CAP.

3 FERTILITATEA SOLULUI
3.1 Fertilitatea solului. Definiție, Clasificare

Fertilitatea este proprietatea solului de a pune la dispoziția plantelor apa și substanțele

nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor .
Pentru a stabili măsurile care duc la creșterea fertilității solurilor, specialiștii din domeniu
studiază următoarele aspecte:
- categoriile şi indicatorii fertilităţii solului
- aprecierea în teren, determinarea în laborator şi parametrizarea indicatorilor fertilităţii
solului în raport cu cerinţele plantelor de cultură
- monitorizarea şi modelarea fertilităţii solului.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe categorii de fertilitate a solului printre
care: naturală, artificială, relativă şi potenţială.
Fertilitatea naturală este cea rezultată în urma procesului natural de formare a solului şi
depinde de toţi factorii naturali care au condus la formarea solului, respectiv: roca mamă, clima,
vegetaţia, timpul etc. Prin fertilitatea naturală sau iniţială se înţelege deci fertilitatea solului,
respectiv înainte ca acesta să fie luat în cultură.
Fertilitatea artificială (culturală, efectivă, potenţial agroproductiv) apare în urma
intervenţiei omului prin diferite măsuri pedo-hidro-ameliorative sau agrofitotehnice: fertilizare,
amendare, irigare, desecare, terasare, îndiguire, desfundare etc., efectuate în scopul măririi
fertilităţii naturale. Însă dacă aplicarea acestor măsuri este defectuoasă, neraţională, se produce
diminuarea fertilităţii naturale a solului prin diferite procese nedorite (salinizare secundară,
acidifiere, înmlăştinire, eroziune etc. –exemple ).
Fertilitatea relativă apare în urma raportării fertilităţii la cerinţele speciilor de plante
cultivate, la condiţiile de climă, la verigile tehnologice de cultură aplicate etc. De exemplu,
psamosolurile (psamosol - tip de sol neevoluat, format pe nisipuri, cu textură mijlociu-grosieră,
în general cu fertilitate redusă, DEX) sunt mai puţin recomandate pentru soia, sfeclă de zahăr,
porumb etc. şi mai favorabile pentru arahide, sorg, pepeni, năut, viţă de vie etc. Solurile
halomorfe se pretează numai pentru anumite culturi (halomorf –a cărui origine este influențată și
caracterizată prin prezența sării , DEX) (orez, iarbă de Sudan, muşeţel, sorg etc.). Deci fertilitatea
este relativă, adică un sol este mai puţin fertil pentru unele specii de plante de cultură şi mai fertil
pentru altele.
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea maximă a unui sol de a furniza plantelor de
cultură apă, substanţe nutritive, căldură şi aer, dar numai după anumite intervenţii ale omului. De
exemplu, solurile mlăştinoase, cu o bogată rezervă de materie organică, după desecare (sau
drenare), după lucrarea lor energică etc. asigură recolte mari, comparabile cu cele realizate pe
solurile fertile. În acest caz a existat un factor limitativ şi anume apa în exces, care după
eliminare permite solului să-şi manifeste întregul potenţial.

Trebuie menționat faptul că solul fertil se află în primii 30 cm (adâncime) și majoritatea

plantelor își formeaza rădăcinile în acest sol fertil, unde se află material organic, microorganisme
și râme.
 3.2 Indicatorii fertilităţii solului
Fertilitatea solului poate fi caracterizată printr-o serie de indicatori care se pot încadra în
patru grupe: [1]
- agrofizici: textura, structura, porozitatea, compactarea (densitatea aparentă,
rezistenţa la penetrare, gradul de tasare, rezistenţa specifică la arat), volum edafic
util(volumul de sol ce poate fi folosit de rădăcinile plantelor), indicele agrofizic al
fertilităţii solului;
- hidrofizici: indicii hidrofizici şi relaţiile cu apa, mişcarea apei în sol, permeabilitatea
pentru apă (infiltraţia, filtraţia), capacitatea de a reţine apa (rezerva de apă utilă),
ascensiunea capilară a apei (aport freatic);
- agrochimici: reacţia solului, capacitatea de schimb ionic, gradul de saturaţie în baze,
conţinutul de elemente nutritive;
- agrobiologici: humusul, activitatea biologică (numărul organismelor din sol,
activitatea enzimatică, respiraţia solului, indicatorul biologic al fertilităţii solului),
starea fitosanitară (potenţialul de îmburuienare – rezerva de seminţe de buruieni şi
cartarea buruienilor, prezenţa dăunătorilor şi a agenţilor fitopatogeni).
Reacţia solului este una din cele mai importante proprietăţi ale solului ca mediu pentru
creşterea plantelor. Ea poate fi acidă, neutră sau alcalină şi este determinată de ionii H+ şi OH-
aflaţi în soluţia solului. Reacţia solului se exprimă prin indicele pH.
- pH neutru 7
- 0-7 pH acid ex. de alimente
- 7-14 pH alcalin ex. de alimente

Mediul optim pentru plante, sub aspectul reacţiei, este foarte diferit. În general, plantele
nu suportă un pH mai mic de 4-5 sau unul mai mare de 9. Majoritatea plantelor preferă reacţia
neutră (pH = 6,8 – 7,2), altele pe cea slab acidă (pH = 5,8 – 6,8) şi puţine pe cea slab alcalină
(pH = 7,2 – 8,4).
pH-ul pământului are valori de regulă între 4-8.
- soluri acide pH = 4,5 – 6 (luvosol, pH<5)
- soluri slab acide pH = 6– 6,5
- soluri neutre pH = 6,5 – 7,2 (ex. Eutricambisolul pH=6-7,7)
- soluri slab alcaline (ex. cernoziom, pH = 7-7,5)
- soluri alcaline (sărăturate cu săruri de sodiu, magneziu, potasiu și clor) pH = 7,5 – 8
(ex. solonceac, care are pH > 9 într-unul dintre orizonturi, mai la adâncime; se
întâlnește și în zona de vest; necesită amendament de tipul fosfogips)

De ex. Unconifer are nevoie de sol acid și nu se va dezvolta niciodată bine sau chiar
va muri atunci când este plantat într-un sol alcalin.

Un alt ex. Hortensia, o plantă ale cărei flori își schimbă culoarea în funcție de tipul de
sol: în sol acid, florile au culoarea albastră, iar în sol alcalin, ele capătă culoarea
roșie.[2] .
 În ceea ce privește culturile agricole există:
- Plantele foarte sensibile la aciditate si care se dezvolta bine pe soluri cu reactie
neutra – slab alcalina (cu pH intre 7,0-8,0) :sfecla de zahar, sfecla furajera, rapita,
conopida, fasolea de gradina, gutuiul, visinul.
- Plante sensibile la reactia acidă, care se dezolta bine pe solurile cu reactie slab acidă
– neutră (cu pH cuprins intre 6,0-7,0) : floarea-soarelui, graul, porumbul, mazarea,
canepa, spanacul, telina, dovlecelul, pepenele verde, prunul, coacazul.
- Plante tolerante la aciditate, ce se dezvolta bine pe solurile cu reactie moderat –
slab acide (avand pH de 5,5-6,0) sunt secara, ovazul, tomatele, morcovul, vita de vie,
marul.
- Plantele foarte tolerante la aciditate ce prefera reactie acida (pH mai mic de 5,5)
sunt cartoful, lupinul, agrisul, fragul si
zmeurul.https://www.gazetadeagricultura.info/plante/19168-sensibilitatea-plantelor-
cultivate-fata-de-reactia-solului.html
Valorile extreme ale pH-ului trebuie corectate cu ajutorul amendamentelor. Pe
solurile acide se folosesc piatra de var măcinată, var nestins, var stins, marnă, tuf
calcaros, carbonat de calciu rezidual, spumă de defecaţie de la fabricile de zahăr,
zgură metalică de furnal etc.
Pe solurile alcaline se aplică fosfogips, gips, praf de lignit, sulf nativ, celolignină,
clorură de calciu etc.

Fig. Harta solurilor acide din România [3]

 Buruienile îți arată ce sol ai în grădină
de Adina Stănilă, 31 Iul 2015 10:00

http://www.libertateapentrufemei.ro/articol/buruienile-iti-arata-ce-sol-ai-in-gradina-48512

Buruienile îți dau de lucru toată vara prin grădină, încerci tot felul de metode să le stârpești, dar au și
ele un rol benefic. Pe lângă faptul că pot fi folosite la compost, să îngrași pământul din grădină, buruienile îți
arată ce tip de sol ai și cât este de fertil.

Urmărește ce fel de buruieni cresc în grădina ta și cât de viguroase sunt, ca să îți dai seama cât de bun este
pământul, fără să mai faci teste complicate de laborator. Dacă apare în grădina, primăvara devreme, loboda și se
înmulțește rapid înseamnă că ai un sol gras și echilibrat din punct de vedere al concentrației de minerale și
nutrienți. Cu cât loboda crește mai mare, cu atât solul tău este mai fertil și poate fi folosit pentru legume sau culturi
pretențioase. De asemenea, albăstrelele și scaieții indică și ele un sol bogat, potrivit pentru cultivarea legumelor
de tot felul. În schimb, margaretele și mușețelul indică un pământ sărac în substanțe nutrivite și trebuie să
adaugi compost peste iarnă. (compost = resturi vegetale + bălegar sau găinaț)

Cicoarea este indicatorul unui sol compact, sărac și greu de drenat, ceea ce îți arată că trebuie săpat în
adâncime cu mijloace mecanice și trebuie îmbogățit cu gunoi de grajd și nisip.

Substanțele hrănitoare din sol se găsesc la suprafață, concentrația lor scăzând în adâncime. Un sol fertil
conține un procent echilibrat de azot, care ajută la creșterea frunzelor, fosfor, important pentru dezvoltarea rădăcinilor
și a florilor, și potasiu, care dă rezistență plantelor pe timp de secetă.

Florile galbene de păpădie, panseluțele sălbatice, urzicile sau măcrișul sunt plante iubitoare de sol
acid. Cu cât cresc mai multe în grădina ta, cu atât înseamnă că ai un sol cu un pH acid, propice pentru afine și
zmeură, pentru vița de vie sau pentru flori acidofile precum hortensiile, azalea și rododendronul. Și cartofii se
dezvoltă foarte bine în sol ușor acid, precum și căpșunii.

Dacă, totuși, plantele cresc greu și nu au rod, înseamnă că aciditatea solului este ridicată, iar legumele tale
nu reușesc să absoarbă mineralele esențiale. În acest caz, poți adăuga calcar la suprafața solului și trebuie să sapi
adânc pentru a afâna pământul.
 Solul alcalin, dificil pentru legume
Dacă prin curtea ta crește adesea ciumăfaia, scânteiuța sau opaița roșie, înseamnă că ai un sol alcalin.
Acesta este potrivit pentru varză și conopidă, pentru crizanteme sau pentru mușcate. Cu toate acestea, solul alcalin
nu este iubit de legume și flori. Majoritatea preferă solurile neutre și ușor acide.

Dacă solul tău este alcalin și plantele se dezvoltă greu, este bine să adaugi compost sau material organic
acid precum frunze de conifer, rumeguș sau sulf natural extras din porumb.

Metoda veche pentru determinarea acidității

Într-un borcan curat din sticlă pune un pumn de pământ din grădină și adaugă o ceașcă de oțet din vin.
Dacă pământul sfârâie și apar bule de aer, înseamnă că pământul este alcalin. Dacă nu apare nicio reacție, încearcă
să determini aciditatea solului. Ia un pumn de pământ, amestecă-l cu o jumătate de ceașcă de apă distilată și adaugă
jumătate de ceașcă de bicarbonat de sodiu. Dacă apar bule de aer, înseamnă că este un sol acid.

Compactarea solurilor este o adevărată problemă a agriculturii din ţara noastră. Ea se

produce fie natural, în cazul solurilor argiloase, aluviale, nisipoase etc., fie din cauze antropice,
prin trecerile repetate ale agregatelor agricole, mai ales când solul este umed.
Compactarea se exprimă prin densitatea aparentă, gradul de tasare şi rezistenţa la
penetrare. Ea înrăutăţeşte permeabilitatea pentru apă şi aer, limitează pătrunderea rădăcinilor,
măreşte rezistenţa specifică la arat etc.
Cauzele compactării solului sunt multiple, din acestea rezultă si metodele de corectare a
acesteia, cum ar fi: prelucrarea solurilor la umiditatea adecvată, reducerea numărului de treceri
pe suprafaţa solului, scăderea presiunii utilajelor agricole pe unitate de suprafaţă, asolamente cu
un număr mare de culturi neprăşitoare, variaţia adâncimii de lucrare a solului, îmbunătăţirea
drenajului solului, creşterea materiei organice din sol.
Humusul, conform DEX, este un amestec de substanțe organice amorfe aflat în sol, care
îi condiționează fertilitatea și care este rezultat din transformarea materialului vegetal sub
acțiunea microorganismelor. Reprezintă sursa energetică principală a solurilor, cu o influenţă
benefică asupra majorităţii proprietăţilor lor. Terenul fără humus nu poate fi considerat sol.
Solurile au un conţinut în humus foarte diferit, atât cantitativ cât şi calitativ, în funcţie de
vegetaţia naturală sub care s-au format, clima, relieful, tipul de sol, tehnologia de cultură etc.
Substanţele humice acordă solului culori cenuşii, brune până la negru. După nuanţa de
culoare poate fi apreciată în teren următoarea scară în conţinut de humus: soluri lipsite practic de
humus sau conţinut de humus sub 1% prezintă în Ap culori deschise: albicioase, gălbui, cenuşii-
albicioase; soluri sărace în humus (cca. 2%) sunt: gălbui-brune, brune-gălbui, brune-roşcate;
solurile bogate în humus (cca. 3-4 %) sunt: brune închis, negricioase, negre.
Dacă ne referim la întreg teritoriu arabil al ţării, cantitatea de humus reprezintă aproape
un miliard de tone pe adâncimea de 0-20 cm şi două miliarde de tone, pe adâncimea de 0-50 cm.
În medie, terenurile agricole din ţara noastră au rezerve mijlocii de humus, valoarea mediei
ponderate a acestora fiind de 136 tone/ha.
Dintre consecinţele bilanţului negativ al humusului din sol amintim următoarele:
degradarea structurii, intensificarea tasării, reducerea permeabilităţii, creşterea nevoii aplicării
îngrăşămintelor minerale şi mai ales organice, apariţia carenţei unor microelemente, scăderea
activităţii microorganismelor, creşterea rezistenţei solului la efectuarea lucrărilor agricole,
micşorarea capacităţii de tamponare, creşterea efectului fitotoxic al unor metale grele şi a
eroziunii pe versanţi, micşorarea eficienţei irigaţiei etc. În concluzie, toate acestea duc la
diminuarea producției vegetale.
Ameliorarea conţinutului de humus al solului se realizează în special prin introducerea
în sol a materiei organice sub formă de: gunoi de grajd, îngrăşământ verde (Îngrăşămintele verzi
sunt alcătuite din diferite plante, mai ales din plante leguminoase, cultivate în mod special
singure sau în amestec şi care se încorporează în sol în stare verde), resturi vegetale etc.
Procesul de humificare este însoţit de cel de mineralizare şi împreună constituie două procese
antagoniste care asigură circuitul biologic al materiei în natură. În condiţiile bioclimatice
specifice ţării noastre cantitatea de humus care se mineralizează anual reprezintă între 1 – 3 %
din rezervele de humus ale solului. În agricultura intensivă conţinutul de humus în stratul
arabil scade anual cu 0,01-0,02% adică cu 0,5-5 t/ha. Pentru menţinerea proporţiei de
humus, în sol, trebuie să se încorporeze anual circa 7-10 t/ha de materie organică, iar
pentru un bilanţ pozitiv este necesar a aplica anual 10-15 t/ha.
În prezent, pierderile de humus sunt „mascate” de folosirea îngrăşămintelor, a
tehnologiilor moderne de cultură, a soiurilor (hibrizilor) de mare randament etc. Utilizarea
îngrăşămintelor organice, dozarea lor trebuie făcută în contextul general al agrotehnicii aplicate
pentru armonizarea sistemului de fertilizare cu organizarea asolamentului, cu dirijarea factorilor
de vegetaţie, trofici şi tehnologici, în scopul optimizării relaţiei: sol – plantă - tehnologie de
cultură – eficienţă. Dozele de îngrăşăminte organice se calculează în funcţie de asolament,
însuşirile agrochimice şi compoziţia granulometrică a solului întrucât acestea influenţează
favorabil atât starea de aşezare cât şi compoziţia chimică a solului. Pentru a avea efecte
maxime fertilizarea organică se asociază cu cea minerală. În cadrul asolamentului aplicarea
gunoiului de grajd se efectuează la intervale de 2-4 ani, existând plante care valorifică bine
gunoiul aplicat direct, iar altele dimpotrivă valorifică foarte bine efectul remanent al gunoiului de
grajd aplicat culturilor premergătoare.

3.3 Terenuri fertile din România și din lume

Romania face parte dintr-un grup select al țărilor cu cele mai fertile terenuri
agricole din lume.[4].
Țara noastră deține o suprafață importantă de teren agricol fertil. Pământul negru,
cernoziomul, din Bărăgan și Câmpia de Vest, au făcut posibil ca, la un moment dat, Romania să
fie capabilă să hrănească milioane de oameni din întreaga lume. Dar și terenurile de luncă a
principalelor râuri ce strabat România și Delta Dunării sunt la fel de fertile.
 Dintre regiunile cu fertilitatea cea mai ridicata din lume, amintim:
 Delta fluviului Gange care este este cea mai mare delta din lume;
 Delta fluviului Yangtze din China care contine solul cel mai fertil;
 Ucraina dispune de mai mult de 25 % din solul negru(cernoziom)fertil din lume.
 Moldova cu un sol fertil situat intre Prut si Nistru;
 Dealuri Rolling din Japonia;
 Câmpia Oxnard din California situată lângă Oceanul Pacific;
 Valea Ferghana din Uzbekistan;
 Statul african Congo are cele mai multe soluri fertile.

Pajistile temperate care au dat unele dintre solurile cele mai fertile sunt in:
 Central Lowlands si campiile inalte din SUA si Canada;
 Palouse Prairie din estul statului Washington;
 Pajistile din California, si din sud-vestul Statelor Unite;
 Stepele din estul Ucrainei, din Rusia, Kazahstan si Mongolia;
 Pampasul din Argentina si Uruguay;
 Zona Veld din Republica Africa de Sud.

Exista mai multe ecosisteme care au soluri foarte fertile.Un asemenea ecosistem
esteMidwest,numit"grânarul natiunii americane",datorita solurilor foarte fertile, create de
ierburile perene ce au lasat in sol de-a lungul secolelor, o mare cantitate de masa organica.
 Zona din jurul deltei Nilului a fost una fertila.Din pacate, in ultimii ani, guvernul egiptean
a barat Nilul pentru productia de energie electrica, si astfel nu s-a mai depus humus pe malurile
sale. Cand Nilul facea inundatii indicele de fertilitate a solului crestea de 10 pana la 13 ori.

Bibliografie
1. (www.eutopiamall.com/images/MD/1168700/Monitorizarea+fertilitatii+soluluii.pdf)
2. http://agroromania.manager.ro/articole/diverse/soluri-acide-soluri-alcaline-ce-
inseamna-acesti-termeni-ce-inseamna-ph-ul-solului-care-sunt-valorile-de-ph-
potrivite-pentru-plante-160.html
3. (http://www.eco-ferma.ro/harta-solurilor-acide-din-romania/)
4. (https://www.gazetadeagricultura.info/plante/608-agrotehnica/14753-cele-mai-fertile-terenuri-
din-lume.htm