei elemente se pot
concilia între ele. În Ghetsemani Isus nu ne oferă pentru teodicee un răspuns de tip
argumentativ-raţional, dar un răspuns trăit-existenţial.

c) „Îndepărtează de la mine potirul acesta” – Isus, după sentimentul şi dorinţa

umană, spontană, vrea să fie scutit de pătimire. Nu simte nici un fel de bucurie sau
entuziasm faţă de destinul dureros care îl umple de spaimă şi frică. Pătimirea şi
moartea sunt şi rămân rele pe care şi Isus le respinge spontan. Isus nu ascunde acest
sentiment în faţa lui Dumnezeu, dar îl exprimă deschis.

d) „însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”. – Isus recunoaşte voinţa lui
Dumnezeu ca normă supremă a voinţei sale şi supune propriile dorinţe voinţei
Tatălui care dispune şi permite. Isus acceptă faptul că destinul, acum iminent şi
neîmpiedicat de nici o intervenţie divină, corespunde voinţei aceluia care, în toate
acestea, rămâne Tatăl atotputernic, plin de bunătate. Aici se evidenţiază pentru a câta
oară şi în modul cel mai puternic acea importantă caracteristică a drumului lui Isus:
această soartă este determinată de Dumnezeu şi corespunde voinţei sale. Ea nu este
109

expresia unei dorinţe umane a lui Isus, nici rezultatul cazual al unei convergenţe de
circumstanţe istorice (adică conflictul cu autorităţile iudaice, cooperarea lui Iuda,
autorităţile iudaice şi romane), dar este destinul voit de Dumnezeu. Drumul lui Isus
este determinat de voinţa lui Dumnezeu. Isus, acceptând-o în deplină ascultare, se
prezintă ca autenticul Fiul al Tatălui. Această comuniune cu Tatăl este forţa care îl
ghidează şi îl conduce pe Isus la pătimire şi până la moarte.
Episodul din Ghetsemani ne arată un Isus profund zdruncinat de destinul său
şi în conversaţie cu Tatăl său. Mc 14,36 este unica rugăciune transmisă de această
evanghelie. Înainte de Ghetsemani Isus este prezentat în mijlocul poporului şi al
discipolilor, după Ghetsemani în mâinile duşmanilor şi judecătorilor, aici în grădina
Măslinilor, înaintea Tatălui. Şi pentru acest motiv, episodul din Ghetsemani este de o
importanţă singulară. Cât de anevoios este efortul lui Isus de a armoniza propria
voinţă cu cea a lui Dumnezeu Tatăl, se vede în Matei şi Marcu, unde Isus este
prezentat într-o triplă şi lungă rugăciune.

Isus se ocupă de discipoli

Isus a petrecut ultima seară în mijlocul discipolilor săi şi totul era centrat
asupra diferitelor forme şi faze ale comuniunii între Isus şi discipoli. În Ghetsemani,
pentru ultima dată, Isus este împreună cu ei. Aici Isus se adresează lui Dumnezeu
Tatăl şi îşi manifestă grija pentru discipoli.
Diferitele anunţuri ale destinului lui Isus ating culmea lor existenţială când
Isus se prezintă în faţa celor trei discipoli aleşi, plin de teamă şi spaimă. Ora tentaţiei
se apropie din ce în ce mai mult; este ceasul în care discipolii, în faţa evenimentelor
care se împlinesc, nu mai sunt capabili să creadă în Isus ca adevăratul trimis şi Fiu al
lui Dumnezeu. Si discipolii au o unică datorie, aceea de a cunoaşte şi de a accepta
voinţa lui Dumnezeu cu privire la drumul lui Isus. Acea datorie este realizabilă doar
cu lumina şi cu puterea pe care o dau rugăciunea. Pentru aceasta Isus, cu atâta
insistenţă şi în mod repetat, îi îndeamnă la rugăciune. Doar urmând îndemnul lui Isus
şi exemplul său, discipolii vor fi în măsură să accepte destinul lui Isus dispus de
voinţa divină. Cât de dificil este acest lucru o arată comportamentul lor.
110

9. ARESTAREA LUI ISUS

Cu arestarea lui Isus începe istoria pătimirii în sens strict. Această parte a
istoriei pătimirii prezintă un paralelism mai strâns şi continuu între cele patru
evanghelii.

MATEI 26,47-56

Pericopa este clar legată cu cea precedentă. Acel „pe când încă mai vorbea” (v. 47)
se referă la cuvintele antecedente ale lui Isus, în care a anunţat ceea ce se petrece
acum, adică sosirea trădătorului. Naraţiunea se compune din trei acţiuni: aceea a lui
Iuda, alta a grupului venit să-l aresteze pe Isus şi o acţiune a unuia din discipoli.
Avem de asemenea trei intervenţii ale lui Isus care exprimă luarea sa de poziţie faţă
de fiecare din cele trei acţiuni.

Acţiunea lui Iuda

Iuda este unicul subiect în 26,47-49, pentru care se folosesc cinci verbe
principale şi două participii. Se descrie sosirea (v. 47), stabilirea de mai înainte a unui
semn (v. 48) şi realizarea trădării (v. 49). În evanghelie nu există un alt bloc de text în
care să se povestească atâtea acţiuni ale unui discipol.
Cel care soseşte este Iuda, din nou caracterizat ca membru al grupului celor
doisprezece (cf. 26,14); grupul de arest este prezentat ca un grup care îl însoţeşte. Se
descriu instrumentele cu care sunt înarmaţi şi cine sunt cei care i-au trimis.
Sărutul este semnul ales de Iuda şi concordat cu grupul pentru a-l identifica
fără echivoc şi pentru a-l distinge de însoţitori pe Isus care este unica persoană de care
sunt interesaţi cei care i-au trimis. Iuda se apropie de Isus, îl salută şi îl sărută. Doar în
Matei, Iuda spune chaire, folosind forma obişnuită a salutului grecesc care înseamnă
„bucură-te!”. Ambele forme de salut, fie ebraică (pacea cu tine), fie greacă (bucură-
te!), dacă sunt folosite în această ocazie, dau mărturie despre o neruşinare unică.
În Matei (de asemenea şi în Luca), Isus reacţionează la salutul lui Iuda şi-i
spune: „Prietene, pentru asta ai venit?” (26,50). Semnificaţia acestui cuvânt este foarte
discutată. Termenul hetairos = „prieten” este folosit în N.T. doar de Matei (4x). De trei
ori apare la vocativ şi conţine totdeauna o notă de serios avertisment (cf. 20,13; 22,12;
26,50).
111

Acţiunea grupului de arest

În Matei (şi Marcu) urmează imediat arestarea lui Isus, exprimată în două
verbe al căror subiect este grupul de arest (26,47). Prima acţiune („au pus mâna pe
Isus”) descrie, mai curând, modul concret de executare a prinderii. Se realizează
prezicerea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi (Mt 17,22; 26,45
par.). A doua acţiune exprimă mai curând scopul şi efectul arestului. Se pun stăpâni
pe persoana lui Isus pentru a dispune de el după puterea lor (cu verbul „a prinde” se
exprimă intenţia Sinedriului în 21,46; 26,4 şi porunca lui Iuda în 26,44).

Acţiunea unuia dintre discipoli

Urmează intervenţia unuia dintre discipoli care taie cu sabia urechea

slujitorului marelui preot (26,51).

Trei intervenţii ale lui Isus

După aceste acţiuni violente, evanghelistul, în două blocuri, redă cuvintele lui
Isus, care, mai întâi se adresează discipolului care a făcut uz de sabie (26,52-54) şi apoi
adversarilor (26,55-56).
„Discursul” lui Isus către discipol este o caracteristică a lui Matei. Isus dă
porunca de a repune sabia în teacă şi justifică acest lucru cu trei motive: nu vrea o
confruntare la nivel de puteri violente contrapuse; nu depinde de ajutorul
discipolilor; acceptă voinţa lui Dumnezeu care este revelată de Scriptură. Fraza „toţi
cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri”, exprimă ideea că cei care fac uz de mijloace
violente nu fac decât să contrapună violenţă la violenţă, mergând spre moarte din
cauza violenţei comise. Isus nu vrea să se situeze pe acest plan. El se află în inima
unui extraordinar contrast, dar mijloacele sale sunt cuvântul, avertismentul,
miracolele, sau tot ce a marcat activitatea sa. Isus va suferi o moarte cauzată exclusiv
de violenţa celorlalţi, dar nu de a lui însuşi. Salvarea lui Isus nu depinde de ajutorul
celor unsprezece discipoli care cu sabia desprind urechea servitorului. De partea sa
se află Dumnezeu Atotputernicul şi legiunile cereşti (o legiune se compunea din 4000-
6000 soldaţi; numărul doisprezece este poate o referinţă la cei doisprezece apostoli).
Motivul hotărâtor a ceea ce se petrece acum este numit în al treilea şi ultimul
loc. Corespunde voinţei lui Dumnezeu, revelată în Scriptură, ca Isus să fie dat în
mâinile păcătoşilor şi să sufere o moarte violentă. În Ghetsemani Isus a acceptat
definitiv că trebuie să se împlinească voinţa Tatălui (26,42).
112

În discursul adresat mulţimii care l-a arestat, Isus opune clar modul lor de a se
comporta celui specific lui (26,55). Aceia se comportă în maniera de prindere a unui
tâlhar. El, din partea lui s-a comportat ca un învăţător. Toate detaliile cuvântului lui
Isus reafirmă acest fapt: „în fiecare zi” (la lumina soarelui); „în templu” (în locul cel
mai deschis în tot poporul lui Israel); „stăteam învăţând” (fie imperfectul cât şi
participiul exprimă durata şi repetarea acestei activităţi de învăţător care este
caracterizată de a sta aşezaţi cf 5,1; 13,1; 23,2; 24,3 şi de faptul de a învăţa). Această
insistenţă asupra faptului că Isus nu este un tâlhar, ci un învăţător, constituie fondul
mai ales în procesul în faţa lui Pilat, unde în locul lui Isus este preferat un tâlhar
(27,11-26). Pe de altă parte a fost chiar învăţătura lui Isus în templu elementul care a
provocat indignarea înaltelor autorităţi şi le-a determinat pe acestea din urmă să-i
ceară socoteală (în Mt 21,23 autorităţile se duc la Isus care învaţă în templu).
Constatarea lui Isus „şi nu m-aţi arestat” se referă la ezitarea autorităţilor de a-l aresta
din cauza fricii de popor (21,46; 26,4s).
Isus încheie acest „discurs”, ca şi precedentul, cu o referinţă la împlinirea
Scripturilor. Doar la Matei se găseşte expresia introductivă „toate acestea s-au făcut”
şi calificarea Scripturilor ca acelea ale profeţilor. Aceiaşi introducere apare doar în Mt
1,22 şi 26,56. Este vorba despre prima şi ultima referinţă la Scriptură privind persoana
lui Isus (27,9 priveşte acţiunea autorităţilor). Prima referinţă priveşte zămislirea lui
Isus, ultima, în schimb, arestarea sa. Nu se poate nega că este vorba despre o
incluziune care pune în relief că tot drumul pământesc al lui Isus, de la început până
la sfârşit, este determinat de voinţa lui Dumnezeu. Menţiunea profeţilor corespunde
interesului special pe care îl are Matei pentru ei, interes care se arată în referinţele la
cuvântul profetic de la 1,22 până la 27,9. Acest ultim cuvânt al lui Isus indică din nou
voinţa lui Dumnezeu care determină toate evenimentele. Pentru acest motiv Isus le
acceptă de bunăvoie.
Pe scurt, se menţionează fuga discipolilor care, şi în acest context, doar în
Matei, sunt numiţi „discipolii” (26,56).

MARCU 14,43-52

Prezentarea lui Marcu este în multe puncte asemănătoare aceleia a lui Matei.
Deoarece al doilea evanghelist nu redă o reacţie a lui Isus la sărutul lui Iuda şi la
lovitura cu sabia, istorisirea sa se organizează în trei blocuri: 1. Cele trei acţiuni de
violenţă (14,43-47); 2. Luarea de poziţie a lui Isus cu privire la arestare (14,48-49); 3.
Fuga discipolilor (14,50-52).
113

Trei acţiuni violente

Descrierea celor trei acţiuni de violenţă este foarte asemănătoare celei

mateiene. Există aceiaşi legătură cu pericopa precedentă. Şi în Marcu Iuda apare ca
subiect al diferitelor acţiuni. Marcu prezintă o listă completă a celor trei grupuri din
care se compune Sinedriul, grupuri menţionate în toate punctele cruciale ale
drumului lui Isus spre cruce (8,31; 11,27; 14,43; 14,53; 15,1).
Semnalul pe care Iuda îl dă grupului care vine să-l aresteze pe Isus este
deosebit de scandalos întrucât spune nu spune doar „prindeţi-l”, dar adaugă „şi
duceţi-l sub pază sigură” (14,44). El pare să se teamă de o fugă sau de o eliberare a lui
Isus şi este foarte preocupat de faptul ca acesta să fie condus şi predat autorităţilor,
consumând astfel colaborarea în care s-a implicat.
Persoana care loveşte servitorul marelui preot cu sabia nu este prezentată ca
unul din însoţitorii lui Isus (14,47; diferit Mt 26,51 şi Lc 22,50). Se poate ca Marcu, prin
acest mod, să sublinieze că acel om nu acţionează după intenţiile învăţătorului, ca un
adevărat discipol (cf. în 14,50 lipsa termenului „ucenicii”). Isus nu spune şi nu face
nimic. Simpla sa lipsă de acţiune exprimă faptul că nu împiedică arestarea sa dar o
acceptă.

Luarea de poziţie a lui Isus

Luarea de poziţie privitoare la arestare (14,48-49) este, în mare parte, identică

cu cea din Matei. În locul lui „stăteam” (Mt 26,55), Marcu foloseşte „eram” creând
astfel o construcţie perifrastică cu didaskon pentru a sublinia durata acestei învăţături
care oferea atâtea ocazii pentru o arestare a lui Isus (14,49).

Fuga discipolilor

În partea finală, Marcu vorbeşte despre fuga discipolilor (14,50) şi, mai ales,
aceea a unui tânăr, ameninţat de mulţimea care l-a arestat pe Isus (14,51-52).
În 14,50 Marcu nu specifică cine sunt „toţi” care fug. „Discursul” precedent al
lui Isus este adresat escortei care a venit cu Iuda şi l-a arestat pe Isus (cf. v. 43 şi v. 48).
„Toţi” nu se poate referi la acest grup care apoi îl conduce pe Isus la marele preot
(14,53). Este vorba despre discipolii care au realizat că Isus este arestat, a acceptat
decis soarta care îl aşteaptă şi, deci, nu încearcă în nici un fel să-i învingă pe duşmanii
săi. Se realizează prezicerea în care Isus a anunţat „Voi toţi vă veţi scandaliza” (14,27).
Este ora în care păstorul este lovit şi oile se risipesc. Mişcarea discipolilor se opune
celei care a caracterizat acceptarea chemării lui Isus (cf. 1,18.20; 10,28). O răsturnare
114

asemănătoare am văzut-o în descrierea acţiunii lui Iuda (cf. mai sus). Marcu nu
foloseşte aici termenul „discipolii”. L-a folosit până la 14,32, unde Isus interpelează
discipolii care au mers cu el la Ghetsemani. Îl va folosi din nou în 16,7 unde discipolii
sunt invitaţi încă o dată la urmarea lui Isus înviat. Pentru discipoli este esenţial să-l
urmeze pe învăţător. Pare că Marcu, intenţionat, nu mai numeşte discipoli acei
oameni care, îl loc să continue să-l urmeze pe învăţător, fug.
Episodul tânărului care încearcă să însoţească acest grup potrivnic lui Isus şi,
riscând arestarea, fuge gol, se întâlneşte doar în Marcu. Nu prezentăm diferitele
posibilităţi de interpretare. Evenimentul, în orice caz, pare să facă referinţă la
agresivitatea grupului care a mers să-l aresteze pe Isus. Ostilitatea duşmanilor este
astfel că vrea să aresteze pe oricine ar încerca să se apropie de Isus pe care au pus
mâna făcând uz de forţă şi înşelăciune. Faptul de a fugi gol ar putea sublinia fuga
ruşinoasă25.

LUCA 22,47-53

În Luca întâlnim o prezentare destul de diferită. Pericopa lucaniană se

compune din trei episoade: 1. Isus şi Iuda (v. 47-48); 2. Isus şi discipolii care au o
tentativă de apărare (v. 49-51); 3 Isus şi escorta de soldaţi care au venit să-l aresteze
(v. 52-53). Este o trăsătură caracteristică, între atâtea altele, a povestirii lucaniane că
Isus în timpul acestor evenimente este încă liber şi este arestat doar la sfârşit.

1. Isus şi Iuda (v. 47-48)

În Luca rolul lui Iuda este mult mai puţin pus în evidenţă decât în Matei şi
Marcu. Grupul pe care trădătorul îl conduce este menţionat înainte de el şi acţiunea sa
este descrisă în doar două verbe principale. Nu se vorbeşte despre semnul pe care l-a
stabilit cu duşmanii lui Isus. Luca prezintă doar intenţia lui Iuda de a-l săruta pe Isus,
nu un sărut realmente dat. Pare că după evanghelist, Isus l-a prevenit imediat pe
Iuda, interpelându-l. Cuvintele pe care Isus le spune trădătorului sunt diferite de cele
prezentate de Mt 26,50. Nu au atât specificul unui serios avertisment, cât mai ales
caracterul unui ultim şi prietenesc apel. Isus se adresează discipolului făcând uz, nu
de o calificare (Cf. Mt 26,50: „prietene!”), ci de adevăratul său nume (cf. In 20,16 şi
rezultatul acestui fapt). Apoi se observă cum vrea să-l facă pe Iuda conştient de ceea
ce face: „cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?” („Fiul Omului” şi „a trăda” sunt

25
În Biblie nuditatea este semnul ruşinii.
115

termeni ai prezicerii în 9,44; 18,31s; 22,21s). Este vorba despre un ultim avertisment:
Iuda, îţi dai cu adevărat seama şi eşti conştient de ceea ce faci?

2. Isus şi discipolii (v. 49-51)

Cei care erau cu Isus („cei care erau cu el”) sunt prezentaţi ca persoane
sprintene şi decise. Îşi dau seama ce se întâmplă, intenţionează să prevină arestarea
lui Isus şi vor să o evite în manieră concretă. Se adresează învăţătorului şi-i cer o
directivă cu privire la eventualul uz de sabie – probabil un alt indiciu al punctului
până la care au înţeles greşit cuvântul lui Isus despre sabie (cf. 22,35-38). Dar, unul
dintre ei, fără să aştepte un răspuns al lui Isus, loveşte servitorul marelui preot şi îi
taie urechea dreaptă (precizare în Lc 22,50 şi Ioan 18,10). Isus întrerupe imediat
această tentativă de apărare armată şi adresându-se tuturor discipolilor care, puţin
înainte, i-au cerut cum să se comporte, le spune: „Încetaţi! Până aici!”. Isus confirmă
acest imperativ vindecându-l pe servitorul lovit. Este o trăsătură caracteristică lui
Luca aceea de a-l releva pe Isus ca acela care vindecă (cf. frecvenţa verbului iaomai =
„a vindeca” Mt 4x; Mc 1x; Lc 11x; In 3x), care voieşte ca duşmanii să fie iubiţi şi el
însuşi îi iubeşte (cf. 6,35; 23,34).26

3. Isus şi adversarii (v. 52-53)

Conform lui Luca Isus se adresează marilor preoţi, capilor gărzilor templului şi
bătrânilor, care sunt prezentaţi ca aceia care au venit în Ghetsemani. Prima frază, cu
care este caracterizat comportamentul lor, este identică în toţi trei sinopticii: „Aţi ieşit
cu săbii şi cu ciomege ca împotriva unui tâlhar”. Modul lor de a proceda este cu totul în
afara locului şi inadecvat. În Lc 22,53 se subliniază că Isus era „cu ei în templu”, îşi
desfăşura activitatea sub ochii capilor gărzilor templului (doar aici avem adăugarea
„templu”; lipseşte în 22,4), era la mâna lor, dar nu s-au atins de el.
Partea concluzivă a acestui „discurs” se găseşte doar în Luca: „dar acesta este
ceasul vostru şi puterea întunericului”. În acest mod Isus explică motivul pentru care ei
pot acţiona. În timpul activităţii sale în templu ora adversarilor nu sosise încă. Ora
este timpul determinat şi permis de Dumnezeu. Doar în acest timp duşmanii au o
putere asupra lui Isus. Paralel cu ora adversarilor lui Isus se menţionează „puterea
întunericului”, puterea opusă lui Dumnezeu, puterea Satanei (cf, 4,13; 22,3.31).

26
Pe cruce Isus se roagă pentru duşmanii săi, iar tâlharului căit îi promite paradisul.
Aceste episoade apar doar în Luca.
116

Duşmanii lui Isus sunt în serviciul acestei puteri. Totuşi, toate acestea sunt supuse la
dispoziţia lui Dumnezeu şi sunt posibile doar în ora determinată de el (pentru
locuţiunea „imperiul umbrelor cf. Col 1,13).
Luca nu menţionează fuga discipolilor. După evenimentele din Ghetsemani,
redă doar arestarea lui Isus.

Funcţiunea pericopei

1. Arestarea lui Isus constituie o cezură foarte importantă în succesiunea

evenimentelor care compun pătimirea lui Isus. Înseamnă ajungerea scopului
duşmanilor lui Isus, care reuşesc să realizeze o intenţie de care erau de atâta timp
erau obsedaţi, adică de a pune mâna pe Isus (cf. de exemplu Mc 3,6; 11,18; 12,12; 14,2).
De acum încolo, Isus se află în mâinile adversarilor. Arestarea constituie de asemenea
un punct de plecare, fiind premisa pentru tot ceea ce duşmanii vor face cu Isus; dacă
nu l-ar fi avut în mâinile lor nu ar fi putut realiza ulterior intenţiile lor.

2. În această ocazie avem o luare de poziţie din partea lui Isus cu privire la
modul de a se comporta al duşmanilor săi. Acest tip de comportament este adecvat
pentru un tâlhar, dar nu pentru un învăţător. Acest lucru este valabil nu numai
pentru modul în care au pus mâna pe Isus, dar şi pentru comportamentul pe care îl
vor avea faţă de Isus după aceea. Duşmanii acţionează într-un plan de violenţă. Un
astfel de nivel corespunde unui om violent, dar nu unui învăţător. În timpul
procesului Isus nu mai face nici o referinţă la acest lucru, dar tace aproape încontinuu
şi răspunde exclusiv la întrebările privitoare la identitatea sa.

3. În acelaşi timp Isus revelează şi adversarilor săi care este motivul care
determină şi orientează atitudinea sa în toate fazele pătimirii sale. Voinţa lui
Dumnezeu, exprimată în Scripturi (Mt, Mc), a prevăzut acest destin pentru Isus şi a
dat cale liberă imperiului umbrelor. Din acest motiv, Isus nu se apără şi acceptă ceea
ce i se întâmplă.

4. Cu arestul se verifică separarea între Isus şi discipolii săi şi împlinirea

prezicerilor care îi priveau. Iuda duce la capăt colaborarea sa cu duşmanii lui Isus.
Ceilalţi discipoli nu-l mai urmează pe Isus iar comuniunea continuă de viaţă cu el este
ruptă. Matei şi Marcu povestesc fuga discipolilor, prezentând-o ca dezminţire a
intrării lor în urmarea lui. Luca nu vorbeşte despre o astfel de fugă dar simplu o trece
sub tăcere.
117

10. ISUS ESTE CONDUS LA MARELE PREOT

Această pericopă scurtă povesteşte transferul lui Isus arestat de la Ghetsemani

la palatul marelui preot şi prezintă urmarea lui Petru până în interiorul curţii acestui
palat.

MATEI 26,57-58

Cei care îl conduc pe Isus sunt identificaţi cu cuvintele „cei care l-au arestat”.
Se reia astfel acţiunea decisivă a scenei precedente, adică arestarea lui Isus (26,48.50),
o acţiune programată deja de atâta timp de către autorităţi (21,46; 26,4). Noua acţiune
este apagein = „a conduce, a duce”. Matei foloseşte acest verb în cele ce urmează
pentru transferările lui Isus: de la Ghetsemani la Sinedriu (26,57), de la Sinedriu la
Pilat (27,2), de la Pilat la crucificare (27,31). Obiectul direct - „pe Isus” - în poziţie
medie, aparţine ambelor verbe; chiar de la arestarea sa, Isus a devenit un obiect care
suferă atâtea acţiuni violente ale oamenilor. Ţinta transferării este palatul marelui
preot. Doar Matei (26,3.57) şi Ioan (18,13s.24.28) menţionează numele lui Caiafa în
pătimire (cf. Lc 3,2). În palatul său s-au adunat membrii Sinedriului. Acolo
deliberaseră deja arestarea şi uciderea lui Isus (26,3-5). Acum, după ce s-a efectuat
arestul, vor să pună la punct uciderea sa.
Evanghelistul menţionase fuga tuturor discipolilor (26,56). Acum spune că
Petru îl urma de departe. Punctul său de referinţă este Isus. Matei în mod normal
vorbeşte despre urmarea discipolilor la aorist (4,20.22; 8,23; 19,27; 27,55), dar despre
Petru vorbeşte la imperfect; poate fi prezentă aici o aluzie la nesiguranţa şi ezitarea
discipolului care, în ciuda avertismentului serios al lui Isus (26,31-35), îl urmează.
Prima etapă a urmării sale este: „până în curtea marelui preot”.
Apoi se menţionează separat intrarea în curte, fapt care implică din partea lui
curaj. Petru se aşază cu servitorii. Matei este unicul dintre sinoptici care nu
menţionează focul, dar indică explicit motivul care l-a făcut pe Petru să vină până
aici: „ca să vadă sfârşitul” (telos = rezultat, sfârşit, capăt). Se manifestă strânsa legătură
a lui Petru cu Isus şi interesul său viu pentru soarta învăţătorului dar şi situaţia sa
ambiguă şi precară.
118

MARCU 14,53-54

Prezentarea marciană a transferării lui Isus şi a urmării lui Petru este foarte
asemănătoare celei a lui Matei. Pe de altă parte povesteşte transferarea într-un mod
mai simplu: nu identifică executorii ca „cei care l-au arestat”, nu menţionează numele
marelui preot, nu utilizează în acelaşi mod consecvent verbul apagein (cf. 14,53; 15,16).
Dar există o altă nuanţă: acţiunea lor, apegagon, apare ca executare a comenzii lui
Iuda, „duceţi-l sub pază sigură” (14,44). Cu prezentul istoric Marcu subliniază adunarea
Sinedriului, reafirmă totalitatea (pantes) şi enumeră toate cele trei grupuri care îl
compun.
Prin remarca „l-a urmat de departe”, Marcu subliniază caracterul neobişnuit al
urmării lui Petru care ajunge în interiorul curţii palatului marelui preot. Se subliniază
avântul, elanul lui Petru, legătura sa cu Isus. Se află în compania servitorilor şi se
încălzeşte la foc. Desigur, faptul de a se încălzi la foc nu este scopul prezenţei sale
acolo, ci pretextul pentru a-şi justifica prezenţa şi pentru a-şi urma intenţia indicată
explicit de Matei, aceea de a vedea ce se va întâmpla cu Isus. Focul este desemnat cu
termenul phos = lumină (diferit Lc 22,54), indicând puterea iluminantă a focului.
Astfel este pregătită ambianţa care caracterizează scena renegărilor (14,66-72).

LUCA 22,54

Doar acum, prin participiul syllabontes = „prinzându-l”, Luca prezintă arestarea

lui Isus, o acţiune anterioară transferării la casa marelui preot. Nu identifică autorii,
dar vorbea înainte de „mulţimea” condusă de Iuda (22,47) şi indica prezenţa marilor
preoţi, a capilor gărzilor Templului şi a bătrânilor, care au fost destinatari ai
precedentului discurs (22,52-53) pe care Isus l-a pronunţat încă în libertate. Luca nu
vorbeşte despre o adunare a Sinedriului care se reuneşte doar în dimineaţa următoare
(22,66). Menţionează şi urmarea lui Petru dar nu indică punctul de sosire.

Funcţiunea pericopei

Pasajul scurt descrie trecerea de la Ghetsemani la palatul marelui preot.

Conclude evenimentele de pe Muntele Măslinilor şi le pregăteşte pe cele din casa
marelui preot (Mt 26,57-75; Mc 14,55-72; Lc 22,55-71). În centru se află Isus, care nu
mai este liber dar se află în mâinile adversarilor săi, şi Petru, primul discipol care îl
119

urmează de la distanţă. În palatul marelui preot amândoi vor fi supuşi la un

interogatoriu de către anchetatori diferiţi şi cu rezultate diferite.
Toţi trei sinopticii redau trei fapte: interogatoriul lui Isus, batjocorirea lui Isus
şi interogatoriul lui Petru care se desfăşoară însă în ordine diferită. În Matei şi Marcu
interogatoriul lui Isus este urmat de batjocorirea sa; apoi se povesteşte interogatoriul
lui Petru. În Luca această ordine este răsturnată întrucât interogarea lui Petru se
găseşte la început şi aceea a lui Isus la sfârşit. Locul central este totdeauna ocupat de
batjocorirea lui Isus.
Funcţiunea pasajului nostru de tranziţie este puţin diferită pentru Matei/Marcu
pe de o parte, şi Luca pe de altă parte. Mt 26,57 şi Mc 14,53 prezintă scenariul
interogatoriului lui Isus iar Mt 26,58 şi Mc 14,54 interogatoriul lui Petru. Cele două
evenimente sunt povestite unul după altul dar au loc paralel. Lc 22,54, în schimb,
arată un scenariu mai generic. Faptele istorisite mai puţin legate reciproc. În
prezentarea noastră vor urma ordinea din Matei/Marcu.
120

11. PROCESUL ÎN FAŢA SINEDRIULUI

Începem cu o scurtă comparaţie a prezentărilor sinoptice după următoarele

aspecte: inserarea temporală, participanţi, tematici, rezultatul anchetei, evenimentul
care urmează.

Înserarea temporală este diferită în Matei/Marcu pe de o parte şi în Luca pe de

altă parte. Am notat deja diferenţa ordinii evenimentelor. Primii doi povestesc
procesul imediat după transferarea lui Isus la palatul marelui preot şi îl plasează
noaptea, în timp ce Luca îl situează dimineaţa.

Participanţii, după toţi trei sinopticii, sunt cele trei grupuri care compun
Sinedriul, adică marii preoţi, scribii şi bătrânii, a căror prezenţă este menţionată în
moduri diferite.

Tematicile anchetei sunt două în Matei şi Marcu. Prima parte a interogatoriului,

la care participă mulţi, priveşte diferitele mărturii şi se concentrează mai ales în jurul
unui cuvânt al lui Isus cu privire la templu. Ancheta se concentrează apoi asupra
identităţii lui Isus, această parte a anchetei este realizată de marele preot. Luca nu
menţionează prima tematică iar Isus este interogat despre identitatea sa de toţi
membrii Sinedriului împreună.

Rezultatul anchetei este că membrii Sinedriului îl declară pe Isus vrednic de

moarte (aşa Matei şi Marcu). În Luca ei constată că nu mai este nevoie de altă
mărturie.

Evenimentul care urmează procesului este prima batjocorire a lui Isus (aşa în
Matei şi Marcu); în Luca batjocorirea se verifica deja înainte, în timpul nopţii. După
Luca, imediat după anchetă, Sinedriul se ridică şi-l conduce pe Isus la Pilat.

Simpla comparaţie arată că Matei şi Marcu prezintă o istorie foarte

asemănătoare şi concordă asupra tuturor aspectelor pe care le-am considerat. Luca, în
schimb, deşi constatăm o concordanţă de fond, merge pe un drum al său.
121

MATEI 26,59-66

Procesul în faţa Sinedriului cuprinde trei faze:

1.Interogarea diferiţilor martori (26,59-61)

În 26,59-60a se indică global intenţia sinedriului de a-l ucide pe Isus pe baza

unei false mărturii şi se constată falimentul, în timp ce în 26,60b-61 se găseşte
depoziţia concretă a doi martori. Am menţionat deja că această parte a procesului
lipseşte în Luca.
Se manifestă o permanentă decizie a Sinedriului de a-l ucide pe Isus. În
reuniunea lor precedentă deliberaseră să-l prindă şi să-l ucidă (26,4). Acum, după ce
au realizat prin arest prima intenţie, o menţin pe cea de-a doua, îl declară apoi pe Isus
vrednic de moarte (26,66 incluziune cu 26,59) şi înainte de a-l duce la Pilat iau în mod
formal decizia de a-l ucide. Termenul thanatos = „moarte” caracterizează atitudinea
Sinedriului faţă de persoana lui Isus.
Într-o primă tentativă caută să obţină mărturii care ar dovedi un delict grav al
lui Isus şi ar justifica condamnarea la moarte, dar nu îl obţin. Matei vorbeşte imediat
de falsă mărturie (pseudomartyria), făcând aluzie, poate, la soarta dreptului persecutat
„Împotriva mea s-au ridicat martori mincinoşi ... (Ps 27,12 cf. 34,11; 108,2). Nu se indică
un conţinut concret relevând faptul ca atare. Constată falimentul acestei tentative şi
nu se menţionează un motiv.
Redă apoi cazul concret a doi martori care atestă că Isus a spus: „Pot să distrug
templul...” (26,61). În Matei acest cuvânt este mai scurt decât în Marcu. Isus pretinde
doar puterea de a face aceasta. Nu urmează un comentariu al evanghelistului.

2.Interogarea lui Isus de către marele preot (26,62-64)

Într-o primă fază (26,62-63a), marele preot care intervine acum, dând un
caracter mai serios şi mai oficial situaţiei, îi cere lui Isus o luare de poziţie cu privire la
mărturiile care au fost ridicate împotriva lui. Este aici o ultimă tentativă de ajunge
prin martori la scopul dorit, adică de a-l condamna. Dar Isus rămâne în tăcere şi nu se
învredniceşte să răspundă la această tentativă.
Într-o a doua fază (26,63b-64), marele preot schimbă tematica şi oprindu-se
asupra identităţii lui Isus, întreabă: „tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu?” Această
întrebare este deosebit de serioasă şi insistentă, fiind introdusă de o formulă specială
de jurământ. Conţine aceleaşi elemente ale solemnei mărturisiri a lui Petru: „Tu eşti
122

Cristos, Ful lui Dumnezeu cel viu” (16,16). Rezumă şi principalele aspecte ale
ministerului lui Isus la Ierusalim. A sosit în oraş călare pe un măgăruş şi s-a revelat ca
şi Cristos, regele mesianic după profeţia lui Zah 9,9 (21,1-9).
În prima sa întâlnire cu reprezentanţii Sinedriului, pe esplanada templului
(21,23), Isus, prin parabola viticultorilor ucigaşi, le-a revelat identitatea sa de Fiu al lui
Dumnezeu, faptul că va fi ucis de oameni şi reabilitarea din partea lui Dumnezeu
(21,33-46). Prin această întrebare, marele preot nu se mai referă la mărturiile dubioase
dar direct la afirmaţiile lui Isus şi îl întreabă dacă vrea să le menţină. Titlul de
„Cristos” exprimă relaţia lui Isus cu poporul lui Israel şi îl defineşte ca ultimul şi
definitivul rege pe care Dumnezeu l-a trimis poporului său şi prin care Dumnezeu îi
oferă plinătatea vieţii. Titlul de „Fiul lui Dumnezeu” desemnează relaţia lui Isus cu
Dumnezeu, priveşte provenienţa lui de la Dumnezeu şi îl aşază deasupra nivelului
uman, lângă Dumnezeu (cf. 22,41-46)
Argumentul identităţii, fie în procesul iudaic cât şi în cel roman (cf. 27,11) este
unicul care îl face pe Isus să iasă din tăcere. Constituie punctul central al procesului.
Răspunsul lui Isus „tu ai zis” (cf. 26,25; 27,11) este mai puţin univoc decât cel din Mc
14,62 („Eu sunt”), lasă spaţiu la interpretare, dar nu are un caracter evaziv. Isus
confirmă ceea ce a pretins cu privire la legătura sa cu poporul şi cu Dumnezeu şi
prezice că aceia care sunt în faţa lui îl vor vedea ca Fiului Omului. Matei are o
introducere specifică pentru această afirmaţie a lui Isus: „Ba, vă spun”, şi precizează,
„de acum...”. În expresia „a şedea la dreapta puterii”, puterea (dynamis) este un
termen cu care este desemnat Dumnezeu fără a folosi numele. Termenul desemnează
una dintre calităţile cele mai caracteristice ale lui Dumnezeu, iar folosit în acest
context se relaţionează la starea de înălţare şi glorificare a Fiului Omului (cf. Ps 110,1;
Mt 22,41-46). Afară se asta, „a veni pe norii cerului” se referă la manifestarea finală a
aceluia căruia i s-a dat toată puterea (cf. Dan 7,13; Mt 28,18) şi care va face ultima
judecată. Astfel de afirmaţii sunt făcute de un om care a fost arestat şi se află în faţa
celui mai înalt tribunal al poporului. Acest om îşi atribuie un raport unic cu
Dumnezeu şi, cât priveşte oamenii, incluşi judecătorii săi, o autoritate singulară care
cuprinde prezentul dar şi viitorul definitiv.

3.Sinedriul îl declară pe Isus vrednic de moarte (26,65-66)

Marele preot şi, apoi, la instigarea sa, membrii sinedriului reacţionează la

cuvintele lui Isus. Reacţia primului este, în Matei, deosebit de lungă şi intensă.
Consistă într-o acţiune şi patru afirmaţii şi subliniază clar calificarea cuvintelor lui
Isus ca blasfemie, ca ofensă jignitoare împotriva lui Dumnezeu. El îşi sfâşie
123

veşmintele. Acest act era o expresie a doliului şi a suferinţei (cf. 2 Sam 1,11; 2 Re
18,37), dar era prescris şi ca semn de protest în cazul în care se auzea o blasfemie.
Acţiunea marelui preot anticipă şi întăreşte afirmaţiile următoare. Constată imediat:
„A rostit o blasfemie” (nu în Marcu). Apoi, cu o întrebare retorică, subliniază
consecinţa pentru tribunal: nu mai are nevoie de martori şi declară, în acelaşi timp,
irelevantă prima parte a procesului. A treia afirmaţie, „Iată, acum aţi auzit blasfemia”
revelează faptul că membrii sinedriului au devenit martori auriculari ai blasfemiei
imputatului. La sfârşit avem o întrebare adevărată care cere membrilor Sinedriului o
luare de poziţie care să corespundă noii situaţii. O blasfemie merită condamnarea la
moarte (Lev 24,15s; cf. In 10,31-33).
În vorbire directă (doar Matei) sinedriţii exprimă judecata lor şi spun: „Este
vrednic de moarte” (incluziune cu 26,59 şi pregătire pentru 17,1). Chiar în identitatea
pe care Isus o pretinde şi care, după el, stă la baze întregii sale lucrări au găsit motivul
care, după părerea lor, justifică uciderea lui.

MARCU 14,55-64

Am constatat deja marea asemănare a istorisirii procesului care se desfăşoară

tot în trei faze:

1.Interogarea diferiţilor martori (14,55-59)

Şi în Marcu avem o parte generică (14,55-56) şi o parte concretă (14,57-59).

Mijlocul concret prin care caută condamnarea lui Isus este o mărturie împotriva lui.
Marcu notează rezultatul negativ iar verbul este la imperfect, ceea ce sugerează
efortul intens al căutării lor. Doar el explică de ce nu au reuşit; deoarece lipsea
concordanţa mărturiilor. Conform procedurii judiciare iudaice, martorii erau
interogaţi separat iar mărturia lor trebuia să concorde perfect. Condamnarea la
moarte avea loc doar pe baza depoziţiei concorde a doi sau trei martori.
În partea concretă, martorii se prezintă ca martori auriculari: „noi l-am auzit
spunând…”. După ei, Isus a anunţat distrugerea şi reconstruirea templului. Doar în
Marcu, templul actual este numit cheiropoietos şi cel viitor acheieropoietos, primul ca
operă omenească, al doilea creaţie a lui Dumnezeu.
124

2.Interogarea lui Isus de către marele preot (14,60-62))

Şi în Marcu avem aici două faze. Prima intervenţie a marelui preot priveşte
mărturiile precedente. Prezentarea lui Marcu este mai dramatică şi mai explicită iar
tăcerea lui Isus este mai pronunţată.
Conţinutul celei de-a doua întrebări este acelaşi ca în Matei, dar raportul cu
Dumnezeu este exprimat puţin diferit, prin termenii „Fiul Celui Binecuvântat”. Se
evită folosirea cuvântului Dumnezeu, folosindu-se expresia substitutivă „Cel
Binecuvântat”. De fapt, termenul Eulogetos se foloseşte totdeauna pentru Dumnezeu
în binecuvântări. Isus răspunde cu simplul „Eu sunt”, prin care confirmă fără jumătăţi
de termeni cele două calităţi şi aminteşte de formula de revelare a lui Dumnezeu (Ex
3,13).

3.Isus este condamnat la moarte de Sinedriu (14,63-64)

Ca în Matei, reacţia marelui preot cuprinde o acţiune simbolică (sfâşierea

hainelor) şi cuvintele adresate sinedriului. Lipseşte constatarea iniţială „a rostit o
blasfemie”. Celelalte trei elemente sunt identice cu cele din Matei.
Marcu subliniază o reacţie mai decisă a membrilor sinedriului. Constată
unitatea şi condamnarea formală.

LUCA 22,66-71

Am menţionat deja că Luca povesteşte într-o manieră proprie. Procesul

împotriva lui Isus nu urmează imediat după transferarea sa la palatul marelui preot,
ci este plasat la sfârşit.
Reuniunea are loc dimineaţa. Printre participanţi, Luca îi numeşte în primul
loc pe „bătrânii poporului”, apoi pe marii preoţi şi pe cărturari. Isus este adus în
adunarea lor de către paznici – cei care l-au batjocorit.
Interogatoriul priveşte mesianitatea lui Isus. Insistenţa lor se exprimă prin
imperativul: „spune-ne”.
Răspunsul lui Isus este deosebit de lung. Nu atinge tema mesianităţii, poate
pentru a evita o înţelegere politică greşită. Constată dificultatea unui real dialog şi
face referinţă la viitoarea poziţie la dreapta Tatălui. Isus afirmă de două ori
imposibilitatea unui dialog sincer şi rodnic. Este specifică lui Luca această constatare
despre lipsa premiselor unui dialog clarificator între Isus şi maxima autoritate a
Israelului.
125

A doua intervenţie („toţi”) se prezintă ca o concluzie a răspunsului lui Isus şi

priveşte raportul lui cu Dumnezeu: „Tu eşti deci Fiul lui Dumnezeu?” Reacţia lui Isus
nu este un simplu „Eu sunt”, ci „Voi spuneţi că sunt”, ceea ce constituie un răspuns
pozitiv la întrebare.
Replica lor cuprinde o întrebare retorică, prin care se constată că de acum nu
mai au nevoie de martori. Ei înşişi au devenit martori. Judecătorii au devenit martori
auriculari şi dispun de o bază solidă pentru sentinţa lor. Luca nu menţionează
calificativul de „blasfemie”, nici o acţiune simbolică, nici cuvinte şi nici declaraţia că
Isus este vrednic de moarte. Imediat după constatarea respectivă, reuniunea se
încheie şi îl conduc pe Isus la Pilat.

Funcţiunea pericopei

1. Procesul înaintea Sinedriului este un pas decisiv către moartea lui Isus.
Duşmanii săi au găsit un motiv care poate fonda o condamnare la moarte. Acest
motiv nu este constituit de un cuvânt sau o acţiune a lui Isus, dar în ceea ce, după
afirmaţiile sale, caracterizează propria sa persoană, adică identitatea sa. După ce au
găsit o justificare pentru o condamnare la moarte a lui Isus nu le rămâne decât să
obţină executarea

2. Revelarea identităţii lui Isus şi, în acelaşi timp, respingerea ei, constituie
culmea acestei situaţii. Isus nu confirmase înainte atât de clar identitatea sa. Acum el
revelează această identitate în faţa autorităţii supreme a Israelului. Aici Isus întâlneşte
cel mai mare refuz iar cuvintele sale sunt calificate drept blasfemie. Or o blasfemie
reprezintă cel mai mare grad de falsitate şi perversitate, ofensându-l pe Dumnezeu,
norma ultimă a ceea ce este adevărat şi just. Avem aici contrapoziţii extreme: Fiul lui
Dumnezeu – blasfemator.

3. Procesul constituie a doua întâlnire imediată între Isus şi supremele

autorităţi ale Israelului. În primul caz, Isus era liber, acum este arestat. În profeţia sa:
„Îl veţi vedea pe Fiul Omului…”, Isus se referă, se poate spune, la o a treia întâlnire în
viitor între el şi autorităţi, când va fi glorificat şi va sta la dreapta Tatălui. Toate cel
trei întâlniri au o funcţie revelatoare.
126

12. BATJOCORIREA LUI ISUS

În Matei şi Marcu, batjocorirea lui Isus urmează imediat după procesul în faţa
Sinedriului şi se petrece în acelaşi loc unde Sinedriul era reunit. În Luca, faptul se
petrece în curtea palatului şi înainte de consiliul lor.

MATEI 26,67-68

Fără a indica alţi subiecţi, Matei prezintă actele batjocoritoare împotriva lui
Isus şi le prezintă ca împlinite de chiar membrii Sinedriului. Spune „l-au scuipat în
faţă” (doar în Matei) – acţiune care exprimă cel mai puternic şi profund dispreţ (cf.
Num 12,14; Dt 25,9; Is 50,6). Verbul kolaphisein înseamnă „a lovi cu pumnii, a pălmui”
dar şi „a maltrata” (cf. 2 Cor 12,7; 1 Pt 2,20) în mod mai generic. Cu termenul „alţii”
sunt desemnaţi alţi membri ai Sinedriului. Ei îl pălmuiesc pe Isus şi cer o intervenţie a
sa. Cererea lor este deosebit de provocatoare: „Profeţeşte-ne (la fel Mc şi Lc) Cristoase
(doar Matei) cine este cel care te-a lovit?” (şi Luca). Evident se referă la cele două mari
preziceri ale lui Isus despre glorificarea şi venirea sa şi despre confirmarea că este
Cristos (26,64). Cer o intervenţie a sa pentru ei şi vor ca să identifice persoana şi să
spună numele celui care l-a lovit. Matei nu menţionează o acoperire a feţei lui Isus. În
Matei această scenă este deosebit de grea şi semnificativă. Prezintă cel mare număr de
detalii şi toate acţiunile provin de la membrii Sinedriului.

MARCU 14,65

Marcu distinge două grupuri care îl batjocoresc pe Isus. Un prim grup ( „unii”)
este constituit evident de membrii Sinedriului, al doilea grup este acela al servitorilor,
care depind de primii şi sunt la dispoziţia lor. De la unii membri ai Sinedriului provin
patru acţiuni de batjocorire şi de maltratare a lui Isus: îl scuipă (nu se spune ca în
Matei „în faţă”), îi acoperă faţa, îl lovesc şi îi cer: „Profeţeşte” = „Fă-o pe profetul”.
După Marcu ei îl provoacă pe Isus să repete sau să continue prezicerile sale.
Istorisirea se termină observând că servitorii l-au primit pe Isus cu palme. Isus este
predat lor ca să-l păzească. Şi ei îşi pot permite să-l maltrateze, urmând exemplul
stăpânilor. Isus a devenit un obiect pe care toţi îl pot insulta şi maltrata după propria
voinţă.
127

Luca 22,63-65

Am notat deja că Luca inserează diferit scena batjocoririi lui Isus. De fapt
aceasta urmează după renegarea lui Petru şi precede procesul înaintea Sinedriului.
În timp ce în Matei sunt doar sinedriţii cei care îl batjocoresc pe Isus, Luca
prezintă oamenii care-l păzesc în timpul nopţii ca unicii autori ai batjocoririi sale. Nu
menţionează scuipatul, acţiune deosebit de dezonorantă. Începe şi se termină cu
observaţii sumare. Indică la început actele de violenţă brutale: îl loveau (22,63) şi
menţionează, concluzând, multele cuvinte de batjocură (blasfemii) împotriva lui Isus
(22,65). Povesteşte ca act concret legarea ochilor (cf. Mc 14,65) şi cererea de a ghici
cine este cel care l-a lovit (cf. Mt 26,28). În timp ce cuvintele sinedriţilor în Matei
ironizează profeţiile precedente şi pretenţia mesianică a lui Isus (26,64), cuvintele
paznicilor din Luca au o semnificaţie mai puţin precisă. Lipseşte în Luca precizarea
„pentru noi, Cristoase” (Mt 26,68). Matei pune în relief dispreţul visceral al
sinedriului faţă de Isus, Luca în schimb reliefează comportamentul abuziv al
paznicilor faţă de Isus.

Funcţiunea pericopei

Ţinând cont de inserarea naraţiunii şi de contextul mai amplu, scena este

sensibil diferită în Matei şi Marcu pe de o parte şi Luca pe de altă parte.
În Matei şi Marcu această batjocorire a lui Isus este prima dintre trei acţiuni de
acest tip. În evangheliile primilor doi sinoptici, fiecare pas decisiv care duce spre
uciderea lui Isus este urmat de o acţiune care nu reprezintă un progres în direcţia
uciderii, dar pune în relief etapa ajunsă şi situaţia „disperată” a lui Isus.
După ce Sinedriul a găsit motivul pentru a-l declara vrednic de moarte, Isus
este batjocorit ca profet (Mt 26,28; Mc 14,65). După ce Pilat a dat undă liberă
crucificării lui Isus şi l-a predat soldaţilor, aceia batjocoresc un astfel de rege (Mt
27,27-31; Mc 15,16-20). După ce soldaţii l-au bătut în cuie pe cruce, trecătorii, mai ales
marii preoţi şi scribii batjocoresc un astfel de Mântuitor (Mt 27,38-43; Mc 15,29-32).
Aceste acţiuni batjocoritoare evidenţiază efectiva situaţie a lui Isus şi ce înseamnă a fi
dat în mâinile păcătoşilor (Mt 26,45; Mc 14,41). Ele sunt inspirate de obişnuitele
criterii umane şi exprimă aparenta contradicţie între pretenţiile lui Isus (Cristos, Fiul
lui Dumnezeu) şi actuala sa situaţie (neputincios şi într-o stare deplorabilă). Isus nu
este un Mesia glorios şi posesor al unei puteri pământeşti. De fapt, Sfântul Paul vede
nota caracteristică a evangheliei în faptul că este vestirea lui „Cristos răstignit” (1 Cor
128

1,23). Chiar batjocoririle lui Isus confirmă, în manieră aparte, prezicerile sale (cf. Mt
17,22; Mc 9,31). Izbitor este rolul marilor preoţi şi al scribilor în prima şi ultima
batjocorire a lui Isus. Aceste acţiuni subliniază refuzul persoanei şi a pretenţiilor lui
Isus şi par că confirme triumful poziţiei lor.
În Luca sunt doar două batjocoriri ale lui Isus şi rolul autorităţilor este puţin
relevat. Prima batjocorire apare ca o petrecere a timpului din partea paznicilor în
timpul nopţii şi arată situaţia mizerabilă a lui Isus (22,63-65). Lipseşte luarea în râs a
lui Isus ca rege din partea soldaţilor. Capii participă la batjocorirea lui Isus răstignit
(23,55).

13. RENEGAREA LUI PETRU

Toate evangheliile spun că Petru, primul dintre cei doisprezece, l-a renegat pe
Isus de trei ori. Toate pun în relief aceste eveniment, povestind prezicerea din partea
lui Isus şi realizarea trădării din partea lui Petru. Studiem cum evangheliile sinoptice
prezintă tripla renegare a lui Petru

MATEI 22,69-75

Descriind transferul lui Isus de la Ghetsemani la palatul marelui preot, Matei a

expus situaţia lui Isus (26,57) şi aceea a lui Petru (26,58). Acum, după ce a povestit
ceea ce s-a întâmplat cu Isus în interiorul palatului, în faţa Sinedriului (26,59-68),
povesteşte episodul lui Petru în curte, în mijlocul servitorilor (26,69-75). Evanghelistul
prezintă cele trei renegări una după alta şi ne dă concluzia

1. Prima renegare (16,69-70)

Expresia introductivă „iar Petru şedea afară” leagă pericopa de ultima

menţiune (26,58 „s-a aşezat printre servitori”) şi retrimite la locul în care se găseşte
Isus, adică înăuntru, în faţa Sinedriului. Prezentarea paralelă a situaţiilor (deja în
26,57-58) sugerează paralelismul evenimentelor. În mod necesar acestea sunt
povestite unul după altul, dar în timpul în care în interior se desfăşoară
interogatoriul lui Isus din partea Sinedriului, afară este interogat Petru din partea
servitorilor.
129

Persoana care se apropie de Petru ca să-i vorbească este o servitoare. Termenul

paidiske care desemnează în toate evangheliile persoana care s-a adresat prima lui
Petru, este forma feminină a lui pais şi semnifică o „servitoare sau sclavă tânără”. Ea
îi zice lui Petru: „Şi tu erai cu Isus Galileeanul”. Folosind pronumele personal „tu” cu
insistenţă îl identifică pe Petru ca un însoţitor al acelui Isus de care se ocupă acum
Sinedriul.
Reacţia lui Petru, „Nu ştiu ce vorbeşti”, pretinde că este atât de străin de
persoana lui Isus şi de insinuata relaţie cu el, încât nu poate nici măcar înţelege despre
ce vorbeşte servitoarea. Matei califică răspunsul lui Petru ca „negare” şi reliefează
caracterul public: „înaintea tuturor”.

2. A doua renegare (26,71-72)

În timp ce Petru se îndreaptă spre poartă îl vede o altă servitoare. Nu se

adresează lui Petru, ci celor prezenţi şi zice despre Petru: „Acesta era cu Isus
Nazarineanul”. Petru din nou este identificat ca însoţitor al lui Isus şi ca atare
prezentat celor care stau în jur. Isus nu mai este numit Galileeanul, dar mai precis
Nazarineanul.
Evident Petru se simte mai ameninţat şi răspunsul lui devine mai puternic. Din
nou răspunde în vorbire directă şi trece de la „Nu ştiu ce vorbeşti” la „Nu-l cunosc pe
omul acesta”. Afirmă deci ignoranţa sa, nu despre cuvântul servitoarei, ci direct
despre persoana lui Isus şi confirmă asta cu un jurământ. Pretinde că nu-l cunoaşte pe
Isus şi-l invocă pe Dumnezeu ca martor pentru adevărul afirmaţiei sale.

3. A treia renegare (26,73-74a)

Nu peste mult timp, afirmaţia servitoarei îşi arată efectul. Cei prezenţi, cărora
ea li s-a adresat, se apropie de Petru şi îşi exprimă convingerea (alethos = cu adevărat,
într-adevăr, introduce o concluzie şi identificare şi în 14,33 şi 27,54) că Petru („şi tu”
subliniază identificarea ca în 27,69) aparţine însoţitorilor galileeni ai lui Isus. Adaugă
şi observaţia care i-a convins: „pentru că şi accentul tău te trădează”.
Intervenţiile celor două servitoare erau deranjante pentru Petru, dar atâta timp
cât o femeie oarecare îşi dăduse seama cine este, nu reprezenta un adevărat pericol.
Acum însă atenţia tuturor celor prezenţi se îndreaptă spre el. Petru se simte serios
ameninţat şi cu mai mare insistenţă ia distanţă de Isus. Al treilea răspuns al lui, în
Matei, este identic cu al doilea („Nu-l cunosc pe omul acela); întăreşte afirmaţia nu
130

doar printr-un jurământ dar şi printr-un blestem (katematizein, doar în M;t 26,74;
corespunde lui anathematizein în Mc 14,71 şi Fap 23,12.14.21 unde se adaugă un
pronume reflexiv; înseamnă a blestema, a dori răul); întăreşte afirmaţia deci cu o
dublă referinţă la Dumnezeu.
Jurământul se referă la Dumnezeu care este izvorul adevărului şi îl invocă
drept martor pentru a dovedi adevărul afirmaţiei făcute. Blestemul, în schimb, este
contrariul binecuvântării. Dacă aceasta din urmă îl leagă pe om de Dumnezeu care
este izvorul oricărei forme de viaţă, blestemul separă de el ca izvor al vieţii. Blestemul
lui Petru care este exprimat fără obiect (diferit în Fap 23,12), cu mare probabilitate se
referă şi la Petru şi la cei prezenţi. Petru se blestemă pe sine însuşi, adică vrea să fie
separat de Dumnezeu, izvorul vieţii, în cazul în care nu ar spune adevărul, adică în
cazul în care ar fi în vreun mod legat de Isus. În acelaşi timp, îi blestemă pe cei
prezenţi, adică cere ca ei se fie separaţi de Dumnezeu, izvorul vieţii, dacă ar rămâne
în opinia lor că Petru îi aparţine lui Isus.
Într-un mod unic Isus este unit cu Dumnezeu. Dar oamenii vor să-l
instrumentalizeze pe Dumnezeu împotriva lui Isus. Sinedriţii, în toate modurile
posibile, au calificat ca blasfemie, ca ofensă provocatoare la adresa lui Dumnezeu,
afirmaţiile lui Isus despre raportul său cu Dumnezeu (26,63-66). Petru, de partea sa,
face apel la Dumnezeu fie ca izvor al vieţii, cât şi garant suprem al adevărului, pentru
a demonstra validitatea negării sale despre comuniunea cu Isus.
Încă un cuvânt despre dinamica acestor evenimente. Observăm, în Matei, o
continuă progresie fie a atenţiei îndreptate către Petru fie a negării celei mai mici
legături cu Isus. De fiecare dată este vorba despre raportul lui Petru cu Isus. la început
este afirmat de o servitoare faţă de Petru, apoi de o altă servitoare care se adresează
celor prezenţi, şi în sfârşit de toţi cei prezenţi faţă de Petru. Aceştia, mai mult,
prezintă observaţia lor ca o convingere fondată. La aceasta corespunde reacţia lui
Petru. La început pretinde că nu înţelege afirmaţia servitoarei; apoi refuză să
recunoască persoana lui Cristos şi dovedeşte refuzul cu un jurământ; la sfârşit Petru
exprimă aceeaşi negare, dar pentru a o întări adaugă un blestem la jurământ. Petru se
simte din ce în ce mai ameninţat şi se îndepărtează mereu mai mult de învăţătorul
său.

Concluzia (26,74b-75)

Aceasta este caracterizată de cântatul cocoşului şi de trei reacţii ale lui Petru. El
îşi aminteşte de prezicerea lui Isus, lasă locul şi plânge amar.
131

Toate cele patru evanghelii ne spun că imediat după a treia renegare a cântat
un cocoş (cf. locuţiune identică în Mt 26,74 şi In 18,27: şi îndată). Acest cântat al
cocoşului face ca Petru să-şi amintească de prezicerea pe care i-a făcut-o Isus pe
drumul spre Ghetsemani, anunţând tripla renegare (26,34). Petru este aproape
„trezit” de acest cântat; ca un somn, frica obsesivă l-a făcut insensibil pentru toate
celelalte consideraţii.
Mt 26,75 şi Lc 22,62 concordă spunând: „Şi, ieşind afară, a plâns amar”.
Menţionează explicit (nu în Mc şi In) că Petru a lăsat locul (şi putea să-l lase fără să fie
împiedicat) care, din cauza prezumţiei sale, a devenit locul totalei sale infidelităţi şi
înfrângeri. Cum o demonstrează apoi plânsul său intens, nu numai îşi aminteşte de
prezicerea lui Isus, dar este profund zdruncinat de ceea ce a făcut. Dacă vorbise cu
atâta siguranţă despre disponibilitatea sa de a muri cu Isus (26,35), acum de trei ori a
negat cea mai mică legătură cu Isus şi a confirmat declaraţia sa în faţa lui Dumnezeu
printr-un blestem şi un jurământ. Plânsul exprimă cât de puţin indiferent este Petru
faţă de ceea ce a făcut, cât se întristează de a-l fi renegat pe Isus, cât de puternică este
legătura sa cu Isus.

MARCU

Ca în Matei, tripla renegare a lui Petru este inserată după procesul iudaic al lui
Isus şi este povestită în mod asemănător. Notăm principalele nuanţe.

1. Prima renegare (14,66-68)

Şi în Marcu găsim o clară legătură cu ceea ce precede. Descrierea locului în

care se găseşte Petru: „jos în curte” aminteşte locul lui Isus: deasupra, sus în palat. Şi
faptul că servitoarea îl vede „în timp ce se încălzea”, aminteşte locul lângă foc (14,54).
Marcu menţionează prezenţa focului şi a luminii care provine de la foc şi
subliniază marea atenţie a primei servitoare faţă de Petru: „văzându-l ... l-a privit fix”
(cf. Lc 22,56 „la fixat cu privirea”). Afirmaţia servitoarei conţine aceleaşi elemente ale
celei din Matei: „Şi tu erai cu Nazarineanul, cu Isus”. Expresia „a fi cu” este folosită
de Marcu pentru a descrie unul din scopurile constituirii grupului celor doisprezece:
„ca să fie cu el” (3,14; cf. 5,18). Petru este primul în acest grup (3,16) şi a fi cu Isus era
principala datorie şi prima care i-a fost încredinţată şi care este tipică pentru raportul
cu el.
132

Reacţia lui Petru este asemănătoare dar mai puternică decât cea din Matei „nu
ştiu, nu înţeleg ce zici tu”. Exprimă de două ori propria ignoranţă şi afirmă că ceea ce
spune femeia este problema ei (cf. pronumele personal „sy”). Petru, în loc să
recunoască faptul că servitoarea a descris foarte bine nucleul relaţiei lui cu Isus,
neagă. Marcu, atât pentru căderea lui Iuda (cf. verbul „a plecat la” 3,13 şi 14,10) cât şi
pentru fuga tuturor (cf. verbul „părăsindu-l”, 1,18.20; 10,28 şi 14,50) cât şi pentru
renegarea lui Petru („a fi cu” 3,14 şi 14,67) foloseşte terminologia urmării, prezentând-
o ca răsturnată sau negată.
Nu atât ca introducere la al doilea „atac” (Mt 26,71), ci mai curând ca o
consecinţă a primului schimb de cuvinte, Marcu povesteşte ca acţiune principală (şi a
ieşit afară în faţa curţii – verb finit) că Petru a ieşit afară în faţa curţii. Fără îndoială,
acel loc a devenit prea luminos şi prea „cald”. Mulţi martori textuali prezintă, doar
pentru Marcu, deja acum, un cântat al cocoşului.

2. A doua renegare (14,69-70a)

În Marcu aceeaşi servitoare provoacă a doua renegare. Pentru acest al doilea

personaj, fiecare evanghelie indică o persoană diferită. Ea nu se adresează lui Petru,
dar celor prezenţi; nu repetă prima afirmaţie (ca în Matei), dar spune: „Acesta este
dintre ei”. Nu se precizează cine sunt aceşti „ei”, dacă discipolii (cf. In 18,25), sau Isus
împreună cu grupul care era în jurul lui.
Petru, deşi nu este interpelat direct, reacţionează o a doua oară. Marcu nu redă
cuvintele apostolului (ca Mt şi Lc), ci spune doar: „Dar el a negat din nou”. Folosirea
imperfectului poate fi considerată ca aluzie la insistenţa şi efortul acestei renegări care
nu are nici o putere convingătoare asupra celor prezenţi.

3. A treia renegare (14,70b-71)

Urmează imediat după a doua renegare (după câtva timp). Insistenţa

servitoarei dă rezultate Cei prezenţi îşi fac proprie afirmaţia femeii şi se adresează lui
Petru: „Cu adevărat eşti dintre ei”. În acelaşi timp indică observaţia care i-a convins,
faptul că Petru este un galileean (şi în Lc 22,59; în Mt 26,73 mai concretizat).
În Marcu, al treilea răspuns la lui Petru se întoarce la primul: „Nu ştiu, nu
înţeleg ce zici”. Ca în Mt 26,74, Petru se arată complet ignorant cu privire la această
persoană şi adaugă: „acesta despre care vorbiţi”.
Locuţiunea ho antropos houtos cu pronumele demonstrativ la urmă, exprimă un
dispreţ puternic (cf. „acest fiu al tău” Lc 15,30; „vorbăreţul acesta” Fap 17,18). Afară
133

de asta, se notează că în Marcu termenii ho antropos şi houtos se aplică lui Isus doar în
14,71 şi 15,39, adică în a treia şi cea mai puternică renegare a persoanei lui Isus din
partea primului din cei doisprezece şi în mărturisirea filiaţiunii divine pe care o face
centurionul păgân faţă de Isus răstignit şi mort: „Cu adevărat acest om era Fiul lui
Dumnezeu”.
Expresia „acesta despre care vorbiţi” ca şi „ce zici tu” în 46,68 declară totul ca
afacerea lor şi confirmă dezlipirea lui Petru de Isus.
Dinamica renegărilor se prezintă în Marcu puţin diferit de cea din Matei. Cât
priveşte atenţia îndreptată spre Petru, linia cea mai consecventă se observă în Marcu.
Cele două intervenţii ale aceleiaşi servitoare conving pe cei care asistă la schimbul de
cuvinte cu Petru şi îi face să se adreseze în final cu toţii.
Cât priveşte reacţia lui Petru, în Marcu nu avem acea progresie pe care am
observat-o în Matei. Am constatat deja că, în prezentarea marciană, a doua renegare
este cea mai scurtă şi mai slabă. De aceea prezentarea marciană poate apărea mai
dramatică. După un intens exordiu urmează o anumită încetinire înainte de a ajunge
la un sfârşit dezastruos.

4.Concluzia (14,72)

Ca în Matei, concluzia episodului este caracterizată de cântatul instantaneu al

cocoşului şi, apoi, de doar două reacţii ale lui Petru, de amintirea sa şi de plâns;
Marcu nu menţionează plecarea.
Doar Marcu menţionează că este vorba despre al doilea cântat al cocoşului; la
fel, doar în Marcu Isus a prezis lui Petru tripla renegare înainte de al doilea cântat al
cocoşului (14,30). Despre plânsul lui Petru se vorbeşte la imperfect. Marcu nu se
interesează de plecarea lui Petru, se mulţumeşte să menţioneze şi să sublinieze
amintirea sa şi plânsul. Şi mai scurt este raportul ioaneic, care, după ce a menţionat
cântatul cocoşului, nu prezintă nici o reacţie a lui Petru (18,27). Pentru el este suficient
să menţioneze cântatul cocoşului şi, implicit, împlinirea prezicerii lui Isus: totul s-a
petrecut (In 18,15-18.25-27) aşa cum a anunţat Isus (13,38).
134

LUCA 22,55-62

Am indicat deja succesiunea specific lucaniană a evenimentelor: triplă

renegare, batjocorirea lui Isus, procesul înaintea Sinedriului. După ce a prezentat
transferarea lui Isus la casa marelui preot şi urmarea lui Petru (22,54), Luca descrie
situaţia în care se petrec renegările: „Şi, aprinzând un foc în mijlocul curţii, s-au aşezat
de jur împrejur. Petru s-a aşezat printre ei” (22,55). Locul lui Petru se prezintă ca
deosebit de hazardat şi riscant. De la termenul pyr = foc (22,55), Luca trece la termenul
phos = lumină (22,56) şi evidenţiază pericolul ca Petru să fie recunoscut. De fapt, redă
atenţia meticuloasă a servitoarei: „văzându-l ... la fixat cu privirea” (cf. Mc 14,57).
Prezentarea lucaniană a celor trei renegări este mai uniformă şi mai puţin
dramatică decât cea din Matei şi Marcu. Cei care se ocupă de Petru sunt totdeauna
singuri (o servitoare, un altul, un altul). La sfârşit nu avem grupul întreg care, convins
de instigare, se adresează compact lui Petru.
Şi observaţiile făcute asupra lui Petru nu arată o progresie:
22,56 Şi acesta era cu el
22,58 Şi tu eşti dintre ei
22,59 Şi acesta era cu el
Ultima observaţie se distinge de celelalte două întrucât este precedată de
alethos şi urmată de motivul „căci este galileean” (cf. Mc 14,70).
Uniforme sunt de asemenea reacţiile lui Petru care conţin totdeauna un vocativ
şi care nu sunt întărite niciodată de un jurământ sau/şi un blestem:
22,57 Nu-l cunosc, femeie
22,58 Omule, nu sunt
22,60 Omule nu ştiu ce spui
Vocativul subliniază că răspunsul se adresează chiar acestei persoane.
O trăsătură specifică lui Luca este aceea de a indica distanţa temporală între
prima şi a doua renegare (după puţin timp 22,58) şi „o oră” între a doua şi a treia
(22,59; în Mt şi Marcu: după câtva timp). Confirmă şi foarte strânsa legătură a celei
dea treia renegări cu cântatul cocoşului (22,60 „pe când încă mai vorbea”).
Nota cea mai specifică a prezentării lucaniene este ceea ce urmează cântatului
cocoşului: „Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru”. (22,61). Nu numai
cântatul cocoşului, dar şi privirea Domnului îi amintesc lui Petru prezicerea
Domnului (22,61 „de cuvântul Domnului”) şi îl determină să înţeleagă ce a făcut.
Concluzia este identică cu cea din Matei.
Luca pare să presupună că Isus se găseşte în acelaşi ambient în care se verifică
cele trei renegări. De fapt, imediat după, Luca îl prezintă în mâinile paznicilor săi
(22,63) şi doar dimineaţa Isus este condus la adunarea Sinedriului (22,66). Asta
135

înseamnă că Isus a asistat la comportamentul slab şi infidel al primului său apostol.

Aceasta era prima sa experienţă după arestare, experienţă urmată de batjocorirea din
partea paznicilor (22,63-65).
Expresia strafeis este tipic lucaniană (Mt 0x; Mc 0x; Lc 7x; In 1x); este totdeauna
folosită pentru Isus, indică prezenţa sa şi este urmată de un cuvânt al său (Lc 7,9.44;
9,55; 10,23; 14,25; 23,28), excepţie cazul lui Petru, în care Isus a adresat cuvântul său
deja înainte (22,34). Privirea lui Isus (l-a privit fix) este aici acţiunea principală. Este
Domnul, cel care îşi fixează privirea asupra lui Petru iar cuvântul Domnului este
lucrul de care Petru îşi aminteşte. Luca este unicul evanghelist care foloseşte termenul
„Domnul” pentru a vorbi în pericope narative despre Isus (7,19; 10,1.39.41...).
Termenul în sine îl desemnează pe Isus glorificat, în gloria Tatălui (cf. Fil 2,11). Luca îl
foloseşte pentru Isus pământesc, relevând măreţia şi demnitatea. În istorisirea
pătimirii expresia se găseşte doar în acest loc. Isus, chiar şi arestat şi renegat, este
Domnul. Este Domnul în momentul în care îşi îndreaptă privirea spre primul apostol.
Prima prezicere s-a verificat – era de fapt cuvântul Domnului. Şi Petru, de partea sa,
experimentează că Isus este Domnul.
Adăugăm un ultim aspect. Faptul că Isus nu ignoră apostolul său, ci îl
învredniceşte de privirea sa, se încadrează într-un interes specific lui Luca. Ca în
restul evangheliei sale, Luca evidenţiază şi în istorisirea pătimirii marea iubire a lui
Isus pentru păcătoşi. Evenimentele pe care le enumerăm în continuare sunt specifice
lui Luca: Isus, adresându-se lui Iuda, foloseşte numele propriu şi caută să-l
conştientizeze de ceea ce este gata să facă (22,48). Isus vindecă urechea rănită a
slujitorului marelui preot (22,51). Isus îşi îndreaptă privirea spre Petru care l-a renegat
(în prezenţa sa) de trei ori (22,61). Isus vorbeşte femeilor din Ierusalim (23, 28-31). Isus
se roagă pentru vrăjmaşii săi (23,34). Isus ascultă cererea tâlharului şi îi promite că va
fi astăzi cu el în paradis (23,42-43). Nu doar ceilalţi, dar şi Petru are nevoie de această
iubire şi este învrednicit de Isus.

Funcţiunea pericopei

Ceea ce expunem în continuare este valabil mai ales pentru istorisirile foarte
asemănătoare din Matei şi Marcu. Şi Luca prezintă aceleaşi evenimente dar într-o
ordine diferită. În Luca interogatoriul la care este supus Isus şi cel pe care trebuie să-l
sufere Petru se găsesc într-un paralelism literar, dar nu în paralelism „temporal”.
136

1.Interogatoriul lui Petru este prezentat în mod paralel cu cel al lui Isus

Am notat deja cum versetele introductive (Mt 26,57-58; Mc 14,53-54) descriu

paralel situaţia lui Isus şi cea a lui Petru. După prezentarea lui Marcu, cele două
interogatorii se succed în naraţiune, dar se dezvoltă simultan. Indicaţiile locale exo
(Mt 26,69) şi kato (Mc 14,66), prin care este desemnat locul în care se află Petru, sunt cu
referinţă la locul în care se afla Isus.
Acum, pentru a cunoaşte relaţiile de fapt, vrem să comparăm cele două
interogatorii după următoarele aspecte: persoane, tematică, comportamentul
interogatului, rezultatul.

a. Persoanele

Pentru a vedea relaţiile mutuale, vrem să comparăm interogatul, anchetatorii şi

publicul interogatului. În Mt 26,59-66 şi par. interogatul este Isus, arestat cu
brutalitate, condus la suprema autoritate a Israelului, autoritate pe care o întâlneşte
pentru a doua oară. Ultimul anchetator este marele preot, care prezidează numita
autoritate supremă. Publicul este Sinedriul, curtea supremă în poporul lui Israel.
În Mt 26,69-75 par. interogatul este Petru, primul dintre cei doisprezece
apostoli ai lui Isus, care, de departe, l-a urmat pe învăţătorul său după ce a fost
arestat. Anchetatoare este o servitoare tânără a marelui preot iar publicul este
constituit de servitorii aceluia. Din orice punct de vedere se înregistrează o mare
diferenţă. Comparaţia poate doar să confirme cât de solemnă şi oficială este situaţia
lui Isus şi cât de banală este cea a lui Petru.

b. Tematica

În procesul lui Isus se începe de la diferitele mărturii. Punctul crucial şi decisiv

este identitatea lui Isus, adică relaţia sa cu Dumnezeu şi cu oamenii. În interogatoriul
lui Petru, este vorba despre relaţia sa cu Isus. După acest aspect, cele două situaţii
sunt asemănătoare întrucât întrebările se rotesc asupra tematicii centrale.

c. Comportamentul interogatului

Isus a firmă cu claritate mesianitatea sa şi filiaţiunea divină şi prezice în ce

stare – glorioasă - va întâlni sinedriul în viitor. El acceptă condamnarea la moarte.
137

Petru, într-o manieră mereu mai puternică, neagă că ar avea vreo legătură cu
Isus. Se observă o diferenţă radicală între comportamentul învăţătorului şi cel al
discipolului.

d. Rezultatul

Isus este condamnat la moarte. Petru, fiind liber, se poate îndepărta de acel
atriu. El a devenit conştient de falimentul său şi este profund zdruncinat. Dacă a aluat
cu adevărat distanţe de Isus, totuşi lacrimile sale îl arată pe drumul unei întoarceri la
Isus
Comparaţia ne face să vedem cum atitudinea singulară a lui Isus, predat în
mâinile oamenilor, se diferenţiază de aceea a discipolului care nu reuşeşte să-l
urmeze. Isus a prevăzut slăbiciunea discipolilor şi a prezis trădarea lui Iuda (Mt
26,21-25 par), scandalizarea tuturor (Mt 26,31-32 par) şi tripla renegare a lui Ptru (Mt
26,34 par. Totul s-a verificat conform anunţurilor lui Isus. Discipolii nu păstrează
comuniunea cu Isus, care acum este realmente dat în mâinile oamenilor, şi refuză să-l
urmeze.

2.Renegarea lui Petru este ultima prezenţă şi acţiune a unui discipol în

pătimire

În drumul spre Ierusalim Isus se interesează, în primul rând, de discipolii săi şi

se străduieşte să-i pregătească pentru destinul său (Mt 16,21-20,34 par). În ultima
seară, celebrând cina pascală, Isus a adunat în jurul său doar pe cei doisprezece şi nu
a mai vorbit despre alte teme, decât de cea a relaţiei sale cu ei. Toată activitatea lui
Isus, începând de la chemarea primilor discipoli (Mt 4,18-22 par) şi, mai ales, ultima
cină, erau marcate de comuniunea lui Isus cu ai săi. Nu moartea, ci arestarea implică
sfârşitul unei astfel de comuniuni.
Legea fundamentală a urmării lui Isus este: cine vrea să fie ucenic, trebuie să
rămână cu orice cost, purtând propria cruce şi renegându-se pe sine (Mt 16,24 par).
Cât îl priveşte pe Isus care, în acest ceas, este arestat şi predat în mâinile păcătoşilor,
acea „lege” este răsturnată de discipoli. Aceştia nu-l mai urmează pe Isus, mai mult
fug de el (Mt 26,56 par). O astfel de îndepărtare de învăţător atinge punctul culminant
în tripla renegare. Petru îşi urmează învăţătorul de departe (Mt 26,58 par), dar, chiar
aşa, se implică într-o situaţie în care nu este pregătit să se lepede sine şi să piardă
propria viaţă, pentru salvarea căreia, îl renegă pe Isus şi, cu blestem şi jurământ,
neagă orice formă de comuniune cu El. Această acţiune, care este diametral opusă
138

atitudinii de discipol, este ultima acţiune a unui discipol în naraţiunea pătimirii

(pornind de la apariţia lui Iuda în Mt 27,3-10). Aceasta este pregătită şi este rezultatul
rezistenţei şi aversiunii pe care, chiar din primul moment, discipolii au arătat-o faţă
de prezicerile sorţii lui Isus (cf. Mt 16,22-23; 17,23; 20,20-24). Comportamentul lui
Petru arată cât este de dificil să-l urmeze pe Isus arestat.
Relaţia între Isus şi discipoli este întreruptă. În restul pătimirii, Isus va fi
singur, fără discipoli, înconjurat de duşmanii săi. Numai după ce au prezentat
moartea lui Isus, sinopticii vorbesc de unii cunoscuţi ai săi care erau aproape de
cruce. Mt 27,55s şi Mc 15,40s menţionează doar femeile. Lc 23,49, înainte de a numi
femeile, spune: „Toţi cunoscuţii săi ... stăteau mai deoparte şi priveau acestea”. E
posibil ca Luca, prin acel „toţi cunoscuţii”, să includă şi discipolii; oricum ar fi, totuşi,
nici el nu foloseşte termenul mathetes. Ioan, deja înainte de moartea lui Isus,
menţionează prezenţa femeilor alături de cruce şi prezintă gestul lui Isus care
încredinţează mama sa discipolului pe care el îl iubea (In 19,25-27).
Conform sinopticilor, mai ales Matei şi Marcu, prezenţa discipolilor se
conclude cu tripla renegare. După prezentarea lor, totuşi, „ultimul cuvânt” al lui
Petru este plânsul său. Astfel este pregătit terenul pentru mesajul îngerului pascal,
care trimite femeile la discipoli: „Spuneţi ucenicilor lui…” (Mt/Mc); Mc adaugă „şi lui
Petru” pentru a le aminti anunţul lui Isus care implică o nouă chemare (Mt 28,7; Mc
16,7 şi Mt 26,32; Mc 14,28). Aici termenul mathetes este folosit din nou, un semn al
faptului că falimentul lor este depăşit de Isus.

3. Renegarea lui Petru şi o privire dincolo de această renegare

În viziunea restrânsă a evenimentelor care conduc la moartea lui Isus,

renegarea lui Petru nu are nici o semnificaţie. Dar dacă Isus este considerat în
totalitatea relaţiilor sale personale, a intenţiilor sale şi a activităţii sale, renegarea lui
Petru apare profund inserată în evenimentul morţii lui Isus
Isus este refuzat de suprema autoritate a poporului său, care deja în timpul
activităţii sale îi era contrară. Prin condamnarea la moarte, ostilitatea lor a reuşit pe
jumătate.
În mod paralel şi simultan, primul dintre discipoli, în maniera cea mai decisă,
se separă de Isus. Petru este primul dintre acei oameni pe care Isus i-a chemat (Mt
4,18.22 par). Cu acea ocazie Isus îşi revelase intenţia sa cu privire la discipoli: „vă voi
face pescari de oameni” (Mt 4,19). Toată activitatea sa a fost o instruire şi formare a
discipolilor, pentru ca să devină capabili de a realiza datoria lor de pescari de oameni.
139

Până la arestarea sa, şi chiar în vremea rugăciunii sale în Ghetsemani (Mt 26,36-46
par), Isus s-a implicat pentru discipoli şi aceştia erau împreună cu el.
Acum însă planează ameninţarea duşmanilor lui Isus. În această nouă situaţie
ucenicii refuză urmarea învăţătorului „predat” iar Petru, primul dintre ei, se
distanţează de Isus renegându-l. Nu numai viaţa pământească a lui Isus se apropie de
sfârşitul ei, ci şi opera sa falimentează, deşi nu dispare pur şi simplu. În realitate Isus
nu va chema noi discipoli, ci va adresa o nouă chemare discipolilor lor săi care au
lipsit.
Atât persoana lui Isus cât şi lucrarea sa, respectiv comunitatea discipolilor care
au fost chemaţi şi instruiţi de el, sunt profund atinse de pătimirea şi moartea sa.
Cuvântul lui Isus despre păstorul lovit şi risipirea turmei se împlineşte… dar Domnul
înviat va realiza noua adunare şi comuniunea permanentă cu el (Mt 26,31-32 par.).