CAPITOLUL IV

AVARII PRIN FISURARE. MECANISMELE AVARIILOR PRIN FISURARE

4.1. DEFINITIA FISURII. CLASIFICAREA FISURILOR

Fisura constituie cel mai important defect ce apare în cusăturile sudate atât datorită
dificultăţii depistării cât şi a efectelor ei - ruperi catastrofale.
Fisura se defineşte ca o discontinuitate a materialului cu lungime mare în raport cu
deschiderea şi cu rază de curbură mică la capete.
Clasificarea fisurilor:
1. După mărime:
• macrofisuri (crăpături) vizibile cu ochiul liber;
• microfisuri, de extindere foarte mică şi care se depistează cu
microscopul metalografic (x500);
• sub-microscopice – de ordinul de mărime a parametrului reţelei
cristaline.
2. După localizare în raport cu grăunţii:
• intercristaline, în lungul limitei dintre grăunţi;
• intracristaline (transcristaline) ce străbat corpul cristalului.
3. După momentul apariţiei:
• simultan cu sudarea, până în momentul răcirii piesei până la
temperatura camerei;
• întârziate - după răcirea la temperatura camerei (ore şi chiar zile după
operaţia de sudare);
• de reîncălzire, după un tratament termic după sudare.
4. După orientare, fig. 10.1
• longitudinale, a căror direcţie medie este aproximativ paralelă cu axa
longitudinală a cusăturii: (a);
• transversale,a căror direcţie medie este aproximativ perpendiculară cu axa
longitudinală a cusăturii: (b);
• stelate, un grup de fisuri ce diverg dintr-un punct cu diverse orientări:c)
5. După locul apariţiei, fig. 10.2., în care:
1 — fisuri în cusătură;
2 - fisuri în zona de legătură şi în ZIT;
3 — fisuri sub cordon;
4 - fisuri de racordare;
5 — fisuri în materialul de bază.
 1

b 4
a c
2
5 3

Figura 10.1 Clasificarea fisurilor după Figura 10.2 Clasificarea fisurilor locul
orientare aparitiei locul
6. După mecanismul de apariţie al fisurii:
Acesta constituie criteriul ştiinţific de clasificare, cel mai important pentru
stabilirea cauzelor fisurării şi a metodelor de prevenire a acestora. Din acest punct
de vedere fisurarea poate fi:
• fisurare prin film lichid F.F.L., ce poate fi:
• la cristalizare primară (la solidificare);
• la recristalizare perisolidus.
• fisurare prin fragilizarea asistată de H2;
• fisurare la reîncălzire subcritică (sub ACi);
• fisurare prin destrămare lamelară.
In literatura de specialitate există şi alte clasificări cele mai uzuale fiind însă cele
prezentate mai sus.
Orice fisură se defineşte ca o distrugere locală a continuităţii metalului, deci local
trebuie să fi fost învinse forţele de coeziune.
In general, pentru producerea fisurii, trebuie să existe o solicitare mecanică de
întindere, care poate proveni din:
• tensiuni din sarcini exterioare;
• tensiuni proprii;
• cumulul lor.
Orice zonă fisurată nu arată însă existenţa unor deformări plastice importante, deci
fisurarea se produce când există şi un al doilea factor şi anume materialul din zonă
nu suportă deformare plastică.
Cei doi factori (solicitare de întindere, nedeformabilitate plastică) sunt prezenţi în
toate genurile de fisuri, în funcţie de modul particular de fisurare apărând şi alţi
factori specifici: H2, existenţa acumulărilor locale de impurităţi, incluziuni dispuse
în şiruri, precipitate disperse, etc.
Tabelul 10.1
CRITERIU DENUMIRE CARACTERISTICI
Momentul aparitiei Concomitente cu sudarea Se produc in timpul sudarii si a racirii
imbinarii
Mod de propagare la intirziate Se produc dupa un timp indelungat ( ore,
scara microscopica zile ) ulterior racirii imbinarii
Mod de propagare la De crater Apar in craterul terminal al unui rind de
scara microscopica sudura. In raport cu directia de sudare pot
fi: longitudinale, transversale sau stelate
Grupate Grupe de fisuri individuale care nu
comunica intre ele
Stelate Grupe de fisuri, pronuntat divergente, cu
origine comuna
Ramificate Fisura ramificata in cursul propagarii
Amplasare In cusatura
In zona de legatura
In ZIT
In materialul de baza
Directie generala in Longitudinal
raport cu directia de Transversal
sudare Oblica
Mecanism de producere Prin filme lichide Se produc prin filme aflate in stare
teoretic lichida in timpul sudarii
Fisurare………………… La cristalizare primara Filmul lichid persista in momentul
solidificarii cusaturii
La incalzire perisolidus Filmul lichid se produce prin incalzirea
ZITsau a rindurilor depuse anterior, la o
temperature apropiata dar sub
temperature solida nominala
Prin fragilizre in Se produce intr-o structura fragilizata (
prezenta H2 calire ) si puternic tensionata, in prezenta
H2
La reincalzire subcritica Se produce la incalzire sub Ac1, in
( detensinare ) stratul intergranular, ca urmare a
impurificarii acestuia si a consolidarii
corpilor grauntilor, prin concentrarea
microdeformatiilor pe limitele de graunt.
Prin destramare lamelara Se produc ca umare a lipsei de
plasticitate a materialului pe directia
grosimii
Coroziune tensofisuranta Se produc ca urmare a unei agresiuni
chimice in prezenta unor tensiuni
mecanice
Marime Microfisura Depistabila numai la marime de peste 6X (lupa
microscop optic, max. 1500X)
Macrofisura Depistabila cu ochiul liber normal ( distant de observare
250 mm sau la o marime sub 6X)
Submicroscopice Depistabile la mariri peste 1500X
Mod de Intercristalina Se propaga in lungul liitelor de graunti
propagare la Transcristalina Se propaga prin corpul grauntilor
scara mixta Cu propagare atit intercristalina cit si transcristalina
microscopica
Mecanism de La cald Se produce printr-o faza cu temperature de topire mai
producer practice mica in stare lichida, cind nu poate prelua tensiunile de
Fisuri…. contractie
Prin topire In ZIT se topeste numai faza usor fuzibila de exemplu: la
limitele dintre graunti
La solidificare Se produce in cursul solidificarii cusaturii, prin lichid
La rece Se produce in stare solida a materialului, prin depasirea
capacitatii de deformare ( material in stare fragile )
De contractie Se produce prin impiedicarea contractiei. Constituentii cu
deformabilitate mica sau rezistenta mecanica mica o
favorizeaza.
De fragilizre Se produce cind materialul in timpul racirii parcurge un
domeniu de tenacitate minima
Destramare Se produce prin ruperea unor zone de segregare dispuse
lamelara parallel, continind incluziuni nemetalice alungite, in
cazul solicitarilor mecanice pe directia grosimii
De durificare Se produce in urma modificarilor structurale ca urmare a
modificarilor de volum care dau nastere la tensiuni
mecanice
De imbatrinire Se produce ca urmare a unor procese de imbatrinire pe
seama azotului
De concentratori Se produc in zonele cu concentrari mari de tensiuni
(crestaturi mecanice
geometrice )
De precipitare Se produc prin precipitarea unor faze fragile in timpul
sudarii sau a unor incalziri ulterioare
Asistata de Se produce prin marirea tensiunilor proprii, ca urmare a
hidrogen precipitarii din reteaua cristalina a hidrogenului si care ca
urmare a transformarilor structural nu poate difuza din
material
complexe Datorate actiunii conjugate a mai multor cause. Cauza
principal da denumirea fisurii.
4.2. MECANISME SPECIFICE DE PRODUCERE A FISURARII

4.2.1. Fisurarea prin film lichid F.F.L.

Cele două moduri de fisurare şi anume:

- fisurarea la cristalizare primară. (F.F.L.C.) şi
- fisurarea la reîncălzire perisolidus (F.F.L.R.),
sunt cunoscute în practică sub denumirea de fisuri la cald.
In legătură cu procesele de rupere la temperaturi înalte se menţionează
următoarele aspecte:
1. Corpul grăuntelui se deformează ca o consecinţă a deplasării succesive a
unor blocuri de atomi, fără distrugerea coeziunii, pe baza alunecării şi maclării,
rezultând deformaţii plastice importante, deoarece rezistenţa faţă de deformare
plastică, Dcc, acorpului cristalului creşte încet cu scăderea temperaturii,
reprezentând deci deformăritranscristaline, fig. 10.3.
In stratul intercristalin, deformaţia are loc pe baza mecanismului de activare a
deplasării atomilor individuali în cazul unui proces tip difuzie, ceea ce are drept
rezultat deformări intercristaline prin difuzie.
Rezistenţa faţă de deformarea plastică a straturilor intercristaline Dic creşte foarte
repede cu scăderea temperaturii astfel încât în acest strat sunt posibile numai
deformări plastice mici fără distrugerea coeziunii.
σ

σcc

σic
I II
Transcristaline Intercristaline

Tc T

Figura 10.3 Deformarea materialului la temperature inalte

In cazul cel mai general, cele două tipuri de deformaţii coexistă, valoarea
temperaturii determinând deformarea care este mai importantă.
In fig. 10.3. se observă că în zona I sunt preponderente deformaţiile intracristaline
cu deformaţii plastice mari, materialul este tenace, pe când în zona II sunt
preponderente deformatiile intercristaline cu deformatii plastice mici, iar materialul
se comporta fragil.
2. Al doilea aspect se referă la faptul că aliajele (deci şi oţelul) au un interval
de solidificare în care coexistă faze solide şi lichide. Dacă la cristalizare, faza
solidă ar forma un conglomerat continuu, acesta ar putea fi deformat plastic
relativ mult fără a se produce fisurarea, deoarece la temperatură înaltă
tenacitatea materialului este mare. Dacă însă, la un moment dat, grăunţii sunt
înveliţi înt-un film lichid, deformaţia se produce pe seama rearanjării grăunţilor,
lichidul jucând un rol de lubrifiant.
In aceste condiţii rezistenţa agregatului solid-lichid este foarte mică, iar cu ocazia
deformării sale pot apare întreruperi ale filmului de lichid fie datorită unei cantităţi
de lichid prea mici, fie datorită vitezei mari de deformare, apărând astfel un
germene de fisură ce poate evolua.
La sudare, existenţa unui film lichid plasat intergranular, stă în totalitatea cazurilor la
baza fisurării prin film lichid.
Modelul fizic al fisurării prin film lichid depinde de condiţiile în care s-a format
acesta şi anume:
4.2.1.1. F.F.L. la cristalizare primară
Dacă filmul lichid intergranular ce a determinat fisurarea constituie un rest de fază
lichidă în timpul cristalizării primare, se supune F.F.L. la cristalizare primară, fig.
10.4.

1 4
σ=0 σ=0 2 5 σ≈0 σ≈0
c1 c1 3 c2 c2
1
DC DC
s 2
3

a b

c3σ>0 σ>0
c3
I g 1 f
DC
s II g 2
3

c d

Fig. 10.4. Modelul fizic al fisurării prin film lichid la cristalizarea primară
L — lichid; S — solid — alcătuit din celulele 1, 2, 3, separate de stratul intercelular 4, 5; DC -
direcţie de cristalizare; C - contracţia fazei solide; 𝜎 - solicitarea mecanică pe interfaţa solid -
lichid.
In fig. 10.4.a, este figurat momentul când încă mai avem un strat suficient de gros
de lichid ce separă fronturile de cristalizare care înaintează din direcţii opuse.
Contracţia (C1) este relativ mică, iar solicitarea (𝜎) pe interfaţă este practic nulă.
In fig. 10.4.b, grosimea stratului de lichid s-a micşorat, contracţia C2 a crescut, dar
solicitarea mecanică pe interfaţă, a, este nesemnificativă.
In fîg. 10.4.c, contracţia ce creşte la C3 a dus la apariţia solicitării Qsub influenţa
căreia filmul de lichid s-a rupt, rezultând germenii de fisură, g.
Sub influenţa stării locale de tensiuni determinată de contracţia din zonă germenii
au tendinţa de extindere pe direcţiile I şi II rezultând la un moment dat fisura f din
fig. 10.4.d.
După mecanismul descris apar fisuri doar în cusătură deoarece numai acolo are loc
cristalizarea primară.
4.2.1.2. F.F.L. la reîncălzire perisolidus
Dacă filmul lichid intergranular ce determină fisurarea apare dintr-un
constituent de fază solidă, prin topirea acestuia cu ocazia unor reîncălziri până în
apropierea punctului solidus, se vorbeşte de F.F.L. la reîncălzire perisolidus, al
cărui model fizic este prezentat în fig.10.5.
Fisura poate apare în acest caz în fâşia de supraîncălzire din ZIT de unde se poate
propaga şi în cusătură.
 lichid 5 6
-σ -σ 1-σ -σ2
1 2 +σ
D D D c c
D 1 2
b 4 b1 l2
3 3 3
4 4

L a
b c
+σ +σ
c 1 2c
3 g
4 f
g

d e

Fig.10.5. Modelul fizic al fisurării prin film lichid la recristalizarea perisolidus

In fig. 10.5.a, la apropierea sursei termice creşte temperatura, creşte dilatarea D,

apare compresiunea, 𝜎, ce se exercită asupra formaţiunii solide b, reprezentate de
eutectici uşor fuzibili.
In fig. 10.5.b, creşte temperatura, creşte D, iar creşterea temperaturii duce la apariţia
formaţiunilor lichide b1.
La îndepărtarea sursei termice scade temperatura, apare contracţia C şi solicitarea σ
ce determină formarea filmului lichid b2 şi apar primele formaţiuni solide în
cusătură (5), fig.10.5.c.
In fig. 10.5.d este figurat momentul când, odată cu scăderea temperaturii, creşte 𝜎
şi C, apar germenii de fisură g care se unesc determinând apariţia fisurii f, ce
poate pătrunde şi în cusătură dacă condiţiile sunt propice (existenţa unei faze
lichide).
Existenţa unui film lichid intergranular sau intercelular nu determină întotdeauna
fisurarea agregatului solid-lichid deoarece deşi capacitatea de deformare este mică,
ea este de acelaşi ordin de mărime cu deformaţia plastică produsă de către
contracţie.
4.2.2. Factori de influenţă
Principalii factori care influenţează susceptibilitatea faţă de fisurarea la cald sunt:
• micşorarea pondera lichidului în raport cu a solidului;
• se măresc dimensiunile grăunţilor la o cantitate de eterogenităţi uşor
fuzibile, densitatea lineară a acestora creşte;
• forma grăunţilor se îndepărtează de cea echiaxială (se înrăutăţesc
condiţiile de solicitare pe interfaţa solid -lichid);
• se măreşte intervalul de solidificare (mărirea contracţiei).
Un rol important îl au eutecticii uşor fuzibili (S, P, C) fapt scos în evidenţă prin
indicele de sensibilite faţă de fisurarea la cald, HCS valabil pentru oţeluri slab aliate,
determinată de relaţia
 Si Ni 
C  S + P + +
 25 100  [10.1]
CS = 103
3  Mn + Cr + Mo + V

Dacă HCS > 4 cusătura înclină spre fisurare la cald.

4.2.1.3. Măsuri de combatere
• alegerea materialului cu un interval de fragilitate perisolidus cât mai mic;
• reducerea coeficientului de participaţie a materialului de bază
(materialul de adaos este elaborat mai îngrijit);
• obţinerea de grăunţi fini (I mic, vs mare);
• geometria cusăturii judicios aleasă încât să nu se întâlnească celulele pe mijlocul
cusăturii
 Curent de sudare
Bridare intensa
mic

Preincalzire Rost
insuficienta necorespunzator

Sectiune mica a Profil cusatura

cusaturii necorespunzator
Exces de S, O2
Se formeaza sufluri
Tensiuni termice Fe intergranular
Potrivire incorecta
mari

Reducerea
Viteza de sudare coeziunii I Aport de caldura
prea mare dezechilibrat
ntre graunti

Electrod prea Manipulare

subtire incorecta electrod

CAUZE
FISURARE LA CALD IN CUSATURA
REMEDII

Micsorare viteza Ductilitate la cald Micsorare a

Otel cu S putin
de sudare sporita bridarii

Electrod de
Marire curent de
diametru mai Exces de Mn
sudare
mare

Imbunatatiri la: Marirea

Geometrie rost preincalzirii
Potrivire
manipulare
electrod Aport de
caldura
echilibrat
Diagrama 1
 Factori Deormatii
de solicitare tranzitorii

FISURARE LA CALD

Factori Pelicule
de rezistenta lichide

Sulf in exces

Rind exagerat Segregare Continut mare Continut mare

Tensiuni
de mare sufluri de carbon de elem de aliere

CAUZE
FISURARE LA CALD IN ZIT
REMEDII

Viteze de Preincalzire Mn/S>50 Otel cu S mic Granulatie mica

incalzire si
racire controlate

Micsorare deformatii

Tensiuni proprii si in sarcini

Factor de
Pe directia grosimii
solicitare
( table groase )
Destramare lamelara

Factor de
Incluziuni in siruri pararele
rezistenta

Diagrama 2
4.2.2. Fisurarea asistată de Hidrogen

4.2.2.1. Generalitati
Această fisurare reprezintă un stadiu avansat nefavorabil, precedat de o etapă
anterioară de fragilizare datorită H 2. Această fragilizare poate fi rezultatul a două
categorii de factori:
- formării de compuşi definiţi cu H 2 de către diferite metale, ceea ce
determină micşorarea tenacităţii;
- acţiunii H 2 tehnologic care, pătrunzând în oţel, poate reacţiona
chimic cu cementita dând naştere la gaz metan care este insolubil în metal şi
determină apariţia unor presiuni locale mari.
Modul de fragilizare prin H 2 pe care-1 vom studia este cel determinat de
acumularea locală de H2 până la o concentraţie ce depăşeşte mult limita de
solubilitate a acestuia determinând o destrămare locală a structurii cristaline astfel
încât pierzându-se legăturile de coeziune dintre doi atomi alăturaţi se poate produce
un germene de fisură.

ζrv

V4

V3

V2

V1

-100 20 250 T
Fig.10.6. Variaţia cu temperatura a rezistenţei la rupere

Reprezentând variaţia cu temperatura a rezistenţei la rupere ζrv pentru epruvete cu

crestătură încărcate catodic cu H2, la diferite viteze de deformare se obţin curbe de
forma din figura 6 în care:
4 3 2 1, cu precizarea că la încercarea cu v4 epruveta nu este încărcată cu H2.
V >V >V >V

Curba v1, de ordinul de mărime al vitezei realizată în cadrul încercării clasice de

tracţiune evidenţiază următoarele:
Pornind de la temperaturi scăzute, de la o temperatură în sus ζrv scade rapid, ca
rezultat a unui efect de fragilizare, trecând printr-un minim în jurul
temperaturii normale, după care creşte din nou.
Caracteristica fragilizării, se manifestă cel mai intens în jurul temperaturii normale
şi dispare la temperaturi mai mici de -100°C şi mai mari de 250°C.
Pentru v 2>v1, se observă că fragilizarea se micşorează ajungând ca la
fragilizarea să nu se mai manifeste.
O a doua caracteristică a fragilizării este aceea că se manifestă cu atât mai puţin cu
cât viteza de deformare este mai mare.
In consecinţă, încercarea de rezilienţă nu poate scoate în evidenţă fragilizarea prin
H2. Condiţiile generale de fragilizare presupun, ca şi celelalte forme de fisurare
manifestarea a doi factori:
• existenţa unei structuri fragilizate;
• existenţa unor tensiuni locale de întindere.

4.2.2.2. Mecanismul microscopic al fisurării asistate de H2

Plecând de la un anumit material fragilizat prin H2, în procesul de apariţie a
fisurilor, respectiv de rupere fragilă a unei construcţii sudate apar următoarele etape,
fig. 10.7:

4
3
H H
σ
σ

H H

1 2

Fig. 10.7. Model fizic al fisurării asistate de H2

1 - zona fragilizată; 2 - fisură; 3 - propagare lentă a fisurii; 4 - zonă tenace,

nefragilizată
1. Nucleaţia;
2. Germinarea;
3. Propagarea lentă;
4. Propagarea rapidă.
Unele dintre capcane (reversibile) prind H2 într-o anumită fază şi il eliberează într-o
altă fază, altele (ireversibile) păstrează timp îndelungat H2 captat.
1. Nucleaţia
H2 presupus uniform distribuit se concentrează local în anumite zone denumite
capcane de H2 (limite de grăunte, defecte de reţea, zone cu tensiuni locale
importante).
Considerăm că sub influenţa unui gradient de tensiuni mecanice, H 2 difuzează
rapid către capcane.
2. Germinarea
Acest H2, aflat dizolvat sub formă de protoni, se acumulează treptat în celulele
cristalului determinând o deformaţie importantă a celulei până la limita la care
sunt învinse forţele coezionale dintre atomii metalici ai matricei apărând un prim
germene de fisură.
3. Propagarea lentă
In momentul apariţiei lor, aceşti germeni de fisură au dimensiuni foarte mici, de
ordinul de mărime al parametrului reţelei cristaline.
Datorită vitezei mari de propagare a fisurii, acesta iese din zona de influenţă a
capcanei de H2 astfel încât fragilizarea nu se mai manifestă, oprindu-se
propagarea fisurii. Datorită menţinerii unei stări tensionale, H2 rămas difuzează din
nou către vârful fisurii. Acesta, acumulându-se într-o nouă capcană, determină
creşterea locală a concentraţiei peste cea de saturaţie, rezultând destrămarea locală a
edificiului cristalin şi condiţii pentru o nouă propagare a vârfului fisurii. Repetarea
acestui ciclu constituie etapa propagării lente a fisurii.
4. Propagarea rapidă
La un anumit moment fisura poate dobândi o mărime critică. în acest moment,
conform principiului mecanicii ruperii, orice creştere a fisurii determină eliberarea
unei energii elastice mai mari decât energia necesară pentru realizarea noilor
suprafeţe de rupere.
Spre deosebire de propagarea lentă anterioară, se trece în domeniul unei fisuri
instabile care se propagă rapid, cu viteză foarte mare - jumătate din viteza sunetului
în metal - etapa propagării rapide a fisurii.
Acest model fizic explică forma curbelor de fragilizare arătate anterior, în fig. 10.6.
In domeniul temperaturilor scăzute nu se mai manifestă fragilizarea prin H 2
deoarece coeficientul de difuzie este foarte mic împiedicând difuzia sa şi
concentrarea în anumite zone (condiţie prealabilă a fragilizării).
Peste o anumită temperatură, din nou nu se mai manifestă fragilizarea, pentru că
agitaţia termică şi alte condiţii termodinamice fac ca acele capcane de H2 să nu mai
fie active şi nemaiputând captura H2 nu mai determină acumulări locale.
Influenţa vitezei de deformare se explică astfel:
In cazul vitezei mari de deformare, H2 nu poate urmări cu viteză suficientă vârful
fisurii în raport cu viteza de deformare şi nu are loc fragilizarea. Necesitatea trecerii
unui timp în care prin difuzie, să se poată realiza acumulare de H 2 (ore, zile) are
drept consecinţă practică faptul că, controlul pentru găsirea fisurilor nu se face
imediat după răcirea sudurii ci la cel puţin 24-48 ore după sudare.
Posibilitatea realizării unor concentraţii mari de H 2 la scară sub-microscopică şi
microscopică, fig.10.8. este influenţată de aspectele macroscopice ale
variaţiei concentraţiei locale de H2 în diferite zone ale îmbinării sudate, fig.10.9.
1 2

Figura 10.8 Zone ale îmbinării sudate cu acumulări locale de H2

CH2

3
4
2
1

Figura 10.9 Variaţia concentraţiei de H2 în diferite zone ale îmbinării sudate

Principalul rezervor de H2 în momentul iniţial considerat este cusătura sudată (de

regulă concentraţia H2 în materialul de bază este neglijabilă în raport cu H2 din
metalul lichid al cusăturii).Considerăm cusătura solidificată, fig. 10.8.
In zona 1, fig. 10.8, la racordarea cusăturii cu materialul de bază există condiţii
pentru difuzia H2 către mediu înconjurător şi concentraţia locală din acest punct,
deşi creşte în timp, rămâne relativ mică, fig. 10.9. Ţinând cont însă că în această
zonă acţionează un concentrator de tensiuni, se măreşte posibilitatea fisurării chiar
dacă concentraţia de H2 este mică.
In zona 2 fig. 10.8., concentraţia macroscopică a H2 este mare fiind însă aproape de
suprafaţă, H2 poate difuza uşor către mediu înconjurător, ceea ce determină o
scădere rapidă a H2, fig. 10.9
In zona 3 din fig.10.8, în cusătură (foarte aproape de linia de fuziune) apare o
creştere rapidă a concentraţiei de H2, datorită difuziei acestuia către această zona 3
din zonele centrale mai bogate în H 2, fig.10.9. Apoi acţionând şi difuzia H 2 către
ZIT, concentraţia lui scade. Deşi concentraţia H2 în această zonă este mare,
probabilitatea fisurării este mică datorită conţinutului mic de carbon în cusătură faţă
de materialul de bază, deci datorită unei structuri mai puţin susceptibile la fisurare
decât în materialul de bază.
In zona 4 din fig.10.8, fâşia de supraîncălzire a ZIT-ului, în vecinătatea liniei de
fuziune apare iniţial o creştere a concentraţiei de H2 datorită difuziei din cusătură
în această zonă.
Valoarea mare a concentraţiei de H2 corelată cu o structură nefavorabilă determină ca
zona 4 să constituie locul cu probabilitatea cea mai mare de apariţie a fisurării
asistate de H2 (fisurare sub cordon).

4.2.2.3. . Mecanismul macroscopic al fisurării asistate de H2 în condiţiile când

materialul de bază are o călibilitate mai mare decât metalul cusăturii

H’
H’’’
H
3 4

L γ
F
α 1

H’’ αM
HIV 5

Figura 10.10 Modelul macroscopic al fisurării asistate de H2

Considerăm o secţiune longitudinală prin zona de sudare, fig. 10.10. în care:

- metalul lichid L, se îmbogăţeşte cu H 2 în zona de acţiune a arcului electric.
Următoarea zonă este cu structură austenitică (𝛾) şi este separată de linia 3 de
baia de metal lichid.
a -zonă feritică separată de zona austenitică de linia 4;
1 - linia de fuziune;
2 - limita zonei de transformare în care materialul a fost încălzit peste AC3;
3 - linie ce separă zona austenitică de zona în care aceasta s-a transformat în
martensită (𝛼𝑀 ).
Solubilitatea H2 în austenită este mare dar valoarea coeficientului de difuzie este
mică pe când solublitatea H2 în ferită este mică dar coeficientul de difuzie este mare.
Baia de metal lichid, considerată saturată în H2, constituie un important rezervor de
H2. Pe partea băii de metal lichid ce se sprijină pe zona 𝛾 din ZIT, nu apare un
transfer semnificativ de H2 către ZIT, pentru că putem considera că în lichid există o
concentraţie de H2 mai mică decât concentraţia de saturaţie.
După solidificare şi constituirea cusăturii, scăderea solubilităţii H2 în raport cu cea
existentă în lichid, determină ca o parte de H2 (H’) să difuzeze către mediu, iar o
alta (H") să difuzeze către ZIT. Aceste părţi nu sunt foarte importante pentru că
deşi există un gradient de concentraţie mare, coeficientul de difuzie în austenită este
mic.
In zona în care Fe 𝛾 trece în Fe𝛼, deci s-a micşorat solubilitatea H2, apare o soluţie
suprasaturată de H2 în Fe𝛼. Coeficientul de difuzie având o valoare mare, o parte
importantă de H2 (H"')se îndepărtează prin difuzie în atmosferă. O altă parte (H )
difuzează intens prin linia de fuziune către ZIT, care găsindu-se în stare austenitică
din cauza solubilităţii mari a H2 în austenită, este capabilă să primească cantităţi mari
de H2 ducând la apariţia unui front de H2 care înaintează către materialul de bază.
Concomitent apare şi un front de transformare martensitică ce se propagă dinspre
materialul de bază către linia de fuziune. La un moment dat avem o fâşie de
austenită puternic încărcată cu H2 şi bridată mecanic pe părţi de zona a a cusăturii şi
fâşia martensitică a sudurii.
Transformarea austenitei din această fâşie determină îndeplinirea condiţiilor
favorabile fisurării:
• structură susceptibilă (martensitică);
• concentraţie mare de H2;
• tensiuni proprii, deci toate condiţiile necesare apariţiei de fisuri sub cordon.
4.2.2.3. Bazele combaterii fisurării asistate de H2
De menţionat că oţeluri cu acelaşi conţinut de H 2 , în funcţie de compoziţia
chimică şi starea structurală, au susceptibilităţi diferite faţă de fisurarea asistată de
H2. Principalele măsuri de evitare a fisurării asistate de H2 sunt următoarele:
• Alegerea unui oţel astfel încât pericolul de fisurare să fie minim;
• Alegerea procedeului tehnologic (la un oţel dat) inclusiv tratamentul
termic, astfel încât starea structurală a ZIT-lui să fie cât mai puţin susceptibilă
la fisurare;
• Luarea măsurilor astfel încât îmbogăţirea în H 2 să fie minimă. Din
acest punct de vedere sunt favorabile sudările în mediu protector, sub flux, cu
condiţia folosirii unor materiale lipsite de umiditate (uscare flux, curăţire
sârmă, curăţire zonă de sudare etc);
Aplicarea unei preîncălziri ce favorizează eliminarea prin difuzie a
H2 iar prin micşorarea vitezei de răcire rezultă o structură mai aproape de
echilibru;
•Aplicarea tratamentului termic de detensionare, de dehidrogenare, de
eliminare a tensiunilor proprii.
Principalele caracteristici ale fisurilor asistate de H2 sunt următoarele:
• Apar după răcirea sudurii sub 200°C până la temperatura mediului
ambiant putând apare şi mult timp după sudare (fisuri întârziate);
• Au un traseu colţuros, cu zone ce cuprind trasee transcristaline;
• Au margini neoxidate (lucioase).
 Curent mic Murdarie Electrozi
Viteza mare de sudare Grasimi Umezi
Contaminare nepotriviti

Grosime mare Energie liniara Preincalzire

Multe cai de mica insuficienta
evacuare a caldurii

Viteza de racire mare Contaminare cu hidrogen

volumica

Carbon Rost neadecvat

echivalent Nealinieri Difuzia hidrogenului
mare Ordine de sudare

Hidrogen in capcane
Martensita Tensiuni mecanice
structura mari
fragila

CAUZE
FISURARE LA RECE (sub cca 300°C )
REMEDII

Structura tenace Dehidrogenare Proceduri cu hidrogen

Detensionare putin

Carbon Racire
echivalent mic lenta Control temperatura intre Procedee
straturi Electrozi cu
cu hidrogen
hidrogen
putin
putin
Preincalzire Enerie liniara Suprafete si
mare sirme curate
Factor de solicitare
Tensiuni remanente
Curent mare Viteza mica
sarcini

Factori Structuri fragile

de FISURARE LA RECE
rezistenta Hidrogen

Diagrama 3
4.2.3. Fisurarea la reîncălzire subcritică

4.2.3.1. Mecanism de producere

In general, în cursul operaţiei de detensionare, la care sunt supuse după sudare

unele construcţii sudate, are loc o reducere treptată a tensiunilor proprii ca urmare a
proceselor de curgere ce au loc în corpul grăuntelui şi în stratul intercristalin.
Cea mai mare parte a deformaţiilor revine corpului grăuntelui, care are o
capacitate de deformare mai mare, partea care revine stratului intergranular fiind
mai mică decât cea pe care o poate suporta aceasta fără distrugerea integrităţii sale,
deci fără apariţia unei fisuri.
Detensionarea, ca tratament termic, constă într-o încălzire cu viteză mică, o
menţinere la o anumită temperatură, un anumit timp şi viteză mică de răcire.
In cazul unor oţeluri speciale care conţin W, Nb, Ti, Mo, Cr (slab aliate şi înalt
aliate) în care se produc carbonitruri, fenomenele sunt mai complexe, fig.
10.1 l.a.
In zonele în care TM a ciclului termic a depăşit temperatura de solubilizare a
carbonitrurilor, acestea se dizolvă, intrând în soluţie.
Temperatura la care are loc solubilizarea pentru precipitate de W este de 900-
1000°C, în cazul precipitatelor pe bază de Al, Ti, Nb temperaturile fiind mai mari.
Ca efect al dizolvării dispar precipitatele, cresc grăunţii (se deblochează limitele
de grăunte), se micşorează tenacitatea materialului, se măreşte tendinţa de
subrăcire, ceea ce determină, la o aceeaşi viteză de răcire, transformarea la o
temperatură mai joasă, deci structuri mai dure şi mai fragile.
Răcirea după sudare este suficient de rapidă astfel încât elementele amintite nu
mai precipită, ci rămân în soluţie determinând o soluţie suprasaturată fig. 10.11 .b.
Cu ocazia încălzirii la detensionare (după sudare) poate avea loc un proces de
precipitare din soluţia suprasaturată, ceea ce duce la consolidarea prin
precipitare dispersă a corpului grăuntelui, deci creşte rezistenţa faţă de
deformarea plastică a corpului grăuntelui şi face ca sub influenţa tensiunilor
proprii existente, o mai mare parte din deformaţia plastică să revină stratului
intergranular (𝛿𝑖 ), fig. 10.11.c.
In acest timp pot apare iniţial goluri sub-microscopice care migrând în stratul
integranular se acumulează dând naştere unui germene de fisură,fig. 10.11.d.
In acest proces intervine şi o acumulare da unor impurităţi în stratul
intergranular ceea ce duce la scăderea însuşirilor de deformabilitate a acestuia.
Unirea în timp a mai multor germeni de fisură iniţiali microscopici,
determină apariţia fisurii macroscopice din figura 10.11.e.

carbonitruri

graunti de Strat
austenita intergranular

A B B
A

a) T=Ac3+tδ
b) T>>Ac3

δi

fisura
goluri sub-
microscopice
Carbo-
nitruri

Strat intergranular

c) d) σ>0 e) σ=0

Figura 10.11 Model fizic al fisurării la detensionare

4.2.3.2. Factori de influenţă

Parametrul important ce determină condiţiile de fisurare de tipul arătat este
temperatura.
Figurând într-o diagramă timpul la care începe şi se sfârşeşte procesul de fisurare
în funcţie de temperatură, se obţine situaţia din fig. 10.12, în care:
Dacă TD (temperatura de detensionare) este mai mică decît T1 nu se produce
fisurarea, deoarece în domeniul temperaturilor mici nu este promovat procesul de
formare a precipitatelor disperse din soluţia suprasaturată datorită vitezelor de difuzie
mici şi nu are loc procesul de consolidare al corpului grăuntelui.
Mărind temperatura, creşte viteza de difuzie şi scade timpul de incubaţie necesar
pentru producerea fisurii atingând minimul tc, căreia îi corespunde temperatura Tc.
Mărind temperatura peste T c este favorizat procesul de coalescenţă a
precipitatelor, se formează precipitate mai mari dar mai puţin disperse ce are ca
rezultat deconsolidarea corpului grăuntelui şi deci nu se mai produce fisurarea.
La temperaturi mai mari ca T2 fisurarea nu se mai produce datorită dizolvării
precipitatelor.
Referindu-ne la curba II de sfârşit de fisurare aceasta apare datorită pe de-o parte
coalescenţei precipitatelor ce deconsolidează corpul grăuntelui iar pe de altă
parte datorită micşorării tensiunilor proprii, datorită detensionării, ceea ce
determină oprirea procesului de fisurare.
Caracteristica esenţială a fisurării la detensionare o constituie faptul că apare
numai la oţeluri consolidabile prin precipitare dispersă şi exclusiv în fâşia de
supraîncălzire a ZIT-lui.
Asemenea fisuri cu caracter intergranular se vor găsi în imediata vecinătate a liniei
de fuziune.

I
T2 NONFISURARE
TD
II
FISURARE
Tc

T1

tc logt

Figura 10.12 Variaţia începutului şi sfârşitului fisurării cu temperatura

4.2.3.3. Căi de combatere

• Alegerea unui material la care caracteristica de fisurare să fie cât mai mult
deplasată spre dreapta, asigurând un timp suficient pentru detensionare
înainte de apariţia fisurării, fig. 10.12;
• Alegerea parametrilor tratamentului termic de detensionare astfel
încât diagrama de tratament termic să nu intersecteze caracteristica de
fisurare;
• Aplicarea unei normalizări înainte de detensionare cu observaţia că
încălzirea trebuie astfel condusă încât să nu se producă fisurarea chiar cu
această ocazie;
• Constatându-se că în general oţelurile sunt cu atât mai susceptibile
faţă de acest tip de fisurare cu cât este mai mare viteza de răcire, o cale bună
de preîntâmpinare este creşterea temperaturii de preîncălzire;
• Conceperea unei tehnologii de sudare astfel încât tensiunile proprii să
fie cât mai mici;
• Pentru că probabilitatea maximă de apariţie a acestor fisuri este
prezentă în zona de racordare dintre cusătură şi materialul de bază este
posibilă normalizarea fâşiei de supraîncălzire prin aplicarea unui rând de
normalizare depus astfel încât marginile lui să nu atingă materialul de bază,
fig. 9.13., în care:

2
A

Figura 10.13 Normalizarea fâşiei de supraîcălzire

1 - cusătură;
2 - rând de normalizare;
A - punct în care se realizează normalizarea.
Micşorarea efectului de concentrare a tensiunilor în zona de racordare cusătură-
material de bază prin îndepărtarea îngroşării înainte de executarea tratamentului
termic de detensionare.

4.2.4. Fisurarea prin destrămare lamelară

4.2.4.1. Modelul fizic

Acest mod de fisurare constă în apariţia unor fisuri paralele cu suprafaţa laminată
şi în lungul unor incluziuni aplatisate în procesul de laminare.
Acest tip de fisurare se manifestă la sudarea tablelor cu grosime mare (20 - 50
mm) la oţeluri de mare rezistenţă, când pe grosimea semifabricatului apare o
solicitare mecanică importantă, fig. 10.14.
Destrămarea lamelară este un fenomen specific laminatelor şi nu se produce de
regulă la produsele turnate sau forjate.
Amplasarea şi forma tipică a acestor fisuri este prezentată în fig. 10.14. în care:
1 - incluziuni sulfidice lăţite la laminare;
2 - zone rupte fragil;
3 - zone rupte tenace;
4 - material de bază;
DL - direcţie de laminare;
D z - direcţia de solicitare la întindere pe grosime sub influenţa căreia s-a produs
destrămarea lamelară.

1 5 3 2
5 1 2
1
2
ZIT
4
DL σz
Cusatura

2
DS

Figura 10.14 Model fizic al fisurarii prin detramare lamelara

Suprafaţa rupturii arată o ruptură în trepte (în cascadă) cu suprafeţe lucioase

(rupere fragilă) şi grăunţoase (rupere tenace).
In cazul materialelor mai puţin susceptibile, ruptura este tot în trepte, porţiunile
lucioase dispărând în favoarea ruperii tenace.

4.2.4.2. Factori de influenţă:

Principalii factori care favorizează acest gen de fisurare sunt următorii:

• Prezenţa incluziunilor plate (majoritatea sulfidice) aduse în această
formă la laminare, dispuse în şiruri;
• Acţiunea incluziunilor ca nişte concentratori de eforturi (vârfuri ascuţite)
dimensiuni, distribuţie, cantitate, formă, etc;
• însuşirile de plasticitate ale matricei metalice în care sunt incluse
incluziunile, de aceasta depinzând modul de propagare a fisurii formate la
vârful incluziunii;
• Existenţa unor solicitări de întindere pe grosimea laminatului
(tensiuni proprii şi forţe exterioare);
• Susceptibilitatea materialului faţă de fisurarea prin destrămare
lamelară.
Variaţia cu temperatura, T, a efortului unitar σz la care se produce ruperea şi a
gâtuirii la rupere Ψz, ambele determinate pe epruvete cu suduri extrase pe
direcţia grosimii tablei, scoate în evidenţă susceptibilitatea faţă de destrămarea
laminară, fig. 10.15., a două clase de materiale şi anume:
• sensibile la DS (σz1 şi Ψz1);
• insensibile la DS (σz şi Ψz).
Destrămarea lamelară se produce de regulă în vecinătatea punctului de inflexiune a
caracteristicilor (σz şi Ψz ), fig. 10.15.
σz şi conţinutul de S al produsului sunt buni estimatori ai tendinţei de destrămare
lamelară.
Din acest punct de vedere deosebim:

σz Ψz
Ψz
Ψz1

σz

σz1

FISURARE Tc NONFISURARE T

Figura 10.l5 Estimarea tendinţei la destrămare lamelară

-oţeluri insensibile la destrămare lamelară, care au: σz >25%, S< 0.012%;
- oţeluri parţial sensibile la destrămare lamelară, care au: 10% <
0.012% < S < 0.022%;
- oţeluri insensibile la destrămare lamelară, care au: σz < 10 %, S > 0,22 %.

4.2.4.3. Căi de combatere:

Principalele căi de combatere a tendinţei faţă de fisurarea prin destrămare lamelară

sunt următoarele:
• Alegerea potrivită a materialului de bază (compoziţie chimică,
proprietăţi mecanice, etc);
• Concepţia constructivă a produsului astfel încât 𝜎𝑧 să fie cât mai
mici;
• Măsuri tehnologice vizând scăderea tensiunilor proprii pe direcţia
grosimii (alegerea unor forme adecvate a rosturilor îmbinării, o anumită
ordine de depunere a rândurilor), etc.

Material gros cu Hidrogen ?

Tensiuni pe grosime
S>0022;Z2<10%

Imbinari L T Rost nefavorabil

CAUZE
DESTRAMARE LAMELARA
REMDII

Imbinare cap la
Straturi Cusatura cu cap
Energie liniara mae
tampon Rmic,Zmare

NU AJUTA
Material cu Rost favorabil
S<0,012%C Preincalzire
Z2>25% Detensionare

Diagrama 4