Agrochimia II curs-SUSINSKI MIHAIL PDF

Agrochimie
5. AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR
5.1.Definiţie, clasificare
Substanţele minerale sau organice obţinute prin sinteză, prelucrarea unor
roci naturale, sau produse reziduale din diverse activităţi umane, care se aplică
sub formă solidă, lichidă sau gazoasă în sol, la suprafaţa solului sau pe
suprafaţa plantelor, pentru complectarea necesarului de substanţe nutritive şi în
scopul îmbunătăţirii condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor agricole, a
ridicării stării generale de fertilitate a solului şi a sporirii producţiei din punct de
vedere cantitativ şi calitativ, fără poluarea mediului ambiant, se numesc
îngrăşăminte sau fertilizanţi.
Îngrăşămintele se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: fizic,
chimic, tehnologic, agrochimic, grad de accesibilitate pentru plante, mod de
utilizare. Cea mai utilizată clasificare este cea agrochimică care împarte
îngrăşămintele în 3 grupe mari şi anume:
-Îngrăşăminte minerale sau chimice;
-Îngrăşăminte organice naturale;
-Biopreparate.
1.Îngrăşămintele minerale sau chimice sunt obţinute în urma prelucrării
prin procedee fizice sau chimice a unor produse de natură anorganică. În raport
cu elementele nutritive pe care le conţin, ca element de bază acestea se împart
astfel:
a)Îngrăşăminte cu azot, care după forma azotului pe care îl conţin pot fi:
cu azot amoniacal, nitric, nitric şi amoniacal, amidic, cu azot greu solubil. Ele
pot fi solide (majoritatea îngrăşămintelor), lichide (soluţii cu azot) sau gazoase
(amoniacul anhidru).
b)Îngrăşăminte cu fosfor sunt sărurile acizilor fosforici şi polifosforici,
mai ales sub formă de fosfaţi primari, secundari sau terţiari şi polifosfaţi. Ele se
împart în funcţie de gradul de solubilitate în apă în 3 grupe:
-îngrăşăminte cu fosfor insolubile în apă, parţial solubile în acizi (făină
de oase, făină de fosforit), care se folosesc de regulă ca materie primă pentru
fabricarea îngrăşămintelor.
-îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali (citratul de
amoniu, sau reactivul Petterman), sunt uşor accesibile plantelor numai în
anumite condiţii de sol,din care fac parte: precipitatul, zgura lui Thomas,
termofosfaţii, fosforitele activate.
-îngrăşămintele cu fosfor solubile în apă şi uşor accesibile pentru
majorarea plantelor din care fac parte: superfosfatul simplu şi concentrat,
metafosfatul de calciu şi acidul ortofosforic.
c)Îngrăşăminte cu potasiu cuprind diferite săruri de potasiu şi se împart
în 2 grupe: săruri brute, greu solubile în apă- săruri prelucrate uşor solubile în
apă şi accesibile plantelor cum sunt: sulfatul de potasiu, sarea potasică, clorura
de potasiu.
125
Agrochimia îngrăşămintelor
d)Îngrăşăminte cu macroelemente de ordin secundar, care conţin sulf,
magneziu, calciu.
e)Îngrăşăminte cu microelemente, care conţin elementele ce se găsesc în
plante sub 0,01% socotit la substanţa uscată. Acestea provin de regulă din
deşeuri de la diferite industrii ce conţin fier, zinc, cupru, molibden, mangan,
bor, cobalt.
f)Îngrăşăminte complexe, care conţin două sau mai multe elemente
nutritive.
2.Îngrăşăminte organice naturale, sunt produse reziduale de natură
organică, care printr-o anumită pregătire sau prelucarare făcută direct în
gospodărie pot fi utilizate ca îngrăşăminte. Din această categorie fac parte:
-Îngrăşăminte locale: gunoiul de grajd, urina, mustul de gunoi,
compostul, fecalele, gunoiul de păsări, apele uzate, turba, îngrăşăminte verzi.
-Turba ;
-Îngrăşămintele verzi ;
3.Biopreparate. Sunt culturi de diferite microorganisme, cu ajutorul
cărora se populează artificial solul, în vederea intensificării activităţii
microorganismelor şi sporirii producţiei agricole. Biopreparatele folosite sunt
următoarele:nitragin, azotobacterin, fosfobacterin, silicobacterin, M.A.B.
5.2.Producţia şi consumul de îngrăşăminte chimice.
Industria de îngrăşăminte chimice se consideră că a apărut, o dată cu
intrarea în funcţiune a primei fabrici pentru producerea superfosfatului din
Anglia în 1843. Până în anul 1960 în sortiment au predominat îngrăşămintele cu
fosfor.
La începutul secolului trecut (anul 1900), producţia mondială de
îngrăşăminte chimice era de 1.686.000t (N+P2O5+K2O). Ulterior, ca urmare a
cerinţelor mereu crescânde de produse agricole şi alimentare, acestea au ajuns
la 8.939.000t în 1939, 15.742.000t în 1950, 28.100.000t în 1960, 71.200.000t în
1970, 105.000.000t în 1980, 136.300.000t în anul 1987 şi 156.100.000t în anul
1991 (tabelul 5.1. după F.A.O. din Fertilizers International).
Tabelul 5.1.
Evoluţia producţiei şi consumului mondial de
îngrăşăminte chimice
Perioada Producţia Consum
Total % Total % N P2O5 K2
mil.t mil.t O
1950-1951 15,7 100 14,9 100 8,2 4,2 2,5
1960-1961 30,6 195 29,7 200 15,3 8,6 5,8
1970-1971 71,2 453 68,2 471 33,4 21,1 12,3
1979-1980 105,2 609 100,6 660 51,3 27,6 19,8
1986-1987 136,3 866 131,2 880 71,2 33,9 26,1
1990-1991 156,1 993 150,0 1006 81,4 39,3 29,3
1995 180,0 1125 175,0 1174 93,5 46,4 35,1
126
Agrochimie
În ultimii 30 de ani, producţia aproape s-a dublat la fiecare 10 ani.
Capacitatea mondială de producţie instalată este mult mai mare şi cu toată criza
energetică are tendinţă de creştere.
Ritmul mediu de creştere anuală este de 7,3% la N şi numai de 6,6% la
P şi 2% la K.
Până în anul 1960-1961, raportul N:P2O5:K2O din producţia mondială a
îngrăşămintelor, a fost în favoarea fosforului. După acest an, s-a acordat tot mai
multă atenţie obţinerii îngrăşămintelor cu azot, care în ultimele decenii au
ocupat un loc primordial.
În anul 1984/1985 raportul N:P2O5:K2O în producţia mondială a fost
1/0,41/0,37, în timp ce în 1950 acest raport era 1/1,54.1,10. Aceasta înseamnă
că, în 1984/1985 - 53,4% din totalul îngrăşămintelor au fost cu azot 26,3% cu
fosfor, iar restul de 20,3% cu potasiu. Cele mai mari producătoare de
îngraşăminte, sunt ţările din Europa urmate de cele din America de Nord şi
America Centrală.
Pe baza aprecierilor grupului de lucru pentru îngrăşăminte al Băncii
Mondiale FAO/UNIDO (WORKING GROUPON Fertilizer of FAO/UNIDO
World Bank), ponderea în consumul mondial de îngrăşăminte chimice pe
structura acestora, a principalelor zone geografice în perioada 1971/1972-
1991/1992 în % este dat în tabelul 5.2.
Consumul de îngrăşăminte al unei ţări reflectă nivelul dezvoltării
agriculturii sale. El poate fi exprimat în kg substanţă activă pe ha, sau kg s.a. pe
locuitor. Există ţări ca: Noua Zeelandă, Olanda, Irlanda, în care consumul pe
hectarul agricol depăşeşte mult nevoile recoltelor (740-758 kg), în timp ce în
altele consumul este nesatisfăcător. Se remarcă o strânsă corelaţie între nivelul
recoltelor medii de grâu şi porumb realizate în diverse ţări şi consumul de
substanţă activă din îngrăşăminte.
La noi în ţară, consumul de îngrăşăminte chimice a fost foarte redus
până în anul 1955. Astfel în perioada 1929-1933 consumul la ha era de 0,217kg
substanţă brută, iar în anul 1938 de 0,820 kg.
Tabelul nr.5.2.
Ponderea în consumul mondial de îngrăşăminte chimice,pe structura
acestora, a principalelor zone geografice în perioada
1971/1972-1991/2000, în %
Zona/ N P2O5 K2O
Perioada 71/ 81/ 91/ 71/ 81/ 91/ 71/ 81/ 91/
72 82 2000 72 82 2000 72 82 2000
Asia 23,4 35,6 41,4 14,7 23, 32,8 7,5 11, 16,0
2 7
Europa de 25,7 23,2 22,4 12,8 28, 29,2 33,5 36, 34,0
Est 2 4
Europa de 20,4 15,4 13,4 27,0 16, 13,2 28,9 20, 18,0
Vest 8 9
America de 13,8 18,2 12,9 23,3 16, 11,5 23,7 12, 17,0
127
Nord 8 6
America 7,7 7,6 7,8 12,3 15, 13,3 6,4 8,3 13,0
Latină 0
Africa
Oceania
Producţia şi consumul de îngrăşăminte chimice au sporit vertiginos în
ultimii 30 de ani la noi în ţară.
Astfel în anul 1950 consumul de îngrăşăminte chimice era doar de 6490
t s.a. (N+P2O5+K2O), în 1975 el atinge 928.700 t, iar în 1986 creşte la
3.278.000 t.
Consumul la hectarul de teren arabil a crescut şi el de la 0,60 kg (N,P,K)
în anul 1950 la 129,9 kg în anul 1986.
De asemeni şi producţiile obţinute au crescut de la 800 kg/ha la grâu şi
740 kg/ha la porumb în anul 1950 la 2840 şi respectiv 3390 kg/ha în anul 1980.
Evoluţia utilizării îngrăşămintelor chimice în agricultura României

(după D.Davidescu, 2002)
Cantităţile de îngrăşăminte folosite, Kg N +P2O5+K2O/ha
Anul mii tone substanţă activă
N P2O5 K2O Total Arabil Agricol
1950 2,564 1,652 1,750 5,921 0,631 0,413
1955 9,467 7,146 5,325 21,938 2,270 1,552
1960 24,690 46,810 2,960 74,460 7,580 5,113
1965 144,496 110,116 11,806 266,391 27,136 17,957
1970 366,918 203,171 24,258 594,347 60,989 39,838
1975 571,867 314,350 42,484 928,701 95,429 62,188
1980 646,315 389,441 77,757 1113,513 113,606 74,650
1985 674,759 342,031 182,405 1199,193 120,542 80,088
1986 706,934 387,375 200,900 1295,299 129,912 86,440
1987 691,000 341,194 164,900 1197,094 118,953 79,580
1988 687,289 343,521 175,575 1206,385 119,567 80,085
1989 665,240 329,296 164,239 1158,755 116,919 78,028
1990 656,094 313,108 133,873 1103,075 116,994 74,785
1991 270,000 145,200 43,600 473,700 50,127 32,073
1992 359,800 165,600 27,000 552,400 58,452 37,402
1993 398,400 167,300 22,700 588,400 62,260 39,840
1994 343,000 148,800 17,400 479,200 50,706 32,446
1995 305,800 149,600 14,700 470,100 49,743 31,830
1996 279,600 136,200 14,400 430,000 45,500 29,114
1997 235,400 79,200 14,300 328,900 34,802 22,269
1998 213,041 67,259 12,530 292,835 30,986 19,827
1999 230,000 63,000 12,000 305,000 32,272 20,559
128
Agrochimie
5.3.Principalele carcateristici ale îngrăşămintelor

Fiind substanţe chimice îngrăşămintele posedă o serie de însuşiri sau
caracteristici de care trebuie să se ţină seama în procesul de fabricaţie cât şi în
utilizarea lor.
a)Conţinutul de substanţă activă reprezintă procentul de elemente
nutritive din acestea, exprimat fie ca element chimic (N,P,K,S,Ca,Mg,etc.), fie
ca oxid (P2O5,K2O,CaO). De exemplu superfosfatul simplu conţine 20% P 2O5
(exprimare ca oxid) şi 8,72% P (exprimare ca element), iar sarea potasică 40%
K2O şi 33,2% K. De regulă la îngrăşămintele cu azot exprimarea substanţei
active se face în elementul N pe care îl conţin îngrăşămintele, iar la
îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se face în oxizi respectiv în P 2O5 şi K2O.
Când se exprimă într-o formă şi este necesar să se facă transformarea în cealaltă
formă, se folosesc factoriide transformare (tab. 5.3.)
Conţinutul de substanţă activă dintr-un îngrăşământ, se stabileşte prin
analiză chimică, sau prin calcul atunci când aceasta este substanţă pură.
La îngrăşămintele organice, exprimarea substanţei active ca element sau
ca oxid, se face faţă de îngrăşământul organic umed şi nu uscat.
b)Solubilitatea reprezintă o însuşire fizică a îngrăşămintelor, care
determină asimilarea lor de către plante.
Obţinerea unui grad de solubilitate mai ridicat, constituie de fapt şi
obiectul principal al fabricării îngrăşămintelor. Datorită însă materiilor prime
din care se obţin şi a consumurilor mari de energie în procesul de fabricare
îngrăşămintele chimice, se împart din punct de vedere al solubilităţii în 3
categorii:
-îngrăşăminte solubile în apă;
-îngrăşăminte parţial solubile în apă;
-îngrăşăminte insolubile în apă.
c)Higroscopicitatea este proprietatea unor îngrăşăminte de a reţine prin
adsorbţie umiditatea din aer, fapt care atrage nenumărate greutăţi în păstrarea şi
utilizarea lor, îngrăşămintele se dizolvă parţial, devin umede, moi şi greu de
răspândit, se aglomerează formând o masă compactă după uscare, care cere
cheltuieli suplimentare pentru măcinare în vederea aplicării pe teren.
Capacitatea îngrăşămintelor de a reţine apa în raport cu umiditatea
relativă a aerului nu este aceeaşi, ci diferă de la un îngrăşământ la altul, fiind
direct proporţională cu diferenţa dintre presiunea de vapori a unei soluţii
saturate cu sarea respectivă şi cea a apei pure. Din punct de vedere al
higroscopicităţii, îngrăşămintele chimice se împart în 3 grupe:
1.foarte higroscopice: Ca(NO3)2 4H2O şi NH4NO3 ;
2.higroscopice: NaNO3, NH4Cl;
3.nehigroscopice:CO(NH2)2, (NH4)2SO4, KCl, NH4H2PO4,
Ca(H2PO4)2. H2O, K2SO4, KNO3, KH2PO4.
129
În industrie se folosesc diverse adaosuri în îngrăşământ pentru evitarea
aglomerării. Astfel, granulele de îngrăşăminte complexe se stropesc cu
Deroplast şi se pudrează cu Diatomit sau Vicamit, iar cele de uree se
condiţionează prin stropire cu formaldehidă.
d)Granulaţia are importanţă în legătură cu aplicarea uniformă a
îngrăşămintelor pe teren şi valorificarea substanţei active de către plante. Toate
îngrăşămintele simple cu azot şi cele complexe se livrează sub formă granulată.
Granularea îngrăşămintelor, stăvileşte într-o oarecare măsură şi pericolul
aglomerării.
Tabelul nr.5.3.
Factorii de transformare a substanţei active a îngrăşămintelor
Pentru transformarea:
Înmulţeşte cu din........în Înmulţeşte cu
în.........din
0,8224 N NH4 1,2159
2,219 P2O5 P 0,437
1,205 K2O K 0,83
1,658 MgO Mg 0,63
1,399 CaO Ca 0,715
0,2259 N NO3 4,4266
6,25 Nproteic N 0,160
5.4.Influenţa îngrăşămintelor asupra reacţiei solului

Se explică prin faptul că anionii şi cationii, pe care îngrăşămintele îi
conţin, intervin în schimbarea echilibrului activităţii ionilor de hidrogen şi
hidroxil din soluţia solului. Dintr-un îngrăşământ aplicat solului, plantele
consumă cantităţi diferite din anionii şi cationii acestuia, determinând reacţia
fiziologică a îngrăşămintelor.
Reacţia fiziologică a îngrăşămintelor reprezintă interacţiunea dintre
plantă, sol, îngrăşământ.
Când planta consumă mai mult anionul decât cationul, atunci
îngrăşămintele au reacţie fiziologică bazică. Din această categorie fac parte
îngrăşămintele: KNO3, Ca(NO3)2, NaNO3, Ca(H2PO4)2.H2O.
Când planta consumă mai mult cationul decât anionul atunci
îngrăşămintele au reacţie fiziologică acidă KCl, NH3, NH4OH, (NH4)2SO4.
Când planta consumă în mod egal atât cationul cât şi anionul, atunci
reacţia fiziologică este neutră. În această categorie s-ar încadra teoretic azotatul
de amoniu NH4NO3, de la care plantele ar consuma în mod egal atât anionul
NO3 cât şi cationul NH4.
Practic însă toate îngrăşămintele cu azot amoniacal sau amidic, suferă
procesul de nitrificare, în urma căruia aciditatea soluţiei solului creşte conform
schemei:
130
Agrochimie
NH 4 + 2O2 2H+ + NO 3 + H2O
Din această reacţie, rezultă că oxidarea biochimică a fiecărui ion de
amoniu dă naştere la 2 protoni (H+), care măresc aciditatea actuală şi cea
potenţială a solului prin schimb de cationi. De asemeni resturile de NO 3- de la
azotatul de amoniu, cât şi alte resturi de anioni de la alte îngrăşăminte ca Cl -,
SO 24  , HCO 3 , formează săruri solubile cu cationii bazici din soluţia solului sau
cu cei reţinuţi la coloizii solului, levigându-se şi contribuind la debazificarea
acestuia, debazificare manifestată prin scăderea valorii pH şi acidifierea solului.
După Borlan (1991) aplicarea a diferite tipuri de îngrăşăminte chimice
în sol, duce la modificarea reacţiei solului prin debazificarea coloizilor argilo-
humici datorită:
-reacţiei fiziologice acide a unor îngrăşăminte chimice;
-consumului sporit de baze cu recoltele, crescute ca urmare a folosirii
îngrăşămintelor;
-nitrificării amoniului şi pătrunderii protonilor rezultaţi în complexul
argilo-humic, în locul bazelor care trec în soluţia solului, fiind astfel expuse
levigării în apa din precipitaţii, care se filtrează prin sol.
Îngrăşămintele cu azot, determină activ debazificarea coloizilor din
stratul arat al solurilor nesaturate în baze. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu,
contribuie la debazificarea coloizilor numai când se aplică asociat cu
îngrăşăminte azotate.
Coeficientul debazificării specifice (CD.BSN), a complexului argilo-
humic de către îngrăşămintele cu azot, exprimat în miliechivalenţi (me) de baze
pe suta de grame de sol uscat, din stratul arat (0-25cm) cu masa de 3.106kg/ha,
îndepărtate prin aplicarea unui kg de azot şi a cationilor de clor şi sulf asociate
azotului din îngrăşăminte, are potrivit datelor experimentale următoarea
valoare medie:
me baze 3  Ca  Cl 4 S 3
CDBSN 100 g sol / kg N  10  1  0,55 N   N  9,39  10  N  2,08  10
 
în care:
10-3=coeficient de debazificare specifică a îngrăşămintelor cu azot, care
nu conţin baze alcaline (K,Na) sau alcalino-pământoase (Ca, Mg) şi nici anioni
care să contribuie alături de azot la debazificarea coloizilor (azotatul de amoniu
şi ureea);
Ca=conţinutul de elemente bazice în îngrăşămintele simple cu azot
(%calciu);
N,Cl,S=conţinuturile procentuale de azot ,clor şi sulf mineral din
îngrăşămintele cu azot;
131
0,55=raportul mediu dintre conţinuturile de baze şi de azot în
îngrăşămintele simple cu azot, la care acestea nu mai determină debazificarea
coloizilor în sol;
9,39.10-4 şi 2,08.10-3=coeficienţi de debazificare specifică ai clorului şi
sulfului mineral, me baze/100g sol/kg clor sau sulf mineral din îngrăşămintele
simple cu azot.
Raportul Cl/N în clorura de amoniu este 2,53, iar cel de S/N în sulfatul
de amoniu şi ureea sulfat de amoniu este 1,14 şi respectiv 0,36.
În cazul utilizării ca surse de fosfor a fosfaţilor de amoniu şi de uree, la
efectul de debazificare a surselor de azot, se adaugă şi efectul fosforului din
aceste surse, caracterizat printr-un coeficient de debazificare specifică
(1,175.10-4 me baze/100g sol.kg P2O5).
Debazificarea determinată în stratul arat, prin fertilizarea cu azot şi cu
fosfaţi de amoniu şi uree (CDSBN+PAU), se estimează însumând coeficienţii de
debazificare specifică CDSBN şi CDBSPAU ,la cantităţile însumate de azot şi
fosfor aplicate în perioada la finele căreia este făcută prognoza:
   
t n
me
SB N  PAU   N  CDBS N  P2 O5  CDBS PAU
100 g sol t 0
Datele existente atestă că îngrăşămintele simple cu fosfor, fosfaţii mono
şi disubstituiţi de calciu (superfosfaţii: simplu şi concentrat) şi sărurile potasice
(clorură, sulfat), precum şi îngrăşămintele complexe şi mixte formate din
compuşii acestor elemente, nu determină în sol efecte de debazificare a
coloizilor, din cauză că aporturile de baze cu aceste îngrăşăminte, compensează
complet consumurile (exporturile) de baze cu sporurile de recoltă, determinate
prin fertilizarea cu fosfor şi potasiu.
5.5.AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU AZOT
5.5.1.Azotul în natură. Azotul este foarte răspândit în natură, fiind

întâlnit în toate mediile naturale. Ponderea cea mai ridicată, dar şi cu
posibilităţile cele mai reduse de reciclare, se găseşte în profunzimea pământului
la nivelul rocilor primare 97,8%, în exclusivitate sub formă gazoasă
16,25.1010tone.
În scoarţa terestră azotul intră în cea mai mare parte în constituţia rocilor
sedimentare, în proporţie de aproximativ 0,2% din cantitatea totală adică
4,06.10N tone.
La nivelul superior al scoarţei terestre, cantitatea de azot reprezintă în
jur de 100.109 tone. Din această cantitate a 10-a parte intră în structura
microorganismelor vii, vegetale şi animale. Restul se găseşte în humusul din sol
şi în substanţa organică parţial descompusă (Hera,1984).
132
Agrochimie
Atmosfera constituie după rocile primare cel de-al doilea rezervor
principal de azot. La acest nivel, azotul se estimează la 4,0.1015 tone,
reprezentând în jur de 2% din cantitatea totală şi fiind răspândit uniform până la
înălţimea de 16 km. Această cantitate reprezintă 78% în volum şi 75% din
greutatea atmosferei. Forma cea mai răspândită este cea moleculară (75%), dar
se mai poate întâlni şi sub formă de alte gaze ca : protoxidul de azot (N2O), oxid
de azot (NO), bioxid de azot (NO2) sau amoniac (NH3). Ionii NO- şi N2O-
,rezultă din unirea azotului molecular cu oxigenul, sub acţiunea descărcărilor
electrice şi a razelor ultraviolete, iar ionul NH4+ apare ca urmare a proceselor
biochimice şi a arderii substanţelor organice de la suprafaţa pământului.
Această cantitate face ca deasupra fiecărui hectar de teren arabil, să
plutească o cantitate de 70000-80000 t de azot, paradoxal fiind însă faptul că
deşi plantele se scaldă într-o atmosferă destul de bogată în azot, ele suferă de
carenţe de azot, întrucât formele sub care se găseşte N în aer, nu pot fi asimilate
de către plante prin frunze, nutriţia de bază cu azot fiind cea radiculară.
O cantitatea importantă de azot conţine şi apa oceanelor şi a mărilor.
Ultimele estimări apreciază această cantitate la 6.1011 tone, de regulă sub formă
nitrică şi amoniacală.
Între diferite straturi ale pământului, există un permanent schimb de
azot. Caracterul cel mai dinamic al azotului este mult mai evident la nivelul
superior al scoarţei terestre şi al atmosferei. Un rol important în schimburile de
azot din sol îl au organismele animale şi vegetale, care în cadrul ecosistemului
în care se dezvoltă, imprimă caracterul specific al dinamicii azotului, prin
reacţii biochimice de amonificare, nitrificare, denitrificare şi imobilizare în
condiţiile impuse de ecosistem. Astfel la nivel planetar, prin aceste procese pot
fi reciclate anual 190.106 tone azot prin denitrificare şi peste 500.106 t azot prin
amonificare şi nitrificare.
Prin activitatea bacteriilor fixatoare de azot, sunt aduse anual în sol
170.106 tone azot sau 10-15kg/ha/an.
O importantă cantitate 200.106 tone de azot nitric şi amoniacal, este
adusă în sol cu apa de precipitaţii. Cantitatea este variabilă, depinzând în
principal de zona geografică. Pentru condiţiile din Anglia, Cooke (1975)
apreciază limitele cantităţii de azot adusă cu apa de precipitaţii, între 7,0-9,0 kg
/ha/an. La noi în ţară, cercetările efectuate de Maria Florea (1964) au arătat că
pe această cale, în regiunea Clujului sunt introduse anual în sol 5kg N/ha.
Este demn de semnalat şi faptul că, prin procesele industriale de fixare a
azotului atmosferic,sunt transformate anual în îngrăşăminte minerale în jur de
60 milioane tone de azot.
5.5.2. Azotul din sol. În sol azotul se găseşte sub formă minerală şi
organică. În orizonturile de la suprafaţă, conţinutul de azot total din sol se
găseşte într-o dependenţă strânsă, de conţinutul de materie organică întrucât
peste 90% din azotul total se află în compuşi organici.
133
În solurile aflate sub vegetaţie naturală de pajişti sau pădure, conţinutul
de azot variază în funcţie de climat, vegetaţie şi textură situându-se în intervalul
de 0,05-3%N (Elena Stoica, 1986).
În solurile cultivate din ţara noastră, azotul are valori cuprinse în
general, între 0,02-0,35%, scăzând pe profilul solului în paralel cu scăderea
conţinutului de materie organică.
a)Azotul organic. Dintre compuşii organici cu azot din sol identificaţi
până în prezent, o proporţie însemnată 30-58% din azotul total o reprezintă
aminoacizii legaţi. Dintre aceştia se întâlnesc mai des: cistina, lizina, histidina,
arginina, acidul aspartic, glicocolul, acidul glutamic, treonina, alanina,
metionina, valina şi leucina. Aceştia se găsesc în rare cazuri liberi, de cele mai
multe ori fiind sub formă de proteină, peptide, nucleopeptide şi acid teichoic.
O altă categorie de combinaţii organice o reprezintă zaharurile aminate,
5-10% hexozoaminele, preponderente fiind : glucozamina şi galactozamina.
Au mai fost identificaţi în sol şi unii compuşi purinici şi pirimidinici
1%, mici cantităţi de trimetilamină, etanolamină, histamină.
În acizii humici ai solului, azotul organic este prins în proporţie de 50-
60% din cantitatea totală. Din acesta 30-35% se poate elibera prin hidroliză ca
azot aminic şi amoniacal şi 50% nu se poate elibera (Eliade, 1993). Unii
compuşi ai azotului organic din sol nu au fost încă identificaţi.
Se apreciază deci, că azotul organic este o formă relativ stabilă
considerând că numai 1-2% din acesta este supus anual mineralizării.
b)Azotul mineral, este reprezentat de sărurile de amoniu (NH4+), nitraţi
(NO3-) şi nitriţi (NO2-). Mai poate fi întâlnit azotul sub formă gazoasă ca:
protoxidul de azot (N2O), monoxidul de azot (NO), bioxidul de azot (NO2) şi
azotul molecular (N=N).
-Ionii de amoniu se pot găsi sub formă schimbabilă sau neschimbabilă.
Cel schimbabil adsorbit la suprafaţa micelei coloidale, are o existenţă limitată,
fiind rapid transformat de unele microorganisme nitrificatoare în nitraţi-nitriţi şi
absorbit de către plante.
Caracterul neschimbabil, este mai ales determinat de includerea ionului
amoniu în silicaţii primari, unde ocupă locul potasiului. Fixarea la nivelul
argilelor este facilitată de pătrunderea (NH4+) datorită dimensiunilor sale reduse
(2,98A) în spaţiul format de foiţele tetraedrilor de siliciu , poziţie din care
eliberarea sa este dificilă.
-Nitriţii au o existenţă scurtă, în solurile agricole bine aerate şi cu
umiditate corespunzătoare, fiind rapid oxidaţi de microorganisme specializate.
-Nitraţii se găsesc în cantităţi foarte variabile 2-60ppm. Aceasta depinde
de numeroşi factori de mediu, dintre care mai importanţi sunt: umiditatea,
aeraţia, planta de cultură, tehnologia, factori ce în esenţă determină şi nivelul
activităţii microorganismelor nitrificatoare.
5.5.3.Indicatori pentru evaluarea stării de aprovizionare cu azot a
solurilor
134
Agrochimie
Diferitele forme de azot din sol au desigur importanţă în procesul de
nutriţie a plantelor, fapt pentru care ele au fost folosite în evaluarea stării de
aprovizionare cu azot a solurilor. Evaluarea se poate face atât în funcţie de
formele totale cât şi în funcţie de cele minerale. Un model de interpretare a
conţinutului de azot din sol este redat în tabelul 5.4.
Tabelul 5.4.
Valori de interpretare a conţinutului din sol
(Lixandru şi colab. 1981)
Culturi de câmp Culturi intensive de legume,
Nivelul de pomi, viţă-de-vie
aprovizionar Azot total N-NO3 şi Azot total N-NO3 şi N-NH4
e N-NH4
% ppm % ppm
Scăzut <0,10 <20 <0,15 <40
Mijlociu 0,11-0,15 21-40 0,16-0,25 41-70
Normal 0,16-0,20 41-60 0,26-0,35 71-100
Ridicat 0,21-0,30 61-100 0,36-0,45 101-130
Foarte >0,31 >101 >0,46 >131
ridicat
(exces)
Pentru estimarea azotului potenţial accesibil pentru plante, format din
amoniu schimbabil, din nitraţi şi nitriţi, în cartarea agrochimică se utilizează
indicele de azot (IN) calculat după formula:
SB
IN  Humus   100
SB  Ah
Valorile mai mici decât 2 ale acestui indice, arată un conţinut scăzut de
azot, între 2 şi 4 un conţinut mijlociu iar peste 4 un conţinut ridicat (Borlan şi
Hera, 1973).
În elaborarea acestui indice, s-a avut în vedere că peste 90% din rezerva
de azot a solului, este încorporată în humus şi faptul că în condiţii astfel
comparabile, intensitatea proceselor care mobilizează azotul pentru plante,
inclusiv a celor de legare biologică a azotului atmosferic, creşte odată cu
raportul de saturaţie cu baze a solului.
Pe baza acestui indice Borlan (1994), stabileşte starea potenţială de
asigurare cu azot a solurilor din România (Tabelul 5.5.)
135
Tabelul 5.5.
Situaţia stării de asigurare potenţială a solurilor agricole
cu azot în anii 1980,1984, 1989
Domenii de valori Anii Folosinţe
ale IN şi sintetizării Agricol Arabil Păşuni şi Vii şi
semnificaţia lor fâneţe pomi
Sub 2% 1980 31 30 35 52
asigurare slabă 1984 35 33 38 52
1989 35 33 39 55
2-4% 1980 57 60 42 41
asigurare mijlocie 1984 54 57 40 42
1989 55 58 43 40
4-6% 1980 10 8 20 6
asigurare bună 1984 9 8 18 6
1989 9 8 15 4
Peste 6% 1980 2 2 3 1
asigurare f. bună 1984 2 2 4 1
1989 1 1 3 1
5.5.4.Transformări suferite de compuşii azotului din sol

În sol au loc în mod continuu transformări ale compuşilor azotului,
dirijate în primul rând de microorganisme care reglează regimul azotului din sol
şi accesibilitatea lui pentru plante.
Toate aceste transformări, pot fi considerate în sensul unui ciclu, în care
diferite etape au loc succesiv în timp dar şi concomitent în spaţiu (fig.5.1.).
Principalele procese care se desfăşoară în cadrul acestui ciclu, sunt
mineralizarea şi imobilizarea, care se desfăşoară simultan.
a)Mineralizarea. Este o etapă importantă a reciclării azotului în sol şi
constă în descompunerea substanţei organice cu azot în compuşi minerali
simpli, cu rol important în procesele de nutriţie vegetală. Ea are loc în condiţiile
când azotul din materia organică supusă descompunerii depăşeşte nevoile
proprii ale microorganismelor.
Mineralizarea azotului se desfăşoară în două etape : proteoliza şi
amonificarea.
Proteoliza reprezintă procesul prin care macromoleculele proteice sunt
descompuse în compuşi mai simpli ca peptane, peptide, aminoacizi etc., datorită
activităţii metabolice a microorganismelor heterotrofe. Într-o primă fază
acţionează mucegaiurile ce produc proteinaze, iar apoi numeroase specii
microbiene duc mai departe descompunerea.
În cea de a doua fază, cunoscută sub numele de putrefacţie, are loc
descompunerea anaerobă a peptidelor rezultate. La acest proces participă
numeroase bacterii anaerobe din genul Clostridium.
136
Agrochimie
Amonificarea constituie etapa finală a mineralizării, în cursul căreia
produşii de descompunere rezultaţi în urma proteolizei sunt transformaţi în
amoniac.
Există în principal două mecanisme de descompunere a aminoacizilor:
decarboxilarea şi dezaminarea. Decarboxilarea are loc cu intensitate mai
ridicată în medii acide, în timp ce dezaminarea este proprie mediilor alcaline.
În cursul reacţiilor de decarboxilare se formează CO2 şi amină, compus
ce are un atom de carbon mai puţin ca aminoacidul de origine. Reacţia sub
formă simplificată este:
R-CHNH2COOH RCH2NH2+CO2
Fig.5.1. Circuitul azotului în natură (Davidescu 1994)

Decarboxilarea aminoacizilor are o mare importanţă practică. După
Müller (1965), principalele procese din sol care se realizează pe seama
decarboxilării sunt:
-transformarea glicocolului în metilamină de către Pseudomoni
fluorescens;
-decarboxilarea leucinei cu formarea de izoleucină de către Proteus
vulgaris;
-transformarea lizinei în cadaverină de către Escherichia coli;
-transformarea argininei în putrescină de către Proteus vulgaris;
-transformarea triptofanului în triptamină de către Bacterius
aminophillum.
137
Aminele în cursul decarboxilării aminoacizilor sunt mai departe
descompuse pe calea dezaminării. În final se formează amoniac şi un acid
organic. Există mai multe mecanisme prin care poate avea loc dezaminarea:
-Dezaminarea oxidativă cu formarea de cetoacizi:
R-CHNH2.COOH+0,5O2  R.COCOOH+NH3
-Dezaminarea reductivă cu formare de acizi graşi:
R-CHNH2.COOH+2H  R-CH2COOH+NH3
-Dezaminare prin hidroliză cu formarea de hidroxiacid:
R-CHNH2.COOH+2H2OR-CHOHCOOH+NH3
Factorii de mediu care favorizează amonificarea sunt următorii:
-umiditatea solului la 70% din capacitatea de câmp;
-aeraţia solului în legătură cu umiditatea;
-temperatura între 8-220C;
-pH-ul solului: pe soluri neutre şi slab acide amonificarea este mai
intensă;
-raportul carbon : azot, influenţează amonificarea în mod invers
proporţional.
Nitrificarea. Nu constituie o etapă a mineralizării propriu-zise, ci o
consecinţă a acesteia. Ea este de importanţă practică deosebită, prin faptul că
plantele beneficiază de surse suplimentare de azot necesare nutriţiei. Procesul
este în general definit, ca oxidarea ionului de amoniu în nitriţi şi nitraţi de către
o grupă specializată de microorganisme autotrofe.
Procesul de nitrificare se desfăşoară în 2 etape esenţiale:
1.Amoniacul este oxidat până la nitriţi de către Nitrosomonas,
Nitrosococus, Nitrosospira, Nitrosocystis.
2NH4 + 3O2  2NO2- + 2H2O + 4H+ G = -168 Kcal
2.Nitriţii sunt oxidaţi la nitraţi de către bacterii din genurile: Nitrobacter,
Nitrocystis.
2NO2- + O2  2NO3 G = 38 Kcal
Ambele procese se desfăşoară cu eliberare de energie. În cursul
nitrificării amoniacului, în nitriţi are loc o scădere importantă de entropie.
Este demn de semnalat şi faptul că în urma nitrificării, se produce o
oarecare acidifiere a solului datorită punerii în libertate a cationilor de hidrogen.
Factorii de mediu care influenţează nitrificarea sunt:
-pH-ul solului, optim pentru activitatea microorganismelor nitrificatoare
este 7,0-8,0;
-temperatura optimă este cuprinsă între 25-350C, nitrificarea încetând
când temperatura solului trece de 450C,scăderea temperaturii sub 5-100C
determină blocarea nitrificării;
-umiditatea solului în corelaţie cu aerul din sol are valoarea optimă la
70-80% din capacitatea de câmp.
138
Agrochimie
Reducerea nitraţilor. Este un fenomen răspândit mult în lumea
microorganismelor, dar el poate avea funcţii diferite:
-asimilare nitrică, prin care se asigură participarea azotului la construcţia
constituenţilor celulari;
-respiraţie nitrică, prin care se procură energia necesară activităţii
microorganismelor în condiţii de aerobioză moderate sau anaerobioză.. Nitraţii
în astfel de condiţii sunt folosiţi ca acceptori de protoni în procesele de
producere a energiei. Produşii de reducere nu sunt folosiţi în acest proces ci
sunt eliberaţi sub formă de nitriţi, amoniac sau azot gazos, molecular. Dacă
produsul final al respiraţiei nitrice este azotul molecular, procesul este cunoscut
sub numele de denitrificare.
Denitrificarea este rezultatul activităţii microorganismelor, care
substituie nitratul oxigenului, şi-l folosesc ca acceptor de hidrogen, pentru
reacţiile oxidative producătoare de energie. Dintre microorganismele specifice
procesului pot fi menţionate: Thiobacillus denitrificans, Pseudomonas
denitrificans. Reacţiile denitrificării pot fi sistematizate după Tisdale şi Nelson
(1975) astfel: +2H
N2
+4 H +4 H -2H2O +H
2HNO3 2HNO2 H2N2O2 -H2O
-2 H2 -2 H2O -H2O N2 O
Pierderile de azot prin denitrificare pot oscila între 5 şi 25% din azotul
aplicat ca îngrăşământ.
Ca orice proces biologic şi denitrificarea este vizibil influenţată de
factorii de mediu. Oxigenul este de regulă inhibitor, pe când umiditatea în
exces, temperaturi de 250C, pH-ul în jurul valorii 7,0, constituie factori
stimulatori ai denitrificării.
b)Imobilizarea azotului. Prin imobilizare, se înţelege de regulă un
ansamblu de procese care duc la un grad mai avansat de inaccesibilitate a
elementelor nutritive pentru plante şi microorganisme. Există un proces de
imobilizare bilogică, care constă în absorţia amoniacului la nivelul unor
componente ale solului (argilă, humus) şi altul biochimic în urma căruia
compuşii minerali ai azotului absorbiţi de plante sau microorganisme sunt
transformate în compuşi organici. Imobilizarea biochimică are loc de regulă,
când azotul din materia organică nu este suficient, microorganismele
consumând azotul anorganic existent în sol, pe care îl convertesc în proteine
celulare şi alţi compuşi cu azot organic.
În timpul descompunerii resturilor organice vegetale, cea mai mare parte
a carbonului de constituţie (60-70%), va fi consumată în metabolismul energetic
139
al microorganismelor şi numai o anumită parte (30-40%), va fi înglobată în
substanţa organică a solului.
Proporţia de carbon imobilizat faţă de cea totală, se exprimă prin
coeficient de humificare sau “coeficient izohumic”, care poate fi variabil în
funcţie de natura materialului vegetal (tabelul 5.6.)
Tabelul 5.6.
Coeficientul de humificare (Kolenbronder 1971)
Indice de creştere a
Materialul Coeficient izohumic substanţei organice
Foliaj plante 0,20 0,9
Îngrăşăminte verzi 0,25 1,0
Resturi vegetale crescute 0,30 1,3
Rădăcini 0,35 1,5
Gunoi 0,50 3,0
Imobilizarea este deosebit de importantă în procesul de protejare a
azotului, mai ales în perioadele cu precipitaţii abundente, când există riscul
spălării acestuia în profunzimea solului, dar şi de pierderile prin volatilizare sau
denitrificare.
Imobilizarea şi mineralizarea trebuiesc înţelese ca două procese opuse,
simultane care nu pot avea loc decât împreună; ele sunt în corelaţie directă cu
raportul carbon : azot aşa după cum rezultă din fig. 5.2.(după Lăcătuşu).
Fig.5.2.Modificarea raportului C/N
5.5.5.Căile de intrare şi de pierdere ale azotului din sol

5.5.5.1.Căile de intrare ale azotului din sol
Borlan (1994) consideră că în afara proceselor de mineralizare şi
imobilizare, care constituie baza asigurării solurilor cu azot, azotul mai poate
proveni în sol şi în urma a două procese importante şi anume:
a)biologice
b)nebiologice
a) Prin procese biologice
140
Agrochimie
Procesul de fixare biologică realizează reducerea azotului din atmosferă
(unde se găseşte în cantităţi de 70000-80000t deasupra fiecărui hectar de sol),
pe seama energiei solare inepuizabile captată fotosintetic.
Această fixare se realizează prin legarea azotului atmosferic în amoniac
şi biomasă de către microorganisme specializate.
Aceste microorganisme pot fi de două tipuri:
-a.1.microorganisme fixatoare de azot care trăiesc în simbioză cu
plantele leguminoase;
-a.2.microorganisme libere fixatoare de azot.
a.1.Microorganismele fixatoare de azot care trăiesc în simbioză cu
leguminoase, formează pe rădăcinile acestora o serie de nodozităţi. Nodozităţile
pot avea origini, mărimi şi forme variabile, a căror cunoaştere prezintă
importanţă pentru practica agricolă. Astfel, lupinul, fasoliţa, soia şi fasolea
formează pe rădăcinile lor nodozităţile cele mai mari, în timp ce pe rădăcinile
mazării, măzărichii, lucernei şi trifoiului acestea sunt mai mici. Există deosebiri
şi de formă. De obicei nodozităţile cele mari sunt sferice şi aşezate izolat sau
alăturate în jurul coletului, mai rare pe ramificaţiile rădăcinilor, iar nodozităţile
de la mazăre sau de la lucernă sunt oval alungite şi uneori ramificate în două
sau mai multe direcţii, cu aspect palmat. Numărul nodozităţilor diferă şi el
foarte mult în funcţie de specia plantei.
După Eliade (1983) formarea nodozităţilor presupune 3 etape:
-infecţia perişorului radicular;
-apariţia nodozităţii;
-stadiul intercelular al bacteriei.
-Infecţia perişorului radicular, se realizează în interacţiunea dintre
bacterie şi perişor. Planta exudează prin perişorii radiculari diferite substanţe
nutritive pentru bacterii, favorizând bacteriile tipice din rizosferă să se
înmulţească în această zonă. Printre substanţele exudate se află şi triptofanul, pe
care bacteriile îl transformă în acid indolil acetic, substanţă biologic activă în
timpul creşterii. Perişorul radicular se curbează puternic, curbură în care
bacteriile simbiotice se înmulţesc şi penetrează pereţii acestuia. De la acest
nivel se va întinde spre interior un tub celulozic, în care se înmulţesc bacteriile
simbiotice, tub ce poartă numele de filament de infecţie.
-Apariţia nodozităţii. Filamentul de infecţie se apropie de celulele
preformante din cortex, pe care le stimulează să se dividă repetat, până se
formează ţesutul interior al nodozităţii.
-Stadiul intercelular bacterian. Bacteriile eliberate din filamentul de
infecţie, se multiplică şi apoi îşi modifică însuşirile fizice şi fiziologice, intrând
într-un nou stadiu cunoscut ca stadiu de bacteroid, când nu se mai divid, dar
încep să fixeze azot molecular în strânsă simbioză cu planta.
Dintre toate microorganismele fixatoare de azot, cele simbiotice asigură
solului cele mai ridicate cantităţi de azot. Aceste cantităţi în kg/ha sau kg/tonă
boabe recoltă, după diferiţi autori sunt date în tabelul de mai jos:
141
Tabelul nr.5.7.
Cantităţile de azot kg/ha sau kg/t boabe sau fân fixată în sol
de către bacteriile simbiotice (după Eliade, Borlan, şi alţii)
Cultura kg N fixat,limite pe kg/N fixat în sol pe tona

ha(media) de boabe sau fân
Bob 45-550 (210)

Mazăre 52-77 (65) 35-36
Lupin 130-208 (176)
Fasole 68-342 (202) 36-38
Năut 49
Arahide 103
Soia 94 54-56
Trifoi roşu 115 18-22
Lucernă 176 22-24
a.2.Microorganisme libere fixatoare de azot

Fixarea liberă sau nesimbiotică a azotului, are loc în medii aerobe cât şi
în medii anaerobe. Microorganismele aerobe aparţin genurilor Azotobacter,
Beijerinkia, Rhodospirillum, iar cele anaerobe aparţin genurilor Desulfovibia,
Clostridium şi Methanobacillus.
Aportul de azot în sol ca urmare a activităţii acestor microorganisme, se
situează după Hauck (1971) între 2-20kg/ha/an, fiind variabil în funcţie de
gradul de favorabilitate al condiţiilor fizice şi chimice din sol, pentru activitatea
acestor specii de microorganisme.
Cianobacteriile (numite şi alge albastre-verzi), care proliferează pe solul
submers din orezării, pot să lege în condiţii favorabile de sol şi de climă până la
2-5kgN/ha/an.
b)Prin procese nebiologice
b.1Precipitaţiile atmosferice pot antrena în sol diverşi compuşi minerali
ai azotului din atmosferă, cum sunt:
-NO3- şi NO2 - rezultaţi ca urmare a descărcărilor electrice;
-emisii industriale de la diferite sinteze organice sau anorganice (sinteza
amoniacului, producerea cocsului, etc.);
-arderea combustibililor fosili.
Cantităţile de azot care pot proveni în sol, ca urmare a antrenării de către
precipitaţiile atmosferice sunt de 6-12kgN/ha/an.
b.2.Cu ajutorul îngrăşămintelor chimice. Anual se introduc în sol
cantităţi variabile de îngrăşăminte chimice, în funcţie de doza optimă
economică folosită la diferite culturi de plante.
142
Agrochimie
b.3.Transportul ascendent de azot nitric din straturile profunde ale
solului, de la adâncimi de până la 1m în solurile permeabile şi de 0,6m în cele
cu orizont iluvial impermeabil, prin rădăcini şi soluţia solului antrenat prin
capilaritate. În prezent se acceptă după Vintilă (1989) că în stratul arat şi în
plantele anuale pot ajunge în jur de 50% din azotul nitric migrat la adâncimi de
0,75-1m şi 75% din cel migrat la 0,50-0,55m.
b.4.Introducerea în sol a îngrăşămintelor organice şi a resturilor organice
vegetale şi animale, pot să aducă în sol cantităţi variabile de azot.
5.5.5.2.Căile de pierdere ale azotului din sol.

a)Pierderile de azot prin levigare. Este specifică azotului nitric şi în mai
mică măsură celui amoniacal solubil neadsorbit în complexul coloidal.
Levigarea azotului nitric, constituie o pierdere a azotului din zona rădăcinilor
plantelor spre apele freatice pe care le poluează. Factorii care generează
levigarea nitraţilor în sol sunt: natura chimică a ionului NO3-, prezenţa în exces
a acestuia şi prezenţa în exces a apei.
Spre deosebire de NH4+, ionul NO3- nu este fixat în sol, datorită faptului
că sarcinile negative ale acestui ion sunt respinse de sarcinile negative ale
complexului argilo-humic. Marea sa mobilitate în sol se datorează şi faptului că
nu formează compuşi insolubili cu niciunul din constituienţii organici sau
minerali ai solului.
Prezenţa în exces a azotului nitric în sol, urmare a aplicării diferitelor
îngrăşăminte cu azot, alături de excesul de apă din precipitaţii sau irigaţii, face
ca să accentueze levigarea acestora.
Amplitudinea procesului de levigare este generată de următorii factori:
planta de cultură, epoca şi doza de administrare a îngrăşămintelor, irigarea
solului (factori ce pot fi controlaţi), cantitatea de precipitaţii şi tipul de sol
(factori obiectivi necontrolaţi).
-Planta de cultură, influenţează procesul de levigare după modul cum
aceasta reuşeşte să acopere terenul, după sistemul său radicular care poate
controla nitraţii din sol şi după faza de vegetaţie în care se găseşte.
Fried şi Broeshard (1967) apreciază că pierderile de azot sunt relativ
mici sub culturile continue şi considerabil mai mari în cadrul culturilor
discontinue.
Balton şi Hore (1970), arată că cele mai mari pierderi de azot s-au
înregistrat în monocultură sau cultura în rotaţie a porumbului, iar cele mai
scăzute în cadrul culturilor de păioase.
R.Mocanu (1979) evidenţiază faptul că pe nisipurile din stânga Jiului, se
levigă atât azotul nitric cât şi cel amoniacal, acesta însă în cantităţi mai mici, iar
cantităţile de azot levigat sunt direct legate de forma de azot aplicată şi mult
mai mari la porumb (36,14-61,34 kgNO3/ha/an), decât la grâu (17,44-42,24
kgNO3/ha/an).
143
-Precipitaţiile constituie şi ele un factor important al intensităţii levigării,
ţinând seama că în condiţiile ţării noastre, ele nu sunt distribuite în mod uniform
în cursul anului, existând astfel riscul unor pierderi masive de nitraţi în special
în cursul lunilor de toamnă şi iarnă, când precipitaţiile sunt uneori foarte
abundente şi plantele au o dezvoltare slabă şi un consum redus de azot.
Posibilităţi de pierderi masive de azot din sol prin levigare se pot întâlni
şi în timpul verii când aversele însumează o cantitate mare de apă sau irigaţia se
face neraţional.
-Îngrăşămintele aplicate, doza acestora şi epoca de aplicare, influenţează
în mod direct cantitatea de azot levigată.
În condiţii identice de precipitaţii, cu cât doza de îngrăşăminte este mai
mare, cu atât posibilităţile ei de pierdere prin levigare sunt mai ridicate,
existând deci o proporţionalitate directă între aceşti 2 factori.
În procesul de levigare este antrenat atât azotul nitric rezultat din
mineralizarea substanţei organice a solului, cât şi cel provenit din îngrăşăminte.
b)Pierderile de azot prin volatilizare. Au loc atunci când îngrăşămintele,
de regulă cele cu azot amoniacal, se aplică la suprafaţa solurilor calcaroase,
acestea fiind transformate astfel:
2NH4NO3 + CaCO3 = (NH4)2CO3 + Ca(NO3)2
(NH4)2CO3  2NH3 + H2O + CO2
Alcalizarea soluţiei favorizează pierderea de NH3 şi de asemeni
umiditatea solului.
c)Consumul productiv pentru formarea recoltelor. Cantităţi importante
de azot sunt ridicate din sol o dată cu recolta. Această cantitate este cuantificată
prin consumul specific de azot pe tona de producţie principală şi cantitatea
aferentă de producţie secundară (tabelul 5.7.).
d)Fixarea amoniului în sol. Mecanismul fixării amoniului este legat de
prezenţa mineralelor argiloase cu reţea cristalină expandabilă (muscovit, ilit,
vermiculit, montmorilonit), la care ionii de amoniu având rază ionică mică
(2,42Å), pătrund în spaţiile dintre cele două pachete, când solul este umed şi
rămân aici într-un fel de captivitate după ce solul a început să se usuce. Solurile
bogate în minerale argiloase conţin deci şi cantităţi apreciabile de NH 4+ într-o
formă fixată. Această cantitate poate ajunge pe cernoziomuri la 60-130 ppmN -
NH4+ (Pop 1969, Vintilă 1974).
Factorii care influenţează fixarea ionilor de amoniu sunt: temperatura
direct proporţional, umiditatea invers proporţional, uscăciunea direct
proporţional şi pH-ul direct proporţional.
Amoniu fixat poate deveni accesibil plantelor, când concentraţia
formelor schimbabile şi solubile din soluţia solului scade mult prin consumul de
către plante, microorganisme sau procesul de nitrificare.
144
Agrochimie
Tabelul .5.7.
Consumurile specifice medii de azot (kgN/tona de produse principale şi
secundare) la formarea recoltelor (după Borlan, 1994)
Specificare Produsul
Principal Secundar Principal + secundar
Grâu (boabe 1+paie 1,3) 20,0 5,0 26,5
Orz (boabe 1+paie 1,0) 18,0 5,0 23,0
Secară (boabe 1+paie 1,5) 20,0 5,0 27,5
Ovăz (boabe 1+paie 1,5) 18,0 7,0 28,5
Porumb (boabe 1+tulpini 1,6) 16,0 7,0 27,5
Soia (boabe 1+tulpini 1,8) 52,0 10,0 70,0
Mazăre (boabe 1+tulpini 1,5) 36 16,5 6,10
Fasole (boabe 1+tulpini 1,5) 37 15 59,5
Floarea soarelui (seminţe 1+ 24,5 4,0 36,5
tulpini 3)
In (seminţe 1 + tulpini 3) 38,0 7,0 59,0
Cartof (tuberculi 1+vrej 0,5) 3,2 4,0 5,2
Sfeclă de zahăr (rădăcini 1 + 2,4 2,5 4,9
frunze şi colete 1)
Iarbă de pajişti naturale 6,5 6,5
Golomăţ masă verde 6,0 6,0
Porumb masă verde (furaj) 3,0 3,0
Borceag masă verde 6,5 6,5
Trifoi roşu masă verde 6,5 6,5
Lucernă masă verde 8,0 8,0
Fân de pajişti naturale 24,0 24,0
Fân de lucernă 32 32
Tomate fructe 2,9 2,9
Varză toamnă căpăţâni 3,5 3,5
Mere (fructe) 1,6 1,6
Struguri vin 6,5 6,5
e)Pierderile de azot prin denitrificare, (proces descris puţin mai înainte).

Acestea sporesc cu procentul de materie organică şi cu cel de argilă din sol,
fiind mai mari în solul cultivat, decât în cel menţinut ca ogor, având loc mai
ales în perioadele de umezire a solului peste capacitatea pentru apă şi la
temperaturi pozitive neîngrăditoare pentru microorganisme. Aceste pierderi pot
fi estimate la:
20-25% din N aplicat anual în “Doză optimă economică“ cu
îngrăşăminte;
30-40% din azotul aplicat accidental în solurile biologic active în doze
mari;
145
5-10% din azotul rezultat prin mineralizarea humusului şi de cel aportat
din sol prin procese biologice.
f)Pierderile de azot sub formă de amoniac din ureea hidrolizată la
suprafaţa solului în cazul neîcorporării acesteia la adâncimi mai mari de 5cm.
Pe vreme caldă (t 0>150C), uscată şi cu vânt, în decurs de câteva zile se poate
pierde prin volatilizarea amoniacului până la 30% din azotul ureei neîncorporat
în sol.
g)Pierderile de azot sub formă nitrică şi de uree prin spălări pe suprafaţa
solului îngheţat, de pe terenurile în pantă neamenajate antierozional, în cazul
aplicării îngrăşămintelor iarna pe terenul acoperit cu zăpadă.
h)Pierderi de azot mineral şi organic din stratul arat al solurilor prin
eroziunea de suprafaţă şi prin deflaţie. Acestea depind de masa solului
înlăturată prin eroziune (MSE t/ha), conţinutul de humus în solul deplasat (H%)
şi de raportul dintre carbonul şi azotul din humus, pentru care Borlan (1994)
propune următoarea formulă de calcul :
10 1
org
N eroziune kg / ha  MSE  H  
1,724 C : N n
5.5.6.Bilanţul azotului din sol. Bilanţul azotului, este un element
esenţial în aprecierea evoluţiei solului, în precizarea nevoii de îngrăşăminte şi a
eficienţei acestora, precum şi în stabilirea măsurilor ameliorative de restabilire a
fertilităţii solului.
În funcţie de scopul urmărit, bilanţul azotului se poate referi numai la
anumite secvenţe ale dinamicii acestuia, sau poate avea un caracter mult mai
general. Bilanţul azotului este constituit din numeroase componente, dintre care
unele reprezintă aportul de azot, iar celelalte pierderile de acest element din
sistemul solului.
În cazul stabilirii unui bilanţ al azotului mineral, ecuaţia generată este
următoarea:
N min eral  N îngrăngrăş t  N min eral sol   N exp ortat  N imobilizat  N levigat 
Un astfel de bilanţ este adesea folosit în stabilirea dinamicii azotului în
solurile în echilibru, în care cantitatea totală de azot rămâne practic invariabilă.
De regulă, bilanţul azotului se calculează la cantitatea cea mai mare de
azot, care, exceptând azotul atmosferic, este reprezentată de substanţa organică
a solului. Ecuaţia simplificată a acestui bilanţ arată, după Hofman Ruymbek
(1980) astfel:
dB
 mK1  BK 2
dT
Evoluţia azotului mineral este determinată pe un anumit interval (dT),
de diferenţa mineralizării azotului organic (mK1) cu toate consecinţele care le
generează (export cu recolta, pierderi prin levigare, denitrificare, volatilizare,
eroziune) cu cea de mobilizare a azotului mineral BK2.
146
Agrochimie
5.5.7.Azotul în viaţa plantelor
Rolul azotului în viaţa plantelor. Fără azot nu există viaţă. El se
găseşte în cantitate de 0,2-4,5% din substanţa uscată a plantelor. Azotul este
unul din elementele fundamentale ale nutriţiei plantelor, cu rol preponderent
plastic, fiind arhitectul moleculelor materiei vii, alături de C,H,O,S,P. Este
component al proteinelor protoplasmatice structurale, ale nucleilor celulelor, al
substanţelor cu rol bioactiv, al acizilor nucleici (ADN, ARN), al pigmenţilor
fotosintetici clorofilieni (clorofila a,b) şi ficobilinici (ficoeritrina din algele
roşii, ficocianina din algele albastre), al unor vitamine (B 1,B2,B6,B12,PP) şi
enzime (în gruparea lor proteică apoenzime şi prostetică- coenzime), cum sunt
difosfopiri din nucleotid-NAD, flavinodenin dinucleotid- FAD,
adenozintrifosfat- ATP etc.Este elementul esenţial al creşterii plantelor, a
suprafeţei foliare, creşterea cantitativă a seminţelor şi fructelor, al transmiterii
informaţiei genetice prin ARN şi ADN, al sintezei enzimelor, vitaminelor şi al
clorofilei.
La multe monocotiledonate sau dicotiledonate şi la unele specii de
gimnosperme, pteridofite şi fungi, azotul intră în componenţa unor substanţe
specifice- alcaloizi vegetativi, conferindu-le un caracter bazic.
Carenţa de azot provoacă următoarele manifetări:
-frunzele au o culoare verde deschis gălbui, uscându-se de la vârf spre
bază iar pe plantă de la bază spre vârf;
-determină întârzierea diviziunii celulare din vârfurile de creştere ale
celulelor meristematice, ducând la creşterea slabă a lăstarilor şi a mugurilor
embrionari;
-reduce numărul de frunze, activitatea fotosintetică şi conţinutul de
glucide şi de proteine;
-reduce conţinutul de apă al plantelor provocând o deplasare a
substanţelor azotate din ţesuturile mai bătrâne către cele tinere;
-înfrăţirea plantelor este slabă, florile avortează iar seminţele se
zbârcesc;
-la pomi şi viţa de vie are loc moartea prematură a frunzelor bătrâne, a
mugurilor laterali, fructele suferă căderea prematură, diferenţierea mugurilor de
rod e scăzută.
Deficienţa (carenţa de azot) este favorizată de:
-însuşirile solului care împiedică sau reduc activitatea
microorganismelor nitrificatoare;
-condiţiile climatice care frânează desfăşurarea proceselor de mobilizare
a azotului din humus, sau favorizează levigarea;
-încorporarea în sol a unor materii celulozice cu raport C/N>30;
-îmburuienarea solului;
-absenţa din asolament a culturilor leguminoase;
-neaplicarea îngrăşămintelor organice sau chimice.
147
Tratarea curativă a carenţei de azot se poate face prin aplicarea pe frunze
a ureei cu mai puţin de 1% biuret; 2% (soia), 4% (porumb), 8% (cereale
păioase) sau a soluţiilor de îngrăşăminte complexe conţinând uree 1-5%,
tratamente care se vor repeta de 2-4 ori la intervale de 8-10 zile.
Excesul de azot se exteriorizează de la o dezvoltare luxuriantă a
organelor vegetative (ducând la căderea plantelor), de culoare verde intens în
cadrul unui exces moderat până la sistarea proceselor de creştere şi dezvoltare,
de uscare a plantelor în cazul de exces toxic.
Acest exces are şi unele consecinţe negative cum ar fi:
-prelungirea ciclului ontogenetic al plantelor;
-predispoziţia la atacul de boli şi dăunători, datorită abundenţei
aminoacizilor liberi în sucul celular;
-înrăutăţirea valorii biologice a proteinei din recoltă, datorită creşterii
ponderii aminoacizilor neesenţiali;
-creşterea conţinutului de azot neproteic.
Borlan (1994), a constatat că adesea simptomele excesului toxic de azot
nitric în plante, se manifestă asociat cu cele ale deficienţelor secundare
(relative) de molibden, fosfor şi potasiu. Astfel la porumb în stadiul de 6-8
frunze, excesul de azot nitric (toxicitatea nitrică), se exteriorizează prin
etiolarea frunzelor datorită descompunerii clorofilei, pierderea turgescenţei şi
arsuri pe vârful şi marginea frunzelor.
La sfecla de zahăr în lunile mai-iunie, plantele afectate stagnează în
creştere rămânând cu mult în urma celor neafectate, prezintă frunze etiolate
(îngălbenite) înguste, îngroşate, lipsite de elasticitate, dispuse erect.
Pentru diminuarea excesului de azot se poate recomanda irigarea, de
preferat prin aspersiune, cu o normă suficientă de apă pentru a dilua nitraţii
acumulaţi în stratul superficial de sol cât şi stropirea cu o soluţie de 0,015%-
0,025% molibdat de amoniu.
Formele de azot asimilabile de către plante
Ca surse de substanţe azotate pentru plante se disting trei forme
principale:
-substanţe anorganice - azotaţi insolubili;
-substanţe organice azotate uşor solubile (compuşi intermediari rezultaţi
din degradarea parţială a substanţelor din prima grupă şi combinaţiile aminice şi
amidice);
-compuşii minerali ai azotului sub formă de azotaţi, azotiţi şi săruri
amoniacale;
Azotul din compuşii din prima grupă nu poate fi asimilat direct de către
plante, cei din a doua grupă pot fi luaţi de către plante, fără a constitui însă o
sursă principală, fiind asimilat în cantitate mai mare, mai ales atunci când din
mediul nutritiv lipsesc alte surse de azot mai uşor asimilabile; cei din grupa a
treia constituie sursa principală a nutriţiei azotate a plantelor, cu excepţia
148
Agrochimie
leguminoaselor, care iau cea mai mare parte din azotul necesar prin simbioză cu
microorganisme specifice.
Din cadrul acestei grupe azotul amoniacal NH4+ şi cel nitric NO3-, sunt
principalele forme utilizate de plante. S-a constatat că mediul acid favorizează
absorbţia azotului nitric, iar cel alcalin absorbţia azotului amoniacal ; la pH 6,8
se produce absorţia în cantităţi egale, când se formează cea mai mare cantitate
de substanţă uscată.
În condiţiile asimilării de către plante numai a azotului nitric, în sol se
creează o creştere a valorii pH, datorită faptului că nitratul absorbit din soluţia
solului va fi înlocuit de HCO3 - ce este expulzat de rădăcina plantei iar în
condiţiile absorţiei numai a azotului amoniacal, în sol se produce o scădere a
valorii pH, amoniu absorbit fiind înlocuit de H+ eliberat de către plantă.
Absorţia NH4+ este influenţată şi de conţinutul de glucide din plante.
Majoritatea culturilor folosesc în nutriţia lor NO3- ,datorită faptului că
este foarte solubil, iar ionii de amoniu din sol sunt relativ repede oxidaţi la NO 3-
prin nitrificare.
Pentru sinteza aminoacizilor, plantele folosesc numai azotul sub formă
redusă NH4. Dacă planta conţine suficiente glucide, nitraţii sunt reduşi la ioni
de amoniu atât în rădăcini cât şi în frunze, cu ajutorul nitrat-reductazei şi nitrit-
reductazei. Aceste enzime acţionează în două etape şi anume: în citoplasmă,
unde nitraţii sunt reduşi la nitriţi şi în cloroplaste, unde nitriţii sunt reduşi la
amoniac, conform reacţiei:
NO3- + 9H+ + 8e- NH4+ + 2H2O + OH-
Reducerea nitraţilor este influenţată de lumină, care furnizează electronii
necesari reacţiei de reducere şi de prezenţa molibdenului care catalizează
reacţia.
Transformarea azotului asimilat de către plante în substanţe organice
cunoaşte 3 etape:
-În prima etapă azotul anorganic redus se leagă în substanţe organice cu
greutate moleculară mică ;
-În etapa a doua are loc sinteza substanţelor organice cu greutate
moleculară mare, proteine şi acizi nucleici ;
-În utlima etapă are loc descompunerea macromoleculelor cu azot sub
acţiunea hidrolazelor, structurile elementare rezultate putând fi reutilizate.
Excesul de azot din sol măreşte conţinutul de azot neproteic din plante.
Paralel cu sinteza proteinelor, în plante are loc şi un proces de
descompunere a acestora până la aminoacizi şi amoniac. Proteinele
citoplasmatice din frunze sunt permanent descompuse şi resintetizate.
Hidroliza proteinelor este catalizată de proteaze. În plantele tinere
sinteza proteinelor este mai intensă decât descompunerea, iar în cele mature
fenomenul are loc invers. Ciclul de sinteză al substanţei organice azotate în
plante începe cu amoniacul, iar descompunerea se încheie cu formarea lui.
149
Necesarul de azot al plantelor
Azotul este absorbit de către plante pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie, cu intensităţi diferite, în funcţie de fenofază. În prima parte a
perioadei de creştere, plantele folosesc cantităţi mici de azot. În perioada de
maximă creştere, de formare a organelor vegetative, sunt absorbite cele mai
mari cantităţi de azot.
Necesarul de azot este diferit de la o specie la alta. Astfel, cerealele
păioase (grâul, orzul), porumbul, leguminoasele au nevoie de cantităţi mai mari
de azot decât pomii fructiferi sau viţa de vie. Porumbul este o plantă mare
consumatoare de azot, care absoarbe cea mai mare cantitate de azot în prima
parte a perioadei de vegetaţie, atingând maximul la formarea paniculului şi la
mătăsire. În timpul formării seminţelor, până la 70% din azotul frunzelor este
transferat în seminţe. Porumbul trebuie să aibă o aprovizionare bună cu azot şi
la sfârşitul perioadei de vegetaţie, pentru a mări conţinutul de proteine al
seminţelor.
Cea mai mare consumatoare de azot, dintre plantele de cultură, este soia.
Necesarul acestei plante este mai mare decât al cerealelor sau al
leguminoaselor. Astfel conţinutul de azot, în partea aeriană a soiei ajunge la
250-350kgN/ha. Această cantitate este necesară pentru sinteza unei cantităţi la
fel de mari de substanţă proteică. Cea mai mare parte a azotului folosit de soia
este fixat biologic.
La sfecla de zahăr şi la cartof, necesarul maxim de azot este în perioada
de dezvoltare a rădăcinilor şi frunzelor, respectiv de dezvoltare a tuberculilor.
Administrarea azotului în perioada de acumulare a zahărului la sfecla de zahăr
determină micşorarea conţinutului de zaharoză, influenţând extracţia zahărului
din rădăcini.
5.5.8.Îngrăşăminte chimice cu azot
Îngrăşămintele cu azot folosite în agricultură, se prezintă atât sub formă
solidă cât şi sub formă lichidă. Până în momentul de faţă, cea mai mare
extindere pe plan mondial, cât şi în România au avut-o îngrăşămintele
solide.Ele sunt de regulă săruri ale acidului azotic sau ale altor acizi cu amoniul
sau cu alţi cationi, precum şi diverşi compuşi organici ce conţin azot. Acestea
au azotul sub formă accesibilă în principal ca amoniu sau ca nitrat, sau care
rămân sub aceste forme după transformare.
După forma azotului pe care îl conţin, îngrăşămintele cu azot fabricate la
noi în ţară se împart în următoarele grupe:
-îngrăşăminte cu azot amoniacal;
-îngrăşăminte cu azot nitric;
-îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal;
-îngrăşăminte cu azot amidic;
-îngrăşăminte lichide cu azot;
-îngrăşăminte cu acţiune lentă.
150
Agrochimie
5.5.8.1.Îngrăşăminte cu azot amoniacal cuprind: amoniacul anhidru,
apa amoniacală, clorura de amoniu, sulfatul de amoniu, carbonatul şi
bicarbonatul de amoniu.
Amoniacul anhidru (NH3). Se obţine prin sinteză de elemente N2 şi H2,
la temperatura de 400-6500C, presiune ridicată 300 atmosfere, în prezenţa unor
catalizatori:
N2 + 3 H2 = NH3 + 21,9 cal.
Pentru o tonă de NH3 fiind necesari 2400m3 H2 şi 800m3 N2 şi 95 kWh.
Azotul se obţine din atmosferă prin distilarea fracţionată a aerului lichid.
Hidrogenul se obţine din hidrocarburi, de regulă din CH 4 prin oxidarea
catalitică şi necatalitică a acestuia la CO, urmată de conversia CO în CO2 şi
purificarea H2 obţinut de CO, CO2 şi CH4.
Amoniacul este un gaz incolor, cu miros înţepător, se lichefiază la
33,30C, se solidifică la -77,70C, 1m3 la 00C, are 0,771kg, fiind mai uşor ca aerul
de 1,7 ori, foarte solubil în apă: 1 volum de H2O poate dizolva 115,7 volume de
amoniac. Volumul unei tone lichefiate este de 1,6m3.
În vederea utilizării în agricultură, amoniacul se lichefiază păstrându-se
în recipiente de oţel. Este cel mai concentrat îngrăşământ cu azot având 82,3%
N.
Amoniacul se administrează în sol prin injectare cu ajutorul unor
dispozitive asemănătoare cuţitelor de la cultivatoare, în spatele cărora există un
tub prin care iese amoniacul sub presiune. Aplicarea se face pe timp noros şi
răcoros, la adâncimea de 10-15 cm pe soluri argiloase şi 15-20 cm pe soluri
luto-nisipoase, folosindu-se de regulă 30-40kg N/ha pe solurile argiloase şi 60-
80kg N/ha pe solurile nisipoase.
El este mai indicat pe soluri cu reacţie acidă, deoarece imediat după
aplicare în interiorul zonei de injectare pH-ul ajunge la valoarea 9.
Se administrează toamna o dată cu arătura de bază pe solurile argiloase,
iar pe cele nisipoase cu o săptămână înainte de semănat. La culturile irigate
poate fi administrat cu apa de irigaţie, împreună cu soluţii acide stabilizatoare
pentru a evita pierderile prin volatilizare.
Apa amoniacală (NH4OH). Se obţine prin dizolvarea amoniacului în
apă, 1 l de apă putând dizolva 700 l amoniac la 200C, dizolvarea fiind un proces
exoterm.
Conţine 20% N sau 24,4NH3. Este mai uşor de manipulat decât
amoniacul anhidru, având presiune mai scăzută şi fiind mai puţin corozivă. Se
utilizează ca îngrăşământ de bază şi în timpul vegetaţiei pe toate solurile, în
doze de 110-116 l/ha la culturile de cereale, 165-230 l/ha la rădăcinoase şi 240-
300 l/ha la legume. Se aplică de regulă primăvara înainte de însămânţare pe
timp noros şi răcoros, încorporându-se în sol la 15 cm. În timpul vegetaţiei se
poate aplica printre rânduri la culturile prăşitoare la distanţa de 10 cm de plantă.
Instalaţiile de transport, stocare, administrare reduc mult din avantajele legate
de preţul propriu-zis al îngrăşământului.
151
Sulfatul de amoniu (NH4)2SO4. Se obţine de regulă ca produs
secundar, prin mineralizarea cu acid sulfuric a amoniacului din gazele de
cocserie (cu consum mare de energie), din gips şi din soluţiile reziduale de la
industria organică, sau din dioxid de sulf şi amoniac :
H2SO4 + 2NH3 = (NH4)2SO4 + 66,9 kcal
CaSO4 + 2NH3 + CO2 + H2O = (NH4)2SO4 + CaCO3
CaSO4 + (NH4)2CO3 = (NH4)2SO4 + CaCO3
SO2 + H2O + H2SO3 + 2NH3 = (NH4)2SO3 + 1/2O2 = (NH4)2SO4
Se prezintă sub formă de cristale albe, cenuşii, conţinând 21% N. Este
uşor solubil în apă, puţin higroscopic, are reacţie fiziologică acidă fiind indicat
pe solurile saline şi alcalice.
1 m3 are 715-800 kg, volumul unei tone = 1,2 m3
În cazul aplicării pe solurile acide, este necesară aplicarea
amendamentelor calcaroase. După aplicarea în sol amoniul este reţinut în
complexul coloidal.
 NH 4
CAMg  ( NH 4 ) 2 SO4  CA NH 4  CaSO4
Ca
 Mg
Se recomandă folosirea sulfatului de amoniu în special la cartof, citrice
şi orez.
Clorura de amoniu NH4Cl, se prezintă sub formă de cristale cubice
incolore, cu 24-25% N solubilă în apă şi puţin higroscopică, reacţie fiziologică
acidă fiind recomandată pe solurile bazice. Ionul Cl- din acest îngrăşământ,
poate avea influenţă negativă asupra culturilor de cartof, tomate, tutun.
Carbonatul şi bicarbonatul de amoniu (NH4)2CO3- NH4HCO3.
Se obţine din apă amoniacală saturată cu dioxid de carbon:
NH3 + H2O + CO2 = NH4HCO3
Sare albă sau incoloră, conţinând 29 şi respectiv 17% N, se descompune
uşor: (NH4)2CO3NH3 + NH4HCO3
În soluţii apoase are reacţie alcalină, iar în sol reacţie fiziologică acidă.
Se foloseşte cu precădere la culturile de cartof, porumb, floarea soarelui,
castraveţi, înainte de semănat.
5.5.8.2.Îngrăşăminte cu azot nitric cuprind: azotatul de calciu şi
azotatul de sodiu.
Azotatul de calciu Ca(NO3)2 -Salpetru de Norvegia. Se obţine prin
tratarea cu acid azotic a carbonatului de calciu, sau prin absorţia oxizilor de azot
în lapte de var, conform reacţiilor:
2HNO3 + CaCO3 = Ca(NO3)2 + H2CO3
4NO2 + 2Ca(OH)2 = Ca(NO2)2 + Ca(NO3)2 + H2O
Este o sare albă cristalină, cristalizează cu 2,3 sau 4 molecule de apă,
conţinând între 11,8-15,3% N, fiind foarte higroscopică. Datorită
higroscopicităţii şi tendinţei de aglomerare, se amestecă înainte de utilizare cu
152
Agrochimie
alte îngrăşăminte; azotat de amoniu, sulfaţi şi fosfaţi de amoniu, uree, săruri de
potasiu. Are reacţie fiziologică bazică fiind recomandat pe soluri acide la culturi
de: cartofi, sfeclă, in, cânepă, orez, ovăz. Poate fi folosit pe orice tip de sol şi la
orice plantă de cultură. Greutatea unui m3 = 2200 kg, volumul unei tone 1,5 m3.
Azotatul de sodiu NaNO3 -Salpetru de Chile. Se găseşte sub formă
de zăcăminte naturale în Chile, Argentina, Columbia, Mexic, SUA, iar sintetic
se obţine din acid azotic şi carbonat de sodiu.
HNO3 + Na2CO3 = NaNO3 + H2CO3
Este o sare albă sau incoloră, conţinând 15-16%N, având reacţie
fiziologică bazică, fapt care face să fie recomandată pe soluri acide şi la culturi
ca sfecla de zahăr, sfecla furajeră, cereale, legume şi pajişti. Un m3 are 1100-
1300 kg, o tonă are volumul de 1,1-1,3 m3.
Atât azotatul de sodiu, cât şi cel de calciu, se aplică de regulă primăvara
înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei, datorită mobilităţii lor mari în sol.
Azotatul de sodiu este eficient în special la cultura sfeclei de zahăr,
datorită acţiunii pozitive a sodiului asupra migrării glucidelor din frunze şi
rădăcini, rezultatele materializându-se în cantitatea şi calitatea recoltei.
5.5.8.3.Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal. Din această grupă
fac parte: azotatul de amoniu, sulfonitratul de amoniu, nitrocalcarul.
Azotatul de amoniu NH4NO3. Se obţine din amoniac şi acid azotic:
HNO3 + NH3 = NH4NO3 + 35,6 kcal.
Este o sare albă, gălbuie de regulă granulată, uşor solubilă în apă; 100
volume de apă dizolvă 118 volume NH4NO3, cu absorţie puternică de căldură.
Este foarte higroscopic ceea ce face ca să sufere recristalizări şi să se
aglomereze. Păstrarea la temperatură mai mare de 32 0C, măreşte puterea de
reţinere a vaporilor de apă. Pentru evitarea aglomerării se recurge la
următoarele măsuri:
-păstrarea în condiţii de umiditate scăzută;
-granularea cu diverse adausuri şi pudrarea granulelor cu dolomit, gips,
caolin;
-introducerea în topitura de azotat de amoniu a unui colorant organic
amarant, sulfonat sau azotaţi de calciu şi magneziu;
-transformarea într-un îngrăşământ cu eliberare lentă a azotului, prin
acoperirea granulelor cu o peliculă de sulf, răşini ureoformaldehidice şi a unor
inhibitori de nitrificare;
-folosirea ambalajului impermeabil la umiditate.
La încălzire bruscă şi temperatură înaltă (3-5000C) se descompune cu
explozie (mai ales în prezenţa unor detonanţi):
NH 4 NO3
HNO3 + NH3 + 41,75 kcal.
110 0 C
NH 4 NO3
N2 + O2 + 4H2O - 337 kcal.
260 0  400 0 C
153
O astfel de explozie a avut loc în anul 1955 în oraşul Oprawa din
Slovacia, când în urma exploziei a 4800 t de azotat de amoniu dintr-un depozit,
au murit 599 persoane, au fost răniţi 768 şi au fost distruse 32 de clădiri.
Are reacţie fiziologică acidă mai ales după aplicarea multianuală.
Conţinutul de azot este de 34,5% din care 1/2 sub formă nitrică şi 1/2
sub formă amoniacală.
Greutatea unui m3 este de 810 kg, iar volumul unei tone este de 1,2 m.c.
Aplicat în sol azotatul de amoniu se dizolvă repede şi total în soluţia
solului, plantele absorbind mai încet NH4+ decât NO3-, NH4 fiind reţinut apoi
de către complexul coloidal:
 NH 4
 Ca
CA  2 NH 4 NO3  CA NH 4  Ca( NO3 ) 2
 Mg
 Mg
Pe solurile acide azotatul de amoniu produce acidifierea soluţiei solului
datorită acidului azotic pus în libertate.
 NH 4
H
CA  3NH 4 NO3  CA NH 4  HNO3  Ca( NO3 ) 2
 Ca
 NH 4
Acidifierea solului are un efect temporar, întrucât o dată cu asimilarea
ionilor NO3 de către plante, aciditatea dispare. Azotatul de amoniu, poate fi
folosit pentru diferite culturi, pe toate solurile ţării noastre. Pe soluri acide,
datorită acidifierii pe care o provoacă, se aplică împreună cu amendamente
calcaroase.
Poate fi aplicat înainte de semănat şi o dată cu semănatul şi ca fertilizare
suplimentară. Pe soluri uşoare, unde există pericolul de spălare a ionilor NO 3-,
toamna se aplică cantităţi mai mici, 1/2 -1/4 din doză, urmând ca restul să se
aplice primăvara sau în timpul perioadei de vegetaţie, când poate fi aplicat în
doze mici 10-15 kgN/ha pe rândurile plantelor.
Pentru condiţiile climatice de la ICCPT Fundulea, Hera (1980) a stabilit
o relaţie între doza necesară (optimă) de azot şi precipitaţiile din perioada
toamnă-iarnă.
N opt = -139,6 + 1,932 Pi - 0,00381 Pi2 pentru grâu.
N opt = -134,4 + 1,463 Pi - 0,00226 Pi2 pentru porumb.
Nitrocalcarul NH4NO3.CaCO3
Se fabrică din azotat de amoniu în stare topită şi carbonat de calciu
măcinat în proporţie de 35-50%. Obţinerea acestui produs, urmăreşte înlăturarea
caracterului exploziv al azotatului de amoniu şi reacţia sa fiziologică acidă. Se
obţine cu 20,5%, cât şi cu 28% şi 33% N.
154
Agrochimie
Se prezintă sub formă de granule neregulate, de mărimi diferite albe,
galbene, verzi, după culoarea impurităţilor din carbonatul de calciu sau
dolomită.
Este un îngrăşământ cu reacţie fiziologică bazică şi se recomandă pe
soluri acide, având eficienţa mai mare ca azotatul de amoniu.
Se mai fabrică şi un produs denumit gips amoniu nitrat, care conţine
gips în loc de carbonat de calciu.
5.5.8.4.Îngrăşăminte cu azot amidic. Din această categorie fac parte,
cianamida de calciu CaCN2, un îngrăşământ mai puţin utilizat, şi ureea.
Ureea. Este un îngrăşământ care a căpătat în ultimul timp o pondere
mare în cadrul îngrăşămintelor cu azot, datorită uşurinţei cu care se produce, se
transportă şi a costului relativ scăzut.
Se obţine din amoniac şi dioxid de carbon, la temperatură de 130-1900C
şi presiune de 100-200 atmosfere.
2NH3+CO2O=C  OHN NH 2
+38Kcal(-H2O)O=C  NHNH 2 + 6Kcal.
2
Ureea este o substanţă de culoare albă, sau uşor roz granulată sub formă
de perle, foarte solubilă în apă (109 părţi la 100 părţi apă), greutatea unui m 3
este de 1300kg, iar volumul unei tone este de 0,6m3. Conţine 46% N.
La presiune atmosferică şi temperaturi de 160-1700C, cât şi în condiţii
de anaerobioză în sol, ureea dă reacţia biuretului:
H2N-CO-NH2+H2CO-NH2H2N.CO.CO.NH.CO.NH2+NH3
Ca îngrăşământ ureea nu trebuie să conţină mai mult de 1,5% biurit, şi
0,2% când se adaugă în hrana animalelor.
În sol biuritul se descompune în decurs de 10-15 zile, de aceea ureea se
aplică cu câteva săptămâni înainte de semănat.
Poate fi utilizată ca îngrăşământ singură sau în amestec. Introdusă în sol
se hidrolizează rapid, în 2-3 zile pe soluri bogate în materie organică şi în 7-10
zile pe celelalte. Transformările sunt activate de enzimele ureazice şi de
urobacteriile din sol în condiţii de umiditate.
O=C  NH
NH 2 +H2OO=C  ONH 4 +H2O
2 NH 4
O=C  ONH 4
ONH 4
Rezultă la început carbamatul de amoniu, apoi carbonatul de amoniu,

care se poate descompune în bicarbonat de amoniu şi hidroxid de amoniu.
(NH4)2CO3 + H2ONH4HCO3 + NH4OH
Produşii de hidroliză pot fi mai departe supuşi nitrificării sau să rezulte
amoniac, care se pierde parţial în atmosferă mai ales când temperatura
depăşeşte 50C.
Molecula de uree, deşi are un moment dipol ridicat, este insuficient
polarizată pentru a fi reţinută de coloizii solului, fapt pentru care ea se poate
leviga cu uşurinţă mai ales în primele 2-3 zile de la aplicare.
Amoniacul care rezultă în timpul hidrolizei este reţinut parţial de
complexul argilo-humic, iar restul se nitrifică sau se pierde prin volatilizare.
155
Gruparea NH2 şi alţi compuşi intermediari pot fi asimilaţi direct de către
plante.
Pe soluri podzolice este superioară azotatului de amoniu. Se aplică
primăvara timpuriu, cât şi în cursul vegetaţiei. Când se aplică prin împrăştiere la
suprafaţa solului există pericolul pierderii azotului prin volatilizare, pierderi ce
pot ajunge la 20-25%. Nu este indicată aplicarea localizată la cuib sau cu
sămânţa întrucât amoniacul care rezultă în urma hidrolizei poate vătăma tinerii
germeni. Poate fi aplicată şi extraradicular singură sau cu îngrăşăminte foliare.
Este preferată de citrice, piersic, tutun, ridichi, plante care folosesc azotul
amidic.
Nitrocalcuree, sare dublă cu formula Ca(NO3)2.4CO(NH2)2. Conţine
28%N, 11% CaO şi 6,5% K2O.
Fosfatul de uree, sare dublă cu formula CO(NH2)2.H3PO4, ce
conţine17% N şi 42% P2O5, care poate fi folosită atât ca îngrăşământ, cât şi în
amestec cu furajele.
Azotatul de uree, sare dublă cu formula CO(NH2)2HNO3 cu 32% N
folosit atât ca îngrăşământ, cât şi ca decapant.
Ureea sulfat de amoniu- 40% N şi 4% S.
Ureea sulfat de calciu -conţine 37%N, 4,5% S şi 5,5% Ca.
Fosfat de amoniu- uree conţine 27%N, 13% P2O5.
5.5.8.5.Îngrăşăminte lichide cu azot
Pe linia economisirii energiei şi a creşterii coeficientului de utilizare a
azotului de către plante, se încadrează apariţia sortimentului de îngrăşăminte
lichide cu azot. Aceste îngrăşăminte au fost grupate de Davidescu (1992) în 3
categorii şi anume:
a)Soluţii cu azot;
b)Soluţii complexe suprasaturate şi suspensii;
c)Amoniac lichid.
a)Soluţiile cu azot cuprind: soluţii fără tensiune de vapori, soluţii cu
tensiune de vapori scăzută, amoniacaţii şi carboamoniacaţii;
-Soluţiile simple fără tensiune de vapori, se obţin prin solubilizare în apă
a azotatului de amoniu singur sau în amestec cu uree, azotat de calciu, azotat de
sodiu, fiind reprezentate de o cifră în faţa parantezei urmate de alte trei cifre în
paranteză, cifra din faţa parantezei arată conţinutul de azot al soluţiei
multiplicată cu 10, prima cifră din paranteză reprezentând conţinutul % de
amoniac, a doua de azotat de amoniu şi a treia conţinutul % de uree. De
exemplu 160 (0-46-0) conţine 16%N din care 46% sub formă de azotat de
amoniu, 320 (0-45-34) conţine 32%N din care 44% ca azotat de amoniu şi 35%
ca uree. Alţi reprezentanţi: 210 (0-40-30), 280 (0-39-30), 320 (0-44-35), 300 (0-
42-32).
În practica agricolă mai utilizate au fost : A-280, A-300, A-320.
Transportul de la Combinatul Chimic la furnizor se face cu vagon cisternă CFR
şi cu remorcile cisterne tip RCU-4 şi RC-36 sau chiar cu autocisterne, iar
156
Agrochimie
depozitarea până la aplicare putându-se face în rezervorul cisternei neutilizate,
din cadrul depozitelor de carburanţi, care vor trebui să fie bine curăţite, sau în
recipiente de polistif rezistente la coroziune.
Întrucât sunt fără tensiune de vapori, pierderile de azot prin volatilizare
sunt reduse, putând fi administrate şi la suprafaţa solului şi ulterior încorporate
cu alte lucrări. Perioadele optime de aplicare sunt: înainte de semănat, la
pregătirea patului germinativ, o dată cu lucrările de întreţinere a culturilor (la
praşile mecanice) concomitent cu erbicidarea.
-Soluţii cu tensiune de vapori scăzută, soluţii amoniacale sau amoniacaţi
care necesită utilaje rezistente la presiuni pentru manipularea lor. Introducerea
în sol se face prin injectori sau cu apa de irigaţie.
Apa amoniacală 205 (20,5-0-0) obţinută prin dizolvarea amoniacului în
apă, are tensiune de vapori de 0,05-0,65 kg/cm3. Se aplică de regulă cu câteva
zile înainte de însămânţare pentru ca ionul NH4+ să fie reţinut în sol. Se
recomandă 110-166 l/ha la cereale, 165-230 l/ha la rădăcinoase.
Amoniacaţii sunt soluţii amoniacale în care peste 50% din azot este sub
formă amoniacală. Se obţin prin solubilizarea sărurilor cu azot în apă şi
amoniac. Principalii reprezentanţi ai acestei grupe de îngrăşăminte sunt 370
(17-67-0), 410 (19-58-11), 411 (50-0-0), 440 (28-40-15), 444 (25-25-10), 490
(39-45-13).
Carboamoniacaţii sunt îngrăşăminte lichide cu azot, pe bază de
amoniac- azotat de amoniu, sau pe bază de amoniac-azotat de amoniu-uree, în
care amoniacul liber este neutralizat cu dioxid de carbon. Dioxidul de carbon
micşorează tensiunea de vapori şi măreşte eficienţa economică a
îngrăşământului.
b)Soluţii complexe suprasaturate şi suspensii. Se disting soluţii cu săruri
de azotat suprasaturate clare, cu un conţinut total de azot de 22-33% şi
suprasaturate opace, cu particule de săruri în suspensie al cărui conţinut în
elemente nutritive poate depăşi 56%.
5.5.8.6.Îngrăşămintele cu acţiune lentă. Apariţia lor a fost determinată
de pierderile uneori prea mari ale azotului prin levigare mai ales pe terenurile
irigate şi nisipoase. Ele rezultă din condensarea ureei, ca component principal,
cu o aldehidă (formică, acetică, crotonică sau izobutilică).
Dintre aceste îngrăşăminte mai cunoscute sunt:
-Ureaform (ureea formaldehidă) care se obţine în mediu acid prin
condensarea ureei cu aldehida formică. Conţine 38%N.
-Crotoniliden diureea (CDU), se obţine prin condensarea ureei în mediu
acid cu aldehida crotonică. Conţine 30% N.
-Izobutilen ureea (IBDU), care rezultă din uree şi aldehidă izobutirică.
Conţine 32%N.
Se obţin de asemenea produse ale condensării ureei cu acroleina,
precum şi cu aldehidă cu un conţinut de carbon mai ridicat decât optsprezece,
cât şi unii produşi ai condensării diferitelor aldehide cu tiouree.
157
-Compuşi organici conţinând în molecula lor azot cum ar fi guanidin-
ureea sau metilen bis, C1-C4 alchiluree.
-Urelit amonizat conţine 18-20% azot.
-Cu rezultate mai puţin convingătoare deocamdată s-au soldat
încercările cu N lignină. Acesta este un produs de condensare a lignosulfaţilor
rezultaţi din industria celulozei cu azot. Conţinutul în azot- lignit este de 18-
20%. Din acesta 30-40% se găseşte sub formă de amoniu, 10% sub formă de
compuşi amidici şi 50% în alte forme organice.
-Îngrăşăminte cu pelicule organice sau cu sulf. Se obţin prin acoperirea
îngrăşămintelor granulate, în special a ureii cu membrane organice sau cu sulf
mai greu biodegradabil şi care se solubilizează mai lent, punând treptat la
dispoziţia plantelor azotul.
-Folosirea unor inhibitori ai nitrificării, ce urmăresc încetinirea
transformărilor metabolice ale îngrăşămintelor în special nitrificarea şi
amonificarea, prin blocarea enzimelor şi a microorganismelor specifice acestor
procese. Ca substanţe inhibitoare de nitrificare se folosesc nitropirina (N-
Serve), hidrochinona, 2,5 dimetil- p, benzochinona (DMB), acetilena şi N-
lignina.
5.5.8.7.Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor cu azot
Oportunitatea aplicării îngrăşămintelor, reprezintă prima decizie pe care
trebuie să o ia specialistul în agricultură. Stabilirea dozei şi a raportului dintre
elemente, modul de administrare, depind de numeroşi factori printre care
enumerăm: însuşirile solului, planta cultivată, felul îngrăşământului, condiţiile
climatice.
Criterii de diagnosticare a nevoiii de îngrăşăminte.
Solul reprezintă un factor important în precizarea acestui obiectiv. Pe
solurile fertile, posibilităţile de nutrtiţie a plantelor sunt superioare celor cu
potenţial scăzut de fertilitate. Conţinutul total de azot ilustrează foarte bine
rezervele solului, dar nu indică gradul de disponibilitate a acestuia. De aceea
aprecierea conţinutului de azot al solului respectiv, gradul de asigurare cu azot
se face pe baza unui indice sintetic denumit “indice de azot”, care reprezintă
produsul dintre conţinutul de humus şi raportul de saturaţie cu baze, sau
capacitatea de mineralizare:
SB
IN=H%
SB  Ah
Cu ajutorul acestui indice corelat cu efectul relativ al îngrăşămintelor, s-
au stabilit următoarele norme convenţionale de apreciere a stării de asigurare cu
azot a solurilor:
-soluri sărace în azot cu H% < 3% şi cu IN <2. În condiţii climatice
optime cu tehnologii de cultură corespunzătoare şi în condiţiile asigurării
optime cu fosfor şi potasiu, îngrăşămintele cu azot pot determina sporuri de
producţie de 30% la grâu şi 20% la porumb;
158
Agrochimie
-soluri cu conţinut mediu de azot cu 3 > H% < 6 şi 2 IN  4, pe aceste
soluri folosirea îngrăşămintelor cu azot duce la obţinerea unor sporuri de
producţie de 15-30% la grâu şi 10-20% la porumb.
-soluri bine asigurate cu azot, cu H  6 şi I.N. 4.Pe aceste soluri
aplicarea îngrăşămintelor cu azot ,duce la obţinerea unor sporuri de producţie
de10-15% la grâu şi de 10% la porumb
Testele de fertilizare, constituie mijlocul cel simplu de apreciere a nevoii
de îngrăşăminte. Ele se fac adesea chiar în suprafaţa vizată pentru a sesiza
elementele care sunt în carenţă.
Simptomele de carenţă. Când solul este deficitar în unul din elementele
nutritive, planta arată prin frunze, sau prin modul de creştere cât de puternică
este această carenţă. Un simptom evident îl constituie culoarea, care la carenţă
este verde-galbenă, faţă de verde închis, în cazul unei nutriţii normale.
Compoziţia chimică a plantelor Cercetările au arătat că între conţinutul
de azot al plantelor şi producţie există o corelaţie strânsă, ceea ce demonstrează
posibilitatea prognozei după compoziţia chimică a frunzei, peţiolului, nervurii
mediane, tulpinii ierboase etc.
Eficienţa îngrăşămintelor în raport cu condiţiile de sol şi transformările
pe care le suferă acestea în sol
În raport cu pH-ul conţinutul de humus, calciu, magneziu, argilă,
îngrăşămintele cu azot suferă numeroase transformări.
După Hera (1989), îngrăşămintele cu azot alături de îngrăşămintele
organice, sau chiar singure contribuie şi la stimularea mineralizării materiei
organice din sol, putând suferi următoarele transformări:
- 40% - 60% se acumulează de către plante crescând coeficientul de
utilizare (Cu);
- 15% se pierd prin denitrificare;
- 5% - 15% uneori până la 30% (pe soluri uşoare şi la precipitaţii
intense) se pierde prin levigare;
- 9% - 20% se imobilizează în sol.
O dată ajunse în sol îngrăşămintele chimice cu azot sunt supuse
proceselor fizico-chimice de solubilizare , adsorbţie, fixare, imobilizare,
nitrificare, denitrificare, levigare, procese care induc efecte diferenţiate asupra
mediului de nutriţie a plantelor.
Aplicarea îngrăşămintelor pe bază de azot amoniacal duc la acidifierea
solului, datorită prezenţei în soluţia solului a ionilor SO42- sau Cl-, care pot
forma acizi pe solurile nesaturate cu baze.
În funcţie de potenţialul acidifiant, sărurile de amoniu pot fi aşezate în
următoarea serie: NH4Cl = (NH4)2SO4 > NH4NO3 > (NH4)2HPO4 = NH4H2PO4
 NH 4
CACaMg  NH 4 2 SO4  CAMg
NH 4
 CaSO4
159
 NH 4
CACaMg  NH 4 2 SO4  CAMg
NH
 H 2 SO4
4
O parte a amoniacului este nitrificat şi absorbit de plante ca anion nitric,

sau poate fi levigat o dată cu apa din precipitaţii. Pentru fiecare ion de amoniu
oxidat în nitrat, în sol apar câte doi protoni care cresc aciditatea potenţială a
solului, înlocuind o cantitate echivalentă de baze de schimb, care pot fi supuse
percolării o dată cu anionul nitric. Ionii de hidrogen rezultaţi la oxidarea
amoniului în nitraţi măresc şi accesibilitatea pentru plante a fosfaţilor şi a unora
dintre microelementele metalice.
Amoniu poate fi fixat fără schimb în cavităţile realizate între două şiruri
de tetraedrii de SiO4 ai mineralelor argiloase, cavităţi a căror dimensiuni se
potrivesc cu diametrul ionului de amoniu (2,96 Å).
În cazul îngrăşămintelor cu azot nitric, azotatul de calciu, după
dizolvare în soluţia solului se fixează calciul la complexul argilo-humic, iar în
soluţie trece acidul azotic conform reacţiilor:
H
CACaH  CaNO3  CACaCa  2HNO3
 NH 4
CACaCa  2NH 4 NO3  CACaNH 4
 CaNO3 2
 NH 4
CaCaH  3NH 4 NO3  CA  2CaNO3 2  HNO3
 NH 4
 NH 4
În continuare au loc procesele arătate mai sus: nitrificare, denitrificarea,

fixarea.
Ureea introdusă în sol, hidrolizează enzimatic cu formarea de amoniac şi
dioxid de carbon: CO(NH2)2 + H2O 2NH3 + CO2
Efectul alcalinizant al amoniacului este atenuat, de formarea ionului
bicarbonat ca urmare a dizolvării CO2 în apă. Din acest motiv pH-ul în jurul
granulei de uree, nu trece de 8,5 şi tinde să revină la valoarea iniţială, pe măsura
absorbţiei ionilor de amoniu de către complexul adsorbtiv al solului.
Neutralizarea de către NH3 a unei părţi a acidităţii potenţiale a solului este
compensată de apariţia ionilor bicarbonat ( R. Lăcătuşu- 2000)
K
Ca K
CA  Mg
H  3NH 3  1,5CO2  3H 2 O  CACa
Mg  Al OH 3  1,5 HCO3  NH 4
 Al OH 2  NH 4
Hidroliza ureii este accentuată sau încetinită de temperatură, reacţie şi

activitatea ureazică a solului. La un pH cuprins între 5,7-7,0 şi o temperatură de
220C, hidroliza enzimatică se petrece complet în 14 ore; timpul de reacţie se
prelungeşte până la 7 zile la un pH de 4,5. Temperatura optimă a activităţii
ureazice a solului este de 380C.
160
Agrochimie
Toate aceste transformări sunt redate în figura 5.3.
Fig. 5.3. Transformările suferite de azotul din îngrăşăminte

(după Lixandru, 1990)
Reacţia neutră spre uşor bazică favorizează absorbţia mai bună a

îngrăşămintelor amoniacale, pe când reacţia acidă a celor nitrice.
Anionii ( H2PO4-, HPO4-, Cl-, SO42-) şi cationii( Ca2+, Mg2+, K+, Na+)
prezenţi în soluţia solului, influenţează asupra pătrunderii amoniului după cum
urmează: Cl- SO42-, H2PO42-, Ca2+ Mg2+ K+ Na+.
Prezenţa în soluţia solului a Ca2+ şi a Mg2+, concomitent cu Cl- şi SO42-
favorizează pătrunderea NH4+ şi stânjeneşte pătrunderea NO3 -. Rezultă că pe
solurile acide, se vor folosi îngrăşăminte cu aciditate echivalentă (reacţie
fiziologică neutră) egală cu zero (uree, nitrocalcar, soluţii cu azot, azotat de
sodiu, azotat de calciu). Utilizarea azotatului de amoniu an de an duce la
scăderea valorii pH a solului.
Pe solurile alcaline, cele mai bune rezultate le dau îngrăşămintele cu
aciditate echivalentă ridicată (sulfat de amoniu, amoniac anhidru).
Concentraţia soluţiei nutritive , care este în strânsă legătură cu dozele
folosite, influenţează la rândul său intensitatea de asimilare a NO 3- şi NH4+. O
concentraţie scăzută duce la o mai bună asimilare a NH4+, iar o concetraţie mai
ridicată intensifică activitatea NO3.
Pentru menţinerea echilibrului nutritiv raportul NO 3- / NH4 trebuie să fie
4/1.
Este necesar un anumit echilibru N/P pentru creşterea şi dezvoltarea
normală a plantelor. Carenţa de fosfor duce al creşterea raportului fotosinteză/
proteosinteză, iar producţia scade.
O bună aprovizionare cu potasiu în sol duce la creşterea sintezei
proteinelor şi prin aceasta micşorează conţinutul de azot solubil, ceea ce
măreşte implicit rezistenţa plantelor la boli.
161
Eficacitatea în raport cu planta cultivată. Participarea azotului la
metabolismul plantei, ca şi asimilarea unei forme sau alta de azot (NO 3-, NH4+.
NH2), este puternic influenţată de specie, vârsta plantei şi condiţiile de mediu.
Faţă de forma nitrică, forma amoniacală, este mai apropiată de compuşii
cu azot care se formează în plantă. Cu toate acestea amoniacul nu se poate
acumula ca atare în plantă, întrucât este toxic, în schimb forma nitrică, se poate
acumula fără un pericol deosebit pentru plantă
Utilizarea diferitelor forme de azot ca îngrăşăminte de către plante.
Îngrăşăminte solide. Diversitatea mare a îngrăşămintelor minerale
ridică problema opţiunii pentru o formă sau alta, având în vedere şi faptul că,
condiţiile specifice de climă şi sol determină de multe ori potenţiale diferite de
absorbţie. Dintre factorii de sol cel mai important în selectarea formei de
îngrăşământ este pH-ul. Din acest punct de vedere, se recomandă folosirea
îngrăşămintelor cu reacţie fiziologică neutră sau alcalină (uree, azotat de sodiu,
nitrocalcar, azotat de calciu) pe solurile acide, a îngrăşămintelor cu reacţie
fiziologică acidă (sulfatul de amoniu şi parţial al ureii şi azotatului de amoniu)
pe solurile alcaline, iar pe solurile neutre sunt indicate majoritatea
îngrăşămintelor chimice cu azot ca azotat de amoniu, uree, ape amoniacale,
amoniac anhidru, sulfat de amoniu şi soluţii de azot.
Cercetări efectuate de Hera şi Şuteu (1968), Iştfan (1970),nu au
evidenţiat diferenţe semnificative de producţie, în cazul folosirii diferitelor
forme de azot. Din unele cercetări efectuate de Hera (1977), pe cernoziomurile
din sudul României, preferinţa plantelor pentru o formă sau alta de îngrăşământ
este corelată cu epoca de admnistrare, un consum maxim de îngrăşământ având
loc în cazul aplicării fracţionate, corespunzător unor valori de 58,4; 65,6; 61,1
kg/ha (tabelul 5.8)
Tabelul 5.8
Folosirea azotului de către porumb în funcţie de forma
îngrăşămintelor şi sistemul de fertilizare (Hera 1977)
Recolta q,ha Consum Repartiţia consumului de azot din
îngrăşă-minte îngrăşăminte
Siste- Sub arătură Benzi semănat Fracţionat
me de Tipul de To- To- Coef To- Coef. To- Coef.
fertili- îngră- Boa- Co- tal Coef. tal utiliz. tal Utili- tal utili-
zare şământ be ceni kgN utiliz. zare zare
/ha
(NH4)2SO4 93,2 76,5 58,4 36,5 - - 22,7 28,3 35,7 44,6

I (NH2)2CO3 87,2 81,4 68,6 41,0 - - 29,6 23,6 38,7 48,3
NH4NO3 92,6 82,0 61,1 38,2 - - 19,5 24,3 41,6 52,0
II NH4NO3 86,4 80,6 41,8 26,1 22,3 27,8 19,5 24,3 - -
I= aplicarea în două epoci ½ din doză la semănat şi ½ în cursul

perioadei de vegetaţie;
II= ½ din doză înainte de semănat şi ½ la semănat.
162
Agrochimie
Coeficienţii de utilizare sunt superiori în cazul aplicării azotatului de
amoniu şi a ureii în două faze, faţă de aplicare întregii doze înainte de semănat
(62,4-44,2 respectiv 54,2-46,7%). Prin coeficient de utilizare înţelegându-se cât
la sută din îngrăşământul folosit este utilizat de către plante.
Îngrăşăminte lichide la cantităţi echivalente de substanţă aplicată,
determină rezultate egale sau apropiate cu celelalte îngrăşăminte. Adâncimea de
încorporare este de 6-8 cm pentru amoniacul anhidru şi apele amoniacale.
Administrarea îngrăşămintelor lichide cu azot, în special a amoniacului
şi carboamoniacaţilor, duce la o uşoară creştere a conţinutului de P 2O5 şi K2O
din sol, ca urmare a unei mobilizări mai intense a acestor
elemente.Îngrăşămintele lichide, dar mai ales amoniacul anhidru, influenţează
puternic reacţia solului. Imediat după aplicare, pH-ul creşte cu până la 2 unităţi.
Pe măsura nitrificării amoniacului şi a acumulării nitraţilor pH-ul
ajunge la valoarea sa iniţială.
De regulă, îngrăşămintele lichide se încorporează o dată cu diferite
lucrări ale solului (pregătirea patului germinativ, lucrări de întreţinere a
culturilor), concomitent cu ierbicidarea (îngrăşămintele din grupa A 280 - A
300) şi o dată cu apa de irigare.
Îngrăşămintele cu acţiune lentă. În rare cazuri au determinat sporuri
semnificative de producţie situându-se sub nivelul celor obţinute prin folosirea
ureii, şi aceasta datorându-se (în cazul compuşilor ureacetaldehidici) frecvenţei
mai slabe a ciupercilor în sol. Rezultate ceva mai concludente s-au obţinut prin
folosirea Phosazotului pe cernoziomuri şi a IBDU pe podzoluri.
Eficacitatea îngrăşămintelor cu azot în raport cu metodele de aplicare
şi epoca de administrare
La alegerea metodei de aplicare a îngrăşămintelor, trebuie să se ia în
considerare o serie de factori importanţi ca: tipul de sol, planta de cultură, tipul
de îngrăşământ.
Principalele metode de administrare a îngrăşămintelor sunt:
- prin împrăştiere la suprafaţa solului şi încorporarea lor prin lucrări;
- administrarea localizată pe rând;
- fertilizarea extraradiculară sau foliară;
- administrarea cu apă de irigare;
- administrarea fracţionată.
- Aplicarea prin împrăştiere este folosită la majoritatea îngrăşămintelor,
fiind însă condiţionată uneori de încorporarea imediată a îngrăşămintelor în sol,
pentru a se evita pierderile prin volatilizare (uree, amoniac, ape amoniacale).
Împrăştierea îngrăşămintelor la suprafaţa solului, se poate face înainte de
semănat (îngrăşarea de bază) sau o dată cu semănatul sau plantatul.
Prin această metodă se aplică 1/4 -1/2 din doza de azot.
- Administrarea localizată a îngrăşămintelor, se execută pentru a asigura
plantelor , încă din primele faze de vegetaţie elemente nutritive necesare
163
creşterii şi dezvoltării normale. Este recomandată îmbinarea metodei de
administrare prin împrăştiere cu aplicarea localizată pe rând.
Se face de regulă mecanizat, îngrăşămintele fiind administrate la o
distanţă laterală de 5-6 cm şi 5-6 cm sub nivelul seminţei.
În urma folosirii acestei metode se obţin o serie de efecte benefice ale
îngrăşămintelor cu azot, cum ar fi:
- creşte coeficientul de utilizare al acestor îngrăşăminte;
- plantele sunt mai viguroase şi, ca urmare pot sufoca cu uşurinţă
buruienile, creşte rezistenţa mai ales în faza tânără faţă de boli şi dăunători;
- creşte interacţiunea dintre azot şi fosfor în cazul aplicării celor două
elemente pe rând.
Prin această metodă se poate aplica până la 20% din azot. Se mai
numeşte şi fertilizare de pornire sau starter.
- Aplicarea îngrăşămintelor cu apa de irigare, se pot aplica atât
îngrăşăminte solide sau amoniac, apele amoniacale şi alte îngrăşăminte lichide
cu azot dizolvate în apa de irigat în timpul perioadei de vegetaţie a plantelor.
Concentraţia îngrăşămintelor în apa de irigat, se stabileşte cu ajutorul
unui grafic cu coordonate trilineare (fig.5.4), care permit ca în raport cu specia
şi faza de vegetaţie, să se determine un anumit echilibru NPK corespunzător cu
consumul şi ritmul de absorbţie. Consumul de apă şi elemente nutritive variază
în timp cu factorul climatic.
Folosirea intensă a irigaţiei fertilizante, datorită însuşirilor
îngrăşămintelor şi în special a dozelor mari de azot, are tendinţa de acidifiere a
solului.
Fig 5.4 Diagrama echilibrului nutritiv prin coordonate trilineare
- Administrarea extraradiculară sau foliară poate avea diferite variante:
164
Agrochimie
- fertilizarea foliară (extraradiculară) integrală, în care întreaga doză de
îngrăşământ se aplică numai foliar;
- fertilizarea foliară complementară, în care doza de îngrăşământ se
aplică atât foliar cât şi la sol;
- fertilizarea foliară suplimentară, se aplică în caz de nevoie peste doza
stabilită iniţial, pentru realizarea unui anumit nivel de recoltă.
Aplicarea foliară a îngrăşămintelor nu ridică probleme tehnice dificile.
Ele pot fi pulverizate fin la cerealele păioase şi prăşitoare, de duzele instalaţiilor
de ierbicidare folosind MET - 1200 sau EEP - 600, sau în plantaţii de vii şi
pomi folosind AS-P14M, AC-1M, Protector - 300, MSV - 200, MST - 900,
ESL - 450, putând fi asociate şi cu diferite substanţe fitofarmaceutice, folosite
în combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Au fost semnalate o serie de avantaje ale acestei metode cum ar fi:
reducerea proceselor de levigare a azotului şi diminuarea riscului de poluare a
apelor freatice.
Administrarea fracţionată sau epocile de administrare a
îngrăşămintelor cu azot
Din punct de vedere al eficienţei, perioada în care se aplică
îngrăşământul este mult mai important decât forma sub care este aplicat.
Problema epocii de aplicare a îngrăşământului, este în strânsă dependenţă cu
momentele din cursul dezvoltării plantelor, când necesităţile în elemente
nutritive sunt ridicate.
Consumul de azot şi ritmul de metabolizare al acestuia în celula
vegetală, este mai ridicat în perioadele de înfrăţire, înainte de înflorire şi
formarea bobului, neputând fi exclusă nici perioada imediat următoare
semănatului. La toate acestea se adaugă şi precipitaţiile abundente din perioada
toamnă - iarnă sau aprilie – mai, care au influenţă asupra epocii de aplicare. De
aceea, la cerealele păioase epocile de aplicare a îngrăşămintelor cu azot, vor fi
următoarele:
- toamna o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ 1/4 - 1/2
din doză (în funcţie de cantitatea de precipitaţii);
- primăvara devreme pe solul îngheţat 1/4 - 1/2 din doză;
- în perioada de înspicare - înflorire cu apa de irigaţie 1/4 din doză (mai
des cu tratamentele împotriva bolilor foliare.
La culturile prăşitoare se aplică în 2-3 epoci, astfel:
- la semănat 1/3 - 1/2 din doză;
- în faza de 3-4 frunze sau prima praşilă 1/3 din doză;
- la ultima praşilă 1/3 din doză.
La plantele leguminoase, singura creştere semnificativă de recoltă a avut
loc, când s-au aplicat 30 kgN/ha în cursul perioadei de vegetaţie, înainte de
înflorit, întrucât azotul aplicat în această epocă este absorbit în mai mică
măsură, dar favorizează activ absorbţia şi metabolizarea azotului provenit din
sol şi din activitatea simbiotică, în boabele de soia.
165
În plantaţiile de pomi îngrăşămintele cu azot se vor aplica astfel:
- primăvara la începutul creşterii lăstarilor 1/2 din doză ;
- după rărirea fructelor (în mai) restul de 1/2 din doză .
În plantaţiile de vii îngrăşămintele cu azot se alică în 2-3 reprize în
timpul perioadei de vegetaţie; o dată cu lucrările de întreţinere sau fertilizare
foliară, o dată cu tratamentele efectuate contra bolilor şi dăunătorilor cu
îngrăşăminte foliare sau uree.
Interacţiunea azotului cu alte elemente nutritive
În caz de carenţă sau nutriţie insuficientă, raportul rădăcini/partea
aeriană este mai mare decât în condiţii normale de nutriţie, iar raportul
fotosinteză/proteosinteză (C/N) creşte, drept consecinţă boabele au un conţinut
mai ridicat în azot, decât cele provenite din teren îngrăşat cu fosfor.
Folosirea de doze mari de îngrăşăminte cu azot, produce o scădere a
conţinutului frunzelor de grâu în fenoli, (care măresc rezistenţa plantelor la
atacurile de ciuperci) şi prin aceasta creşte sensibilitatea la atacurile de rugină.
Cu cât raportul azot solubil/fenoli este mai mare, cu atât rezistenţa la
boli scade. Îngrăşarea unilaterală cu azot sporeşte conţinutul în compuşi cu azot
solubil şi în glucide, cu greutate moleculară mică, creşte activitatea enzimelor
catabolice: amilază, zaharoză, glucozidoză şi protează.
O bună aprovizionare cu potasiu măreşte proteosinteza şi prin aceasta,
se reduce conţinutul de azot solubil. Carenţa în potasiu provoacă o creştere a
conţinutului în fenoli, însă se activează proteofenoloxidaza care îi degradează.
Un raport N/K corespunzător măreşte rezistenţa plantelor la boli.
166
Agrochimie
5.6.AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU FOSFOR
5.6.1. Prezenţa în natură
Fosforul elementar este considerat a fi un element siderofil, din cauză că

la temperaturi înalte, în absenţa oxigenului liber şi într-un sistem format din
metale şi silicaţi, se asociază cu metalele, dând fosfuri.
În unii meteoriţi metalici, a putut fi identificată o fosfură complexă de
fier, cobalt, nichel. În litosferă însă fosforul se combina cu oxigenul şi sub
formă de anion PO43-devine un element litofil, care împreună cu o serie de ioni
metalici ( Ca, Mn, Sr, Fe, Al, Cl) formează numeroase minerale. Dintre acestea,
aşa cum arăta Davidescu (1974), cele mai răspândite sunt apatitele, care sub
forma unor mici cristale sunt incluse în rocile magmatice şi sedimentare.
În litosferă fosforul reprezintă 0,08% din numărul total al atomilor, iar
în biosferă 0,03%. După Larsen, la un conţinut mediu de 0,12% P2O5 total, în
scoarţa terestră se află o cantitate de 1015tP2O5, iar în întreg globul pământesc
1019 t P2O5. Conţinutul solului în fosfor este în funcţie de natura petrografică şi
mineralogia materialului parental. Rocile magmatice conţin 0,3 - 1% P2O5, cele
cristaline 0,2 - 0,7% P2O5, iar cele sedimentare 0,05 - 0,3%P2O5.
În hidrosferă s-a calculat că se găsesc solubilizate 5o milioane t P 2O5 şi
că anual cu apa râurilor şi a fluviilor se transportă în oceanul planetar
aproximativ 34 milioane tone P2O5. Din această rezervă prin procese de
precipitare sau substituire la adâncimea 50 - 200 m, în apropierea platformei
continentale unde se nasc curenţi de apă, au loc depuneri de fosfaţi terţiari şi
fluoroapatite, care formează în timp zăcăminte naturale de fosfaţi.
5.6.2 Fosforul în sol are ca origine mineralele din rocile pe care a luat
naştere solul. Nu se cunosc alte surse care să îmbogăţească solul în fosfor în
afară de îngrăşăminte şi resturi vegetale.
El apare în sol ca anion ortofosfat, în compuşi organici şi minerali sau
reţinut adsorbtiv, prin chimiosorbţie, de către coloizii solului.
Conţinutul total de fosfor în soluri este frecvent în domeniul 0,02 -0,15
%, din care fosforul organic reprezintă 0,3 - 95% din fosforul total, fiind în
general corelat pozitiv conţinutul de materie organică din sol şi ca atare
orizontul de suprafaţă este mai îmbogăţit în fosfor din compuşii organici.
În principalele tipuri de sol din ţara noastră conţinutul de fosfor total
variază între 0,07 - 0,2% P2O5 (tabelul 5.9).
167
Tabelul 5.9
Conţinutul de fosfor total din stratul arat al principalelor tipuri de sol
din România(Şerbănescu I., 1964)
Tipul de sol P2O5 total %

Cernoziom castaniu 0,120 - 0,180
(cernoziom vermic)
Cernoziom ciocolatiu 0,130 – 200
(cernoziom vermic)
Cernoziom propriu-zis 0,110 - 0,150
(cernoziom tipic)
Cernoziom levigat 0,100 - 0,145
(cernoziom cambic)
Sol brun-roşcat de pădure 0,090 - 0, 160
(sol brun roşcat)
Sol brun de pădure 0,110 - 0,160
(sol brun argilo - iluvial)
Podzol (sol podzolic argilo - iluvial) 0,070 - 0,120
Având în vedere acest conţinut Borlan şi Hera,(1973)au stabilit

următoarele semnificaţii cu privire la conţinutul total de fosfor din solurile
agricole:
- sub 0,1% P2O5 total, soluri sărace şi foarte sărace în fosfaţi;
- între 0,1-0,2% P2O5 total, soluri mijlocii şi bine asigurate cu fosfaţi;
- între 0,2-0,3% P2O5 total, soluri bine şi foarte bine asigurate cu fosfaţi.
Din conţinutul total de fosfor numai 0,5 - 1% este accesibil plantelor.
Au fost identificate în soluri aproximativ 200 de minerale fosfatice,
toate fiind săruri ale acidului ortofosforic cu cele mai veritabile baze.
Convenţional combinaţiile sub care se află fosforul în solul arabil, se pot
grupa în: minerale primare, secundare, terţiare, oxizi, acizi, săruri şi forme
organice. Din punct de vedere agrochimic prezintă importanţă grupa apatitelor:
2M5(PO4)3 x (M-cation, x-anion), a fosfaţilor terţiari M3(PO4)2, ca şi unele
săruri ale acidului hipofosforos.
Principalul mineral primar cu fosfor din soluri, este apatita frecvent
fluorapatita Ca5(PO4)3F, provenit mai ales din rocile acide. În condiţii de
alterare specifice diferitelor tipuri de soluri, rezultă minerale cu fosfor
secundare, ortofosfaţi formate cu cationii care se găsesc în formă solubilă sau
adsorbiţi în soluri (Al3+, Fe3+, Ca2+, Mg2+, K+). În general minerale primare cu
fosfor (apatita), se concentrează în fracţiuni grosiere, în timp ce mineralele
secundare cu fosfor rezultate din alterarea apatitei, sau cele formate în sol prin
interacţiunea îngrăşămintelor solubile cu fosfor cu constituenţii solului, se
concentrează în fracţiuni mai fine. Compuşii minerali cu fosfor mai frecvenţi
168
Agrochimie
sunt fluorapatita Ca5(PO4)3F, hidroxil apatita Ca5(PO4)3OH, fosfatul dicalcic
(CaHPO4), fosfatul octocalcic Ca4H(PO4)3, variscita (AlPO4x2H2O), strengita
(FePO4x2H2O).
Dintre compuşii organici cu fosfor au fost identificaţi: acizii
nucleici(2%), fosfolipidele (1%) şi esteri ai alcoolului ciclic inozitol cu anionul
fosfat (35%), restul de aproximativ 60% fosfor organic este conţinut în compuşi
neidentificaţi. Aceştia se găsesc în cea mai mare parte în humus, dar şi în
materia organică nedescompusă sau pe cale de descompunere.
Prin mineralizarea materiei organice, anionul fosfat este eliberat în
soluţia din sol, devenind astfel accesibil plantelor sau este adsorbit de coloizii
solului, continuând astfel ciclul fosforului în sol. Raportul C/N/P din materia
organică a solului este, în medie de 100/10/1. Dacă raportul C/P este de 200/1,
sau mai mic se produce mineralizarea materiei organice, mobilizându-se ionii
de fosfat, iar dacă raportul este 300/1 sau mai mare are loc imobilizarea
fosforului. În solurile cultivate aflate în stare de echilibru humic, în procesele
de mineralizare şi imobilizare în substanţe humice, sunt antrenate anual 0,5 -
2,5% din fosfaţii organici din stratul 0-25 cm, cantităţile absolute fiind cuprinse
între 0,5 şi 4,0 ppm. Ca atare, contribuţia fosfaţilor organici la asigurarea
nutriţiei cu fosfor a plantelor pe terenurile aflate de multă vreme în cultură este
neînsemnată.
Ca urmare a solubilităţii reduse a compuşilor cu fosfor din sol,
concentraţia anionului fosfat în soluţia diferitelor soluri este de ordinul 0,1 - 1
ppm. Solubilitatea redusă şi procesele de fixare, sustrag levigării compuşii cu
fosfor, pierderile anuale prin levigare fiind de 1kg fosfat/ha.
Accesibil direct plantelor este anionul fosfat din soluţia de sol.
Cantitatea de fosfor din soluţia de sol este 0,3-31kg P/ha, în timp ce o cultură în
perioada de creştere a plantelor consumă zilnic cantităţi de aproximativ 1kg
P/ha.
Considerat din punct de vedere al nutriţiei plantelor, diferiţii constituenţi
ai fosforului din sol au fost grupaţi în următoarele fracţiuni:
- fosfatul din soluţia de sol a cărui concentraţie este 4x10 -5 - 10-6 moli/l
- fosfatul din rezerva uşor mobilizabilă pentru nutriţia plantelor;
-fosfatul din fracţiunea greu mobilizabilă.
Concentraţia anionului fosfat din soluţia de sol, este controlată de P
reversibil adsorbit şi de solubilitatea fosfaţilor din sol, care este dependentă de
pH-ul solului. A doua fracţiune este reprezentată de anionul fosfat din faza
solidă, care este direct în echilibru cu soluţia de sol şi care trece în soluţie atunci
când concentraţia acesteia în fosfor scade.
Fracţia a treia este constituită din fosfaţii greu solubili din faza solidă a
solului şi ca atare semnificaţia acestei fracţii pentru nutriţia solului este mai
redusă.
Borlan şi Hera(1990),consideră că fosfaţii minerali din sol, constau din
fosfaţi occluşi P (min occl.),sau înglobaţi într-o masă de sescvioxizi, silice
169
minerale argiloase şi carbonaţi, care-i izolează de soluţia solului şi din fosfaţi
neoccluşi P (min. neoccl.) aglomeraţi pe suprafeţele particulare de sol şi aflaţi
în contact cu soluţia solului. Aceştia din urmă prin desorbţie, dizolvare şi
difuzie, alimentează soluţia solului cu ioni fosfat, asigurând nutriţia cu fosfor a
plantelor.
Noţiunea agronomică de “fosfor mobil”, se referă la partea cea mai
activă în a se deosebi şi alimenta soluţia solului cu ioni fosfat, a fosfaţilor
minerali neoccluşi, parte care poate fi extrasă din sol cu reactivi aleşi pe baze
empirice, prin metoda Egnêr Riehm Domingo. Interpretarea conţinutului de
fosfor mobil, solubil în acetat lactat de amoniu (AL), se face conform datelor
din tabelul 5.10.
Tabelul 5.10.
Valori de interpretare a conţinutului de fosfor mobil(ICPA, 1981)
Asigurarea solului cu fosfor pentru

Culturi de câmp, pajişti Legume cultivate în
Interval de conţinut în naturale şi cultivate, câmp, plantaţii
PAL plantaţii extensive de intensive şi
Ppm pomi şi viţă de vie superintensive de pomi,
pepiniere viticole şi
pomicole, hamei
8 foarte slabă foarte slabă
8,1 - 18,0 slabă
18,1 - 36,0 mijlocie slabă
36,1 - 72,0 bună
72,1 - 108,0 foarte bună bună
108,1 - 144,0 excesivă pentru unele foarte bună
 144,1 plante
Pentru solurile cu pH H 2 O mai mare ca 6,41, valorile analitice se
corectează cu un factor de corecţie FC= 1,3 pH - 0,1105 pH-2,819.
Absorbţia şi acumularea fosforului în plante şi gradul de asigurare a
culturilor cu fosfor pe seama solului, corelează strâns pozitiv, iar efectul
îngrăşămintelor fosfatice asupra formării recoltelor negativ cu fosforul mobil, în
cazul când acesta s-a determinat la momentul oportun în raport cu ontogeneza
plantelor şi printr-o metodă de extracţie adecvată tipului de sol şi sistemului de
fertilizare.
Fosforul izotopic schimbabil (Pis sau valoarea “E - de la exchangeable”),
reprezintă de asemeni, o parte a fosfaţilor neoccluşi cantitativ mai importantă
decât fosforul mobil, în care se poate dilua prin reacţie de schimb izotopul
radioactiv al fosforului de masă 32.
170
Agrochimie
În accepţiunea termodinamicii sistemelor chimice, fosfaţii minerali
neoccluşişi îndeosebi părţile active ale acestora, care alimentează soluţia solului
cu ioni de fosfat, ar caracteriza fosforul din sol sub raport extensiv, al cantităţii
sau capacităţii (Q), în timp ce concentraţia fosfaţilor în soluţia solului ar reda
intensitatea fosforului din sol.
5.6.3. Reţinerea şi fixarea fosforului în sol
Din punct de vedere al gradului de solubilitate şi accesibilitate pentru
plante, fosfaţii din faza solidă a solului pot fi grupaţi în două categorii:
a) fosfaţi reţinuţi prin fenomene de adsorbţie la particulele coloidale de
sol sau fosfaţi neoccluşi accesibili plantelor;
b) fosfaţi fixaţi în sol (occluşi) - neaccesibili plantelor
a) Reţinerea prin adsorbţie. Întrucât mecanismele ce acţionează în cazul
reţinerii fosforului la suprafaţa particulelor coloidale, sunt de natură fizică şi
chimică, acest proces este întâlnit în literatură (Davidescu - 1974) sub numele
de “sorbţie”.
Sorbţia fosforului poate avea loc:
a1) în forme uşor schimbabile;
a2) în forme greu schimbabile.
a1) Reţinerea fosfaţilor prin fenomene de sorbţie în forme uşor
schimbabile poate avea loc:
a1.1) direct la particula coloidală;
a1.2) prin intermediul unui cation.
a1.1) Sorbţia direct la particula coloidală este posibilă în cazul
mineralelor argiloase de tipul kaolinitului, a căror structură a reţelei cristaline
este mai compactă, schimbul având loc numai la suprafaţă. Aluminiul din
cadrul reţelei cristaline a kaolinitului, nu oferă însuşiri acidoide particulei
coloidale şi dă chiar într-o măsură oarecare însuşiri “bazoide”
…O3Si2O2OHAl2(OH)2….+ + OH-
Ca urmare a existenţei sarcinilor electrice la suprafaţa particulelor
minerale argiloase, există posibilitatea reţinerii anionilor, deci şi a ionului
fosforic:
(argilă)+OH- + H2PO4-  (argila)H2PO4 + OH-
a1.2) Sorbţia prin intermediului unui cation are importanţă mai mare
faţă de cea directă, rolul principal avându-l cationii de calciu reţinuţi la particula
coloidală, de care se pot lega anioni fosforici, formând aşa-numitele “punţi de
calciu”.
(argila)-Ca-(PO4)2-
De asemenea, ca urmare a apariţiei unor sarcini pozitive la suprafaţa
reţelei cristaline, reţinerea poate avea loc în urma acţionării forţelor
electrostatice:
171
O O OH
atracţie
(argilă)Al -PO4
+ 2-
sau Si O P O=K
electrostatic
O OH
Mg
Argilele de tip montmorilonit saturate cu calciu, pot reţine de circa 10

ori mai mult fosfor în forme schimbabile, comparativ cu kaolinitul.
a2) Sorbţia în forme greu schimbabile are loc prin intermediul
hidroxizilor de Fe şi Al din sol. Pe această cale, se reţin o mare parte din
fosforul aplicat ca îngrăşăminte pe solurile acide:
Fe(OH)3 + H2PO4-  (OH)2 Fe- O - PO3H2 + HO-
Al(OH)3 + H2PO4-  (OH)2Al - O - PO3H2 + HO-
Se formează compuşi alumino - ferici – fosforici, din care anionul
H2PO4 disociază cu atât mai greu, cu cât mediul este mai acid.
Aplicarea amendamentelor pe aceste soluri, duce la eliberarea fosforului
din compuşii de mai sus şi punerea sa la dispoziţia plantelor.
b) Fixarea fosfaţilor în sol înseamnă de fapt, transformarea fosfaţilor
solubili în compuşi insolubili şi greu accesibili plantelor. Are loc pe
următoarele căi:
b1)Reţinerea chimică prin intermediul cationilor de Ca, Al, Fe;
b2) Reţinerea fizico-chimică;
b3) Imobilizarea în argile;
b4) Fixarea biologică.
b1) Reţinerea chimică are loc atât în solurile cu pH neutru slab alcalin,
cât şi în solurile acide.
În solurile cu pH neutru sau slab alcalin, care conţin CaCO 3 liber,
activitatea ionilor de Ca2+ este ridicată, favorizând transformarea fosfatului
dicalcic în fosfaţi terţiari de calciu conform reacţiilor:
Ca(H2PO4)2 + Ca(HCO3)2  2CaHPO4 + 2H2CO3
2CaHPO4 + Ca(HCO3)2  Ca3(PO4)2 + 2H2CO3
Pe solurile acide hidroxizii de fier şi aluminiu, pot nu numai să adsoarbă
ionii fosforici, ci să-i precipite sub formă de fosfaţi terţiari insolubili:
Ca(H2PO2)2 + Fe(OH)3 + H2O  FePO42H2O + CaHPO42H2O
3Ca(H2PO4)2 + 4Al(OH)3  4AlPO4 + Ca3(PO4)2 + 12H2O
b2) Reţinerea fizico-chimică contribuie şi ea la fixarea ionilor fosforici

în combinaţii greu solubile, datorită prezenţei calciului în complexul coloidal
astfel:
172
Agrochimie
H
CACaCa  CaH 2 PO4 2  CA HH  Ca3 PO4 2
H
b3) Imobilizarea în argile are loc prin blocarea ionilor fosforici în

spaţiile dintre pachetele de tetraedri şi octoedri. Acest proces este posibil în
cazul mineralelor argiloase de tip montmorillonit, la care distanţa dintre pachete
este mai mare de 10 Å. Alternanţa de umezeală şi uscăciune poate duce la
trecerea ionilor fosforici, temporar blocaţi în aceste spaţii în forme uşor
schimbabile. Se mai admite, pe de altă parte, că pot avea loc substituiri
izomorfe între SiO4 din reţeaua mineralelor argiloase cu PO4, a căror
configuraţie spaţială este asemănătoare tetraedrului SiO4.
b4) Fixarea biologică a fosforului în sol poate avea loc atât în compuşii
organici ai solului (humus) cât şi în plasma microorganismelor. Ionul fosforic
poate da cu acizii humici substanţe de tip chelat, care prin legături covalente
leagă fosforul în forme din care poate fi eliberat şi pus din nou la dispoziţia
plantelor.
O O
C O P O
R O
Procesul de reţinere sau fixare a fosfaţilor în sol, este cunoscut şi sub

numele blocarea sau retrogradarea fosforului în sol.
Toate aceste transformări, care au loc cu compuşii fosforului din sol, se
desfăşoară totuşi pe baza unui echilibru eterogen, care conduce pe de o parte la
solubilizarea compuşilor fosforului, iar pe de altă parte la precipitarea sărurilor
solubile şi la adsorbţia ionului fosforic de către particulele coloidale (fig. 5.5)
173
Fig.5.5 Schema echilibrului dinamic dintre diferite forme de fosfor din

sol
Factorii care influenţează reţinerea fosforului în sol sunt următorii:

- tipul de argilă; montmorillonitul fixează mai mult fosfor decât
kaolinitul;
- tipul de reacţie ;cu cât reacţia scade sub valoarea 5,5, sau creşte peste
valoarea 7 cantitatea de fosfor fixată este mai mare (10-40 me/100g sol);
- timpul de contact dintre îngrăşăminte şi sol; cu cât acesta este mai
mare şi cantitatea fixată este ridicată;
- temperatura grăbeşte gradul de fixare al fosforului;
- materia organică care îl fixează temporar.
5.6.4.Factorii care modifică mobilitatea (accesibilitatea) fosfaţilor
în sol.
Capacitatea solului de a modifica mobilitatea ionilor fosfatici din sol,
în sensul punerii acestora la dispoziţia plantelor, prin creşterea concentraţiei
ionilor fosfat în soluţia solului şi a vitezei lor de difuziune depinde de următorii
factori:
- Reacţia solului. Compuşii cu fosfor au accesibilitatea ridicată la un
pH cuprins între 5,5 - 7,0, pe soluri extreme fosfaţii fiind blocaţi de compuşii de
calciu. fier şi aluminiu. Solubilitatea fosfaţilor de fier şi aluminiu creşte însă pe
măsură ce solul devine şi mai acid, iar a celor de calciu pe măsură ce solul
devine mai alcalin. Prin corectarea reacţiei solului cu amendamente, fosforul
trece în forme uşor asimilabile pentru plante.
174
Agrochimie
- Materia organică protejează după cum s-a văzut, precipitarea ionilor
fosforici, prin formarea unor compuşi organominerali de tip chelat, care reţin
ionii fosforici. De asemenea anumiţi ioni organici pot elibera ionii fosfat fixaţi
pe particulele de sol, iar CO2 eliberat în urma mineralizării materiei organice,
poate juca un rol important în solubilizarea fosfaţilor.
-Textura şi structura influenţează starea oxidativă a compuşilor
organici, descompunerea materiei organice şi eliberarea fosforului, cât şi toate
procesele metabolice legate de creşterea plantei. Structura solului influenţează
indirect accesibilitatea fosforului, prin efectul aerării întrucât crescând
compactarea este împiedicată penetrarea rădăcinilor rezultând o proastă
aprovizionare cu fosfor.
-Umiditatea solului influenţează sensibil mobilitatea fosfaţilor şi
efectul îngrăşămintelor cu fosfor asupra plantelor. O dată cu creşterea cantităţii
de apă din sol, creşte şi cantitatea de fosfaţi solubilizaţi şi are loc o micşorare a
potenţialului redox, cu consecinţe asupra eliberării fosfaţilor occluşi care devin
accesibili plantelor (Fe3+se reduce la Fe2+). Deci în anii cu precipitaţii
abundente şi în condiţii de irigare, cantitatea de îngrăşăminte cu fosfor aplicate
va fi mai mică.
-Temperatura influenţează în mod direct, constatându-se o
îmbunătăţire a nutriţiei cu fosfor pe măsura creşterii acesteia, datorită măririi
vitezei de desorbţie a anionilor fosforici de la faza solidă a solului şi creşterea
energiei libere a celor din soluţia solului.
Datorită acestui fapt, în primăverile răcoroase şi relativ secetoase, este
posibil să apară semne ale carenţei de fosfor chiar pe soluri cu conţinut
satisfăcător de fosfor accesibil, datorită energiei libere a ionilor fosfat şi
creşterii forţei de reţinere a acestora la faza solidă a solului.
5.6.5. Fosforul în viaţa plantelor
Fosforul se găseşte în plantele verzi în cantităţi mai mici decât azotul şi
potasiul. Este răspândit în toate organele plantelor în întreg aparatul vegetativ,
dar mai ales în seminţe şi în ţesuturile de creştere, astfel paiele cerealelor conţin
0,15% P2O5, în timp ce seminţele peste 0,2% din care 80% este fitină.
Formele organice ale fosforului din plante, sunt date de diferiţi
compuşi organici cu acidul fosforic cum ar fi: acizi nucleici (ADN şi ARN),
fosfatide, fosfoproteide, enzime, vitaminele B1 şi B2, fitină.
5.6.5.1 Funcţiile fosforului în plante
Fosforul îndeplineşte în viaţa plantelor următoarele funcţii:
-edificarea substanţelor cu rol energetic, acumulând şi transportând
energia necesară în procesele de metabolism de creştere şi dezvoltare (ADN,
ARN, mononucleotide);
-purtător al informaţiei genetice;
-participă la reacţiile chimice ce au loc în timpul fotosintezei, mai ales
în funcţiile clorofiliene care duc la sinteza glucidelor;
175
-este implicat în diverse procese enzimatice, influenţând favorabil
procesele de fructificare, precum şi cele de transport şi depunere a glucidelor în
rădăcini, tuberculi;
-are rol în procesul de reproducere (prin fosfoamino-lipide), care intră
în constituţia celulelor reproducătoare;
-este element cu rol plastic, participând la alcătuirea ţesuturilor;
-participă atât la elaborarea cât şi la degradarea diverşilor compuşi
organici, ca acid fosforic;
-măreşte rezistenţa la secetă, prin scăderea cantităţii de substanţă
uscată, de asemeni rezistenţa la ger şi cădere;
-favorizează înfrăţirea plantelor şi dezvoltarea sistemului radicular,
formarea nodozităţilor la plantele leguminoase, grăbeşte maturitatea acestora şi
cotrabalansează excesul de azot;
-acţionează ca agent de legătură între structurile celulare hidrofile şi
hidrofobe, reglând permeabilitatea membranei celulare (cu ajutorul
fosfatidelor).;
În plantele în creştere fosforul se concentrează mai ales în ţesutul
meristematic, putând fi transferat din ţesuturile mature în cele tinere. La
maturitate el este transferat în seminţe şi fructe.
Fosforul organic se întâlneşte în toate celulele vii, mai ales în frunze,
tulpini şi rădăcini.
5.6 5.2 Carenţa şi excesul de fosfor

Insuficienţa fosforului în nutriţia plantelor produce următoarele
manifestări:
-scade sinteza ARN cu urmări negative asupra formării proteinei;
-dereglează sinteza produşilor ce înmagazinează şi transferă energie;
-sistemul radicular se dezvoltă slab. În prima parte a vegetaţiei, partea
aeriană creşte lent, tulpinile sunt subţiri, seminţele nu se mai formează;
-întârzie înfloritul şi fructificarea, florile avortează;
-frunzele capătă culoare verde - închis (la cereale, sfeclă, varză), sau
violetă spre roşietică (la porumb), datorită faptului că se acumulează clorofilă
puţină, iar uneori locul ei este luat de antociani;
-se obţin nu numai producţii scăzute ci şi de calitate inferioară.
Uneori simptomele vizuale ale carenţei de fosfor, se pot confunda cu
cele produse de unii agenţi fitopatogeni sau dăunători cum ar fi: hernia verzei,
musca verzei.
-creşterea rezistenţei la fierbere a boabelor de leguminoase;
-crăparea căpăţânilor de varză;
-plesnirea fructelor de tomate;
-fragilitatea frunzelor de salată;
-slăbirea creşterii mugurilor de rod, a fructificării, căderea permanentă
a frunzelor, încetinirea creşterii rădăcinilor la pomii fructiferi.
176
Agrochimie
Excesul de fosfor duce la acumularea acestuia sub formă minerală, mai
ales în organele vegetative. Are loc maturarea plantei înainte de vreme şi
obţinerea de recolte slabe. Se dereglează absorbţia de Zn2+, Fe2+ în rădăcină,
declanşându-se fenomenul de cloroză ferică.
De asemenea apariţia unor boli ca alternarioza la cartof, inducerea unor
deficienţe secundare de microelemente ca Zn la porumb, sorg, fasole,sunt o
urmare firească a carenţei de fosfor. Excesul
de fosfor în sol se manifestă când acesta conţine peste 80ppm P-Al. Pentru
reducerea pagubelor produse de excesul de fosfor, se folosesc fertilizări de
stimulare foliare, cu îngrăşăminte complexe solubile conţinând azot, potasiu şi
microelemente. Carenţa de zinc, indusă de excesul de fosfor, se poate trata prin
stropirea repetată a plantelor cu soluţii ale unor săruri concentrate de zinc 0,2 -
0,4 % ZnSO4.
Plantele sensibile la carenţa de fosfor sunt: sfecla de zahăr, porumbul,
grâul, cartoful şi mărul.
În ţara noastră, carenţa de fosfor apare pe soluri cu fertilitate naturală
scăzută: psalmosoluri, luvisoluri albice, brun luvice, brun acide la un conţinut
mai mic de 35 ppmP-Al, mai ales la sfecla de zahăr şi la porumb pe
cernoziomuri cambice.
Carenţa de fosfor se poate trata prin stropirea repetată a plantelor cu o
soluţie 1% de fosfaţi sau polifosfaţi de amoniu, conţinând şi 0,025% molibdat
de amoniu şi 0,05% acid boric.
5.6.6. Absorbţia şi translocarea fosforului în plante

Absorbţia fosforului în plante se face prin intermediul sistemului
radicular, pătrunderea ionilor ortofosfaţi în rădăcină fiind, după cum am arătat,
un proces de schimb ionic. Din rădăcini, ionii fosfaţi sunt trecuţi în părţile
aeriene ale plantei.
Intensitatea absorbţiei fosforului în rădăcini, creşte cu creşterea
concentraţiei acestuia în soluţia solului, o concentraţie de 0,2-0,3ppmP în
soluţia solului fiind satisfăcătoare.
Asigurarea soluţiei solului cu ioni nutritivi de fosfor, se face pe seama
îngrăşămintelor aplicate, dar mai ales pe seama rezervei solului. Mişcarea
soluţiei solului către rădăcinile plantelor, diferă cu natura mineralelor argiloase,
a ionilor şi cu procesele de metabolism din plante.
Datorită variaţiei intensităţii mişcării acestor ioni către soluţia solului
şi către rădăcinile plantelor Davidescu(1974),a considerat că acesta se poate
face pe următoarele căi:
- difuziunea fosforului către rădăcini, în faza lichidă cu o viteză mult
mai mare decât absorbţia apei, corelată cu adsorbţia corespunzătoare a
fosforului din faza solidă. Mişcarea se face pe distanţe foarte mici de ordinul
mm, în cazul desorbţiei din sol, sau de ordinul cm din îngrăşăminte aplicate.
Aceştia pot fi preluaţi de rădăcini dacă nu se află la minim 2 cm. Difuziunea în
177
sol este legată de conţinutul de apă, textură, concentraţia soluţiei, potenţialul
electric şi distanţa;.
- mişcarea ionilor spre rădăcinile plantelor prin intermediul apei, ca
urmare a gradientului creat prin transpiraţia plantelor;
- absorbţia fosforului de către plantă direct din faza solidă, în urma
contactului cu particulele de sol, adică a desorbţiei în limita zonei dublului strat
ionic.
Pentru intensificarea absorbţiei fosforului de către plante, trebuie
favorizată creşterea sistemului radicular prin lucrarea solului. Pe măsură ce
soluţia din vecinătatea rădăcinilor este consumată, ionii fosfat din fracţiunea
solidă a solului în prezenţa apei, trec în soluţie şi se deplasează în zona epuizată
prin difuziune.
Plantele absorb cea mai mare parte a fosforului, ca ion fosforic primar
HPO4- şi mai puţin pe cel secundar HPO42-. În condiţii naturale, când pH-ul
este între 5-7 plantele găsesc în soluţia solului în primul rând ionul H 2PO4- şi
mai puţin HPO42-.
Cu toate acestea, anumite specii de plante au capacitatea de a asimila
fosforul din fosfaţi superiori de calciu şi anume: cânepa, mazărea, lupinul,
hrişca. Explicaţia fenomenului este dată de reacţia acidă a secreţiilor radiculare
a acestor plante (pH= 4-5), producându-se astfel dizolvarea fosfatului de calciu.
Necesarul de fosfor al plantelor cultivate este ridicat începând cu
primele faze de vegetaţie. Fosforul absorbit iniţial în plantă asigură necesarul
pentru o perioadă lungă de creştere. Astfel în primul sfert al perioadei de
vegetaţie, grâul absoarbe 75% din fosforul necesar întregii perioade de
vegetaţie. În anumite momente critice ale vegetaţiei (creşterea tulpinii, formarea
spicului), absorbţia fosforului ajunge la mai multe kg P/ha . În fenofaza de
maturare a plantelor, se produce o deplasare a fosfaţilor din părţile vegetative
(paie, ramuri, frunze) către boabe sau frunze.
Datorită difuziei lente a fosforului din sol, speciile cu un sistem
radicular bine dezvoltat (porumb, floarea soarelui, lucernă, viţă de vie, pomi),
îşi satisfac mai uşor necesarul de fosfor comparativ cu cerealele păioase, care
explorează un volum mai mare de sol.
Spre deosebire de sol, în plantă mobilitatea fosforului este mult mai
ridicată. Când nutriţia cu fosfor este insuficientă, are loc o migrare a fosforului
din organele în vârstă spre cele tinere. Drept urmare simptomele de carenţă apar
pe frunzele bătrâne.
5.6.7. Îngrăşăminte chimice cu fosfor
Sortimentul de îngrăşăminte chimice cu fosfor cuprinde: săruri neutre,
acide sau bazice ale acizilor fosforici, metafosforici şi polifosforici.
Industria îngrăşămintelor chimice cu fosfor a început în secolul trecut,
o dată cu apariţia în Marea Britanie a primei fabrici de superfosfat în anul 1943.
Îngrăşămintele chimice cu fosfor au predominat până în anul 1960, când au
cedat locul îngrăşămintelor cu azot.
178
Agrochimie
Ele se obţin de regulă din rocile fosfatice, a căror rezervă se estimează
la 150000 milioane tone P2O5. Aceste zăcăminte se găsesc în cantităţi mari în
Rusia, Maroc, SUA, Tunis, Vietnam, Algeria, Egipt etc. Dintre fosfaţii naturali,
importanţă deosebită pentru fabricarea acidului fosforic şi a îngrăşămintelor cu
fosfor o prezintă apatitele şi fosforitele.
Compoziţia chimică a minereurilor fosfatice variază de la zăcământ la
zăcământ şi chiar în interiorul aceluiaşi zăcământ. Se constată că oricare dintre
elementele minereurilor fosfatice, conţin elemente chimice de bază: fosfor,
calciu, specifice fluoropatitei, minereul fosfotic preponderent şi elemente care
se consideră impurităţi, din care cele mai frecvent sunt: Fe, Al, Mg, K, Na, Ca,
Cr, Cu, Mo, Pb, V, As, Cl, Br.
Din punct de vedere agrochimic îngrăşămintele cu fosfor se clasifică
astfel:
5.6.7.1. Îngrăşăminte cu fosfor solubile în acizi tari, greu solubile în
apă, greu asimilabile de către plante;
5.6.7.2. Îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali, cu
solubilitate scăzută în apă;
5.6.7.3. Îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă.
5.6.7.1.Îngrăşăminte cu fosfor solubile în acizi tari, greu solubile în
apă, greu asimilabile de către plante
Din această grupă de îngrăşăminte fac parte: apatita, făina de fosforite,
făina de oase.
Apatita 2Ca5(PO4)3x.
Este componentul cel mai de seamă dintr-o serie de zăcăminte
fosfatice. Serveşte ca materie primă pentru fabricarea îngrăşămintelor fosfatice.
Se cunosc cinci varietăţi principale de apatită: fluorapatita, clorapatita,
hidroxilapatita, carbonatapatita, fiancolita Ca5(PO4)3F, Ca5(PO4)3Cl,
Ca5(PO4)3OH
Concentratul de apatită are un conţinut mediu de 36-42% P2O5 , 55%
CaO, 7%Cl şi 4% F. Solubilitatea în apă este redusă 0,18 g/l P 2O5 (la 50 0C).
Nu se foloseşte direct ca îngrăşământ, ci numai ca materie primă pentru
obţinerea acidului fosforic şi a îngrăşămintelor cu fosfor.
Făina de fosforite Ca3(PO4)2 + 2Ca5(PO4)2 + argilă + nisip
Sunt roci sedimentare de precipitare, care au luat naştere în mai multe
locuri pe glob, fiind cunoscute şi sub numele de fosfaţi naturali.
După natura componentelor care însoţesc fosfatul tricalcic se împart în
trei categorii:
- argiloase, în care mineralele argiloase sunt cimentate de săruri de
fosfor. Au culoare cenuşie. Conţin 25-30%P2O5;
- glauconitice, când conţin 8-32%glauconit (KFeSi2O6nH2O). Are un
conţinut de fosfor de18-22%P2O5;
- silicioase când conţin 35-50% SiO2şi 12-14% P2O5.
179
Făina de fosforite se obţine prin extragerea din zăcăminte naturale,
după care se macină fin. Se prezintă ca o pulbere de culoare cenuşie sau
roşietică, fiind foarte puţin solubil în apă şi nehigroscopică, putându-se păstra
vrac. Greutatea unui m3 = 1000-1200 kg, iar volumul unei tone = 0,830 -
0,99m3.
Se foloseşte pe solurile cu reacţie acidă ca îngrăşământ de bază.
Solubilitatea hidroxilapatitei din fosforite, este favorizată de hidrogenul reţinut
la particulele de materie organică sau minerală, conform reacţiei:
(humus) - 4H+ + Ca5(PO4)3OH  (humus) - Ca2+ +3CaHPO4 + H2O
Această transformare este posibilă, mai ales când fosforita este fin
măcinată şi se amestecă intim cu solul.
Făina de oase. Oasele sunt alcătuite din substanţe organice 30-45% şi
din substanţe minerale 55-70%, din care fac parte: Ca3(PO4)2, CaHPO4,
Mg3(PO4)2, CaCO3, CaF2. În funcţie de modul de prelucrare în vederea obţinerii
făinii, se cunosc următoarele tipuri de făină de oase:
- Făina de oase degresată, degresarea făcându-se prin fierberea în apă,
sau aburi, cu ajutorul unor solvenţi organici. Se usucă şi se macină. Conţine 18-
24% P2O5 din care doar 3% solubil în apă;
- Făina de oase degelatinată şi degresată, se obţine prin acţiunea
vaporilor fierbinţi în autoclave, la presiune când are loc extragerea grăsimii şi a
gelatinei. Conţine 25-34%P2O5, din care 5% solubil în apă.
Făina de oase se prezintă ca o pulbere alb murdară aspră la pipăit, în
care se disting bucăţi mici şi colţuroase de oase. Nu este higroscopică, greutatea
unui m3=890 kg, iar o tonă are volumul de 1,120 m3. Se foloseşte ca
îngrăşământ de bază pe solurile acide.
5.6.7.2.Îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali
Din această categorie de îngrăşăminte fac parte următoarele:
Precipitatul CaHPO42H2O
Se obţine prin descompunerea fosfaţilor naturali cu acid azotic sau
clorhidric, sau neutralizarea acidului fosforic cu lapte de var:
Ca3(PO4)2 + 2HNO3 + 2H2O  Ca(NO3)2 + CaHPO42H2O
2H3PO4+ Ca(OH)2  Ca(H2PO4)2H2O + H2O
Ca(H2PO4)2H2O + Ca(OH)2  2CaHPO42H2O
Se prezintă ca o pulbere friabilă, cristalizează cu 2H2O. Nu este
higroscopic, nu se aglomerează, are solubilitate redusă în apă (0,23 g/l la 23 0C).
Conţine 27-40%P2O5. Reacţie fiziologică neutră.
Poate fi utilizat ca îngrăşământ pe toate tipurile de sol, fiind mai
eficient ca superfosfatul pe cele cu reacţie acidă. Se aplică la fertilizarea de
bază. Se mai utilizează şi ca adaus în hrana tineretului bovin şi la fabricarea
îngrăşămintelor complexe.
Fosfaţii activaţi sau fosforitele activate
Pentru economisirea acidului sulfuric, în ultimul timp se realizează
îngrăşăminte cu fosfor asimilabil, prin tratarea rocilor fosfatice cu cantităţi
180
Agrochimie
reduse de H2SO4, HNO3 sau HCl, atât cât este necesar pentru desfacerea
moleculelor fosfatice.
Se obţin în acest mod la noi în ţară, două tipuri de fosforite activate:
- Fosforită activată cu 60% din necesarul de acid sulfuric, care are
următoarea compoziţie chimcă: Ca5(PO4)3 + Ca(H2PO4)2 + CaHPO4 + CaSO4 şi
conţine 20% P2O5 , din care 25-30% solubil în apă, este granulată;
- Fosforita activată cu 50% din necesarul de acid sulfuric, având
aceeaşi compoziţie chimică şi un conţinut de 24% P 2O5, din care 10-12%
solubil în apă. Se prezintă sub formă de pulbere cenuşie.
Polifosfaţii. În vederea creşterii conţinutului de substanţă activă din
îngrăşămintele cu fosfor, s-au obţinut o serie de îngrăşăminte pornind de la
acidul polifosforic Pn2PnO3n+1 şi metafosforic (HPO3)n. Din această grupă fac
parte o serie de îngrăşăminte de tipul metafosfaţilor sau polifosfaţilor, care în
sol, în prezenţa apei, suferă încet procese de hidroliză, dând în final fosfatul
primar. Aceste îngrăşăminte, datorită conţinutului lor ridicat în P 2O5 ar fi putut
fi de perspectivă, însă consumul relativ mare de energie în procesul de
fabricare, face ca obţinerea lor să se restrângă.
Mai întâlnit este metafosfatul de calciu CaHPO3 2 n , cu un conţinut
de 63-65%. Se prezintă ca o masă sticloasă sau pulbere albă, amorfă sau
cristalină. Este indicat pe orice tip de sol la toate culturile ca îngrăşământ de
bază, având eficienţă egală cu cea a superfosfatului.
5.6.7.3.. Îngrăşăminte cu fosfor solubil în apă
Reprezentanţii acestei grupe sunt: superfosfatul simplu şi superfosfatul
concentrat.
Superfosfatul simplu Ca(H2PO4)2H2O
Sub această denumire se cunoaşte îngrăşământul, care se obţine prin
prelucrarea fosfaţilor naturali cu acid sulfuric. Procesul tehnologic decurge în 5
etape:
- amestecarea făinii de minereu cu acid sulfuric;
- desăvârşirea reacţiei cu întărirea masei;
- neutralizarea acidităţii libere;
- granularea şi ambalarea.
În timpul amestecului făinei de minereu cu acid sulfuric, are loc
descompunerea apatitei în două faze conform reacţiilor:
Ca5(PO4)3F + 5H2SO4  5CaSO4 + 3H3PO4+ HF 
Ca5(PO4)3F +7 H3PO4 +5H2O  Ca(H2PO4)2H2O + HF 
Desăvârşirea procesului de obţinere a superfosfatului este cunoscută
sub denumirea de “maturizare a superfosfatului, iar timpul necesar desăvârşirii
procesului “timp de maturare” care durează 5-30 zile. Produsul finit mai conţine
o cantitate mică de fosfor nedescompus şi acid fosforic liber 5,5% la pulbere şi
3,5% la granule.
181
Neutralizarea acidităţii libere se face prin adaus de substanţe solide cu
caracter bazic, cum ar fi: făină de fosforite, CaCO3, Mg(CO3)2CaO, sau prin
prelucrarea cu amoniac, când se obţine superfosfatul amonizat. Operaţiunile se
execută cu ocazia granulării superfosfatului.
Granularea se face prin trecerea materialului pulverizat într-o tobă
rotativă, unde se umectează până la 16% cu apă, iar prin rotire timp de 6-7
minute se formează granule. Granularea are efecte pozitive asupra calităţii
îngrăşământului, întrucât micşorează viteza de insolubilizae a fosfatului în sol.
Superfosfatul simplu este un produs pulverulent, sau granulat de
culoare cenuşiu închis sau deschis, cu miros caracteristic de acizi, unsuros.
Conţine alături de Ca(H2PO4)2H2O 25-26% şi CaSO4 48-50%, cât şi H3PO4,
CaHPO4.
În ţara noastră se obţin două categorii de superfosfat: calitatea I cu
19%P2O5 şi calitatea aII-a cu 16,5% P2O5 ,solubil în apă şi în citrat de amoniu.
Superfosfatul simplu are o reacţie acidă, atunci când această
determinare se face în laborator. În condiţii de câmp din punct de vedere al
reacţiei fiziologice este considerat îngrăşământ neutru.
Se foloseşte ca îngrăşământ de bază, sau aplicat la cuib sau pe rânduri
o dată cu semănatul , precum şi suplimentar în timpul vegetaţiei. Poate fi
utilizat pe toate tipurile de sol. Pe solurile acide, când este singur, eficienţa nu
se manifestă decât după corectarea acidităţii solului.
Superfosfatul concentrat Ca(H2PO4)2H2O.
Mai este numit şi superfosfat dublu sau triplu, după conţinutul de P 2O5
care poate varia între 38-50%. Comparativ cu superfosfatul simplu acesta are
avantajul că este lipsit de gips, care constituie un balast ce măreşte cheltuiala de
păstrare, transport, manipulare şi încorporare în sol.
Se obţine prin atacul rocii fosfatice cu acid fosforic:
Ca5(PO4)3F +7 H3PO4 + 5H2O  5 Ca(H2PO4)2H2O + HF 
Este o sare de culoare albă sau gălbuie, având efecte asemănătoare în
sol şi asupra plantelor de cultură ca superfosfatul simplu.
5.6.7.4 Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor cu fosfor

Factorii care influenţează asupra eficienţei îngrăşămintelor cu fosfor şi
condiţionează aplicarea lor sunt: planta cultivată, solul şi însuşirile sale fizico-
chimice, forma fizică şi metodele de aplicare, prezenţa altor ioni.
Planta cultivată şi însuşirile genetice de specie şi soi
Speciile de plante posedă însuşiri diferite de solubilizare a fosfaţilor din
sol. Speciile din familia plantelor leguminoase (lucerna, trifoi, mazăre, lupin),
solubilizează şi utilizează relativ mai bine fosforul din sol şi din îngrăşămintele
greu solubile comparativ cu speciile din familia gramineelor. Aceasta se explică
prin faptul că speciile de plante din prima categorie, eliberează în sol cantităţi
mai mari de acid carbonic, acizi organici, enzime, diverse substanţe cu însuşiri
chelatice, care produc mobilizarea fosfaţilor din zona rizosferei.
182
Agrochimie
Plantele cu sistemul radicular fasciculat, asimilează greu formele de
fosfor din sol şi mai uşor pe cele din îngrăşăminte, în schimb plantele cu
sistemul radicular pivotant folosesc mai bine atât formele de fosfor din sol cât şi
cele din îngrăşăminte.
Capacitatea plantelor de a utiliza fosforul din compuşii greu solubili,
creşte odată cu însuşirea plantei de a asimila calciu, fără ca să se constate
existenţa unui raport proporţional.
În raport cu specia, asimilează mai bine fosforul din sol şi din forme
greu solubile: hreanul, mazărea, hrişca, muştarul, ridichea, în timp ce alte plante
asimilează cu precădere fosforul din îngrăşămintele uşor solubile: castraveţi,
ceapa, fasolea, tomatele, varza.
În raport cu vârsta plantelor, capacitatea de a lua fosforul din sol din
forme greu solubile creşte odată cu înaintarea în vârstă la: tomate, sfeclă,
morcov, în timp ce lupinul păstrează această capacitate în tot cursul perioadei
de vegetaţie, iar ceapa, fasolea nu au de loc această însuşire.
Din totalul fosforului introdus în sol ca îngrăşământ plantele asimilează
în primul an în medie (15-45%, adică au Cu = 25%, în timp ce Cu la
îngrăşămintele cu azot este de 40-70%, iar la îngrăşămintele cu potasiu 45-
70%), restul fixându-se în fosfaţi mai greu accesibili.
Nevoia de fosfor a diferitelor specii este:
-ridicată: andive, fasole, castraveţi, ceapă, conopidă, ridichi, varză de
Bruxelles, varză roşie, sparanghel, tomate, ţelină, vinete, spanac;
-moderată: cartof, batat, dovleac, gulie, mazăre, pepeni, salată, sfeclă
roşie, pomi fructiferi, viţă de vie;
-scăzută: muştar, hrean.
Solul şi însuşirile sale fizico-chimice
Însuşirile fizico-chimice ale solului, influenţează puternic asupra
eficienţei îngrăşămintelor cu fosfor. Dintre acestea cele mai importante sunt:
textura, pH-ul soluţiei solului, gradul de saturaţie cu baze, componentele
cationilor schimbabili, conţinutul de Fe şi Al mobil, de calciu, azot şi potasiu
asimilabil.
Textura solului influenţează aeraţia, procesele de oxido-reducere,
activitatea microbiologică, ceea ce va avea influenţă asupra absorbţiei
fosforului. Astfel, o textură uşoară, respectiv o porozitate ridicată (50%)
măreşte intensitatea de absorbţie a fosforului, în timp ce textura grea, argiloasă,
stânjeneşte asimilarea fosforului, motiv pentru care sunt necesare doze mari de
îngrăşăminte fosfatice.
Un rol important asupra eficienţei îngrăşămintelor cu fosfor îl are reacţia
solului, gradul de saturaţie cu baze, capacitatea de schimb cationic, conţinutul
de Fe şi Al.
Astfel pe solurile acide, plantele folosesc mai bine fosforul din
îngrăşămintele greu solubile sau parţial solubile în apă, faţă de cele solubile în
apă. Acestea din urmă, respectiv superfosfaţii în prezenţa ionilor de Fe2+ şi Al3+
183
,sau a hidroxizilor aceştora suferă un proces de reţinere chimică. De asemenea
acest proces apare şi pe solurile saturate cu baze (neutre), când datorită
prezenţei bicarbonatului de calciu şi a calciului activ, îngrăşămintele cu fosfor
solubile în apă, tind să se transforme în fosfat secundar şi apoi terţiar de calciu
(vezi cap.5.6.3.).
De aceea, pe aceste soluri se recomandă folosirea îngrăşămintelor cu
fosfor cu solubilitate în apă între 30-50%.
Accesibilitatea optimă a fosforului pentru plante, este la un pH cuprins
între 5,5 şi 7,0 şi descreşte când pH-ul scade sub 5,5, sau creşte peste 7,0.
Solubilitatea şi mobilitatea fosforului din sol este legată şi de conţinutul
de humus al acestuia:
-ionii fosforici fixaţi pe particulele de sol, pot fi înlocuiţi de unii ioni
organici;
-compuşii chelaţi care se formează din humus cu Al3+, Fe2+, Ca2+
micşorează precipitarea ionilor fosforici.
Mobilitatea fosforului din sol este influenţată şi de temperatură. În
primăverile prelungite, secetoase şi reci, capacitatea plantelor de a absorbi
fosforul din sol scade, ca urmare a încetinirii formării acizilor nucleici.
Umiditatea solului influenţează şi ea accesibilitatea fosforului din
îngrăşămintele aplicate de către plante.
După încorporarea în sol a superfosfatului, acesta interacţionează cu
componentele solului, formând o varietate de compuşi. Mai întâi granule de
superfosfat reacţionează cu apa, care solubilizează şi transformă parţial fosfatul
primar în fosfat secundar şi acid fosforic, soluţia din jurul granulei ajungând la
un pH = 1,5 :
Ca(H2PO4)2H2O + H2O 0,574 CaHPO4 + 0,574 H3PO4
+0,426 Ca2+ + 0,852 H2PO4-
Deplasându-se în sol din jurul granulei, soluţia puternic acidă de
superfosfat dizolvă în drumul ei oxizii de aluminiu, fier şi mangan, carbonaţii
de calciu şi magneziu, aciditatea ei consumându-se în aceste reacţii. Deşi
compuşii formaţi sunt puţin solubili în apă, datorită suprafeţei mari de contact
cu soluţia solului şi a caracterului amorf sunt accesibile plantelor.
Ei pot însă ,după cum s-a mai arătat pe solurile acide sau neutre să fie
fixat ca fosfaţi terţiari de fier, aluminiu şi calciu devenind insolubili.
În paralel are însă loc şi spălarea în adâncime a sulfatului de calciu mai
ales pe solurile neutre.
Toate aceste transformări nu influenţează însă reacţia solului în mod
durabil, din cauză ca nu au loc pierderi de baze (debazificarea complexului
argilo-humic).
Având în vedere toate acestea, putem să arătăm că pe solurile acide
eficienţa sporită au îngrăşămintele cu fosfor uşor solubile în apă granulate. Cu
cât granula îngrăşământului este mai mare, cu atât este mai mare eficacitatea în
aceste condiţii. De asemenea aplicarea în benzi în special a îngrăşămintelor sub
184
Agrochimie
formă de pulberi, este mai eficientă ca aplicarea pe toată suprafaţa şi amestecare
cu solul.
Pe solurile calcaroase se recomandă îngrăşăminte cu fosfor solubile în
apă granulată.
Pentru stabilirea oportunităţii folosirii fosforitelor activate pe diferite
soluri Borlan şi Hera (1990), au stabilit indicele oportunităţii fosforitării
solurilor (I.O.F.S.):
Ah  H 2  100
I .O.F .S .  , în care :
V Ah  10 0,0245P. A.L.
Ah = aciditatea hidrolitică în me/100g sol;
H = conţinutul de humus în procente;
VAh= gradul de saturaţie cu baze;
P.A.L. = conţinutul de fosfaţi mobili determinaţi în acetat lactat de
amoniu.
Tabelul nr 5.11.
Schema de interpretare a valorilor IOFS, conturată din datele experienţelor
cu fosforite, se prezintă după cum urmează:
Valori Probabilitatea ca fosforitele Efectul probabil al

I.O.F.S. să fie eficiente ca fosforitelor aplicate în doze
îngrăşăminte egale cu superfosfatul în %
din efectul acestuia
Sub 5 f.mică sub 20%
5-10 mică 20-60%
10-20 mijlocie 40-80%
20-40 apreciabilă 70-90%
Peste 40 mare peste 80%
Forma fizică şi metodele de aplicare
Îngrăşămintele cu fosfor se pot prezenta sub formă pulverulentă sau
granulată. Forma pulverulentă este indicată pentru îngrăşăminte fosfatice greu
solubile, ce se aplică pe soluri cu reacţie acidă. Forma granulară este
recomandată pentru îngrăşămintele cu fosfor uşor solubile în apă (creşte
eficacitatea şi se întârzie retrogradarea).
Din punct de vedere al metodelor de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor
se utilizează următoarele metode:
-aplicarea de bază, se face înaintea lucrării de bază a solului şi se
încorporează în sol cu arătura. În acest mod se aplică doza întreagă de fosfor la
cereale de toamnă şi 1/2 –3/4 din doza la culturile prăşitoare şi în plantaţii de vii
şi pomi.
-aplicarea la însămânţare localizată, o dată cu sămânţa, sau la cuib o
dată cu plantarea, când se folosesc de regulă îngrăşăminte cu fosfor granulate,
185
granule de îngrăşământ introducându-se la 5 cm lateral la rândul de semănat şi
sub acesta. Întrucât fosforul se deplasează foarte puţin în sol doar maxim 5 cm,
iar rădăcinile plantelor îl iau doar de la 2-3 mm distanţă. Prin acest mod de
aplicare creşte coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor cu fosfor.În acest mod
se aplică îngrăşămintele cu fosfor la prăşitoare, diferite legume de câmp şi în
plantaţiile de vii şi pomi, când se dau 1/4 –1/2 din doză.
-aplicarea în timpul perioadei de vegetaţie. Se aplică la unele plante
deficitare în nutriţia cu fosfor, dându-se până la 1/4 din doză, fie foliar sau cu
apa de irigaţie, fie pe rândul de plante o dată cu lucrările de întreţinere a
culturilor.
Pentru sporirea coeficientului de utilizare a îngrăşămintelor cu fosfor,
trebuie ca acestea să fie aplicate în zonele umede ale solului şi să fie amestecate
cu mraniţă, gunoi de grajd, compost.
Prezenţa altor ioni în sol

Există o interacţiune între ionii fosforici şi alţi ioni din sol, care
influenţează asupra eficienţei şi coeficientului de utilizare.
-Interacţiunea N/P din sol, se datorează unor interacţiuni chimice care
măresc accesibilitatea fosforului şi a unor interacţiuni fiziologice (fotosinteză,
respiraţie, consum), care măresc capacitatea de asimilare, precum şi unui efect
direct a unor îngrăşăminte (NH4)2SO4 şi NH4NO3 care măresc solubilitatea
fosfaţilor.
-Sărurile potasice măresc accesibilitatea îngrăşămintelor cu fosfor.
-Cu cât pH-ul solului este mai bazic, se micşorează accesibilitatea unor
microelemente ca: Fe, Zn, Cu.
-Excesul de fosfor provoacă carenţa indusă de Zn, prin formarea de
Zn3(PO4)2 – greu solubil, scăderea vitezei de translocare a Zn în părţile aeriene,
un efect de diluţie, datorită creşterii masei vegetative, un deranjament
metabolic, ca urmare a dereglării sistemelor enzimatice la care participă zincul.
-Excesul de fosfor trece fierul din soluţia solului în FePO 4, sau
Fe(OH)2H2PO4, produşi insolubili.
-Carenţa de cupru stânjeneşte metabolismul fosfatic.
-Excesul de mangan din soluri acide scade, intensitatea absorbţiei
fosforului.
-Ionii fosforici măresc accesibilitatea molibdenului.
Efectul îngrăşămintelor cu fosfor se manifestă şi în anii următori (efect
remanent mai ridicat ca la îngrăşămintele cu azot), în raport de doza folosită,
felul îngrăşământului şi condiţiile de sol.
Din totalul îngrăşămintelor fosfatice plantele utilizează în medie 1/10-
1/2, iar restul se acumulează în sol în compuşi greu solubili şi mai greu
accesibili plantelor.
186
Agrochimie
Dozele de îngrăşăminte cu fosfor depind de gradul de asigurare cu
fosfaţi mobili ai solului, de planta cultivată, recolta planificată, planta
premergătoare, de îngrăşămintele însoţitoare. Ele oscilează între 35-132 kg
P2O5/ha la grâu, 48-133 kg P2O5/ha la porumb, 7-118 kg P2O5/ha la floarea
soarelui, 23-122 kg P2O5/ha la soia, 66-135 kg P2O5/ha la sfecla de zahăr, 33-
152 kg P2O5/ha în plantaţiile de pomi fructiferi, 36-183kg P2O5/ha în plantaţiile
de vii pe rod.
Sporurile medii de producţie care se obţin pe 1 kg de P 2O5 sunt: 5kg la
grâu, 3 kg la porumb, 31kg la floarea soarelui, 55 kg la sfecla de zahăr, 12kg la
soia şi 30kg la cartof.
5.6.7.5.Sporirea gradului de utilizare productivă a fosforului din sol şi
din îngrăşămintele aplicate
Gradele de utilizare productivă în recolte a fosforului din sol şi din
îngrăşămintele aplicate, pot fi majorate prin măsuri de optimizare a mediului
extern şi intern al plantelor.
Optimizarea mediului extern se referă la unele măsuri de natură chimică
asupra solului cum ar fi: hidroxilarea şi protonarea coloizilor. Posibilităţi de
îmbunătăţire a nutriţiei cu fosfor a plantelor pe aceste căi, apar datorită faptului
că solubilitatea produşilor de absorbţie şi a sărurilor acidului fosforic cu
secvioxizi, hidrataţi în solurile acide, creşte odată cu hidroxilarea acestora şi
pH-ul între 4 şi 7, în timp ce solubilitatea fosfaţilor superiori de calciu în
solurile saturate cu, baze creşte prin protonarea şi micşorarea pH-ului. Deci
apariţia ionilor monofosfaţi H2PO4- şi HPO42- sunt funcţii directe de pH.
Al(OH)2H2PO4 + OH Al(OH) 3 + H2PO4
variscit
pH2PO4 din variscit = 10,7 – pH
Ca4H(PO4)3 + 2H+ 3CaHPO4 + Ca2+
fosfat octocalcic
pHPO4 = 1,74 + 0,67 pH
Dintre aceste măsuri hidroxilarea colizilor în solurile nesaturate cu baze,
prin aplicarea amendamentelor calcaroase, este mai bine fundamentată ştiinţific
şi experimental. Mobilitatea şi accesibilitatea fosforului pentru plante, creşte
atât datorită unor efecte directe cum sunt inactivarea sescvioxizilor şi eliberarea
fosforului asociat cu aceştia, cât şi mijlocit de activitatea microflorei, care se
intensifică în solurile calcarizate.
Îmbunătăţirea nutriţiei cu fosfor şi alte elemente nutritive, a culturilor pe
solurile saturate cu baze, este teoretic posibilă şi prin protonarea coloizilor din
aceste soluri. Aceasta deoarece fosfaţii superiori de calciu şi sărurile bazice ale
microelementelor metalice, sunt acceptori de protoni mai avizi decât complexul
argilo-humic şi carbonaţii elementelor alcaline pământoase din aceste soluri.
Influenţarea şi optimizarea mediului intern al plantelor, constă după
cercetările efectuate de Borlan şi Hera (1990), în măsuri de optimizare a
conţinutului de elemente nutritive în sămânţă prin fertilizări foliare speciale a
187
loturilor de hibridare şi în general a culturilor semincere şi fertilizare foliară de
stimulare a plantelor, cu îngrăşăminte foliare, ce conţin pe lângă azot sub formă
de uree(90%) şi un amestec de fosfaţi mono şi disubstituiţi de amoniu sau
polifosfaţi de amoniu, 5% sulfat de potasiu, 4,7% microelemente şi substanţe
tensio-fiziologic active. Cu aceste fertilizări s-au obţinut sporuri de producţie de
250-300 kg la sfecla de zahăr, 30-40 kg boabe la porumb, 15-20 kg la floarea
soarelui, 60-70 kg la fructe de măr şi vişin, 65-75 kg la struguri, pentru 1 kg de
îngrăşământ foliar folosit.
Alături de acestea, se situează şi unele măsuri ce se află în stadiu
experimental şi care au dat rezultate destul de bune:
-fertilizarea de stimulare, aplicată pe seminţe, care constă în aceea că pe
sămânţa tratată obişnuit cu substanţe de protecţie fitosanitară se fixează ca un
liant adecvat anumite surse de macro şi microelemente nutritive.
În alte variante, aceste substanţe se încorporează în compoziţii de drajon a
seminţelor sau se introduc în sămânţă prin îmbinare în vid.
-protecţia complexă fizică şi chimică a seminţelor şi stimularea
biochimică a plantelor. Aceasta constă în aplicarea pe sămânţă a unor substanţe,
care să reducă până la a opri pătrunderea apei în seminţe la temperaturi scăzute,
nefavorabile germinării şi să împiedice atacul microorganismelor patogene
asupra seminţei negerminate, iar după germinare să stimuleze desfăşurarea
proceselor metabolice din germen şi plantă. În acest sens au fost folosite la
porumb cu bune rezultate un melaj de naftenaţi sau acizi naftenici cu adaos de
substanţe organice bioactive (tiamină, riboflavină, piridoxină, nicotinamidă,
acid pantotemic) în cantitate de 2-5 g/kg sămânţă.
-modificarea albedoului plantelor (mai ales la culturile care nu
îndeplinesc în unii ani condiţii termice), prin creşterea raportului dintre radiaţia
luminoasă şi calorică incidentă şi cea reflectată, aplicând repetat pe organele
vegetale ale plantelor, în partea a doua de vegetaţie a unor îngrăşăminte foliare,
ce conţin şi substanţe organice bio şi fiziologic active şi pigmenţi naturali de
culoare închisă.
188
Agrochimie
5.7. AGROCHIMA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU POTASIU
5.7.1.Prezenţa în natură
Potasiul este prezent în litosferă, în hidrosferă, cât şi în materia organică

vegetală sau animală.
Ca frecvenţă în scoarţa terestră potasiul ocupă locul 7 după: siliciu
(26%), Al (7,5%), Fe (4,2%), Ca (3,2%), Mg (2,3%), Na (2,4%), conţinutul
mediu al litosferei fiind de 2,3-2,4 %. Din totalul atomilor litosferei, potasiul
reprezintă 1,4% fiind mai frecvent de 28 ori decât fosforul şi de 60 ori decât
azotul (Davidescu, 1979).
In hidrosferă potasiu se află în cantităţi mai mari în apele mărilor şi
oceanelor, ca şi a unor lacuri. În medie din totalul sărurilor din apa oceanului
planetar, K reprezintă 1,1 % în timp ce Na- 30%. Din totalul atomilor din
hidrosferă K reprezintă 0,006%.
Apa mărilor conţine în medie 0,100-0,370 g K2O/l. Anual cu apele
fluviilor şi râurilor se aduc în mări şi oceane 48.10 6t K.
În plante conţinutul de potasiu variază cu specia, vârsta şi părţile sau
organele acesteia. Din totalul atomilor din biosferă K reprezintă 0,046%.
Frunzele şi organele tinere au conţinutul cel mai ridicat în potasiu. Paiele de
cereale au un conţinut de 0,6-0,8%, cele de oleaginoase 0,45-0,50%, seminţele
de cereale 0,45-0,5%, iar cele de leguminoase 0,65-1,4%K. Fructele au un
conţinut de 1,20% măr, 1,1% păr, 1,40-2,20% prun, K2O la s.u. iar ramurile de
rod 1,50-1,70% K2O.
5.7.2.Potasiu din sol
Rezerva totală de potasiu din sol provine din rocile parentale, mineralele
primare şi cele secundare, îngrăşămintele chimice şi organice ca şi din resturile
vegetale. În stratul arabil conţinutul de potasiu total descreşte până la 1,2-1,4%,
ca urmare a proceselor de alterare, de trecere în mineralele secundare 1,2-1,4%
şi prin levigare.
Principalele forme ale potasiului din sol sunt:
-Potasiu nativ;
-Potasiu fixat;
-Potasiu schimbabil;
-Potasiu solubil;
-Potasiu legat organic.
Potasiu nativ. Se găseşte în constituţia rocilor parentale eruptive şi
sedimentare greu solubile, deci inaccesibile plantelor în procent de 90-95% din
potasiul total al solurilor.
Principalele minerale primare care conţin potasiu sunt:
-feldspaţii ;
-mică albă, (muscovita) ;
-mică neagră (biotita).
189
Aceste minerale primare, se întâlnesc mai ales în fracţiunile grosiere ale
solului şi mai rar în cele fine. În procesul de alterare – dezagregare din silicaţii
primari se formează silicaţi secundari, care în stadiile cele mai avansate dau
naştere la minerale argiloase.
Principalele minerale secundare argiloase în constituţia cărora intră
potasiu sunt: caolinitul, haloisitul de tipul 1/1 sau cu reţea bistratificată şi
montmorilonitul, illitul, cloritul, vermiculitul cu raţea 2/1 tristratificată.
Potasiu fixat sau interstratificat. Este forma de potasiu ce se găseşte
reţinut în spaţiile dintre două pachete de alumino-silicaţi ,ce alcătuiesc reţeaua
cristalină a mineralelor argiloase. Fixarea are loc în argilele care au distanţa
între straturi (lamele) peste 1,39Å, care în momentul hidratării se desfac, iar
ionii de potasiu migrează între lamele, unde sunt reţinuţi. Ei ocupă locurile
normale pe care potasiu le are în reţeaua cristalină respectivă, sau înlocuiesc
ionii de Ca2+şi Mg2+. Ulterior prin pierderea apei, lamelele se strâng şi potasiul
rămâne fixat. Fixarea este caracteristică în special mineralelor argiloase
tristratificate (2/1).
Potasiu fixat reprezintă 0,5-8% (150-1500kg/ha) din potasiul total al
solului, nu este accesibil plantelor, dar poate deveni potenţial asimilabil. Între el
şi potasiul schimbabil există o tranziţie progresivă, datorită unui echilibru ce se
creează între aceste două forme.
Potasiul schimbabil sau adsorbit prin procese fizico-chimice în
complexul argilo-humic. Această formă de potasiu reprezintă 0,5-2,5% (75-
300kg/ha) din total, fiind uşor accesibil plantelor. În solurile din ţara noastră
conţinutul de K schimbabil are valori între 40-300ppm.
Conţinutul de K schimbabil depinde de natura coloizilor din sol, de
tipurile de argilă cât şi de gradul de saturaţie în baze. Cu cât gradul de saturaţie
cu baze (V%) este mai mare, cu atât conţinutul în potasiu schimbabil este mai
ridicat, carenţa de potasiu putând apărea pe solurile cu V< 70% debazificate.
Potasiul solubil. Este forma cea mai accesibilă pentru plante, fiind
reprezentat de potasiu sau diferite săruri ale acestuia dizolvate în soluţia solului.
El reprezintă 0,1-0,3% din potasiul total al solurilor adică 15-30kg/ha.
Concentraţia potasiului în soluţia solului este de 0,1-0,3 me/l. Este translocat
prin procese de difuzie şi odată cu mişcarea apei în sol. În anii ploioşi sau în
urma irigaţiei în exces această formă suferă procese de levigare.
Potasiul legat organic. În sol, în special în stratul de la suprafaţă,
potasiul se găseşte atât sub formă minerală, cât şi în compuşi organici (0,5-2%
din total) ce nu intră în elementele de constituţie a organismelor, fapt pentru
care este foarte mobil, migrând cu uşurinţă dintr-un organ în altul. În materia
organică din sol, potasiul poate fi găsit ca ion în sucul celular al resturilor
organismelor superioare (peste 70% din totalul său) şi ca ion reţinut sub forme
schimbabile de acizi organici în complecşi organo-minerali. De asemenea, ca
potasiul legat organic poate fi considerat şi cel din corpul microorganismelor
din sol.
190
Agrochimie
Unitatea de echilibru dinamic dintre diferite forme ale potasiului

Toate formele de potasiu alcătuiesc în sol un tot unitar, astfel că orice
schimbare în activitatea şi concentraţia unei forme deranjează echilibrul, creând
o micşorare de compensare prin deplasarea dintr-o formă în alta (fig.5.6.).
Viteza de deplasare a echilibrului, depinde de gradul de modificare a
concentraţiei într-una din fazele sistemului, abundenţa mineralelor cu potasiu,
structura lor cristalină, gradul de alterare, umiditatea solului, pH, conţinutul în
argilă, capacitatea de tamponare a solului pentru potasiu.
Fig.5.6. Schema echilibrului dinamic dintre diferite forme de potasiu din

sol (după D.Davidescu şi Velicica Davidescu, 1979).
Trecerea potasiului din formă fixată în cea schimbabilă, se realizează în

urma alternării proceselor de umezire-uscare şi îndepărtare a lamelelor
mineralelor argiloase la distanţe mai mari de 1,33Å, prin pătrunderea în spaţiul
interlamelar a unor molecule organice cu diametrul superior diametrului ionului
de K+. Fenomenul fixării potasiului în spaţiul interlamelar al mineralelor
argiloase tristratificate, este de un real interes practic pentru nutriţia plantelor.
Pe solurile argiloase cu minerale predominant smectitice şi illitice,
datorită consumului de câtre plante a potasiului până spre epuizarea celui
solubil şi schimbabil şi a mobilităţii celui din poziţia „fixat”, în urma înlocuirii
K cu Ca, începând cu zonele marginale ale spaţiului interlamelar se produce
191
vermiculizarea illitului. Cu alte cuvinte, are loc sărăcirea în potasiu a illitului
prin expandarea reţelei cristaline. Plantele crescute pe astfel de soluri, manifestă
simptome caracteristice de carenţă de potasiu.
La administrarea de îngrăşăminte cu potasiu, se observă continuarea
prezenţei carenţei în plante, din cauza fixării în reţeaua cristalină expandată;
fixare care determină o contracţie a reţelei cristaline cu reformarea reţelei
illitului. După încheierea procesului de fixare a potasiului şi săturarea
complexului de schimb cationic şi cu ioni de potasiu efectul îngrăşămintelor cu
potasiu va fi cel dorit.
Conţinutul în potasiu al solurilor din ţara noastră .
Solurile din ţara noastră au în orizontul arabil 37-60t K/ha, iar pe
adâncimea de 1m 180-365t/ha. Conţinutul total de potasiu este cuprins între
0,5-2,0%K.
Solurile formate pe loess, au cel mai mare conţinut total de potasiu,
cuprins între 1,21 şi 2,07%. În acestă grupă intră molisolurile, cum ar fi:
solurile bălane din Dobrogea, cernoziomul din Câmpia Română din Moldova şi
Câmpia Vestică, cărora li se mai adaugă o parte din argiluvisoluri de tipul
solurilor brun-roşcate asociate aceloraşi formaţiuni geomorfologice.
În contrast cu acestea, cel mai scăzut conţinut de potasiu (0,6-1,2%) îl
au solurile acide şi luvisolurile albice, soluri din clasa argiluvisolurilor formate
pe materiale parentale sărace în potasiu. Astfel de soluri se întâlnesc în podişul
Getic în piemontulVestic şi în depresiunile submontane. Cantităţi mici de K (în
jur de 0,4%) au şi solurile nisipoase.
Raportat la conţinutul total, celelante categorii ale potasiului, de care am
amintit mai sus, au concentraţii mai mari tot în solurile formate pe loess şi mai
mici în solurile acide şi psamosoluri.
În general toate solurile cu textură fină formate pe depozite loessoide,
situate în partea estică, sudică şi chiar vestică, a ţării au capacitate ridicată de
fixare a potasiului. Însă capacitatea cea mai ridicată de fixare a potasiului o au
vertisolurile din partea nordică a Câmpiei Teleormanului, din partea sudică a
piemontului Getic şi în vestul Câmpiei Banatului (Lăcătuşu, 2000).
În sistemul de lucru al laboratoarelor de agrochimie din ţara noastră,
pentru stabilirea necesarului de îngrăşăminte cu potasiu se cere cunoscut în
primul rând, conţinutul de potasiu mobil.
Potasiul mobil reprezintă acea fracţiune a potasiului din sol, care se
solubilizează într-un reactiv convenţional, reactiv care extrage o cantitate
aproximativ egală cu K cerut de nutriţia plantelor, cum este acetatul lactat de
amoniu prescurtat AL.
Pe baza conţinutului de potasiu mobil din solurile ţării noastre s-au
stabilit următoarele limite de interpretare a asigurării cu potasiu al solului
(tabelul 5.12).
192
Agrochimie
Tabelul 5.12.
Valori de interpretare a conţinutului de potasiu mobil din sol
(după I.C.P.A., 1987)
Intervalul de
conţinut în Asigurarea solului cu potasiu
potasiu solubil
Culturi de câmp, Legume cultivate în câmp, pajişti
pajişti naturale şi naturale şi cultivate din zona montană,
K.A.L. p.p.m. cultivate din zona plantaţii intensive pomicole, pepiniere
de câmpie şi viticole (şcoli de viţă), plantaţii de port
colinară altoi, pepiniere pomicole,
<66 Slabă f.slabă
66,1-132,0 mijlocie slabă
132,1-200,0 Bună mijlocie
200,1-265,0 f. bună
265,1-400,0 Bună
>400,1 f. bună
5.7.3. Potasiu în plante

Potasiu este prezent în toate ţesuturile şi organele plantelor, în afara
grăunciorilor de clorofilă. În cantităţi mai mari se găseşte în ţesuturile tinere şi
în creştere, ca şi în cele de susţinere. În timp ce azotul şi fosforul, intră în
alcătuirea a numeroase moleculele organice ce participă la metabolismul
plantei, potasiu se află mai ales sub formă de ioni, teoretic se admite şi existenţa
unor compuşi organici ai potasiului, însă în cantitate scăzută şi fără stabilitate
mare.
Concentraţia de potasiu din ţesuturile vegetale, prezintă un domeniu larg
de variaţie 0,5-11%, în raport cu stadiul de dezvoltare al plantelor, organul
analizat, specia şi condiţiile de nutriţie.
Valori mai frecvent întâlnite, corespunzătoare unei nutriţii normale sunt
cuprinse între 3-5% în fazele tinere de dezvoltare a plantelor şi între 1,5-2,5% la
începutul formării organelor generative (Răuţă C. şi Chiriac Aurelia, 1980).
5.7.3.1. Rolul potasiului în viaţa plantelor.
O celulă vie d.p.d.v. al chimiei fizice, este o baterie încărcată cu potasiu
ca electrolit. Migrarea ionului de potasiu ce poartă o sarcină pozitivă, creează
sau induce un potenţial care activează mişcările protoplasmei celulare.
Principalele funcţii ale potasiului în plante sunt:
-ca ion pozitiv, are un rol important în menţinerea echilibrului acido-
bazic din celule;
193
-este activator al enzimelor, fiind considerat cofactor pentru unele
enzime, care iau parte la transferul de energie în procesul de fotosinteză,
activând în special enzime care participă la formarea substanţelor cu greutate
moleculară mare, peste 40 de enzime fiind catalizate de potasiu;
-joacă un rol important în procesul de fosforilare în special în sinteza
A.T.P. şi anume asupra transportului electronilor din lanţul fotosintezei şi
fosforilării;
-reduce consumul de apă pe unitatea de materie vegetală sintetizată,
datorită presiunii osmotice mai ridicate în ţesuturile vegetale ce conţin potasiu,
de asemenea influenţează gonflarea substanţelor vegetale, turgescenţa celulelor
tinere, gradul de hidratare osmoza şi deci permeabilitatea celulelor;
-participă la mecanismul de închidere şi deschidere a stomatelor, în
timpul insolaţiei cantitatea de potasiu din celulele de închidere se triplează, ceea
ce duce la creşterea presiunii osmotice a cantităţii de apă, a gonflării celulelor şi
închiderea stomatelor. La lumină difuză concentraţia în potasiu scade şi
stomatele se deschid;
-în procesul de fotosinteză, potasiul îndeplineşte funcţia de sensibilizator
pentru absorbţia energiei luminoase precum şi de acceptor, colector, acumulator
şi transportor de electroni şi energie pentru sinteza compuşilor primari,
favorizând transportul glucidelor sintetizate din frunze spre organele de rezervă;
-compensează într-o mare măsură insuficienţa intensităţii luminoase (în
etapa de trecere de la faza vegetativă la cea generativă), exercită influenţă mai
mare asupra asimilării CO2 decât lumina (în faza înfloririi);
-influenţeză formarea substanţelor proteice a lipidelor şi metabolismul
acizilor organici, prin menţinerea raportului cationi/anioni din celulă;
-participă la diviziunea celulară: organele merismatice şi cele sexuale
ale plantelor, sunt deosebit de bogate în potasiu;
-stimulează procesele de respiraţie, în special prin radiaţiile emise de
izotopul radioactiv;
-favorizează şi grăbeşte maturarea fructelor şi lemnului arborilor
fructiferi, determină coloraţia şi conservarea fructelor, durata de păstrare şi
calitatea acestora;
-măreşte rezistenţa plantelor la boli şi dăunători, prin mărirea vigorii
plantelor, modificarea metabolismului acesteia, prin sinteza mai rapidă a
amidonului, etc, care afectează nutriţia agentului patogen;
-măreşte capacitatea de înfrăţire a cerealelor şi rezistenţa lor la cădere;
-favoirzeză acumularea în plantă a unor cantităţi mai mari de vit.B 1 şi
B2, de vitamina C şi caroten.
5.7.3.2. Carenţa de potasiu, dereglează activitatea enzimatică, cu
repercursiuni asupra sintezei proteinelor, a transportului şi depunerii produşilor
de fotosinteză, a metabolismului energetic, a economiei de apă. În prima fază de
carenţă are loc o scădere a potenţialului electric al membranei celulare, care
provoacă dereglări ale metabolismului respirator. În faza a doua, se produce o
194
Agrochimie
dereglare a metabolismului biosintezei hidraţilor de carbon şi a proteinelor, ceea
ce duce la o acumulare de amide, amine,
aminoacizi(araginina,citrulina,ornitina).putrescinei, care produce albirea
ţesuturilor frunzelor pe margine.(fig.5.7)
Fig.5.7-Dereglarea metabolismului biosintezei hidraţilor de carbon
Caracteristică pentru exteriorizarea deficienţei de potasiu la marea

majoritate a plantelor de cultură este aşa numita „brunisură” apicală şi
marginală a frunzelor. Culoarea la început verde gălbui, trece într-una galbenă
netă ca urmare a cmplectei declorofilări; după care intervine necroza
parenchimului în zonele afectate ale frunzelor, care înaintează de la margini
spre centrul acestora.
Alături de aceasta mai pot interveni şi alte simptome (decolorări galben-
bronz cu reflexe roşietice, antocianizări, etc). La viţa de vie apare o manifestare
numită frunză neagră-parenchimul internervurial devine brun închis cu reflexe
de roşcat.
Plantele sunt predispuse la frângere şi cădere, datorită mai slabei
dezvoltări a ţesuturilor de susţinere şi a vehiculării defectuoase a metabolitelor
în vasele libere.
Carenţa de potasiu face ca plantele să fructifice slab, iar recolta obţinută
este inferioară calitativ, datorită unei compoziţii biochimice neechilibrate.
Coacerea neuniformă la legumele solanofructoase este deasemeni o consecinţă
a deficienţei de potasiu.
Organele vegetative ale plantelor cu nutriţie deficitară în potasiu conţin
de 3-6 ori mai puţin potasiu.
Aprecierea stării de nutriţie cu potasiu la diferite plante cultivate se
poate face după Borlan (1994) şi după conţinutul acestui element în substanţă
uscată a frunzelor (tabelul 5.13).
195
Tabelul nr.5.13.
Asigurarea cu potasiu a unor culturi, funcţie de conţinutul de potasiu,
substanţa uscată a frunzelor (după Borlan, 1994)
Specia % K în substanţă uscată a frunzelor
Starea de asigurare a nutriţiei cu potasiu
Deficitară Normală Ridicată
Grâu Sub 3,2 3,2-4,5 Peste 4,5
Porumb 3 3,0-4,0 4,0
Soia 1,5 1,8-3,4 4,5
Cartof 4,1 4,1-5,5 5,5
Sfeclă de zahăr 0,5 0,5-2,0 2,0
Tomate 1,4 2,9-3,4 3,4
Castraveţi 0,5 2,5-5,4 5,4
Măr şi păr 1,1 1,4-1,6 1,6
Prun 1,4 1,6-1,8 1,8
Piersic 1,0 1,4-1,6 1,6
Cireş 1,4 1,5-1,7 1,7
Vişin 1,5 1,6-1,8 1,8
Nuc 1,6 1,9-2,1 2,1
Căpşun 1,2 1,4-1,6 1,6
Zmeur 1,6 1,8-2,0 2,0
Viţă de vie 0,9 0,9-1,1 1,1
De regulă carenţa de potasiu intervine pe solurile care conţin mai puţin

de 80 ppm K mobil, la care se adaugă: reacţia acidă, conţinutul ridicat de
humus, de carbonaţi şi de săruri solubile de calciu şi magneziu, capacitatea
ridicată pentru adsorbţia cu schimb a cationilor (CSC), textură fină, tasarea,
uscarea şi umezirea excesivă, stagnarea apei în sol, nebulozitate, temperaturi
scăzute.
Întrucât pentru normalizarea nutriţiei plantelor cu potasiu, conţinutul în
ţesuturi trebuie să crească de câteva ori, aplicarea extraradiculară de soluţii
diluate (0,5-1%), a sărurilor de potasiu este puţin eficientă. De aceea redresarea
nutriţiei cu potasiu , este mai sigură prin aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu
(40-60kg K2O/ha), cât mai devreme cu putinţă în prima parte a vegetaţiei, iar la
culturile prăşitoare acest lucru fiind posibil şi o dată cu praşile mecanice.
5.7.3 .3. Excesul de potasiu din sol produce următoarele efecte:
-afectează nutriţia cu magneziu, iar pe solurile nisipoase şi pe cea cu
calciu;
-micşorarea uşoară a conţinutului de clorofilă, care este o consecinţă a
scăderii absorbţiei magneziului, ce se exteriorizează printr-o culoare mai
deschisă a frunzelor (paloare);
196
Agrochimie
-înrăutăţirea aspectului comercial şi deteriorarea sub aspect calitativ a
recoltei, datorită apariţiei unor manifestări generate de carenţa intensă de calciu
cum ar fi: putregaiul părţii dinspre floare(blossom-end rot) a fructelor de
tomate, putrezirea umedă mucilaginoasă a inimii şi marginii superioare a
frunzelor centrale de salată, putrezirea rapidă a merelor în depozit, prăbuşirea
amară (bitter-pit) a merelor în timpul păstrării.
Efectul negativ direct al excesului de potasiu în plante, se manifestă prin
arsuri apicale şi marginale pe frunzele bătrâne.
Redresarea plantelor afectate de excesul de potasiu se poate face prin
stropirea de 1-2 ori cu o soluţie 2-4% de sulfat de magneziu. În sol excesul de
potasiu poate fi prevenit prin aplicarea de dolomită, sau a irigaţiei de spălare.
Pentru reducerea pagubelor provocate de putrezirea umedă şi prăbuşirea amară
a fructelor în depozit, s-au încercat cu rezultate încurajatoare îmbăierea
fructelor în soluţii de clorură şi fosfaţi mono şi disubstituiţi de calciu înainte de
introducerea în depozit.
5.7 .3.4. Mecanismul de absorbţie al potasiului de câtre plante
Ionul de potasiu este absorbit prin rădăcini în cantităţi mai mari decât
ceilalţi cationi, în rădăcină el găsindu-se de 10 ori mai mult faţă de Ca.
Există o absorbţie pasivă nelegată de procesul de metabolism şi una
activă.
Absorbţia pasivă are la bază fenomene fizice de difuziune şi osmoză.
Difuziunea se face pe baza mişcării de perechi de ioni (K+-NO3) sau de
cationi (K şi H+). Cantitatea de ioni de potasiu ce difuzează în unitatea de timp,
este în strânsă legătură cu concentraţia acestuia în soluţia solului.
Plantele absorbind apa din sol, creează o mişcare a acesteia din sol către
rădăcini, cu care circulă însă şi o parte din ionii aflaţi în soluţie. Prin absorbţia
potasiului se produce o scădere a concentraţiei acestuia în soluţie, fapt care
creează o difuziune a ionului de potasiu spre rădăcini.
Absorbţia activă este explicată prin teoria transporturilor, (moleculele
organice specifice-ionofore) şi prin teoria interdifuziunii, a pătrunderii ionilor
prin membrană ca urmare a diferenţei de potenţial ce se creează în urma
proceselor metabolice, a absorbţiei anionilor şi desorbţiei H +.
Acest tip de absorbţie, este în strânsă corelaţie cu absorbţia anionilor şi
energia procesului de respiraţie, cu prezenţa Ca sau Mg în mediu nutritiv, cu
capacitatea de schimb a rădăcinilor, care variază cu specia şi vârsta fiind de
regulă mai mare la dicotiledonate şi mai scăzută la monocotiledonate (grâu-
9me/100g sol, nemţişor 94me/100g sol).
5.7.4. Îngrăşăminte cu potasiu

Îngrăşămintele chimice cu potasiu-cele mai utilizate sunt săruri solubile
ale acizilor tari cu cationul potasiu. Materia primă din care se fabrică, o
constituie zăcămintele naturale de potasiu, formate acum circa 200 milioane ani
şi care se găsesc în toate continentele. Primele zăcăminte naturale au fost
197
descoperite în anul 1839 la Strassfurt, în Germania şi în 1862 în Polonia.
Exploatarea acestora a început în anul 1851.
Cele mai importante zăcăminte se găsesc în ordine în ţări Rusia29% din
rezervele mondiale, Canada 22%,Germania 23%, Spania 20%, Franţa
40%,Anglia 10%.
La noi în ţară în anul 1905 P. Poni, a descris silvinitul din salinele de la
Tg. Ocna. În anul 1958 în judeţul Neamţ, la Bălţăteşti, Gălean, Gîrcina, Tg.
Neamţ, Tazlău, Schitul Frumoasei, s-a pus în evidenţă un zăcământ natural de
săruri de potasiu estimat la 300 milioane tone K2O.
Îngrăşămintele cu potasiu folosite, au la bază zăcămintele naturale cu
potasiu, fiiind împărţite în trei grupe:
5.7.4.1.Îngrăşăminte cu potasiu săruri brute ;
5.7.4.2.Îngrăşăminte cu potasiu prelucrate ;
5.7.4.3.Îngrăşăminte cu potasiu din alte produse.
57.4.1.Îngrăşăminte cu potasiu săruri brute
Din cadrul acestei grupe cele mai utilizate sunt:silvina, silvinitul,
carnalitul, Kainitul, polihalitul, tufuri zeolitice.
Silvina (KCl), conţine 63,1% K2O şi 52,3%K.
Silvinitul (KCl, NaCL), cristalizează în sistemul cubic, cu culori
variabile de la alb transparent la cenuşiu-galben şi roz. Conţine 10-17 % K2O.
Solubilitate 34%, puţin higroscopică, 1m3 are 1100kg, iar volumul unei tone
este de 0,900m3. Se poate utiliza direct ca îngrăşământ la culturile de sfeclă de
zăhăr, cereale, pajişti naturale, livezi.
Carnalit (KCl.MgCO2. 6H2O), sare de culoare albă lăptoasă, sau galben
roşietică, solubilă 30% în apă, puţin higroscopică, greutatea unui m3 este de
1100 kg, iar volumul unei tone 0,900m3. Conţine 8-17% K2O.
Kainit (KClMgSO4.3H2O), sare de culoare alb-cenuşie, cu cristale
galbene sau roz, 30-35% solubilă în apă. Conţine 12-18% K2O, greutatea unui
m3 este de 1400 kg, iar volumul unei tone 0,800m3. Se poate utiliza direct la
culturile de sfeclă de zahăr, plante de nutreţ, pe pajişti naturale.
Polihalit (K2SO4.MgSO42CaSO4.2H2O), sare albă-cenuşie, solubilitate
mică în apă 10%, foarte puţin higroscopică, greutatea unui m3 este de 1300 kg,
iar volumul unei tone este de 0,800m3. Conţine 14-15% K2O.
Tufurile zeolitice.
Zeoliţii sunt o grupă de minerale alcătuită din aluminosilicaţi hidrataţi
(de Ca, Na, K), cu structură formată din tetraedrii de siliciu şi octoedrii de
aluminiu, structură cu goluri reprezentate prin canale, parţial neocupate de
cationi. Această structură le conferă propietăţi de absorbţie în golurile din reţea,
în special pentru K+ şi NH4+, procesul de adsorbiţie fiind reversibil. Tufurile
zeolitice sunt roci vulcanice cu conţinut ridicat în minerale zeolitice.
Ţara noastră posedă numeroase zăcăminte de tufuri zeolitice cu rezerve
însemnate în judeţele: Cluj, Sălaj, Maramureş, Bistriţa Năsăud, Braşov,
Vrancea, Prahova, Bacău şi Vâlcea. În mod deosebit pentru agricultură prezintă
198
Agrochimie
interes zăcămintele cu conţinut ridicat de dineptilolit de potasiu (Perşani-
Braşov, Mirsid-Sălaj), care conferă rocii o capacitate ridicată de schimb
cationic şi care poate ceda treptat, în soluţia solului potasiu.
Compoziţia chimică medie a acestora este de:3,50-8,90 %CaO, 0,30-
0,85%MgO, 1,68-3,04% K2O, iar capacitatea de schimb cationic medie
150me.100g sol.
Prin aplicarea lor în doze de 3-10t/ha anual timp de 4-7 ani, acestea
contribuie la creşterea capacităţii de schimb cationic, la diminuarea pierderilor
prin levigare a îngrăşămintelor cu azot amoniacal şi la obţinerea unor efecte
asupra producţiei, apropiate de cele ale sării de potasiu (Ruxandra Bogaci,
1998).
5.7.4.2.Îngrăşăminte cu potasiu prelucrate
Clorura de potasiu KCl. Se obţine prin prelucrarea silvinitului sau
carnalitului prin diferite procedee şi anume:
-separarea prin flotaţie;
-separarea pe principiul solubilităţii în apă a celor două săruri în raport
cu temperatura;
-separarea prin hidrociclonare (pe baza diferenţei dintre greutăţile
specifice de NaCl şi silvinitului şi acţiunea forţei centrifuge) ;
-concentrarea pe cale electrostatică.
Sare cristalină de culoare albă, solubilă în apă. La 200C se dizolvă
34g/100ml soluţie, iar la 1000C se dizolvă 36,2g/100ml, puţin higroscopică. Are
o reacţie fiziologică acidă. Conţine 57-63% K2O. Greutatea unui m3este de 870-
940kg, iar volumul unei tone este de 1,07m3.
Datorită conţinutului ridicat de ioni de Cl influenţează negativ
dezvoltarea unor specii de plante. Se încorporează în sol cu arătura de bază,
poate însă fi aplicată şi primăvara, încorporându-se în sol cu cultivatorul mai
ales pe psamosoluri şi în zone cu precipitaţii abundente. Tot primăvara se aplică
şi la plante ce nu suportă, în prima fază de vegetaţie clorul.
Sulfatul de potasiu (K2SO4). Se obţine prin prelucrarea pe cale termică
sau schimb de ioni a unor săruri brute de potasiu. Se prezintă sub forma unei
pulberi cristaline, albă când este curată şi cenuşiu când conţine impurităţi. Nu
este higroscopică, are reacţie fiziologică acidă. Un m3 are greutatea de 1300 kg,
iar volumul unei tone este de 0,770 m3. Se livrează şi se păstrează în vrac,
conţine 48-54% K2O.
Este recomandată pentru culturile din sere şi cele care nu suportă clorul
(solanaceae, viţă-de-vie). Se poate utiliza atât la fertilizarea de bază cât şi la cea
suplimentară în timpul vegetaţiei.
Sarea potasică. Se obţine prin amestecul clorurii de potasiu cu săruri
brute de potasiu. Există 3 sortimente de sare potasică după conţinutul în K2O:
cu 30%, cu 40%, cu 50% K2O. Este o sare de culoare alb-murdar, cenuşiu sau
roz, cu cristale mici, solubilitatea în apă 30-35g/100 ml este higroscopică, de
199
aceea se livrează în saci sau vrac. Greutatea unui m este de 940-1180 kg, iar
3
volumul unei tone 0,850-1,060.

Se foloseşte pe toate tipurile de sol ca îngrăşământ de bază, sau în
timpul perioadei de vegetaţie la toate plantele de cultură cu excepţia celor
sensibile la clor.
5.7.4.3.Îngrăşăminte cu potasiu din alte produse
Pulberile de la fabricile de ciment. La temperatură înaltă a cuptorului de
calcinare a silicaţilor naturali folosiţi la fabricarea cimentului, potasiu din
silicaţi, trece în prezenţa ionilor de clor, în KCl volatil. Aceasta părăseşte
cuptorul odată cu fumul şi praful de coş, care poate fi reţinut cu filtre electrice.
Produsul reţinut conţine 8-10 % K2O, unele microelemente.
Potasiu din apa mărilor. În medie apa mărilor conţine 0,10-0,37g K2O/l.
Apa din Marea Moartă conţine însă 1,1 %KCl. Extragerea potasiului din apa
mărilor se face prin 2 procedee:
a)- evaporarea apei datorită căldurii solare în bazine speciale şi
extragerea potasiului din sărurile rămase;
b)- apa se filtrează prin nisip, se tratează cu dipicril amină, potasiu
precipitând ca dipicrilaminat de potasiu, care prin tratare cu acizi minerali dă
săruri de potasiu.
1 tonă de K2O se obţine din 2-5000 tone apă de mare.
Potasiu din algele marine. Cyanophyoceae şi clorophzceae ca şi plantele
marine ca Zostera marina, au un conţinut ridicat de K (4%). Acestea pot fi
folosite direct ca îngrăşăminte sau prin compostare.
Pulberi de la industria siderurgică care conţin 4-9% K2O.
5.7.5.Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor cu potasiu.
Condiţiile de folosire şi eficienţă a îngrăşămintelor cu potasiu diferă în
raport cu planta, condiţiile de sol, felul îngrăşământului potasic, prezenţa în
soluţia solului a diferiţilor ioni şi tehnologia de cultură.
5.7.5.1.Eficienţa în raport cu planta cultivată. Toate plantele au nevoie
de potasiu pentru desfăşurarea normală a metabolismului, el influenţând recolta
atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ. Potasiu este un element cu
oarecare radioactivitate, având o influenţă pozitivă asupra unor procese
biochimice din plantă, înlocuind parţial energia pe care plantele o primesc de la
soare. De aceea şi eficienţa îngrăşămintelor cu potasiu este mai mare la plante
în anii cu nebulozitate mai mare.
Din punct de vedere al cerinţelor cantitative faţă de acest cation, plantele
se situează astfel: monocotiledonatele au o capacitate mai mare de a lua potasiul
din sol decât dicotiledonatele. Principalele grupe de plante se ordonează astfel
după cerinţele faţă de potasiu: cruciferae, curcubitaceae, solanaceae, rosaceae,
vitaceae. Capacitatea plantelor de a răspunde la aplicarea îngrăşămintelor cu
potasiu după Davidescu (1992), diferă cu specia.
Astfel sunt specii:
200
Agrochimie
-cu sensibilitate mare faţă de îngrăşămintele cu potasiu: castraveţi
conopidă, păstârnac, revent, sfeclă de zahăr, sfeclă furajeră, ţelină, varză, varză
de toamnă, tutun;
-cu sensibilitate mijlocie: cartof, ceapă, gulie, morcov, muştar, ridiche,
sparanghel, spanac, salată, tomate, vinete, mac, orz, porumb, floarea soarelui,
linte, ricin, trifoi, bob, soia, pepeni, pomi, viţă-de-vie;
-cu sensibilitate scăzută: andive, căpşun, grâu, hrişcă, in, mei, ovăz,
secară, cânepă, mazăre, fasole, sparcetă, lupin, praz, varză timpurie, tinoftică.
Sporurile de producţie care se obţin la 1 kg de K2O folosit ca
îngrăşământ sunt: 3,0-3,8 kg cereale; 5-8,5 kg la porumb; 14-23 kg la cartof;
25-35 kg la sfecla de zahăr, 8-15 kg la fân, 15-23 kg la mere, 2,5-4,6 kg la pere,
2,5-10,5 kg la struguri.
Pe pajiştile naturale, aplicarea de toamnă a îngrăşămintelor cu potasiu şi
fosfor favorizează speciile furajere cu valori ridicate.
La speciile sensibile la clor: cartof, tomate, tutun, viţă-de-vie, se
recomandă ca fertilizarea să se fie făcută cu KNO3 în loc de KCl. Folosirea KCl
la cartof duce la scăderea densităţii tuberculilor şi a conţinutului lor în amidon,
iar la tutun foile devin mai groase şi friabile, calitatea tutunului înrăutăţindu-se.
Şi la culturile de sere folosirea KCl şi K2SO4 ca îngrăşăminte, are ca
efect acumularea ionilor de Cl- şi SO42- în fructe dăunând calităţii.
5.7.5.2.Eficienţa în raport cu condiţiile de sol.
În cazul când potasiul reprezintă peste 5% din suma cationilor
schimbabili, plantele sunt aprovizionate cu acest element pentru recolte
obişnuite.
Însuşirile fizico-chimice ale solului (textura, pH-ul, capacitatea de
tamponare, conţinutul de humus), ca şi factorii climatici (uscăciunea,
umezeala), influenţează asupra mobilităţii ionului K+.
Fixarea potasiului în sol în formă neschimbabilă se datoreşte mai multor
cauze şi anume:
-reţinerii biologice a potasiului datorită plantelor în creştere;
-îmbătrânirii coloizilor ca urmare a umectării şi uscării solului având loc
o deshidratare a coloizilor, fapt ce duce la cristalizarea gelurilor cu reţinerea
potasiului în reţeaua cristalină;
-formării silicaţilor dubli de aluminiu şi potasiu.
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu potasiu, trebuie să se ţină seama
atât de însuşirile solului cât şi de însuşirile plantei cultivate. Pentru a realiza
aceaişi concentraţie în soluţia solului, dozele de îngrăşăminte potasice trebuie să
crească cu conţinutul de argilă al solului (fig.5.8.).
201
Fig.5.8.Legătura dintre conţinutul solului în argilă şi doza de

îngrăşământ potasic (după Blanchet-1965).
Rezultă că pentru a avea aceaşi concentraţie în soluţia solului , potasiu

schimbabil trebuie să fie în cantitate mai mare cu cât solul este mai argilos.
În raport cu conţinutul în argile şi natura mineralogică a acestora,
diferitele tipuri de sol au o anumită capacitate de fixare a potasiului ce poate fi
determinată prin metoda Van der Maul (1954).
Davidescu şi Velicica Davidescu (1979), au stabilit că doza de
îngrăşământ potasic, trebuie calculată diferenţiat după capacitatea de fixare a
potasiului (CFK) de câtre sol şi după scopul fertilizării, ţinând cont de :
-restabilirea fertilităţii solului;
-menţinerea fertilităţii solului;
-ridicarea fertilităţii solului;
-îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a plantelor în cursul vegetaţiei.
CFK se poate calcula astfel: CFK  0,1 arg ilă%  15
De exemplu pentru un sol cu 40%argilă ; CFK  0,1 40  15  55%
Aceasta înseamnă că doza de potasiu trebuie mărită cu 55%.
Când solul este calcaros ( 2%CaCO3) relaţia anterioară se modifică
(Loeu 1977) astfel:
CFK  0,1  arg ilă%  0,03CaCO3   15
CFK poate varia între 5 şi 98%.
Cercetătorii olandezi au propus un coeficient de corecţie a dozei de
îngrăşământ cu potasiu (Kc) pentru culturile de sere:
20 K T
Kc= ; Kc= H% ; în care:
H %  10 100
Kc= coeficient de corecţie al dozei de potasiu;
K= conţinutul de potasiu solubil în HCl 0,1N;
H%= conţinutul de humus din sol;
202
Agrochimie
T= capacitatea totală de schimb cationic.
Von der Paaw (1972), stabileşte un indice de răspuns Kr la aplicarea
îngrăşămintelor potasice, pe baza corelaţiei între pH, K schimbabil (Ksch) şi
conţinutul de argilă (a):
Ksch.a
Kr=
0,15 pH  0,05
Reacţia solului (pH-ul) influenţează în mod direct tipurile de
îngrăşăminte cu potasiu care se aplică. Astfel pe solurile acide aplicarea KCl
sau K2SO4, duce la scăderea valorii pH conform reacţiei:
CA HH  KCl  CA HK  KCl
CA HH
 K 2 SO4  CA K  H 2 SO4
K
Pe solurile saturate cu baze reacţiile de schimb ionic decurg astfel:
K
CACaMg  2KCl  CAMg
K
 CaCl2
K
CACaMg  K 2 SO4  CAMg
K
 CaSO4
Astfel se produce o debazificare a complexului coloidal, fiind necesar
ca fertilizarea cu potasiu, pe solurile cu reacţie acidă şi slab acidă, să se
asocieze cu acţiunea de corectare a reacţiei solului prin amendamente
calcaroase.
Pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase bogate în Ca, fertilizarea cu
potasiu este mult mai eficientă decât pe soluri argiloase sărace în calciu,
deoarece spălarea potasiului pe primele este mai accentuată 14-22kgK/ha.
Pentru a putea înlătura efectul nociv al clorului, este bine ca
îngrăşămintele cu potasiu pe solurile cu complex argilo-humic bine format, să
se aplice cu 2-3 luni înainte de semănat, K+ fiind reţinut de complexul argilo-
humic, iar CaCl2 care se formează se spală în profunzime.
În cazul aplicării îngrăşămintelor cu potasiu pe rânduri sau la cuiburi se
folosesc doze moderate de îngrăşăminte, deoarece concentraţiile prea mari pot
deveni nocive pentru plante şi microorganisme. Materia organică din sol şi cea
aplicată ca gunoi de grajd influenţează şi ea eficienţa îngrăşămintelor cu
potasiu. La doze obişnuite de gunoi de grajd, efectul îngrăşămintelor cu potasiu
estre mai mic la culturile care urmează în anul doi de la aplicare. Dozele mari
de gunoi de grajd sau turbă (în sere), favorizează reţinerea potasiului sub formă
de complecşi organo-minerali. Aceasta explică de ce pe solurile bogate în
materie organică din sere eficienţa îngrăşămintelor potasice este mai ridicată.
5.7.5.3.Eficienţa în raport cu prezenţa altor ioni. Eficienţa
îngrăşămintelor cu potasiu creşte când plantele sunt aprovizionate cu forme
asimilabile de azot şi fosfor. La numeroase plante horticole (ceapă, pepeni,
sfeclă, tomate, viţă-de-vie), se obţin cele mai mari sporuri de recoltă când
203
îngrăşămintele potasice se aplică împreună cu îngrăşămintele cu azot. Excesul
de azot poate provoca unele fenomene de antagonism şi carenţe induse de Ca şi
Mg. De asemenea efectul toxic al ionilor de Cl- este accentuat de prezenţa
ionilor NH+, deoarece aceştia prin natura lor favorizează asimilarea anionilor.
În schimb ionul NO3- împiedică asimilarea ionului Cl-.
K2SO4 este mai eficient decât sarea potasică la tutun şi legume.Acesta
poate fi aplicat în orice anotimp, pe când KCl se aplică numai toamna.
Excesul de Fe (pH acid), accentuează simptomele carenţei de potasiu şi
invers.
5.7.5.4.Eficienţa în raport cu forma şi metodele de aplicare
Aşa după cum s-a mai evidenţiat, pentru unele plante sensibile la clor
prezintă o mare importanţă dacă potasiul din îngrăşămintele aplicate se găseşte
sub formă de cloruri, sulfaţi, azotaţi.
O serie de plante cum sunt: ceapa, cartoful, castraveţii, fasolea, pepenii,
viţa-de-vie, salata, tutunul, plantele de seră şi cele ornamentale, nu suportă
îngrăşămintele cu potasiu care conţin clor. Mai corespunzătoare pentru aceste
plante sunt îngrăşămintele în care potasiu se află sub formă de sulfat. Acţiunea
dăunătoare a clorului, poate fi diminuată prin încorporarea sărurilor ce conţin
clor sub brazdă o dată cu lucrările de bază, unde prin acţiunea reciprocă cu solul
are loc o spălare a ionului clor, ca şi prin aplicarea suplimentară în timpul
vegetaţiei a îngrăşămintelor cu azot amoniacal.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu potasiu este de regulă cu lucrarea
de bază a solului vara şi toamna. Pe solurile nisipoase şi cele cu precipitaţii
abundente se poate face şi aplicarea primăvara înainte de semănat. Nu se
recomandă aplicarea potasiului în timpul iernii, când solul este îngheţat şi
acoperit cu un strat gros de zăpadă, deoarece cu apa care se scurge în timpul
topirii zăpezii se pierde şi o cantitate apreciabilă de potasiu.
Aplicarea fazială a potasiului nu duce la nici un avantaj, ea se poate
practica ca îngrăşare extraradiculară în situaţia căderii frunzelor, la pomii
fructiferi datorită unei carenţe pronunţate. Se efectuează stropiri cu săruri de K
împreună cu N şi P sau cu îngrăşăminte complexe foliare 1-1,5% cu 600 l
apă/ha.
De regulă aplicarea prin împrăştiere uniformă pe întreaga suprafaţă, este
mai avantajoasă decât cea efectuată pe rânduri sau localizată. Aplicarea o dată
cu semănatul nu se recomandă.
Pe soluri cu conţinut scăzut de potasiu, sau cu capacitate mare de fixare
a potasiului, aplicarea îngrăşămintelor se poate face şi în benzi.
Dozele de îngrăşăminte cu potasiu variază în limite largi în funcţie de
gradul de asigurare al solurilor cu potasiu mobil, accesibil plantelor, plantele
cultivate şi nivelul recoltelor.
La culturi de câmp ele variază între 50-125kg K2O/ha, la livezi tinere
50-80kg K2O/ha, livezi pe rod 66-100kg K2O/ha, iar la viţa de vie 100-125 kg
K2O/ha.
204
Agrochimie
5.8.AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU
MACROELEMENTE DE ORDIN SECUNDAR
Din această grupă fac parte îngrăşămintele cu sulf, magneziu şi fier. Se

mai numesc şi îngrăşăminte cu macroelemente de ordin secundar, întrucât ele
nu se folosesc la fel de frecvent ca cele ce conţin azot, fosfor sau potasiu. Rolul
lor fiziologic pentru plantele superioare este la fel de important. Carenţa unuia
dintre aceste elemente provoacă deranjamente ce conduc ulterior la scăderea
recoltei.
Ele sunt mai frecvent întrebuinţate în agricultura intensivă (irigată) şi la
culturi horticole.
5.8.1.Agrochimia sulfului
5.8.1.1.Rolul sulfului în viaţa plantelor. Sulful este un element
indispensabil pentru plante, întrucât intră în compoziţia unor aminoacizi
esenţiali: cistina (27% S), cisteina (26% S), metionina (21% S), a unor vitamine
(B1, biotina, coenzima A, tiamina), glucozozi (sinirgina în in, muştar, rapiţă),
sinalpina (varza), alcaloizi, uleiuri eterice (dialil disulfura în usturoi), enzime
(coenzina A-SA), hormoni (insulina, heparina). Cantitativ el reprezintă 4/5 din
cantitatea de fosfor absorbită de plante. Conţinutul plantelor în sulf este cuprins
între 0,02-0,8% din s.u., frunzele tinere conţin mai mult sulf ca cele bătrâne. La
maturitate 60-80% din sulful din plante trece în sămânţă.
Participă la procesele de oxido-reducere, activează sinteza clorofilei şi
formarea nodozităţilor la plantele leguminoase ; la cereale participă la
dezvoltarea sistemului radicular, la realizarea unui raport optim seminţe / paie.
Formează legături disulfură (-S-S-), cu rol în formaţiunile structurale
azle proteinelor. Gruparea SH are rol în procesele de respiraţie, fosforilare
oxidativă în sinteza proteinelor.
Datorită numărului mare de nivele de oxidare, sulful formează o mare
varietate de compuşi minerali şi organici. Valenţele sale oscilează între –2, în
sulfuri şi aminoacizii sulfului şi +6 în ionul sulfat.
Sulful este absorbit de către plante din sol sub forma ionului SO42- ,în
cantităţi mici putând fi asimilat din SO2 aflat în atmosferă direct în frunze.
Pătruns în plantă SO42- suferă o reducere, găsindu-se în grupările sulfhidril SH
şi disulfidice -S-S-, de mare importanţă în formarea legăturilor aminoacizilor cu
catenă lungă.
Metabolismul sulfului în plante este asemănător în unele privinţe cu cel
al azotului. Anionul SO42- în urma proceselor de reducere, este încorporat ca
NO3- în molecula unor acizi aminici şi proteine, după ce au fost reduşi la sulfură
(S2-).
Biosinteza proteinelor şi a altor substanţe organice cu azot şi sulf în
seminţe, se petrece numai la anumite valori ale rapoartelor dintre N şi S, valori
care diferă de la o specie la alta: 3-4 la rapiţă, muştar, 9-10 la porumb, orez, orz,
14-16 la grâu, soia.
205
5.8.1.2.Carenţa de sulf, nu este aşa de frecventă ca cea de azot, fosfor şi
potasiu. Datorită dereglării biosintezei proteinelor şi a celorlalte substanţe
conţinând şi sulf, în ţesuturile plantelor afectate de insuficienţa sulfului se
acumulează amide, aminoacizi liberi fără sulf şi compuşi minerali ai azotului
(NO3-, NH4+). Formarea pigmenţilor clorofilieni este stânjenită până la sistare,
iar clorofila formată anterior se descompune. Pigmenţii carotenoizi, care
persistă colorează frunzele în nuanţe de verde-gălbui, galben-verzui până la
galben deschis. Etiolarea plantelor începe cu vârfurile de creştere şi cele mai
tinere frunze şi progresează în jos spre frunzele din etajele inferioare. Când
deficienţa de sulf este asociată cu excesul de azot, apar necrozări (arsuri) pe
marginile şi vârfurile frunzelor. Deficienţa acută de sulf se manifestă şi prin
frunze înguste, subţierea parenchimului acestora şi a tulpinilor şi prin aspectul
general “de firav” al plantelor.
La măr şi alte sămânţoase deficienţa de sulf se exteriorizează prin
îngălbenirea uniformă a frunzelor de pe vârful lăstarilor.
După Borlan (1994), carenţa de sulf poate apărea în ţara noastră pe
următoarele soluri:
-cu mai puţin de 1,5% humus;
-saturat cu baze peste 75%;
-un conţinut mai mic de 5 ppm S mobil;
-nefertilizate cu îngrăşăminte naturale în ultimii 4-5 ani;
-în anii cu precipitaţii abundente în prima parte a perioadei de vegetaţie.
Tratarea plantelor afectate de carenţa de sulf, se poate face prin stropiri
repetate cu soluţii diluate (4-5%) MgSO4 (sare Epson), sau sare amară
MgSO4.7H2O, imediat după exteriorizarea simptomelor şi confirmare prin
analize de sol şi de plante a stării deficitare de nutriţie cu sulf.
5.8.1.3.Sulful în sol
Datorită numărului mare de nivele de oxidare, sulful formează o mare
varietate de compuşi minerali şi organici în sol. Valenţele sale oscilează între -2
în sulfuri şi aminoacizii sulfului şi +6 în ionul sulfat.
În sol sulful se întâlneşte sub formă anorganică (sulfaţi, sulf elementar,
sulfuri), 0,095-3,90 mg SO4-/100g sol şi sub formă organică 75-90% din total.
Sulful organic este concentrat în materia organică, reprezentând totodată
principala sursă de sulf a solului. Prin mineralizarea materiei organice, în urma
procesului de oxidare, S organic se transformă în sulfaţi direct accesibili
plantelor.
Anionul SO42- rezultă şi din oxidarea S elementar a sulfurilor (Lăcătuşu
2000). El formează sulfaţi de calciu, magneziu, potasiu şi amoniu, compuşi
solubili în soluţia solului. De asemenea SO42- poate fi adsorbit de mineralele
argiloase de tip 1/1 şi de hidroxizii de fier şi aluminiu.
Această trecere este în legătură cu procesele de oxido-reducere din sol.
Prin reducere, sulfaţii trec în sulfuri, iar prin oxidare sulfurile trec în sulfaţi.
206
Agrochimie
Reducerea se petrece sub influenţa bacteriilor anaerobe din genul
Desulfovibria, Sporovibria, iar oxidarea sub influenţa bacteriilor aerobe din
genul Thiobacillus (fig. 5.9.).
Factorii care influenţează transformările sulfului în sol sunt: apa,
temperatura, pH-ul, textura, materia organică.
Fig.5.9.Schema ciclului sulfului în natură (după Davidescu 1984)
Datorită solubilităţii ridicate a majorităţii sulfaţilor, mobilitatea lor pe

profilul solului este ridicată.
Până nu de mult, caracterizarea regimului sulfului din sol se reducea
numai la solurile salinizate. În compoziţia acestora sulfaţii solubili ocupă un rol
principal, dar efectul lor asupra plantelor este de cele mai multe ori negativ.
Drept urmare în asemenea cazuri, se pune problema ameliorării solurilor prin
spălarea sărurilor nocive sau amendarea solurilor acide, sulfurice, caracterizate
printr-o aciditate excesivă.
S-a considerat o bună perioadă de timp, că solurile ţării noastre au un
conţinut ridicat de sulf la care dacă adăugăm o serie de îngrăşăminte care se
aplicau (gunoi de grajd, sulfat de amoniu, superfosfat) şi care conţineau sulf,
acestea sigurau necesarul de sulf al plantelor. Totuşi pe unele soluri şi la culturi
mari consumatoare de sulf această problemă trebuie reconsiderată.
În scopul caracterizării stării de asigurare a solurilor cu sulf se folosesc
datele din tabelul 5.12.
207
Tabelul 5.12
Gradul de aprovizionare a solurilor cu sulf (S ppm)
Gradul de Sulf total Sulf din materia Sulf solubil în acetat
aprovizionare organică de amoniu 1/2,5
Scăzut <200 <160 <5
Mijlociu 201-800 161-200 6-15
Ridicat 801-1600 >320 >15
Un indicator al stării de aprovizionare cu sulf îl reprezintă IAS (indicele
stării de aprovizionare cu sulf):
IAS= H%.S%.100 , în care:
H%=conţinutul procentual de humus din sol;
S=conţinutul procentual de sulf.
Se consideră o aprovizionare slabă la valori IAS mai mici ca 9, mijlocie
la valori cuprinse între 10-19 şi ridicată la valori peste 20.
5.8.1.4.Sortimentul de îngrăşăminte cu sulf
De regulă necesarul de sulf al plantelor este asigurat prin aplicarea
periodică a gunoiului de grajd sau a superfosfatului (11,6% S), sulfatului de
amoniu (24% S), sulfatului de potasiu şi magneziu (21% S), gunoiului de grajd
(0,035% S).
La plante mari consumatoare de sulf se pot aplica şi alte îngrăşăminte
care conţin sulf dintre care cităm:
Sulful elementar obţinut din minereuri cu sulf, sub formă cristalizată sau
amorfă de culoare galbenă. Conţine 90-98% S. Este insolubil în apă şi
nehigroscopic.
În sol este oxidat rapid de către sulfobacterii şi bacteriile heterotrofe ;
1kg de sulf prin oxidare dă naştere la 3 kg de acid sulfuric, producând
acidifierea solului.
Sulful inoculat Produsul se realizează din sulf elementar amestecat cu
compost în raport 1/1 sau 1/2, care conţine tiobacterii ce oxidează sulful.
Conţine 80% S.
Gipsul (CaSO4.2H2O). Se găseşte în natură, cristalizat în sistemul
monoclinic (incolor) sau în stare amorfă (galben roşietic cenuşiu). Conţine 15-
18,6% S. Foarte puţin solubil în apă.
În 100 părţi apă se dizolvă doar 0,2 părţi gips. Pentru a fi folosit ca
îngrăşământ trebuie să fie fin măcinat. Se păstrează în încăperi uscate. Dozele
sunt cuprinse între 100-400 kg/ha.
Sulfatul de amoniu (NH4)2SO4. Se obţine pe cale industrială,
prezentându-se sub formă de cristale albe, alb murdar sau roz, solubil în apă (70
părţi la 100 părţi apă) puţin higroscopic se livrează în vrac sau în saci. Conţine
24% S şi 21% N. Se foloseşte pe terenuri bazice.
Sulfatul de potasiu K2SO4, cristalizat sau amorf de culoare albă. Puţin
solubil în apă (11 părţi la 100 părţi apă). Conţine 18% S.
208
Agrochimie
Sulf-ureea 37-40%n şi 10-15%S.
Polisulfura de amoniu (NH4S6)n 40-82% S.
Kiseritul MgSO4.H2O, 22% S şi 17% Mg.
Superfosfatul 11% S.
Fosfogipsul 70-80% gips.
5.8.1.5.Eficienţa şi condiţiile folosirii îngrăşămintelor cu sulf
Utilizarea sulfului ca îngrăşământ nu este aşa frecventă ca a celorlalte
macroelemente (azot, fosfor, potasiu). O dată cu extinderea irigaţiei, a trecerii la
o agricultură intensivă, a utilizării îngrăşămintelor complexe şi a scăderii
conţinutului solului în humus, pentru realizarea de recolte mari se simte nevoia
folosirii şi a îngrăşămintelor cu sulf.
În raport cu planta. Unele plante au cerinţe ridicate în sulf şi dacă uneori
recolta se plafonează, cu toate că se aplică o tehnologie avansată, aceasta se
poate datora şi aprovizionării nesatisfăcătoare cu sulf.
Din punct de vedere al cerinţelor plantelor faţă de sulf acestea se pot
împărţi în următoarele grupe:
-cu cerinţe mari: arahide, ceapă, muştar, rapiţă, ţelină, varză, usturoi,
consumă în jur de 80 kg S/ha ;
-cu cerinţe mijlocii: leguminoase, sfeclă, tomate, cartof, mărar, consumă
în jur de 40-80 kg S/ha ;
-cu cerinţe mici: salată, spanac, porumb zaharat 25-40 kg
S/ha.Aprecierea stării de aprovizionre a plantelor cu sulf seface cu ajutorul
raportului azot sulf.(tab. 5.13.).
Tabelul 5.13.
Conţinutul de sulf, nivelul critic şi raportul N/S la unele plante
de cultură (Saolbach 1972)
Planta Conţinutul de sulf % Nivelul critic % Nivelul critic al
din substanţa uscată substanţa uscată raportului N/S %
(limită de variaţie) substanţa uscată
Grâu boabe 0,09-0,24 0,17 14,8
Orez boabe 0,13-0,34 0,10 9,1
Orz boabe 0,07-0,26 0,18 13,0
Porumb boabe 0,15-0,17 - 7,3
Sfeclă zahăr- 0,14-0,97 0,13 15,0
frunze
Lucernă 0,10-0,47 0,22-0,30 11-12
Trifoi 0,10-0,29 0,10-0,22 15,0
În raport cu condiţiile de sol. Pe solurile uşoare, nisipoase ca şi pe cele
cu conţinut scăzut în humus, insuficienţa aprovizionării cu S este mai frecventă.
Absorţia ionului sulfat SO42- este influenţată în ordinea următoare de prezenţa
în soluţia solului, a altor cationi însoţitori: K, NH4, Na, Mg, Ca.
Folosirea ca îngrăşământ a unor compuşi minerali cu sulf duce la
creşterea acidităţii, de aceea astfel de forme sunt recomandabile pe solurile
209
neutre sau bazice, iar pe terenurile cu pH acid necesarul de sulf se va acoperi
prin folosirea îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd, compost) care conţine
2kg S/t.
5.8.2.Agrochimia magneziului
5.8.2.1.Prezenţa în sol
În sol conţinutul total este cuprins în medie între 0,2 şi 4% MgO (1,9%
Mg), fiind mai mare pe solurile cu textură argiloasă şi lut argiloasă. Solurile de
tip cernoziomic au un conţinut total între 0,5 şi 0,8% Mg, pe când solurile de tip
podzolic conţin 0,3% Mg.
Pe solurile cu textură nisipoasă, conţinutul de magneziu scade până la
0,05% Mg. Pe adâncimea stratului arabil conţinutul în magneziu total este
cuprins între 3 şi 7 t/ha Mg, iar pe adâncimea de 1m, între 10-24t/ha. În sol
provine din diferite minerale primare şi silicaţi (amfibolii, augit, biotit,
hornblendă, olivină, piroxeni, peridat, serpentin, talc), ca şi din aluminaţi şi
alumino-silicaţi, precum şi din minerale secundare (montmorilonit, vermiculit),
carbonaţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri, azotaţi şi diferiţi compuşi organici.
Formele de magneziu accesibile plantelor sunt reprezentate de magneziu
schimbabil şi solubil. În general magneziu schimbabil variază între 4 ţi 20% din
suma bazelor schimbabile.
Amendamentele calcaroase, dozele mari de îngrăşăminte cu K şi NH4,
micşorează absorţia magneziului de către plante.
5.8.2.2.Magneziul în plante şi rolul său
În plante magneziu se găseşte în cantitate medie de 0,1-0,7% din s.u.
Plantele absorb magneziu sub formă de cationi de Mg2+ din soluţia solului,
absorţia fiind mult mai complexă decât a altor cationi şi influenţată în mare
măsură de antagonism, chiar în solul cu conţinut ridicat de magneziu, unde este
posibilă apariţia carenţelor.
Valoarea pH-ului solului, prezenţa în cantitate mare a cationilor de H+,
K+, NH4+, Ca2+, Mn2+, în soluţia solului, influenţează absorţia magneziului. În
solurile acide, excesul ionilor de H+ împiedică pătrunderea magneziului în
plantă. Plantele absorb cel mai bine magneziul la un pH 5-6.
Conţinutul ridicat de K în soluţia solului frânează absorţia magneziului.
În solurile acide azotul amoniacal frânează pătrunderea magneziului în plantă,
iar cel nitric o favorizează.
Plantele mari consumatoare de magneziu sunt: tutunul, trifoiul, lucerna,
lupinul, sfecla, tomatele, salata. Cantitatea de magneziu extras anual cu diferite
plante de cultură este de 10-60 kg/ha.
În plante magneziu îndeplineşte următoarele funcţii:
-component al clorofilei legat de azotul inelelor pirolice;
-activează cuplul de polifosfaţi organici adenozintrifosfat ATP-
adenozindifosfat ADP şi multe sisteme enzimatice;
-participă la procesul de fotosinteză, iar împreună cu potasiu la reglarea
turgescenţei celulelor;
210
Agrochimie
-înlesneşte nutriţia cu fosfor şi acumularea fosforului în plante datorită
mobilităţii sale mari;
-activator al proceselor de fosforilare neciclică în cadrul fotosintezei II,
ca şi a unor enzime ca: aminopeptidaza, carboxilaza, dezoxiribonucleaza,
enolaza, fosforilaza, hexochinaza, lecitinaza, prin formarea de punţi de legătură
între radicalii fosforici şi enzime. Activitatea reacţiilor enzimatice se bazează pe
însuşirea magneziului de a forma cu gruparea pirofosfat a moleculei coenzimă
un complex Mg-ATP, care face legătura cu partea proteică a enzimei şi care
este partea activă a coenzimei (Mengel şi Kriby, 1978).
5.8.2.3.Magneziu din sol, variază între 0,10 me/100g sol pe psamosoluri
şi 8,14 me/100g sol în cernoziomuri. Solurile care au valori ale magneziului
schimbabil mai mici de 1meMg/100g sol şi saturaţia în Mg mai mică de 7% din
T, sunt încadrate în grupa celor slab asigurate cu acest element, existând o
probabilitate ridicată a apariţiei carenţei de Mg. În această grupă în afara
psamosolurilor, sunt cuprinse o parte din solurile brune luvice, livisolurile
albice- soluri puternic debazificate (VAh<30%) din depresiuni intra şi
piemontane.
Magneziul solubil are cele mai mici valori în luvisoluri şi planosoluri
(până la 16 ppm), acestea cresc până la 20 ppm în soluri brune luvice pentru ca
în cernoziomuri cambice să ajungă la 72 ppm. Acest lucru poate fi abservat în
fig. 5.10.
Fig.5.10.Distribuţia statistică a formelor de magneziu din unele tipuri de

sol din România (după Lăcătuşu 1978)
211
În practica agrochimică se utilizează determinarea Mg mobil din sol prin
metoda Schachtschabel 1954. În funcţie de această determinare conţinutul de
magneziu din sol poate fi interpretat conform datelor din tabelul 5.14.
Tabelul 5.14
Valori de interpretare a nivelului de aprovizionare a
solului cu Mg (după Davidescu 1984)
Starea de Mg solubil în CaCl2 0,025 N mg/100g sol
aprovizionare a Textură Textură Textură
solului cu Mg uşoară Medie grosieră
Scăzută 0-2,5 0-3,5 0-6,0
Mijlocie 2,6-5,0 3,6-7,0 6,1-12,0
Mare >5,0 >7,0 >12,0
O altă metodă pentru aprecierea deficitului de magneziu din sol este şi
determinarea sa în soluţia AL (acetat lactat de amoniu), utilizată la extracţia
fosforului şi potasiului mobil din sol. Se consideră că o valoare mai mică de
75ppm Mg solubil în AL semnifică un sol slab aprovizionat cu acest element.
O apreciere mai completă a gradului de asigurare a solului cu Mg, este
dată de indicele carenţei de Mg (IC Mg) elaborat de Borlan (1981).
MgFr
IC Mg= , în care:
K
Mg= magneziul schimbabil în ppm;
 
Fr=factor de reacţie= 1,10 −0,555( pH −4,0) ;
K=potasiu schimbabil în ppm.
Interpretarea valorilor IC Mg este dată în tabelul 5.15.
Tabelul 5.15
Valorile de interpretare a indicelui carenţei de Mg
Interval de variaţie Probabilitatea de manifestare a carenţei
de magneziu
<0,15 foarte mare
0,16-0,30 Mare
0,31-0,60 Mijlocie
0,61-1,20 Mică
>1,20 foarte mică
5.8.2.4.Carenţa de magneziu, provoacă o scădere a conţinutului plantei

în clorofilă, o încetinire a procesului de fotosinteză, o inhibare a asimilării
bioxidului de carbon, o dereglare a metabolismului azotului.
Deficienţa de magneziu se manifestă mai ales pe organele vegetative
mature şi/sau intrate în declin fiziologic. Modificările coloristice pe frunzele
plantelor afectate de carenţa de magneziu, sunt urmarea concentrării
neuniforme a pigmenţilor clorofilieni precum şi a decolorării şi translocării
magneziului spre organele vegetative tinere.
212
Agrochimie
La cerealele păioase în stadiile dintre înfrăţire şi împăiere, apare pe frunze
aspectul de “tigrare” determinat de alternanţa unor benzi de concentraţie diferită
a clorofilei. La porumb, începând din stadiul a 6-8 frunze şi până la înspicat, pe
frunzele din etajele inferioare pe fonduri generale coloristice de la galben brun
până la brun-roşcat violaceu, au loc decolorări punctiforme izolate prin nervuri
verzi, ca un şirag de mărgele, mai ales la hibrizii de porumb cultivaţi pe solurile
luvice din nord-vestul ţării noastre.
La culturile leguminoase, solanacee, crucifere, precum şi la culturile
multianuale (pomi fructiferi şi viţă de vie), datorită descompunerii pigmenţilor
clorofilieni, carenţa de magneziu se manifestă prin estomparea culorii verzi,
îngălbenirea parenchimului internervial, nervurile continuând să rămână verzi.
Aprecierea stării de nutriţie cu magneziu la diferite culturi se face pe baza
diagnozei foliare (tabelul 5.16).
Tabelul 5.16
Caracterizarea nutriţiei cu magneziu a unor culturi multianuale
în legătură cu conţinutul de Mg din frunze (după Borlan 1994)
Specia % Mg în s.u. a frunzelor în momente diagnostice
Deficitară Normală Excesivă
Grâu sub 0,10 0,20-0,40 peste 0,40
Ovăz 0,08 0,18-0,32 0,32
Porumb 0,10 0,21-0,60 1,00
Soia 0,11 0,31-1,30 1,30
Lucernă 0,20 0,31-1,00 1,51
Cartofi 0,15 0,21-0,80 0,80
Tomate 0,22 0,60-1,30 1,30
Salată 0,10 0,36-0,90 0,90
Măr şi păr 0,15 0,30 0,95
Prun 0,30 0,50 1,00
Piersic şi cais 0,25 0,50 1,00
Cireş 0,20 0,35 0,70
Vişin 0,30 0,50 0,75
Nuc 0,20 0,35 1,00
Căpşun 0,10 0,20 0,40
Zmeur 0,10 0,25 0,35
Viţă de vie 0,15 0,35 0,50
Dozele de îngrăşăminte cu magneziu se stabilesc în funcţie de conţinutul

solului în magneziu şi de cerinţele plantelor, apariţia carenţelor se aplică doze
ridicate, ulterior doze de întreţinere. Dozele prea mari de îngrăşăminte pot fi
toxice pentru plante.
213
Pentru prevenirea apariţiei carenţei de magneziu se calculează indicele
carenţei de magneziu I.C.Mg
În timpul vegetaţiei pentru remedierea carenţei de magneziu se pot face
stropiri cu o soluţie de 1%(tomate), 2%(măr), sulfat de magneziu neutralizat cu
Ca(OH)2.
La celelalte culturi, în urma calculării I.C.Mg şi a stabilirii probabilităţii
apariţiei carenţei de Mg, se aplică următoarele doze: 30-40 MgO/ha la cereale,
30-60 kg MgO/ha la leguminoase, 80-100kg/ha MgO la cartof. Culturile
intensive din sere impun existenţa în sol a unor conţinuturi mai ridicate de Mg
(4-8mg Mg/100 g sol).
Doza de magneziu pentru fertilizarea culturilor din seră se calculează cu
ajutorul formulei:
MgO kg/ha = (Co - Ce) x35, în care:
Co = conţinutul optim de magneziu (mg/100g sol) care are valoarea
3,7-5,6 mg/100g sol pentru soluri cu textură nisipoasă şi nisipo-lutoasă;
4,1-7,0 mg/100g sol pentru soluri cu textură luto-nisipoasă şi lutoasă;
5,1-8,0 mg/100g sol pentru soluri cu textură argilo-lutoasă şi argiloasă;
Ce = conţinutul solului în magneziu existent la un moment dat.
5.8.3. Agrochimia calciului
5.8.3.1. Prezenţa în natură. Calciul este unul din cele 8 elemente
principale ale litosferei superioare, reprezentând 3,39% din totalul atomilor
litosferei.
Calciul este de aproape două ori mai abundent în rocile magmatice
36300 Gt decât în meteoriţii silicatici 13300 Gt.
În atmosfera Soarelui conţinutul de calciu este relativ redus.
În apele mărilor şi oceanelor, calciul este mai puţin abundent decât în
apele fluviilor, râurilor şi lacurilor. În apa mării, o mai mare parte a calciului
este îndepărtată din soluţie prin precipitare sub formă de carbonat, prin
intermediul organismelor marine sau prin procese anorganice. Raportul dintre
Na şi Ca este de 0,28 în apele terestre şi 26,63 în apele marine.
În biosferă calciul este un element nelipsit al florei şi faunei. În plante
are atât rol structural, cât şi fiziologic, iar în organismele animale intră în
structura scheletului intern şi extern.
5.8.3.2.Prezenţa în sol. Conţinutul solului în calciu variază foarte mult
în raport cu roca cu care s-a format şi cu factorii pedogenetici. Rare sunt
cazurile când calciu lipseşte din sol. În cantităţi mai scăzute se află în solurile
nisipoase şi cele cu pH acid, din zonele umede ale climatului temperat şi
tropical. Calciu se găseşte în numeroase minerale primare, aluminosilicaţi,
carbonaţi, feldspaţi, amfiboli, bazalt, fosfaţi. Solurile calcaroase conţin până la
10-20% calciu, având reacţie bazică. Conţinutul ridicat de calciu favorizează
formarea humatului de calciu.
214
Agrochimie
În cursul procesului de alterare-dezagregare a mineralelor primare,
calciu este înlocuit prin schimb de H+ şi îndepărtat, astfel că pH-ul poate deveni
acid.
În zone cu climat umed se poate îndepărta anual prin levigare 2-300 kg
Ca/ha, fenomen ce se numeşte debazificarea complexului argilo-humic, calciu
fiind primul cation ce părăseşte sistemul în procesul de debazificare a acestuia.
În afara calciului aflat în minerale primare, o însemnată cantitate este
reţinută adsorbtiv de complexul argilo-humic, în humus fiind prezent sub formă
de humat de calciu.
Conţinutul solurilor din România în Ca total oscilează între 0,5-1,9%,
iar cel schimbabil 9-66 me/100g sol, fiind mult mai scăzut la solurile spodice,
umbisoluri, psalmosoluri şi mai ridicat la rendzine.
Calciu determină precipitarea coloizilor organo-minerali, aglomerând
particulele singulare şi contribuind la formarea unei structuri stabile. Prezenţa
calciului schimbabil într-un procentaj de 50-80%din capacitatea totală de
schimb cationic asigură, pe lângă o structură stabilă, un regim favorabil pentru
apă şi aer, contribuind astfel la menţinerea fertilităţii solului. Alături de alţi
cationi bazici (Mg2+, K+), calciu compensează sarcinile negative ale
complexului coloidal al solului, el constituind cationul dominant în asigurarea
gradului de saturaţie cu baze (fig. 5.11).
Fig.5.11 Corelaţia dintre gradul de saturaţie cu baze şi saturaţia cu Mg,

Ca, Na sau K, pe de o parte şi H pe de altă parte
(după Florea şi colab, 1964)
215
Toxicitatea ionilor de H+, Fe2+, Al3+ din solurile acide este anihilată de
calciu, precipitându-se hidroxizii acestor cationi.
Solurile ţării noastre au un conţinut mai ridicat de calciu în solurile
molice (bălane, cernoziomuri carbonatice, cernoziomuri cambice, cernoziomuri
argilo-iluviale şi soluri cenuşii). Conţinut apreciabil de CaCO3 au şi solurile
formate pe calcare, dolomite sau marne de tipul rendzinelor şi
pseudorenzinelor. Conţinutul de CaCO3 în stratul de până la 40 cm al acestor
soluri poate ajunge până la 10%, iar în orizontul de acumulare a carbonaţilor
până la 30% (fig. 5.12).
Fig. 5.12 Variaţia conţinutului de CaCO3 pe profilul unor soluri din

România 1- sol bălan, 2,3- cernoziom, 4- cernoziom cambic, 5- sol cenuşiu, 6-
pseudorendzine (după Davidescu 1984)
Conţinutul de calciu schimbabil în solurile molice este cuprins între

9,11me/100g sol (180ppm), reprezentând un orizont Am dintr-un sol cenuşiu şi
66 me/100g sol (1500ppm) reprezentând un orizont Ar dintr-o rendzină.
Aportul de calciu la alcătuirea complexului de schimb al acestor soluri
este cuprins între 51-90%. La solurile argiloluvice şi cambice, conţinutul de
calciu schimbabil oscilează între 4 şi 50 me/100g sol (80-1000ppm),
reprezentând între 19 şi 75% din capacitatea totală de schimb cationic.
Conţinutul cel mai redus de calciu schimbabil, în general sub 5me/100g sol
(100ppm) îl au solurile spodice, umbrisolurile, regosolurile şi psamosolurile
(tabelul 5.17).
216
Agrochimie
Tabelul 5.17
Intervale de conţinut în Ca schimbabil al solurilor din România - Orizont A
(după Davidescu, 1984)
Clasa de sol Ca schimbabil % din T V%
(me/100g sol)
Molisoluri 10,64-60,29 19,49-75,22 76-100
Argiluvisoluri 2,82-25,18 11,05-35,14 37-85
Cambisoluri 15,97-61,49 27,77-70,32 61-92
Spodosoluri 8,84-34,38 7,5-9,7 9-17
Umbisoluri 0,90-1,89 2,8-4,9 5-10
Soluri 6,96-19,37 40,4-55,5 48-71
hidromorfe
Soluri 1,46-22,4 29,8-66,3 46-88
neevoluate
5.8.3.3.Prezenţa calciului în plante şi rolul său
Absorţia calciului de către plante din soluţia solului se face sub formă
de ion bivalent (Ca2+) prin vasele lemnoase şi este determinată de fluxul de
evapotranspiraţie, iar acumularea lui în plante, în special în frunze, se face sub
formă de săruri minerale (fosfaţi, oxalaţi, carbonaţi), fitină şi fosfatide. La
speciile horticole calciul se acumulează în cantităţi mai mari în frunze, ramuri
de rod şi mai puţin în fructe.
Borlan (1994), consideră că în ţesuturile vegetale calciu este conţinut în
cea mai mare parte în lichidul vacuolar, sub formă de săruri ale acizilor organici
(oxalic, malic) şi minerali (sulfuric, fosforic) şi în structurile membranelor
celulare sub formă de săruri ale acizilor pectici şi fosfolipidelor. Acestea se
consideră a avea un rol important în determinarea însuşirilor mecanice
(rezistenţă, elasticitate) şi de permeabilitate a membranei celulare.
Calciu este un element de bază în metabolismul plantelor superioare.
Acestea nu pot să crească şi să se dezvolte fără calciu, care nu poate fi înlocuit
în funcţiile metabolice de bază de nici un alt cation.
Rolul calciului în viaţa plantelor este foarte important. El este elementul
necesar pentru menţinerea plasmei celulare în stare activă şi stabilă, pentru
menţinerea echilibrului acido-bazic prin neutralizarea acizilor organici aflaţi în
exces. Calciu participă la formarea pereţilor celulari prin pectatul de calciu;
intervine în procesul de diviziune celulară, contribuie la dezvoltarea sistemului
radicular. Calciu are un rol importanrt în acţiunea de detoxificare a
organismelor de alţi ioni ca Al3+, H+, Fe3+, Mn2+ şi unii radicali rezultaţi în
urmă procesului de metabolism, sau care pătrund în plante ca urmare a
excesului lor în mediul de nutriţie. Prezenţa Ca2+ măreşte în anumite condiţii
asimilarea K+ sau reduce absorbţia K+ şi a altor ioni. Calciu este singurul ion
care, în general, nu este toxic, chiar atunci când se acumulează în cantităţi mari.
217
Insuficienţa calciului în soluţia solului reduce absorbţia ionilor fosforici şi
nitric, amplificând preluarea ionului sulfat.
În funcţie de necesarul de calciu, plantele au fost grupate în : plante
calcifile, cu un conţinut peste 1,5% Ca şi plante calcifobe, cu un conţinut mai
mic de 1,5% Ca. În prima grupă sunt cuprinse cruciferele şi leguminoasele, iar
dintre plantele de cultură sunt cunoscute drept mari consumatoare de calciu
morcovul, tomatele, salata, sfecla. În frunzele acestor specii se determină
frecvent conţinuturi de 5-6% Ca.
5.8.3.4.Carenţa de calciu
Calciu acumulat pasiv în organele vegetative vechi nu poate fi traslocat
şi reutilizat în zonele de alungire ale tulpinii şi de formare a inflorescenţei decât
în foarte mică măsură. De aceea, deficienţa de calciu se exteriorizează
predominant în vârfurile de creştere ale tulpinii, pe inflorescenţe şi pe fructe, iar
la crucifere, vărzoase pe frunzele centrale din interiorul căpăţânii, frunze care
transpiră mai puţin decât cele exterioare. Micşorarea conţinutului de calciu în
membranele celulare atrage după sine modificarea însuşirilor mecanice şi de
permeabilitate a acestora. Ţesuturile îşi pierd turgescenţa, iar lichidele celulare
exudează în interstiţii şi în contact cu aerul se brunifică. Vârfurile şi zonele de
creştere se dezagregă, devin mucilaginoase şi se brunifică. Inflorescenţele şi
pedunculii florali se îndoaie şi se dezagregă. La plantele de tomate şi de
castraveţi afectate de deficienţa de calciu fructele prezintă o putrezire a părţii
dinspre floare (“blossam-end rot”). Fenomenul prăbuşirii amare la fructele de
măr, în procesul coacerii sau păstrării lor în depozit, manifestat prin cavităţi
punctiforme de culoare închisă diseminată pe suprafaţa fructului, se consideră a
fi determinat de diminuarea conţinutului de calciu în fructe. De asemenea
degenerarea centrului rădăcinii la ţelină (inima neagră- black heart),
sticlozitatea (watercare) la mere, crăparea caliciului la garoafe se datoreşte tot
carenţei de calciu.
Evaluarea stării de nutriţie calcică a unor plante cultivate se poate face
cu ajutorul diagnozei foliare (tab. 5.18).
Tabelul 5.18
Starea de nutriţie cu calciu la unele plante cultivate
(după Bergman şi colab. 1976)
% Ca în s.u. a frunzelor în momente diagnostice
Specia Starea de nutriţie
deficitară (carenţa) normală excesivă
Grâu sub 0,5 0,5-1,5 peste 1,5
Ovăz 0,4 0,4-1,1 1,1
Porumb 0,1 0,2-1,0 1,5
Soia 0,2 0,4-2,0 3,0
Lucernă 0,5 0,8-3,0 5,0
Tomate 0,8 0,8-1,8 1,8
Salată 0,6 0,6-1,1 2,1
218
Agrochimie
Măr şi păr 0,7 1,2 1,5
Prun 0,5 1,0 1,5
Piersic şi cais 0,8 1,8 3,0
Cireş 1,0 1,8 2,6
Vişin 1,0 1,7 2,5
Nuc 0,8 1,4 1,8
Căpşun 0,5 1,0 1,5
Zmeur 0,4 0,8 1,2
Coacăz 0,7 1,5 2,0
Agriş 1,0 2,2 2,6
Hamei 1,8 3,0 3,5
Viţă de vie 1,5 2,0 3,0
Datorită specificului pătrunderii în plante şi vehiculării calciului prin

xilem cu fluxul de apă al transpiraţiei, stropirea plantelor cu soluţie conţinând
săruri de calciu, este puţin eficientă în corectarea deficienţei de calciu. Pentru
prăbuşirea amară a merelor, acestea pot fi îmbăiate înainte de depozitare cu
soluţii diluate de calciu (1-2%).
Prevenirea carenţei de calciu se poate face prin:
-neutralizarea acidităţii vătămătoare şi a aluminiului schimbabil;
-dezinfectarea solului din sere;
-fertilizarea cu săruri potasice în doze moderate;
-optimizarea regimului termic şi al umidităţii în sere;
-fertilizarea cu săruri potasice în doze moderate;
-fertilizarea cu îngrăşăminte naturale.
5.8.3.5.Îngrăşăminte cu calciu
Se folosesc îngrăşăminte chimice minerale ce conţin Ca drept element
secundar: superfosfatul simplu şi concentrat 19%Ca, precipitatul 22% Ca,
fosforite 31-35%Ca, nitrocalcar 11%Ca.
Gunoiul de grajd conţine 0,36% Ca. Administrarea acestora în sol
satisface necesarul plantelor în caliciu, care pentru majoritatea plantelor este de
până la 50 kg/ha anual.
219
5.9.AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU
MICROELEMENTE
Pe lângă elementele dominante (C,H, O, N, P, Ca, Mg, Na, S, Si), care

reprezintă peste 99% din totalul elementelor din plante, se mai găsesc şi alte
elemente care, deşi reprezintă sub 0,01% (10-3 - 10-5%), au aceiaşi valoare
biologică şi care din cauza cantităţilor mici în care se află se numesc
microelemente.
Numărul lor depăşeşte 30, însă pentru plante în prezent s-au dovedit a
avea un rol esenţial un număr restrâns, şi anume: fierul, manganul, cuprul,
zincul, borul şi molibdenul. În organismele vegetale se găsesc şi alte
microelemente ( Co, Cr, Ni, V, Be, As, Pb, Cd etc.) fără a fi pus în evidenţă un
rol esenţial. După importanţa lor fiziologică pot fi alături de vitamine. Un rol
major în nutriţia animală îl au: Co, Se, V, Ni, I sau din contră, în concentraţii
ridicate Pb, Cd, As sunt toxice pentru ambele regnuri.
5.9.1. Importanţa şi oportunitatea folosirii îngrăşămintelor cu
microelemente
Prezenţa microelementelor în mediul nutritiv produce următoarele
efecte favorabile:
-duc la îmbunătăţirea condiţiilor de asimilare a celorlalte îngrăşăminte
chimice, datorită rolului pe care îl au în procesul de antagonism;
-creşte rezistenţa plantelor la ger, secetă, boli şi dăunători;
-măresc rezistenţa plantelor faţă de concentraţii mari de săruri din
soluţia nutritivă, fapt care se explică prin împiedicarea pătrunderii sărurilor în
celulă, prin acţiunea directă asupra coloizilor solului, care se modifică sub
acţiunea concentraţiilor mari de săruri şi prin caracterul antagonist faţă de unele
elemente nutritive;
-ridică conţinutul în substanţe organice osmotic active, îmbunătăţesc
aprovizionarea cu apă şi măresc stabilitatea coloizilor din plasma celulară.
Microelementele se găsesc de regulă în cantităţi suficiente în sol, în cantităţi
mai mici apărând pe solurile nisipoase, turboase, de curând desecate,
carbonatate sau amendate cu var, ca şi în cazul utilizării unor doze mari de
îngrăşăminte.
Mobilitatea microelementelor în sol şi accesibilitatea lor pentru plante
este influenţată de reacţia solului, conţinutul în materie organică şi starea de
umiditate. În general, mobilitatea microelementelor scade o dată cu
neutralizarea şi alcalinizarea solului. De asemenea, starea de umiditate excesivă
şi anaerobioza care se creează, înrăutăţesc accesibilitatea pentru plante a
microelementelor. În ceea ce priveşte materia organică şi în deosebi cea slab
humificată, aceasta determină o scădere a mobilităţii cuprului şi zincului,
datorită formării unor compuşi organo-minerali stabili.
Când sistemul de fertilizare nu asigură toate elementele nutritive, gradul
de asigurare al culturilor pe seama solului cu elemente care nu s-au aplicat
220
Agrochimie
scade o dată cu creşterea recoltelor. Astfel, de pildă, când se aplică ani în şir
îngrăşăminte numai cu azot şi fosfor, obţinându-se, o vreme, creşterea
substanţială a recoltelor, gradul de asigurare din sol a culturilor cu celelalte
elemente de nutriţie scade. Extinderea în cultură a unor soiuri şi varietăţi hibride
de plante, cu o mare capacitate de producţie, în general, accentuează această
scădere.
Măsurile de optimizare fizică şi chimică a solului necesare pentru
cultura intensivă a plantelor influenţează substanţial, pozitiv şi negativ, gradul
momentan de asigurare din sol cu microelemente, atât direct-prin modificarea
mobilităţii acestora din urmă în sol, cât şi indirect-mijlocit de creşterea
recoltelor şi de solicitarea mai intensivă a rezervelor solului. În acest sens se
poate cita reducerea mobilităţii borului şi creşterea mobilităţii molibdenului în
solurile acide prin calcarizare; îmbunătăţirea nutriţiei cu bor la culturile irigate
la nivelul a 2/3 – ¾ din capacitatea pentru apă a solului; creşterea mobilităţii
zincului prin desecarea şi drenarea solurilor, aceste măsuri ducând pe de o parte
atât la efecte de compensare cât şi la efecte de accentuare a deficitului de
microelemente din sol. Drept exemplu de compensare poată fi dată nutriţia cu
molibden a culturilor pe solurile calcarizate, în timp ce nutriţia cu bor ilustrează
cazul de accentuare a deficitului de microelemente determinat de această
măsură de optimizare chimică a solului.
Condiţiile meteorologice influenţează, de asemenea, gradul de
satisfacere a necesarului plantelor cu microelemente din sol. Între acestea starea
fizică şi activitatea microorganismelor din sol, precipitaţiile şi temperatura
influenţează puternic desfăşurarea proceselor de mobilizare din în sol a tuturor
elementelor nutritive, absorbţia şi metabolizarea lor în plante, precum şi
întreaga ontogeneză a acestora. În general, dereglările de nutriţie la culturile
agricole asociate insuficienţei absolute sau relative (faţă de macroelemente) a
microelementelor, are o incidenţă mai mare în prima parte a perioadei de
vegetaţie a plantelor, câtă vreme sistemul lor radicular nu este dezvoltat de
nutriţie provocate de excesul relativ al microelementelor în sol se manifestă mai
ales la culturile multianuale decât la cele anuale. Conţinutul solurilor ţării
noastre în microelemente este redat în tabelul 5.19.
5.9.2. Principalele carenţe de microelemente manifestate la culturile din
ţara noastră sunt:
Carenţa de zinc la porumb şi fasole. La cultura de porumb apare ca
urmare a insuficienţei absolute, de factură pedogenetică şi geochimică, a
zincului pe solurile zonale formate pe loess în est şi sud – estul ţării şi pe
psamosolurile din Oltenia (carenţa primară) cât şi datorită insuficienţei relative
a formelor mobile de zinc, pe solurile fertilizate abundent cu îngrăşăminte
fosfatice solubile (carenţă secundară). Acest fenomen de carenţă se manifestă
mai ales în anii cu primăveri târzii şi umede pe solurile cu reacţie neutră slab
alcalină având conţinut scăzut de zinc sau conţinut ridicat de fosfaţi mobili,
când cauzele secundare ale carenţei le potenţează pe cele primare.
221
La fasole carenţa de zinc s-a evidenţiat în mai multe locuri din partea
sudică a tării pe solurile molice şi sărace cu reacţie neutră slab-alcalină, bine
asigurate cu fosfaţi mobili ( Hera şi Borlan, 1980).
Carenţa de molibden. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot amoniacal
(uree, sulfatul şi azotatul de amoniu) la pregătirea patului germinativ provoacă
la floarea soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, dereglări de nutriţie în anii cu
primăveri umede şi reci, dereglări datorate carenţei secundare de molibden.
Aceste dereglări au fost sesizate pe solurile: brun roşcat luvic, cernoziomuri
cambice ( Apostol şi Lăcătuşu, 1978).
Carenţa de bor. În condiţiile ţării noastre carenţa de bor a fost semnalată
şi diagnosticată la măr, în plantaţiile neirigate amplasate pe psamosolurile din
vestul ţării şi pe unele soluri acide puternic debazificate în nord- estul ţării.
De asemenea carenţa de bor s-a mai sesizat:
- la culturile neirigate de sfeclă de zahăr, în anii cu precipitaţii mai puţine în
a doua jumătate a lunii iulie şi prima jumătate a lunii august;
- la floarea soarelui în primăverile secetoase, pe soluri acide şi pe solurile
grele slab aprovizionate cu bor ( sub 0,2 ppm bor).
-
Tabelul 5.19
Conţinuturile medii de microelemente în stratul arat al unora din principalele
tipuri de sol din România ( după Ţigănaş, 1987)
Specificarea solurilor Fe Mn Zn Cu B Mo
şi indicatorii
agrochimici
Conţinuturi totale în 5.104 1.103 80 70 10 2,3
litosferă (ppm)
Luvisoluri albice
CT (ppm) 2,5.104 600 45 15 30 2,0
CFM (ppm) 3,0 60 1,8 2,5 0,25 0,15
-9 -6 -6 -7 -6
Conc.sol M/1 10 10 5.10 10 3.10 5.10-9
Soluri brun-luvice
CT (ppm) 3,5.104 1000 50 20 35 2,2
CFM (ppm) 4,0 100 2,2 3,0 0,3 0,2
-10 -7 -7 -8 -6
Conc.sol M/1 10 10 5.10 5.10 4.10 10-8
Soluri brun-roşcate
cambice
CT (ppm) 4.104 1050 60 25 40 2,4
CFM (ppm) 5,0 110 2,5 3,5 0,45 0,25
Conc.sol M/1 10-13 10-7 5.10-7 10-8 5.10-6 5.10-8
Cernoziomuri cambice
CT (ppm) 3,8.104 1050 70 25 40
222
Agrochimie
CFM (ppm) 3,0 105 2,0 3,5 0,50
Conc.sol M/1 10-13 10-7 5.10-7 10-8 6.10-6
Cernoziomuri tipice
CT (ppm) 3,5.104 900 75 27 45 3,0
CFM (ppm) 2,5 40 1,8 3,5 0,75 0,30
Conc.sol M/1 10-14 10-8 10-8 5.10-9 10-5 10-7
Solurile bălane pe
stepă 3.104 700 65 20 50 3,5
CT (ppm) 1,5 30 1,5 3,0 1,0 0,35
-15 -8 -9 -9
CFM (ppm) 10 10 10 5. 10 2. 10 2. 10-7
-
5
Conc.sol M/1
CT = conţinutul total;
CFM = conţinut de forme mobile;
Conc.sol = concentraţia în soluţia solului.
-la lucernă, bumbac, viţă-de-vie, conopidă pe solurile sărace în bor şi vreme
secetoasă, ( Băjescu şi Chiriac, 1979).
Carenţa de cupru. Concentraţii scăzute de cupru în special în plante furajere,
insuficienţa pentru nutriţia animală ( sub 5ppm Cu) au fost sesizate de Băjescu,
1978 pe un litosol oligobazic din munţii Bistriţei.
Carenţa de mangan. Până în prezent la noi în ţară aceasta nu a fost sesizată
prin manifestări vizuale caracteristice la speciile cunoscute ca sensibile la
nutriţia cu acest element (cereale, sfeclă de zahăr, soia, unele legume şi pomi
fructiferi) majoritatea solurilor ţării noastre fiind bine şi foarte bine
aprovizionate cu mangan.
Pe solurile alcaline, în care există condiţii potenţiale de manifestare a
carenţei de mangan ( soluri bălane, soluri aluviale carbonatice), aplicarea
regulată a îngrăşămintelor cu azot îmbunătăţeşte regimul manganului acesibil,
asigurând, de regulă, o nutriţie normală cu mangan a plantelor de cultură.
Carenţa de fier (cloroză ferică). Fenomenul se manifestă frecvent în plantaţii
de piersic şi de viţă-de-vie amplasate pe soluri carbonatice. Cercetările efectuate
de Răuţă, 1982, Chiriac, 1980 în situaţia de manifestare a clorozei ferice au
evidenţiat o serie de factori cu rol determinant în manifestarea fenomenului:
reacţia alcalină; prezenţa calciului activ, regim aerohidric defavorabil;
compactarea solului sau drenajul defectuos; aplicarea sistematică a unor doze
mari de îngrăşăminte organice şi minerale, în special cu fosfor, folosirea unor
portaltoi genetic ineficiente în absorbţia fierului din forme mai greu solubile.
5.9.3.Aplicarea îngrăşămintelor cu microelemente. Având în vedere
cantităţile reduse de îngrăşăminte cu microelemente care urmează a fi aplicate
la diferite culturi, metodele de aplicare a acestora sunt specifice cantităţilor
folosite. Astfel cele mai utilizate metode de aplicare a acestor îngrăşăminte
sunt:
-introducerea în sol singure sau cu alte îngrăşăminte;
223
-stropirea părţilor vegetative cu soluţie de concentraţie slabă ( aplicarea
foliară);
-tratarea seminţelor înainte de semănat sau în timpul germinaţiei;
-aplicarea localizată la cuib, la plantare;
-injectarea unor soluţii slabe în trunchiul copacilor.
5.9.4.Agrochimia fierului
Este considerat ca element ce face trecerea între macro şi microelemente.
5.9.4.1 Prezenţa în natură. Fierul se găseşte în scoarţa terestră uneori până
la 4-5%, fiind un constituent a numeroase minerale silicate, hidroxizi şi
minerale secundare. Reprezintă 1,9% din totalul atomilor scoarţei terestre, fiind
mai frecvent în scoarţa terestră: de 80 ori mai mare decât azotul, de 21 ori decât
fosforul şi de 1,4 ori decât potasiul. Granitul conţine 2,7% Fe, bazaltul 8,6% Fe,
rocile sedimentare 3,8 - 9,8%Fe.
În general solurile conţin cantităţi suficiente de fier solubil necesar
nutriţiei plantelor. De cele mai multe ori absorţia nesatisfăcătoare a fierului se
datoreşte conţinutului ridicat în calciu activ şi pH-ului bazic. În orizonturile de
la suprafaţă conţinutul în fier total este de 1,5 - 3% Fe, în solurile podzolice 3,8-
4,6% Fe în cernoziomuri. Fierul activ din sol în cea mai mare parte provine din
hidroxizi. Fierul feros Fe2+, în condiţii de potenţial redox ridicat, pH acid şi în
prezenţa oxigenului, este oxidat în Fe3+şi apoi precipitat în Fe(OH)3, care prin
deshidratare trece în oxizi hidrataţi Fe2O3nH2O greu solubili şi greu accesibili
plantelor.
Fierul schimbabil este dat de Fe2+, Fe(OH)2 care intră în alcătuirea
complexului adsorbtiv.
Fierul solubil din soluţia solului se află în cantităţi mici de 0-
25ppmFe2+şi 0-5ppm Fe3+, fiind o funcţie directă de pH şi de potenţialul redox.
Astfel la creşterea pH-ului cu o unitate conţinutul de Fe solubil scade de 100
ori. Cel mai scăzut conţinut de Fe solubil se află la un pH cuprins între 6,5 şi 8.
5.9.4 2 În plante, conţinutul de Fe este foarte variabil 10 - 1000 - 1500
ppm, concentraţiile cele mai frecvente, caracteristice stării de nutriţie normală
fiind 50-300 ppm. Concentraţii sub 50 ppm Fe sunt în general specfice unei
nutriţii deficitare. Dintre fructe, caisele au 49 ppm Fe, cireşele 20 ppm Fe,
căpşunile 30 ppm Fe, piersicile 60 ppm Fe, merele 14 ppm Fe, perele 54 ppm
Fe, prunele 35 ppm Fe, strugurii 33 ppm Fe. Dintre legume, mazărea 75 ppm
Fe, bobul 144 ppm Fe, varza 47 ppm Fe, spanacul 100 ppm Fe, morcovul 59
ppm Fe, ceapa 31 ppm Fe.
5.9.4.3 Rolul fierului. Fe, ca şi Mn are capacitatea de a trece dintr-o
stare de valenţă în alta, ceea ce îi conferă un rol important în reacţiile de oxido-
reducere din plantă, implicate în procesul vital: respiraţie, fotosinteză,
metabolismul proteic etc. Fe influenţează de asemeni formarea clorofilei şi a
altor pigmenţi din plante.
Intră în compoziţia unor enzime sub formă de hem sau nehem (grupul
prostetic al hemoglobinei), precum şi a unor substanţe cu rol de transportori.
224
Agrochimie
Fe hemic intră în compoziţia catalazei şi peroxidazei, enzime
catalizatoare ale procesului respirator, şi este constituent al citocromului a, b, şi
c.
Sub formă de Fe nehemic participă la sinteza clorofilei şi la fotosinteză,
fiind component al fitoferitinei, proteină cu rol în fotosinteză şi al ferredoxinei,
proteină implicată în procesele de oxido-reducere şi transfer de electroni
(reducerea NO3- şi SO42- spre a fi incluşi în componenţi organici şi fixarea N2
atmosferic de câteva microorganisme).
În acelaşi timp este un activator al unor enzime ca: aldolaza, araginaza,
dipeptidaza. Are rol în metabolismul acizilor nucleici, în fixarea simbiotică a
azotului molecular. Este necesar pentru reţinerea clorofilei în stare de
funcţionare, prin faptul că este localizat în cloroplaste, în strânsă legătură cu
complexul proteic clorofilian. Ocupă o poziţie cheie în procesele de creştere,
prin regularizarea luminii şi stimularea diviziunii celulare.
5.9.4.4. Carenţa de fier, apare mai frecvent la pomi, arbuşti fructiferi şi
viţă de vie. După semnele exterioare ea se aseamănă cu carenţa de magneziu.
Carenţa apare pe frunzele tinere, de la partea superioară spre margini care devin
galbene, până la galbene albicioase. Ulterior decolorarea se întinde pe troată
frunza, nervurile principale continuând să rămână verzi pe o mare întindere. Nu
apar pete necrotice.
Prezenţa carbonatului da calciu în sol, este considerată principala
cauză care limitează accesibilitatea Fe pentru plante, la care se mai adaugă
excesul de apă din sol, fertilizarea intensă cu P, ori existenţa temperaturilor
scăzute şi precipitaţii ridicate primăvara.
Pentru prognozarea carenţei de fiersau a clorozei ferice, se calculează
indicele puterii de clorozare mai ales pentru plantaţiile viticole astfel:
%CaCO3 (activ)
I.P.C = 2
 10 4
( Fe ppm)
%CaCO3 activ=este conţinutul de calcar activ determinat prin metoda
Drouineau;
Fe ppm=conţinutul de fier determinat în oxalat de amoniu.
Un exemplu de interpretare în complex a datelor referitoare la cloroza
ferică a fost formulat de Borlan (1994) după Răuţă(1983), (tabelul5.20.)
225
Tabelul 5.20
Incidenţa clorozei ferice la viţa de vie roditoare în funcţie
de susceptibilitatea la cloroză a portaltoilor şi de însuşirile chimice
care determină condiţia clorozantă a solului
Probabilitatea(%) clorozei Însuşirile chimice ale solului(valori medii
ferice la viţa de vie roditoare în stratul desfundat 0-40 cm)
altoită pe portaltoi
Foarte Moderat Puţin Humus CaCO3 Fe
suscepti suscepti suscepti % activ extractib I.P.C
bil bil bil % il
activ
p.p.m.
sub 10 0 0 2,5 - 3,0 Sub 2,5 110-115 sub 2,5
sub 20 sub 10 0 2,2 - 2,5 2,5 - 5,0 100 – 2,5 - 5,0
105
20 – 40 10 - 20 sub 10 2,0 - 2,3 5,0 - 8,0 60 – 80 5,0 -
15,0
40 – 80 20 - 50 20 - 40 1,5 - 2,0 8,0 – 40 – 50 40,0 -
16,0 80,0
100 50 - 80 40 - 60 1,0 - 1,5 16,0 – 35 – 40 130 -
24,0 190
100 100 peste 90 sub 1,0 Peste 30 – 35 peste
24,0 190
Un factor important al incidenţei carenţei de fier îl constituie formarea

bicarbonaţilor în sol şi interferenţa acestora în absorbţia, vehicularea şi funcţiile
fiziologice ale fierului. Producerea bicarbonaţilor este favorizată de fertilzarea
cu îngrăşăminte organice nefermentate, de excesul de umiditate, de tasarea
solului. Abundenţa elementelor chimice bivalente Ca2+, Mg2+, Mn2+ contribuie
la apariţia fenomenului.
Alt indicator al evidenţei clorozei ferice este şi conţinutul de fier al
frunzelor. Domeniile de concentraţie în fier la principalele plante de cultură
pentru cele trei nivele de nutriţie sunt date de Bergmann şi Neubert (1976) după
diferiţi autori (tabelul 5.21).
Rapoartele între datele analitice obţinute la plantele sănătoase şi cele
afectate şi la solul de sub acestea, precizează diagnosticul. Astfel la sol pentru
pHH 20 şi indicele puterii clorozante, raporturile trebuie să fie mai mici sau egale
cu 1, iar la plantă rapoartele pentru Fe total  1 şi pentru P/Fe total  1
(Borlan, 1992).
226
Agrochimie
Tabelul 5.21
Niveluri de conţinut de Fe al frunzelor unor plante,
cultivate la momente diagnostice
(după Bergmann şi Neubert 1976)
Specia Nivelul de conţiut în Fe mg/kg s.u.
deficitar sub Normal excesiv peste
Grâu 20 21-200 200
Ovăz 50 50-150 150
Porumb 50 60-250 250
Soia 38 44-60 60
Sfeclă 50 60-140 140
Tomate 30 50-300 300
Castraveţi 120 150-250 150
Salată 90 130-600 600
Măr 40 150-200 400
Păr 30 140-150 300
Cais 50 120-140 180
Piersic 50 180-200 400
Prun 40 150-170 400
Vişin 60 120-160 200
Cireş 60 120-160 200
Hamei 40 110-150 200
Viţă de vie 50 130-160 200
Excesul sau toxicitatea de fier poate înterveni la cultura orezului, cu

inundarea terenului pe soluri fertilizate cu îngrăşăminte naturale, în care
concentraţia fierului solubil creşte după inundare de până la 103ori. Plantele de
orez afectate conţin peste 300 ppmFe în substanţă uscată. Exteriorizarea
toxicităţii de fier la orez începe prin apariţia pe frunze a unor brunificări
punctiforme, care cu timpul cuprind tot limbul frunzei. Boala bronzării
(bronzing), denumire sub care este cunoscută toxicitatea de fier la orez este mai
frecventă pe solurile cu textură fină, fiind adesea asociată cu nutriţia deficitară
în potasiu a plantelor.
5.9.4.5.5Sortimentul îngrăşămintelor cu fier
- Sulfatul de fier FeSO47H2O (calaican), de culoare verde deschis,
solubil în apă (15,5 g/100ml)conţin 20,1%Fe
- Chelaţii de fier, săruri organo-minerale, derivaţi ai mai multor acizi
organici, ca de exemplu al acidului etilendiaminotetraacetic (FeE.D.T.A.).
Denumiri comerciale: Complexon II, Versena 8-12%, pulbere maronie.
- Fosfatul feros de amoniu Fe(NH4)PO4H2O, 29%Fe
- Sulfatul feric Fe2(SO4)39H2O, 20%Fe
- Oxidul feros FeO, 77%Fe
227
- Oxidul feric Fe2O3, 69%Fe
5.9.4.6 Folosirea îngrăşămintelor cu fier. Insuficienţa fierului se
manifestă în primul rând la plantele care nu suportă excesul de calciu (afine,
cartofi, ţelină, azalee) şi în al doilea rând la arbuştii fructiferi, pomi, viţă de vie.
În raport cu solul, carenţa este mai frecventă pe solurile cu reacţie
bazică, carbonatice.
Până în prezent sunt stabilite limite ale Fe2+ liber din sol, sub care
apare cloroza, întrucât Fe2+ se intercondiţionează şi cu alţi factori cum ar fi
insuficienţa de K, excesul de Mn2+ şi NO3-, care intensifică carenţa de fier. În
schimb o cantitate prea mare de Fe2+accentuează retrogradarea fosforului.
Ca îngrăşăminte cu Fe se folosescde regulă, gunoiul de grajd în
amestec cu sulfatul de fier 4 -5 kg/ha. În livezi cloroza se combate prin stropiri
de iarnă cu o soluţie de 5% sulfat de fier, iar în timpul vegetaţiei cu aceeaşi
soluţie de concentraţie 0,04 - 0,08%. Carenţa se mai poate combate şi prin
injectarea în trunchiul pomilor a unei soluţii de nitrat de Fe 1 – 5%.
Chelaţii de fier se folosesc pentu un pom matur cantitate de 10 - 20g,
pe soluri cu pH acid şi 100 - 300 g pe soluri bazice carbonatice. Se pot folosi şi
stropiri repetate în concentraţii de 10 - 15g Fe/100 ml apă în timpul vegetaţiei.
Pe lângă aplicarea îngrăşămintelor cu fier , pentru prevenirea clorozei
ferice se mai recomandă: fertilizarea moderată cu îngrăşăminte cu fosfor şi cu
gunoi de grajd semifermentat, fertilizarea cu azot cu potenţial de acidifiere,
irigarea moderată, drenaj corespunzător, alegerea unor portaltoi puţin
susceptibili la carenţa de fier. Cea mai importantă măsură de prevenire este
evitarea amplasării culturilor sensibile la cloroza ferică pe solurile cu putere
clorozate.
5.9.5.Agrochimia borului.
5.9.5.1.Prezenţa în natură. Conţinutul de bor în scoarţa terestră este
estimat la aproximativ 50ppm. El reprezintă 6.10-4 % din totalul atomilor
acesteia - sursa primară formând-o rocile magmatice.
Principalele minerale cu bor din alcătuirea acestor roci sunt:
borosilicaţii dintre care turmalina (3-4% B) este cel mai important şi frecvent
întâlnit.
În rocile sedimentare borul este asociat în cea mai mare cu mineralele
argiloase din clasa illitului.
În sol conţinutul de bor este în medie 10 - 145 ppm valoarea minimă
aparţinând psalmosolurilor, iar cea maximă solurilor sărăturate. El se găseşte
sub diferite forme:
- în minerale ca boraţi, borosilicaţi (borax, turmalină, axinit);
- în reţeaua cristalină a mineralelor argiloase;
- absorbit ca acid boric sau ca ion borat B(OH)4- de complexul argilo-
humic;
- reţinut de oxizii şi hidroxizii de Fe şi Al;
- reţinut în materia organică;
228
Agrochimie
- în soluţia solului ca H3BO3 (acid boric), 0,01 - 0,02 ppmB sau ca
anion B(OH)4-.
Accesibilitatea borolui pentru plante scade pe măsură ce pH-ul devine
mai bazic. Borul accesibil (extras cu apă fierbinte) variază în medie între 0,03 -
0,60ppm, reprezentând până la 10% din borul total.
În plante conţinutul de bor variază între 2 – 400 ppm, cele mai
frecvente valori fiind situate între 5 – 100 ppm şi corespund unei stări de
nutriţie normală. În cadrul acestor limite se diferenţiază în general plante
monocotiledonate cu necesităţi de bor reduse (5 - 30 ppm), în comparaţie cu
dicotiledonatele şi unele crucifere, pomi fructiferi, viţă de vie a căror necesităţi
de bor sunt mai ridicate (20 - 100 ppm)
Dintre factorii care influenţează accesibilitatea borului pentru plante,
mai importanţi sunt:
- textura - la acelaşi conţinut de bor în sol, accesibilitatea pentru plante
este mai ridicată la solurile cu textură grosieră şi mijlocie şi mai scăzută la cele
cu textură fină;
- reacţia solului, în condiţii de reacţie acidă absorţia borului este mai
intensă decât în condiţii de reacţie neutră şi mai ales alcalină,
în domeniul pH-ului 4,7 - 6,3 absorbţia fiind relativ uniformă şi redusă la valori
pH peste 6,3;
- materia organică infuenţează accesibilitatea B prin reţinerea parţială
în compuşi greu accesibili pentru plante;
- condiţiile climatice, mai ales seceta intensifică fenomenul de
insuficienţă a aprovizionării plantelor cu bor;
- fertilizarea cu K măreşte necesitatea de B a plantelor, efectul fiind
mai intens la nivelul de bor redus în sol.
5.9.5.2. Rolul borului. Reprezintă unul dintre cele mai importante
microelemente în nutriţia plantelor, contribuind la desfăşurarea a numeroase
procese biochimice:
- intervine în mecanismul hidraţilor de carbon, formând compuşi
complecşi cu acidul 6 - fosfogliceric, uşurând transportul hidraţilor de carbon
prin membrana celulară;
- participă la sinteza subsatanţelor pectice, a acizilor nucleici;
- participă la biosinteza bazelor organice azotate (uracil, adenină), a
acizilor ribonucleici, a hormonilor vegetali şi a proteinelor;
- activează unele enzime ca: dehidrogenaza, tirozinaza, zaharaza;
- influenţează formarea compuşilor aromatici în plante;
- influenţează germinarea, diviziunea celulară, fructificarea;
- contribuie la menţinerea unei stări de hidratare adecvată a ţesuturilor.
5.9.5.3. Carenţa şi excesul de bor
În plantele anuale conţinutul de bor în ţesuturi şi organe creşte intens,
bazipetal, dinspre inflorescenţă şi cele mai tinere frunze spre frunzele din etajul
inferior.
229
Din această cauză, exteriorizarea deficienţei de bor începe în cele mai
recente locuri de organogeneză: vâfurile de creştere, inflorescenţele, cele mai
tinere frunze prin îngălbenire (etiolare), proces care tinde să progreseze
bazipetal. Vârfurile de creştere se deformează, iar mugurii apicali pier.
Scăderea conţinutului de bor în polen şi în stigmate are o contribuţie la
reducerea fertilităţii acestora.
La sfeclă, necroza mugurelui şi a frunzuliţelor din centrul rozetei de
frunze, este urmată de degradarea galben - brună a ţesuturilor subadiacente din
colet şi rădăcină, ţesuturi care sunt invadate secundar de microorganisme
saprofite care determină putrezirea unor părţi din rădăcină.
Prin necroza mugurelui apical, degradarea galben - brună, putrezirea şi
cavitarea (formarea de goluri) ţesuturilor din tulpină şi rădăcină, se manifestă
carenţa acută de bor la plantele furajere, crucifere (varza, gulia) şi la unele
legume umbelifere (ţelina).
La conopidă carenţa de bor se manifestă prin formarea de cavităţi în
tulpină şi tija florală, degradarea galben - brună a ţesuturilor interne, pieirea
unei părţi din mugurii inflorescenţei, coloraţia galben - brună.
La pomii fructiferi în anii secetoşi şi cu temperaturi ridicate, deficienţa
de bor se manifestă la fructe prin: consistenţa inegală a pulpei, deformarea
fructelor, având aspect de fruct “bătut de grindină“ , suberificarea ţesuturilor
superficiale şi crăparea zonelor suberificate.
Lipsa borului, asociată cu excesul de azot şi potasiu şi carenţa de
calciu, este consideerată a fi una din cauzele bolii fiziologice a prăbuşirii
“amare”, superficiale a merelor în depozite.
Pe lângă clorozarea frunzelor la viţa de vie pe rod, carenţa de bor se
manifestă prin formarea de struguri cu boabe inegale, majoritatea mici, cu
densitate rară în ciorchine.
Sensibilitatea cea mai mare la carenţa de bor o are mărul, piersicul,
cireşul, vişinul, varza, gulia, sfecla de zahăr şi furajeră, floarea soarelui, inul,
lucerna.
O sensibilitate mijlocie manifestă părul, arbuştii fructiferi, viţa de vie,
spanacul, morcovul, ridichile şi tomatele, iar una redusă: păioasele,ierburile
graminee perene, porumbul, soia, fasolea, mazărea, cartofii, castraveţii.
În plantele cu carenţă de bor, conţinutul acestuia este de câteva ori mai
mic ca la cele cu nutriţie normală. Astfel în frunzele cu carenţă de bor de la
lucernă, conţinutul de B este de 8 ppm, în timp ce la plantele cu nutriţie normală
este la 35 ppm.
Stările deficitare şi excesiva asigurare cu bor a nutriţiei culturilor
multianuale, le corespund următoarele conţinuturi (ppmB) în substanţă uscată a
frunzelor complet dezvoltate în momentele diagnostice.(tabelul 5.22.).
230
Agrochimie
Tabelul 5.22
Caracterizarea nuttriţiei cu bor a unor culturi multianuale,
în funcţie de conţinutul în bor în s.u. a frunzelor
(după Borlan - 1994)
Specia de plante Stările de nutriţie cu bor ppm din s.u.
Grâu sub 2 5-30 peste 100
Orz 2 6-25 50
Secară 1 8-30 30
Porumb 9 15-40 100
Soia 10 21-55 80
Floarea soarelui 6 15-55 150
Sfeclă 16 29-50 140
Ţelină 15 32-60 240
Tomate 10 30 -70 200
Măr 15 18-30 40
Păr 15 15-25 35
Prun 20 14-28 30
Piersic 20 20-30 40
Cais 20 25-42 50
Cireş 15 15-30 65
Vişin 15 18-32 45
Nuc 15 17-35 40
Căpşun 20 20-40 50
Zmeur 15 14-30 50
Agriş 15 20-37 50
Coacăz 15 17-29 50
Hamei 15 22-40 60
Viţă-de-vie 20 15-30 50
Atât la culturile anuale cât şi la cele multianuale, deficienţa de bor

poate interveni pe solurile minerale care conţin mai puţin de 0,5ppm B solubil
în apă fierbinte, aceasta fiind favorizată de:
- textura grosieră a solului;
- reacţie puternic acidă (pH = 4,5 - 5,5), sau neutră şi slab alcalină
(pH>6,8);
- volum edafic redus;
- fertilizare îndelungată cu îngrăşăminte minerale lipsite de bor;
- rezervă redusă de apă utilă.
Redresarea carenţei de bor se poate face prin stropirea repetată a
plantelor cu soluţie de 0,05-1% acid boric, 0,5-1% superfosfat concentrat,
fertilizarea periodică sau anuală cu gunoi de grajd.
231
Excesul de bor poate apare pe soluri ce conţin mai mult de 4-5 ppm B
hidrosolubil. La cerealele păioase excesul paote provoca necroze punctiforme
de culoare brună - închis pe vârful şi marginile frunzelor.
La dicotiledonate acumularea toxică de bor, se manifestă pe frunzele
din etajele inferioare, printr-o bandă galbenă pe marginea acestora care
înaintează spre centrul şi baza lor, provocând necroza în pete a parenchimului.
La plantele ornamentale se manifestă prin îngălbenirea şi necroza
marginală a frunzelor evoluate.
Acest exces de bor poate fi combătut prin aplicarea de îngrăşăminnte
cu azot în doze mai mari (1,2-1,3 ori)şi prin irigare cu ape fără bor.
5.9.5.4. Sortimentul de îngrăşăminte cu bor
Principalele îngrăşăminte cu bor sunt:
- Boraxul Na2B4O710H2O - 11% B, cristale incolore sau cenuşii;
- Tetraboratul de sodiu Na2B4O75H2O - 14% B;
- Pentaborat de sodiu Na2B10O1610H2O - 18% B;
- Solubor (amestec de tetraborat şi pentaborat de sodiu) Na2B4O75H2O
+ Na2B10O1610H2O - 20% B;
- Acid boric H3BO3 - 17% B, cristale incolore cu solubilitate mică;
- Nămoluri cu bor - 4-6% B, reziduuri de la fabricarea acidului boric şi
a boraxului;
- Superfosfatul îmbogăţit cu bor (25,5 acid boric/tonă);
- Îngrăşăminte complexe foliare cu bor F141, F231, F411 care conţin 0,1 -
0,2g/l;
- Gunoiul de grajd, care conţine 5 gB/tonă.
Administrea îngrăşămintelor cu bor se face prin introducerea în sol,
prin stropiri extraradiculare în timpul perioadei de vegtaţie, prin tratarea
seminţelor sau injectarea pomilor.
Dozele de îngrăşăminte cu bor se stabilesc în funcţie de nivelul de
asigurare cu P al solului şi de cerinţele plantelor cultivate.
În sol se administrează 1,5 - 3,5 kgB pentru pomi, viţă de vie şi o parte
din legume şi 1,2-2 kg /ha B pentru cartofi şi tomate. În livezile pe rod se mai
pot aplica 3-4 g borax pentru fiecare m2 de sol de sub proecţia coroanei.
Preventiv se recomandă pe solurile cu un conţinut sub 0,3 ppm B
hidrosolubil să se administreze o dată la 3-5 ani o cantitate de 0,8 - 1,0 kgB/ha
şi să se fertilizeze cu gunoi de grajd şi alte îngrăşăminte minerale.
Deoarece atât reacţia acidă, cât şi cea alcalină a solului favorizează
apariţia carenţei de bor, se recomandă amendarea acestor soluri cu CaCO3,
CaSO42H2O, până se obţine un domeniu de pH 5,5 - 6,8, favorabil mobilizării
borului.
La plante borul se aplică prin stropiri cu soluţii 0,01%borax. În cazul
plantelor cu carenţă se vor efectua după cum am mai arătat, stropiri repetate cu
o soluţie de 0,05 - 0,1% acid boric în extract apos şi 0,5 - 1,0% superfosfat
concentrat la un pH = 6.
232
Agrochimie
5.9.6. Agrochimia cuprului
5.9.6.1. Prezenţa în natură. Cuprul reprezintă 0,036% din totalul
atomilor scoarţei terestre. Principalele minerale stabile cu Cu sunt sulfurile, Cu
având mare afinitate pentru S, cum ar fi: calcosina (Cu2S), cavelina (CuS),
calcopirita (CuFeS2), bornit (Cu5FeS4), enargit (Cu3AsS4) etc. El este prezent în
roci magmatice în cantităţi mai mari (10-200ppm) cât şi în cele sedimentare (8-
24 ppm).
În sol, cuprul se găseşte sub următoarele forme:
- în reţeaua cristalină a mineralelor primare şi secundare;
- reţinut prin procese de suprafaţă ca Cu2+şi Cu(OH)+, mai puternic
decât alţi cationi ai metalelor grele. Această formă poate difuza în interiorul
reţelei cristaline a mineralelor argiloase şi înlocui prin substituţie izoformă alţi
cationi;
- absorbit la suprafaţa sescvioxizilor sau oclus în masa acestora;
- reţinut de materia organică din sol cu care formează combinaţii
complexe, stabile, dependente direct de pH-ul solului;
- cuprul din soluţia solului, în mare parte asociat cu materia organică
sub formă de complecşi solubili în apă cu masă moleculară mai mică de 250.
În solurile ţării noastre conţinutul de cupru variază între 3,4 - 50ppm
Cu total şi 0,5 -30 ppm Cu solubil, conţinut mai scăzut fiind în psalmosoluri şi
luvisoluri albice, iar mai ridicat pe cernoziomuri cambice, cât şi pe solurile din
plantaţiile pomi-viticole, în urma tratamentelor îndelungate, anticriptogamice
unde poate ajunge la 300 - 400 ppm Cu.
În plante, Cu se acumulează între 2 - 50 ppm, concentraţii deficitare de
Cu (sub 3 - 4 ppm) putându-se realiza în general în condiţiile unor soluri
minerale cu conţinutul de Cu nativ foarte redus (4 - 6 ppm Cu total) precum şi
în cazul unor soluri organice, hidromorfe (turbe, mlaştini desecate) cu
conţinutur de Cu total de 20 - 30 ppm. Astfel de perturbări în nutriţia de Cu pot
apare de asemeni în cazul supraamendării solurilor acide, sărace în Cu, precum
şi la conţinuturi excesive de Zn în sol, care interferă în absorbţia şi translocarea
cuprului în plantă.
5.9.6.2. Rolul cuprului. Ca şi în cazul celorlalte microelemente,
importanţa cuprului pentru plante este legată de rolul pe care îl joacă în diferite
procese biochimice, bazate pe reacţii de oxido - reducere, Cu trecând uşor dintr-
o stare de valenţă în alta. Dintre principalele enzime, în a căror constituţie intră,
sau pe care la activează menţionăm: grupa oxidazelor implicate în formarea
clorofilei, fotosintezei, metabolismului protidic şi glucidic, grupa ascorbic
oxidazei ce participă activ la oxidarea acidului ascorbic; grupa
polifenoloxidazei (tirozinaza) împlicată în transformările tirozinei în fructe şi
tuberculii de cartofi, grupa citocrom oxidazei care participă la procesele de
respiraţie.
233
Cuprul are o influenţă asupra echilibrului glucidic şi protidic din
plante, favorizând creşterea conţiutului de glucide, lipide, protide. El împiedică
îmbătrânirea fiziologică şi favorizează prelungirea activităţii vitale a frunzelor.
Este componentul numeroaselor metaloproteine ca de exemplu:
plastocianina (spanac), proteina albastră (fasole). Cuprul împreună cu manganul
activează reacţia Hill, iar cu Mo, Fe şi Co participă la procese de fixare
biochimică a azotului moleculaar.
Cuprul formează un cuplu redox cu potenţialul de 0,17V
(Cu+ + e- Cu2+ + e-) şi din afinitatea sa faţă de grupările amino din unii
aminoacizi şi lanţuri ale acestora formeză compuşi de coordinaţie de tip chelat
cupru - proteici şi cupru - zinc proteici. Datorită acestui potenţial redox ridicat
enzimele cupru – proteice, protejează cloroplastele şi celelalte ifrastructuri
implicate în fotosinteză de degradarea oxidativă (Lăcătuşu - 2000).
5.9.6.3. Carenţa de cupru, nu a fost semnalată în condiţiile
pedoclimatice şi de cultură agricolă din România, majoritatea solurilor cu
textură mijlocie şi fină fiind bine asigurate cu forme mobile de cupru. Excepţii
notabile constituie ochiurile cu soluri turboase din depresiunile Transilvania de
est, neînsemnate însă ca suprafaţă (Borlan-1994).
Solurile pe care poate apare carenţa de cupru conţin în stratul arat mai
puţin de 1,5 ppm Cu mobil, extractabil în acid azotic 0,42N (după Westerhoff -
1955), iar concentraţia din soluţia solului este inferioară valorii de 5x10-7g Cu/
l.
Pe lângă conţinutul nativ în cupru, reacţia solului şi conţinutul în azot
nitric, influenţează direct instalarea carenţei în cupru. Între pH, conţinutul de
azot pe de o parte şi incidenţa carenţei de cupru există relaţii de
proporţionalitate directă.
Cu ajutorul acestora, Borlan (1992) a stabilit indicele deficienţei de
cupru (I.D.Cu).
Cu  FR
I .D.Cu =  100 , în care:
I .N .  10 0, 0025N − NO3
Cu = conţinutul de cupru mobil, solubil în HNO3 0,42N(ppm);
FR = factor de reacţie = 1,3pH - 0,11pH2 - 2,819 pentru soluri cu pH
<8,0 şi (1,3pH - 0,11pH2 - 2,810) x (pH-8,0) x (0,05pH) pentru soluri cu pH >
8,0;
I.N = indicele de azot;
N-NO3 = rezerva de azot nitric din sol stratul 0 – 60cm(kg/ha).
Valorile IDCu mai mici decât 40 arată o probabilitate mare a apariţiei
carenţei de Cu, între 40 - 120 probabilitatea este medie,deplasarea din etajele
inferioare spre cele superioare este mai redusă. Din această cauză primele
simptome ale carenţei apar pe frunzele superioarre şi pe vârfurile de creştere şi
pe inflorescenţe. La cerealele păioase se manifestă prin scurt-nodare, întârzieri
în dezvoltare, uscarea şi răsucirea în tirbuşon a părţii superioare a frunzelor.
234
Agrochimie
Spicele şi paniculele, dacă se formează, sunt parţial sterile, iar în cazuri de
carenţă gravă, organele germinative nu se formează deloc.
La floarea soarelui, carenţa duce la deformarea, îndoirea în jos a
frunzelor din vârful tulpinii, ca şi colorarea verde - pal a acestora.
La culturile multianuale (pomi frutiferi, arbuşti), are loc defolierea
vârfului lăstarilor anuali.
Din punct de vedere al sensibilităţii faţă de carenţa de cupru plantele
pot fi împărţite în trei grupe:
- plante cu o sensibilitate ridicată: grâu, orz, orzoaică, ovăz, porumb,
floarea soarelui, sfeclă de zahăr şi furajeră, lucernă, morcov, salată, spanac;
- plante cu sensibilitate mijlocie: sorg, Iarbă de Sudan, trifoi, varză,
conopidă, castravete, ţelină, tomate, ridichii;
- plante cu sensibilitate redusă: secară, soia, fasole, mazăre, cartofi,
viţă de vie, pomi şi arbuşti fructiferi.
Conţinuturile normale de Cu din plantele verzi sunt cuprinse între 5 şi
15 ppm. În plantele afectate de carenţă, acesta scade dela vârful frunzelor spre
baza lor de 2- 3 ori, conform datelor din tabelul 5.23.
Pentru combatrerea carenţei de cupru exteriorizată, se poate interveni
curativ prin stropiri repetate a plantaţiilor cu soluţii de 0,15 - 0,20% CuSO4 sau
alte săruri minerale de cupru cu pH în jur de 6,0. Efect curativ poate avea şi
irigarea prin aspersiune, când carenţa de cupru se datoreşte prezenţei în exces a
nitraţilor în sol şi plante.
Demne de luat în seamă sunt o serie de măsuri agrotehnice şi anume:
- fertilizarea periodică cu gunoi de grajd (1tonă gunoi = 6 -12 g Cu);
- asolamente care să cuprindă plante sensibile şi puţin sensibile la
carenţa de cupru;
- dozarea corespunzătoare a îngrăşămintelor cu azot şi aplicarea lor în
mai multe reprize;
- aplicarea unor îngrăşăminte cu azot amoniacal sau cu inhibitori ai
nitrificării;
- folosirea de seminţe îmbogăţite pe cale fiziologică în cupru;
- irigarea prin aspersiune.
235
Tabelul 5.23
Caracterizarea nutriţiei cu cupru a unor culturi
în funcţie de conţinutul de cupru în s.u. a frunzelor
Culturile Starea de nutrişie cu cupru a plantelor
Ovăz 3 5-9 12
Porumb 3 6-20 50
Cartof 4 7-11 11
Soia 5 10-30 50
Trifoi 3 7-12 12
Tomate 5 7-15 15
Salată 2 7-17 17
Măr 2 5-8 15
Păr 3 6-10 20
Cais 4 10-12 20
Piersic 4 10-12 20
Prun 3 7-10 15
Vişin 4 10-12 20
Cireş 4 8-12 25
Nuc 3 6-8 15
Viţă de vie 3 8-12 15
Hamei 5 10-15 30
Căpşun 2 6-8 15
Zmeur 4 8-10 20
Coacăz 3 6-8 12
Agriş 3 6-8 12
5.9.6.4. Sortimentul îngrăşămintelor cu cupru şi condiţiile aplicării lui.

Ca îngrăşăminte cu cupru pot fi folosite:
-sulfatul de cupru (CuSO45H2O), sare de culoare albastră, cristalizată
în triclinic, solubilă în apă (31g/100ml), 25,9%Cu;
- cenuşa de pirită, deşeu de la industria acidului sulfuric; pulbere de
culoare brun roşcată, greu solubilă în apă, conţine 0,3 până la 1,5 %Cu.;
- chelaţii de cupru. Cel mai cunoscut este Na2Cu - EDTA care conţine
37%Cu;
- oxidul cupric CuO 75%Cu, oxidul cupros Cu2O - 89% Cu.
Efectul îngrăşămintelor cu cupu depind de: condiţiile de sol, planta
cultivată, modul de aplicare a îngrăşămintelor.
236
Agrochimie
Dozele de cupru aplicate în sol, care se folosesc mai frecvent variază
între 1 şi 10 kg Cu/ha(25-50 kg/ha CuSO45H2O, 300 - 500kg/ha cenuşă de
pirită). Fertilizarea cu îngrăşăminte cu cupru se face o dată la 3-5 ani.
Modul de aplicare a îngăşămintelor cu Cu în sol, este prin împrăştiere
înainte de semănat, eficienţa lui depinzând în mare măsură de uniformitatea
distribuirii în stratul explorat de rădăcini.
Fertilizarea foliară se practică numai la pomii fructiferi, datorită şi
efectelor anticriptogamice când se folosssc oxiclorura de cupru şi oxidul cupric
la sfârşitul perioadei de repaus vegetativ din iarnă, soluţii cu 4-5%Cu, sau după
desmugurire soluţi de 0,05 - 0,1%Cu.
Tratarea seminţei se practică prin pudrarea cu 50-100g CuSO4 la 100
kg seminţe. La noi în ţară bune rezultate au dat tratarea seminţelor de graminee
perene înainte de semănat cu o soluţie 0,02%Cu (Panait - 1975).
Calculul dozei de îngrăşăminte cu Cu se face după formula elaborată
de Borlan (1992):
DOS Cu kg/ha = 10 - 10(1-100,0008IDCu)
5.9.7.Agrochimia manganului
5.9.7.1. Prezenţa în natură. Manganul reprezintă, după Fe, cel mai
abundent metal greu din constituţia rocilor din scoarţa terestră, conţinutul
mediu fiind estimat după Davies (1980) la 950ppm.
Din punct de vedere geochimic, Mn este un element litofil, având
pondere însemnată în structura mineralelor silicate. Cele mai importante
minerale cu mangan sunt: braunitul (3Mn2O3MnSiO3), piroluzitul (MnO2),
manganositul MnO(OH), rodonitul (Mn, FeCa)(SiO3).
Este prezent în rocile magmatice (170 - 2200ppm), cristaline şi
metamorfice (400 - 1132ppm) şi sedimentare (20 - 1200 ppm).
În sol manganul se poate găsi sub următoarele forme:
- în structura mineralelor argiloase, unde Mn poate ocupa poziţii în
stratul octaedric, înlocuind izomorf Mg2+ şi Fe2+, de unde poate fi eliberat
numai prin procese de alterare;
- sub formă de oxizi şi hidroxizi din materialul parental sau rezultaţi în
urma proceselor de alterare. Mai fercvenţi sunt braunitul, piroluziltul,
manganitul. Ei sunt prezenţi în sol în stare cristalină sau amorfă, sub formă de
pelicule acoperind feţele structurale ale particulelor de sol, cât şi sub formă de
concreţiuni sau bobovine. Oxizii şi hidroxizii au capacitatea de a adsorbi diferiţi
ioni, această formă de reţinere fiind dependentă de pH.
Pentru a deveni accesibili plantelor, oxizii şi hidroxizii de Mn necesită
să fie reduşi la Mn2+;
- o fracţiune foarte redusă de Mn este adsorbită de complexul argilo-
humic sub formă schimbabilă, constituind sursa principală de mangan accesibil
pentru plante;
- manganul din soluţia solului (Mn2+), concentraţia lui scăzând de 100
de ori pentru fiecare creştere pH cu o unitate.
237
Intre Mn din soluţia de sol, Mn schimbabil şi oxizii superiori de
2+ 2+
(Mn , Mn4+) ,există un echilibru dinamic controlat de condiţiile de oxidare şi

3+
reducere. Influenţa pH - ului aupra stării Mn din sol se manifestă atăt direct,
prin modificarea solubilităţii compuşilor, cât şi indirect prin efecte asupra
potenţialului redox.
În general s-a constat că mediul neutru şi alcalin favorizează formarea
combinaţiilor de Mn4+ insolubile, în timp ce mediul acid, a combinaţiilor Mn2+
solubile;
- manganul din materia organică, prezintă o fracţiune mai redusă în
compuşi însolubili cât şi solubili.
Solurile din ţara noastră au un conţinut de mangan total de 175 - 1820
ppm, iar de mangan accesibil 1,8 - 259 ppm. Valorile cele mai ridicate le au
solurile brune luvice şi luvisolurile albice, iar cele mai scăzute le au
psalmosolurile şi unele luvisoluri albice bine drenate. Variaţia Mn activ
accesibil din sol, este legată în mare parte de reacţia solului, nivelul acestuia
fiind cu atât mai scăzut cu cât pH-ul este mai ridicat.
În plante conţinutul de Mn variază între 35-400 ppm în organe aeriene
şi 10 - 20 ppm în fructe şi seminţe faţă de substanţa uscată.
5.9.7.2. Rolul manganului. Manganul are rol esenţial în nutriţia
plantelor, fiind implicat direct sau indirect în numeroase procese biochimice
bazate pe reacţii de oxido - reducere, datorită capacităţii sale de a transfera
electroni prin schimbările reversibile de valenţă. El activează sistemele
enzimatice, care acţionează în fotosinteză, sinteza substanţelor proteice şi a
acizilor graşi. Dintre enzimele activate implicate în procesele metabolice, sunt
menţionate diferite oxidaze, dehidrogenaze, decarboxilaze. Participă de asemeni
la sinteza acizilor nucleici, la formarea clorofilei şi în procesele fiziologice ce
catalizează trecerea cationilor de Fe2+ în Fe3+ (dacă există un exces de mangan,
se produce insolubilitatea fieruluui sub formă trivalentă).
Manganul se găseşte în cantităţi mari în cloroplaste şi în alcătuirea unei
proteine vegetale numită manganină. Ionul de mangan măreşte rezistenţa
plantelor la secetă, datorită micşorării transpiraţiei. Ca urmare a înuşirii de
antagonism cu Ca, Fe, Mg, Cu, Mo şi intercondiţionării cu alţi ioni (NH4+, NO3-
, H2PO4-, K+, SO42-, Zn2+) manganul sporeşte rezistenţa plantelor la conţinutul
ridicat în săruri solubile din sol. Absorbţia în plante se face sub formă de Mn2+.
5.9.7.3. Carenţa şi excesul de mangan. Carenţa de mangan este
asemănătoare cu cea de fier, cu excepţia că frunzele sunt mult mai mozaicate.
Acestea îşi încetinesc creşterea, devin galben - cenuşii, cu apariţia de pete
necrotice datorită acumulării unor compuşi de azot sub formă de NO3 care
devin toxici. Mai sensibile la carenţa de mangan sunt: ovăzul, soia, mazărea,
sfecla de zahăr, unele specii pomicole (măr, piersic, nuc), viţa de vie. După
simptomele de manifestare sau condiţiile în care apare, deficienţa de mangan
este cunoscută sub diferite denumiri: la cereale - pătarea cenuşie, pătarea uscată,
dungarea albă; la mazăre - pătarea de mlaştină; la spanac, fasole, sfeclă de zahăr
238
Agrochimie
- boala galbenă (Sherman -1957). La pomii fructiferi fenomesul are habitusul
unui “schelet de peşte”. Primul simptom de manifestare a deficienţei de Mn este
clorozarea spaţiului dintre nervuri sau apariţia de pete clorotice galbene, care se
brunifică şi se usucă. Creşterea este întârziată sau chiar inhibată, plantele sunt
lipsite de vigoare, iar formarea florilor, fructelor ş rădăcinilor este redusă.
Carenţa de mangan apare pe soluri organice, pe soluri care conţin
carbonaţi, pH-ul alcalin, prezenţa carbonaţilor alcalini şi alcalino - pământoşi
fiind principalii factori care reduc accesibilitatea Mn, cât şi pe soluri acide
excesiv amendate, sau pe cele nisipoase. Conţinutul de “Mn activ” pe aceste
soluri este cuprins între 15 - 60ppm.
Diagnosticarea stării de nutriţie cu Mn a plantelor cultivate, se poate
face după conţinutul acestui element în frunzele bine dezvoltate sau în partea
aeriană a cerealelor păioase (tabelul 5.24.).
Tabelul 5.24
Caracterizarea nutriţiei cu mangan a unor culturi
în funcţie de substanţa uscată a frunzelor
Culturile Starea de asigurare a plantelor cu mangan ppm
Grâu sub 22 50 peste 150
Ovăz 20 50 300
Porumb 20 100 300
Soia 15 100 400
Lucernă 15 200 400
Cartof 10 150 300
Castravete 30 120 300
Salată 14 150 300
Măr 35 70 140
Păr 25 50 100
Prun 25 75 150
Piersic 30 60 120
Cais 20 50 100
Cireş 20 40 80
Vişin 20 40 80
Nuc 30 60 120
Căpşun 30 60 100
Zmeur 25 50 100
Agriş 35 70 140
Coacăz 30 60 120
Agriş 25 65 130
Viţă de vie 25 75 150
Lămâi 20 80 160
239
Raporturile între datele analitice obţinute la plantele sănătoase şi
afectate şi la solul de sub acestea, ajută la precizarea diagnosticului carenţei de
Mn. Astfel la sol valorile rapoartelor vor fi: pH  1, Mn activ > 1, C organic <
1, iar pentru K solubil în AL < 1; în timp ce la plante valorile raportului specific
pentru Mn total vor fi mai mici sau egale cu1, pentru K total vor fi mai mici
decât 1 (Borlan-1992).
Excesul, toxicitatea de mangan. La conţinuturi mai mari de 400 – 500
ppm în substanţă uscată, manganul devine toxic pentru plante. Toxicitatea se
exterorizează prin leziuni pe frunzele dezvoltate din toate etajele, leziuni care
diferă cu specia, durata expunerii la excesul toxic şi concentraţia manganului în
plante. La cereale apare necroză punctiformă şi în pete de culoare brun -
închisă, la legume şi plantele furajere crucifere se poate manifesta prin
declorofilarea până la albire a conturului frunzelor.
5.9.7.4. Sortimentul de îngrăşăminte cu mangan şi condiţiile aplicării
acestora.
Pentru corectarea deficienţei de Mn, se aplică diferite îngrăşăminte cu
Mn în sol, sau prin stropiri foliar,.tratarea seminţei este mai puţin practicată.
Ca surse de Mn se folosesc diferiţi compuşi anorganici şi organici de
Mn, frite sau reziduuri de la prelucrarea miereurilor de Mn:
- Sulfatul de mangan MnSO4 cu 1,3,4,7. H2O, sare albă-roz cristalizată
conţine 24,6% Mn şi 14,3%S;
- Oxid manganos MnO are aspect metalic, opac, de culoae albă
cenuşie. Ca minereu are culoare neagră. Conţine 41 - 68%Mn;
- Dioxidul de mangan MnO2, conţine 63%Mn;
- Carbonat de mangan MnCO3 conţine 31% Mn;
- Clorură de mangan MnCl2, cristale uşor solubile în apă, conţine 17%
Mn;
- Chelaţii de mangan sunt compuşi ai Mn cu diferiţi acizi organici Mn-
EDTA, Mn-DTPA, Mn-EDDHA, conţin 12%Mn şi au solubilitate ridicată;
- Frite de mangan ( sticlă solubilă), 10-25%Mn;
- Rezidii de la prelucrarea manganului , 10-12%Mn;
- Superfosfat de mangan 1,5 - 2,5%Mn şi 18-18,7P2O5;
Aplicarea îngrăşămintelor cu mangan se poate face în mai multe moduri.
În sol se pot aplica doze de 6-20kg/ha Mn. Acolo unde sunt condiţii de
retrogradare, îngrăşământul cu mangan se adinistrează în amestec cu sulfat de
amoniu sau azotat de aoniu, clorură de amoniu sau potasiu.
La pomi se aplică 0,2-0,4kg nămol de mangan împreună cu
îngrăşăminte organice.
Pentru tratarea curativă a plantelor se efectuează stropiri repetate pe
parcursul a 3-6 zile cu soluţii de 0,2 - 0,3% MnSO44H2O ,neutralizate cu
Ca(OH)2 sau cu soluţia obţinută cu unul din chelaţii manganului, în concentraţie
de până la 1%.
240
Agrochimie
Un efect pozitiv în combaterea deficienţei de Mn îl au fungicidele de
tip Maneb, Mancazeb, care conţin 20 şi respectiv 16%Mn.
Pentru prevenirea instalării carenţei de Mn se mai recomandă:
- fertilizarea cu îngrăşăminte cu N cu reacţie fiziologică acidă
NH4NO3, (NH4)2SO4;
- fertilizarea cu îngrăşăminte organice minerale;
- fertilizarea optimă cu îngrăşăminte cu P;
- evitarea supradozării îngrăşămintelor cu potasiu;
- evitarea supramendării solurilor acide;
- asigurarea unui regim aerohidric normal în sol prin irigare şi drenaj.
Tratarea curativă a plantelor care manifestă simptome ale carenţei de
mangan, se face prin stropiri repetate (3-6) cu soluţii ce conţin 0,2-0,3%sulfat
de mangan sau altă sare solubilă a manganului.
5.9.8. Agrochimia molibdenului
5.9.8.1. Prezenţa în natură. Molibdenul este prezent în majoritatea
rocilor din scoarţa terestră, reprezentând 0,0006% din totalul atomilor acesteia
în concentraţii extrem de reduse: 0,2 - 5,6 ppm în roci magmatice, 0,3-5,7 ppm
în roci metamorfice, 0,4-3,5 ppm în roci sedimentare. Principalele minerale în
care se găseşte molibden sunt: Wulfenitul (PbMoO4), powelbitul (CaMoO4) şi
ferimolibdaţi Fe2(MoO4)38H2O.
În sol molibdenul se găseşte sub următoarele forme:
- în mineralele primare sub formă de compuşii arătaţi mai sus;
- în mineralele argiloase Mo se poate găsi sub formă neschimbabilă,
substituind ionul de Al3+;
- ion MoO42- absorbit sub formă schimbabilă accesibilă pntru plante,
de coloizii solului care poartă sarcini pozitive. având o comportare similară cu
anionii de PO43- şi SO42-, absorbţie puternic influenţată de pH, crescând o dată
cu creşterea acestuia. El poate fi reţinut în special de ionul hidroxid de fier
Fe(OH)3 maximul fiind la pH = 4, iar minimul de adsorbţie fiind la pH mai
mare ca 8;
- în soluţia solului în concentraţii extrem de reduse 2-8.10-4M mai ales
ca: MoO42- la valori pH <5, HMoO4-1 la pH > 5;
- sub formă de compuşi organici complecşi cu deosebite grade de
solubilitate şi accesibilitate pentru plante, înglobaţi în humusul solului.
Molibdenul accesibil plantelor este constituit din ionul MoO42-
schimbabil, cel solubil din soluţia plantelor şi cel solubil din complecşi
organici.
Pentru aprecierea nivelului de aprovizionare a solului cu molibden,
Müller (1964)a propus calcularea indicelui de molibden:
Indicele de Mo = pHKCl+10Mo, în care:
pHKCl= pH-ul în suspensie de KCl;
Mo=conţinutul de molibden din sol în ppm, extras cu reactivul Tamm
(oxalat de amoniu-acid oxalic la pH = 3,3).
241
Se aprreciază că solurile care au valori ale indicelui de Mo mai mici
decât 6,2, sunt slab aprovizionate cu acest element, în timp ce valorile cuprinse
între 6,2 - 8,2 arată o aprovizionare mijlocie cu Mo, iar valorile mai mari decât
8,2 arată o aprovizionare mai bună cu acest element.
Concentraţiile de Mo în ţesuturile vegetale, sunt de regulă între 0,05 şi
20ppm. În condiţii de nutriţie normală Mo variază în general între 0,1 - 5 ppm
în părţile aeriene ale plantelor şi 0,16 - 1,97 ppm în fructe şi seminţe.
5.9.8.2. Rolul molibdenului în viaţa plantelor
Molibdenul este componentul de bază al sistemului de enzime
nitrogenazice, care catalizează reacţiile de legare în amoniac a azotului
atmosferic în nodozităţile de pe rădăcinile plantelor leguminoase şi al enzimelor
nitratreductazice, care asigură reducerea în amoniac a azotului din nitraţi în
rădăcinile şi celelalte organe ale tuturor plantelor superioare, această reacţie
trebuind să premeargă sinteza acizilor aminaţi.
N2 + 6H+ + 6e- + energie chimică nitrogenaze 2NH3
NO3+ 9H+ + 8e- + energie chimică nitratreductaze NH3+ H2O
Desfăşurându-se cu un însemnat consum de energie, amândouă aceste

procese depind de randamentul fotosintezei (Borlan –1994).
Molibdenul intensifică şi activitatea enzimelor din grupa
dehidrogenazei. Datorită însuşirii de a suferi schimbări reversibile de valenţă
el poate acţiona şi ca transportor de electroni.
Randamentul energetic al participării molibdenului în metabolismul
plantelor, se apropie de cel din procesele de fisiune şi sintză nucleară. Cantităţi
de numai 2-3 g Mo, pot asigura prin participarea lor în metobolismul plantelor
neleguminoase sinteza şi acumularea unor cantităţi de substanţă uscată de
ordinul 107 - 108 g/ha cu un echivalent energetic de 4.1010 – 4.1011 calorii.
Din constatările experimentale rezultă că absorbţia ionului de MoO42-
de către plante, este stânjenită de prezenţa sulfatului şi stimulată de fosfat.
5.9.8.3 Carenţa de molibden. Carenţa primară de molibden poate fi
observată pe soluri uşoare debazificate şi feruginoase numai la unele culturi
leguinoase perene şi anuale exigente faţă de nutriţia cu acest element,
exteririzăndu-se prin declorofilarea galbenă a frunzelor din etajele inferior şi
mijlociu ,care în lan pot apare sub formă de insule galbene.
La conopidă ea se exteriorizează prin slaba dezvoltare a limbului
frunzelor, în cazurile grave nervura mediană rămânând galoşe (boala codiriştii).
Inflorescenţa care se poate forma este mică şi afânată.
Mult mai frecventă este însă carenţa secundară de molibden indusă,
prin alicarea neuniformă în exces a îngrăşămintelor cu azot nitric şi exacerbată
de actualizarea acidităţii solului şi condiţiile climatice, care reduc intensitatea şi
randamentul fotosintezei.
242
Agrochimie
Exteriorizarea acesteia are loc prin simptomele toxicităţii nitrice,
declorofilarea (decolorare) galben - verzuiea a frunzelor din etajul inferior şi
mijlociu, pierderea turgescenţei şi aspectul de “opărit”, arsuri pe vârful şi
marginea frunzelor, întârzieri în creştere şi dezvoltare, caractere xerofite la
sfeclă, manifestate prin îngroşarea şi pierderea elasticităţii frunzelor.
Probabilitatea mai mare de apariţie a carenţei de molibden, o au
plantele cu susceptibilitate mare la acest fenomen şi anume: conopida, gulia,
spanacul, floarea soarelui, soia, lucerna. Alte legume ca: varza, fasolea,
mazărea, tomatele, ridichile ca şi porumbul, ovazul, sfecla au o susceptibilitate
redusă, în timp ce: pomii şi arbuştii fructiferi, viţa de vie, grâul, orzul, sorgul,
iarba de Sudan, cartoful, morcovul, ţelina sunt puţin sensibile la deficienţa de
molibden.
Condiţiile de sol în care se poate declanşa şi evolua deficienţa
secundară de molibden, se poate evalua cu ajutorul indicelui carenţei secundare
de molibden propus de Lăcătuşu (1990):
Mo  pH
I.C.Mo =  100 , în care:
N − NO3
Mo = conţinutul de molibden mobil al solului, solubil în reactiv Tamm
ppm;
pH= valoarea pH în suspensie salină;
N NO3 = conţinutul în azot nitric al solului, ppm.
Interpretarea valorilor acestui indice se face după datele din tabelul 5.25.
Valorile de diagnostic foliar pentru câteva specii de plante cultivate
sunt prezentate în tabelul 5.26.
Raporturile între datele analitice pentru plantele sănătoase şi afectate
trebuie să fie mai mari decât 1 la Mo total şi la N total; mult mai mari decât 1 în
cazul raportului Mtotal / N NO3 şi mult mai mici ca 1 în cazul conţinutului de N-
NO3.(Borlan 1992).
Raporturile dintre datele analizelor probelor de sol recoltate de sub
cele două situaţii ale plantelor, sunt în cazul carenţei de Mo, mai mari sau egale
cu 1 în cazul pH-ului, Mo mobil, IMo, ICSMo şi mult mai mici decât 1, în cazul
conţinutului N-NO3 (Borlan 1992).
243
Tabelul 5.25
Valori de interpretare a indicelui carenţei de molibden
(după Lăcătuşu-2000)
I.C.Mo Probabilitatea de intoxicare cu azot nitic a plantelor de
floarea soarelui
< 1,72 Mare
1,72 - 2,86 Apreciabilă
2,86 - 5,00 Mijlocie
5,00 - 10,00 Mică
>10,0 foarte mică
Tabelul 5.26
Niveluri de conţinut în Mo a unor plante cultivate
(după Bergmann-1976)
Specia Nivelul de conţinut în Mo ppm
deficitar normal Excesiv
Grâu sub 0,7 0,7-1,5 peste 2,0
Secară 0,11 0,2-2,0 2,0
Porumb 0,5 0,9-1,0 1,5
Soia 0,4 0,7-1,3 2,0
Sfeclă 0,1 0,6-1,0 1,8
Castraveţi 0,3 0,8-2,0 3,0
Salată 0,3 1,0-2,0 4,0
Măr 0,08 0,1-0,2 0,35
Viţa de vie 0,12 0,14-0,35 0,50
Hamei 0,08 0,30-0,45 1,00
5.9.8.4. Sortimentul de îngrăşăminte cu molibden şi utilizarea acestuia
Ca îngrăşăminte cu Mo pot fi utilizate următoarele substanţe:
- Molibdat de amoniu (NH4)6Mo7O24H2O, sare albă solubilă în
apă,54%Mo;
- Molibdat de sodiu Na2MoO42H2O, sare albă, solubilă în apă
(56g/100ml)39%Mo;
- Moliddat dublu de amoniu şi sodiu (NH4)2MoO4Na2MoO4, sare de
culoare alb-galbenă, uăor solubilă în apă, 30%Mo;
- Anhidridă molibdenică MoO3 cu solubilitate foarte redusă(0,4 g/l),
66%Mo;
- Superfosfat granulat cu molibden 0,2%Mo;
- Nămolul de molibden, deşeu de la flotaţia minereurilor cu molibden,
pulbere cenuşie cu 3%Mo;
- Gunoiul de grajd 0,5 - 1,5gMo/tonă.
În sol molibdenul se administrează în doze cuprinse între 0,3 -
0,6kgMo/ha, cantităţi care sunt conţinute de 0,75-1,5 kg Na2MoO42H2O sau
0,55- 1,10 kg NH4Mo7O244H2O sau în 0,75 - 1,5 kg MoO3.
244
Agrochimie
Pentru stropiri foliare, în cazul tratamentului curativ, se utilizează
soluţie de 0,01% - 0,0025% molibdat de amoniu sau molbdat de sodiu, folosind
pentru 1ha 300-400 l. soluţie.
Pentru prevenirea carenţei de molibden, Borlan (1994), recomandă
următoarele măsuri tehnologice:
- fertilizarea periodică sau amendarea cu gunoi de grajd;
- utilizarea de seminţe îmbogăţite fiziologic, în molibden prin
fertilizări speciale, inclusiv pe cale foliară în loturile semincere sau de
hibridare;
- cultivarea de hibrizi şi soiuri puţin susceptibile la dereglările trofice
cauzate de carenţa în molibden;
- fertilizarea echilibrată în DOE de N,P,K;
- aplicarea la culturile susceptibile a unei părţi (1/2 - 1/3) din azot, în
vegetaţie după încălzirea vremii cu lucrările de întreţinere a solului şi cu
irigaţie;
- folosirea ca sursă de azot a ureei şi a sărurilor de amoniu, împreună
cu inhibitori ai nitrificării;
- irigarea raţională.
5.9.9. Agrochimia zincului
5.9.91.Prezenţa în natură. În litosferă zincul se găseşte în concentraţie
de 0,005% fiind pe locul 25 după Vinogradov (1949). El se află numai sub
formă de combinaţii minerale, cele mai abundente fiind reprezentate de sulfuri
(blendă ZnS) şi oxizi ( zincit ZnO-, franklit ZnMnFe2O4). El poate fi întâlnit în
cantităţi foarte mici şi în silicaţii feromanganici şi mice, înlocuind parţial
magneziul sau fierul cu raze ionice apropiate (0,78 Å, respectiv 0,83Å). În
rocile eruptive, conţinutul de zinc este de 70 ppm, mai ridicat în bazalte
(148ppm) decât în granite (86ppm). Rocile sedimentare au conţinut favorabil în
zinc 6-76 ppm, el concentrându-se în cantităţi mai mari în fracţiuni argiloase.
În hidrosferă, zincul se află în concentraţie medie de 0,01ppm.
5.9.9.2. Formele zincului din sol. Conţinutul total al zincului din stratul
arat al solurilor ţării noastre este cuprins între 18-112ppm, cu valori frecvente
între 40-20ppm (Davidescu - 1988). Cantitatea totală se repartizează ca şi în
cazul celorlalte microelemente , între forma schimbabilă şi neschimbabilă-
cuprinsă în reţeaua cristalină a mineralelor silicatice, inclusiv a mineralelor
argiloase sau a altor minerale, de tipul carbonaţilor, fosfaţilor, clorurilor, forma
schimbabilă- adsorbită la suprafaţa coloizilor organo-minerali şi forma solubilă
în soluţia solului. Cantitatea de zinc schimbabil este de aproximativ 3-10ppm,
iar concentraţia zincului în soluţia solului este de ordinul 10-3-10-4 mgZn/l,
prezent sub formă de Zn2+ şi complecşi organici cu zinc.
Distribuţia zincului pe profilul solului este rlativ uniformă la solurile
bălane, cernoziomuri şi cernoziomuri cambice, în timp ce la cernoziomurile
argilo-iluviale şi argiluvisoluri, distribuţia zincului urmăreşte curba argilei,
adică un minim în orizontul superior şi un maxim în orizotul B.
245
Acumulări mari de Zn se constată în stratul arabil al solurilor cu
utilizare horticolă, ca urmare a folosirii pesticidelor pe bază de Zn.
Conţinutul de Zn accesibil plantelor, reprezintă o fracţiune redusă (0,7
- 2,5%) din Zn total. Aceasta este dată de cantitatea de Zn solubilizată în EDTA
acetat de amoniu, EDTA carbonat de amoniu, DTPA şi care extrage zincul
solubil în soluţia solului şi o parte din zincul schimbabil.
Mobilitatea zincului în sol scade pe măsura creşterii pH-ului solului şi
a conţinutului de fosfor datorită formării Zn3(PO4)2 insolubil.
5.9.9.3. Importanţa zincului în nutriţia plantelor. Zincul are o
importanţă deosebită în nutriţia plantelor, participând la activarea enzimelor
care catalizează sinteza triprofanului ( acidul α amino β indolil propionic)şi a
heteroauxinei (acidul β indolil acetic).
Zincul este implicat şi în activarea sistemelor enzimatice, care
catabolizează polimerizarea acizilor ribonucleici şi metabolismul acestora
precum şi numeroase alte sisteme enzimaice, care asigură desfăşurarea
proceselor metabolice din plante. Printre acestea amintim, rolul activator asupra
sistemelor enzimatice care catalizează polimerizarea acizilor ribonucleici şi
metabolismul acestora. El activează carbohidraza, o enzimă implicată în
procesele de respiraţie.
Este implcat în reducerea nitraţilor, în favoarea aminoacizilor
aromatici, sinteza şi încorporarea tirozinei în proteine şi a uracilului în molecula
ARN.
De asemeni zincul contribuie la formarea vitaminelor C şi P, a
clorofilei şi a proceselor de fructificare.
Plantele preiau zincul din sol sunb formă de ioni: Zn2+, ZnOH+,
ZnSO4-. Absorbţia zincului în rădăcini şi trnslocarea lui în părţile aeriene ale
plantelor, are loc predominant prin procese active metabolice controlate.
Mobilitatea zincului în plante diferă cu specia. În plantele anuale
zincul este comparativ mai mobil decât în cele multianuale. O dată înglobat în
compuşi biochimici şi în structuri anatomo-fiziologice specifice, el nu mai
poate fi deplasat din organele evoluate (bătrâne) spre cele în curs de formare
(Borlan 1994).
5.9.9.4. Carenţa de zinc. După Borlan (1994), plantele anuale şi
multianuale cultivate în ţara noastră pot fi ierarhizate ca susceptibilitate la
carenţa de zinc astfel:
- susceptibilitate mare: hibrizi de porumb precoci, mijlocii şi tardivi,
sorg pentru boabe, fasole, ceapă, Iarbă de Sudan, hibrid sorg x Sudan, măr,
piersic, cireş, hamei;
- susceptibilitate mijlocie: soia, orz, orzoaică, cartof, trifoi roşu, sfeclă
de zahăr, sfeclă furajeră, sfeclă roşie, floarea soarelui, tomate, păr, cais, prun,
vişin, nuc, viţa de vie;
- susceptibilitate redusă: grâu, ovăz, secară, graminee, furajere perene,
mazăre, lucernă, arbuşti fructiferi.
246
Agrochimie
La pomi fructiferi carenţa de zinc se exteriorizează pe lăstarii anuali
prin încetinirea creşterii, scurt nodare, dispunerea frunzelor în rozetă,
decolorarea galbenă verzuie a parenchimului frunzelor şi slaba dezvoltare a
acestora.
Carenţa de zinc la viţa de vie roditoare, se manifestă de pe vârful
creşterilor anuale prin decolorarea galben-verzuie în pete a parenchimului pe
toată suprafaţa, nervurile cu benzi înguste de parechim de pe lângă ele
rămânând mai verzi.
La porumb carenţa de zinc, se manifestă începând din faza 4-5 frunze
prin dungarea galbenă longitudinală în treimea mijlocie a frunzelor, din etajele
mijlociu şi superior. Cu timpul în benzile îngălbenite poate avea loc resorbţia
parenchimului, iar persistenţa epidermei dă aspectul de pergament translucid. În
cazurile de deficienţă gravă (pe nisipuri),se poate observa piticirea, îndeşirea
frunzelor datorită scurtnodării, aspectul de “stufos” al plantelor, îngălbenirea
vârfurilor acestora.
Liniile consangvinizate sunt, în general mai susceptibile decât hibrizii
la exteriorizarea carenţei de zinc.
Borlan şi colab. (1986) au propus caracterizarea hibrizilor de porumb
din acest unghi de vedere, cu ajutorul unor indici de susceptibilitate la carenţa
de Zn (I.S.H.P.C.Zn.), rezultaţi din împărţirea produsului dintre conţinuturile
macro- şi microelementelor antagonice la conţinuturile de Zn în substanţă
uscată a plantelor în perioada dintre fazele cu 3-5 şi 8-10 frunze cum ar fi: N.Fe
/ Zn; K.Fe / Zn; P.Fe.Mn / Zn. Calcularea datelor cu ajutorul cărora se
calculează ISHPC.Zn se poate face şi pe cale grafică, dispunându-le într-un
câmp de variaţie delimitat de axe rectangulare, având pe ordonată conţinutul de
Zn, iar pe abscisă conţinutul elementelor antagonice sau produsul lor (fig. 5.13).
Fig.5.13. Evaluarea susceptibilităţii hibrizilor de porumb la carenţa de

Zn în faza de 4-5 frunze (după Bolan 1994)
247
Şi la fasole înrăutăţirea nutriţiei cu zinc, se exteriorizează prin

decolorarea galben-verzuie a frunzelor din etajele superioare, decolorare care
afectează toată suprafaţa foliolelor, exceptând nervurile care se păstrează mai
verzi. Carenţa de zinc apare pe soluri cu reacţie neutră alcalină, cu un conţinut
nativ scăzut (sub 1,5ppm Zn solubil în soluţia de EDTA carbonat de amoniu) şi
cu un conţinut ridicat de fosfor. Aceste trei însuşiri au fost parametrizate de
Borlan (1975) în indicele reacţiei fosfaţi mobili (IRPM)şi indicele carenţei de
zinc (ICZn).
IPRM = 90-10 pH / PAL
Zn  FR  100
I .C.Zn = , în care:
PAL
pH = pH-ul solului în suspensie apoasă;
PAL = conţinutul de fosfor mobil, solubil în acetat lactat de amoniu;
Zn = conţinutul de zinc mobil, solubil în soluţia EDTA-carbonat de
amoniu;
FR = factor de reacţie;
FR = 1,3pH - 0,11pH2 - 2,82 pentru soluri cu pH < 8,0 şi
FR = (1,3p H - 0,11pH2 - 2,82) + (pH - 8,0) pentru soluri cu pH >8,0
Probabilitatea mare de declanşare a carenţei de zinc la plantele
susceptibile la acest fenomen, au o soluţie la care valorile IRPM şi ICZn sunt
mai mari decât 0,384 şi respectiv 3,4.
Aprecierea stării de nutriţie cu zinc se poate face şi după rezultatele
analizelor de frunze recoltate la momentele diagnostice. La cerealele păioase
analiza s-a făcut pe toată partea aeriană (tabelul 5.27)
Pentru precizarea diagnosticului de carenţă de zinc, se pot folosi
raporturile dintre datele analitice obţinute la plantele sănătoase şi la plantele
afectate precum şi la solul recoltat de sub acestea. Pentru sol, valorile
raporturilor specifice Zn mobil şi ICZn vor trebui să fie mai mici decât 1, iar
pentru pH H 2O şi conţinutul PAL mai mici decât 1. În cazul plantelor, valorile
raporturilor pentru Zn total vor fi mai mari ca 1, iar pentru P / Zn şi Fe / Zn vor
fi mai mici decât 1.
Tabelul 5.27
Caracterizarea nutriţiei cu Zn a unor plante cultivate,
la momente diagnostice (după Lăcătuşu 2000)
Specia Nivelul de conţinut în Zn ppm. din s.u.
deficitar normal excesiv
Ovăz 16 30-90 300
Porumb 15 20-50 56
Soia 10 21-50 75
Lucernă 15 30-150 150
248
Agrochimie
Sfeclă de zahăr 10 20-80 80
Cartof 15 30-90 90
Castraveţi 25 40-80 150
Spanac 58 58-89 89
Tomate 30 41-100 200
Măr 10 30-50 60
Păr 12 25-30 50
Nuc 8 15-20 50
Piersic 10 35-40 70
Cais 12 25-30 60
Prun 8 15-20 50
Vişin 15 35-40 70
Cireş 12 30-35 65
Căpşun 8 25-30 80
zmeur 12 35-40 100
Viţă de vie 15 35-45 70
Hamei 15 50-60 80
5.9.9.5. Sortimentul de îngrăşăminte cu zinc
- Sulfatul de zinc ZnSO47H2O, sare de culoare albă, cu solubilitate
mare conţine 22,8%Zn;
- Sulfatul de zinc anhidru ZnSO4, are culoare albă, solubilitate ridicată,
conţine 40% Zn;
- Oxidul de zinc ZnO, pulbere de culoare cenuşie cu solubilitate redusă
în apă, se administrează numai în sol;
- Chelaţii de zinc sunt combinaţii ale zincului cu săruri ale acizilor
organici Zn-EDTA, Zn-DTPA, Zn-HEDETA, conţin între 9 şi 14% Zn. Se
folosesc numai la stropiri foliare în concentraţii de 15gZn la 100ml apă. Unii
chelaţi cu zinc de tipul Zinebului sau Ziramului, sunt folosiţi ca fungicide,
având drept efect secundar dispariţia deficienţelor de zinc;
- Superfosfatul îmbogăţit cu zinc, se obţine prin adaos de Zn sub formă
de nămol sau carbonat la granularea superfosfatului; conţine 0,8-10% Zn;
- Nămolul de zinc reprezintă produsul rezidual de la minereurile de
zinc.
Îngrăşămintele cu solubilitate redusă (ZnO, superfosfatul cu zinc,
nămol de zinc) se administrează numai în sol. Dozele de ZnO sunt cuprinse
între 7,5 - 15 kg/ha, iar cele de nămol 500-800 kg/ha.
Sulfatul de zinc se adaugă în sol o dată la 4-6 ani, în doză de 30-40
kg/ha. La pomi se administrează o doză de 2-3 g/pom. Însă, mai frecvent, ZnO
se administrează extraradicular prin stropiri sub formă de soluţie 0,2% ZnSO4,
neutralizate cu Ca(OH)2. La viţa de vie se aplică 20-25 kg/ha ZnSO4. Soluţiile
de ZnSO4 în concentraţie de 0,6% se folosesc pentru prevenirea carenţei de Zn
la fasole, aplicându-se 5-700 l/ ha.
249
În legumicultură se utilizează la tratarea seminţelor soluţie de 0,02-
0,03% ZnSO4 în cantitate de 8-10kg seminţă, iar pentru ghivece nutritive se
foloseşte 1g ZnSO4 pentru 1m3 amestec nutritiv.
Pentru prevenirea carenţei de zinc se mai recomandă: fertilizarea
periodică cu gunoi de grajd sau alte îngrăşăminte naturale, fertilizarea
echilibrată cu îngrăşăminte fosfatice, optimizarea regimului aerohidric al
solurilor, folosirea pe soluri cu reacţie neutră alcalină a îngrăşămintelor cu azot
cu reacţie fiziologic acidă.
La culturile anuale se recomandă obţinerea unei seminţe îmbogăţite în
Zn prin administrarea elementului chimic la culturile semincere. De asemeni,
efectuarea unor asolamente raţionale, folosirea unor hibrizi, varietăţi şi portaltoi
puţin susceptibili la carenţa de Zn, sunt alte măsuri pentru prevenirea acesteia.
Curativ, zincul se poate aplica prin stropiri foliare cu soluţii de sulfat de zinc
sau chelaţi ai acestui element, în concentraţie de 0,2-0,4% de 2-3 ori la intervale
de 4-6 zile.
250
Agrochimie
5.10 AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR COMPLEXE
Îngrăşămintele cu azot, fosfor, potasiu, sulf, calciu, magneziu şi

microelemente, care au fost prezentate în capitolele anterioare sunt numite
convenţional îngrăşăminte simple, după elementul fertilizant de bază pe care îl
conţin.
Întrucât, în cadrul unor tehnologii intensive se aplică deodată două
(NP), trei (NPK) sau mai multe (NPK+ Mg + B + Zn) elemente nutritive, s-a
trecut la producerea industrială a îngrăşămintelor ce conţin două, trei sau mai
multe elemente nutritive. Când prin amestecul materiilor prime folosite rezultă
compuşi anorganici unitari, care devin predominanţi, aceştia poartă numele de
îngrăşăminte complexe. Când prin amestecul materiilor prime nu iau naştere
compuşi chimici noi sau se formează numai parţial, produsul poartă numele de
îngrăşământ mixt. Din punct de vedere chimic unele sunt săruri, iar altele sunt
compuşi organici obţinuţi din mai multe săruri asociate în procesul de
fabricaţie. Aceste îngrăşăminte prezintă atât avantaje, cât şi inconveniente.
Avantajele pe care le prezintă îngrăşămintele complexe şi mixte sunt:
- au conţinut ridicat în elemente nutritive la unitatea de masă;
- necesită cheltuieli scăzute de manipulare, transport, păstrare şi
aplicare la sol;
- au însuşiri fizice bune, sunt granulate, mai puţin higroscopice;
- au aciditate echivalentă neutralizată;
- au coeficient de utilizare mai ridicat;
- se răspândesc mai bine şi mai uniform pe teren;
- datorită conţinutului total mai ridicat în elemente nutritive se
simplifică aplicarea, se evită supradozarea;
- unele dintre ele se fabrică cu costuri şi consumuri de energie mai
reduse pe unitatea de substanţă activă (ca cele simple);
-se aplică deodată, în sol sau pe plante două sau mai multe elemente
nutritive esenţiale ale căror efecte sunt, de cele mai multe ori superioare
aplicării îngrăşămintelor simple.
Între inconveniente se numără proporţia diferită în care plantele
consumă azotul, fosforul şi potasiul, în raport cu specia şi vârsta plantelor, faţă
de raportul fix din îngrăşământul complex sau mixt care corespunde numai la
numite condiţii concrete de sol şi plante, precum şi lipsa unor elemente nutritive
S, Mg, microelemente. Acest neajuns se poate corecta însă prin utilizarea de
îngrăşăminte simple, cu ajutorul cărora se stabileşte raportul dorit.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, există o tendinţă de creştere a
producţiei şi consumului.
5.10.1.Sortimentul de îngrăşăminte complexe. Este alcătuit din
produse în stare solidă sau lichidă. În mod convenţional acest sortiment se
clasifică astfel:
251
5.10.1.1.Îngrăşăminte complexe şi mixte anorganice:
-binare cu două elemente (NP,NK,PK,KMg, etc.);
-ternare, cu trei elemente nutritive principale (N,P,K);
-ternare + microelemente;
-cu microelemente (sticle solubile);
-binare sau ternare cu substanţe fitofarmaceutice.
5.10.1.2..Îngrăşăminte complexe din deşeuri naturale:
-anorganice (cenuşa);
-organice.
5.10.1.3..Îngrăşăminte complexe organo-minerale:
-naturale;
-artificiale.
Nomenclatura acestor tipuri de îngrăşăminte este codificată prin 3 sau 4
cifre care reprezintă :-prima conţinutul de azot, a doua de fosfor, a treia de
potasiu, a patra de magneziu. De exemplu: 27-13-0 are 27 kg N, 13kg P2O5 şi 0
kg potasiu, iar 13-26-13 are 13 kg N, 26kg P2O5 şi 13 kg K2O la 100 kg
îngrăşământ.
Îngrăşăminte complexe binare. În funcţie de elementele nutritive pe
care le conţin, pot fi tipurile NP, NK,PK,KMg, etc).
Îngrăşăminte complexe de tipul NP. Combinarea azotului cu fosforul
crează în sol interacţiuni, favorizând creşterea şi dezvoltarea plantelor încă de la
pornirea în vegetaţie. De aceea în unele cazuri aplicarea lor se face nu numai pe
întreaga suprafaţă a terenului cultivat, dar şi local, în apropierea seminţei în
cantităţi mici pentru a determina o creştere viguroasă a plantelor, chiar de la
pornirea în vegetaţie.
Cele mai utilizate îngrăşăminte complexe de acest tip care se fabrică în
ţara noastră sunt:
-Fosfaţii de amoniu denumiţi şi ortofosfaţii de amoniu, care se obţin prin
amonizarea acidului fosforic. Se fabrică în combinatul de la Turnu-Măgurele,
Bacău, Târgu-Mureş. În funcţie de proporţia dintre cele două componente pot
rezulta:
-fosfatul (ortofosfatul) monoamoniacal (NH4H2PO4, 12-61-0.
-fosfatul (ortofosfatul) diamoniacal (NH4)2HPO4, 16-48-0.
Atât fosfatul mono cât şi diamoniacal au reacţie fiziologică acidă, fiind
puţin higroscopice. Ei se pot utiliza direct ca îngrăşământ sub formă granulată,
sau pot servi la obţinerea altor îngrăşăminte complexe cum ar fi:
amonfosul, fosfatul secundar de amoniu, fosfatul azotat de amoniu.
Fosfaţii de amoniu au eficienţă pe majoritatea tipurilor de sol. Se aplică
toamna sau primăvara înainte de lucrarea solului, spre a fi încorporate în sol în
scopul evitării pierderilor de azot amoniacal prin volatilizare, cât şi ca fertilizare
starter (100kg/ha). După solubilizarea în sol, cel diamoniacal exercită un uşor
efect alcalizant, pentru ca mai târziu, după ce amoniu suferă procesul de
nitrificare, efectul să fie uşor acidifiant.
252
Agrochimie
De asemeni, în urma solubilizării creşte concentraţia ionilor de amoniu,
de aceea se recomandă aplicarea prin folosirea fertilizatorilor speciali la o
distanţă minimă de 5-10cm de rândul de plante, spre a preântâmpina
eventualele efecte de toxicitate. Pot fi aplicate şi cu apa de irigaţie, deoarece
sunt solubile.
Amonfosul sau monoamonfosul este un fosfat monoamoniacal care se
obţine prin amestecarea fosfaţilor de amoniu cu azotatul de amoniu şi uree,
având 11-12%N şi 40-60% P2O5. Conţine de cel puţin de 4 ori mai mult fosfor
decât azot, ceea ce nu coincide cu nevoile plantelor care consumă mai mult
azot. Este o sare albă, cristalizată, se livrează granulat, are reacţie potenţial
acidă datorită procesului de nitrificare pe care îl suferă azotul amoniacal.
Fosfatul secundar de amoniu (diamoniu fosfat, diamonfos), este o sare
albă cu reacţie potenţial acidă, se obţine la Turnu-Măgurele. Se foloseşte ca
îngrăşământ complex ce conţine 16%N şi 48% P2O5 (16-48-0) alcătuit aproape
numai din fosfat diamoniacal.
Fosfatul de uree NH2CO.H3PO4 17-45-0. Se obţine în urma
neutralizării acidului fosforic cu uree. Este o sare cristalină de culoare albă, cu
stabilitate mare, solubilă, nehigroscopică. Se foloseşte atât la fertilizarea
culturilor intensive cât şi în industria furajelor. El se poate aplica înainte de
pregătirea patului germinativ cât şi cu apa de irigaţie. Cele două componente ale
îngrăşământului ureea şi acidul fosforic, acţionează independent după
solubilizare în soluţia solului. Ureea suferă procesul de hidroliză în prezenţa
apei şi a ureazei eliberând amoniac şi CO2, iar acidul fosforic formează săruri
cu cationii din soluţia solului sau din faza solidă. Reacţia uşor alcalină ce apare
după hidroliza ureei, permite sărurilor formate din acidul fosforic să rămână un
timp mai îndelungat în forme amorfe, uşor accesibile plantelor.
Nitrofosfaţii. Sunt îngrăşăminte complexe care se fabrică prin atacul
rocilor fosfatice cu acid azotic sau acid fosforic, după care urmează separarea
compusului de calciu în exces, astfel ca raportul P2O5/CaO să fie 2-4 şi apoi
neutralizarea soluţiei cu amoniac, iar în unele tipuri şi adăugarea de săruri de
azot.
Ca10(PO4)6F + 20HNO3→10Ca(NO3)2 + 6H3PO4 + 2HF
7Ca(NO3)2 + 14NH3 + 6H3PO4 + 2HF→CaHPO4+14NH4NO3+CaF2
Datorită faptului că acidul sulfuric este deficitar în ultimul timp, s-a
dezvoltat puternic industria de nitrofosfaţi, utilizându-se acidul azotic pentru
distrugerea rocilor fosfatice. Ca urmare, în cadrul producţiei de îngrăşăminte
complexe, nitrofosfaţii deţin marea majoritate.
În aceste tipuri, azotul se află sub formă amoniacală şi nitrică, iar
fosfatul sub formă de fosfaţi amoniacali, peste 70-80% şi fosfat secundar de
calciu 20-30%.
Principalele tipuri de nitrofosfaţi utilizaţi la noi în ţară sunt:
K-22-22-0 (NH4)HPO4.NH4NO3.CaHPO4;
K-23-23-0 (NH4)2HPO4.NH4NO3.CaHPO4;
253
K-25-16-0 (NH4)2HPO4.NH4NO3.CaHPO4;
K-27-13,5-0 (NH4)2HPO4.NH4NO3.CaHPO4.
Polifosfaţii de amoniu. Sunt un grup de îngrăşăminte care se obţin prin
neutralizarea acidului superfosforic (polifosforic), cu amoniac în urma căreia se
obţine un amestec de săruri orto-piro şi acizi fosforici, cu un grad înalt de
condensare. Este un lichid vâscos de culoare gălbuie, verde sau neagră, conţine
66-69% P2O5 şi 13-18%N, la o anumită concentraţie cristalizează, funcţie de
impurităţi.
Formula generală a acidului polifosforic este Hn+2PnO3n+1, iar a
polifosfatului de amoniu (NH4)n+2PnO3+1. Polifosfaţii de amoniu pot fi utilizaţi
în stare solidă (granulată), lichidă sau sub formă de suspensii.
După aplicarea în sol, ei suferă un proces de hidroliză, trecând în timp
de câteva săptămâni la ortofosfat cu reacţia bazică, temperaturile scăzute şi
activitatea microbiană frânând procesul de hidroliză. Polifosfaţii formează mai
lent produşi insolubili cu Fe3+, Al3+ şi Mn2+ decât ortofosfaţii. Avantajul lor
constă şi în faptul că nu induc carenţe de zinc, ca ortofosfaţii.
Se aplică în sol toamna, primăvara sau în timpul vegetaţiei, îngropându-
se la nivelul stratului de sol cu maximul de rădăcini, întrucât au o mobilitate
mai mică ca ortofosfaţii.
Datorită faptului că sunt energofagi, producţia lor este în continuă
scădere.
Îngrăşăminte complexe de tipul NK
Azotatul de potasiu (KNO3) se obţine în urma reacţiilor de dublu
schimb între sărurile acidului azotic şi a unor săruri care conţin potasiu.
KCl + NaNO3→KNO3 + NaCl
KCl + NH4NO3→KNO3 + NH4Cl
Este o sare albă, cristalizată în sistemul rombic, solubilă în apă. Are
formula 13-0-46. Este indicat pentru fertilizarea extraradiculară sau aplicat la
sol înainte de plantare la :cartof, tutun, viţă de vie, culturi mari consumatoare
de potasiu ,dar sensibile la clor.
Potazot. Se fabrică în special în Franţa, prin amestecul dintre silvinit
sau carnalit, amoniac şi CO2, după o metodă asemănătoare procedeului Solvay.

Are formula 12-0-24.
Potasiu nitrat. Este un îngrăşământ produs prin amestecul sărurilor
potasice cu acid azotic şi clorură de amoniu. Are reacţie fiziologic bazică şi se
foloseşte în special la culturile de pe solurile cu reacţie acidă. Are formula 14-0-
44.
Potasiu amoniu nitrat. Este o sare dublă ce conţine azot şi potasiu. Are
formula 16-0-28. Azotul se găseşte 1/2 sub formă nitrică şi 1/2 sub formă
amoniacală. Nu este higroscopic.
254
Agrochimie
Îngrăşăminte de tipul PK
Ortofosfatul de potasiu. Este un îngrăşământ care se fabrică din fosfatul
primar de calciu şi hidroxid de potasiu.
Ca(H2PO4)2 + 6KOH→2K3PO4 + Ca(OH)2 + 4H2O
Are formulele : 0-22-30 şi 0-36-50. Sub această formă fosforul este
asimilat de către plante mai uşor ca din Ca(H2PO4)2.
Metafosfatul de potasiu KPO3n. Se obţine prin tratamentul termic al
rocilor potasice. Are formula 0-60-30. Produsul este nehigroscopic şi
neaglomerabil. Conţine fosforul solubil în apă 50%, iar restul este solubil în
acid citric 2%.
Alte îngrăşăminte complexe binare.
Tipul NMg. Magnezinitra sau dolomit cu azotat de amoniu 17-0-12, este
folosit de regulă pe solurile deficitare în Mg,S sau pe care a apărut carenţa
indusă de magneziu.
Tipul NS. Sulfatul de amoniu (NH4)2SO4 21% N şi 24% S.
Se recomandă pe solurile neutre şi alcaline, pe solurile din seră şi la
plante mari consumatoare de sulf (rapiţă, muştar, ţelină, varză).
Sulf ureea 40%N şi 5%S.
Tipul PMg.
Superfosfatul de dolomit. Conţine 18-34%P2O5 şi 8-10%MgO.
Superfosfatul cu dunit. Conţine 18-34% P2O5 şi 12-14% MgO.
Fosfatul de magneziu MgHPO4. Conţine 59% P2O5, 33% MgO.
Tipul KMg.
Superfosfatul de potasiu şi magneziu, kalimagneziu K2SO4MgSO4
.6H2O. Conţine 27%K2O şi 11%MgO, se utilizează la fertilizarea de bază pe
solurile unde potasiu poate declanşa carenţe de magneziu sau la plantele
sensibile la deficienţa de Mg.
Magneziu-silvinit-cainit, obţinut prin amestecul sulfatului dublu de
potasiu şi magneziu cu silvinit 0-16-25.
Îngrăşăminte complexe ternare
Reprezintă îngrăşămintele care conţin azot, fosfor şi potasiu, ele se
produc prin atacul rocilor fosfatice cu acid azotic şi sulfuric, după care se
adaugă şi săruri de potasiu- clorură sau sulfat de potasiu. Tipurile ternare din
ţara noastră se produc în prezent numai cu clorura de potasiu.
În aceste tipuri, azotul se află sub formă amoniacală sau nitrică, iar
fosforul sub formă de fosfaţi monoamoniacali circa 70% şi fosfaţi de calciu,
îndeosebi fosfat secundar circa 30%.
Principalele tipuri şi formulele lor sunt următoarele:
K-22-11-11 (NH4)2HPO4; NH4NO3; CaHPO4; KCl
255
La Doljchim S.A. Craiova s-a fabricat în ultima perioadă de timp un sortiment
de îngrăşăminte a căror caracteristici tehnice sunt prezentate mai jos:
Tabelul 5.28
Caracteristici Sortimentul
26-12-0 20-20-0 15-15-15 20-10-10
Aspect granule colorate
Azot total % minim din care: 26 20 15 20
-azot amoniacal % minim 50 50 50 50
-azot nitric % maxim 50 50 50 50
P2O5 total % minim din care: 12 20 15 10
-solubil în acid citric 2% minim 98 98 98 98
-solubil în apă minim 60 60 60 60
Oxid de potasiu (K2O) % - - 15 10
minim
Total subst. activă % minim 38 40 45 40
Umiditate % maximum 1 1 1 1
Granulaţie 1-4mm minimum 90 90 90 90
Granulaţie >4mm maximum 10 10 10 10
Aciditate liberă maximum 3 3 3 3
Îngrăşămintele complexe ternare au mai fost cunoscute şi sub denumirea

de: Nitrofoska, Amonfoska. Nitrofoska cuprindea acea clasă de îngrăşăminte
complexe ternare, care includeau un sortiment diversificat ce proveneau din
amestecul ureei sau azotatului de amoniu în stare topită cu monofosfat şi
diamoniufosfat cât şi KCl sau K2SO4.
Amonfoska cuprindea un sortiment de îngrăşăminte ternare care
proveneau din fosfatul monoamoniacal, sulfatul de amoniu şi sulfat de potasiu.
Îngrăşăminte complexe cu microelemente. Sunt folosite de regulă la
culturile intensive, mai cunoscute fiind:
-Nitrofoska (22-22-13 + Zn,Cu,Mo);
-Nitrofoska cu Zn (1% Zn);
-Nitrofoska cu B (1%B);
-Fritt-sticlă solubilă, silico-fosfat, potasică care conţine sub 1%
microelemente- B,Cu,Zn,Mn,Mo, care se eliberează lent în 2-3 ani;
-Wuchsol (9-9-7) sau Crisalin I, Crisalin II, îngrăşământ complex lichid
ternar care conţine şi Fe,Mn,Zn,Cu,Co,B,Ni,Mo.
-Îngrăşăminte complexe lichide. Sunt soluţii în care se găsesc dizolvate
diferite săruri ce conţin azot, fosfor şi potasiu. Ele se pot prezenta sub formă de
soluţii limpezi sau sub formă de suspensii.
Îngrăşăminte complexe sub formă de soluţii. Prezintă unele avantaje
faţă de cele complexe solide cum ar fi, se realizează cu uşurinţă raporturile
dorite între diferite specii de ioni nutritivi, pot fi aplicate în sol o dată cu apa de
irigaţie, costul este cu 25% inferior celor complexe solide, pot fi aplicate
256
Agrochimie
împreună cu tratamentele cu insecticide sau erbicide. Alături de acestea însă au
şi unele dezavantaje cum ar fi: cer cisterne speciale pentru transport, necesită
un echipament special pentru distribuţia pe teren, sunt corozive.
Se obţin din acid ortofosforic şi amoniac sau ape amoniacale
(concentraţia în fosfaţi de peste 32%, nu poate fi depăşită întrucât precipită
anumite componente), sau prin folosirea în locul acidului ortofosforic a celui
polifosforic, când se poate depăşi concentraţia de 32%. Tipurile mai cunoscute
sunt: 8-24-0, 10-34-0, 11-37-0.
În timpul păstrării lor, se pot forma fosfaţi de fier şi aluminiu datorită
impurităţilor din acidul fosforic, care tulbură soluţia.
În ultimul timp, în ţara noastră, au fost obţinute 4 tipuri de îngrăşăminte
lichide din aşa zisul tip cristalin sau clar, notat cu litera C care au formulele şi
compoziţia chimică de mai jos:
C-411 KNO3; (NH4)2HPO4 160-40-40 g/l;
C-141 KNO3; (NH4)2HPO4 40-160-40 g/l;
C-313 KNO3; (NH4)2HPO4 120-40-120 g/l;
C-011 H3PO4 KOH 0-120-120 g/l.
Acestea se folosesc de regulă pentru fertilizarea culturilor în sere şi
solarii o dată cu irigarea. Sunt eficiente şi la culturile intensive în câmp, însă
datorită faptului că tehnologiile de fabricare a acestora sunt mai costisitoare,
pentru culturile de câmp sunt indicate numai la fertilizări de echilibrare în
cantităţi ce nu depăşesc 10-29% din norma totală de fertilizare.
Îngrăşăminte lichide sub formă de suspensie. Precipitarea anumitor
componente ale acidului ortofosforic folosit la îngrăşămintele lichide când
depăşeşte concentraţia de 32%, se poate înlătura parţial prin crearea unor
îngrăşăminte lichide în care elementele nutritive se află atât ca săruri solvite cât
şi sub formă de cristale.
Când se foloseşte acid fosforic obţinut pe cale termică, suspensia se
poate menţine timp îndelungat (2-3luni).
Tipurile de suspensii care s-au obţinut sunt: 12-40-0, 14-47-0, din care,
prin adaos de uree, azotat de amoniu şi clorură de potasiu, rezultă un larg
sortiment de îngrăşăminte lichide, care după diluţie sunt stabile: 15-15-15; 10-
30-10; 9-27-13.
Îngrăşăminte complexe foliare

Fertilizarea foliară reprezintă o modalitate de influenţare a mediului
intern al plantelor, cu efecte rapide de stimulare metabolică şi de corectare a
unor eventuale deficienţe, care pot surveni în nutriţia minerală, determinate de
anumiţi factori de stres. De asemenea fertilizarea foliară trebuie considerată ca
o intervenţie tehnologică în calendarul de optimizare temporară a fertilizării
culturilor.
Cantităţile de îngrăşăminte ce pot fi asimilate de către diferite specii de
plante prin frunze, reprezintă 3-6%, în rare cazuri până la 7-8% faţă de cele
asimilate prin rădăcini.
257
Fertilizarea foliară are o importanţă deosebită în asigurarea nutritivă cu
microelemente, atât în culturile intensive, cât şi la celelalte culturi pe solurile
deficitare în microelemente.
Au fost omologate până la ora actuală şi se folosesc 6 tipuri de
îngrăşăminte foliare, care se fabrică în cantităţi industriale pentru a fi aplicate la
toate categoriile de culturi. În practica tehnologică ele s-au introdus cu
deosebire la culturile de sere şi solarii, culturi intensive de legume de câmp,
plantaţii intensive de vii şi pomi, precum şi la unele culturi tehnice.
Sortimentul îngrăşămintelor foliare cuprinde 6 tipuri omologate, folosite
pe scară largă şi o serie de tipuri în curs de omologare.
Cele 6 tipuri omologate şi caracteristicile lor sunt prezentate în tabelul
de mai jos.
Tabelul 5.29.
Sortimentul de îngrăşăminte foliare
Nr. Denumirea. Conţinutul în macro şi microelemente g/l Aspect fizic
crt. îngr. Foliare N P2O5 K2O S Fe Cu Zn B
1. F-411 180 40 40 0,1-0,3 0,2- 0,04 0,04 0,1 soluţie
0,4 0,06 0,06 0,2 brun maronie
2. F-141 40 200 40 “--“ “--“ “--“ “--“ “-“ “--“
3. F-231 80 130 130 “--“ “--“ “--“ “--“ “-“ “--“
4. F-011 0 130 130 “--“ “--“ “--“ “--“ “-“ “--“
5. Folifag 75 25 40 1,5 1,0 0,02 0,08 0,15 Soluţie galben-verzuie
6. Polimet 120 26 66 - 1,0 0,1 0,5 0,1
7. ICPA 28.c 112 - 88 28 16,0 - - 2,3
8. ICPA 29.5 200 55 110 14 0,60 0,20 0,25 1,2
Tipurile în curs de omologare sunt:
-ICPA 292 211; 70; 64; 14,5; 0,445; 0,08; 0,16; 0,44; pastă roşiatică;
-ICPA 2920 200; 68; 98; 13; - - 2 1 pastă
roşiatică;
-Îngrăşăminte complexe foliare cu extracte acide de tufuri zeolitice
produs de ICPA;
-Folamin 61,5; 50,2; 5,85 + monoetanolamină 102g/l, obţinut la Centrul
de cercetări pentru îngrăşăminte chimice Craiova.
De asemenea se mai foloseşte cu bune rezultate în special la culturile de
câmp soluţia de uree 7%, aplicată odată cu tratamentele pentru combaterea
bolilor foliare.
Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor foliare
Îngrăşămintele foliare se aplică cu succes la culturile intensive, plantaţii
de vii şi pomi, culturi legumicole, dar dau rezultate bune şi la culturile de câmp.
Îngrăşămintele foliare nu substituie însă fertilizarea cu îngrăşăminte solide
aplicate în sol. Ele constituie 1/2-1/5 din totalul îngrăşămintelor necesare în
sezonul de vegetaţie.
La cultura de grâu L.Pop (1978), a obţinut sporuri de producţie prin
folosirea a 10 l/ha.
După A.Dorneanu, L.Pop (1978), cantităţile de produs comercial şi
perioadele optime de aplicare a îngrăşămintelor foliare sunt redate în tabelul
5.30.
258
Agrochimie
Tabelul 5.30
Cultura Tipul de îngrăşământ şi fazele de aplicare
Faza de creştere Faza de înflorire Faza de coacere
1 2 3 4
Când plantele au 30- La începutul formării La coacerea în lapte F-011
Porumb 40cm F-411. Pe paniculului F-141 5-7 l/ha
soluri fertile F-231
doza 5-6 l/ha
Primăvara după Înaintea formării Coacerea în lapte F-411 la
Grâu pornirea în vegetaţie spicului F-141 soiuri timpurii şi F-231 la
F-231 10l/ha 5-6 l/ha soiuri târzii 5-6 l/ha
Cartof Când plantele au 30 La început înflorit F- La 15-20 zile după
cm F-231 011 5-6l/ha înflorire F-011 5-6 l/ha
5-6l/ha
Sfeclă de zahăr Când plantele au 15- La începutul formării În timpul formării rădăcinii
20cm F-231 5-6l/ha rădăcinii F-231 6- la 25 zile după a-II-a
8l/ha aplicare F-011 6-8 l/ha
Floarea soarelui Când plantele au 40- La apariţia capitulului În timpul formării şi
50cm F-231 8-10l/ha F-231 sau F-441 5- creşterii fructului F-011 7-
6l/ha 10l/ha
Tutun La 15 zile după În perioada creşterii La 15-20 zile după a-II-a
plantare F-231 4-5 intensive a frunzelor aplicare F-011 7-8l/ha
l/ha F-231 4-5l/ha
Pepene verde Când vrejii au 25- la 20-25 zile de la Când fructele au ¾ din
30cm F-411 5-6l/ha prima aplicare F-141 mărimea naturală F-011 5-
4-5l/ha 6l/ha
Tomate timpurii La plantare răsadul se Cu 10 zile înainte de Cu 6-8 zile înainte de
înmoaie în soluţie 2% începerea înfloririi F- începerea primului recoltat
F-231 231 8-10 l/ha F-011 8-10 l/ha
Tomate seră La 15-20 zile după 4-5 stropiri la
plantare F-231 1,5- intervale de 10-12
1,8 l/ha (0,3%x500l zile după prima
apă) aplicare F-231 2,4-
3l/ha (0,3%x
800-1000l/ha)
Castraveţi seră Stropirea răsadului la 18-22 stropiri la
2 frunze adevărate F- intervale de 7-10 zile
231 0,3% 3-4 frunze cu F-231 sau F-411 9
adulte F-231 0,4%, l/ha la 1000 l apă
înainte de plantat
0,5%
Viţă de vie La formarea avansată La sfârşitul În timpul formării fructelor
a frunzelor F-231 6- înfloritului F-141 sau la circa 20 zile după a doua
7l/ha F-131 6-7l/ha aplicare, 6-8l/ha
Măr şi păr La 15-20 zile după La sfârşitul înfloririi Când fructul are peste 1cm
înmugurire F411, 4- când peste 75% din diametru, F141, 5-6 l/ha
5l/ha petalele florilor au înainte de recoltare cu 20-
căzut F-231, 5-6 l/ha 30 zile F-011, 6-7 l/ha
În cazurile în care aplicarea îngrăşămintelor foliare coincide cu
tratamentele de pesticide, fertilizarea foliară se poate face o dată cu acestea,
259
îngrăşămintele foliare introducându-se în soluţia de pesticide, fiind compatibile
cu acestea.
Prin folosirea îngrăşămintelor foliare la diferite culturi se pot obţine
următoarele sporuri de producţie:1-15% la grâu, 11-15% la porumb, 7-18% la
sfecla de zahăr, 4-8% la floarea soarelui, 9-30% la cartof, 5-30% la măr, 8-30%
la viţa de vie.
Îngrăşămintele complexe organo-minerale
Reprezintă o categorie specială de îngrăşăminte fabricate pe bază de
lignit, care conţin polimeri humici, polimeri ureoformaldehidici şi săruri ale
acidului sulfuric sau fosforic, utilizaţi la activarea cărbunelui.
În aceste îngrăşăminte azotul se află legat ionitic sub formă de humaţi
de amoniu, sau sub formă de polimer amidic şi sub formă de sare sulfat de
amoniu sau fosfat de amoniu, fosforul sub formă de fosfaţi de amoniu, iar
potasiu legat ionitic sub forma sării care este adăugată.
Spre deosebire de îngrăşămintele minerale, îngrăşămintele organo-
minerale exercită efect ameliorativ asupra însuşirilor solului îndeosebi prin
conţinutul de humaţi. Datorită compoziţiei şi formelor în care este inclus, azotul
manifestă rezistenţă la levigare, iar fosforul cristalizat sub formă de fosfaţi în
porii cărbunelui şi sub protecţia răşinilor ureoformaldehidice parcurge mai lent
stadiul de retrogradare (Z.Borlan, 1982).
La noi în ţară, se fabrică tipuri de îngrăşăminte organo-minerale şi
anume: L-300, L-120, L-210, L-110S, L-121,SH-210,SH-120,PL-11,GL-111,
fiind indicate la fertilizarea culturilor pe soluri nisipoase irigate, soluri
podzolice erodate, protosolurile antropice, rezultate în urma amenajării haldelor
de steril şi la culturile intensive de legume.
Cifrele după L reprezintă raportul între elementele nutritive. Astfel L-
120 are conţinutul de 10% N, 20% P2O5, 10% C organic, 11,5% acizi humici,
112,6 me/100g sol valoarea T, iar L-110 are conţinutul de 10%N, 10% P2O5,
23,8%C organic, 17% acizi humici şi 102,3 me/100g sol valoarea T.
Cantitatea de azot care se levigă din aceste îngrăşăminte este foarte
redusă. După Borlan (1990) cantitatea levigată pe nisipurile de la Dăbuleni, din
aceste îngrăşăminte este de 4-4,5 ori mai mică decât a azotului din uree pe
adâncimea de 0-20cm, de 5-10 ori mai mică pe adâncimea de 50-100cm şi 10-
30 ori mai mică pe adâncimea de peste 150cm.
Prin aplicarea acestor îngrăşăminte la cultura irigată de porumb, pe
nisipurile de la SCCAN Dăbuleni la doza de N200P100 s-au obţinut sporuri de
producţie mai mari de 11-15% faţă de îngrăşămintele amonofosfatice, cât şi
prevenirea totală a pierderilor de azot prin levigare, respectiv a poluării nitrice a
apelor freatice.
Îngrăşăminte complexe, reziduuri organice
Cenuşa rezultată în urma combustiei diferitelor materii organice
vegetale, are un conţinut ridicat de potasiu, fosfor, calciu şi microelemente.
260
Agrochimie
Astfel cenuşa paielor de grâu conţine 9,4-17%N, 3,4-8,8% P2O5, 5,8% CaO,
1,4% Na2O, 2,5% MgO, 0,6% Fe2O3, 67,4% SiO2.
Cenuşa poate rezulta şi din arderea lemnelor, ierburilor în gospodării de
unde poate rezulta anual 50-80kg.
Toate plantele reacţionează pozitiv la aplicarea cenuşii ca îngrăşământ,
ea putând fi administrată diferenţiat: înainte de însămânare 100-120 kg/ha, o
dată cu semănatul, 10-15 kg/ha în care se amestecă seminţele, pe rânduri o dată
cu semănatul 100-200 kg/ha. Ea se mai poate folosi şi în amestec cu
îngrăşămintele fosfatice şi organice.
Făina de sânge, rezultă în urma extragerii serului, partea rămasă,
alcătuită din fibrină şi globule roşii se usucă, după ce a fost clorurată pentru
dezinfectare şi s-a adăugat 2-3% CaO. Conţine 8-14%N, 0,1-0,9% P şi 0,4-1%
K.
Făina de coarne, provine de la întreprinderile de ecarisaj, sau din carnea
de la animalele bolnave. Se dezinfectează prin fierbere, se usucă şi se macină.
Conţine 6-11%N, 17% P2O5.
Făina de piele se obţine prin uscarea şi măcinarea cu sau fără o
prealabilă degresare, a unor deşeuri provenite de la industria pielăriei.
Făina de coarne şi copite. Se obţine din deşeurile de la abatoare sau de la
industria locală, care prelucrează coarnele. Deşeurile se încălzesc puternic fără
a se calcina; când devin casante şi se macină. Conţine 10-14% N, 2-2,3% P,
1,7-5% Ca, 0,8% S.
Făina de peşte rezultă din deşeurile de la industria alimentară a peştelui,
care se degresează, se usucă şi se macină. Conţine 6-11% N, 1,7-7,1% P2O5,
11% Ca.
Îngrăşăminte complexe cu substanţe fitofarmaceutice
Datorită compatibilităţii operaţiunilor de administrare a îngrăşămintelor
complexe, în special a celor lichide, cu administrarea produselor
fitofarmaceutice, au fost produse amestecuri care conţin ambele categorii de
substanţe. Rezultatele experimentale au arătat că nu se produce reducerea
eficienţei la nici-un component din amestec.
Din cauza trecerii ionilor de fosfat în compuşi insolubili, îngrăşămintele
complexe lichide foliare cu fosfor nu sunt compatibile chimic cu soluţiile
sulfocalcică şi bordeleză.
În general sunt trei tipuri de astfel de produse:
-Îngrăşăminte cu fungicide. Frecvent se foloseşte o soluţie de zeamă
bordeleză, la care se adaugă un îngrăşământ complex, fără fosfor, în cantitatate
de 1% şi microelemente în concentraţie de 0,01%.
-Îngrăşăminte cu insecticide. La îngrăşămintele complexe binare sau
ternare se adaugă 0,5-0,6 kg/ha substanţe insecticide.
-Îngrăşăminte cu erbicide. Îngrăşămintele complexe se amestecă şi cu
erbicide uşor solubile. Se obţin produse de tipul: îngrăşământ complex 18:3:5
+0,1% acid diclor fenoxiacetic +1,6% acid triclor fenoxiacetic, îngrăşământ
complex 18 :3 :5 + 1,07% acid 2.4. D diclor fenoxi acetic, îngrăşământ lichid +
atrazin, îngrăşământ complex lichid cu gramoxone sau reglone.
261
5.11.PĂSTRAREA, TRANSPORTUL ŞI PREGĂTIREA

ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE
Deoarece îngrăşămintele nu pot fi procurate întotdeauna în momentul

aplicării, ele trebuiesc depozitate o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp
până la aplicarea acestora în câmp.
Întrucât menţinerea însuşirilor fizico-chimice ale îngrăşămintelor este
influenţată de condiţiile de mediu în care se păstrează (umiditate, temperatură),
ca şi modul de depozitare (în vrac sau în saci), se impune cunoaşterea acestor
caracteristici pentru a evita degradarea sau pierderea însuşirilor fizice
favorabile.
5.11.1.. Însuşirile fizico-chimice ale îngrăşămintelor care
influenţează păstrarea.
Însuşirile fizico-chimice ale îngrăşămintelor de care se ţine seama la
păstrare sunt: gradul de higroscopicitate, conţinutul de acizi liberi,
explozivitatea.
Higroscopicitatea este însuşirea îngrăşămintelor de a absorbi vapori de
apă din atmosferă, atunci când umiditatea relativă a acesteia este superioară
unei valori critice. Aceasta duce la umezirea îngrăşămintelor, provocând
numeroase greutăţi la manipularea şi utilizarea lor. Când temperatura aerului se
ridică, îngrăşămintele pierd apa şi se transformă în conglomerate sau bolovani.
Aproape toate îngrăşămintele solide sunt higroscopice, punctul critic al
umidităţii atmosferice pentru fiecare tip de îngrăşământ depinde de temperatură
şi are valori mai ridicate la temperaturi scăzute şi invers.
Capacitatea îngrăşămintelor de a reţine apa în raport cu umiditatea
relativă a aerului nu este aceiaşi, ci diferă de la un îngrăşământ la altul, fiind
direct proporţională cu diferenţa dintre presiunea de vapori a soluţiei saturate cu
sarea respectivă şi cea a apei pure. Din punct de vedere al higroscopicităţii,
îngrăşămintele chimice se împart în trei categorii:
- foarte higroscopice: Ca(NO3)2 4H2O; NH4NO3;
- higroscopice: NaNO3; NH4Cl;
-nehigroscopice: CO(NH2)2; (NH4)2SO4; KCl; NH4H2PO4; Ca(H2PO4)2
10H2O; K2SO4; KNO3.
Absorbţia apei în granulele de îngrăşământ neambalat şi depozitat în
grămezi depinde de şi de alţi factori şi anume:
-Formarea curenţilor de aer în depozitul de păstrare favorizează
alimentarea cu umiditate atmosferică, intensificând absorbţia apei în granule;
-Aşezarea îngrăşământului în grămezi mari oferă o suprafaţă de contact
mai mică între aer şi exteriorul grămezii;
- Îngrăşămintele negranulate absorb mai intens vaporii de apă
comparativ cu cele granulate;
262
Agrochimie
- Unele substanţe de pudrare a granulelor (praf de calcar, Kisselgur) sunt
fravorabile absorbţiei vaporilor de apă, iar aplicarea unei pelicule uleioase
împiedică acest proces.
Conţinutul de acizi liberi rezultă din procesul de fabricaţie fiind sub 6%.
Aceştia însă, degradează ambalajul, pereţii, duşumeaua, mijloacele de transport
şi de răspândire. Aciditatea liberă maximă la principalele îngrăşăminte este:
superfosfatul concentrat 6,75%, superfosfatul simplu 5,5%, sulfonitratul de
amoniu 8%, sulfatul de amoniu 0,2-0,5%.
Explozivitatea. Unele îngrăşăminte, cum este de exemplu azotatul de
amoniu, în anumite condiţii de depozitare poate face explozie. După D.
Davidescu (1992), temperatura critică de explozie este în medie de 3000C,
aceasta putând să scadă când azotatul de amoniu se amestecă din neglijenţă cu
produse petroliere (vaselină, motorină, petrol).
Pentru a preveni astfel de situaţii, se recomandă ca azotatul de amoniu
să fie depozitat într-o clădire separată, la circa 400-500m de centrul
gospodăresc şi să respecte următoarele reguli:
-să nu se fumeze în depozit;
- să nu se folosească lămpi cu petrol;
- să nu se introducă în depozit sau în apropiere materiale
inflamabile(motorină, petrol, vaselină);
- când din neglijenţă s-au produs amestecuri între azotatul de amoniu şi
produse petroliere, atunci acestea să se împrăştie imediat pe teren şi să se
încorporeze sub brazdă;
- depozitul trebuie prevăzut cu o bună ventilaţie;
- sacii goliţi de azotat nu se păstrează în depozit întrucât sunt uşor
inflamabili;
- cisternele cu îngrăşăminte lichide (amoniac anhidru, amoniacaţi) se
păstrează sub şoproane deschise, ferite de acţiunea directă a razelor solare.
5.11.2. Păstrarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice se
păstrează în depozite speciale construite, sau în clădiri amenajate în acest scop,
care trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Acestea trebuie să asigure
conservarea însuşirilor bune ale îngrăşămintelor şi să evite pierderile de
substanţă activă prin retrogradare sau descompunere.
Depozitele se fac de regulă la suprafaţa solului, pe un loc mai ridicat,
unde apa nu stagnează, iar pânza de apă freatică este mai adâncă. Ele se
amplasează la o distanţă de cel puţin 30-40m de grajduri şi alte clădiri, iar
pentru azotatul de amoniu la 400-500m.
Întrucât variaţia de temperatură intensifică înrăutăţirea însuşirilor fizice
ale îngrăşămintelor, ca urmare a condensurilor de vapori la suprafaţă şi în
interiorul îngrăşămintelor, este necesar ca pereţii să fie suficient de groşi pentru
a evita variaţiile de temperatură.
Pentru o bună păstrare, trebuie să se asigure un aer uscat şi posibilitatea
unei bune aerisiri (ventilaţii) a depozitului.
263
Podeaua nu trebuie făcută din ciment, deoarece condensează vaporii de
apă, ci din scânduri gudronate, asfalt sau din argilă bine bătută (aşezată pe un
strat de pietriş).
Acoperişul depozitului nu trebuie făcut din tablă, întrucât se
deteriorează, din cauza degajării de gaze în timpul păstrării (amoniac, oxizi de
azot). El se face din ţiglă sau azbociment, aşezate pe astereală de scândură
acoperite cu carton asfaltat. Uşile şi ferestrele trebuie să se închidă ermetic,
pentru a nu favoriza variaţii mari de temperatură şi umiditate a aerului de la zi
la noapte. De asemenea, trebuie prevăzute coşuri de ventilaţie care se pot
închide şi deschide după nevoie (fig.5.14).
Fig.5.14.Schema unui depozit de îngrăşăminte de 50.000t

(după D.Davidescu şi Velicica Davidescu, 1992)
Compartimentele în care îngrăşămintele se depozitează în vrac, vor avea

pereţii protejaţi cu o îmbrăcăminte de scânduri gudronate sau smolite, ori cu
carton asfaltat până la înălţimea de depozitare.
Îngrăşămintele depozitate nu trebuie să depăşească o înălţime mai mare
de 2 m, întrucât datorită presiunii exercitate de masa îngrăşământului, acestea se
transformă în bolovani.
Îngrăşămintele higroscopice se depozitează cu ambalajul cu care au
venit (saci) şi se stivuiesc culcat (fig.5.15.), iar cele nehigroscopice se
depozitează de regulă în vrac, folosind mai bine spaţiul în depozit.
264
Agrochimie
Fig.5.15.Modul de aşezare a îngrăşămintelor ambalate în saci şi

manipularea mecanizată a îngrăşămintelor în vrac
(după D.Davidescu, 1992)
La un depozit de îngrăşăminte, trebuie prevăzută, în afară de spaţiu de

depozitare şi suprafaţa necesară pentru manipulare, mărunţire, amestecare şi
pregătirea îngrăşămintelor.
Depozitele de îngrăşăminte trebuie prevăzute cu mijloace mecanice de
descărcare, încărcare, precum şi cu tobe pentru amestecurile de îngrăşăminte.
Când îngrăşămintele vin ambalate în saci de material plastic, aceştia pot
fi adăpostiţi sub un şopron sau pe un teren mai ridicat pe care s-au pus un rând
de baloţi de paie. Îngrăşămintele se acoperă apoi cu o prelată de material
plastic, peste care se aşează un strat de paie, apoi cu unul de pământ, spre a le
feri de acţiunea directă a razelor solare, iar de jur împrejur se vor face pereţii
din baloturi de paie presate.
Capacitatea depozitului, estimată la 50% din consumul anual, se
calculează ţinând seama de greutatea volumetrică a îngrăşămintelor.
În medie, 1 tonă de îngrăşământ ocupă un volum de 1,25 m3. Cubajul
depozitului se stabileşte în funcţie de înălţimea stratului care să nu depăşească 2
m. La principalele îngrăşăminte suprafaţa necesară pentru depozitate, în funcţie
de volumul unei tone, în cifre medii este dată în tabelul de mai jos.
265
Tabelul 5.31.
Câteva caracteristici ale îngrăşămintelor şi amendamentelor în
legătură cu depozitarea(Davidescu 1992)
Îngrăşământul Volumul Greutate Supraf. neces. pt. o
unei tone a unui înălţime de 2 m/t-
m3 m3 în mp
tone
Azotat de amoniu 1,23 0,81 0,61
Azotat de sodiu 0,7-1,15 0,87- 0,55-0,57
1,40
Azotat de potasiu 1,03 0,97 0,52
Azotat de calciu 0,88-1,10 0.90- 0,44-0,55
1,13
Sulfat de amoniu 1,12-1,25 0,80- 0,56
0,90
Superfosfat 0,90-1,15 0,8-1,07 0,45-0,58
simplu
Superfosfat 1,00 1,00 0,50
concentrat
Săruri potasice 0,85-1,06 0,94- 0,42-0,53
1,17
Clorură de 1,10 0,95 0,55
potasiu
Sulfat de potasiu 0,77 1,30 0,38
Silvinit 0,90 1,10 0,45
Ghips 1,30 0,75 0,65
Piatră de var 0,45-0,55 1,80- 0,22-0,27
2,20
Făină de dolomit 0,67 1,50 0,33
5.11.3.Măsuri de protecţie a muncii în depozitele de îngrăşăminte

În depozitul de îngrăşăminte, în timpul manipulării acestora trebuie
luate măsuri de protecţia muncii, prin folosirea de ochelari, mănuşi, şorţuri sau
halate de pânză. Praful care se ridică în timpul manipulării irită mucoasa
ochilor, nasului şi gurii.
Îngrăşămintele care conţin acizi liberi ca superfosfatul, sulfatul de
amoniu irită pielea, iar pe timp umed atacă îmbrăcămintea şi încălţămintea.
Depozitul de îngrăşăminte trebuie dotat cu aparate pentru stingerea
incendiului. În depozit nu este permis să se păstreze substanţe organice. În
depozitul de îngrăşăminte se interzice consumul de alcool, fumatul, şi folosirea
surselor de iluminat deschise. De asemenea, în depozit nu se folosesc instalaţii
de încălzire. Sunt interzise lucrări de sudură, când în depozit se află azotatul de
amoniu.
266
Agrochimie
Păstrarea furajelor, a produselor inflamabile şi a celor toxice este de asemenea
interzisă în acelaşi spaţiu cu îngrăşămintele.
După golirea sacilor de îngrăşăminte, acestea se trimit spre
întreprinderile industriale pentru recuperarea ambalajului. Nu se recomandă
utilizarea sacilor murdari de îngrăşăminte la ambalarea altor produse.
În depozit se va menţine tot timpul ordinea şi curăţenia , iar tot
personalul care lucrează aici, va fi instruit în vederea respectării normelor de
protecţie a muncii.
5.11.4.Pregătirea îngrăşămintelor înainte de a fi aplicate
Îngrăşămintele higroscopice, ca şi cele sub formă de pulbere sau cristale
fine, se împrăştie pe teren cu oarecare greutate. Unele îngrăşăminte, cum sunt
cele fosfatice uşor solubile, când se dau sub formă de pulbere fină, în contact cu
aerul dau naştere la procese de retrogradare, care le reduc eficienţa. De
asemenea, îngrăşămintele fin mărunţite, prin păstrare îndelungată, se tasează în
depozit.
Pentru a înlătura o parte din aceste inconveniente, în prezent în
majoritatea cazurilor, îngrăşămintele se granulează. Cu toate acestea datorită
condiţiilor de păstrare a îngrăşămintelor, atât cele sub formă granulară, cât şi
cele sub formă de cristale sau pulbere, se transformă de multe ori în bolovani,
din care cauză, înainte de a le răspândi trebuie mărunţite.
Mărunţirea îngrăşămintelor se poate face fie manual-operaţiune destul
de greoaie-fie mecanic, cu maşini speciale şi se aduc la fineţea dorită, care
trebuie să fie aceea cu care îngrăşământul a ieşit din fabrică. Îngrăşămintele
care de obicei nu formează blocuri compacte (precipitatul, sulfatul de amoniu,
superfosfatul) mai întâi se trec printr-o sită şi după aceea se mărunţesc. Pentru
unele îngrăşăminte, care nu sunt higroscopice, ca făina de fosfaţi, făina de oase,
zgura lui Thomas, se face numai cernerea pentru înlăturarea corpurilor străine.
Cel mai greu se mărunţesc diferite roci naturale de calcar, dolomit care se
folosessc ca amendamente sau ca adaos neutralizator.
Pentru economia de energie şi creşterea coeficientului de utilizare a
îngrăşămintelor, arată D.Davidescu (1992), de mai multe ori în practică se
procedează la amestecarea lor înainte de răspândire.
Schema posibilităţilor de amestecare a diferitelor îngrăşăminte chimice după
D.Davidescu (19992) este redată în fig. 5.16 :
267
Fig. 5.16. Posibilităţile de amestecare a îngrăşămintelor chimice
Operaţiunea de amestecare a îngrăşămintelor se face cu respectarea

anumitor reguli şi într-o anumită ordine, pentru a nu se produce pierderi de
substanţe (NH3) sau înrăutăţirea însuşirilor fizice.
Amestecarea necesită următoarele etape:
-alegerea corectă a sortimentului de îngrăşăminte;
-mărunţirea şi cernerea lui atunci când este cazul;
-amestecarea cât mai uniformă;
-stabilirea corectă a dozelor, pe baza datelor de analiză asupra conţinutului final
de elemente nutritive.
La alegerea îngrăşămintelor trebuie de ştiut că nu se pot amesteca:
azotatul de amoniu cu superfosfatul, precipitat, zgură Thomas, Termofosfat, var
dolomit, nitrocalcar, deoarece se formează săruri care duc la pierderi de
amoniac.
Ureea nu se amestecă cu îngrăşămintele care conţin fosfat primar de
calciu sau fosfat secundar de calciu, deoarece are loc o umezire a amestecului şi
pierderi de azot.
Superfosfatul nu se amestecă cu produse care conţin CaO sau CaCO3
întrucât acestea duc la trecerea fosfatului în forme greu solubile.
268
Agrochimie
Sărurile potasice nu se amestecă cu azotat de calciu, termofosfaţi sau
zgura lui Thomas, deoarece iau naştere produse care se aglomerează şi se
întăresc.
În schimb se pot amesteca, pentru combinaţii de tipul NP sau NPX
următoarele îngrăşăminte:
-azotat de amoniu, sulfat de amoniu, sulfonitrat de amoniu;
-precipitat, făină de oase, făină de fosfaţi, amofos;
-clorură de potasiu, săruri potasice, sulfat de potasiu, silvinit superfosfat.
5.11.5. Transportul îngrăşămintelor chimice
Transportul îngrăşămintelor de la staţia de descărcare spre sediul fermei
sau pe terenul de utilizare, este o măsură la fel de importantă ca şi aceea de
depozitare. Un transport necorespunzător poate da naştere la pierderi importante
de element activ din îngrăşăminte, prin risipă. Încărcarea şi descărcarea sacilor
cu îngrăşăminte se face cu atenţie, folosind benzi transportoare, evitându-se
degradarea acestora.
Sacii protejează într-o anumită măsură absorbţia vaporilor de apă în
îngrăşămintele higroscopice. Îngrăşămintele livrate în vrac se transportă cu
atenţia cuvenită, spre a se evita pierderile de îngrăşământ utilizând măsuri
cuvenite de protecţie a muncitorilor în timpul lucrului.
269
Îngrăşăminte organice
6.ÎNGRĂŞĂMINTE ORGANICE NATURALE
6.1 Necesitatea fertilizării organice a solurilor
Definind fertilitatea solului Ştefanic şi Papacostea(1977), arată că

aceasta: „este capacitatea sa naturală de a-şi echilibra procesele de acumulare
care stau la baza formării complexului organo-mineral, cu cele de echilibrare a
substanţelor nutritive pentru învelişul vegetal. Când echilibrarea acestor
procese se face la nivel ridicat, solul este foarte fertil, iar când echilibrul se
produce la un nivel scăzut, fertilitatea este scăzută”.
Pornind de la această definiţie apare ca un corolar principal că Omul
poate dirija conştient fertilitatea solului, conservând-o şi chiar sporind-o,
obţinând produse agricole superioare cantitativ şi calitativ, prin introducerea în
sol a materiei organice, având drept consecinţă creşterea sau menţinerea
cantităţii şi calităţii humusului.
În practica agriculturii moderne, care utilizează ştiinţific toţi factorii
esenţiali pentru creşterea continuă a fertilităţii solului, fertilizarea organică
trebuie să ocupe un loc principal.
În concepţia ocultă şi de perspectivă, arată Dorneanu (1984), fertilizarea
organică poate fi diferită ca un sistem de ameliorare a solului, bazat pe creşterea
aportului de materie organică inclusiv de produşi biologici activi, atât sub
influenţa unor rotaţii a plantelor cultivate, cât şi prin incorporarea din surse
externe care, prin transformările suferite sub acţiunea microorganismelor,
exercită efecte de îmbunătăţire a nutriţiei plantelor şi concomitent determină
ameliorarea însuşirilor solului şi a calităţii humusului.
Concomitent cu constatările că sporirea sau conservarea conţinutului de
humus respectiv calitatea acestuia, sunt strict condiţionate de raportul cantităţii
de substanţe humice formate din îngrăşămintele organice încorporate în sol, sub
acţiunea microorganismelor şi cantităţile de substanţe humice mineralizate, au
fost remarcate şi numeroase aspecte care demonstrează, că fertilitatea
îndelungată numai cu îngrăşăminte chimice exercită şi o serie de influenţe
negative asupra calităţii humusului şi respectiv a propietăţilor generate de
diferite substanţe humiceîn sol.
Astfel, unele îngrăşăminte cu azot conţinând sau generând amoniu, pot
exercita un proces de accelerae a procesului de mineralizare a unor compuşi
humici.
Acidifierea solului sub influenţa îngrăşămintelor cu azot, influenţează
negativ asupra polimerizării, a raportului C/N şi favorizează formarea
grupărilor acide, rezultând compuşi humici cu molecule mai mici şi cu însuşiri
mai apropiate de cele ale acizilor fulvici (Flaig 1975).
De asemenea sunt unele consideraţii, că prin acidefierea solurilor bogate
în acizi humici, aceştia pot fi în parte depolimerizaţi cu trecerea în acizi fulvici
(Scheffer 1970).
270
Agrochimie
Prin formarea cu amoniu din îngrăşăminte a substanţelor solubil în apă
şi prin debazificarea acestora de Ca şi Mg, sub influenţa aportului sporit de NO3
-
, Cl -, SO42-, din îngrăşămintele chimice, în solurile supuse unui regim
pluviometric ridicat sau inundaţiei, o parte însemnată a substanţelor humice
sunt translocate din stratul arabil în cel subarabil, având ca o consecinţă directă
degradarea structurii.
De asemenea în numeroase cercetări (Davidescu 1976, Dorneanu 1976,
Eliade 1983), se arată că pe fondul de îngrăşăminte chimice este slab stimulată
dezvoltarea biocenozei, participante la transformările compuşilor organici şi
minerali din sol, în forme asimilabile de către plante, precum şi acelei fixatoare
de azot din atmosferă.
Din toate acestea, se desprinde concluzia firească, că pentru asigurarea
în perspectivă a creşterii continue a fertilităţii solului, fertilizarea numai cu
îngrăşămintele chimice nu poate substitui în totalitate efectele celei organice cu
produse de natură biologică, îndeosebi pentru refacerea humusului mineralizat
şi ameliorarea însuşirilor solului.
Urmare a acestui fapt s-a dezvoltat în ultima perioadă de timp şi teorii
care converg spre o„agricultură biologică”, întemeiată pe renunţarea totală sau
în cea mai mare parte la folosirea produselor chimice.
6.2 Definiţia şi clasificarea îngrăşămintelor organice
Prin îngrăşămintele organice naturale se înţeleg, produsele rezultate în
subsidiar ca o producţie secundară organică sau neorganică, cu un conţinut de
materie organică ridicat, care poate contribui prin aportul de elemente nutritive,
după o prealabilă fermentare la nutriţia minerală a plantelor şi la îmbunătăţirea
calităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului în vederea menţinerii sau
sporirii fertilităţii şi a protejării mediului ambiant.
Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor organice sunt:
-se utilizează local, în apropiere locului de producere (excepţie face turba)
întrucât au un volum mare şi conţinut scăzut în substanţă activă;
-calitatea lor se apreciază în funcţie de conţinutul în substanţe minerale, de
conţinutul în materie organică, de prezenţa germenilor patogeni (ape uzate
orăşăneşti, reziduuri municipale, nămolurile şi apele uzate care provin din
ferme cu focare de infecţie) şi a metalelor grele (Cr, H, Cd, Hg, etc) ;
-contribuie la creşterea fertilităţii solului şi constituie o sursă energetică
pentru microorganismele din sol. Din descompunere rezultă CO2, acizi organici,
aminoacizi, glucide ş.a., care măresc mobilitatea elementelor;
-reprezintă o cale de aducere (restituire) în sol a substanţelor îndepărtate
(extrase) anual cu recoltele, de elementele nutritive şi o sursă de CO2 .
Îngrăşămintele organice naturale se clasifică după mai multe criterii cele
mai importante fiind două:
6.2.1 În funcţie de acţiunea pe care o au asupra solului în principal
asupra formării humusului ;
6.2.2 În funcţie de provenienţa lor .
271
În funcţie de acţiunea pe care o au asupra solului şi în principal asupra
formării humusului se împart astfel:
6.2.1.1 Îngrăşăminte organice cu acţiune humiferă: gunoiul de grajd,
gunoiul artificial,mraniţa, composturile, resturile vegetale de la diferite culturi,
paiele, cocenii de porumb, tulpini de floarea soarelui, îngrăşăminte verzi, turbă,
resturi organice menajere ;
6.2.1.2 Îngrăşăminte cu acţiune slab humiferă, cuprind o serie de
produse nu conţin substanţe ce prin descompunere dau nuclei fenolici,sau
benzoici,necesari în procesul de formare a humusului, dar care se folosesc ca
îngrăşăminte datorită conţinutului ridicat de elemente active cum ar fi: dejecţii
lichide, tulbureala sau Gulle.
6.2.1.3 Îngrăşăminte organice fără acţiune humiferă, care cuprind
produse organice sărace în celuloză şi lignină : urină, mustul de
gunoi,nămolurile de la complexe de creştere a porcilor, ape uzate orăşăneşti,
dejecţii umane.
6.2.2.În funcţie de provenienţa lor, îngrăşămintele organice, se clasifică
conform datelor din tabelul6.1.
Tabelul 6.1.
Clasificarea îngrăşămintelor organice, după provenienţă
(Lixandru şi colab.1990)
Provenienţa Denumirea îngrăşământului organic
Agricultură-creşterea -Gunoi de grajd obişnuit de la animale crescute
animalelor în sistemul clasic de întreţinere cu aşternut.
-Nămoluri (tulbureala-Gulle) obţinute de la
creşterea bovinelor în sistem de evacuare
hidraulic a dejecţiilor.
-Nămoluri(tulbureala) obţinute de la creşterea
porcilor în sistem de evacuare hidraulic a
dejecţiilor.
-Dejecţii de la păsări.
-Urina şi mustul de gunoi de grajd.
Reziduuri orăşăneşti -Nămoluri provenite de la epurarea apelor uzate
orăşăneşti.
-Compost din reziduuri organice municipale.
Resturi vegetale, -Compost de curte, paiele ca îngrăşământ,
compost frunzele de sfeclă ca îngrăşământ.
gospodăresc,culturi -Îngrăşăminte verzi.
speciale
Produse ca materie -Turba.
organică pentru -Compostul din coajă de răşinoase.
horticultură -Composturi horticole, coarde tocate fermentate
ş.a)
Reziduuri de la -Nămoluri de la distilările vinicole şi fabricarea
industria alimentară berii.
-Reziduuri celulozice de la fabricarea hârtiei.
-Reziduuri de la tăbăcării.
Reziduuri animaliere -Guanouri, făină de resturi de la abatoare
speciale (sânge, coarne, copite, etc).
272
Agrochimie
6.2.1.1.Îngrăşăminte organice cu acţiune humiferă
Gunoiul de grajd
Se obţine ca produs secundar de la creşterea animalelor cu deosebire a
bovinelor întreţinute tradiţional, în adăposturi cu aşternut păios.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ complex, realizat prin
fermentarea aerobă şi anaerobă a unui amestec de dejecţii solide şi lichide ale
animalelor cu resturi vegetale (paie, etc.), care au servit ca aşternut precum şi
resturi de furaje neconsumate.
El conţine majoritatea elementelor necesare pentru creştere şi dezvoltarea
plantelor. Are o acţiune lentă asupra producţiei timp de 2-4 ani. Administrat
singur sau împreună ca îngrăşămintele chimice poate asigura necesităţile
plantelor pe întreaga perioadă de vegetaţie
Gunoiul de grajd este alcătuit din dejecţii solide (fecale), dejecţii lichide
(urina) şi din materialul folosit ca aşternut.
-Dejecţiile solide sunt formate din apă şi substanţe organice nedigerate.
Prin ele se elimină aproximativ 50% din substanţa organică a furajelor
consumate de animale, 80% din fosforul, 60% din potasiul şi 50% din azotatul
existent în hrană.
Compoziţia dejecţiilor solide depinde, de specia de animale, de vârsta
lor, de calitatea furajelor, de aşternut. Animalele tinere sau în gestaţie au un
conţinut al dejecţiilor în N, P, K mai scăzut, iar cele ale cabalinelor, ovinelor
mai în vârstă este mai bogat chiar şi faţă de cele obişnuite de la bovine şi
porcine.
De asemenea, cele de la bovine şi porcine conţin mai multă apă (80%) şi
mai puţină substanţă uscată.
Când hrana este mai bogată în substanţe cu azot (fân de leguminoase,
borceag, uruieli, grăunţe), dejecţiile sunt mai bogate în azot şi în general, în
elemente nutritive.
O hrănire mai abundentă cu fibroase sporeşte cantitatea dejecţiilor
consistente, pe când una suculentă (sfeclă furajeră, porumb siloz) sporeşte
dejecţiile lichide.
Elementele nutritive din dejecţiile solide se găsesc sub formă de
compuşi organici, care devin accesibile plantelor după mineralizarea lor. Doar
1/3 din azotul lor este eliberat rapid (tabelul6.2).
-Dejecţiile lichide (urina), are substanţe le nutritive în consistente.
majoritatea solubile, cu acţiunea rapidă asupra plantelor, dar pierd uşor azotul
sub formă de amoniacală comparativ cu dejecţiile. Dejecţiile lichide provin prin
eliminarea apei pe cale renală şi conţin produse de scindare a substanţelor
proteice (uree, acid uric, acid hipuric, creatiniană, acizi aminici) şi diverse
substanţe minerale sub formă de ioni (Ca2+, Mg 2+ K+, Na+, H2PO4- etc.) Cea mai
mare cantitate a azotului (1/2-2/3), din azotul nutreţurilor consumate şi cea mai
mare a potasiului, se elimină prin dejecţiile lichide (urina) – ceea ce permite
aprecierea urinei ca îngrăşământ organic azotopotasic. În schimb, cum am
273
văzut, fosfatul se elimină organic azotopotasic. În schimb, cum am văzut,
fosforul se elimină prin dejecţiile solide şi prin urină.
Tabelul 6.2
Conţinutul în apă, substanţă uscată şi elemente nutritive din dejecţiile solide
şi lichide ale animalelor (autori diverşi)
Specia Apă Substanţă Substanţă N% P2O5 K2O CaO MgO
% uscată% organică% % % % %
Dejecţii solide proaspete
Cabalin 75-76 24-25 23 0,44 0,35 0,35 0,15 0,11
e 80-83 17-20 17 0,29- 0,17- 0,10 0,10 0,12
Bovine 63-65 35-37 30 0,30 0,18 0,15- 0,40 0,15
Ovine 82 18 17 0,55 0,20- 0,20 0,05 0,10
Suine 0,60 0,31 0,26-
0,41- 0,38
0,50
Dejecţii lichide proaspete (urina)
Cabalin 89-90 10-11 7 1,55 0,01 0,50 0,45 0,22
e 92,5-93 7-7,5 3 0,58- 0,01 0,49 0,01 0,06
Bovine 87-87,5 12,5-13 8 0,9 0,07 2,26 0,01 0,32
Ovine 94-96 4-6 2,5 1,95 0,01 0,83 0,16 0
Suine 0,43 0,08
-Aşternutul influenţează compoziţia şi calitatea gunoiului de grajd. El

are un dublu scop: menţine igiena corporală a animalului şi îmbunătăţeşte
însuşirile gunoiului prin absorbţia gazelor (NH3) şi a dejecţiilor lichide.
Ca aşternut se folosesc paiele de cereale, tocate: turba, frunzele uscate,
rumeguşul de lemn şi talaş. Paiele, turba şi frunzele au o mare capacitate de
absorbţie a urinei (de trei ori greutatea lor) şi de reţinere a amoniacului.
Prin conţinutul de celuloză ridicat, contribuie la obţinerea unui
îngrăşământ organic humifer. Rumeguşul de lemn prelungeşte perioada de
fermentare a gunoiului.
Insuficienţa aşternutului măreşte concentraţia de amoniac în grajduri,
favorizând îmbolnăvirea animalelor şi deprecierea mediului.
Cantitatea de aşternut folosită zilnic variază în funcţie de specie,
sistemul de întreţinere şi de rezervă în gospodărire (tabelul 6.3).
Tabelul 6.3
Cantitatea de aşternut (paie) necesară unui animal zilnic
Specia Paie kg/animal în 24 ore

Bovine 3-6
Cabaline 2-5
Ovine 0,5-1
Suine 6-7 scroafe cu purcei
1-2 tineret la îngrăşat
274
Agrochimie
Păstrarea gunoiului de grajd în platforme
Datorită faptului că lucrările de încorporare a gunoiului în sol (arătură,
discuire) se fac sezonier, iar scoaterea din adăposturi se face zilnic, se înţelege
că păstrarea gunoiului mai mult timp este inevitabilă. Practic, este imposibil ca
gunoiul obţinut zilnic să fie încorporat imediat. Se impune deci depozitarea lui
care se face în platforme.
Platforma reprezintă spaţiul de depozitare, păstrare şi fermentare a
gunoiului de grajd. Ea se poate construi în apropierea grajdurilor, la maximum
15 m de acestea, dar la peste 50 m de locuinţe şi fântâni cu apă potabilă,
separată de curtea vitelor şi fără întretăierea drumului de acces cu furaje, pe
motiv de igienă. Latura lungă va fi orientată paralel cu vântul dominant, spre a
evita aducerea muştelor şi a mirosului spre locuinţă şi a evita uscarea şi
pierderile de azot.
Platforma va avea la bază o placă dreptunghiulară, lată de 4-9 m de
lungime variabilă în funcţie de cantitatea de gunoi care rezultă. Fundul
platformei este impermeabilizat cu beton, dale, cărămidă, bile de lemn sau
argilă. Înclinarea care se asigură pe lungime sau una din laturi este de 3%
pentru scurgerea mustului de gunoi, care apare în timpul fermentării. În scopul
colectării lui, bazinul se va amplasa la 1,5 m sub punctul cel mai jos al
pardoselii platformei. De jur împrejurul platformei se pot prevedea rigole de
scurgere spre bazinul colector al mustului de gunoi. Volumul bazinului va fi de
1,3 m.c. pentru fiecare 100 tone gunoi de grajd. Dacă în bazin se va colecta şi
urină din grajd, volumul lui va fi dublu.
Tabelul 6.4.
Suprafaţa platformei de gunoi în funcţie de numărul de scoateri a gunoiului
şi specie (după Goian 1996)
Nr. Durata de m 2 de platformă ce revin la un animal
scoaterii a fermentare Cabaline Bovine Tineret Suine Ovine
gunoiului la (luni) cabalin şi
câmp/an ovin
O dată 6-7 4-5 5-6 3-4 1,5 0,5
De două ori 4-5 2-2,5 2,5-3,5 1-2 0,5-0,7 0,2-0,3
De trei ori 2-3 1,5-1,7 1-2,5 0,5-1,2 0,1-1,5 -
Metode de fermentare (compostare) a gunoiului de grajd

Platforma de gunoi de grajd se amenajează prin scoaterea gunoiului din
grajd manual, cu ajutorul raclelor sau furca frontală.
În platforma, gunoiului se aşează sistematizat, în calupi mari, începând de la
unul din capetele pe înălţime, până se atinge înălţimea de 2 m, după care se
începe o nouă poziţie, în care gunoiul se clădeşte treptat până la aceeaşi
înălţime.
275
Viteza de fermentare a gunoiului în platformă depinde de aerisirea,
temperatură şi umeditate.
Gunoiul excesiv de umed sau uscat fermentează lent. Umiditatea cea
mai potrivită pentru fermentare este de 50-70%, iar reglarea acesteia se face
prin udări periodice şi drenarea excesului de must. Dacă gunoiul este păios,
umed şi suficient de aerisit, fermentarea se desfăşoară rapid, cu ridicarea
temperaturii şi cu pierderi importante de substanţă organică şi invers (Lixandru
şi colab. 1990).
Compostarea constă, în a face să pornească într-un gunoi menţinut în
prealabil într-un mediu anaerob, a unei fermentaţii aerobe dar într-o atmosferă
limitată („închisă”). Acest tip de fermentare provoacă o proliferare intensă a
microorganismelor, care utilizează pentru propria lor sinteză cea mai mare parte
a azotului din gunoi: sursele de azot ureic şi amoniacal sunt „reorganizate”cu
alte cuvinte şi reîncorporate în materia organică microbiană. Mirosul de
amoniac dispare şi pierderile sunt stopate. O reorganizare asemănătoare are loc
şi pentru fosforul, sulful organic şi pentru o parte a fosfaţilor încorporaţi în
aşternut sau adăugaţi pentru compostare.
Creşterea puternică a temperaturii (70-750C), care întreţine această
fermentare, asanează gunoiul prin distrugerea unui număr important de germeni
periculoşi, bacterii şi ciuperci parazite precum şi seminţele de buruieni şi
favorizează humificarea. După Barbier (citat de Solther, 1986) fermentarea
caldă a paielor (gunoiului), asigură formarea unei cantităţi duble de humus
comparativ cu fermentarea rece.
Se cunosc următoarele etape de fermentare a gunoiului de grajd:
1.-fermentare la rece sau anaerobă ;
2.- fermentarea la cald sau aerobă ;
3.- fermentarea mixtă(Krantz) ;
4.- fermentarea la suprafaţă sau la sol ;
5.- fermentarea la picioarele animalelor;
6.- fermentarea în spaţiu închis (metanică).
1.Fermentarea la rece sau anaerobă , care are loc când platforma este
slab aerisită, şi în care se înmulţesc şi activează bacterii anaerobe, iar
temperatura în masa gunoiului este relativ joasă: 20-250C iarna şi 300C vara.
Datorită acestor condiţii, fermentarea decurge lent, după 3-4 luni rezultă un
gunoi semidescompus, din care s-a pierdut 10-15% din materia organică şi 10-
30% din azotul iniţial. CO2 rezultat din fermentare rămâne în platformă,
împiedicând descompunerea carbonatului de amoniu format şi deci a pierderilor
de NH3 . Gunoiul obţinut poartă numele de „gunoi rece”.
2. Fermentarea la cald sau aerobă ,are loc în condiţiile în către
materialul supus compostării este afânat, aerisit şi umed, favorizând instalarea
unei microflore aerobe şi o rapidă fermentare cu temperaturi ce pot atinge 600C,
la care pierderile de substanţă organică sunt de 40-50% şi de asemenea se
înregistrează pierderi mai mari de amoniac. Rezultă aşa zisul „gunoi cald”.
276
Agrochimie
3. Fermentarea mixtă (Krantz), se procedează în primele zile la
realizarea unei fermentări aerobe, prin aerisire, pentru a declanşa procesele
fermentative, după care se tasează pentru a realiza condiţiile unei fermentări
anaerobe sau parţial aerobe. Temperaturile ce se realizează în masa de gunoi şi
pierderile de substanţă organică iniţială sunt intermediare celor expuse în
tipurile precedente: 400C maximum şi 30-40%. Pierderile de azot sub formă de
amoniac sunt inferioare faţă de cele de la fermentarea la cald.
4. Fermentarea „la suprafaţă” sau „la sol” a gunoiului de grajd
Constă în împrăştierea masei de gunoi provenit din grajd (stabulaţie), sau
din platforma de gunoi pe solul fără vegetaţie (ogor), după dezmiriştire sau
ogor, după o cultură folosită ca îngrăşământ verde sau pe o pajişte. La început
gunoiul este transportat şi răspândit în grămezi mici care se uniformizează şi se
încorporează superficial cu o groapă sau un disc uşor. Pierderea de azot este
recuperată prin activitatea bacteriilor din genul Azotobacter şi a microflorei
asociate rizosfei (Rusch, 1986).
Fermentarea în platformă permite obţinerea într-un timp scurt a unui
fertilizant organic, utilizat de către plante rapid. Compostarea la suprafaţă,
permite gunoiului compostat în contact cu solul să aibă un efect remanent
prelungit. De astfel este posibil să se combine cele două tehnici: o compostare
în platformă, de scurtă durată dar suficientă pentru a permite azotului amoniacal
să devină azot microbian (dizodorizarea), urmată de o compostare de suprafaţă,
cu o încorporare (sau nu) superficială.
Cele două tehnici sunt în toate cazurile superioare faţă de incorporarea
gunoiului proaspăt, tehnică biologică păgubitoare, cu rare excepţii (soluri
nisipoase, gunoi puţin păios, vechi, culturi puţin sensibile la gunoiul de grajd
proaspăt).
5. Fermentarea sub picioarele animalelor
Se practică la ovine în saivane, bovine la îngrăşat şi la întreţinere boilor
de muncă (tracţiune). În acest caz, podeaua adăpostului este cu 0, 5-1 m sub
nivelul solului. Se aşează aşternutul de paie sau turbă. După murdărire se aşează
un nou strat de aşternut. Prin călcări repetate, animalele îndeasă straturile
creându-se condiţii de fermentare anaerobă.
Grosimea stratului de gunoi creşte treptat. Periodic (primăvara) gunoiul
este scos şi transportat la câmp sau la platformă, prelucrat, amestecat cu gunoi
de la alte specii (cel de ovine are un conţinut redus de apă). Ca dezavantaje
pentru animalele din adăposturile în care se practică fermentarea sub picioare
pot fi amintite-degajările de CO2, NH3, îmbolnăviri ale piciorului, copitei ş.a.
Unii autori consideră totuşi că, pierderile de azot sunt relativ mici şi în
final se poate obţine un gunoi cu un procent de azot superior celui obţinut în
platformă, de până la 0,7 %.
277
6. Fermentarea în spaţii închise (metanică) va fi descrisă ulterior
Metode chimice de îmbunătăţire a calităţii gunoiului de grajd
Îmbunătăţirea calităţii gunoiului de grajd apare, ca o necesitate de a
micşora pierderile de azot (sub forma amoniacală), iar pe de altă parte, de
îmbunătăţirea (modificare) raportul elementelor nutritive, în sensul favorizării
conţinutului în fosfor, care în gunoiul de grajd este relativ mic.
Pentru a împiedica pierderile de amoniac din gunoiul de grajd, se poate
spori cantitatea de aşternut sau se adaugă paie în platformă. Amonaiacul
rezultat este consumat de microorganisme care se înmulţesc pe seama
glucidelor din paie.
Chimic se poate adăuga , făină de fosforite (fosforite neactive) în grajd
sau în platformă sau superfosfat simplu în platformă.
Ca5(PO4) 3.OH+ 4H2CO3+ 5H2O =3CaHPO4.2H2O+ 2Ca(HCO3) 2

fosfat greu precipitat
solubil (fosfat parţial solubil)
Ca(H2PO4) 2.H2O+ NH3+ H2O= NH4 H2PO4+ Ca HPO4.2 H2O

Superfosfat fosfat de precipitat
amoniu
În primul caz, fosforita îşi sporeşte solubilitatea, în al doilea amoniul
este fixat sub formă de fosfat de amoniu.
Se foloseşte 30-40 kg fosforită pentru o tonă de gunoi şi 2 kg sub substanţă
brută superfosfat la tona de gunoi.
De asemeni sulfatul de calciu din supefosfatul simplu, poate reţine amoniacul
din platformă :
CaSO4.2 H2O + (NH4) 2 CO3 = (NH4) 2 SO4 + Ca CO3+2 H2O
instabil stabil
Procese biochimice în timpul fermentării
Fermentarea (compostarea) gunoiului de grajd, este un proces în care
materia organică iniţială este preluată de masa de microorganisme, provenită cu
deosebire din dejecţiile solide (1g conţine până la 40 miliarde de bacterii), dar şi
de microflora care se dezvoltă ulterior.
Materia organică este descompusă în molecule mai simple, din care
sintetizează substanţele plasmei microbiene. Activitatea şi proliferarea
microorganismelor creşte proporţional cu temperatura, iar când aceasta începe
să depăşească 65-750C, scade şi apoi încetează.
Reacţiile de descompunere sunt dependente de substanţele care compun
gunoiul de grajd : glucide (celuloză, hemiceluloză, lignină ş.a); substanţe cu
azot ( proteine, aminoacizi, uree, acid hipuric, acid ureic ş.a); lipide, acizi
organici şi alte substanţe provenite din dejecţii solide, dejecţiile lichide din
aşternut.
278
Agrochimie
Gunoiul de grajd proaspăt este alcătuit în cea mai mare parte din glucide
şi substanţe cu azot.
Substanţele organice cu azot din urină ( ureea, acid hipuric,acid uric) se
descompun sub acţiunea enzimatică, până la produşi finali care conţin amoniac.
Imediat după eliminarea din organismul animal, ureea suferă procesul
de fermentare amoniacală sub acţiunea enzimei ureaza secretată de către
bacterii :
NH2 ONH4
O=C + 2H2O O=C 2NH3+CO2+H2O

NH2 ONH4
carbonat de
amoniu
Ureea se descompune atât în condiţii de aerobioză cât şi de anaerobioză,
fermentarea ei fiind legată de temperatură: cu cât aceasta este mai ridicată cu
atât fermentarea este mai rapidă şi pierderile de amoniac mai mari.
Acidul hipuric – rezultă ca şi ureea în organismul animal ca un produs
metabolic de detoxificare. Erbivorele mari elimină zilnic până la 250 g acid
hipuric. El se descompune mai lent comparativ cu ureea cu forme prin hidroliză
de acid benzoic şi glicool (acid  -amonoacetic), iar glicoolul se descompune cu
formare de acid glicoolic şi amoniac:
O H H H
C6H5- C – N – C – COOH+ H2O C6H5 – COOH+ N –C- COOH
H H H
acid hipurinic acid benzoic glicocol
H H
N – C – COOH + H2O HO – C – COOH + NH3
H H
Acid glicolic amoniac
Acidul uric se găseşte în cantităţi şi mai mici în dejecţiile lichide şi se

descompune mai lent formând alantoină, acid alantoinic, acid glioxinic şi uree
care formează, cum am văzut CO2 şi NH3.
Glucidele reprezintă componenta principală a substanţelor din dejecţiile
solide şi aşternut supuse fermentării. Asupra lor acţionează bacterii din genurile
Pseudomonas şi Cytopfaga şi ciupeci (genul Aspergillus) în condiţii aerobe dar
279
şi anaerobe. Descompunerea poate avea loc până la compuşi de echilibru
chimic, caz în care se eliberează întreaga cantitate de energie folosită la sinteza
ei. Această fermentare este aerobă. Fiind procese oxidative, temperatura se
ridică în masa de gunoi şi cu cât aerarea este mai intensă şi temperatura este mai
mare:
C6H12O6 + 6O 6CO2 + 6H2O + 674 kcal
(C6H10O5)n + nH2O + n6O2 n(6CO2+ 6H2O) + q kcal
Fermentarea aerobă sau “la cald” descompune glucoza, zaharoza,
amidonul.
Nu se urmăreşte o fermentare totală aerobă întrucât masa de gunoi
rezultată este mică.
Prin creşterea temperaturii la 60-75oC, în masa de gunoi rămân doar
bacteriile sporulate, celulozolitice. Prin tasare sau autotasare şi prin epurarea
substanţelor uşor degradabile, procesele oxidative devin mai slabe, temperatura
scade şi sunt create condiţiile de fermentare parţial anaerobă, adică se trece la
fermentare zisă ”la rece” (domoală). Fermentează anaerob glucidele greu
degradabile sau greu fermentescibile :celuloza, lignina (proces lent, îndelungat).
În condiţiile parţial aerobe, când gunoiul din platformă este bine tasat,
descompunerea se face cu formare de acizi organici (acetic, butiric), CO2 şi H2
(fermentare hidrogenică) sub acţiunea bacteriilor din genurile Clostridium,
Plectridium, Caduceus, la care se asociază actinomicete şi ciuperci. Aeraţia,
umeditatea şi conţinutul mai ridicat în azot grăbeşte fermentarea.
În condiţii total anaerobe are loc o fermentare cu producere de metan şi
cărbune.
2(C6H10O5)n 5 nCO2 + 5n CH4 + 2n C
hiodrolaze
bacteriene
Determinarea cantităţii de gunoi de grajd, care rezultă din exploataţiile

agricole
Pentru determinarea cantităţilor de gunoi de grajd care rezultă, într-o
exploataţie se poate utiliza formula :
Cantitatea de
kg subs tan ţă uscată din furaj
gunoi proaspăt kg/24 ore = + kg aşternut în s.u. x 4
3
Cu cantităţi moderate de aşternut se pot obţine următoarele cantităţi de
gunoi de la UVM (unitate vită mare), într-o perioadă de stabulaţie de 6 luni: 4-5
t la bovine, 3-5 t la cabaline, 0,8-1 t la suine şi 0,4-0,5 t la oine. Cantitatea de
gunoi obţinut zilnic de la o vacă cu lapte, este echivalentă celei obţinută de la
1,5 cabaline, 2 juninci, 4-5 porci la îngrăşat, sau 10 oi.
Transformarea cantităţii de gunoi proaspăt în gunoi cu un anumit grad
de fermentare se face, considerând gunoiul proaspăt =1; gunoiul
280
Agrochimie
semidescompus =0,7-0,8; gunoi descompus =0,5; mraniţă =0,25. Un m.c. de
gunoi proaspăt (păios, afânat) cântăreşte 300-400 kg, cel îndesat 700 kg,
semidescompus 800 kg, iar cel descompus 900kg (Lixandru şi colab., 1990).
În anii 1988 –89, în România s-au obţinut 31 milioane tone gunoi de
grajd. Cu o doză de 20 t/ha, se putea fertiliza 18% din suprafaţa arabilă, 17%
din arabil-plantaţii de pomi şi viţă de vie, sau 11% din totalul agricol.
În anul 1996 însă cantitatea de gunoi de grajd care s-a obţinut a fost de
numai 15 milioane tone, putându-se fertiliza doar 8,4% din arabil şi 5,3% din
agricol.
Stadii de fermentare ale gunoiului de grajd, compoziţia chimică şi
accesibilitatea elementelor nutritive
În funcţie de stadiul de fermentare a gunoiului de grajd se cunosc
următoarele tipuri:
-Gunoiul proaspăt (nefermentat), conţine paie rezistente de culoare
galbenă (neschimbată). Extract apos galben-roşcat ;.
-Gunoi semifermentat cu paie de culoare brună, se rup uşor, must de
culoare brună-negricioasă, masa s-a micşorat cu 20-30% ;
-Gunoi bine fermentat, în care paiele nu se mai disting uşor materialul
are culoare brună –negricioasă, asemenea şi mustul iar aspectul este unsuros,
mustul de gunoi este incolor ;
-Mraniţa este un gunoi prelungit fermentat, sub forma unei mase
negricioase, grăunţoase, cu greutate redusă cu 75% faţă de cea iniţială.
Compoziţia chimică a gunoiului şi comportamentelor sau aporturile
medii totale de elemente principale kg/t îngrăşământ sunt reprezentate în tabelul
6.5.
281
Tabelul 6.5.
Aporturile medii totale de elemente nutritive principale din îngrăşăminte
organo-naturale (kg.elemente sau substanţe active/tona de îngrăşământ)
(după Vintilă 1983, Răută şi Dumitru 1986).
Specia de Substanţă N N P2O5 K2O MgO
animale organică total NH3 S CaO
(uscată)
1 2 3 4 5 6 7 8 9
a)Gunoi semifermentat cu aşternut de paie şi resturi de furaje fibroase
Rumegătoare 220 4,5 0,8 2,5 5,0 0,5 3,0 1,5
mari
Rumegătoare 250 7,0 0,9 2,8 6,0 0,8 4,0 2,0
mici
Cabaline 250 6,0 0,8 3,0 5,0 0,7 5,0 3,0
Porcine 210 5,5 0,9 4,0 4,5 0,7 3,0 1,1
Păsări 300 12,0 1,8 10,0 4,5 1,3 11,0 5,0
b)Îngrăşăminte fluide sub formă de suspensii (tulbureală)
Rumegătoare 40 3,0 0,5 1,0 3,0 0,2 1,4 0,7
mari
Porcine 40 4,0 0,9 2,0 2,0 0,3 1,5 0,4
Păsări 80 6,0 4,0 5,0 2,0 0,4 18,0 1,0
c) Urină nefermentată
Rumegătoare 80 7,5 0,9 0,1 16,0 0,5 0,5 0,3
mari
Cabaline 90 13,5 1,5 0,1 12,5 0,9 0,4 0,2
Porcine 30 4,0 0,5 1,0 5,0 0,3 0,6 0,3
d) Dejecţii solide nefermentate
Rumegătoare 160 5,0 0,6 2,0 2,0 0,3 2,4 1,0
mari
Rumegătoare 300 7,5 0,7 4,3 3,8 0,6 6,2 2,2
mici
Cabaline 240 5,8 0,3 2,9 6,2 0,4 8,1 1,5
Porcine 290 6,8 0,4 6,5 3,0 0,5 2,6 0,9
Păsări 260 14,5 3,2 11,5 6,0 1,0 11,5 2,1
c) Must de bălegar (din platforma de gunoi)
Rumegătoare 50 1,5 1,0 0,6 3,0 0,1 0,6 0,2
mari şi
cabaline
d) Resturi vegetale celulozice folosite ca aşternut
Paie de grâu 850 5,0 2,1 9,5 0.3 4,2
Coceni porumb 840 7,0 3,5 2,9 0,3 7,0
Vrej de cartofi 130 2,5 1,4 8,2 0,2 4,9
cu frunze
Tulpini floarea 870 8,2
soarelui
Frunze 880 12,0 8,0 2,0 0,8 6,0
quercinee(litieră
Frunze specii 900 11,0 2,5 2,6 0,7 10,0
foioase diferite
Frunze conifere 850 16,0 9,0 2,2 1,1 6,5
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ care conţine, practic toate

elementele necesare proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor;
282
Agrochimie
accesibilitatea lui este lentă şi durează câţiva ani, pe măsură ce se mineralizează
compuşii organici. Mineralizarea depinde de stadiul fermentării, aerisire,
rezerva de umiditate, de temperatura solului, pH, textură; ea este mai lentă în
solurile argiloase, reci acide şi mai rapidă în cele nisipoase, neutre dacă nu sunt
prea uscate. Încorporat adânc în sol, gunoiul de grajd se descompune lent. Se
apreciază că 50% din substanţa organică se mineralizează în primul an de la
aplicare.
Accesibilitatea elementelor nutritive din gunoi este variabilă de la un
element la altul: potasiul, care nu formează combinaţii organice şi se găseşte
sub formă de săruri anorganice, este solubil şi uşor accesibil plantelor indiferent
de nivelul de fermentare. Lipsind anionii SO4-2 , dar mai ales Cl-, care însoţesc
K în îngrăşăminte, situează gunoiul de grajd ca prioritar, cu deosebire la
culturile clorofobe (tutun, cartof, tomate, viţă de vie). De fapt, gunoiul de grajd,
ca şi urina este considerat un valoros îngrăşământ potasic şi cu azot.
Accesibilitatea fosforului din gunoiul de grajd, are loc pe măsura
mineralizării compuşilor organici prin acţiunea microorganismelor când apar
anionii ortofosforici care, cu bazele dau săruri accesibile. Valorificarea în
procente de 20-35% în primul an a fosforului din gunoi, faţă de numai 5-20%
din îngrăşămintele minerale se explică prin frânarea fixării de către substanţele
chelatice din gunoi. Acestea contribuie şi la limitarea retrogradării fosfaţilor
proveniţi din îngrăşăminte.
Accesibilitatea azotului din gunoi de grajd, este în funcţie de gradul de
descompunere, specia de animale de la care provine, tipul de sol în care îşi
continuă fermentarea, condiţiile climatice ş.a. Unii autori consideră că din
gunoiul semifermentat, prima cultură utilizează mai mult azot decât din cel
fermentat sau mraniţă.
Un gunoi proaspăt asigură azotul în primul an culturilor cu perioadă
lungă de vegetaţie: porumb, cartof, floarea soarelui, sfeclă furajeră, varză de
toamnă, iar culturile cu perioadă scurtă, recoltate până în vară extrag puţin azot.
Dacă gunoiul proaspăt este păios, apare “foamea de azot”, microorganismele
folosind azotul pentru sinteza plasmei lor. Viets (1974) citat de Lixandru şi
colab. (1990), consideră că la un raport C/N din gunoi, mai mare de 25 nu se
obţin sporuri de producţie în anul aplicării.Se estimează că 50-60% din N total
al gunoiului aplicat are efect direct sau remanent asupra culturilor (Arnon1976),
10-20% se pierde prin volatilizare şi denitrificare, iar restul se pierde prin
livigare în profunzimea profilului de sol.
Valorificarea potasiului şi fosforului din gunoi în primul an este
compatibil cu cel din îngrăşămintele chimice. Pentru azot însă, valorificarea din
îngrăşămintele chimice este de 30-80% din cel aplicat, pe când pentru gunoi
doar 20-25%. De aceea, apare necesitatea ca atunci când se aplică doze mari de
gunoi de grajd să se completeze cu o fertilizare chimică cu azot.
Redăm, după Lixandru şi colab. (1990), un exemplu de fertilizare din
care rezultă necesarul de a completa cu fertilizarea chimică:
283
-dacă o tonă de gunoi de grajd conţine 4,5 kg. N, 1,09kg P şi 4,57 kg. K, cu o
doză de 30t/ha se aplică 135 kg N, 32,7 kg.P şi 137 K. La coeficienţii de
valorificare menţionaţi (20-25% pentru N, 30% pentru P şi 60% pentru K)
rezultă că din 30t gunoi, în primul an de la aplicare, plantele folosesc 27-37 kg
N; 9,8 kg P (22,5 kg P2O5) şi 82 kg K (98,6 kg K2O). O producţie de 5 t/ha
porumb boabe, se consumă 125 kg N, 22 kg P şi 125 kg K, evidenţiind nevoia
inevitabilităţii cu fertilizarea chimică N,P pentru realizarea acestor recolte.
Rezultă că gunoiul de grajd este, în primul rând un îngrăşământ cu potasiu.
Efectul remanent al gunoiului de grajd durează 2-3 ani. Pe soluri sărace
în humus, acide, efectul lui este superior comparativ cu solurile care au
fertilitate ridicată.
Mraniţa, deşi conţine de 1,5-2 ori mai mult azot şi fosfor, comparativ cu
gunoiul de grajd iar potasiul sensibil egal, obţinerea ei s-a făcut prin pierderea
unor cantităţi însemnate de masă şi azot. Ea se foloseşte în amestecuri de
pământ (ghivece, cuburi, răsadniţe).
Utilizarea şi eficienţa gunoiului de grajd.
Pentru semănaturile de toamnă transportul gunoiului se face vara pe
timp noros, după eliberarea terenului de către planta premergătoare şi se
încorporează după împrăştiere. O îngropare prea adâncă încetineşte
descompunerea.
În regiuni secetoase, încorporarea gunoiului de grajd pentru culturi de
primăvară se face toamna, la arătură. Pentru culturile de porumb, floarea
soarelui, cartof, gunoiul bine descompus se poate aplica cu 2-3 săptămâni
înainte de semănat (plantat) spre a se aşeza solul. Cel semidescompus nu este
recomandat să fie aplicat primăvara (se “înfoaie”, pierde apa, microorganismele
consumă rezerva de azot din sol).
Pe solurile grele, umede, reci, se poate aplica gunoi semidescompus,
toamna, pentru a spori afânarea solului; pe solurile nisipoase se aplică
fermentat, toamna târziu, la temperatură mai mică de 5 oC sau primăvara, odată
cu lucrările solului, spre a evita spălarea elementelor nutritive. În general,
aplicarea în primăvară se face numai pe terenurile în pantă, pe care nu se fac
arăturile de toamnă, în zonele cu multă umiditate precum şi la culturi care se
seamănă târziu. Şi pe acestea se evită a se administra primăvara în zonele
secetoase sau cu vânturi puternice. În general, în zonele secetoase se va aplica
gunoi fermentat, pentru a evita continuarea fermentării în sol (se încălzeşte şi
usucă solul).Adâncimea de incorporare se corelează cu precipitaţiile din zonă şi
din sol ca microorganismele care îl prelucrează să aibă umezeala necesară.
Descompunerea la suprafaţa solului nu este posibilă în climate aride.
Lăsat pe câmp în grămezi mici, în urma ploilor şi a vântului, se pierd
cantităţi însemnate de azot şi se face o fertilizare neuniformă care va duce la
“împestriţarea” (neuniformizarea) viitoarei culturi, mai ales dacă aceasta este o
cereală păioasă.Împrăştiat uniform pe suprafaţa solului, grămezile mici şi
284
Agrochimie
neîncorporate sunt supuse uscării sub acţiunea soarelui şi a vântului, pierderile
de amoniac ridicându-se la jumătate în doar 2 zile.
La practicarea unei asolament de câmp sau legumicol, gunoiul de grajd
se va aplica la cultura ce mai pretenţioasă în privinţa consumului de substanţe
nutritive –culturi legumicole, prăşitoare (sfeclă furajeră, sfeclă de zahăr, cartofi
, floarea soarelui ş.a). Legumele sunt mari consumatoare de substanţe nutritive,
întrucât dau producţii mari (castraveţii, tomatele). Unele dintre ele nu suportă
concentraţii mari de elemente nutritive (castraveţii), gunoiul fiind binevenit prin
creşterea capacităţii de tamponare (evită toxicitate prin aplicarea unor cantităţi
sporite de fertilizanţi chimici). Tomatele, varza sunt tolerante la concentraţii
mari de săruri şi dau producţii ridicate după gunoiului de grajd. Rădăcinoasele
şi bulboasele (morcovul, ceapa) folosesc bine efectul remanent al gunoiului.
Dozele de gunoi sunt stabilite în funcţie de cultura la care se aplică, de
fertilitatea solului, şi condiţiile climatice. În zone umede pe soluri brune, brune-
luvice şi luvisoluri se folosesc doze mai mari comparativ cu zonele uscate (în
general eficacitatea dozelor scade de la solurile acide spre cernoziomuri).
Mărimea dozelor aplicate variază de la 15 la 80 chiar 100 tone la hectar.
-La cerealele păioase se aplică 20-25 tone în zonele umede şi 10-15 tone
în zona uscate, dacă se dispune de suficient gunoi. În caz de criză a acestuia, se
va renunţa la fertilizarea lor, ţinându-se cont că cerealele păioase pot beneficia
şi de efectul remanent al gunoiului în al doilea an de la aplicare.
-La porumb se aplică toamna 25-30 t/ha în zone umede şi pe solurile
argiloase şi 20-25t/ha primăvara, pe solurile nisipoase.
-La cartof, sfeclă de zahăr şi furajeră, în general la culturi furajere şi la
cânepă se folosesc doze asemănătoare, de 30-40, în zone umede şi 20-30 t/ha în
zone mai secetose şi pe soluri cernoziomice.
-La leguminoase se poate aplica o doză de 10-15 t/ha de stimulare iniţială
a plantelor şi a microorganismelor din sol.
-În vii şi livezi se pot aplica toamna 40-60 t/ha gunoi de grajd.
-La înfiinţarea plantaţiilor, a pepenierelor şi lucernelor se aplică 50-
80t/ha gunoi.
-La specii legumicole din sere şi solarii cantitatea de gunoi poate spori la
80-100tone/ha. El reprezintă şi o importantă sursă de CO2 în spaţiul protejat
(pentru o producţie de 50 t/ha se consumă zilnic 200-300 kg CO2).
Mraniţa
Reprezintă rezultatul celui mai avansat stadiu de fermentaţie a gunoiului
de grajd,masa ei fiind egală cu 25% din cea iniţială a gunoiului de grajd. Se
înfăţişează ca o masă pământoasă cu aspect grăunţos.
Compoziţia chimică a mraniţei la un conţinut de 80% apă este în medie
de 0,7-0,2%N, 0,3-1,2%P2O5 0,8-0,9%K2O şi 0,5%CaO.
Mraniţa se utilizează în special în floricultură şi legumicultură pentru
pregătirea ghivecelor nutritive, pentru acoperirea seminţelor în răsadniţe. Se
mai administrează la cuib o dată cu plantatul răsadurilor de legume sau cu
285
însămânţatul cartofilor şi în gropile de plante la înfiinţarea livezilor şi plantelor
viticole.
Composturile. Prin compostare se înţelege totalitatea transformărilor
microbiene, biochimice, chimice şi fizice pe care le suferă deşeurile organice,
vegetale şi animale, de la starea lor iniţială şi până ajung la diverse stadii de
himificare, stare calitativ deosebită de cea iniţială, caracteristica produsului nou
format denumit compost.
A.Ionescu (1985), numeşte de fapt fermentarea gunoiului de grajd
compostare, iar produsele rezultate composturi.
Există o gamă foarte variată de composturi, în raport cu materialele
supuse fermentării şi modului cum este dirijată descompunerea.
Deşi compostarea altor deşeuri organice, decât gunoiul de grajd, pare a fi
o preocupare a societăţii moderne, totuşi în unele ţări asiatice cum este India,
dar mai ales China, această preocupare îşi pierde originea în vremurile antice.
La ora actuală în concepţia poporului chinez nu se găseşte o noţiune pentru ceea
ce noi numim deşeuri, aici deşeuri fiind resurse rău utilizate, care pot servi ca
materie primă pentru o altă producţie de bunuri. De aceea în China se
transformă în îngrăşăminte orice dejecţie solidă sau lichidă, inclusiv cele umane
şi mâlul depus pe fundul apelor. Se cunosc la ora actuală următoarele tipuri de
composturi:
-composturi obişnuite – diverse materiale vegetale se mărunţesc şi se
amestecă cât mai bine se udă cu apă, urină sau must de gunoi până la 60-70% şi
se aşează afânat pe porţiuni de 1,5m în straturi alternative de 0,2-0,3 m până la
înălţime de 1,2 –1,5m, fiecare strat acoperindu-se cu pământ. În platformă se
fac şi găuri de aerisire ca să poată atinge în 3-10 zile temperatura de 50-60oC, şi
se udă o dată la două săptămâni vara. Compostarea durează circa 6-12 luni;
-composturi de paie. Deoarece paiele conţin o cantitate mică de azot,
biodegradarea celulozei decurge foarte încet. Pentru a facilita aceste procese de
descompunere este necesar să se adauge 0,7-1 kg N pentru fiecare 100 kg paie
sub formă de îngrăşăminte sau must de gunoi.
Compostarea paielor se poate face singure sau cu gunoi de grajd;
-composturi de turbă. Turba se aşează în straturi alternative singură sau
amestec cu gunoi de grajd sau cu pământ în raport de 4-5/1. Pentru grăbirea
fermentării se adaugă 1-2% CaCO3 şi se udă cu urină diluată(1/5). Compostarea
durează 3-4 luni;
-composturi din dijecţii de la suine. Dejecţiile de la suine se amestecă în
proporţie de 1/1 cu diverse materiale organice vegetale (frunze, paie), iar pentru
evitarea răspândirii mirosului de amoniac, compostarea este bine să se facă în
platforme semiîngropate ;
-composturi de tescovină. Se aşează în straturi 20-25 cm şi 10-11 cm
pământ, iar pentru fiecare tonă material se adaugă : 4-5 kg P2O5 şi 5-6 kg K2O,
umectându-se cu 250-400l apă în care s-a adăugat 3-5% sulfat de amoniu şi 2-
3% Ca(OH)2, compostarea durând 4 luni ;
286
Agrochimie
-composturi din coarde şi lăstari de viţă. Coardele mărunţite se zdrobesc
şi se aşează în straturi alternative de 20-30 cm şi se stropesc cu 250-300 l apă,
ce conţine 3-5% (NH4)2SO4 şi 2-3% Ca(OH)2, iar pentru fiecare tonă material
se mai adaugă 4-5 kg P2O5 şi 5-6 kg K2O. Compostarea durează 6-12 luni.
O dată cu pătrunderea industriei în practica producţiei composturilor din
nămoluri organice şi gunoaiele menajere, accelerarea proceselor
biotransformatoare şi dirijarea lor în direcţia obţinerii unor composturi humice
cât mai bine standardizate sub raportul calităţii, s-a ajuns la necesitatea folosirii
unor biopreparate cu rol de starter. Starterul cu compost biochimic este o
componentă importantă a întregului proces de compostare. El conţine un
amestec determinat de organisme şi enzime, precum şi substanţe active, alease
cu grijă, rezultat a unor cercetări minuţioase care contribuie la atingerea
scopului în cel mai scurt timp.
La noi în ţară s-a obţinut pe cale industrială un compost prin fermentarea
aerobă dirijată a nămolului de porcine, care se foloseşte în etapa actuală, din
motive economice, la culturi pretenţioase la fertilizare organică (sfecla de zahăr,
cartof, tutun). Doza recomandată este de la 10 t/ha, sporuri de recoltă
obţinându-se şi cu doze de10-20 t/ha. Acest compost are o utilizare nelimitată în
legumicultură.
Turba. Este un sediment utilizat din acumularea unor cantităţi mari de
plante higrofite şi muşchi vegetal, care s-au descompus într-o perioadă lungă de
timp.
Se disting 3 tipuri de turbării în raport cu condiţiile de formare :
a)Turbării de mlaştini eutrofe sau joase, care s-au format pe fundul unor
mlaştini sau albii de râuri sau, văi unde au găsit condiţii de creşte şi dezvoltare
speciile: Carex, Hyphnum, Phragmites şi plante din familiile: Cyperaceae,
Juncaceae, Betulaceae, Saliacaceae. La suprafaţa turbăriilor se instalează un
strat de muşchi. Are pH 6-7,2N=1,9-3,9%, P2O5=0,11-0,32%, K2O=0, 17-
0,56% V%=74-98;
b)Turbării de mlaştini oligotrofe sau înalte, formate de obicei sub păduri,
pe cumpăna apelor pe roci silicioase şi în condiţii de precipitaţii abundente.
Aceste turbării au următoarele însuşiri agrochimice: pH=3,8-5,0, N=0,8-
1,3%, P2O5=0,06-1,15%, K2O=0,02-0,1% ,V%=16-26.
c)Turbării mezotrofe în care cresc plante din genurile Carex, Sphagnum
Politricum. Au pH=4-5,4, N=1-2,3%, P2O5=0,07-0,2%, K2O=0,03-0,5%.
Turba poate fi folosită ca amendament organic în solurile de seră, pentru
corectarea efectului negativ al conţinutului excesiv de săruri solubile şi a
reacţiei alcaline. Răspund acestui scop turbele oligotrofe cu pH=3-5,0 şi cele
mezotrofe cu pH=5-5,4.
Cantitatea de material organic ce trebuie să se realizeze în sol, astfel încât
conţinutul de săruri solubile să treacă din domeniul intolerabil în cel tolerabil
este dată de relaţia :
287
CTSS − 0,15
MOn % = , iar cantitatea de turbă se calculează din relaţia :
0,02
în care :
MOn=materia organică necesară;

CTSS=conţinutul total săruri solubile %;
MOi =materia organică aflată iniţial în sol;
h=adâncimea stratului de sol în care se încorporează turba ;
Da=densitatea aparentă g/cm3
Corectarea reacţiei alcaline a solurilor de seră se face dacă pH-ul
depăşeşte valoarea 7,5 şi solurile conţin mai mult de 1% carbonaţi. Doza de
turbă ca amendament organic se calculează astfel:
Vi h  Da  10 4
Turbă t / ha = S Bi ( − 1)   Vd , Vd = 85 − 95%
Vd Ah
Folosirea directă a paelor ca îngrăşăminte, prezintă pericolul măririi
gradului de infectare a terenului cu anumiţi agenţi fitopatogeni, sau dăunători
mai ales în cazul monoculturii. În anumite condiţii de sol ele se pot utiliza ca
îngrăşământ fără o prealabilă fermentare.
Datorită conţinutului ridicat de hidraţi de carbon şi scăzut în azot,
descompunerea în sol se face de către microorganisme cu ajutorul azotului
solubil şi parţial, cu a formelor solubile de fosfor din sol sau humusul solului,
ceea ce poate să aibă temporar o influenţă defavorabilă asupra recoltei în primul
an de la aplicare. Ulterior prin descompunerea materiei organice din corpul
microorganismelor, azotul este eliberat şi devine disponibil pentru plante.
Astfel dacă se încorporează în sol 3 t paie, având 85% s.u. şi 0,4% azot la un
coeficient izohumic de 15% se obţin 3000.85.15/100=382 kg humus stabil.
Conţinutul acestuia în azot este de 19,1 kg. Înseamnă că s-a creat un deficit de
azot de 9 kg, pe care microorganismele au fost nevoite să-l ia din rezerva
solului în defavoarea plantelor.
Îngrăşămintele verzi. Sunt alcătuite din diferite plante (mai ales
legumicole) singure sau în amestec, cu o perioadă scurtă de vegetaţie şi creştere
puternică, cultivate în scopul de a le incorpora în stare verde în sol, la un anumit
stadiu de vegetaţie, pentru sporirea fertilităţii solului.
Cele mai utilizate plante ca îngrăşăminte verzi sunt următoarele: lupin
galben, trifoi încarnat, măzăriche păroasă, sulfina albă, seradela, lupin albastru,
lupin pern, lintea pratului, latir, fasolică, mazăriche din grupa plantelor
leguminoase şi secară, floarea soarelui, muştar, rapiţă din alte familii de plante.
Ele se se folosesc de regulă pe solurile nisipoase argiloase şi sărături,
pentru a îmbunătăţi conţinutul solului în materie organică şi elemente nutritive
cât şi unele însuşiri agrofizice ale solului. Plantele recomandate ca îngrăşăminte
verde pot fi folosite singure sau în amestec, întâlnindu-se următoarele procedee
de cultură:
288
Agrochimie
-în cultură pură semănată primăvara (lupin, seradelă, sulfină) şi
incorporate în sol când păstăile încep să capete aspect lucios;
-în cultura ascunsă se seamănă :seradela, sulfina, trifoiul roşu, sub o
păioasă de primăvară; după recoltarea plantei principale, plantele destinate ca
îngrăşământ verde continuă să vegeteze până toamna când se încorporează în
sol;
-după mirişte în zonele cu toamne lungi şi umede se semănă lupin,
seradelă măzăriche, hrişcă, muştar, floarea soarelui;
-sub formă de otavă, care rezultă după ultima coasă a unor plante de
nutreţ (seradelă, sulfină, lupin dulce trifoi) otavă care se încorporează în sol ;
-ca masă cosită se practică mai ales în livezi şi plantaţii viticole.
Pentru încorporarea în sol, mai întâi masa verde se tăvălugeşte, în sensul
în care urmează să se are, se dă cu disc şi se încorporează sub arătură.
6.2.1.2 Îngrăşăminte cu acţiune slab humiferă
Turbureala gülle sau nămolul de bovine
În germană termenul este de Gülle (de la Rindergülle-tulbureală de bovine),
iar în franceză-lisier. Tulbureala reprezintă amestecul de dejecţii solide, dejecţii
lichide (urină), cu o cantitate redusă de paie şi resturi de furaje cu sau fără apă
tehnologică. Un animal adult elimină zilnic 20-30 kg fecale,10-15 l urină, la
care se poate adăuga apa de evacuare (5-25 l). În timpul păstrării tulbureala
fermentează anaerob cu formare de CH4, H2, CO2, H2S, NH3 ş.a. Datorită
tendinţei de separare pe densităţi , tulbureala se agită periodic. Compoziţia
chimică depinde de elemente tehnologice de creştere a vacilor cu lapte.(tabelul
6.6.)
Elementele nutritive şi substanţa uscată (S.U.) provenită de la vaci cu lapte,
în kg/m3 (după Lixandru, 1979).
Alcătuirea S.U. pH N P K Ca Mg
tulburelei
Fecale+urină 220 8,7 4 0,65 5,0 1,0 0,3
Fecale+ urina+apa 180 7,0 3 0,13 1,7 0,7 0,2
Tulbureala cu 2-8% s.u. conţine între 27-40 g Mn, 23-30g Zn, 5-11 g
Cu, 2-7g B şi 0,1-0,2g Mo la m.c.. Cu 50-70 m.c./ha tulbureală se introduc în
sol cantităţi de oligoelemente mai mari sau, la nivelul celor extrase cu recolta.
Tulbureala se aplică înainte de arătura sau în timpul vegetaţiei.
Cantităţile aplicate sunt în funcţie de plantă şi de conţinutul în azot. Se
apreciază că se poate acoperi cu tulbureală 1/2-3/4 din necesarul de azot al
culturii. În primul an, plantele pot folosi 30-50% din totalul azotului aplicat.
Tulbureala fără apă se administrează în doză de 30-40 m.c./ha la cerealele
păioase, 40-60m.c./ha după fiecare coasă.
289
În timpul vegetaţiei tulbureala se poate aplica cu apa de irigaţie, diluţie
de 1:8-10 părţi apă, iar în afara vegetaţiei se poate utiliza tulbureală diluată 1:3
sau chiar 1:1. Cisternele vidanjoare vor fi controlate asupra debitelor spre a
cunoaşte dozele de aplicare.
6.2.1.3 Îngrăşăminte fără acţiune humiferă
Nămolurile de decantare se obţin de la complexele de creştere şi
îngrăşare industrială a porcinelor. Efluentul evacuat conţine dejecţii solide,
urină, resturi de hrană eventual aşternut şi micropoluanţi proveniţi de la
dezinfecţia adăposturilor (carbonat de sodiu, sodă caustică, formol, bromocet
ş.a.). Pentru evacuarea cu apă a dejecţiilor, se folosesc pentru un animal 15-20 l
apă de spălare pe zi. La o fermă de 150000 capete rezultă deci 2000-4000 m.c.
ape uzate, în care există doar 10-15 t substanţă uscată. Aceste ape ajung prin
pompare la staţia de epurare. Separarea părţii solide (nămolul) se face prin site,
după care se trece pe paturile de zvântare; el conţine încă 90% apă. Nămolul se
menţine 3-4 luni pentru micşorarea umidităţii în aceste bataluri şi creşterea
cantitatăţilor de elemente nutritive (tabelul6.7).
Se aplică pe teren cu ajutorul cisternelor vidanjoare ca şi tulbureala, în
doze de 30-50 m.c./ha (5-10 t s.u.) pe miriştea (ogorul) culturilor de câmp cu
incorporare, sau 15-25 m.c./ha la păşuni şi fâneţe, primăvara înainte de pornirea
în vegetaţie sau după coase.
Prezenţa unor acizi organici în nămol poate fi toxică pentru seminţele în
germinare sau pentru rădăcini, dacă se aplică în cantităţi prea mari şi dacă în sol
predomină condiţii de anaerobioză (aerobioza favorizează degradarea lor).
Tabelul 6.7
Conţinutul în elemente nutritive al nămolului de porcine decantat (Lixandru
şi colab., 1990)
Provenienţă SU pH N P K Ca Mg Na Zn Cu Mn B
Kg/10 tone
Periş 39 7,2 35 53 18 160 15 5 3,07 1,13 1,88 0,07
Toneşti 43 7,4 50 22 15 3 5 6 3,00 1,00 2,00 0,06
Apele uzate pot fi folosite la fertiirigare conţinând importante cantităţi

de elemente fertilizante.
Folosirea nămolului decantat şi a apelor uzate, poate fi sursa unor boli în
cazul în care se aplică pe păşune. Se vor respecta intervalele de timp necesare
inactivării posibililor paraziţi (ploaie, etc.).
În cele mai frecvente situaţii, apele uzate şi nămolurile de decantate, în
marile aglomerări de animale reprezintă prin calitatea lor serioase aspecte de
îngrijorare: inexistenţa sau nefuncţionarea la parametri a staţiilor de epurare, fac
ca apele să fie deversate în ape curgătoare de suprafaţă, în reţeaua canalelor de
desecare, pe care le eutrofiază.
290
Agrochimie
În vegetaţie se pot folosi 5-10 m.c./ha, introduse în sol între rânduri de
prăşitoare sau3-5 tone/ha, diluat de 3-5 ori cu apă (20 tone diluate/ha) pe păşuni
fâneţe, legume şi pomi.
Dejecţiile din sectorul avicol (gunoiul de păsări-găinaţul)
Gunoiul păsărilor este compus din excremente cu sau fără aşternut (paie,
runeguş, turbă) şi resturi furajere. În medie, conţine 60% apă, 0,8-2,8%N; 0,25-
2% P2O5; 0,7-1,5%K2O. Pe specii, anual se obţin aproximativ 6 kg gunoi la o
găină, 8 kg la o raţă şi 14 kg la o gâscă.
În cazul în care excrementele sunt spălate şi evacuate în bazine de decantate, se
folosesc la fertilizare nămolurile care se aplică cu dispozitive de împrăştiat
montate pe cisternele vidanjoare, în doze de 10-15 t/ha în amestec cu apa.
Urina şi mustul de gunoi
Urina conţine un număr mare de combinaţii organice, minerale şi
numeroase substanţe pentru creşterea plantelor şi pentru microorganismele
solului, hormoni, antibiotice, ş.a. O serie de date prezentate până acum, relevă
că ea conţine cantităţi apreciabile de azot şi potasiu. Mustul de gunoi provine
din fermentarea aerobă a hidrocarbonatelor. El poate conţine cantităţi însemnate
de elemente (tab.6.8.).
Tabelul 6.8
Compoziţia medie a urinei şi mustului de gunoi
Specificare N P K
Urină de bovine 0,5-0,8 0,01 0,5-1
Must de gunoi 0,2-1,4 0,01-0,2 0,5-5,6
Într-un an de la un animal adult se pot colecta între 1,5-3 m.c., de urină

iar dintr-o tonă de gunoi fermentat pe platformă rezultă 20-30 kg(l) must de
gunoi.
Urina şi mustul de gunoi se vor scurge rapid de la locul de eliminare,
prin rigole spre bazinul colector. Ca şi urina, mustul de gunoi are un conţinut
sărac în fosfor. Prin adăugarea a 100 kg superfosfat la 1 m.c. de must se asigură
dublarea conţinutului său în P2O5. Cu această ocazie se realizează o micşorare a
pierderilor de amoniac, care se captează ca fosfat de amoniu.
Mustul şi urina se pot aplica în orice anotimp al anului, 10-30 m.c./ha ca
fertilizare de bază sau suplimentară, cu măsurile de rigoare spre a se evita
pierderile de azot: împrăştierea pe vreme umedă, înourată, fără vânt, cu
încorporare imediată cu grapa cu discuri, cultivator sau freză.
Nămolul şi apele efluente de la staţiile de fermentare pentru obţinerea
de biogaz.
Gunoiul de grajd, tulbureala, nămolurile de la porcine şi orăşăneşti pierd
cantităţi însemnate de energie prin respiraţia bacteriană (CO2). Recuperarea
parţială a acestora se poate face prin fermentarea metanică (anaerobă totală), iar
nămolul şi apele uzate rezultate (efluentul) se poate folosi în fertilizare sau
291
fertiirigare, iar biogazul stocat în scop menajer, pentru a furniza apă caldă,
încălzirea serelor, combustie la tractoare ş.a.m.d.
Fermentarea este mecanică, cuprinzând hidroliza enzimatică a
substanţelor organice, formarea unor compuşi intermediari (acizi organici,
alcooli) şi apoi formarea produşilor finali-gazul metan.
Biogazul este un amestec de gaz metan (CH4) şi CO2, al doilea
component se solubilizează în lichid. Biogazul conţine volume egale de CH4 şi
CO2.
Conţinutul mediu în metan, a diverselor reziduuri organice se prezintă în
tabelul 6.9.
Tabelul 6.9.
Conţinutul de metan obţinut prin fermentarea a 100 kg s.u. de diverse materii
organice
Materie organică Durata de Cantitatea Conţinutul
fermentare de biogaz de metan
(zile) obţinută în din biogaz,
m.c./100 %
kg s.u.
Dejecţii de porcine 60 30 65
Dejecţii de bovine 90 28 59
Dejecţii de cabaline 90 31 60
Fecale umane 30 24 50
Frunze, vreji de cartof 60 37 60
Pănuşi, coceni porumb 90 25 53
Resturi de cânepă 90 29 59
Scoarţă de copac 90 23 62
Cătină (pin) 65 31 69
Frunze diverse 65 16-22 59
Iarbă verde 60 29 70
Puterea calorică a biogazului atinge în medie 5100-5500 kcal/m3 faţă de

gazul metan natural, care este de 9500 Kcal/m3. Cel mai bun biogaz se obţine
din amestecul de dejecţii de la mai multe specii de animale.
Comparativ cu alţi combustibili, biogazul prezintă valorile din tabelul
6.10.
Temperatura este un factor esenţial pentru activitatea bacteriilor
metanogene. Biogazul se poate obţine la diferite temperaturi de fermentare.
Pentru a obţine acelaşi grad de epuizare (fermentare) a materiei organice,
timpul de retenţie (staţionare) este diferit: mai mare în cazul fermentării criofile
(mai reci) şi mai mic pe măsură ce temperatura creşte. Se pot dimensiona
volumele instalaţiilor de biogaz pentru zona optimă: la 200C volumul este de
0,3 m.c/kg substanţă organică şi o fermentare de 30 zile.
292
Agrochimie
Tabelul 6.10.
Date comparative privind puterea calorică în raport cu alţi combustibili şi
cantităţile echivalente (energetic)
Combustibilul U.M Puterea Echivalentu

. calorică la un Kg,
Kcal/U.M. sau un m.c
la un m.c
biogaz
Biogaz cu 60% m.c 5137 1
CH4 la 0oC
Lemn crud kg 1300-1800 3,95-2,85
Lemn uscat kg 1800-2200 2,85-2,34
Lignit kg 1800-3800 2,85-1,35
Brichete cărbune kg 4000-6800 1,28-0,76
praf
Păcură kg 9400-9500 0,55-0,54
Combustibil kg 9500-9700 0,54-0,53
calorifer
Motorină kg 10000-11000 0,51-0,47
Gaz metan natural mc 8500 0,60
Gaze lichefiate mc 22000 0,23
(butan)
Instalaţiile de biogaz au la bază un principiu simplu, şi anume, acela de

a capta sub un clopot (pâlnie) gazele care se formează în fermentator. Dacă staţi
vara pe malul unei bălţi şi observaţi bulele care se degajă la suprafaţă, problema
este să le captaţi şi să le dirijaţi spre arzător. Fermentatorul are un echipament
de umplere-golire, un clopot de colectare, agitator, eventual un dispozitiv de
încălzire pe timp rece.
Fermentatorul poate fi la suprafaţa solului sau în săpătură, cu pereţi din
diverse materiale (beton, cărămidă, plastic ş.a.). Se apreciază că se obţin 0,3-0,4
mc biogaz/kg substanţă uscată. O familie necesită în medie zilnic 1,5 m3 biogaz
ce se poate realiza cu un fermentator de 0,1 mc.
Transformarea materialelor organice de către bacteriile acidogene este
prima etapă, urmată de acţiunea bacteriilor metanogene care transformă acizii
organici în biogaz. Între aceste microorganisme trebuie să existe o stare de
echilibru. În regimul de fermentare criofil (rece) se poate întâmpla ca
producerea de acizi să fie mai mare decât ritmul de consumare al lor de către
bacteriile metanogene. În acest caz aciditatea creşte, iar activitatea bacteriilor
meanogene scade uneori până la zero. Situaţia poate fi remediată printr-o
293
alimentare mai rară a rezervorului, mărirea diluţiei sau adaosul unor substanţe
neutralizante (lapte de var, sodă de rufe, bicarbonat de sodiu). Nerespectarea
raportului C/N din materialul supus fermentării poate micşora producţia de
biogaz. La un raport mare, se poate interveni prin a adăuga azot (urină, carbonat
de amoniu ş.a.).
Se apreciază că în România există în afara unor instalaţii moderne, cum
este cea de la Facultatea de Agricultură din Timişoara, sute de tipuri
improvizate, ingenioase, mai ales în mediul rural. În Franţa există institute şi
societăţi specializate în proiectarea şi execuţia instalaţiilor de obţinere a
biogazului (Biomasse actualites-Le Biogaz nr.2/ian. 1983).
Gunoiul obţinut prin fermentarea metanică, nămolul care se evacuează
de la fundul fermentatorului periodic, cât şi efluentul lichid se pot folosi cu
succes, asemănător tulburelii sau nămolurilor comune (porcin ş.a.), iar apele
uzate (efluentul lichid) în fertiirigare cu rezultate bune la culturi furajere
(porumb, lucernă ş.a.), Goian, Nichita, Văcaru (1988,89, 90).
Nămolul provenit de la epurarea apelor uzate orăşăneşti
Nămolurile de la epurarea apelor uzate ale oraşelor conţin particule de
argilă (de origine stradală), substanţe organice din apele menajere şi dejecţiile
umane, săruri (cationi, anioni) detergenţi, metale grele ş.a. Ele constituie o
sursă importantă de elemente nutritive pentru plante (Boguslawski, Furrex,
Sabey, citaţi de Lixandru şi colab 1990).
Fecalele umane conţin 18% substanţă organică, 70-80% apă, săruri
minerale. Rezultă anual 30-40 kg substanţă uscată per adult cu un conţinut de
5% N, 2% P2O5 şi 1% K2O.
Nămolurile orăşăneşti se pot folosi proaspete (nefermentate), fermentate
anaerob pentru obţinerea de biogaz şi nămoluri dezhidratate pe paturi de
zvântare. Cel mai frecvent se folosesc ca îngrăşământ nămolurile fermentate ce
se utilizează ca şi gunoiul de grajd sau mraniţa. După Lixandru (1990),
nămolurile dezhidratate conţin 20-60 (80%) substanţă uscată, cu 25-40%
substanţă organică, 1-5% N total, 0,5-4% P2O5, 0,5% K2O şi 5-6%Ca. Prin
dezhidratarea azotul amoniacal scade şi apare cel nitric prin fermentare aerobă.
Nămolurile orăşăneşti sunt considerate îngrăşăminte valoroase cu fosfor ce se
aplică de regulă toamna, înainte de arătură, pentru cereale, culturi furajere,
cartofi ş.a., în doză de 25-60 t/ha, cu adaosul corespunzător de azot.
Nămolurile orăşăneşti sunt aplicate cu atenţie, cunoscând conţinutul în
metale grele şi germeni patogeni. Deşi, unele metale grele pot influenţa
favorabil culturile, se cunosc limitele maxime admise în nămol şi în soluri
(limita de nocivitate)-tabelul 6.11
294
Agrochimie
Tabelul 6.11
Conţinutul maxim admisibil de metale grele în nămoluri şi soluri (după
Lixandru şi colab., 1990)
Metalul Valori admise, ppm
În nămol În sol
Zn 3000 300
Cu 1000 100
Ni 200 50
Cd 30 3
Mo 20 5
Co 100 50
Cr 1000 100
Pb 1000 100
Hg 10 2
Nu este de dorit prezenţa germenilor patogeni (colibacili, salmonele, ouă

de paraziţi intestinali ş.a.). Contaminarea se poate face după aplicarea pe păşuni
sau fâneţe dacă nu se respectă timpul de pauză pentru păşunat. Apa ploilor, în
general, spală plantele şi acestea pot fi păşunate. Folosirea nămolurile
orăşăneşti pe soluri arabile, după Lixandru (1991) nu prezintă risc de
contaminare, cu condiţia să nu fie aplicate la culturi consumate în stare
proaspătă.
6.3 Norme de aplicare a îngrăşămintelor naturale.
Din cauză că în furajarea animalelor domestice se utilizează numai o
parte din substanţele organice fotosintetizate în agricultură, iar trecerea acestora
în dejecţii animale are loc în proporţie de maximum 50% (cel mai frecvent între
30-45% , precum şi din cauză că o parte a substanţelor organice, care trec în
dejecţii se mineralizează în timpul fermentării, cantităţile totale de substanţe
organice în îngrăşămintele naturale sunt insuficiente pentru fertilizarea anuală
cu norme eficiente a tuturor solurilor de folosinţă agricolă. Obiectivele de bază
ale fertilizării naturale-reutilizarea într-un grad cît mai înalt a elementelor
nutritive pentru formarea de noi recolte, regenerarea substaţelor humice,
ameliorarea complexă a însuşirilor chimice, fizice şi biologice a solurilor şi
prevenirea poluării mediului ambiant – pot fi atinse şi prin aplicarea periodică a
îngrăşămintelor naturale o dată la fiecare 3-4 ani (Borlan 1994).
6.3.1.Normele de aplicare periodică, o dată la fiecare 3-4 ani, a
îngrăşămintelor naturale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-să asigure necesarul optim economic de azot din îngrăşăminte, al
culturii care valorifică efectul direct al fertilizării naturale (organice) în
proporţie de până la jumătate (între 1/3 şi 1/2 părţi din necesar);
-să crească o dată cu gradul de intensivizare a producţiei vegetale,
reflectat prin mărimea recoltei scontate a se obţine ;
295
-să crească întrucâtva, după o curbă de saturaţie, cu argilozitatea solului;
-să scadă treptat după o curbă asimtotă cu indicele de azot din stratul
arat al solului ;
- să difere în raport invers proporţional de conţinutul total de azot ;
-să difere în raport invers proporţional de conţinutul lor total de azot.
Aceste reguli sunt satisfăcute de formula:
 a   Rs   d  e 
NINp, t / ha  3 − 4 ani =  a +       c −    , în care :
 IN   b   A   Nt 
IN = reprezintă indicele de azot al solului, IN = H  SB /( SB + Ah)
Rs= recolta scontată a se obţine la cultura care va beneficia de efectul
direct al fertilizării naturale, dimensionată în t/ha;
A= conţinutul de argilă (particule cu diametrul mai mic de 0,002mm) în
stratul arat al solului, % ;
Nt = conţinutul total de azot în îngrăşământul natural de aplicat, % din
masa umedă a îngrăşământului ;
a şi b = coeficienţi de regresie variabil cu grupa de culturi şi nivelul
recoltei scontate după cum urmează:
Tabelul 6.12.
Valorile coeficienţilor de regresie
Culturile si grupele de culturi Coeficienţii
a b
Porumb boabe 40 12,5
Cartof tarziu (toamnă) 40 45
Sfeclă de zahăr 40 65
Floarea-soarelui 30 3
Tomate timpurii 18 30
Tomate de vara si tarzii 18 50
Varză timpurie si tarzie 18 38
Pomi fructiferi,specii samantoase 20 30
Pomi fructiferi,specii samburoase 20 20
Vita de vie,soiuri de masa cu coacere 18 8
timpurie si soiuri pentru vinuri rosii si
aromate
Idem, soiuri de masa cu coacere mijlocie si 18 12
soiuri pentru vinuri de regiune
Idem, soiuri de masa cu coacere tarzie si 18 16
soiuri pentru vinuri de masa de mare
productivitate
c si d = coeficienţi care iau valori de 1,45 si respectiv 8;

e = conţinutul mediu standard de azot al gunoiului de grajd
semifermentat cu aşternut de paie de la rumegătoare mari, în % din masa umeda
a îngrăşământului natural (0,45).
296
Agrochimie
Intervalul optim de timp (IOT) între două fertilizări cu îngrăşăminte
naturale pe acelaşi loc, creşte proporţional cu indicele de azot al solului:
IOT , ani  1 + IN
Exemplu de stabilire a NINP prin răspândire pe toata suprafaţa la o
cultură de porumb de la care se scontează obţinerea (RS ) a 10 t boabe/ha pe un
sol cu IN=2,5% si cu A=28%, îngrăşământul natural fiind tulbureala de la
rumegătoare mari cu 0,2 %N.
 40   10   8   0,45 
NINp, t / ha  3ani =  40 +    1,45 −     = 117t / ha
 2,5   12,5   28   0,2 
6.3.2. În cazul fertilizării anuale cu îngraşaminte naturale.
Pe terenurile din preajma marilor crescători de animale intervine adesea
necesitatea de a fertiliza anual cu îngrăşăminte naturale rezultate din aceste
crescătorii (tulbureala, nămoluri, composturi). Normele de aplicare anuală a
îngrăşămintelor naturale (NINa) se stabilesc ţinând seama de necesarul optim
economic de azot din îngrăşăminte pentru formarea recoltei scontate (DOE), de
rezerva de azot mineral eficient din
profilul solului în momentul fertilizării si de conţinuturile de azot organic (Noin)
si mineral (Nminin) din îngrăşământul natural de aplicat:
DOEN − N min
NIN , t / ha =
( s
c )
3,3  N 0 + 10 N min
in in
În această formulă: DOEN reprezintă doza economică optima de azot

din îngrăşăminte pentru formarea recoltei scontate, kg N/ha; Nmins este
conţinutul de azot mineral (suma N-NO3 si N-NH4) în profilul solului pe
adâncimea de 90(60) cm; kg N/ha;
c = coeficientul de eficienţă al formelor de azot mineral din sol care
diferă cu adâncimea după cum urmează:
Adâncimea pe care s-au făcut Coeficienţii de eficienţă
determinările, cm N-NO3 N-NH4
0-30 1,0 0,50
30-60 0,75 0,25
60-90 0,35 0
N 0in = conţinutul de azot organic în îngrăşământul natural, rezultat ca

diferenţă între Ntin si Nminin şi este dimensionat în % din masa umedă, iar N min
in
este conţinutul însumat de azot în formele amoniacală şi nitrică din

îngrăşământul natural.
Exemplu de stabilire a NINa pentru o cultură de porumb la care se scontează
obţinerea a 10 t boabe/ha pe un sol brun roşcat tipic cu IN=2,5% (DOEN= 188
297
kg/ha), care conţine in stratul 0-90 cm 95 kg N min s
eficient, îngrăşământul
natural de aplicat fiind nămolul din paturile de uscare a crescătoriei de porci cu
0,35% Noin si 0, 05% Nminin.
188 − 95
NIN a t / ha = = 56 t / ha
3,3  0,35 + 10  0,05
6.3.3.Pentru fertilizarea la desfundarea terenului în vederea înfiinţării
de plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi şi viţă de vie. La stabilirea normelor de
aplicare a îngrăşămintelor naturale pe terenuri cu urmează a fi desfundate în
vederea plantării lor cu pomi, arbuşti fructiferi şi viţă de vie se au în vedere
indicele de azot (IN) mediu pentru straturile 0-20 şi 20-40 cm, conţinutul mediu
de argilă în aceleaşi starturi de sol şi conţinutul total de azot în partida de
îngrăşăminte naturale de aplicat :
 b  8  0,45 
MIN d , t / ha =  a + 1,35 −  in 
 IN  A  N t 
Coeficienţii a şi b din această formulă diferă cu specia de cultură şi
relieful după cum urmează:
Specificări Coeficienţi
Plantaţii de pomi fructiferi a b
-pe teren plan 15 50
-pe teren în pantă; ½-a din 18 72
amonte a teraselor
-pe teren în pantă; ½-a din aval a 10 32
teraselor
-pentru nuc, dud, coacăz 25 20
-pentru căpşun, zmeur, agriş 20 25
-pepiniere pomicole 25 37,5
Plantaţii viticole
-vie roditoare şi portaltoi 20 40
-şcoli de viţă 15 25
6.3.4. Pentru fertilizarea la groapa de plantare
 b  8  0,45 
NINg , kg / groapă =  a + 1,35 −  in 
 IN  A  N t 
 b  8  0,45 
NINg, t / ha = PP   a + 1,35 −  in   0,001
 IN  A  N t 
298
Agrochimie
Specificări Coeficienţi
Plantarea pomilor a b
-specii sămânţoase şi 8 18
sâmburoase pe terenuri
desfundate şi fertilizate cu
îngrăşăminte naturale
-idem pe terenuri nedesfundate 10 30
şi nefertilizate
Plantarea viei roditoare şi a 2,5 2,5
portaltoilor
6.3.5.Aplicarea nămolului de la tratarea şi epurarea apelor uzate din

oraşe.
Aceasta poate fi o sursă eficientă de substanţe nutritive dar, datorită
conţinutului de elemente nocive şi în primul rând de cadmiu, mercur, plumb,
crom, ş.a., aplicarea lui necesită luarea unor precauţii drastice de prevenire a
poluării solului şi contaminării recoltelor. Până la clarificarea mai deplină a
multiplelor aspecte pe care le comportă aplicarea acestui nămol pe terenurile
agricole este recomandabil ca, în măsura în care se impune abordarea practică a
problemei, să fie urmate câteva reguli care s-au conturat din cercetările în curs
la noi şi din părerile publicate în literatura străină. Aceste reguli pot fi formulate
după cum urmează:
-Nămolurile cu încărcătură de elemente poluante de la epurarea apelor
uzate din oraşe, să fie aplicate numai pe soluri cu textură mijlocie şi fină,
saturate înaintat cu bazele de schimb, cu pH-ul suspensiei apoase mai mare de
6,5 şi cu o capacitate pentru schimbul de cationi (CSC) mai mare de 15
me/100g sol, astfel încât mobilitatea elementelor nocive, aportate cu nămol să
fie menţinută în sol la cel mai redus nivel cu putinţă ;
-Toate măsurile agriculturale care cresc gradul de saturaţie cu baze şi
capacitatea pentru schimbul de cationi micşorează mobilitatea elementelor
nocive în sol şi reduc trecerea lor în plantele cultivate. Trecerea în plantele
cultivate a elementelor nocive aduse în sol cu nămolul se poate reduce
semnificativ prin calcarizarea cu agrocalcar din rocă a solurilor nesaturate cu
baze şi prin fertilizarea abundentă cu îngrăşăminte fosfatice solubile pe bază de
fosfat monosubstituit de calciu (“fosfatarea solurilor”) ;
-Pe terenurile agricole care au în vedere pentru aplicarea nămolului de la
epurarea apelor uzate din oraşe trebuie să fie organizate rotaţii speciale cu
plante tehnice (cânepă, in pentru fibră, bumbac, ricin, in pentru ulei ş.a), cultură
pentru fitomasă destinată chimizării, precum şi culturii nealimentare (seminceri
ai plantelor de câmp, loturi hibride la porumb, floarea soarelui, sorg) ;
-În starea actuală a cunoştinţelor despre comportarea elementelor şi
substanţelor poluante în sistemul sol-plantă, terenurile pe care se cultivă
299
legume, culturi de câmp alimentare şi furajere, precum şi cele ocupate cu livezi
şi vii se exclud de la fertilizarea cu nămoluri de la tratarea apelor uzate din
oraşe ;
-Aplicarea în complex şi la nivelul optim a tuturor măsurilor tehnologice
necesare pentru creşterea şi stabilizarea la nivel înalt a recoltelor, poate să
asigure prin efecte de diluţie, reducerea concentraţiei elementelor poluante în
fitomasă, precum şi depoluarea treptată a solului ;
-Nămolurile de la epurarea apelor uzate din oraşe sunt aplicabile pentru
fertilizarea terenurilor silvice plantate cu specii repede crescătoare (plop negru
hibrid) şi cu răchită ;
-Normele de aplicare a nămolului de la epurarea apelor uzate din oraşe
se stabilesc în funcţie de conţinutul în metale grele, cadmiul fiind cel mai
restrictiv dintre elementele poluante din nămol, astfel încât prin aplicările
anuale sau periodice de nămol să nu se depăşească nivelurile considerate în
prezent tolerabile de aport a cadmiului în sol (tabelul 13.4).
Tabelul 6.13.
Nivelurile considerate tolerabile (N C T) de conţinut total a unora
din elementele poluante în stratul arat al solurilor
de folosinţă agricolă şi aporturile anuale maxime tolerabile
(A M T) de elemente poluante cu nămol de la purificarea
apelor uzate din oraşe pe terenurile agricole
( după Borlan, 1988)
Elementul NCT în stratul* arat al AMT anual* pe solurile cu VAh
poluant solurilor cu VAh
Sub 85% Peste 85% Sub 85% Peste 85%
mg element/kg sol (ppm) g element/ha.an
Arseniu, As 15.CSC/35 20.CSC/35 75.CSC/35 100.CSC/35
Bariu, Ba 300.CSC/35 500.CSC/35 2500.CSC/35 5000.CSC/35
Bor, B 15.CSC/35 25.CSC/35 250.CSC/35 400.CSC/35
Cadmiu, Cd 2,5.CSC/35 5,0.CSC/35 15.CSC/35 25.CSC/35
Cobalt, Co 30.CSC/35 60.CSC/35 150.CSC/35 250.CSC/35
Crom, Cr 75.CSC/35 100.CSC/35 1700.CSC/35 3400.CSC/35
Cupru, Cu 75.CSC/35 120.CSC/35 1600.CSC/35 3200.CSC/35
Fluor, F 500 500 4500 4500
Mangan, 60.CSC/35 120.CSC/35 3400.CSC/35 6800.CSC/35
Mn sch. 1.CSC/35 2.CSC/35 15.CSC/35 30.CSC/35
Mercur, Hg 8.CSC/35 4.CSC/35 200.CSC/35 100CSC/35
Molibden, 40.CSC/35 80.CSC/35 400.CSC/35 700.CSC/35
Mo 75.CSC/35 100.CSC/35 3400.CSC/35 6700.CSC/35
Nichel, Ni 250.CSC/35 350.CSC/35 4000.CSC/35 6700.CSC/35
Plumb, Pb 300.CSC/35 400.CSC/35 5000.CSC/35 7000.CSC/35
Zinc, Zn
Zirconiu, Zr
300
Agrochimie
*Date provizorii, pasibile de modificări pe baza cercetărilor în curs de
desfăşurare la noi şi în alte ţări
6.4 Ordinea de prioritate a culturilor la fertilizarea cu îngrăşăminte

naturale carte rezultă din exploataţiile zootehnice
Ierarhizarea culturilor din unghiul de vedere al priorităţii lor la
fertilizarea cu îngrăşăminte naturale este necesară, motivat de următoarele
condiţii şi cerinţe obiective:
-insuficienţa îngrăşămintelor naturale, care rezultă de la şeptelul
existent, pentru fertilizarea anuală cu norme eficiente a tuturor culturilor astfel
încât îngrăşămintele disponibile trebuie să fie aplicate cu o anumită
periodicitate numai pe o parte din suprafeţele agricle;
-culturile diferă mult în ceea ce priveşte valorificarea efectului direct (în
anul aplicării) şi ulterior (în anii următori) al fertilizării cu îngrăşăminte
naturale. Potrivit datelor din experienţele de câmp, culturile prăşitoare,
valorifică, în general, mai bine efectul direct al acestor îngrăşăminte, decât cele
care se însămânţează în rânduri dese, care reacţionează cu sporuri la efectul
ulterior;
-costurile ocazionate de aplicare a tehnologiilor ca şi valoarea
producţiilor obţinute diferă considerabil de la o cultură la alta;
-rolul fertilizării cu îngrăşăminte naturale în asigurarea succesului
culturilor care ocupă terenul mai mulţi ani şi necesită tehnologii elaborate şi
costisitoare este mai mare decât la culturile anuale;
-pentru asigurarea eficienţei economice corespunzătoare a culturilor cu
tehnologii costisitoare este necesar de aplicat în optim toţi factorii care
condiţionează succesul acestora.
Considerându-se aceste condiţii şi ceriţe, ordinea de prioritate a grupelor
de culturi şi a etapelor din tehnologiile lor se propune să fie astfel (în ordinea
scăzătoare a priorităţii la fertilizarea cu îngrăşăminte naturale):
- culturi de legume în sere şi solarii;
- flori şi plante ornamentale în spaţii protejate;
- legume cultivate în câmp;
- înfiinţare plantaţii arbuşti fructiferi;
- plantaţii de arbuşti fructiferi pe rod;
- înfiinţare plantaţii viticole (desfundare, plantare);
- înfiinţare plantaţii pomicole (desfundare, plantare);
- plante medicinale şi aromatice multianuale;
- plantaţii viticole pe rod;
- plantaţii pomicole intensive pe rod;
- înfiinţare lucerniere;
- înfiinţare graminee perene furajere;
- culturi anuale prăşitoare: cartof, porumb, sfeclă, floarea soarelui;
- orez pe soluri sărăturate;
301
-culturi de cereale păioase: grîu, orz, orzoaică de toamnă, secară, ovăz,
orzoaică de primăvară;
-culturi anuale leguminoase pentru boabe (soia, fasole, linte, năut).
În măsura în care se impune preluarea nămolului din staţiile de epurare a
apelor uzate din oraşe, din motivele menţionate anterior, acesta va fi aplicat mai
întâi în:
-plantaţii silvice cu esenţe repede crescătoare;
-pepiniere silvice, răchitării şi plante ornamentale de parc;
-asolamente cu plante tehnice (cânepă, bumbac, ricin, in pentru ulei, in
pentru fibră;
-loturi semincere şi de hibridare la plante de câmp.
6.5.Epoca şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor organice
naturale.
Pentru îngrăşămintele naturale care conţin o parte însemnată din azot ca
amoniac trebuie urmată regula generală de ale aplica înainte de lucrarea
profundă (de bază) a solului, când starea de umezire a acestuia permite traficul
pe teren cu tehnica de aplicare, astfel încât să nu fie afectată structura solului,
iar lucrarea de încorporare să poată fi efectuată imediat după terminarea
răspândirii îngrăşământului pe teren. În cazul când lucrarea de încorporare se
poate face imediat după răspândirea uniformă pe teren a îngrăşământului, iar
umiditatea solului este apropiată de cea optimă pentru efectuarea arăturii sau a
discuirii profunde, pierderile de azot prin volatilizarea amoniacului se pot
menţine sub 20% din azotul conţinut în îngrăşământ sub această formă.
În funcţie de organizarea şi desfăşurarea lucrărilor agricole din
gospodărie, îngrăşămintele naturale se pot aplica:
-toamna şi iarna devreme pe terenurile încă nearate, destinate culturilor
prăşitoare;
-vara, după recoltarea cerealelor păioase şi altor culturi care părăsesc
terenul devreme, înainte de dezmiriştire prin discuire sau arătură;
-în alte momente înainte de arătură, când starea terenului permite.
Când condiţiile din unitatea agricolă nu permit aplicarea îngrăşămintelor
naturale înainte de arătură, acestea pot fi aplicate şi iarna pe terenul arat, pe sol
îngheţat şi acoperit cu zăpadă, destinat culturilor prăşitoare, îndeosebi sfeclei de
zahăr a cărei răsărire pe solurile care fac crusrtă după ploaie, poate fi
îmbunătăţită prin încorporarea superficială a îngrăşămintelor naturale cu
lucrările de pregătire a patului germinativ. Temperatura scăzută, iar pe terenul
acoperit cu zăpadă şi “îngroparea” fragmentelor de îngrăşăminte naturale în
zăpadă, menţin pierderile de azot amoniacal prin volatilizare la nivel redus. Se
înţelege, că pentru această aplicare sunt apte numai îngrăşămintele naturale bine
fermentate, fără resturi vegetale nedescompuse, care pot fi răspândite pe teren
uniform (Borlan, 1994).
La culturile furajere perene (îndeosebi graminee) îngrăşămintele
naturale fluide (tulbureală, urină, must de platformă) se pot aplica după coase; o
302
Agrochimie
astfel de aplicare trebuie urmată de irigare atât pentru evitarea vătămărilor la
plante cât şi pentru încorporarea elementelor nutritive în sol.
Încărcarea îngrăşămintelor naturale din platforme, grămezi şi paturi de
uscare în mijloacele de transport în câmp şi în maşinile de aplicare se poate face
şi cu încărcătorul autopropulsat TIH 445 care, funcţie de starea fizică a
îngrăşământului, se utilizează cu unelte de lucru tip greifer, în cazul
îngrăşămintelor naturale cu resturi vegetale grosiere parţial descompuse
(semifermentate) şi tip cupă cu lăţimea de lucru de 0,9m în cazul celor
mrăniţoase, friabile şi curgătoare (composturi, mraniţă, nămoluri, ş.a.). Cu TIH
445, cu cupe de 0,4m3 se poate atinge o capacitate de lucru la încărcat
îngrăşăminte naturale de 170t/schimb, cu un consum de motorină de 0,12 l/tona
de îngrăşământ.
Încărcarea îngrăşămintelor naturale în mijloacele de transport şi în
ma]inile de aplicare se pot face şi cu încărcătorul frontal autopropulsat IFRON
204D având cupa de 1,75 m3 care are o capacitate de lucru de 240 t/schimb.
Transportul îngrăşămintelor naturale de la platforma din câmp la tarla şi
aplicarea (răspândirea) pe teren se poate face cu maşinile de aplicat
îngrăşăminte naturale MIG semipurtate cu două roţi şi acţionarea de la priza de
putere a tractorului U 650. Există în dotare, MIG-uri cu bena de 5,6 şi 10 m3
toate cu posibilităţi de reglare pentru aplicarea unor norme între 20 şi 100 t/ha.
Transportul şi aplicarea pe teren a nămolurilor semilichide se poate face
cu bene metalice etanşe, cu perete posterior glisant în plan vertical şi acţionat
hidraulic, montate pe şasiul remorcilor simple sau basculante din dotarea
unităţilor agricole. Răspândirea îngrăşământului pe teren se realizează prin
scurgere liberă pe un plan înclinat cu ghidaje, norma de aplicare reglându-se
prin modificarea fantei de scurgere şi manevrarea hidraulică pe verticală a
peretelui posterior glisant al benei.
Transportul şi aplicarea pe teren a îngrăşămintelor naturale lichide
(urina şi mustul de platformă) se realizează cu autocisterne tip vidanjoare,
prevăzute cu pompă şi diuze, sau cu remorci cisterne cu rampă de distribuţie cu
perforaţii. În cazul acestor utilaje reglarea normei de aplicare se poate realiza
mai ales prin modificarea vitezei de înaintare a agregatului pe teren.
Maşinile şi utilajele de aplicat îngrăşăminte naturale trebuie astfel
reglate şi exploatate încât să asigure o uniformitate de răspândire pe teren de
minimum 75% (maximum 25% faţă de NIN de aplicat).
Ori de câte ori organizatoric este posibil, iar starea fizică a terenului
permite, imediat după răspândirea pe teren, îngrăşămintele naturale vor fi
încorporate în sol printr-o lucrare cu plugul sau cu grapa cu discuri, iar în cazul
îngrăşămintelor naturale lichide şi semilichide şi prin irigare.
303
Controlul stării de fertilitate
7.CONTROLUL STĂRII DE FERTILITATE A SOLULUI ŞI A
STĂRII DE NUTRIŢIE A PLANTELOR PRIN PROCEDEE
AGROCHIMICE
Starea calităţii solului se poate modifica din cauze naturale cât şi
antropice, cu ritmuri alerte în condiţiile agriculturii intensive. Unele dintre
aceste modificări afectează însuşirile agrochimice, respectiv nivelul humusului,
reacţia solului, conţinutul în elemente nutritive (azot, fosfor, potasiu,
microelemente). În funcţie de evoluţia însuşirilor agrochimice ale solurilor,
acestea pot avea efecte pozitive sau negative, de mică amploare pe termen scurt,
sau care prin cumulare pe termen lung, pot să ducă în anumite condiţii la
schimbări importante, adesea ireversibile, ale stării de fertilitate influenţând
direct capacitatea productivă a solului.
Iată de ce, cunoaşterea permanentă a potenţialului de fertilitate a
solurilor, dirijarea evoluţiei agrochimice a acestora spre nivele şi domenii
opţionale, sunt cerinţe nu neapărat ale unei agriculturi intensive ci ale unui
sistem în care fiecare factor trebuie să aibă un aport substanţial.
Pe baza unui volum imens de date acumulate în ultima jumătate de veac
şi odată cu intensificarea agriculturii şi accentuarea crizei energetice, s-a trecut
în toate ţările cu agricultură intensivă la o etapă nouă, ştiinţifică, de control al
factorilor de vegetaţie, pe baza analizelor de laborator sau teste chimice de
teren, corelate cu factori de mediu, pentru stabilirea diagnosticului stării actuale
de nutriţie, şi de corectare prin măsuri agrochimice, precum şi pentru prognoza
recoltei pe baza analizei chimice a plantei.
Metodele de control ale fertilităţii solului, nu sunt simple acte tehnice de
rutină sau o cercetare unilaterală a stării momentane de aprovizionarea solului
cu anumite elemente cu caracter fertilizant, ci aceste mijloace de cercetare şi
investigare formează un complex de metode, ce vizează atât analizele de sol, pe
cele de plantă, o testare riguroasă a fertilităţii prin experienţe cu îngrăşăminte şi
amendamente, ca şi executarea acestor teste agrochimice de soluri şi plante în
mod periodic şi sistematic, prin cartarea agrochimică.
7.1.Analiza solului
Fertilitatea solului subliniază Davidescu (1992) este un sistem
multidimensional.
Metodele de analiză a solurilor permit să se pună în evidenţă o serie de
însuşiri agrochimice ale acestuia (pH, conţinut în săruri, humus), cu rol în
mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive, precum şi valabilitatea unor
legi ale fertilităţii: Analiza solului trebuie să pună în evidenţă rezerva potenţială
a acestuia în diferite elemente ca şi rezerva momentană, precum şi ritmul de
eliberare a acestora din rezerva solului.
304
Agrochimie
Analiza solului singură nu este suficientă, întrucât ea nu poate evidenţia
viteza de pătrundere a elementelor nutritive în plante, fapt pentru care ea trebuie
corelată cu analiza chimică a plantei.
Analiza solului se efectuează la noi în ţară prin lucrările de cartare
agrochimică, lucrări care au avut un caracter permanent înainte de anul 1989,
fiind efectuate la 4-5 ani de către Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi
Agrochimice (OJSPA).
Reuşita lucrărilor de cartare agrochimică, în vederea caracterizării
fertilităţii solurilor depinde în principal de cinci factori:
-ridicarea corectă a probelor reprezentative de sol;
-pregătirea probelor pentru analiză;
-alegerea celei mai adecvate metode de analiză;
-interpretarea corectă a rezultatelor analizelor, pe baza unor indici de
referinţă (limite de interpretare) etalonate prin experienţe de câmp de lungă
durată;
-elaborarea recomandărilor privind fertilizarea şi ameliorarea
agrochimică a solurilor cartate.
Pentru realizarea acestor cerinţe lucrările de cartare agrochimică se
execută în patru faze: pregătitoare, de teren, de laborator şi de birou.
7.1.1.Faza pregătitoare
În această fază se realizează următoarele:
-Se ia legătura cu societăţile comerciale agricole sau propietarii de teren, care
doresc să efectueze această lucrare, pentru a se vedea ce documente posedă în
legătură cu terenul care urmează a fi cartat agrochimic;
-Se procură baza materială necesară lucrărilor de cartare agrochimică: sonde
agrochimice, cutii pentru probele de sol, baza topografică a terenului.
Baza topografică este formată din: hărţi şi planuri topo-pedologice la
scara 1/100000 pentru terenurile plane, folosite în cultura mare, fâneţe şi
păşuni; 1/5000 pentru terenuri neuniforme din cultura mare şi pentru plantaţiile
de pomi şi viţă de vie; 1/2000 sau 1/1000 pentru culturile legumicole din câmp,
sere şi solarii.
7.1.2. Faza de teren
În această fază cu ajutorul hărţilor sau planurilor de situaţie, se studiază
nemijlocit terenul şi se împarte în unităţi analitice sau parcele agrochimice.
Mărimea parcelelor agrochimice depinde de complexitatea pedologică, de
modul de folosinţă şi de istoricul fertilităţii, astfel:
-pentru culturi de câmp situate pe terenuri plane sau slab înclinate 2-5ha;
-pentru soluri erodate până la 2 ha;
-pentru soluri puternic erodate până la 1 ha;
-pentru culturi irigate, culturi de legume, de câmp, orezării 0,25-2 ha;
-pentru plantaţii de pomi şi viţă de vie 0,5-2ha;
-pentru sere cultivate cu legume 0,05-0,2 ha;
-pentru sere cultivate cu flori, sau solarii 0,01-0,05 ha;
305
Din parcelele agrochimice constituite în acest mod, se recoltează probe
medii agrochimice. Proba medie agrochimică se alcătuieşte dintr-un număr de
probe parţiale şi anume:
-25 probe parţiale pentru terenuri fertilizate uniform;
-30 probe parţiale pentru terenuri slab şi moderat erodate;
-40 probe parţiale pentru solurile puternic erodate fertilizate neuniform,
solurile sărăturate şi organice, plantaţii pomicole şi viticole, sere şi solarii.
Adâncimea de recoltare a probelor de sol depinde de cultura care
acoperă terenul. Ea are următoarele valori:
-0-10 cm pentru păşuni şi fâneţe;
-0-20cm pentru terenurile arabile ocupate cu culturi de câmp, sere şi
solarii;
-0-20cm şi 20-40 cm pentru plantaţiile de vii şi pomi.
Probele de sol se recoltează cu sonda agrochimică. Fiecare probă
parţială colectată se introduce într-o cutie, constituindu-se astfel proba medie
agrochimică. Probele medii agrochimice, ambalate în cutii de lemn, se
expediază la laborator.
7.1.3.Faza de laborator
Probele medii agrochimice aduse în laborator suferă următoarele două
operaţii importante: condiţionarea şi analiza agrochimică.
Prin operaţiunea de condiţionare, probelor de sol sunt uscate la aer timp
de 3 zile (prin întinderea uniformă în scafe de carton), sunt îndepărtate resturile
organice şi mojarate.
După condiţionarea probelor de sol, asupra lor se execută următorul set
de analize:
-pH-ul suspensiei apoase;
-aciditatea de schimb şi aluminiu schimbabil la soluri cu pH < 5,8;
-carbonaţii şi bicarbonaţii alcalino -pământoşi şi calciul activ la soluri cu
pH > 8,4;
-conţinutul de săruri solubile la soluri cu pH > 7,5;
-suma bazelor şi aciditatea hidrolitică la 10% din probe la care se
determină şi humusul;
-conţinutul de humus la 10% din probe;
-conţinutul de potasiu asimilabil.
La solurile din seră se execută un set aparte de analize chimice şi
anume:
-pH-ul suspensiei apoase la un raport sol/soluţie 1,5;
-carbonaţii alcalino-pământoşi prin metoda gaz volumetrică Scheibler;
-conţinutul de materie organică prin calcinare la 6000C;
-conţinutul total de săruri solubile ;
-formele hidrosolubile ale azotului (N-NO3; NNH4), fosforului,
potasiului şi magneziului.
306
Agrochimie
7.1.4 Faza de birou
În această fază, rezultatele analizelor agrochimice se înscriu în diferite
tabele se alcătuiesc cartogramele agrochimice, se face interpretarea rezultatelor
analizelor agrochimice stabilindu-se planul de fertilizare şi amendare al
solurilor.
Cartograma agrochimică, este o reprezentare în culori conform unei
legende a modului cum variază un indice agrochimic. Acestea se efectuează la
scara la care s-a făcut cartograma (1/5000; 1/2000). Ele cuprind elementele
topografice, limitele unităţilor de sol şi parcelelor de recoltare a probelor medii
agrochimice.
Se alcătuiesc cartograme pentru fiecare indicator agrochimic testat: pH,
gradul de asigurare cu azot (prin indicele de azot), cu fosfor şi cu potasiu, etc.
În fiecare unitate analitică trasată pe planurile de situaţie, sunt înscrise numerele
de ordine ale probelor şi rezultatele analitice obţinute. Pe cartograma reacţiei
solului, încadrate într-un cerc, se înscriu sub formă de fracţii valorile gradului
de saturaţie cu baze VAh la numărător şi valoarea (Al/SB).100 la numitor, acolo
unde au fost efectuate determinări. La solurile cu pH > 6,5 valorile fosforului se
corectează cu un factor de reacţie PAl corectat= PAl det(1,3 pH-0,115pH2 –2,819) .
Pentru redarea contrastantă a stării de asigurare a solului cu azot, fosfor
sau potasiu, se colorează suprafaţa parcelei agrochimice din cadrul planului de
situaţie în roşu, galben sau albastru în funcţie de nivelul scăzut, mijlociu sau
ridicat cu elementul analizat. De regulă culoarea roşie este culoarea de
avertizare, ea arată fie reacţie acidă, fie grad scăzut de aprovizionare cu
elemente nutritive.
Recomandările de fertilizare se fac atât prin planul de fertilizare, cât şi
pe baza unei cartograme agrochimice de sinteză, pe care sunt delimitate
parcelele de fertilizare şi amendare. Acestea reprezintă suprafeţe omogene din
punct de vedere al încadrării în clase de reacţie şi de asigurare cu elemente de
nutriţie. În cadrul fiecărei astfel de parcele se înscriu valorile medii ale
indicatorilor agrochimici: pH, IN, PAl, KAl.
După Lăcătuşu (2000), caracterizarea sintetică a stării de fertilitate se
mai poate realiza şi prin calcularea unor indici agrochimici cum ar fi indicele
Riehm (I.R.):
b
I .R = a + , în care:
2
a=% soluri cu aprovizionare ridicată şi foarte ridicată, faţă de suprafaţa
totală;
b=% soluri cu aprovizionare mijlocie, faţă de suprafaţa totală.
Solurile se grupează în 5 clase de fertilitate notate din 20 în 20 de la 0 la
100.
Indicele agrochimic global (IAG) propus de Davidescu şi Velicica
Davidescu (1981), reprezintă o însumare algebrică codificată a însuşirilor
307
principale ale solurilor. Codificarea stării de fertilitate după parametrii
agrochimici se face cu –2 pentru fertilitate scăzută, -1 pentru fertilitate mijlocie,
0 normală, +1 ridicată, şi +2foarte ridicată, conform datelor din tabelul 7.1.
Tabelul 7.1
Indicele agrochimic global al fertilităţii prin codificarea parametrilor
agrochimici
Starea de Nota generală Parametru agrochimic codificat
fertilitate codificată pH N P K SB T EC Humus
Scăzută -2
Mijlocie -1
Normală 0
Ridicată +1
Foarte +2
ridicată
IAG =
 ( pH + N + P + K ...........)  100, în care:
n
 = suma algebrică a valorilor codificate ale parametrilor;
n = numărul parametrilor luaţi în considerare.
Interpretarea rezultatelor se face astfel:
Valori negative:
100-200 fertilitate globală scăzută;
26-100 fertilitate globală mijlocie.
Valori pozitive:
26-100 fertilitate globală ridicată;
100-200 fertilitate globală foarte ridicată;
-25 la +25 fertilitate globală normală.
7.2. Analiza plantei
Aşa după cum subliniază Davidescu D.şi Velicica Davidescu (1992),
diagnoza stării de nutriţie după analiza plantei, are la bază cercetarea complexă
a modului în care se formează recolta şi a cerinţelor nutritive ale plantelor în
raport cu vârsta şi fazele de vegetaţie, ţinând seama şi de tehnologia de cultură.
Metodele de diagnostic vegetal, nu exclud celelalte metode agrochimice ca
analiza solului şi cercetarea experimentală în câmp sau casă de vegetaţie.
Folosirea lor împreună duce la obţinerea de concluzii cât mai complete.
Pentru această diagnoză se disting următoarele căi folosite în practică:
-diagnosticul foliar al stării de nutriţie după semne exterioare aparente;
-diagnosticul după analiza chimică a plantei;
-diagnosticul după analiza chimică a solului;
308
Agrochimie
-diagnosticul integrat, pe bază de corelaţii ale analizei solului, plantelor
şi ale factorilor de mediu.
7.2.1.Diagnosticul foliar al nutriţiei după semne exterioare
Semnele exterioare care apar în habitusul plantei sau pe frunze ,pot fi
cauzate de absorbţia nesatisfăcătoare a unuia sau mai multor elemente nutritive.
Însă, dezechilibrul nutritiv şi carenţa într-un element nu se manifestă imediat
printr-un simptom vizibil ci după o perioadă de tranziţie cu transformări
biochimice interne.
Un prim factor care afectează mobilitatea elementelor nutritive îl
constituie reacţia acidă sau puternic bazică, care poate duce aşa după cum am
văzut la imobilizarea unor elemente nutritive.
De aceea, înainte de a face alte investigaţii, se determină pH-ul în
extract apos şi se fac corecţiile respective în raport cu intervalul optim de pH
cerut de specia, soiul (hibridul), la care s-au observat perturbări în creştere sau
au apărut simptome vizuale.
Există o strânsă legătură între unele însuşiri morfologice ale plantelor
horticole şi starea de nutriţie, ceea ce poate conduce la descifrarea cauzelor unor
deranjamente nutriţionale care se referă la:
-raportul dintre rădăcini şi partea aeriană: la carenţa de azot, partea
aeriană se reduce mult, plantele se opresc din creştere, rădăcinile primare se
dezvoltă mult după hrană, dar cele secundare lipsesc complet; la carenţa de
fosfor, rădăcinile se dezvoltă slab comparativ cu partea aeriană, sistemul
radicular este firav şi plantele se smulg uşor, iar la carenţa în potasiu, sistemul
radicular este slab dezvoltat, cu număr mic de perişori radiculari;
-poziţia pe plantă a frunzelor cu simptome vizibile: când acestea apar pe
frunzele tinere de la vârf, sunt carenţe ale unor elemente cu mare mobilitate în
plante (Ca, B), cu rol în constituţia produşilor organici implicaţi la alcătuirea
membranelor celulare şi ţesuturilor (pectină, lignină), când simptomele apar pe
frunzele mature de la bază, este o carenţă a unor elemente cu mare mobilitate în
plante (K,Mg), aflate în stare liberă, ionică.
Când apariţia simptomelor are loc atât pe frunzele tinere de la vârf cât şi
pe cele mature, înseamnă că simptomul reflectă carenţa unui element implicat
în majore procese metabolice prin constituenţii lui de bază (cum ar fi azotul prin
aminoacizi, proteine, acizi nucleici, fosforul pentru formarea acizilor nucleici,
sulful pentru formarea unor aminoacizi esenţiali, etc.);
-poziţia frunzelor faţă de axul vertical: comparativ cu starea normală
poate fi erectă şi apropiată de axul vertical (carenţă în azot), mai îndepărtată de
axul vertical care face un unghi obtuz (carenţă în K, când au şi aspect ofilit sau
cu necroze marginale);
-culoarea frunzelor faţă de stare normală de verde sănătos, este un
criteriu vizibil de stabilire a apartenenţei carenţelor: în verde-pal-gălbui (carenţa
de N, S, Mg), în verde-albăstrui-violet uneori cu necroză marginală (carenţa de
P), de albire a marginilor frunzei şi necrozare marginală a limbului (carenţă de
309
potasiu), culoarea marmorată, decolorarea între nervuri şi menţinerea verde a
celei mediane (carenţa de Mg), decolorarea în verde gălbui albicioasă şi aspect
de piticire a plantelor (carenţa de Zn).
Sintetic aceste semne exterioare ale carenţei sau insuficienţei unor
elemente se pot aprecia, după ghidul propus de Belousov şi Magniţki (tabelul
7.2).
7.2.2 Diagnosticul foliar al nutriţiei după analiza chimică a plantei.
Compoziţia chimică a plantei, aşa după cum s-a mai arătat şi în capitolul
1, constitue un indicator sintetic care reflectă particularităţile biologice ale
plantei, determinate genetic în interacţiune cu factorii de mediu.
Aplicarea în practică a rezultatelor obţinute prin analiza în întregime a
plantei s-a dovedit a nu fi concludentă, deoarece într-o astfel de analiză se
include organe şi ţesuturi de vârste diferite cu compoziţii chimice variate, care
nu reflectă media reală a stării de nutriţie, corespunzător cu creşterea şi
dezvoltarea.
Având în vedere faptul că frunza reprezintă seismograful plantei, care
sesizează cel mai bine deficienţele de nutriţie, astăzi procedeul practic de
apreciere a stării de aprovizionare a plantei cu diferite elemente nutritive îl
constituie diagnoza foliară, sau diagnosticul vegetal, care constă în analiza
chimică a unor părţi vegetative caracteristice: frunze, peţiol, nervuri, lăstari
tineri, ramuri de un an, rădăcini. Prin diagnoză foliară se poate estima,
cantitatea de elemente nutritive absorbite de plantă la o anumită fază de
vegetaţie (vârstă), şi permite să se diagnostice starea de precarenţă sau de exces,
înainte de apariţia semnelor vizuale, stabilindu-se în acest mod gradul de
asigurare a plantelor cu principalele elemente de nutriţie în vederea corectării
sistemului de fertilizare.
Reuşita diagnozei foliare depinde de trei factori:
-recoltarea corectă a probelor reprezentative de organe (părţi) vegetative
pentru analiză;
-pregătirea probelor de organe vegetative pentru analiză;
-interpretarea rezultatelor analizelor pe baza unor sisteme de referinţă
alese corect.
310
Agrochimie
Tabelul 7.2.
Semne exterioare ale insuficienţei unor elemente la plantele de cultură (după Belousov şi Magniţki)
Pe ce organe ale
Elementul Modul de creştere şi Culoarea frunzelor Alte semne plantei apar în
dezvoltare a plantelor primul rând
simptomele şi în ce
fază de vegetaţie
Azot Tulpinile şi lăstarii sunt scurţi, Verde-deschis, clorotică, mai Cădere timpurie a frunzelor; lăstari Pe frunze bătrâne
frunzele mici; la graminee târziu se îngălbenesc, pe şi frunzele secundare iau poziţie inferioare, dar şi
înfrăţirea e slabă. La pomi frunze de varză, pomi şi verticală; puternic colorate. cele tinere.
înflorirea e slabă. Formarea arbuşti fructiferi apar nuanţe
slabă a rădăcinilor adventive. portocalii, roşietice.
Fosfor Creştere accelerată, rădăcini Verde-albăsrtrui roşiatic; Mărime redusă a fructelor (la Pe frunze mature de
adventive slabe. nuanţe roşietice (purpurii la pomi), cădere timpurie a frunzelor, la partea inferioară
crucifere). Frunzele ce se îngroşarea pereţilor celulari. a plantei sau
usucă au culoare închisă, ramurilor.
aproape neagră.
Potasiu Creştere slabă, internoduri Albăstrui-verde-închis cu Creşterea neuniformă a limbului Pe frunzele mature,
scurte, înfrăţire slabă, nr. de albire şi apoi uscare pe frunzelor, nervuri înfundate în la mijlocul
fraţi redus. Ţesuturi de margini a frunzelor, arderea ţesutul frunzelor, coacere perioadei de
susţinere slabe. marginală a frunzelor, neuniformă a fructelor. Frunzele par vegetaţie.
îngălbenire, brunificare şi ofilite deşi au apă.
moartea ţesuturilor.
Magneziu Întârzierea fazelor de Cloroză pe margini şi Coacere incompletă a fructelor. Pe frunzele mature
dezvoltare. conturul limbului, cu dungi- Încreţirea şi răsucirea marginii la dar înaintează spre
nervuri verzi încă, cloroză frunze (tutun), fragilitatea frunzelor vârf. Simptomele
marmorată uneori (gulie, (la cartof). apar în fazele mai
ridichi). târzii.
Calciu Vătămarea şi pierderea Cloroză, dungi albe pe Răsucirea marginilor frunzelor în Pe frunze şi organe
mugurilor şi rădăcinilor marginea frunzelor, aspect sus (sfeclă, cartof). Marginile mai tinere ale
311
terminale. Formarea marmorat la alte specii. frunzelor nu sunt drepte. Pierderea plantei.
rozetelor la frunze. turgescenţei tuberculilor.
Fier Încetinirea creşterii. Cloroză neuniformă între Fructe puternic colorate, pierirea Pe frunzele şi
nervuri, culoare verde ramurilor (la pomi) şi butucilor (la organele mai tinere
deschis a frunzelor. viţa de vie), când lipsa fierului este ale plantelor.
accentuată.
Sulf Creşterea încetinită în Culoare verde gălbui a Se aseamănă cu ale N-ului, inclusiv Pe frunzele şi
grosime a tulpinii. frunzelor uneori şi a nodozităţile se formează slab. organele mai tinere
nervurilor. ale plantelor.
Mangan Poziţie verticală a lăstarilor Cloroză între nervuri. Distrugerea ţesutului frunzei. Pe părţile mai tinere
şi frunzelor. Nervurile frunzei rămân Poziţia verticală a frunzelor şi ale plantei; în
verzi. Frunza apare pestriţă. lăstarilor secundari. Formă primul rând la baza
La ovăz nuanţe cenuşii şi triunghiulară şi răsucirea frunzelor frunzelor.
cafenii pe frunze. Culoare la sfeclă.
roşie-ştearsă la frunzele de
sfeclă.
Cupru Creştere slabă, oprirea din Cloroză, albirea vârfului Pierderea turgescenţei frunzelor şi Pe părţile mai tinere
creştere. Scurtarea frunzelor. Îngălbenirea sau tulpinei tinere. Frunze îngroşate (la ale plantei.
internodiilor, frunze mici pătarea frunzelor (cloroză), tutun), la pomi mai puternic
dispuse în rozetă, fructe ce cuprinde uneori şi exprimate primăvara.
mici. nervurile. Apariţia nuanţelor
de bronz. Dungi albe la
frunzele de porumb.
Bor Pierderea mugurilor terminali, Îngălbenirea organelor Tulpini şi rădăcini goale. Putrezirea Pe frunze şi organe
dezvoltarea intensivă a vegetative, mai ales a celor rădăcinii (la sfeclă), vătămarea tinere.
lăstarilor laterali-planta ia tinere. Căderea frunzelor şi fructelor (tomate), dezvoltarea slabă
aspect de tufă. Zbârcirea fructelor. Suberificarea a inflorescenţei (la conopidă).
frunzelor. Înflorire, fructificare ţesuturilor, deformarea şi
slabă. Dispunerea frunzelor în căderea fructelor.
rozetă.
312
Agrochimie
7.2.2.1 Recoltarea probelor de organe vegetative pentru controlul stării
de nutriţie a plantelor
Existenţa unei corelaţii între concentraţia în elemente nutritive din
organul analizat şi starea de aprovizionare depinde de specie, varstă, starea
fiziologică a plantei. Ritmul de asimilare a elementelor nutritive este mai intens
la începutul perioadei de vegetaţie, pentru elementele plastice (N,P,S), ceea ce
se reflectă printr-o concentraţie mai mare în ţesuturile vegetale. Odată cu
înaintarea în vârstă se produce un „efect de diluţie”, ca urmare a creşterii
cantităţii de materie organică sintetizată, deci o scădere a concentraţiei în
ţesuturi a N, P, S. De asemenea cu înaintarea în vârstă, creşte conţinutul de Ca
şi Mg.
Numeroase cercetări efectuate arată Davidescu (1992), au stabilit
existenţa unor corelaţii pozitive între analiza chimică, starea de aprovizionare şi
recoltă, însă numai un anumit organ este reprezentativ la o anumită fază de
vegetaţie (tabelul 7.3).
Tabelul 7.3
Organe de referinţă caracteristice pentru diagnoza stării de aprovizionare cu
elemente nutritive, după teste chimice (Davidescu, 1992)
Peţiol Limbul frunzei Nervuri sau Tulpini Rădăcini

cârcei erbacee
sau ramuri
Anghinare Coacăz Orz Ceapă Cartof Măr
Cartof Castravete Orez Cicoare Lucernă Păr
Mazăre Cais Piersic Dovleac Porumb
Morcov Cartof Prun Porumb Măr
Pepene Ceapă Porumb Pepeni(cârcei) Prun
cantalup
Sfeclă Frag Sfeclă Salată Piersic
Tomate Lucernă Tomate Varză Păr
Ţelină Morcov Viţă de Viţă de vie
vie (cârcei)
Viţă de vie Măr Zmeur
Zmeur
La una şi aceeaşi specie, sensibilitatea organelor de referinţă (frunze,
peţiol, ramuri, coarde, cârcei) este diferită faţă de unele elemente (NO3, HPO4,
K+) în raport cu vârsta. De exemplu, la castraveţii de seră în timpul înfloritului,
pentru starea de aprovizionare cu azot este mai caracteristică frunza, în timp ce
pentru fosfor şi potasiu analiza peţiolului.
Recoltarea probelor de organe vegetative se face de pe unităţi analitice
care au următoarele suprafeţe:
-sere şi solarii 0,05-0,20 ha;
313
-legume de câmp şi irigate 0,5-2,0 ha;
-livezi clasice 10-15 ha;
-plantaţii viticole 5-10 ha;
-culturi de câmp 5-10 ha.
Se iau 5-10 probe medii de organe vegetative alcătuite din 5-10 probe
parţiale, care au fost recoltate în sah sau diagonală. Epoca de recoltare a
acestora diferă cu specia şi scopul urmărit (tabelul 7.4):
Tabelul 7.4.
Diferenţierea ridicării probelor pentru diagnoza foliară
(Davidescu,1999)
Planta Momentul ridicării Partea din plantă Mărimea probei pe

probei o unitate analitică
Cereale: Partea aeriană
-grâu Înfrăţire deasupra nodului 30-50 frunze
-orz de înfrăţire
-3-5 frunze -frunza a patra de

-porumb -începutul diferenţierii la vârf spre bază. 15-20 frunze
paniculului
Tuberculifere 30-40 zile de la răsărire a 3-4 frunză 40-50 frunze

şi compusă de sus
rădăcinoase Începutul înfloririi a 3-4 frunză 40-50 frunze
anuale compusă de sus
Sfârşitul înfloririi a 3-4 frunză 40-50 frunze
compusă de sus
Solanacee Înflorit Frunzele 4-5 de 20-30 frunze
sus
Fructificare Frunzele 4-5 de 20-30 frunze
sus
Începutul coacerii Frunzele 4-5 de 20-30 frunze
sus
Pomi Creşterea intensă a Frunze de la baza 20-30 frunze
lăstarilor lăstarului
Începutul diferenţierii Frunze de la 20-30 frunze
mugurilor de rod (iulie, mijlocul lăstarului
august).
Iulie-august Lăstari de 1 an 10-15 lăstari
Februarie-martie
Viţă-de-vie Înainte de înflorit peţiol 20 peţioli
Sfârşitul înfloritului peţiol 20 peţioli
Formarea bobocului Frunza vizavi de 20-30 frunze
ciorchine
314
Agrochimie
7.2.2.2. Pregătirea probelor de organe vegetative pentru analize
În raport cu natura testelor agrochimice care se fac asupra probelor
vegetative, acestea pot fi analizate:
- în stare proaspătă;
- conservate prin îngheţare sau cu diferiţi reactivi;
- uscate la aer.
Pentru a evita contaminarea cu alte elemente, probele vegetative se spală
rapid, mai întâi cu apă acidulată (0,2% acid citric), apoi se clătesc cu apă
demineralizată şi se zvântă.
Analizele agrochimice în vederea aprecierii stării de aprovizionare pot fi:
-calitative, practicându-se pe probe proaspete, direct în câmp, când se
determină forme solubile (NO3, H2PO42-, K+);
-cantitative, când se determină în laborator, pe probe proaspete, uscate sau
conservate, conţinutul total într-un element (N, P, B, Mg) sau forme solubile,
folosind tehnici curente de laborator.
Analiza chimică se efectuează diferenţiat în raport cu scopul urmărit:
- pe ţesuturi în întregime, prin distrucţia materiei organice, prin combustie
uscată (cenuşă) sau prin digestie umedă;
- pe seva extrasă prin presare;
- pe extracte făcute cu diferiţi reactivi convenţionali.
7.2.2.3.Interpretarea rezultatelor analizei chimice a organelor vegetative
Interpretarea rezultatelor analizei chimice a plantelor arată Davidescu
(1992) nu este o operaţiune uşoară; ea necesită experienţă, întrucât trebuie
făcută în corelaţie cu faza de creştere şi dezvoltare, cu ceilalţi factori de mediu.
Criteriile de interpretare şi limitele în care pot fi utilizate trebuie stabilitate
pentru fiecare metodă de analiză în parte.
Mai întâi rezultatele analizei chimice (%, ppm), se corelează cu starea de
vegetaţie a plantelor, la data ridicării probei (proastă, mijlocie, bună), conform
observaţiilor înregistrate o dată cu ridicarea probelor vegetale în vederea
analizei (tabelul 7.5).
315
Tabelul 7.5
Interpretarea generală prin compararea concentraţiei elementelor
nutritive din plantă cu starea de vegetaţie la data ridicării probei de părţi
vegetative pentru analize chimice, după Davidescu (1999)
Nr.crt Concentraţia Starea de vegetaţie a Caracterizarea stării de
elementelor plantei la data ridicării nutriţie
nutritive în plante probei
1. Necorespunzătoare; Exces de elemente
Foarte ridicată semne de toxicitate nutritive sau săruri
(arsuri, pete). solubile.
2. Bună Nutriţie abundentă; să se
amelioreze alţi factori
(apă, lumină,
Ridicata temperatură);
Mijlocie Trebuie să se analizeze
alţi factori de creştere, în
afară de cei de nutriţie.
3. Necorespunzătoare Trebuie sa se analizeze
alţi factori de creştere, în
afară de cel de nutriţie
Mijlocie Semne de început de
aprovizionare
Optimă sau uşor insuficientă.
peste Bună Condiţii bune de
nutriţie.
4. Mijlocie Început de carenţă
Mijlocie nutritivă
Necorespunzătoare Carenţă nutritivă
5. Scăzută Necorespunzătoare spre Carenţă nutritivă
mijlocie
6. Foarte scăzută Necorespunzătoare Carenţă acută
Apoi interpretarea datelor analitice, se face pe baza comparării
concentraţiilor determinate prin analiză cu valorile standard existente sau limite
de interpretare (tabelul 7.6, 7.7, 7.8, 7.9).
316
Agrochimie
Tabelul 7.6
Conţinuturi ale elementelor nutritive în plante (după Finck, 1968)
Elementul Planta Organul şi faza de Conţinutul % din s.u.

vegetaţie Carenţe Optim de Toxici-
aproviziona tate
re
0 1 2 3 4 5
Azot Cereale -partea aeriană <1 2-4 >4
după înfrăţit
Sfeclă de -mijlocul frunzei 2-4 >6
zahăr deplin formate
Lucernă -partea aeriană la 2-6 >6
începutul
înfloritului
ierburi -partea aeriană la 2,5-3,5 >6
începutul
înfloritului
Fosfor Cereale -frunze la înfrăţit <0,1 0,3-0,6
Sfeclă de -1/2 frunză bine 0,3-0,6
zahăr formată
Lucernă -partea aeriană - <0,2 0,25-0,3-0,6 >1
început înflorit
ierburi -partea aeriană- <0,2 0,35-0,8
început înflorit
Potasiu Cereale partea aeriană la <1,2 2-4 >5
începutul
înfloritului
Sfeclă de -1/2 frunză bine <0,5 2-6
zahăr formată
Lucernă -partea aeriană- <1,2 2-4
început înflorit
ierburi -partea aeriană- <1,2 2-4
început înflorit
Sulf lucernă -partea aeriană- <0,15 0,25-0,4
început înflorit
Cereale -frunze la înfrăţit 0,2-0,4
Sfeclă de -1/2 frunză bine 0,1-0,8
zahăr formată
Rapiţă -frunze 0,4-0,8
ierburi -partea aeriană- 0,2-0,4
început înflorit
Calciu Cereale -frunze la înfrăţit 1-4
Lucernă -partea aeriană- <1,5 2-5
început înflorit
317
ierburi -partea aeriană- 0,6-2
început înflorit
Magneziu Cereale -frunze la înfrăţit <0,1 0,2-0,8 >2
Sfeclă de -1/2 frunză bine <0,2 0,2-2
zahăr formată
cartof -frunze adulte la <0,2 0,4-1,5
înflorit
ierburi -partea aeriană- <0,1 0,2-0,6
început înflorit
Fier Cereale -frunze la înfrăţit 50-200
Lucernă -partea aeriană- 40-200
început înflorit
ierburi -partea aeriană- 4-80
început înflorit
Mangan Ovăz -frunze adulte, <20 40-200 >200
(ppm) plante tinere
Sfeclă de -1/2 frunză bine <30 40-200
zahăr formată
Lucernă -partea aeriană- <20 40-200
început înflorit
ierburi -partea aeriană- <20 80-200
început înflorit
Cupru Ovăz -frunze adulte, <3 7-12
(ppm) plante tinere
trifoi -frunze, plante <3 8-15
tinere
Lucernă -partea aeriană- 10-25
început înflorit
ierburi -partea aeriană- <4 5-15 >100
început înflorit
Zinc Ovăz -frunze adulte, <15 30-90 >300
plante tinere
Sfeclă de -1/2 frunze bine <10 20-80
zahăr formate
Lucernă -partea aeriană- <10 20-80
început înflorit
Cartof -frunze la începutul <15 30-150
înfloritului
ierburi -partea aeriană- 30-90
început înflorit
Bor Grâu -partea aeriană <2 5-30 >100
(ppm) Sfeclă de -1/2 frunze bine <20 30-100 >300
zahăr formata
Lucernă -partea aeriană- <20 30-100 >200
început înflorit
318
Agrochimie
ierburi -partea aeriană- - 5-20
început înflorit
Molibden Secară -partea aeriană <0,15 0,3-5
(ppm) Sfeclă de -1/2 frunză bine <0,15 0,3-20
zahăr formată
Lucernă -partea aeriană- <0,2 0,5-20
început înflorit
ierburi -partea aeriană- <0,05 0,5-4 >15
început înflorit
Tabelul 7.7
Limitele domeniului optim al conţinuturilor de
elemente nutritive la viţa de vie
Elemen- Limite Sumă şi Limite Sumă şi Limite

tul % rapoarte rapoarte
N 2,12-2,46 N+P+K 3,92-4,54 K+Ca+Mg 4,23-4,41
P 0,17-0,19 cu: N% 50,08-58,20 cu: K% 35,63-41,39
K 1,63-1,89 P% 3,94-4,56 Ca% 52,03-60,45
Ca 2,38-2,76 K% 38,49-44,73 Mg% 4,86-5,64
Mg 0,22-0,26 - - - -
Tabelul 7.8
Valori standard pentru diagnoza foliară la câteva specii de pom
(după Kenworthy, 1961)
Elementul Măr Piersic Cireş
N% 2,33 3,83 2,95
P% 0,23 0,26 0,25
K% 1,53 1,68 1,67
Ca% 1,40 2,12 2,09
Mg% 1,41 0,67 0,68
Fe ppm 220,00 166,00 203,00
Mn ppm 98,00 151,00 150,00
Cu ppm 23,00 18,00 57,00
B ppm 42,00 48,00 50,00
319
Tabelul 7.9
Caracterizarea stării de nutriţie cu magneziu a unor culturi multianuale în
legătură cu conţinutul de magneziu în frunze
(după Borlan şi colab.,1994)
Caracteristica nutriţiei
Specia deficienţă normală Excesivă
% Mg în s.u.
1 2 3 4
Măr şi păr pe sub 0,15 0,30 peste 0,45
rod
Prun pe rod sub 0,35 0,50 peste 1,00
Piersic şi cais sub 0,25 0,50 peste 1,00
Cireş sub 0,20 0,35 peste 0,70
Vişin sub 0,30 0,50 peste 0,75
Interpretarea conţinutului de elemente nutritive se poate realiza şi cu

ajutorul unei diagrame poligonale în care se reprezintă grafic conţinutul plantei
analizate comparativ conţinutului normal (fig. 7.1.).
Fig.7.1. Reprezentarea grafică a conţinutului de elemente nutritive dintr-

o plantă (--) comparativ cu conţinutul normal (-),
(după Lăcătuşu, 2000)
Astfel, se fac aprecieri privind interacţiunea dintre elemente nutritive.

Datele analitice se pot folosi la calcularea intensităţii nutriţiei şi calităţii
acesteia, intensitatea fiind dată de suma conţinutului în azot, fosfor, potasiu
exprimat în % din s.u.
Calitatea nutriţiei sau echilibrul nutritiv, este reprezentat de proporţia
relativă a fiecărui element faţă de intensitatea nutriţiei considerată egală cu 100.
320
Agrochimie
O altă metodă de interpretare se referă la perechile de elemente, sub
formă e raporturi N/P, N/K, N/Ca, N/Mg, P/K, pe baza unor diagrame
triunghiulare sau poligonale (fig.7.2.).
P% (ppm)
K%(ppm)
N%(ppm)
Ca%(ppm)
Mg%(ppm)
Conţinut Normal
Conţinut găsit la analiză
Fig.7.2. Interpretarea datelor de analiză cu ajutorul diagramei

triunghiulare şi pentagonale după Davidescu, 1992
7.2.3. Metode expeditive de investigare a stării de nutriţie a plantelor

Pentru stabilirea nivelului de aprovizionare a plantelor cu diferite
elemente nutritive, în vederea corectării sistemului de îngrăşare sau prognozei
recoltei, în practică se folosesc teste de diagnoză foliară, care pun în evidenţă
carenţa sau abundenţa în anumite elemente nutritive. După Davidescu (1992)
acestea sunt:
7.2.3.1.- testul colorimetric al peţiolului, nervurii mediane, a frunzei sau
tulpinii erbacee;
7.2.3.2.- testul după analiza formelor solubile din sucul vegetal;
7.2.3.3.-testul după analiza formelor totale de azot, fosfor, potasiu din
ţesuturile vegetale.
321
7.2.3.1. Testul colorimetric al peţiolului nervurii mediane, a frunzei sau
tulpinii erbacee
Sunt teste rapide, de teren, care se practică pe probe proaspete pentru
aprecierea stării actuale de aprovizionarea plantei cu azot nitric, fosfor, potasiu
şi magneziu.
Testul peţiolului este caracteristic numai anumitor plante recoltate şi la o
anumită fază critică a nutriţiei conform datelor din tabelul 7.10.
Tabelul 7.10.
Principalele specii de plante la care se poate practica testul colorimetric al
peţiolului (după Davidescu, 1992)
Specia Partea caracteristică care se testează Elementul care se
testează
Castravete Peţiol de frunze mature la începutul Azot nitric, fosfor
înfloririi şi fructificării anorganic
Morcov Peţiol de frunze mature, la mijlocul Azot nitric
perioadei de vegetaţie
Mazăre Peţiol de la frunza a treia sub vârf, Azot nitric
când planta are 6-9 internodii
Pepene Peţiol de la frunzele mature, la Azot nitric, fosfor
galben mijlocul perioadei de vegetaţie anorganic, potasiu
anorganic
Ridiche Frunze mature Azot nitric
Sfeclă Peţiol de frunze mature, la mijlocul Azot nitric, fosfor
perioadei de vegetaţie anorganic, potasiu
anorganic
Tomate Peţiol de frunze mature, la începutul Azot nitric fosfor
legării fructelor, din prima, a doua, a anorganic,
treia inflorescenţă
Viţă de Peţiol de la frunze mature când Azot nitric
vie plantele se află în plină înflorire
Cel mai frecvent se practică la viţa de vie, la care s-a pus în evidenţă o
corelaţie între recolta de struguri şi conţinutul peţiolului în NO3- în perioada
înfloritului.
Cu o lamă sau brici bine ascuţit, peţiolul se secţionează oblic de la bază,
pe porţiunea mai groasă prin care se prinde de tulpină. Pe secţiunea proaspătă se
aplică 1-2 picături de soluţie de difenil-amină (0,3%). Se urmăreşte intensitatea
culorii albastre care apare în timp de 5-10 secunde de la aplicare.
Cele 20 peţioluri testate se clasifică după intensitatea coloraţiei albastre
în: intense, mijlocie, slabă, lipsă. Se raportează apoi în procente fiecare din
aceste patru categorii, faţă de totalul celor 20 de peţioluri luate egal cu 100. În
322
Agrochimie
raport cu acesta se face aprecierea orientativă, a gradului de aprovizionare şi a
nevoii de îngrăşăminte (tabelul 7.11).
Tabelul 7.11
Aprecierea orientativă a gradului de aprovizionare şi a nevoii de
îngrăşăminte (după Davidescu, 1972)
Procent de probe colorate Gradul de Nevoia de
Intens mijlociu Slab sau deloc aprovizionare îngrăşăminte
>50 40-60 >20 Bun Slabă sau deloc
20-50 30-50 20-50 Satisfăcător Mijlocie
<25 30 <50 slab Mijlocie spre mare
Pentru testul colorimetric al fosfaţilor solubili, se foloseşte o soluţie de

molibdat de amoniu, care colorează tăietura proaspătă a peţiolului în culoare
albastră de diferite intensităţi, iar pentru cel al potasiului anorganic se foloseşte
cobaltnitritul de sodiu ,care colorează secţiunea în peţiol galben.
În acelaşi mod se procedează şi la efectuarea testului colorimetric al
nervurii mediane sau a tulpinii erbacee.
7.2.3.2. Testul după analiza formelor solubile din sucul vegetal
Sucul din vasele conducătoare (plânsul viţei de vie) şi ţesuturi (cartofi,
castraveţi, tomate, pepene), poate servi pentru caracterizarea stării de
aprovizionare cu diferite forme anorganice de elemente nutritive.
Sucul se extrage fie prin secţionarea coardelor (viţa de vie), fie prin
presare cu diferiţi reactivi.
Metoda este rapidă şi poate fi practicată şi cu trusa de teren. De multe
ori extragerea prin presare este dificilă şi sucul este puternic colorat în verde,
fapt ce îngreunează testul colorimetric: limpezirea extrasului se poate face cu
cărbune activ.
Interpretarea se face cu ajutorul unei scale colorimetrice, standardizată
cu cantităţi cunoscute.
Extragerea formelor solubile cu diferiţi solvenţi organici sau cu soluţii
tampon din ţesuturi proaspete dă o bună corelaţie cu starea de aprovizionare în
special cu azot nitric (NO3-) şi cu ionul fosforic (H2PO4-), ca şi cu alţi ioni.
Frecvent se utilizează ca soluţie extractoare o soluţie tampon acetică, iar în
extract elementele nutritive se determină conform tehnicilor speciale de
laborator (tabelul 7.12).
323
Tabelul 7.12
Analiza extractului cu soluţie acetică tampon
(după Nicholas citat de Davidescu, 1992)
Elementul Reactivi folosiţi Culoarea sau opalescenţa
minimum maximum
NO3- 2 ml acid 2-4 fenoldisulfonic, 5 incolor-gălbui portocaliu
ml apă, 10 ml NH4OH 30%. închis
PO43- 2 ml molibdat de amoniu (4%), slab albăstrui albăstrui
1 ml hidrochinonă (1%), 2 ml închis
amestec de carbonat de potasiu
(26%) şi sulfat de sodiu (5%).
K+ 0,2 ml carbonat de sodiu, 1 ml limpede, roşu, opalescent,
glicerină (50%), 2 ml alcool cărămiziu galben, închis
izopropilic
Ca2+ 2 ml glicerină (50%), 5 ml incolor opalescenţă
soluţie saturată de oxalat de albă-cenuşie
amoniu
Mg2+ 0,2 ml galben de titan (0,15%), galben-pai galben roşcat
0,5 ml clorhidrat de hidroxil
amină, 0,5 ml zaharoză (5%), 2
ml NaOH (10%).
Mn2+ 0,5 ml trioximetilsulfat (10%), 2 incolor roşu-închis
(exces) ml NaOH (10%) visiniu
Mn2+ 2 ml periiodat de potasiu slab-albăstrui albastru-
(carenţă) (soluţie saturată), 0,4 ml închis
tetratametil diaminofenil metan
Cl- 2 ml AgNO3 (0,02N), 3 picături incolor opalescenţă
HNO3 concentrat albă
7.2.3.3. Testul după analiza formelor totale de azot, fosfor şi potasiu din
ţesuturile vegetale
Testele rapide descrise anterior deşi sunt foarte utile, când sunt
executate atent şi interpretate corect, nu pot da indicaţii asupra a ceea ce noi am
defini ca nivel critic al nutriţiei, adică asupra concentraţiei unui element şi
asupra raportului în care trebuie să se afle faţă de alte elemente într-o anumită
fază de vegetaţie, care corespunde unei corelaţii optime a productivităţii. Deci
prin ele nu se pot stabili măsuri privind corectarea sistemului de fertilizare.
De aceea, deşi mai dificilă, analiza totală este necesară în cercetarea
atentă a stării de nutriţie în vederea stabilirii carenţelor, abundentei sau
excesului, precum şi a măsurilor agrochimice pentru ca nivelul critic să se
apropie de starea normală.
Probele de organe vegetative se recoltează şi se pregătesc după normele
generale, din unităţi analitice reprezentative. Acestea se usucă la etuvă sau la
aer, după care se mojarează până când trece prin sita cu diametrul de 0,5-1 mm.
324
Agrochimie
Se păstrează apoi la întuneric în borcane de sticlă brune cu dop rodat sau
material plastic. Se determină apoi umiditatea şi substanţa uscată. Apoi
materialul vegetal este supus distrucţiei pe cale uscată la temperatura de 5500C,
când se obţine cenuşa sau pe cale umedă cu acid sulfuric concentrat, sau
substanţe puternic oxidate ca perhidrol, acid percloric.
Se determină apoi azotul total prin metoda Kjeldahl, fosforul total-
colorimetric şi potasiu total prin fotometrie în flacără.
Interpretarea rezultatelor analizei chimice totale se face după criteriile stabilirii
echilibrului nutritiv sau a intensităţii şi calităţii nutriţiei, ori a raportului dintre
două elemente sau prin ecuaţii de regresie.
Fink (1968), pe baza literaturii de specialitate, a căutat să dea o sinteză
orientativă limitelor de interpretare, care sunt prezentate în tabelul 7.6.
După conţinutul de elemente nutritive ale ţesuturilor sau organelor
vegetative analizate, se pot obţine informaţii aproximative asupra nevoii de
îngrăşăminte. În mod strict datele sunt valabile numai pentru plantele aflate în
creştere, însă ele pot fi extrapolate de specialişti cu oarecare aproximaţie şi
pentru anul următor. În tabelul 7.13 se dă o schemă după Fink (1968) a modului
în care trebuie interpretate analizele chimice ale plantelor şi nevoia de
îngrăşăminte.
7.3. Experienţe cu diferite doze şi tipuri de îngrăşăminte

Se pot efectua următoarele tipuri de experienţe: în case de vegetaţie şi în
câmp.
În cadrul acestor experienţe se realizează variante experimentale, cu
diferite doze sau tipuri de îngrăşăminte comparativ cu varianta martor
nefertilizat în 3-6 repetiţii.
Experienţele în casa de vegetaţie, se realizează în condiţii controlate de
umiditate. Acestea sunt montate în vase de vegetaţie de mărimi şi formă
diferită, în funcţie de specia plantelor şi scopul urmărit.
Experienţele în vase de vegetaţie permit efectuarea unui control riguros
al factorilor de vegetaţie urmăriţi, având însă dezavantajul unei îndepărtări faţă
de condiţiile naturale din câmp.
Pentru înlăturarea acestui neajuns după un an de experimentare în vase
de vegetaţie, experienţele cu diferite doze şi tipuri de îngrăşăminte se montează
în câmp (poligonul experimental).
Interpretarea rezultatelor experimentale se face în acord cu scopul
propus. Prezentarea lor se face sub formă de tabele în cazul tratării statistice a
datelor prin analiza variantei sau sub formă de figuri, de tipul celei prezentate
mai sus, în cazul calculării ecuaţiilor de regresie.
Ecuaţiile de regresie sunt prezentate în fig.7.3. şi sunt de tip parabolic (
y = a+bx+cx2), la care se calculează valoarea rapoartelor de corelaţie.
În final, rezultatele obţinute conduc la evidenţierea îngrăşământului şi a
dozei celei mai eficace pentru planta cercetată. Pe baza acestor concluzii se fac
325
recomandări privind aplicarea în producţie, la planta cercetată, în condiţii
pedoclimatice asemănătoare a unei tehnologii similare.
Rezultatele experimentale obţinute în câmp sau în casa de vegetaţie,
sunt de regulă însoţite de date analitice referitoare la însuşirile agrochimice şi
pedologice ale solului, însuşiri care ar fi putut fi modificate. De asemenea, se
fac analize de plantă în timpul perioadei de vegetaţie cât şi analize de calitate a
recoltei.
Cu ajutorul datelor obţinute în cadrul acestor experienţe, se pot elabora
recomandări pentru utilizarea în zona în care s-au efectuat cercetările celor mai
eficiente doze şi tipuri de îngrăşăminte.
Fig.7.3.Efectul fertilizării solului cu N şi P asupra producţiei de grâu

(după Lăcătuşu, 2000)
326
Agrochimie
Tabelul 7.13
Domenii de aprovizionare cu elemente nutritive şi limitele dintre aceste zone (după Fink, 1968)
A B C D E
Carenţă Zona optimului de Exces Toxicitate
puternică aprovizionare
(nivel critic)
-simptome clare Nu sunt simptome Cea mai bună Creştere bună Scăderea Creşterea
concentraţiei
de carenţă vizuale creştere şi însă poate să recoltei cu sau soluţiei nutritive
-recolta sporeşte -la aplicarea dezvoltare şi de producă fără simptome
puternic la îngrăşămintelor obicei recolta vătămare şi să
aplicarea recolta sporeşte şi este bună şi de influenţeze
îngrăşămintelor de obicei calitatea calitate asupra asimilării
se îmbunătăţeşte altor elemente
carenţe
Limita zonei unde

Limita zonei Limita zonei se manifestă
de carenţă producţiei toxicitatea
marginale
Zona de
carenţă
327
328
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte
8.STABILIREA DOZELOR DE INGRASAMINTE
Sistemul de fertilizare, face parte din măsurile pe care trebuie să le

aplice fiecare proprietar de pământ, în scopul realizării unor producţii
profitabile şi a sporirii necontenite a fertilităţii solului.
Elaborarea măsurilor de fertilizare, trebuie să aibă la bază studii şi
cercetări minuţioase cu privire la condiţiile cadrului natural, dintre care solul şi
clima au un rol prioritar. Alături de aceste aspecte trebuie să se cunoască
comportamentul diferitelor plante de cultură în cadrul ecologic dat, nivelul
actual al recoltelor, rezultatele experimentale privind efectul îngrăşămintelor
chimice, a rotaţiilor folosite, măsurile agrotehnice cele mai adecvate, cât şi alte
condiţii cum sunt cele de evidenţă funciară, cadastru şi organizarea teritoriului,
fără care nu se poate concepe o agricultură privatizată modernă.
În conceptul actual al agriculturii privatizate, care reprezintă 83,6% din
arabilul ţării, a celor peste 6 milioane de proprietari care au în medie 1,3 ha,
fertilizarea culturilor reprezintă în esenţă o cheltuială anuală destul de mare, la
care nu se poate renunţa şi care trebuie să dea neapărat profit, întrucât ea altfel
nu poate fi practicată.
De aceea factorul care trebuie să guverneze astăzi aplicarea
îngrăşămintelor chimice, este folosirea la maximum a cunoştinţelor privind
dozele, tipurile de îngrăşăminte, aplicarea lor la nivelul optim economic fără
risipă şi fără cheltuieli suplimentare, prin metodele cele mai adecvate şi la
epocile optime pentru ca minimum de investiţie să dea maximum de profit, dar
în acelaşi timp să contribuie şi la obţinerea unor producţii sporite an de an,
pentru asigurarea hranei populaţiei ţări şi eliminarea importurilor.
Un program eficient de fertilizare trebuie sa aibă la bază realizarea
următoarelor obiective:
-dozele de îngrăşăminte să se calculeze şi să se utilizeze numai la
nivelul dozelor optime din punct de vedere economic şi agrochimic;
-calculul dozelor şi aplicarea îngrăşămintelor, trebuie făcute în condiţiile
armonizării acestora cu alţi factori de vegetaţie, trofici şi tehnologici, în scopul
optimizări ecosistemului respectiv prin dirijarea relaţiei sol-plantă;
-trebuie asigurat permanent şi în dozele stabilite un caracter “integrat”
fertilizării culturilor, în scopul valorificării superioare a elementelor nutritive şi
a substanţei active din îngrăşăminte, cu o utilizare importantă a influenţelor de
potenţare a efectului acestora din partea altor factori (optimizarea regimului
apei, luminii, tehnologiilor);
-în măsura în care prin dozele de îngrăşăminte stabilite, se urmăreşte
evoluţia agrochimică (în timp) a solului, este necesar ca dozele calculate să
determine efecte de impact pozitiv cu însuşirile de nutriţie şi calitate a
producţiilor agricole şi horticole;
-dozele de îngrăşăminte calculate trebuie să aibă la bază un caracter de
“elaborare - verificare”, adică să presupună nu numai calcule statistice
328
Agrochimie
matematice şi agrochimice, ci să fie obţinute ca urmare a unor experimentări şi
cercetări riguroase în câmp şi laborator, cu studii şi analize aprofundate ce pot
valorifica în această activitate tehnică, multiplele legături şi dependenţe ale
recoltelor cantitative, sporurilor şi calităţii lor, faţă de modificările din sol,
evoluţia fertilităţii şi protecţia mediului.
8.1 Metode de stabilire a dozelor de îngrăşăminte chimice
Dată fiind diversitatea factorilor care concură la creşterea plantelor şi
obţinerea recoltelor, există un oarecare grad de relativitate în stabilirea dozelor
de îngrăşăminte. După Davidescu (1999)şi Lăcătuşu (2000) acestea sunt:
-rezultatele experienţelor în câmp cu doze diferite şi în raporturi
variabile interpretate statistic prin analiza dispersională sau a varianţei;
-pe baza formelor minerale existente în sol (metoda N min);
-recoltei exprimate în valori relative (procente) şi unele însuşiri
agrochimice;
-bilanţului elementelor nutritive din sol;
-indicii agrochimici, potenţialului genetic şi factorii de mediu;
-pe baza optimului economic;
-pe baza nomogramelor şi curbelor de fertilizare;
-fertilizarea la vedere sau empirică.
8.1.1.Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice pe baza experienţelor
în câmp.
Experienţele în câmp prezintă avantajul, că studiază potenţialul
biologic al plantei cultivate, în ansamblul tuturor factorilor care condiţionează
recolta (sol climă agrotehnică, stare fitosanitară, activitate biologică a solului,
îngrăşăminte etc) apropiate de cultura mare.
Rezultatele acestora se pot extrapola în zonele învecinate, zone ale
căror condiţii pedoclimatice trebuie să fie similare condiţiilor în care s-a
experimentat.
Experienţele în câmp prezintă şi unele avantaje cum ar fi:
-necesită un timp îndelungat (3-5 ani);
-rezultatele pot fi influenţate de factorii climatici, de atacuri de boli şi
dăunători;
-sunt costisitoare din punct de vedere economic;
-nu arată excesul sau surplusul de elemente nutritive, ci numai
insuficienţa momentană, fapt care face să nu se poată determina cât timp va
dura rezerva de substanţe uşor accesibile;
-ca urmare a rezultatelor experimentale, cultivatorii aplică periodic,
acelaşi îngrăşământ, ceea ce face (datorită efectului remanent) ca după 5-7 ani
alt element să rămână în minim;
-prin aplicarea unilaterală pe o perioadă lungă de timp a aceloraşi
îngrăşăminte (P sau PN), se ajunge la un punct în care nu mai răspund la aceste
îngrăşăminte, ca urmare a ridicării nivelului de aprovizionare în urma efectului
rezidual.
329
De aceea, astăzi, arată Davidescu (1999) experientele staţionare în
câmp cu îngrăşăminte, trebuie să servească doar pentru etalonarea indicilor
agrochimici ca şi a corelaţiilor şi a nomogramelor sau şi a altor metode, dozele
optime economice faţă de starea de aprovizionare a solului, favorabilitatea,
potenţialul genetic pentru fiecare cultură şi nivelul recoltei.
8.1.2. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza formelor minerale de
elemente nutritive existente în sol
Procedeul constă în determinarea conţinutului de N mineral (N-NO3-şi
N-NH4+), existent la începutul perioadei de vegetaţie pe adâncimea stratului de
sol în care se află distribuită principala masă de rădăcini a plantelor (0-40 cm. la
culturile de câmp, 0-100cm. în plantaţiile de vii şi pomi).
Pe baza acestei cantităţi se stabileşte doza de îngrăşăminte cu azot
N − N min
astfel: DozaNKg/ha = ex în care:
Cu
Nex = azot extras din sol, necesar pentru recolta planificată în kg;
Nmin = conţinutul de azot mineral din sol în kg;
Cu = coeficientul de utilizare al îngrăşămintelor cu azot (40-70%).
8.1.3 Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza recoltei exprimate în
valori relative (%) şi unele însuşiri agrochimice.
Pentru aceasta se pleacă de la legea acţiunii factorilor de vegetaţie,
reprezentarea matematică a dependenţei solului şi aplicarea de îngrăşăminte,
când se modifică un singur factor de vegetaţie (îngrăşământul), folosind ecuaţia
Mitcherlich, modificată de Boule şi Bray şi reformulată de Blak:
 
−c( E + E )
y=Rm 1 − e y i , în care:
Rm = recolta maximă posibilă;
e = baza logaritmilor naturali (e=2,718);
c = coeficient de acţiune a elementului nutritiv de îngrăşământul
aplicat solului (cî) şi în formă accesibilă existentă în sol (cs);
Es = aportul cantitativ de substanţe nutritive din sol kg N,P2O5 sau
K2O/ha;
Ei = aportul cantitativ de substanţe nutritive din îngrăşămintele aplicate
solului (N,P2O5 sau K2Okg/ha)
8.1.4.Stabilirea dozelor de ingrasaminte pe baza bilantului
elementelor nutritive din sol.
Se bazează pe diferenţa dintre necesarul de N,P,K pentru obţinerea
unui anumit nivel de recoltă şi cantităţii de elemente nutritive care se găseşte în
sol. După Lixandru (1990) se poate folosi în acest sens următoarea formulă de
calcul:
100( Rs C s ) − ( BC1 )
N,P,K kg/ha = F , în care:
C2
330
Agrochimie
100= limita superioară de utilizare a elementului nutritiv de către
recolta scontată (%);
Rs= recolta scontată t/ha;
Cs= consumul specific de N,P sau K (tabelul 8.1)
B= conţinutul solului în elementul respectiv;
C1= coeficientul de utilizare a elementului din îngrăşământul aplicat;
C2= coeficientul de utilizare a elementului din îngrăşământul aplicat
(H=38-71%; P2O5=12-40%; K2O=40-75%);
F= factor de corecţie în funcţie de condiţiile pedoclimatice.
Valoarea coeficientului de utilizare a elementelor din sol (C1) se
calculează cu ajutorul formulei:
AxBx100
C1% (N,P,K) =
Cx30
A = producţia obţinută fară îngrăşăminte t/ha;
B = consumul specific al elementelor luat în calcul kg/t;
C = conţinutul solului în elementul nutritiv sub formă accesibilă
plantelor, mg/100gsol;
30 = coeficient de transformare a mg/100gsol în kg/ha.
În cazul calculării dozei de azot corecţia (factorul F), se realizează în
funcţie de rezerva totală a solului în azot utilizabil. Acesta se află prin diferenţa
dintre suma azotului provenit în sol pe diferite căi şi azotul pierdut prin
levigare, adică:
RKgN / ha = (Np + Nb + Ns + NH + Nr + No) - Nl , în care:
Np = azotul provenit din precipitaţiile atmosferice care se calculează
asfel: Np(kg/ha) = p. Kp; p = cantitatea de precipitaţii anuale (mm), Kp= 0,02-
0,03;
Nb = azotul introdus de bacteriile fixatoare de azot, care se calculează
astfel: Nb(kg/ha) = Z. Kb; Z = număr zile cu temperaturi peste 80C, Kb =
coeficient de acumulare zilnică 0,2 -0,3kg/haN;
Ns = azotul din activitatea bacteriilor simbiotice : 60-80kg/ha la mazăre,
65-95 kg/ha la fasole, 80-90 kg/ha la măzăriche, 100-120 kg/ha la soia;
NH = azotul provenit din mineralizarea humusului, care se calculează
HxCm xNh
astfel: NH (kg/ha) = , în care:
10
H = rezerva de humus, t/ha;
Cm = coeficientul de mineralizare a humusului ;
Nh = conţinutul de azot al humusului (are valori între 3,5 - 5%)
Nr = azotul rezidual de la culturile plantei premergătoare, care se
calculează astfel:
-15% din azotul preluat cu recolta, de plante premergătoare, pentru
neleguminoase;
-30% pentru leguminoase.
331
No = azotul din îngrăşămintele organice, care se calculează astfel:
No = DgCNgKu, în care Dg = doza de gunoi de grajd t/ha, CNg =
conţinutul în azot al unei tone de gunoi de grajd, Ku = coeficientul mediu de
utilizare al azotului din gunoiul de grajd (0,20 - 0,25 în primul an, 0,30 - 0,35 în
al doilea an).
Nl = azotul pierdut prin levigare (2-15 kg/ha anual).
Valoarea astfel obţinută ca RkgH/ha se foloseşte la corectarea dozei
teoretice de azot obţinută prin calcul. Corectarea dozelor de fosfor se face în
funcţie de pH şi de fosforul provenit din gunoiul de grajd. La potasiu, corecţia
se face în funcţie de aplicarea gunoiului de grajd şi de conţinutul solului în
carbonaţi.
8.1.5 Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza indicilor agrochimici,
potenţialului genetic şi factorilor de mediu
Datorită faptului că recolta reprezintă rezultanta interacţiunii factorilor
legaţi de sol, climă şi plantă, de potenţialul genetic al plantei, Davidescu (1981),
propune o metodă de stabilire a dozei de îngrăşăminte care are în vedere această
dependenţă complexă a formării recoltei, concretizată în formula de mai jos :
 Csp 
Doza kg / ha s.a = (Pg  P  E )     R  I  (T )  (S ) , în care:
 Cu 
Pg = potenţialul genetic al soiului sau varietăţii hibride, kg/ha;
Bs = nota de bonitare a solului, corespunzător plantei cultivate,
exprimată subunitar Bs/100. Aceste note se găsesc pentru fiecare unitate
agricolă la Oficiile Judeţene de Pedologie-Agrochimie sau orientativ în tabelul
8.2.
F= indicele de favorabilitate ecologică pentru planta respectivă
exprimată subunitar (F/100);
Csp = consumul specific, în kg (N,P2O5, K2O5) pe tona de produs
principal şi cantitatea aferentă de produs secundare ;
Cu = coeficientul de utilizare a îngrăşământului respectiv de către plante
în procente şi exprimat subunitar;
R = coeficient de răspândire a rădăcinilor (adâncimea) 0-20=1; 0-
30=1,5; 0-40=2;
I = indicele de corectare a dozei de îngrăşământ în raport cu nivelul de
aprovizionare a solului, stabilit pe baza analizei chimice, sau cota procentuală
ce trebuie aplicată faţă de indicii agrochimici ai stării de aprovizionare şi faţă de
consumul total reieşit din calcul;
T = coeficient tehnologic stabilit în raport cu posibilităţile tehnice ale
unităţii de a aplica tehnologii moderne sau modeste, valoarea coeficientului
fiind de 1,1-1,3 pentru tehnologii ridicate, 1 pentru tehnologii normale (bune) şi
0,6-0,8 pentru tehnologii modeste, scăzute;
S = indicele de secetă (după Botez 1975), corectează doza de azot dată
în timpul vegetaţiei şi se calculează după relaţia:
332
Agrochimie
 
 T N 
S=    K f , în care:
  H 
 p1 − 100  
 
T = temperatura medie lunară;
N = număr de ore de instalaţie;
P = suma precipitaţiilor lunare;
H= media lunară a umidităţii relative a aerului;
Kf = coeficient de corecţie în raport cu însuşirile hidrofizice ale solului.
Tabelul 8.1
Consumul specific de N,P,K pentru o tonă de produs principal
la diferite plante de cultură (după Davidescu, 1999)
1.Culturi de câmp
Nr. Planta Consumul specific mediu pe bază de produs pricipal
crt. N P2O5 K2O
1 Grâu 22-35 12-18 20-37
2 Secară 22-26 14 25-30
3 Orz toamnă 19-30 15 35-42
4 Ovăz 22-28 10-12 27-37
5 Porumb 18-30 7-10 20-23
boabe
6 Floarea 33-46 22-27 46-58
soarelui
7 Rapiţă 37-55 20-23 38-65
8 Soia 75 20 15
9 Mazăre 65 15-20 15-30
10 Fasole 65 20 15
11 Cartof 5-8 2-3 8-9
12 Sfeclă de 3-8 1,5 6-8
zahăr
13 Lucernă 21-30 6-10 15-20
14 Năut 53 18 7-5
15 Hamei 90-100 30-35 90
2. Legume
Nr. Planta Consum specific mediu pe bază de produs principal
Crt N P2O5 K2O
.
1 Ardei seră 1,5 0,2 1,6
2 Castraveţi 1,7 1,4 2,6
câmp
333
3 Castraveţi 1,6 0,7 2,6
seră
4 Ceapă câmp 3,0 1,2 4,0
5 Cartof 5,0 1,5 7,0
timpuriu
6 Morcov 3,2 1,0 5,0
7 Pepeni 4,2 2,0 7,5
galbeni
8 Ridichi de 5 1,8 5,1
lună
9 Salată 2,3-2,8 0,8-1,1 5,0
10 Spanac 3,6 1,8 5,2
11 Tomate câmp 2,8 0,4 3,8
12 Tomate seră 3,8 1,5 7,9
13 Varză toamnă 3,0 1,0 4,5
14 Usturoi 5,0 1,5 3,0
15 |elină 6,5 2,5 8-10
3. Pomi fructiferi şi viţă de vie

Nr. Planta Consum specific mediu pe bază de produs principal
crt N P2O5 K2O
1 Măr 2,3 0,65 3,0
2 Păr 2,4 0,75 3,3
3 Prun 3,5 1,05 5,5
4 Piersic 3,5 1,0 5,5
5 Cais 3,5 1,0 5,5
6 Cireş 3,0 9,50 5,5
7 Viţă de vie 12,0 3,0 8,0
Tabelul 8.2
Notele de bonitare pentru principalele soiuri şi culturi
din vestul ţării (Crişan, 1974)
Denumirea unităţii Grâu Porumb Porumb Orz Floarea Sfeclă Sfeclă
de sol siloz soarelui zahăr furajeră
Cernoziom 85 91 79 85 85 71 71
ciocolatiu
Cernoziom freatic 95 91 91 95 90 78 78
umed
Cernoziom 95 91 91 95 90 78 78
ciocolatiu freatic
umed
Cernoziom slab 80 78 78 80 80 71 71
levigat
334
Agrochimie
Cernoziom mediu 75 71 71 75 75 64 64
levigat
Cernoziom puternic 70 66 66 70 70 62 62
levigat
Cernoziom levigat 90 83 83 90 85 74 74
freatic umed
Cernoziom levigat 70 65 65 70 65 58 58
brun roşcat
Sol brun roşcat 70 65 65 70 65 57 57
Sol brun roşcat de 65 54 54 65 60 48 48
pădure podzolit
Sol brun de pădure 70 63 63 70 70 59 59
podzolit slab
diferenţiat textural
slab podzolit slab
pseudogleizat
mediu podzolit
pseudogleizat
puternic podzolit
pseudogleizat
Sol podzolic argilo- 34 23 23 34 37 29 29
iluvial
Sol podzolic argilo- 17 5 5 17 17 0 0
iluvial pseudogleic
Lăcovişte drenată 79 83 83 79 85 60 60
Lăcovişte brună 79 80 80 79 85 72 72
Lăcovişte 90 93 93 90 95 81 81
cernoziomică
Lăcovişte asfaltoidă 54 38 38 54 42 10 10
Lăcovişte mediu 25 19 19 25 25 21 21
salinizată
Smolniţă 54 42 42 54 44 22 22
Smolniţă podzolită 49 37 37 49 44 32 32
Smolniţă-sol brun 59 42 42 59 44 32 32
de pădure
Sol aluvial slab 35 41 41 35 49 30 30
humifer-superficial
Sol aluvial slab 65 63 63 65 74 72 72
humifer-mediu
profund
Sol aluvial brun 80 78 78 80 79 82 82
Cernoziom slab 70 56 56 64 60 46 46
erodat
Cernoziom mediu 50 34 34 45 40 21 21
erodat
Cernoziom puternic 20 9 9 24 10 0 0
erodat
335
Sol brun gălbui 60 43 43 54 55 39 39
podzolic slab erodat
Sol brun gălbui 15 0 0 19 10 0 0
podzolic puternic
erodat
Sol podzolic slab 40 21 29 36 33 25 25
erodat
Sol podzolic mediu 35 20 20 31 28 15 15
erodat
Sol podzolic 15 0 0 16 8 0 0
puternic erodat
8.1.6. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza optimului economic

Se foloseşte la culturile de câmp, metoda bazându-se pe ecuaţia
Mitcherlich - Bray în formula propusă de Blak adaptată la rezultatele
experimentelor din ţara noastră. Ecuaţia realizată astfel de Borlan (1984) este
următoarea:
 VURp 
lg 2,3Ce  Rs  − Ce  Es
 Cui 
DOE kg N, P2O5, K2O/ha = , în care:
Ce
DOE = doza optimă de îngrăşăminte kg/ha;
Rs = recolta scontată, care se situează în imediata apropiere a recoltei
maxime (Rm), stabiltă pe baza notelor de bonitare;
Ce = coeficienţi de acţiune utilă a elementelor nutritive din sol (CN, CP,
CK);
VURp = preţul de desfacere a produsului principal (lei/kg);
Cui = costul îngrăşămintelor pe unitate de substanţă activă ingrasamint
(lei/kg);
Es = aportul cantitativ de substanţe nutritive din sol, în kg/ha N, P2O5
sau K2O, devenind EsN,EsP,EsK. Estimarea se face în funcţie în funcţie de
însuşirile agrochimice ale solului şi de mărimea scontată a recoltelor.
Pentru estimarea cantităţilor de elemente nutritive ce provin din sol se
aplică formulele (Lăcătuşu 2000):
Es kg N,P2O5 sau K2O/ha = (a+b) (IA) - C(IA)2 + dRs
Es kg N,P2O5 sau K2O/ha = A 1 − 10 − C( IA) + dRs
b
Es kg N,P2O5 sau K2O/ha = a - + dRs, în care:
IA
IA = indici agrochimici;
A = cantitatea maximă de element nutritiv obţinut din rezerva solului;
a, b, c, d = coeficienţi de regresie
Ecuaţiile de mai sus redau creşterea treptată a valorilor Es, după o curbă
cu tendinţă de plafonare, o dată cu creşterea valorilor indicilor agrochimici (IN
PAl, KAl). Termenul (dRs) majorează valorile Es în funcţie de gradul de
336
Agrochimie
favorabilitate generală a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie a cărei rezultantă
este Rs.
Dependenţa dintre coeficienţii de acţiune (Ce) ai elemntelor nutritive şi
nivelul recoltelor scontate (Rs) este dată de egalitatea:
b
Ce = a +
Rs
în care a şi b sunt parametrii regresivi ai coeficienţilor de acţiune (Ce)
faţă de recolta scontată a se obţine (Rs).
La culturile horticole normarea consumului de îngrăşăminte după Borlan
şi colab (1982), se face la nivelul optimului experimental după următoarea
formulă:
  IA  −CRs 
DOExpkg/haN,P2O5sauK2O= 2 A(1 − 10 −CRs ) −   A(1 − 10 
  aIA + b  
în care:
A = limita superioară spre care tinde DOExp în cazul unor nivele foarte
ridicate de Rs;
Rs = recolta scontată;
IA = indicii agrochimici ai solului;
a, b = parametrii regresiei coeficienţilor de acţiune Ce faţă de recolta
scontată.
8.1.7 Stabilirea dozelor optime ştiinţifice (DOS) pentru microelemente
Pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu microelemente pe solurile
în care se manifestă carenţa în aceasta, Borlan (1982) a elaborat o serie de
formule, pe baza unor modele matematice, cu ajutorul cărora se calculează
dozele optime ştiinţifice de îngrăşăminte cu microelemente aplicate pe sol o
dată pentru mai mulţi ani:
C e
DOS de Bor kg/ha = 3 - 3aB (b - ) (d - ), în care:
Arg DOE N
B = conţinutul de bor hidrosolubil din sol;
Arg = conţinutul de argilă din sol;
DOEN = doza optimă economică de azot ce urmează a fi administrată;
a, b, c, d, e= coeficienţii de regresie
 10 − IMo   C   C 
DOS de Mo kg/ha =  −6, 2   b −
− IMo  
   d − ,
 10 + 10   Arg   DOE N 
în care:
IMo = indicele de molibden al solului;
DOS de Zn kg/ha = 10 - 10bICzn sau
DOS de Zn kg/ha = 10 -10aIPRM , în care:
ICZn = indicele carenţei de Zn;
I.P.R.M. = indicele reacţie fosfaţi mobili.
337
Pentru solurile ţării noastre, calculele efectuate cu aceste formule au dus
la baze optime ştiinţifice de B de până la 3 kg B/ha de Mo până la 1 kg Mo/ha
şi de Zn de până la 5 kg Zn/ha, aplicabile în sol şi cu efecte pe mai mulţi ani.
8.1.8 Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza nomogramelor
curbelor de fertilizare şi a tabelelor.
Corelaţia dintre gradul de aprovizionare cu elemente nutritive şi
necesarul de îngrăşăminte se poate exprima în mod sintetic, arată Davidescu
(1999) şi sub forma unor nomograme şi curbe de fertilizare. Acestea permit
specialistului de teren ca pe baza observaţiilor proprii şi a analizelor (testelor)
agrochimice, să stabilească prin extrapolare pe aceste curbe (nomograme)
dozele de îngrăşăminte.
În cadrul acestora pe abscisă se trec cantităţile de elemente nutritive şi
starea de aprovizionare, iar pe ordonată dozele de îngrăşăminte kg/ha.
Aproximarea dozei de îngrăşăminte se face pornind de la starea de
aprovizionare înscrisă în buletinul de analiză. Se ridică o perpendiculară până se
întâlneşte curba grupei de plante pentru care se aproximează doza de
îngrăşăminte. De la punctul de întâlnire se duce spre stânga o paralelă la abscisă
până se întâlneşte ordonata pe care se citeşte doza.
Folosind datele experimentale din teren şi analizele agrochimice se pot
întâlni nomograme pentru fiecare plantă cultivată.
În figurile 8.1 şi 8.2 sunt prezentate exemple de nomograme de stabilire
a dozelor de îngrăşăminte la grâu, porumb, cartof şi sfeclă de zahăr folosind
analizele agrochimice.
338
Agrochimie
Fig.8.1. Nomograma aprecierii dozei de îngrăşăminte la grâu şi porumb

(după Davidescu 1999)
339
Fig. 8.2. Nomograma dozei de îngrăşăminte la

cartof şi sfecla de zahăr
340
Agrochimie
De asemeni, pe baza formulelor anterior prezentate referitoare la
calcularea DOE, DOExp, DOS, s-au alcătuit tabele şi nomograme în care sunt
trecute dozele de îngrăşăminte la diferite culturi şi niveluri diferite de recoltă
scontată.
Acestea au avut în vedere gradul de asigurare cu azot, fosfor şi potasiu
al solurilor pe baza lucrărilor de cartare agrochimică.
Acestea sunt exemplificate prin tabelele 8.3, 8.4, 8.5 .
Tabelul 8.3
Doza optimă experimentală de N în plantaţii de măr şi păr pe rod
în funcţie de asigurarea potenţială a solului cu azot (IN)
şi recolta scontată ce se obţine (Rs)
(după I.C.P.A., 1981)
IN 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
Rs t/ha
4 37 34 33 32 32 31 31 31
6 52 48 46 45 45 44 44 44
8 66 61 59 52 57 56 56 55
10 77 72 69 68 68 66 65 65
12 87 82 79 77 76 75 74 74
14 97 90 87 85 84 83 82 82
16 105 98 94 92 91 90 89 88
18 112 104 100 98 97 96 95 94
20 117 109 105 103 102 101 100 99
25 129 120 115 113 112 110 109 108
30 138 128 124 121 120 118 117 116
Tabelul 8.4
Doze optime experimental de P2O5 în plantaţiile de măr şi păr pe rod
în funcţie de asigurarea solului cu fosfaţi mobili (PAL)
şi de recolta scontată (Rs)
ppm
P 10 15 20 25 30 35 40 45 50 60 70 80
Rs
t/ha
4 60 52 46 41 37 33 29 27 24 19 16 13
6 81 70 62 55 49 44 39 35 32 26 21 17
8 97 85 79 66 59 52 47 42 38 30 25 20
10 111 96 85 75 67 60 53 48 43 35 28 22
12 121 105 93 82 73 65 58 52 47 38 31 24
14 130 113 99 88 78 70 62 56 50 41 33 26
16 137 119 105 92 83 74 66 60 54 44 35 28
18 142 123 109 96 85 76 68 61 55 44 36 29
20 146 127 112 99 88 79 70 63 57 46 37 29
25 153 134 118 104 92 83 74 66 60 48 39 31
30 157 137 121 106 95 85 76 69 62 50 40 33
341
Tabelul 8.5
Dozele optime experimentale de K2O în plantaţiile de măr şi păr pe rod
în funcţie de asigurarea solului cu potasiu mobil (KAL)
şi recolta scontată (Rs)
ppmK 60 80 100 120 140 180 220 260 300
Rs t/ha
4 83 78 74 70 68 65 63 61 60
6 115 107 101 97 94 90 86 84 82
8 140 131 124 118 114 108 104 101 99
10 161 151 143 137 133 126 121 118 115
12 180 168 161 153 148 139 134 129 126
14 195 182 172 165 160 151 145 141 138
16 206 192 182 174 168 159 153 148 145
18 216 202 191 193 177 167 161 156 152
20 224 209 198 190 183 173 167 162 158
25 239 223 211 202 195 186 179 173 169
30 248 232 219 210 203 192 185 179 175
8.1.9. Corectarea dozelor de îngrăşăminte

Davidescu (1999) consideră că dozele de îngrăşăminte stabilite după una
din metodele descrise anterior, trebuiesc corectatate în raport cu diferiţi factori
de mediu sau tehnologia de cultură.
În raport cu umiditatea solului
Există o strânsă legătură între coeficientul de folosire al îngrăşămintelor,
umiditatea solului şi recoltă. Între doza de azot aplicată în primăvară la grâu şi
suma precipitaţiilor din toamnă până în primăvară şi recoltă există o strânsă
legătură pe care D. Iştfan (1982) a concretizat-o pentru zona de la ICCPT
Fundulea în următoarea formulă:
N kg/ha = a + bx + cx2 + dx2 + ex1x2 + fx22, în care:
N = doza optimă economică de azot;
x1= suma precipitaţiilor din perioada septembrie - februarie (l/m2);
x2 = suma precipitaţiilor din perioada martie - mai (l/m2);
a = sporul mediu de producţie (kg/ha), pe perioada de 10 ani la
îngrăşămintele cu azot;
b, c, d, e, f = coeficienţi ai funcţiei de regresie.
Acest lucru este reliefat şi în datele din tabelul 8.6.
342
Agrochimie
Tabelul 8.6.
Factorii de corecţie a dozelor de îngrăşăminte chimice în raport
cu condiţiile ecologice şi tehnologia de cultură
(după Davidescu,1999)
Coeficientul de corecţie cu care
se înmulţeste doza calculată
N P2O5 K2O
Climatul zonei
Precipitaţii
• în perioada toamnă - iarnă -
primăvară 1,3 1,0 1,1
- umed (peste medie) 0,8 1,0 1,0
- secetos (sub medie)
• în perioada primăvară - vară
- umed (peste medie) 1,2 1,0 1,3
- secetos (sub medie) 0,7 0,8 0,9
Temperatura
• în primăvară
- rece (sub medie) 1,4 1,1 1,0
- caldă (peste medie) 0,8 1,2 1,0
• în toamnă
- caldă şi uscată 0,8 1,0 1,1
- caldă şi umedă 1,1 1,0 1,0
Caracteristicile solului
- bogat în humus 0,6 1,3 1,2
- bogat în P şi K 1,0 0,5 0,5
- bogat în P şi K 1,0 1,4 1,4
- pH acid 1,2 1,3 1,4
- pH bazic 1,0 1,0 0,8
Gunoi de grajd
- în primul an de aplicare 0,6 0,7 0,4
- în anii următori 1,0 0,8 0,6
Sistemul de agricultură
- irigat 1,3 0,8 1,2
- monocultură 1,3 0,8 1,0
- cerealier 1,3 1,0 1,0
- cereale şi plante tehnice 1,4 1,2 1,4
- cereale şi leguminoase 0,8 1,2 1,0
Dozele de îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu se corectează şi în funcţie de

conţinutul solului în argilă şi calciu (tabelele 8.7 şi 8.8).
343
Tabelul 8.7
Coeficientul de mărire a dozei de îngrăşământ fosfatic în raport
cu conţinutul în calciu şi argilă (Davidescu, 1999)
CaCO3 % Practic fără Conţinut scăzut Conţinut ridicat
Argilă% calciu de calciu 51-300 de calciu >300
0-50
150 1,2 1,3 1,8
300 1,4 1,5 2,0
Tabelul 8.8
Coeficientul de mărire a dozei de îngrăşăminte potasice în raport
cu conţinutul solului în argilă (după F. Werhung, 1983)
Conţinutul în argilă Puterea de fixare a Coeficient de majorare
% potasiului din a dozei de îngrăşământ
îngrăşământul aplicat % potasic
50 20 1,25
100 35 1,33
150 30 1,43
200 35 1,54
250 40 1,66
300 45 1,82
350 50 2,00
400 55 2,22
450 60 2,50
Indicele de corectare a dozei de îngrăşământ faţă de consumul total, se

stabileşte în raport cu gradul de aprovizionare în elementul respectiv pe baza
indicilor agrochimici (tabelul 8.9).
Tabelul 8.9
Indici de corectare a dozei de îngrăşământ ce trebuie aplicata
faţă de consumul total pentru o anumită recoltă
în raport cu gradul de aprovizionare al solului,
stabilit după indicii agrochimici
Gradul de Indicele de corecţie
aprovizionare al N P2O5 K2O MgO
solului
Scăzut 1,3-1,5 1,3-1,5 1,3-1,5 1,3-1,5
Mediu 1,1-1,3 1,1-1,3 1,1-1,3 1,1-1,3
Normal 1 1 1 1
Ridicat 0,50-0,70 0,50-0,75 0,50-0,75 0,30-0,50
Foarte ridicat 0-0,20 0-0,50 0-0,30 0-0,30
344
Agrochimie
9.CRITERII DE APLICARE RATIONALA A INGRASAMINTELOR
Aşa după cum arată Davidescu (1996), culturile agricole practicate în

ţara noastră, cuprind peste 40 specii de plante pentru cele de câmp (cereale,
leguminoase pentru boabe, plante uleioase, plante textile, tuberculifere şi
rădăcinoase, tutun, hamei etc.), 40 specii de plante legumicole, 11 specii
pomicole (măr, păr, gutui, prun, cais, migdal, piersic, cireş, vişin, nuc, castan),
4 specii de arbuşti (agriş, coacăz negru, coacăz roşu, zmeur), 30 souri de viţă de
vie şi peste 30 specii de plante ornamentale pentru grădini, parcuri şi de
apartament.
Din punct de vedere filogenetic aceste aproape 200 de specii de plante
agricole, s-au format şi au evoluat în diferite areale geografice, ceea ce explică
şi cerinţele lor diferte, înscrise în codul genetic, faţă de factorii de mediu,
inclusiv faţă de factorii de nutriţie şi respectiv faţă de îngrăşăminte.
Pentru ca aceste plante să atingă potenţialul genetic de producţie,trebuie
să se coreleze particularităţile biologice cu factorii de mediu şi cei de nutriţie,
ţinând seama de diferitele faze ale ontogenezei,când se programează organele
ce constituie viitoarea recoltă comercială.
Stabilirea unui sistem corect de fertilizare este desigur dificilă şi pentru
faptul că planta este expusă simultan influenţei mai multor factori de vegetaţie,
iar în plantă se petrec concomitent numeroase procese biochimice care se
intercondiţionează.
De aceea dozele de îngrăşămminte şi metodele acestora de aplicare, se
stabilesc în raport cu biologia plantei (specie, soi,hibrid, potenţial genetic de
producţie), tehnologia de cultivare (irigat, neirigat, ierbicidat etc.),condiţiile de
sol şi indicii agrochimici, unii factori restrictivi (seceta, pH,salinitate).
Astăzi mai mult ca oricând, fertilizarea culturilor trebuie făcută raţional,
ştiinţific, cu cheltuieli cât mai reduse în aşa fel încât să se obţină producţii mari
dar şi un profit considerabil.
Iată de ce, factorul care trebuie să guverneze aplicarea îngrăşămintelor
chimice astăzi este folosirea la maximum a cunoştiinţelor privind dozele,
tipurile de îngrăşăminte, aplicarea lor la nivelul optim economic, fără risipă şi
fără cheltuieli suplimentare, prin metodele cele mai adecvate şi la epocile
optime, pentru ca minimum de investiţie să dea maximum de profit, contribuind
în acelaşi timp la sporirea an de an a producţiilor la ha, în vederea asigurării
hranei populaţiei ţării, stoparea importurilor de produse agroalimentare şi
ridicarea calităţii acestora la standarde europene.
345
Criterii-aplicare îngrăşăminte
9.1. Criterii de aplicare raţională a îngrăşămintelor la culturile de
câmp
Fertilizarea culturilor agricole are şansele unui efect scontat, în măsura
în care aceasta se îmbină armonios şi sub control agrochimic riguros cu
celelalte măsuri agrofitotehnice ce potenţează rezultatele aplicării
îngrăşămintelor. Alternativa uneori mai simplă, de a rezolva numai prin
fertilizare obţinerea de randamente sporite cantitativ şi calitativ fără o acţiune
de conexiune cu alţi factori de vegetaţie şi tehnologici, este de cele mai multe
ori o încercare fără efecte, chiar suficient de costisitoare, ineficientă sau chiar
cu efecte negative atât asupra plantelor cât şi a eccosistemului respectiv.
Controlul agrochimic al solului, îmbinat cu cunoaşterea ceerinţelor
plantelor în elemente nutritive şi apoi cu un complex tehnologic adecvat
ecosistemului, ce pune în valoare şi măreşte efetul îngrăşămintelor, sunt căi de a
dirija activitatea tehnică de mare importanţă pentru agricultură în general şi
pentru culturile de câmp în special.
Principalii factori care condiţionează aplicarea îngrăşămintelor la
culturile de câmp sunt:
9.1.1. Sistemul de agricultură;
9.1.2 Alegerea sortimentului şi a modalităţilor de aplicare;
9.1.3. Însuşirile agrochimice ale solurilor;
9.1.4. Nivelul tehnologiilor utilizate la diferite culturi;
9.1.5. Condiţiile climatice;
9.1.1. Sistemul de agricultură şi aplicarea îngrăşămintelor.

Fertilizarea culturilor de câmp ţine cont în mod obligatoriu, în primul
rând de sistemul de agricultură practicat, mai cu seamă că în ultimele decenii în
acest domeniu, atât prin conţinutul teoretic dar şi practic, s-au detaşat mai multe
sisteme, în care aplicarea îngrăşămintelor se face diferenţiat nu numai pentru
scopul primar propus (prooducţi mari şi de calitate), ci mai ales pentru nivelul
de protecţie al ecosistemelor.
Agricultura convenţională presupune în varianta “puternic intensivă“
menţinerea sau chiar sporirea fertilităţii solurilor în exclusivitate prin
îngrăşăminte chimice, iar cea “moderat intensivă“ are în vedere folosirea
deopotrivă, în interacţiune sau în completare, a îngrăşămintelor chimice alături
de cele organice. Este un sistem de mare randament, ce vizează producţii mari
şi un interes evident pentru o sporire a fertilităţii solurilor prin îngrăşăminte.
Este adevărat însă că multitudinea produselor chimice utilizate în producţia
agricolă, presupune un control agrochimic riguros pentru ca investiţiile de
îngrăşăminte şi pesticide, să se regăsească în producţii agricole ridicate şi nu în
deteriorarea mediului ambiant şi în degradarea fertilităţii solurilor. Acest sistem
presupune utilizarea îngrăşămintelor după însuşirile solurilor şi cerinţele
plantelor în conformitate cu factorii cunoscuţi fără probleme restrictive
deosebite.
346
Agrochimie
Agricultura biologică, în contradicţie cu cele două variante ale celei
convenţionale, exclude total folosirea îngrăşămintelor industriale de sinteză (cu
N, în primul rând) şi presupune folosirea celor organice şi eventual a celor
provenite din prelucrarea unor roci naturale. Această variantă admite folosirea
pesticidelor, a unor îngrăşăminte industriale strict necesare şi a unor metode
biologice cu caracter tehnologic (soiuri, hibrizi, asolamente etc.) într-un sistem
“integrat biologic”.
Fără a exclude total o variantă sau alta din punct de vedere agrochimic şi
al fertilităţii, datorită efectelor benefice ale materiei organice în soluri, trebuie
concepute sisteme de fertilizare la culturile agricole, cu un conţinut organo-
mineral, după principiul agronomic ce prevede ca suprafeţele cultivate să se
fertilizeze (în timp şi periodic) cu îngrăşăminte organice, iar cele chimice să
completeze aportul solului în elemente nutritive, la nivelul producţiilor
scontate. Se pune astfel în valoare şi în acţiunea sa complexă materia organică,
respectiv cea humificată, cu rol esenţial în formarea şi delimitarea complexului
adsorbtiv al solurilor şi în dimensionarea capacităţii de tamponare a acestora,
calitate dorită şi esenţială pentru toate solurile agricole cultivate cu plante de
câmp.
9.1.2. Condiţiile climatice
Factorii climatici au o influenţă covârşitoare asupra efectului
îngrăşămintelor. Dintre aceştia cităm: uscăciunea sau precipitaţiile abundente în
unele faze de vegetaţie, căldura excesivă sau frigul, durata de strălucire a
soarelui, furtuni sau lovituri de grindină.
Uscăciunea influenţează în mod defavorabil asimilarea elementelor
nutritive din îngrăşăminte de către plante. Ea intensifică insuficienţa unor specii
de ioni prin reţinerea mai puternică a acestora la fracţiunea coloidală a solului,
sau prin procese de oxido - reducere. Un potenţial redox ridicat în aceste
condiţii face ca formele divalente de fier şi mangan să treacă în forme
superioare şi să precipite. Irigarea reduce potenţialul redox, favorizând trecerea
acestor elemente în forme accesibile. În condiţii de uscăciune are loc reţinerea
cu forţe mari a ionilor de Zn şi Fe la potenţialele coloidale, cât şi o micşorare a
concentraţiei ionilor monovalenţi din soluţia solului în detrimentul celor
bivalenţi de Ca2+ şi Mg2+.
Căldura şi insolaţia concentrează procesul respiraţiei, care se desfăşoară
în detrimentul fotosintezei, fiind necesară o bună aprovizionare cu Zn pentru
formarea substanţelor de creştere (auxine).
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor împiedică micşorarea formării de
peri radiculari (care începe la temperaturi peste 200C).
Precipitaţiile nesatisfăcătoare afectează valorificarea îngrăşămintelor de
către plante, iar cele în exces duc la levigarea unor elemente nutritive din
îngrăşăminte şi la apariţia unor boli şi dăunători.
347
9.1.3. Nivelul tehnologiilor utilizate la diferite culturi
Substanţele aplicate cu efect fertilizant în agricultură şi în primul rănd
cele chimice (rezultate prin sinteze), au înglobate în valoare costuri ce include
consumuri energetice mari şi foarte mari (la N şi P mai ridicate decât la K şi
Ca). De aceea, aplicarea îngrăşămintelor trebuie făcută într-un cadru tehnologic
optim, specific solurilor şi culturilor. Nerealizarea acestui deziderat reduce
drastic uneori efectul îngrăşămintelor, iar aplicarea tehnologiilor la nivel optim
şi performant potenţează efectul îngrăşămintelor chimice şi organice. În acest
factor pozitiv al condiţionării efectului îngrăşămintelor se include:
asolamentele, lucrarea solului, pregătirea patului germinativ, combaterea bolilor
şi dăunătorilor, măsuri de îmbunătăţiri funciare şi alte acţiuni tehnologice care
previn sau înlătură efectele negative ale unor factori trofici (exces şi băltire de
apă, eroziune etc.).
Se poate aprecia deci, că între efectul îngrăşămintelor şi nivelul
tehnologiilor agricole există o intercondiţionare pozitivă.
Efectul îngrăşămintelor în cadrul unor rotaţii şi asolamente la culturile
de câmp este diferenţiat, în primul rând, după specifictatea plantelor
componente în absorbţie, nutriţie şi consum (specific şi global) de elemente
nutritive.
Din acest punct de vedere s-a instituit în fertilizare şi mai ales în calculul
dozelor de elemente nutritive, principiul că necesarul plantelor în aceste
elemente, contează ca al doilea factor (după conţinutul lor în sol) şi
condiţionează direct efectul îngrăşămintelor. Nivelul (ca mărime) al dozelor
poate fi influenţat şi de ritmul absorbţiei elementelor nutritive ca şi durata
acestui proces.
Diferitele asolamente şi rotaţii impun alcătuirea unor scheme de
fertilizare diferenţiate care prevăd printre altele următoarele:
-îngrăşămintele organice se vor aplica la culturile ce la suportă efectul
direct, în doze diferenţiate;
-îngrăşămintele chimice se aplică diferenţiat, după necesarul cantitativ şi
sortimental al speciilor din asolament în principalele elemente nutritive;
-la asolamentele şi rotaţiile cerealiere, se foloseşte o fertilizare directă cu
NPK (a cerealelor), utilizarea de către cereale a efectului remanent al
îngrăşămintelor (inclusiv organice) aplicate la culturile premergătoare;
-la asolamentele şi rotaţiile ce conţin culturi cerealiere şi plante tehnice,
se utilizează fertilizarea directă a plantelor tehnice şi folosirea de către cereale a
acţiunii remanente a acesteia ca şi fertilizarea directă atât a culturilor tehnice cât
şi a celor cerealiere;
-la asolamentele furajere se utilizează la unele plante (de exemplu la
porumbul de siloz) îngrăşăminte organice (solide, semilichide, lichide), dar şi
fertilizarea chimică la rapoartele N:P:K favorabile azotului (faţă de culturile
cerealiere şi tehnice) şi cu doze din îngrăşămintele chimice mult mai ridicate.
348
Agrochimie
9.1.4. Însuşirile agrochimice ale solurilor
Nivelul de aprovizionare al solurilor cu principalele elemente nutritive,
constituie un factor esenţial ce dimensionează şi condiţionează efectul
îngrăşămintelor la culturile de câmp.
De aceea Davidescu (1999), a stabilit limitele optime ale parametrilor
fizici şi chimici ai solului care condiţionează fertilitatea potenţială, parametrii
ce pot fi corectaţi în mod evident prin folosirea îngrăşămintelor chimice.
Parametrii fizici care se iau în considerare pentru aprecierea fertilităţii
solului la culturile de câmp sunt: volumul edafic (Ve), adâncimea profilului de
sol (As), textura (Tx), scheletul solului (Ss), regimul hidric (Rh), panta (P), iar
parametrii chimici sunt: pH-ul, raportul carbon azot (C/N), salinitatea (S),
conţinutul în materie organică (H%), capacitatea de schimb cationic (T), gradul
de saturaţie cu baze (V%) (tabelul 9.
Tabelul 9.1.
Parametrii fizici, chimici şi notele pentru diferite valori
(după Davidescu, 1999)
1.Volumul edafic
Clasa 1 2 3 4 5
Adâncime 20 30 40 50 60
(cm)
Apreciere Foarte mic mic mijlociu mare foarte
mare
Nota 2 4 6 8 10
2.Adâncimea profilului de sol
Clasa 1 2 3 4 5
Adâncim 25 25-50 51-75 76-100 101-125
e (cm)
Apreciere foarte puţin mijlociu profund foarte
puţin profund profund profund
profund
Nota 0 3 5 7 10
3.Textura solului
Clasa 1 2 3 4 5
Conţinut
Nisip 90 - 40-60 20-45 30-50
Praf 10 40-60 0-20 15-35 25-50
Argilă - 55 35-55 25-30 25-40
Apreciere nisipoasă foarte argilo- luto- lutoasă
argiloasă lutoasă argiloasă
Nota 3 4 6 8 10
349
4.Scheletul solului
Clasa 1 2 3 4 5
Conţinut
% 5 6-20 21-35 36-50 51
Pietriş şi
nisip
foarte uşor foarte excesiv
Apreciere puţin scheletic scheletic scheletic de
scheletic (pietros) (pietros) (pietros) pietros
(pietros)
Nota 10 7 5 3 0
5.Salinitatea solului
Clasa 1 2 3 4 5
Conducti
vitatea
CE/250C
micromh
os/cm2
Extract 250 250-500 500-1000 1000-2000 2000
1/10
Extract 500 500-1000 1000-2000 2000-4000 4000
1/5
Extract
saturat 2000 2000-4000 4000-8000 8000- 16000
Săruri 16000
me/100gs 2,5 2,5-3,0 5-10 20
ol 10-20
Apreciere
a nesalin uşor salin salin foarte extrem de
gradului salin salin
de
salinitate
Nota
6.Conţinutul de materie organică (humus)
Clasa 1 2 3 4 5
Conţinut >4-5 3-4 2-3 1-2 1
%
Apreciere foarte ridicat mijlociu scăzut foarte
a conţi ridicat scăzut
nutului
Nota 10 7 5 3 0
350
Agrochimie
7.Capacitatea de schimb cationic (T)
Clasa 1 2 3 4 5
T% 41 26-40 11-25 6-10 5
Apreciere foarte ridicată mijlocie scăzută foarte

ridicată scăzută
Nota 10 7 7 5 3
8.Gradul de saturaţie cu baze al solului

Clasa 1 2 3 4 5
Saturaţia 90-100 60-90 40-60 15-40 15
în baze%
Apreciere foarte ridicată mijlocie scăzută foarte
ridicată (mezobazi (oligo (oligobazi scăzută
(subbazic) c) mezo c) (extrem
bazic) oligobazi
c)
Nota 5 10 7 5 3
Din aceşti 12 parametrii fizico-chimici se aleg 10 şi se dau notele care

corespund cu însuşirile lor fizice sau chimice, trecute în ultima coloană
orizontală (nota) din tabelul 9.1.
Pe baza acestor note se calculează indicele fertilităţii potenţiale a solului
(Fp) astfel:
Fp =  (Ve + As + Tx + pA + …..), în care:
Fp = indicele fertilităţii potenţiale a solului;
Ve, As, Tx, pA = notele acordate pentru diferiţi parametrii;
 = suma parametrilor
În tabelul 9.2. se face o caracterizare generală a fertilităţii potenţiale a
solurilor, după punctajul realizat în urma însumării punctelor acordatecelor
celor 10 parametrii luaţi în calcul.
351
Tabelul 9.2
Evaluarea stării generale de fertilitate potenţială şi restricţiile care o
condiţionează (după Davidescu, 1999)
Indicele de Aprecierea
evaluare a stăriide fertilităţii Restricţii
fertilitate
potenţială Însuşiri fizice Însuşiri chimice
(Fp)
Sol cu restricţii severe şi Poate avea un pH
permanente. Volumul foarte scăzut sau foarte
edafic foarte mic, profil ridicat, conţinut scăzut
profund sub 30cm, în humus şi elemente
35 Foarte textură nisipoasă nutritive, capacitatea
scăzută amestecată cu pietriş, de schimb mică, grad
drenaj foarte rapid de saturaţie cu baze
uneori cu pantă foarte mic.
puternică.
Sol cu restricţii care îi
reduc puternic Poate avea o reacţie
fertilitatea, drenaj puternic acidă sau
defectuos, uneori mijlociu alcalină,
36-45 Scăzută nisipos, alteori argilos, conţinut scăzut în
volum edafic mic, profil humus şi capacitate de
puţin profund (50cm) schimb cationic
uneori cu pantă redusă.
puternică.
Reacţia uşor bazică
Fără restricţii deosebite sau acidă, conţinut în
ale însuşirilor fizice, humus între 2-3%,
drenaj moderat, pantă capacitatea de schimb
46-65 Mijlocie mică, volum edafic cationic mijlocie (11-
mijlociu de profund, 23 me/100gsol), grad
textură luto-argiloasă. de saturaţie cu baze
40-60%
Fără restricţii deosebite Reacţie uşor acidă sau
în privinţa însuşirilor mijlocie şi conţinut
fizice, volum edafic ridicat în humus (3-
66-85 Ridicată mare, textură luto- 4%), capacitate de
argiloasă, drenaj schimb cationic
moderat bun, pantă ridicată.
scăzută.
Fără restricţii în privinţa reacţie uşor acidă sau
Foarte însuşirilor fizice, volum neutră, conţinut în
ridicată edafic foarte mare, humus ridicat 40%,
86-100 textură lutoasă, drenaj capacitate de schimb
bun, pantă scăzută. cationic ridicată.
352
Agrochimie
Aşa după cum se vede din cele prezentate până acum, pentru creşterea şi
dezvoltarea corespunzătoare a culturilor de câmp, este necesar ca solul să ofere
condiţii normale de reacţie, potenţial redox, conţinut de materie organică şi
elemente nutritive. Astfel, pH-ul trebuie să fie cuprins într-un domeniu de
valori de la 5,8 la 8,3, gradul de saturaţie cu baze să fie mai mare decât 80%,
conţinutul de humus să fie mediu sau ridicat, aprovizionarea cu macro- şi
microelemente să fie suficientă.
Menţinerea pH-ului într-un domeniu de reacţie ,se face pin amendarea
calcaroasă a solurilor acide şi amendarea gipsică a solurilor alcaline.
Fertilizarea organică ameliorează însuşirile fizice, chimice şi biologice
ale solului, asigurând circa 30% din necesarul de azot al plantelor şi o anumită
parte din celelalte elemente nutritive.
Plantele furajere perene, precum şi o serie de plante tehnice, dar şi
cartoful sau porumbul valorifică foarte bine îngrăşămintele organice începând
cu primul an al încorporării în sol. În schimb, culturile anuale neprăşitoare
(cereale păioase) valorifică mai bine îngrăşămintele organice în anul al II-lea şi
al III-lea de la administrare.
Fertilizarea organică trebuie efectuată cu gunoi de grajd bine fermentat,
bogat în substanţe organice cu azot, fosfor şi sulf.
Dozele de îngrăşăminte organice se stabilesc conform formulelor
prezentate în cadrul capitolului 6, iar cele de îngrăşăminte minerale produse
industrial se stabilesc conform formulelor din cadrul capitolului 8.
Obţinerea unei balanţe nutritive corecte se realizează şi prin
cuantificarea microelementelor de ordin secundar: S, Mg. De regulă sulful se
consideră necesar a fi administrat pe solurile cu mai puţin 5ppm S mobil solubil
în soluţie acidă de acetat de amoniu şi un conţinut de humus mi mic de 2%
(Lăcătuşu 2000). Dozele optime de sulf sunt de 8 până la 10 ori mai mici decât
cele optime economice de azot. Ele se pot evalua cu ajutorul formulei: S kg/ha
= 0,111 DOEN.
Îngrăşămintele cu magneziu sunt necesare pe solurile care contin mai
putin de 120 ppm Mg. Solubil in solutia de AL.Corelate cu dozele optime
economice de potasiu, dozele de magneziu sunt apoximativ de 4,5 ori mai mici:
Mg kg./ha. = 0,22 DOE K2O .
Tot in sprijinul realizarii unei balante echilibrate a întregii game de de
elemente nutritive, acolo unde este cazul, se vor administra îngrăşăminte cu
microelemente. Probabilitatea administrării acestor îngrăşăminte creşte o dată
cu creşterea recoltelor şi a dozelor de îngrăşăminte minerale. La administrarea
acestor tipuri de îngrăşăminte trebuie avut în vedere, faptul că administrarea
gunoiului de grajd bine fermentat aduce în sol o gamă largă de microelemente şi
anume: 4-5g B,7-8g Cu, 0,6-0,8g Mo, 15-20g Zn, 20-30g Mn, 40-50g Fe cu o
tonă gunoi de grajd.
353
De asemenea trebuie avut în vedere, că în condiţiile tarii noastre s-au
stabilit solurile şi plantele, cu probabilitatea cea mai ridicată de apariţie a
carenţelor de microelemente, cum ar fi carenţa de Zn la porumb, carenţa de B la
sfecla de zahăr, in şi floarea soarelui, carenţa de Mo la floarea soarelui, in şi
soia. În general dozele optime ştiinţifice au fost stabilite la 2kg B, 1kg Mo şi
8kg Zn/ha aplicate în sol o dată la 4-5 ani, sau prin soluţie de îngrăşăminte
foliare ce conţin microelemente.
9.1.5 Alegerea sortimentului şi a modalităţilor de aplicare
Alegerea sortimentului de îngrăşăminte minerale reprezintă un factor
important în reuşita fertilizării. Tipul de îngrăşământ trebuie să fie în
concordanţă cu însuşirile solului şi cerinţele plantelor cultivate, pentru a preveni
unele reacţii de imobilizare sau de accentuare a acidifierii, alcalizării sau
salinizării solurilor, sau pentru a putea folosi asemenea îngrăşăminte care să
permită aplicarea o singură dată a mai multor elemente nutritive.
Modalităţile de aplicare a îngrăşămintelor chimice la culturile de câmp
sunt următoarele:
-Fertilizarea de bază prin distribuirea uniformă la suprafaţa solului şi
încorporarea lor cu lucrarea de bază a solului arătură (de vară sau toamnă). Se
aplică 60-100% din DOE de fosfor şi potasiu,şi 30-50% din doza de azot dar cu
lucrările de pregătire a patului germinativ la cereale păioase (toamnă);
-Fertilizarea starter (de pornire), se execută concomitent cu semănatul în
benzi sau în rânduri, îngrăşământul introducându-se sub sămânţă sau lateral de
rândul de sămânţă 5-6 cm. Aceasta reprezintă 20% din DOE de azot şi 20-35%
din DOE de fosfor;
- Fertilizarea în cursul perioadei de vegetaţie sau fertilizarea fazială, care
se realizează pentru a asigura cu azot plantele în perioada critică şi de consum
maxim. Se aplică 40-60% din DOE. Această fertilizare se poate executa în
două-trei reprize la culturile prăşitoare, concomitent cu lucrările de întreţinere
ale culturilor sau împreună cu apa de irigaţie, aplicată prin aspersiune. Se aplică
la fiecare repriză 15-20% din DOE de azot. Acest tip de fertilizare se face cu
soluţii de îngrăşăminte administrate cu lucrările de întreţinere sau de combatere
a bolilor şi dăunătorilor.
La cerealele păioase azotul se aplică de regulă sub formă de uree,
dizolvată în soluţia de erbicid sau în soluţia de combaterea bolilor foliare şi a
dăunătorilor. Pe lângă uree se pot adăuga cantităţi de microelemente şi
substanţe fiziologic active.
Redăm mai jos modul cum trebuie să se aplice dozele de îngrăşăminte
chimice la câteva culturi de câmp reprezentative (după Hera şi Borlan, 1980).
Fertilizarea cerealelor. Dozele optime economice calculate, se
diminuează cu aportul de NPK din îngrăşămintele organice şi de N după
leguminoase şi se majorează dacă se încorporează resturi vegetale celulozice.
Fosforul şi potasiul se aplică în totalitate toamna sau vara, sub arătura de
bază, iar azotul se fracţionează astfel:
354
Agrochimie
În zonele cu precipitaţii nu prea abundente în toamnă şi iarnă, cum sunt
cele de stepă, se aplică 1/2-2/3 din N toamna la pregătirea patului germinativ,
iar restul de 1/3-1/2 primăvara devreme când solul este îngheţat pentru a nu
distruge plantele. În zonele cu precipitaţii mai abundente scade mărimea fracţiei
aplicate în toamnă, crescând cea din primăvară.
Dacă cultura urmează după leguminoase anuale, reducerea dozei de azot
cu aportul de azot al premergătoarei se face la fracţia de toamnă, iar dacă
urmează după leguminoase perene, reducerea are loc la fracţia de primăvară.
Dacă cerealele urmează după culturi la care s-au încorporat cantităţi însemnate
de resturi organice celulozice, pentru evitarea “foamei de N”, suplimentarea
dozei cu 7kgN/t resturi organice se face la fracţia de toamnă. Dacă cultura se
irigă, în perioada dintre intrarea în burduf şi înspicare se poate aplica 1/3 din
doza de N cu apa de udare prin aspersiune. Indiferent de zonă, o dată cu
lucrările de erbicidare se poate aplica ureea dizolvată în soluţia de erbicid în
concentraţie de până la 6%.
Fertilizarea porumbului. Toamna la fertilizarea de bază se aplică 3/4-1/1
din D.O.E. de fosfor şi 1/1 din cea de potasiu. În zonele cu precipitaţii mai
reduse se poate aplica şi 1/4-1/3 din D.O.E. de N.
Primăvara la pregătirea patului germinativ, se poate aplica 1/4-1/3 din
D.O.E. de N. La praşilele a doua şi a treia se aplică câte 1/3 din D.O.E. de N.
În zonele umede, toamna nu se aplică îngrăşăminte cu azot. Primăvara la
pregătirea patului germinativ se încorporează 1/3-1/2 din doza de N, iar pe rând
o dată cu semănatul se aplică ¼ din doza de P. La praşila I şi a-II-a se aplică şi
restul dozei de N.
Fertilizarea culturilor tehnice: floarea-soarelui, sfeclă de zahăr,
cartof
Având în vedere metabolismul lipidic şi glucidic accentuat al acestor
culturi, ele sunt mari consumatoare de potasiu, fapt pentru care aplicarea
îngrăşămintelor cu potasiu este absolut necesară.
Cultura sfeclei de zahăr este de neconceput fără îngrăşăminte cu fosfor,
chiar şi pe solurile bine şi foarte bine asigurate cu fosfor mobil, datorită rolului
deosebit al P în creşterea sistemului radicular şi al rădăcinii principale, care
constituie organul de depozitare al zahărului.
Azotul se foloseşte în doze mari îndeosebi la sfeclă şi cartof, datorită
cantităţii mari de biomasă recoltabilă. Fiind culturi prăşitoare de primăvară
aplicarea îngrăşămintelor chimice se face la fel ca la porumb.
9.2.Criterii de aplicare rationala a ingrasamintelor in
legumicultura.
Cultura legumelor cuprinde peste 50 de specii,aparţinând la 5 familii
botanice, care s-au format şi evoluat din punct de vedere filogenetic în diferite
areale geografice, ceea ce explică şi cerinţele diferite faţă de factorii de mediu
inclusiv faţă de cei de nutriţie şi respectiv îngrăşăminte.
355
Datorită faptului că plantele legumicole formează recolte mari pe
unitatea de suprafaţă, şi de cele mai multe ori, pe acelaşi teren se produc culturi
duble în decursul unui an, necesarul de îngrăşăminte al acestor specii este mult
mai mare decât al plantelor de câmp.
Cultura legumelor se practică în câmp sau în spaţii protejate. Obţinerea
producţiilor mari se realizează numai prin amplasarea acestora în zone
ecologice favorabile şi pe terenuri cu potenţial de fertilitate ridicat.
În raport cu condiţiile pedoclimatice şi cu factorii social-economici din
ţara noastră Velicica Davidescu şi D.Davidescu (1999), stabilesc 3 zone
principale de favorabilitate pentru cultura legumelor.
Zona I, cu temperaturi medii anuale de 10-110Ccuprinde : partea de sud
a ţării, Lunca Dunării, Câmpia Română, Câmpia Bărăganului de sud şi de nord,
Dobrogea şi partea de vest a ţării. În această zonă cultura legumelor se
recomandă pe următoarele tipuri de sol: bălan de stepă, cernoziom, cernoziom
cambic, cernoziom argilo-iluvial, brun roşcat, brun argilo-iluvial, lăcovişti,
psamosoluri, cu conţinut de humus 2-6%, pH=6-8,3 şi gradul de saturaţie cu
baze peste 60%.
Zona a-II-a, cu temperaturi medii anuale de 8-100C, cuprinde : Moldova
începând cu judeţele Vrancea şi Galaţi până la Suceava şi Botoşani şi zona
subcarpaţilor Meridionali (judeţele Caraş Severin, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea,
Dâmboviţa, Prahova) precum şi judeţul Satu Mare. În această zonă cultura
legumelor se recomandă pe următoarele tipuri de sol: cernoziomoid, cenuşiu,
eumezobazic, cernoziom cambic, cernoziom argilo-iluvial, cu conţinutul de
humus 2-5%, pH=5,5-7 şi gradul de saturaţie cu baze 65-90%.
Zona a-III-a, cu temperaturi medii anuale 6-80C, cuprinde centrul
Transilvaniei. În această zonă cultura legumelor se recomandă pe următoarele
de tipuri de sol: psamosoluri, protosoluri aluviale, aluviale cu 1-3% humus,
pH=6-7,5 iar gradul de saturaţie cu baze 60-80%.
9.2.1.Parametrii fizico-chimici ai solurilor care condiţionează
starea potenţială de fertilitate pentru cultura legumelor
În aceeaşi zonă ecologică şi cu aceleaşi tehnologii folosite, se pot obţine
la aceiaşi specie (soi hibrid) recolte diferite, ca urmare a proprietăţilor fizico-
chimice variate ale solurilor, care condiţionează starea potenţială de fertilitate.
În tabelele 9.3 şi 9.4 sunt prezentate limitele optime ale parametrilor fizici şi
chimici ai solului corespunzătoare unei fertilităţi potenţiale optime. Parametrii
necorespunzători pot fi corelaţi şi aduşi la starea optimală prin măsuri
agrochimice.
356
Agrochimie
Tabelul 9.3.
Parametrii fizici optimi ai solurilor care condiţionează starea potenţială
de fertilitate pentru cultura legumelor
(după D.Davidescu şi Velicica Davidescu 1999)
Simbol Parametrii Valori optime pentru
Culturi de câmp Sere şi solarii
As Adâncimea profilului >80-100 >60-80
de sol (cm)
Ve Volumul edafic util 90-100 90-100
(m3/m2)
Ss Scheletul solului (%) <10 <1
Tx Textura %argilă / %praf 10-15 / 13-22 15-20 / 13-20
Da Densitatea aparentă 1-2 1-3
(masă/volum)
Pt Porozitatea totală (%) 40-50 60-70
Pa Porozitatea de aeraţie 15-30 25-35
(%)
Pm Permeabilitatea (mm/h) 2-3 3-4
Cau Capacitatea de apă utilă 2000 3000
(mc/ha)
RH Regimul hidric volum 45-50% Repetat
percolativ percolativ
Tabelul 9.4
Parametrii chimici ai solurilor care condiţionează starea potenţială
de fertilitate pentru cultura legumelor
(după D.Davidescu şi Velicica Davidescu)
Simbol Parametrii Valori optime pentru
Culturi de câmp Sere şi solarii
pH Reacţia solului 6,5-7,2 5,5-7,5
V Gradul de saturaţie cu baze >75 >75
T Capacitatea totală de schimb 15-25 20-40
cationic (me/100g sol)
S Salinitate (ppm) 100 300
Na Conţinut în sodiu schimbabil 5-12 12
(% din T)
H Conţinut de humus (%) 4-6 6-8
H/ha Rezerva de humus (t/ha) 160-300 400-600
Nt Conţinutul în azot total (%) 0,25-0,35 0,30-0,50
C/N Raportul carbon/azot din sol 12-15 8-12
In Indicele de azot 3-5 4-6
Nas Azot asimilabil (NO3- 30-50 80-100
357
+
+NH4 ppm)
P Conţinut de fosfor potenţial 300-400 600
asimilabil (AL/ppm)
Ca Conţinutul în calciu CaCO3 <3 <3
%
Ca a Conţinutul de calciu activ <8 <8
(CaCO3 %)
B Bor solubil în apă ppm <0,6 0,6-1
Zn Zinc (EDTA) ppm 0,1-0,5 0,1-0,2
Fe Fier (ppm) (Ac-NH4) 2 2,4
Mn Mangan activ (ppm) 40-50 50-60
Cu Cupru ppm (HNO3) 1-2 1,0-2,5
În total se iau în considerare 20 parametrii. Fiecare parametru se notează
cu 5 puncte, când se încadrează în limitele optime. Pentru abateri de la limita
optimă, se depunctează cu 1,2 sau 3 unităţi. Din însumarea notelor acordate
fiecărui parametru se stabileşte indicele agrochimic de pretabilitate a solurilor
pentru legumicultură, care se interpretează după următoarea scală:
86-100 foarte bun;
66-85 bun;
46-65 corespunzătoar cu unele restricţii ameliorative;
<45 necorespunzătoar.
9.2.2.Parametrii agrochimici restrictivi pentru cultura speciilor

legumicole
Sistemul radicular al plantelor legumicole se situează în medie la
adâncimea de 0-30cm. Apariţia unor factori restrictivi fizico-chimici, produc
modificări în creşterea şi repartiţia sistemului radicular cu reprcursiuni asupra
creşterii, dezvoltării şi fructificării.
Parametrii fizici restrictivi ai solului sunt următorii:
-textură argiloasă cu 25-30% argilă;
-compactitatea solului, care influenţează porozitatea şi drenajul;
-deficitul de apă;
-excesul de apă;
luminozitatea scăzută;
-permeabilitatea solului.
Tehnologia de cultură a legumelor în spaţii protejate ,prevede folosirea
de doze mari de îngrăşăminte organice (gunoi de grajd, turmă compost), care
duce la un exces de CO2 în sol şi la formarea de acizi organici de tipul celor
humici. Hidraţii de carbon cu molecula simplă, se unesc cu NH3 rezultat din
descompunerea gunoiului de grajd, dând compuşi de tipul acizilor humici de
culoare închisă.
358
Agrochimie
La rândul lor, aceşti acizi se unesc cu diferiţi cationi: Ca2+, Mg2+, K+
formând produşi care precipită, având caracterul unui liant între particulele
coloidale din sol, ceea ce face să apară în solurile cu drenaj defectuos, mai
devreme sau mai târziu (4-7 ani), un strat impermeabil mai întâi pe solurile
argiloase, dar şi pe cele uşoare, unde acest strat cimentat are aspectul unei
gresii. Pentru a împiedica formarea acestui strat, este de dorit să se folosească
cu precădere turba, care se descompune mai încet, ceea ce permite drenarea
lentă a acestor compuşi organici cu efect de cimentare.
Parametrii chimici restrictivi după Velicica Davidescu şi D.Davidescu
(1999) sunt:
• Reacţia solului. Speciile legumicole preferă în general o reacţie neutră,
uşor acidă, cu excepţia câtorva care cer reacţie uşor bazică (conopida, praz,
varza, fasolea de grădină, mazărea de grădină).
În culturile din spaţii protejate există tendinţa de modificare a pH-ului,
la aceasta contribuind 5 factori principali:
-dozele mari de îngrăşăminte organice şi minerale aplicate;
-sărurile solubile din apa de udare;
-tratamente fitosanitare;
-substratul litologic;
-adâncimea pânzei de apă freatică.
Astfel cu fiecare 100t/ha gunoi de grajd se introduc în sol în medie 3-5
tone de substanţe minerale, la care dacă mai adăugăm şi o serie de cationi
introduşi cu îngrăşămintele chimice, aceştia au acţiune alcalinizantă ducând la
creşterea valorii pH cu 0,5-0,8 unităţi pH. Alte îngrăşăminte ca azotatul de
amoniu, azotatul de potasiu şi sulfatul de amoniu produc acidifierea solului.
• Conţinutul de săruri solubile din sol poate constitui un alt factor
limitativ al producţiei legumicole. Cauzele creşterii conţinutului în săruri
solubile se datoresc apei de udare, dozelor excesive de îngrăşăminte, drenajului
defectuos al solului sau pânzei de apă freatică bogată în săruri aflată la mică
adâncime. Indicii calitativi ai apei de udare sunt prezentaţi în tabelul 9.5, iar
toleranţa plantelor legumicole la salinitate în tabelul 9.6.
Tabelul 9.5
Indicii calitativi ai apei de udare în sere şi solarii
(după Velicica Davidescu şi D.Davidescu 1999)
Calit. apei Conductib Conc. Presiunea Na+ Na2CO3 Conc. Duritatea pH
de udare electrică CE în osmotică PSA rezidual în bor apei
micromho/cm săruri (atm) (CSR (ppmB)grade
250C (ppm) me/l) germane
Foarte bună 250 0,165 0,075 10 0,75 0,3 5 5,5-
6,1
Bună 251-750 0,166- 0,076- 11- 0,76- 0,3- 6-10 6,5-
0,495 0,225 20 1,25 0,6 7,2
Satisfăcă- 751-2250 0,496- 0,226- 21- 1,26- 0,7- 11-20 7,3-
toare 1,485 1,485 30 2,50 0,9 7,6
359
Nesatisfăcă- 2252-4000 1,486- 0,676- 31 2,60 1,0- 21-30 7,7-
toare 2,640 1,200 1,2 8,0
Total 4001 2,641 1,201 - - 13 31 >8
nesatisfă-
cătoare
Tabelul 9.6.
Toleranţa plantelor legumicole la salinitate (CE milimho/cm la 250C)
şi scăderea potenţialului de producţie
(după Ayers si Wrestcot citaţi de Davidescu 1999)
Planta Maximum Scăderea producţiei (%)
suportabil 0 10 25 50
(mmho/cm)
Ardei 8,5 1,5 2,2 3,5 5,1
Cartof 10,0 1,7 2,5 3,8 5,9
Cartof dulce 10,5 1,5 2,4 3,8 6,0
Castraveţi 10,0 2,5 3,3 4,4 6,3
Conopidă 13,5 2,8 3,9 5,5 8,2
Fasole 6,5 1,0 1,5 2,3 3,6
Lăptucă 9,0 1,3 2,1 3,2 5,2
Morcov 8,0 1,0 1,7 2,8 4,6
Pepene 16,0 2,2 3,6 5,7 9,1
Ridichi 9,0 3,2 2,0 3,1 5,0
Spanac 15,0 2,0 3,3 5,3 8,6
Sfeclă 15,0 4,0 5,1 6,8 9,6
Varză 12,0 1,8 2,8 4,4 7,0
9.2.3.Principiile aplicării îngrăşămintelor la legumele cultivate în

câmp
Consumul de elemente nutritive al legumelor este diferit, în funcţie de
specie, soi, producţia scontată a se obţine, condiţiile generale de nutriţie, etc. În
funcţie de consumul global de substanţe nutritive din sol, speciile legumicole
pot fi clsificate astfel:
-specii cu consum scăzut: mazărea, fasolea, spanacul, ridichii de lună,
salată;
-specii cu consum moderat: ceapă, sfeclă roşie, morcovi, gulii, cartofi
timpurii, tomate;
-specii cu consum ridicat: ţelină, conopidă, varză de Bruxelles, varză
albă.
Pentru satisfacerea unei necesităţi importante de elemente nutritive sunt
necesare doze mari de îngrăşăminte chimice. Acestea nu pot fi însă aplicate
decât pe soluri cu o capacitate de tamponare ridicată, care se poate realiza în
urma aplicării unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice, cel puţin 10-15
kg/ha gunoi de grajd anual.
360
Agrochimie
Fertilizarea culturilor legumicole se face şi în funcţie de ritmul de
absorţie al elementelor nutritive. Astfel plantele cu o periodă scurtă de vegetaţie
(spanac, salată, ridichi) absorb o cantitate mai mare de îngrăşăminte în unitatea
de timp, decât plantele cu o perioadă mai lungă de vegetaţie (varza, gulii). În
faza de fructificare tomatele consumă mult N şi K, în timp ce la castraveţi
consumul maxim se înregistrează între înflorit şi fructificare.
9.2.3.1.Stabilirea dozelor de îngrăşăminte
Un procedeu practic pentru stabilirea dozei de îngrăşământ, care ţine
seama de particularităţile speciei, recolta scontată a se obţine, indicii
agrochimici şi factorii de mediu a fost stabilit de D.Davidescu şi Velicica
Davidescu (1999), fiind sintetizat în următoarea formulă:
Csp
Doza kg / ha = Pg  Bs  E   H  Icd  T în care:
Cu
Pg = potenţialul genetic de producţie al soiului sau varietăţii hibride în
kg produs principal sau recolta scontată a se obţine;
Bs= nota de bonitare a solului corespunzător plantei cultivate (Bs/100);
E= clasa de favorabilitate ecologică pentru planta luată în calcul
exprimat subunitar (F/100);
Csp= consumul specific în kg (N.P.K) pe tona de produs principal +
cantitatea aferentă de produs secundar (tabelul 8.1.);
Cu= coeficient de utilizare de către plantă a îngrăşământului respectiv
(%) (tabelul 9.7);
Icd= indicele de corectare a dozei în raport cu starea de aprovizionare a
solului, pe baza analizei agrochimice (tabelul 9.8);
T= coeficient tehnologic în raport cu dotarea unităţii: 1-1,3 pentru
tehnologii avansate, 1- pentru tehnologii normale, 0,6-0,8 pentru tehnologii
scăzute;
H= adâncimea stratului de sol în care este răspândită masa principală a
rădăcinilor plantelor; 1- pentru adâncimea de 0-20 cm; 1,5- pentru adâncimea
de 0-30 cm; 2- pentru adâncimea de 0-40 cm.
Tabelul 9.7.
Coeficientul mediu de utilizare a elementelor nutritive din îngrăşăminte
în primul an de aplicare (după Velicica Davidescu 1997)
Felul îngrăşământului Coeficientul de utilizare
N P2O5 K2O
Gunoi de grajd
30-50 t/ha 26 30 60
50-80 t/ha 22 26 50
80-120 t/ha 18 22 40
Îngrăşăminte chimice 38-71 12-40 40-75
361
Tabelul 9.8.
Indicii de corectare a dozei de îngrăşăminte în raport cu caracterizarea
agrochimică a solului (după Velicica Davidescu 1997)
Starea de aprovizionare a Coeficienţi de corecţie
solului după indicii N P2O5 K2O
agrochimici
Scăzută 1,2 1,0-1,2 1,5-1,8
Mijlocie 1,0-1,2 0,7-1,0 1,2-1,5
Bună 0,8-1,0 0,3-0,6 1,0-1,2
Ridicată şi foarte ridicată 1,2 - 0,4
9.2.3.2.Metode de aplicare a îngrăşămintelor la legumele cultivate în
câmp
-Îngrşarea de bază. Se face o dată cu arătura adâncă de toamnă şi se
încorporează în sol cu aceasta. La acest tip de îngrăşare se aplică de regulă
îngrăşăminte organice (gunoi de ggrajd, composturi), cât şi îngrăşăminte cu
fosfor şi cu potasiu. Dozele de gunoi de grajd se stabilesc pe baza formulei
prezentate la capitolul 6. (tabelul 9.9.)
Tabelul 9.9.
Dozele orientative de gunoi de grajd pentru culturile legumicole
(după Stoian, 1980)
Cultura Doze de gunoi de grajd (t/ha) pe soluri cu:
H.V. <2% H.V. =2-4% H.V. >4%
Ardei, vinete 50-60 30-40 25-30
Tomate 40-50 35-40 20-25
Varză, conopidă, gulie 40-50 30-40 20-30
Castraveţi, dovlecei, pepeni 30-40 20-30 10-20
galbeni, pepeni verzi
Se recomandă folosirea gunoiului de grajd fermentat şi a compostului
matur. Acestea se pot aplica la toate cultuile, dar în primul rând la cele sensibile
la materia organică cum sunt: usturoi, ţelină, spanac, sfeclă roşie, ridichi,
pătrunjel, morcov, salată verde, mazăre, fasole, ceapă, conopidă. Pentru
culturile de primăvară la care nu s-a făcut aplicarea din toamnă a gunoiului de
grajd, se poate face primăvara dacă se aplică sub formă de gunoi bine fermentat,
mraniţă sau gunoi de păsări, cu mult timp înainte de plantare a răsadurilor.
Majoritatea legumelor răspund însă bine şi la aplicarea locală a
îngrăşămintelor organice la ciub, o dată cu plantatul când se recomandă
aplicarea de mraniţă şi îngrăşăminte minerale cu fosfor.
La fertilizarea de bază se aplică 2/3 din doza anuală de P, 1/2-2/3 din
cea de K.
-Îngrăşarea locală. Se efectuează la cuib o dată cu plantatul sau pe
rânduri o dată cu semănatul, care are scopul să asigure elementele nutritive pe o
362
Agrochimie
perioadă de 20-30 zile. Se foloseşte mraniţa, iar dintre îngrăşămintele chimice
1/3 din doza de P şi 1/3-1/2 din doza de K cât şi 1/2 din doza de azot.
Mărimea dozei de azot depinde în principal de specie şi de indicele de
azot al solului. Plantele mari consumatoare de azot sunt:varza, dovleceii, ţelina,
usturoiul, morcovii, iar cele cu consum moderat: mazărea, ceapa verde, fasolea.
SB
Dozele orientative de azot după valorile indicelui de azot (H sau
SB + Ah
H x V) pentru diferite culturi sunt redate în tabelul 9.10.
Tabelul 9.10
Dozele orientative de azot pentru solurile legumicole
(dupa Stoian 1980)
Cultura Doze de gunoi de grajd (t/ha) pe soluri cu:
H.V. <2% H.V. = 2-4% H.V. >4%
Varză, conopidă, gulie 200-210 180-190 160-170
Ardei, vinete 170-180 150-160 140-150
Tomate 130-160 120-140 110-120
Castraveţi, dovleci, pepeni 90-100 80-90 70-80
verzi şi pepeni galbeni
Morcovi, ţelină, sfeclă 80-100 60-70 40-50
roşie, ridichi, ceapă, usturoi
Din sortimentul de îngrăşăminte chimice cu azot la cultura legumelor în
câmp pot fi utilizaţi: azotatul de amoniu, ureea, azotatul de potasiu, sulfatul de
amoniu şi îngrăşăminte complexe.
Pentru realizarea unor raporturi optime între N, P şi K, pe lângă azot se
administrează şi îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu. Dozele se calculează în
funcţie de cerinţele speciei, recolta scontată a se obţine şi conţinutul solului în
forme mobile ale acestor elemente.
În funcţie de cerinţele de fosfor şi potasiu, legumele se grupează astfel:
-cu cerinţe reduse: salată ridichi, ceapă verde;
-cu cerinţe moderate: mazăre, fasole, sfeclă roşie, ţelină, ceapă, usturoi,
păstârnac, pătrunjel, spanac, tomate;
-cu cerinţe ridicate: morcovi, conopidă, varză, dovlecei şi castraveţi.
Aprecierea dozelor medii optime de P2O5 la legumele cultivate în câmp,
funcţie de conţinutul în fosfaţi mobili şi de reacţia solului, se poate face şi după
graficul prezentat în fig.9.1., iar cele de potasiu după diagrama din fig. 9.2.
363
Fig.9.1.Dozele medii optime de P2O5 la legumele cultivate în câmp,

funcţie de conţinutul în fosfaţi mobili şi de reacţie în stratul arat al solurilor
(PALx factor de reacţie = mgP/100g sol) (după Stoian 1980)
Fig.9.2.Dozele medii optime de K2O la legumele cultivate în câmp,

fucnţie de conţinutul de potasiu mobil în stratul arat al solurilor (KAL= mgK/100
g sol) (după Stoian 1980)
Dacă în sol s-a administrat recent gunoi de grajd, atunci dozele de fosfor
şi potasiu se reduc în anul de aplicare a gunoiului de grajd cu 1,5kg P2O5 şi 3kg
K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd introdus în sol. Prezenţa carbonaţilor
măreşte doza de K2O cu 30-40 kg/ha.
-Fertilizarea suplimentară sau fazială. Se practică în cursul perioadei de
vegetaţie mai ales cu îngrăşămintele cu azot şi potasiu, şi microelemente
diferenţiat în raport cu specia, fazele critice de nutriţie.
364
Agrochimie
Fertilizarea fazială cu azot se aplică în doze mari (1/2 din doza anuală
calculată) respectiv 60-70 kgN/ha. De regulă se fac 1-3 fertilizări faziale, în
funcţie de mărimea dozei totale. Prima fertilizare fazială se face în faza de 3
frunze a plantelor, sau la două săptămâni după plantarea răsadului. La intervale
de 2-3 săptămâni se fac celelalte fertilizări.. Ultima fertilizare din timpul
vegetaţiei , nu se va mai efectua mai târziu de 4-6 săptămâni înaintea recoltării.
Îngrăşămintele cu azot se pot aplica împreună cu apa de irigaţie. La
irigarea prin aspersiune concentraţia îngrăşământului în apă trebuie să fie mai
mică decât 0,2-0,3% pentru a nu se produce arsuri pe plante.
Fertilizarea cu azot trebuie bine condusă, pentru a nu se acumula azot
nitric în exces în organele vegetative folosite ca aliment de către animale şi
oameni. Pe lângă înrăutăţirea şi scăderea rezistenţei la păstrare şi transport N-
NO3 în exces, conduce la intoxicări grave uneori cu sfârşit letal, în special la
copii şi contribuie la apariţia cancerului gastric, nitraţii transformându-se în
nitriţi şi apoi în nitrazamine care sunt substanţe cancerigene.
La legumele cultivate pentru fructe (tomate, ardei, vinete), este necesar
ca 1/3 din doza de K să fie aplicată în cursul perioadei de vegetaţie împreună cu
îngrăşămintele cu azot.
În funcţie de conţinutul în Mg şi unele microelemente
(Mn,Cu,Zn,B,Mo) şi de susceptibilitatea speciilor şi soiurilor la carenţa unui
microelement sau a altuia se introduc în sol sulfat de magneziu, dolomit sau
diferite săruri de microelemente în timpul perioadei de vegetaţie.
Pentru înlăturarea acestor deficienţe, foarte eficiente sunt şi stropirile cu
îngrăşăminte foliare ce conţin şi microelemente, care se aplică de mai multe ori
în cursul perioadei de vegetaţie.
Această fertilizare diferenţiată cu N a legumelor cultivate în câmp este
redată în tabelul 9.11.
Tabelul 9.11.
Recomandări orientative privind modul de fracţionare a dozei anuale
de azot şi epocile de aplicare a îngrăşămintelor chimice cu azot
la legumele cultivate în câmp (după Stoian 1998)
Părţi din doza anuală de N aplicat
Cultura Toamna Primăvara În timpul vegetaţiei
(la Prima aplicare A doua aplicare
arătură)
Tomate 0 1/2-1/3 1/2-1/3 după 0
legarea primei
inflorescenţe
Ardei, vinete 0 1/3-1/2 1/3 dupa legarea 1/3 la începutul maturării
primelor flori primelor fructe
Morcovi, ridichi, 0 2/3-1/1 0-1/3 la primele 0
sfeclă roşie, ţelină lucrări de
întreţinere
Ceapă, usturoi 0 1/2-2/3 1/2-1/3 la
365
începutul
formării bulbilor
Conopidă,gulie, 0-1/3 0-1/3 1/3 când 1/3 la începutul formării
varză albă, varză plantele au o căpăţânii
roşie, varză de rozetă de 5-6
Bruxelles frunze
Salată 0 1/1 0 0
Spanac 1/3-1/2 0 2/3-1/2 0
Castraveţi, dovleac 0-1/3 1/1-2/3 0 0
Fasole, mazăre 0 0-1/1 0 0
9.2.4.Principii ale aplicării îngrăşămintelor la cultura legumelor

protejate
Sistemul de îngrăşare la culturile protejate se diferenţiază în raport cu
specia şi după cum acestea sunt forţate, semiforţate sau protejate uşor. Datorită
condiţiilor artificiale de mediu, care influenţează ritmul şi raportul de absorţie al
elementelor nutritive, sistemul de îngrăşare este mai pretenţios.
Tehnologia de cultură specifică plantelor în spaţii protejate, necesită
folosirea de cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi chimice, precum şi
cantităţi mari de apă pentru udarea plantelor, ceea ce duce la îmbogăţirea
terenului în unele săruri cu repercursiuni asupra achilibrului nutritiv. Din
această cauză arată D.Davidescu (1992), reuşita acestor culturi necesită
introducerea unui control sistematic de analizre chimice ale solului, ale apei de
udare şi ale plantelor.
Diferenţierea sistemului de îngrăşare al legumelor cultivate în spaţii
protejate faţă de cultura de câmp se datorăşte următoarilor factori:
-necesitatea folosirii unor doze mari de gunoi de grajd (100t anual) ,ca
urmare a decompunerii rapide a materiei organice, datorită temperaturii ridicate
şi a umidităţii mari provenite din udarea abundentă;
-raportul de echilibru diferit dintre cele 16 elemente nutritive de bază,
apă şi aer care participă la nutriţia plantelor;
-eterogenitatea solului din punct de vedere al însuşirilor fizico-chimice
(pH, CE, textură) şi al elementelor nutritive;
-folosirea în sere de substraturi nutritive cu totul diferite faţă de solul
agricol;
-competiţia pentru diferiţi ioni (Cu, Mn) din materia organică, rădăcini
şi flora microbiologică;
-activitatea microbiologică intensă în solul din sere;
-condiţii mult mai favorabile în sere pentru unii agenţi fitopatogeni şi
dăunători animali;
-dificultăţi practice pentru a asigura în sol un echilibru nutritiv
corespunzător cu vârsta plantei şi metabolismul acesteia în tot cursul perioadei
de vegetaţie.
366
Agrochimie
9.2.4.1.Aplicarea îngrăşămintelor în răsadniţe
Substratul nutritiv în răsadniţe este format dintr-un amestec de mraniţă,
pământ de ţelină, turbă, gunoi de grajd fermentat, nisip în raporturi diferite
corespunzător cu specia de plante legumicole. Aceste raporturi sunt redate în
tabelul 9.12.
Tabelul 9.12.
Reţete pentru prepararea substanţelor nutritive
la diferite culturi legumicole
Pentru semănat Pentru repicat
Cultura %
Mraniţă Turbă Turbă Nisip Mraniţă Turbă Turbă Nisip pH
neagră roşie neagră roşie
Tomate 50 25 - 25 30 30 30 10 6,5-
7,0
Castraveţi 10 40 - 20 45 45 - 10 6,5-
7,0
Ardei 40 - 50 10 30 30 30 10 6,0-
6,5
Vinete 40 - 50 10 30 30 30 10 6,0-
6,5
Acest substrat nutritiv se dezinfectează cu bromură de metil 0,6-0,75
kg/m3 de amestec. Gazul este administrat pe amestec sub folie de polietilenă
etanşă şi o presiune de 2,5 bari, cu ajutorul instalaţiei de irigare prin picurare
special ajustată pentru asigurarea suprafeţei din platformă.
El trebuie să asigure condiţii bune din punct de vedere al însuşirilor
fizice şi chimice, parametrilor agrochimici din tabelul 9.13.
Tabelul 9.13
Indicii agrochimici medii ai substratului nutritiv în răsadniţe
(după Velicica Davidescu 1997)
pHH2O Materie ppm (extract în apă) Raport
organică NO3 P K N:P:K
6,1-6,5 20-25 110-150 70-90 200-300 1:0,8:2
Corelarea conţinutului de elemente nutritive se face prin calculul dozei
de îngrăşăminte după formula:
DozaN,P,K g/m3= (Co - Rt) Ga.Fc.0,001 în care:
Co=conţinutul optim ce trebuie să existe în substrat în ppm;
Rt=rezerva totală existentă în substrat de NO3, P, K (extract apos) în
ppm;
Ga=greutatea unui m3 de amestec;
Fc=factor de corecţie, în raport cu coeficientuldeutilizarea
azotului,fosforului şi potasiului din îngrăşăminte (tabelul 9.14).
Astfel pentru fosfor factorul de corecţie se modifică în raport cu doza de
azot folosită, care mobilizează fosforul astfel :
367
Tabelul 9.14
Doza de azot folosită 25 50 100 150 200 250 300
gN/m3
Factorul de corecţie 3,0 2,4 1,5 1,8 1,7 1,6 1,5
pentru doza de P
Pentru răsadul de tomate, substratul nutritiv trebuie echilibrat şi în
raport cu consumul elementelor nutritive în cursul vegetaţiei (tabelul 9.15)
Tabelul 9.15
Echilibrul nutritiv la răsadul de tomate (%)
(dupa Velicica Davidescu 1997)
Specificare N P K Raport
N/P/K
Repicare-3 frunze adevărate 32-40 37-55 25-50 1:1,3:1
3 frunze- 5 frunze 28-30 35-45 35-60 1:1,4:1,6
5 frunze-7 frunze 23-25 25-41 50-70 1:1,4:2,6
Obţinerea unui răsad viguros şi sănătos se realizează prin îngrăşarea
suplimentară, în timpul cât stau în răsadniţă, ca şi imediat după plantare la locul
definitiv (tabelul 9.16).
Tabelul 9.16.
Dozele de ingrasaminte ce pot fi folosite la ingrasarea suplimentara in
rasadnite(dupa Velicica davidescu 1997)
Număr Cantitatea de îngrăşăminte în Cantitatea
Răsad îngrăşări kg/100.l.apa în litri de
Azotat de Superfosfat Sare soluţie la
amoniu potasică m3
I-II 0,4-0,6 1,8-2,5 0,6-1,2 7
Tomate III 0,6-1,0 2,5-3,5 1,5-2,5 10
IV 0,8-1,2 4-5 3-4 14
Varză sau I-II 1,5-2,0 2-2,5 0,4-0,6 7
conopidă III-IV 3-4 4-5 1-1,5 10
V 4-6 4-5 2-3 14
Ardei I-II 0,5-1,5 1-2 0,5-0,75 7
III-IV 2-4 3-5 1,0-1,5 14
Castraveţi, I 0,2-0,4 0,5-1,0 0-0,2 7
dovlecei II-III 0,4-0,6 1,0-1,5 0-0,5 10
IV 0,6-0,8 2,0-2,5 1,0-2,0 14
Vinete I 0,6-1,0 1,8-2,5 0,5-0,8 7
II 1,5-2,0 3,5-4,5 1,0-1,5 10
III 1,5-2,0 2,0-3,0 1,5-2,5 14
368
Agrochimie
9.2.4.2.Aplicarea îngrăşămintelor la legumele cultivate în seră
Obţinerea a minim două recolte pe an în condiţii controlate de umiditate,
căldură şi lumină presupune o dezvoltare intensă a plantelor şi realizarea unor
recolte mari. Toate acestea nu se pot obţine fără o fertilizare adecvată, strict
controlată, fertilizare apreciată la ordinul tonelor la hectar.
Aplicarea acestor calităţi mari de îngrăşăminte anual, face ca după
câţiva ani conţinutul în azot total din solul serelor să se dubleze, cel de fosfor să
crescă de 5-6 ori, iar cel de potasiu de 3-4 ori, constatându-se o saturare a
complexului adsorbtiv cu P şi K, astfel încât aceste îngrăşăminte nu se mai reţin
în sol prin procese fizico-chimice. De aceea este necesar urmărirea îndeaproape
a evoluţiei însuşirilor agrocgimice a solurilor din seră şi în primul rând al
reacţiei solurilor şi a conţinutului de săruri solubile.
-Corectarea reacţiei solurilor de seră
Reacţia optimă a solurilor din seră, pentru dezvoltarea în bune
condiţiuni a plantelor este slab acidă şi neutră (pH=6,3-7,5). Întrucât prin
îngrăşămintele organice şi minerale aplicate în cantităţi mari, se acumulează în
sol substanţe cu caracter bazic ce măresc valoarea pH peste 7,5 este necesar să
se intervină cu un material acidifiant.
Acest material este turba acidă (oligotrofă), care are un pH cuprins între
3 şi 4,5 şi Ah= 90 me/100g sol şi constitue şi un material organic necesar
solului pentru ameliorarea însuşirilor sale fizice. Se mai poate aplica compostul
forestier provenit din coajă de răşinoase sau fag cât şi tratamente cu acizi
minerali aplicaţi pe sol.
Doza de turbă se calculează după formula propusă de Ghidia şi Lăcătuş
(1980).
Vi 10 4
Doza de turbă (t/ha)= SBi( −1) .a.gv , în care:
Vd Ah
SBi= suma iniţială a bazelor de schimb me/100g sol;
Vi= gradul iniţial de saturaţie cu baze = 100%;
Vd= gradul de saturaţie cu baze dorit a se realiza (85-95%);
a= adâncimea în metri a stratului de sol ce trebuie ameliorat;
gv= greutatea volumetrică a stratului de sol.
Pentru corectarea eventualei reacţii acide (care apare destul de rar) se
pot folosi amendamente calcaroase în doze echivalente la 1/2 din aciditatea
hidrolitică.
-Reglarea conţinutului de săruri solubile
Aşa după cum am mai arătat salinizarea solurilor din seră se datorăşte
folosirii unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi chimice, a apei de
irigaţie, prezenţei la suprafaţă a pânzei de apă freatică, a procesului de alterare
chimică a părţii minerale a solului proces care în condiţii de seră are o
intensitate sporită.
369
Toleranţa la salinitate a culturilor din seră diferă de la o specie la alta,
fiind în acelaşi timp în corelaţie directă cu textura solului. Astfel, limita la care
producţia începe să fie afectată oscilează între 0,15 şi 0,25 g/100g sol la soluri
cu textură grosieră şi între 0,23 şi 0,45 g/100g sol la soluri cu textură fină,
respectiv 4-6 mmhos/cm si 6-10 mmhos/cm.(tabelul 9.17.).
Tabelul 9.17
Toleranţa plantelor legumicole la salinitate şi scăderea
potenţialului de producţie (după Ayers şi Westcot 1976)
Specia de plante Scăderea producţiei (%) în funcţie de CE mmhos/cm
0 10 25 50 Maxim
suportabil
mmhos/cm
Ardei 1,5 2,2 3,3 5,1 8,5
Cartof 1,7 2,5 3,8 5,9 10,0
Castraveţi 2,8 3,9 5,5 8,2 10,0
Conopidă 1,0 1,5 2,3 3,6 6,5
Fasole 1,3 2,1 3,2 5,2 9,0
Lăptucă 1,0 1,7 2,8 4,6 8,0
Morcov 2,2 3,6 5,7 9,1 16,0
Pepene 1,2 2,0 3,1 5,0 9,0
Ridichi 2,0 3,3 5,3 8,6 15,0
Spanac 4,0 5,1 6,8 9,6 15,0
Sfeclă 1,8 2,8 4,4 7,0 12,0
Întrucât apa de udare în sere şi solarii aduce însemnate cantităţi de
săruri, încă de la început trebuie analizată riguros spre a înlătura pericolul de
salinizare secundară a solului. Indicii de calitate ai apei de irigare pentru sere
sunt prezentaţi în tabelul 9.18.
Tabelul 9.18
Indicii calitativi ai apei de udare în sere şi solarii(dupa Velicica Davidescu)
Calitatea Conduct-i Concen- Pres. Na+ Carbo- Conc Duri-
apei de udare bilitatea traţia în Osmotic- (PSA nat de în tatea
electrică săruri că atm. %) sodiu bor apei în
CE ppm rezidual ppm grade
mmhos/c (CSR germa
m (100la me/l) ne
250C)
Foarte bună <250 <0,165 <0,075 <10 <0,75 <0,3 <5
Bună 251-750 0,166- 0,076- 11-20 0,76- 0,3- 6-10
0,495 0,225 1,25 0,6
Satisfăcătoare 751-2250 0,496- 0,226- 21-30 1,26- 0,7- 11-20
spre 1,485 0,675 2,50 0,9
necorespunz.
370
Agrochimie
Nesatisfăcătoare 2251- 1,486- 0,676- 31 2,60 1,0- 21-30
4000 2,640 1,200 1,2
Total >4001 >2,641 1,201 3 >1,3 >31
nesatisfăcătoar
e
Stabilirea conţinutului de săruri solubile şi a conţinutului de NaCl care
nu trebuiesc depăşite în solurile de seră se face (după Lăcătuş, 2000) cu
următoarele formule de calcul:
Săruri solubile % în sol uscat la 1050C 
2MO %  + 15
100
NaCl mg/100g sol uscat la 105 C 2MO% + 15 , în care:
0
MO= conţinutul de materie organică determinat prin calcinare la 6000C.

În cazul depăşirii conţinutului de săruri, îndepărtarea excesului se poate
face prin spălări, dacă solul este permeabil sau are sistem de de drenaj sau prin
aplicarea de turbă oligotrofă, slab mineralizată cu un conţinut ridicat de materie
organică (90-95%). Se mai poate adăuga praf de lignit, frunze de arbori.
Exprimarea conţinutului tolerabil de săruri solubile (CTS) se face pe
baza conţinutului de materie organică (MO) după formula:
CS % − 0,15
CTS %= 0,02 MOi + 0,15 iar % MOn=
0,02
100
Cantitatea de turbă necesară (t/ha)= (%MOn - %MOi).h.gv. în
% MOt
care:
CS=conţinutul de săruri solubile existent în ape %;
MOi, MOn, MOt = conţinuturile de materie organică: i= iniţial existent
în sol; n= necesar de realizat în sol pentru ca plantele să tolereze conţinutul de
săruri (CS) şi conţinutul de materie organică din turbă (t);
h=adâncimea în cm a stratului de sol tratat;
gv= greutatea volumetrică a solului.
În situaţia în care nu se dispune de turbă şi administrare a spălărilor
după defrişarea culturilor şi uscarea solului, se îndepărtează primii 3-4 cm de
sol în care s-au acumulat sărurile solubile.
-Aplicarea îngrăşămintelor organice
Pentru susţinerea unor recolte mari la culturile din seră este necesar în
primul rând ca în solul acestora să se găsească un conţinut foarte ridicat de
materie organică şi anume de 4-6% în soluri cu textură nisipoasă, 6-8% în soluri
cu textură medie (lutoase şi lutoargiloase) şi 8-12% în solurile cu textură grea
(argilo-lutoase şi argiloase).
Asemenea nivel al conţinutului de materie organică se poate menţine în
sol prin administrarea anuală de 80-100 t/ha gunoi de grajd semifermentat pe
solurile cu conţinut mai redus de materie organică. Administrarea anuală a
gunoiului de grajd este necesară din cauza ratei anuale de mineralizare mai
371
ridicată decât la culturile de câmp. De aceea şi aportul de elemente nutrtive din
gunoiul de grajd în primul an fiind mai mare iar efectul remanent mai redus.
Cu toate acestea ritmul de eliberare a elementelor nutrtive din gunoi, chiar în
primul an de efect, este mai lent decât ritmul de creştere a cerinţelor nutritive a
plantelor pe măsură ce înaintează în vegetaţie, fiind necesară si folosirea
îngrăşămintelor minerale.
Gunoiul de grajd se aplică în timpul verii, între ciclurilede cultură, prin
împărţirea uniformă şi încorporarea prin arătură înainte de dezinfecţia solului.
În locul gunoiului de grajd se poate folosi gunoi de păsări compostat 15-
25 t/ha pentru fertilizarea de bază sau 5-7 t/ha pentru fertilizarea fazială când se
aplică între rânduri se înmcorporează în sol şi se irigă.
În timpul vegetaţiei se poate aplica urina şi mustul de bălegar în cantităţi
de 1-2 t/ha diluate de 12-15 ori cu apă (R. Lăcătuşu, 2000).
-Aplicarea îngrăşămintelor cu azot
O îngrăşare echilibrată a legumelor cultivate în seră, comportă pe lângă
cunoaşterea amănunţită a tehnicii de cultură şi biologiei pentru fiecare specie
(soi hibrid) şi corelarea datelor din buletinele de analiză chiumică cu ritmul de
absorbţie al elementelor nutritive. Deci cunoaşterea în permanenţă a
concentraţiei de azot din solul de sera, imprimă şi doza de azot care urmează a
fi folosită. În solurile din seră trebuiesc menţinute anumite conţinuturi de azot
pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor (tabelul 9.19).
Tabelul 9.19
Evaluarea conţinuturilor de N mineral (NO3 + NH4- +)dinsolurile de
seră în funcţie de textura soluluişi conţinutul de materie organică
(după Ghidia şi Lăcătuşu,1980)
Starea de Sol cu Sol cu Sol cu Necesar de
asigurare cu textură textură medie textură grea azot
N uşoară kg s.a./ha
4-5% MO 6-8% MO 10-12% MO
Scăzută sub 2,0 sub 3,0 sub 5,0 150
Medie 2,1-5,0 3,1-6,0 5,1-8,0 90-120
Normală 5,1-8,0 6,1-10,0 8,1-13,0 0-60
Ridicată 8,1-11,0 10,1-13,0 13,1-16,0 0
Foarte peste 11,0 peste 13,0 Peste 16,0 0
ridicată
Stabilirea gradului de asigurare cu azot al plantelor pe baza conţinutului
de azot mineral al solului şi al conţinutului de MO se realizează cu ajutorul
formulelor din tabelul 9.20.
372
Agrochimie
Tabelul 9.20
Formule pentru stabilirea nivelului de asigurare cu azot al
plantelor de seră (după Ghidia şi Lăcătuş 1980)
Conţinutul de azot mineral Asigurarea cu azot a plantelor
(mg N/100g sol uscat)
< (2MO + 15) . 0,111 Slabă
> (2MO + 15).0,111< (2MO+15).0,222 Moderată
> (2MO + 15).0,222< (2MO+15).0,333 Normală
> (2MO + 15).0,333< (2MO+15).0,444 uşor excesivă
> (2MO + 15) . 0,444 foarte ridicată
Îngrăşămintele cu azot se pot aplica în 2 moduri: fertilizare de bază,
fertilizare suplimentară sau fazială.
Fertilizarea de bază cu azot înainte de plantare, este necesară de regulă
numai pe solurile slab asigurate cu azot mineral ,sau pe soluri recent luate în
cultură când se aplică doar 1/4 din doza calculată.
În timpul perioadei de vegetaţie îngrăşămintele cu azot se aplică fazial,
având în vedere menţinerea în sol a unui conţinut de azot mineral (N-NO3- + N-
NH4+) cuprins între 60-110 ppm, şi necesarul de azot al fiecărei specii cultivate
pentru fiecare fenofază a ciclului de cultură. La stabilirea dozelor de
îngrăşăminte, se are în vedere că pentru creşterea cu 10 ppm a conţinutului de
azot mineral în stratul de suprafaţă al solului (0-27cm), cu masa de 3000 t/ha
este necesară o cantitate de 30kgN. Dacă din calcule rezultă o doză mai mare de
50 kgN/ha, aceasta va fi fracţionată administrându-se la intervale de 10 zile.
Îngrăşămintele cu azot pot fi aplicate şi cu apa de irigare, metodă foarte
eficientă în cadrul fertirigării prin picurare. Foarte utilă este şi aplicarea
îngrăşămintelor cu azot în benzi de-alungul rândurilor, lăţimea benzilor
depinzând de dezvoltarea pe orizontală a sistemului radicular, crescând o dată
cu creşterea rădăcinilor.
Fertilizarea foliară este o metodă destul de utilă în sere, ea servind ca
măsură suplimentară de completare a necesarului de substanţe nutritive pentru
remedierea unor deficienţe de nutritţie sau carenţă de azot. Se poate utiliza
azotat de potasiu, în concentraţie de 1-1,5%, uree 0,5-1% şi îngrăşăminte foliare
de tipul F 0,3-0,5%.
-Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor
Se face în urma unui studiu amănunţit al conţinutului de fosfor
asimilabil din solul de seră, având în vedere faptul că fiecare tonă de gunoi de
grajd aplicată introduce în sol 3kg P2O5.
Determinarea fosforului din solurile de seră se face în extract apos 1/5,
iar interpretarea conform datelor din tabelul 9.21.
373
Tabelul 9.21
Niveluri de aprovizionare cu fosfor a solurilor din seră
(după Ghidia şi Lăcătuş 1980)
Nivelul de mg P2O5/100 g sol uscat la 1050C
aprovizionare cu Textură uşoară Textură medie Textură grea
fosfor (nisipos, luto- (luto-nisipos, (argilos)
nisipos) luto-argilos)
Scăzut sub 4 sub 2,5 sub 2
Mediu 4,1-6,0 2,6-4,0 2,1-3,0
Normal 6,1-8,0 4,1-6,0 3,1-4,0
Ridicat peste 8,0 peste 6,0 peste 4,0
Se apreciază că pentru creşterea cu 1mg P2O5/100g sol a conţinutului de
fosfor asimilabil din sol sunt necesare 100 kgP2O5/ha.
Doza de P2O5 se poate stabili cu formula:
P2O5 kg/ha = (CN-CE).30.3,3 în care:
CN= conţinutul normal de fosfaţi solubili în apă mgP2O5/100 g sol;
CE= conţinutul existent de fosfaţi solubili în apă mgP2O5/100 g sol;
30= echivalentul în kg P2O5/ha a 1 mgP2O5/100 g sol pentru adâncimea
de 0-20cm cu greutatea de 3.106kg;
3,3= raportul mediu dintre doza de P2O5 aplicată şi cantitatea de P2O5
care se poate găsi în solul din sere sub formă solubilă în apă.
Atât pentru fertilizarea de bază cât şi pentru fertilizarea fazială, se
recomandă superfosfatul concentrat (granulat), sau îngrăşăminte complexe de
tipul 23-23-0.
La fertilizarea de bază îngrăşămintele se introduc în sol o dată cu
arătura, iar la fertilizările faziale se împrăştie pe intervalele dintre rânduri şi se
introduc în sol o dată cu lucrările de întreţinere.
-Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu şi magneziu
La fel ca şi la fosofor aprecierea gradului de aprovizionare a solului din
sere cu potasiu şi magneziu se face în urma determinării flamfotometrice a
acestora (din extractul apos de sol 1/5. }, aici interpretarea se face în funcţie de
conţinutul solului în potasiu sau magneziu şi de textura acestuia (tabelele 9.22,
9.23).
374
Agrochimie
Tabelul 9.22
Niveluri de asigurare cu potasiu a solurilor din seră
Starea de mg K2O/100g sol uscat la 1050C
asigurare cu Soluri cu textură Soluri cu textură Soluri cu textură
potasiu uşoară medie grea
4-6%MO 6-8%MO 8-12%MO
Scăzută sub 4,0 sub 6,0 sub 10,0
Medie 4,1-10,0 6,1-12,0 10,1-16,0
Normală 10,1-16,0 12,1-20,0 16,1-26,0
Ridicată 16,1-22,0 20,1-26,0 26,1-32,0
Foarte ridicată peste 20,0 peste 26,0 peste 32,0
Tabelul 9.23
Niveluri de asigurare cu magneziu a solurilor din seră
Nivelul de mg MgO/100g sol uscat la 1050C
aprovizionare cu Soluri cu textură Soluri cu textură Soluri cu textură
magneziu nisipoasă, nisipo- luto-nisipoasă, argilo-lutoasă,
lutoasă luto-argiloasă argiloasă
Scăzut sub 4,0 sub 2,5 sub 2,0
Mediu 4,1-6,0 2,6-4,0 2,1-3,0
Normal 6,1-8,0 4,1-6,0 3,1-4,0
Ridicat peste 8,0 peste 6,0 peste 4,0
Nivelul optim al conţinutului de potasiu din solul de seră este cuprins
între 10,0-22,0 mg/100g sol (43,6-95,92 ppmP), iar cel de magneziu este de 4,0-
8,0 mg/100 g sol.
De aceea fertilizarea cu potasiu şi cu magneziu se face în vederea
asigurării nivelului optim de aprovizionare cu cele două elemente.
Lăcătuşu (2000) arată că dozele de îngrăşăminte cu potasiu şi cu
magneziu se calculează astfel:
Doza K2O kg/ha= (CO-CE) .30.1,5, în care:
CO= conţinutul optim de potasiu solubil în sol, mg K2O/100g sol;
CE= conţinutul existent determinat prin analiză, mg K2O/100g sol;
30= echivalentul în K2O kg/ha al unui mg de K2O în stratul de suprafaţă
al solului (0-20 cm) cu masa de 3.106kg;
1,5= raportul mediu dintre doza de K2O aplicată şi cantitatea de K2O
hidro-solubilă ce poate fi regăsită în solurile serelor, exprimate în kg/ha.
Doza de MgO kg/ha= (CO-CE).35 în care:
CO= conţinutul optim de magneziu hidrosolubil, în mg MgO/100g sol;
CE= conţinutul stabilit prin analiza solului, în mg MgO/100g sol;
35= factor de transformare.
375
Pentru principalele legume cultivate în sere (castraveţi, tomate, ardei,
vinete), conţinutul de potasiu trebuie să fie de 1,5-2,0 ori mai mic decât
conţinutul de calciu şi de trei ori mai mare decât cel de magneziu.
Dozele de potasiu calculate după formula de mai sus, oscilează în
fucnţie de nivelul de aprovizionare a solului, specia de legume cultivate şi
producţia scontată între 200 şi 800 kg K2O/ha.
Aceste cantităţi trebuiesc aplicate în mai multe reprize în sol şi cu apa de
irigaţie sau foliar aplicându-se până la maxim 300 kg K2O/ha la fertilizarea de
bază şi restul la fertilizările faziale. Se poate utiliza azotatul de potasiu, sulfatul
de potasiu şi îngrăşăminte foliare.
Îngrăşămintele cu magneziu se aplică în doze de 60-150 kg MgO/ha în
funcţie de gradul de asigurare al solului cu magneziu, la fertilizarea de bază
aplicându-se maxim 60 kg, iar la cele faziale restul.
Se consideră că pentru ridicarea conţinutului de magneziu cu 1mg
MgO/100g sol este necesar să se administreze 30-40 kgMgO/ha.
Trebuie să existe un raport optim de 3/1 între conţinutul de K2O şi MgO
din sol pentru tomate şi vinete şi 2/1 pentru castraveţi şi salată, iar raportul
CaO/MgO trebuie să fie 4,5-6,0/1.
Îngrăşămintele cu magneziu utilizate sunt sulfatul de magneziu cât şi
îngrăşămintele foliare care conţin magneziu.
În ultima perioadă de timp în unele sere din ţara noastră se stabileşte un
program de fertilizare pe calculator pe baza conţinutului solului de seră în
principalele elemente nutritive, îngrăşămintele aplicându-se cu apa de irigare
aşa cum se procedează la Isalsera Craiova.
Concentraţia soluţiei fertilizante rezultă în urma diluţiei cu apa de
irigare, nu trebuie să depăşească limita de suportabilitate a plantei. În acest scop
concentraţia optimă exprimată în mss/cm3 a soluţiei fertilizante, pentru
castravete trebuie să fie cuprinsă între 1,0-2,5 mss/cm2, iar la tomate maxim 4,0
mss/cm2. Soluţiile mamă pregătite iniţial pot avea concentraţii mai mari de 50-
100 ori. Reţetele de fertilizare realizate în acest mod la Isalsera Craiova sunt
următoarele:
Castraveţi cornişon: Tomate:
-Azotat de amoniu 1,35kg/ha/zi 1,0kg/ha/zi
-Magnisal 0,5 kg/ha/zi 0,5kg/ha/zi
-Azotat de potasiu 2,0kg/ha/zi 2,5kg/ha/zi
-Monofosfat de amoniu 1,75kg/ha/zi 1,75kg/ha/zi
3
Norma de udare este de 50-60m /ha/zi.
9.2.4.3.Aplicarea îngrăşămintelor în solarii
Având în vedere asemănarea dintre culturile de legume în sere şi cele
din solarii se poate aprecia că şi fertilizarea acestora este asemănătoare. La fel
ca şi la culturile de seră, trebuie cunoscut gradul de aprovizionare al solurilor
din solarii pentru a se stabili măsurile de fertilizare organică şi minerală. Pe
baza instrucţiunilor elaborate de ICPA probele de sol pentru aprecierea gradului
376
Agrochimie
de aprovizionare cu elemente nutritive se recoltează toamna, înainte de arătură-
pentru fertilizarea de bază, primăvara devreme- pentru fertilizarea la pregătirea
terenului în vederea plantării, iar după plantare la intervale de 30-40 zile pe
parcursul periodei de vegetaţie pentru fertilizări faziale.
Interpretarea rezultatelor acestor analize agrochimice este dată în
tabelul 9.24.
Tabelul 9.24
Limitele de interpretare a stării de asigurare cu macroelemente
a solurilor din solarii (după Ghidia şi Lăcătuş 1980)
Starea de N P2O5 K2O MgO
asigurare a mg/100 g sol
solurilor
Slabă sub 5 sub 20 sub 20 sub 10
Mijlocie 6-10 20-35 20-45 10-15
Normală 11-15 36-50 46-80 16-20
Ridicată 16-20 51-80 81-110 21-30
Foarte ridicată peste 20 peste 80 peste 110 peste 30
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc prin aceleaşi formule ce şi la
culturile de legume sol. Pentru fertilizarea de bază a solului – toamna şi pentru
cea de la pregătirea terenului primăvara, se determină aşa zisa rezervă de
elemente minerale, iar pentru fertilizarea în vegetaţie se determină formele
hidrosolubile.
La fertilizarea de bază toamna se administrează gunoi degrajd,cât şi2/3
din doza de fosfor şi 1/3 din doza de potasiu.
Dozele de gunoi de grajd variază între 30-80 t/ha, în funcţie de starea de
aprovizionare a solului şi specia de plante cultivate, alături de care se aplică 50-
90kg/P2O5 şi 130-165 kgK2O/ha, sub formă de superfosfat concentrat si sulfat
de potasiu.
La pregătirea terenului în vederea plantării se aplică diferenţa de 1/3 din
doza de fosfor şi 2/3 din doza de potasiu şi o parte din doza de azot (30-50 k/ha)
cât şi 50-200 kg/ha sulfat de magneziu.
La plantare se recomandă aplicarea la cuib a mranitei mai ales pe
solurile sărace şi la culturile de tomate, ardei gras, vine şi castraveti.
În cursul perioadei de vegetaţie se aplică în mai multe reprize
îngrăşămintele de azot, fosfor, potasiu şi magneziu, dacă solul are un conţinut
redus în aceste elemente şi sunt susceptibile la fenomene de carenţe.
Fertilizarea foliară este necesară atunci când apar deja carenţe în diferite
elemente nutritive.
377
9.2.4.4.Controlul stării de nutriţie al plantelor legumicole prin analiza
chimică a planteşi a solului
Particularităţile de nutriţie ale speciilor legumicole sunt programate
genetic, astfel că ele diferă atât cu specia cât şi cu faptul că plantele pot fi
anuale, bienale sau perene.
Producţii mari şi stabile corespunzătoare potenţialului genetic al soiului
(hibridului), se pot realiza numai printr-un control sistematic al factorilor de
vegetaţie (apa, lumina, căldura, elementele nutritive).
Starea de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive, se verifică
printr-un control integrat de analize chimice ale plantei (vârsta, perioade critice)
şi ale solului (tabelul 9.25.).
Tabelul 9.25.
Părţile din plantă şi epoca de recoltare a probelor de organe vegetative la
diferite grupe de plante
Grupa Planta Momentul ridicării Partea din plantă Mărimea
Probei probei
Legumi- mazăre 3-6 frunze partea aeriană în 20-30 de
noase întregime plante
fasole începutul înfloritului primele două frunze 50-100 de
mature de sub prima frunze
inflorescentă
Tuberculi cartof 20-40 de zile de la a 3-a, a 4-a frunză 50 de frunze (de

fere răsărit (începutul compusă de la vârf în jos la 30-40 de
formării tuberculilor) plante)
începutul înf1oritului frunze compuse din 50 de frunze (de

treimea mijlocie a plantei la 20 de plante)
sfârşitul înfloritului Idem Idem
Rădăci- sfecla Mijlocul perioadei de din mijlocul rozetei de la Frunze de la 40-
noase vegetaţie frunze complet desfăcute, 50 de plante
peţiol sau nervuri
mediane
Solano- tomate începutul legării peţiol (N03, I12P04) De la 20 de plante
fructoase fructelor în
1-2-3 inflorescente
după legare, la intrarea limb (N,P,K) De la 20 de plante

în pârgă a fructelor din
prima inf1orescentă
ardei începutul înfloritului frunze ajunse de curând la De la 20 de plante
maturitate
în plină furtificare Idem De la 20-25 de

plante
Interpretarea rezultatelor analizelor de organe vegetative se face în mod

diferenţiat cu specia, vârsta şi perioada critică de nutriţie.
378
Agrochimie
Analizele chimice ale solului se fac înainte de semănat (plantat) şi în
prima jumătate a perioadei de vegetaţie.
Probele de sol se ridică cu sonda agrochimică; în sere o unitate analitică
este considerată o travee sau un multiplu al acesteia. Pentru îngrăşarea de bază,
probele de sol se recoltează cu 2-3 săptămâni înainte de defrişarea culturii a
cărui ciclu se încheie. Pentru îngrăşarea suplimentară în timpul vegetaţiei
probele de sol se recoltează la 35-45 zile de la plantare (ardei, castraveţi,
tomate, vinete) şi apoi la 15 zile de la aplicarea ultimei fertilizări.
În solarii o unitate analitică este alcătuită dintr-un tronson sau un
multiplu al acestuia (150-450 m2), după care se ridică 1-2 probe medii de sol.
Probele de sol se ridică toamna înaintea efectuării arăturii, in vederea îngrăşării
de bază şi apoi primăvara înaintea lucrărilor de mobilizare a solului, iar după
plantarea răsadului încă de 2-3 ori, la interval de 30-40 zile pentru îngrăşarea
suplimentară.
In câmp, o unitate analitică după care se ridică probe de sol pentru
analize chimice este cuprinsă între 0,5-2 ha.
Interpretarea rezultatelor analizelor solului, se face după parametri etalonaţi
prin cercetări anterioare şi se iau măsuri corespunzătoare de corectare a stării de
fertilitate (tabelele 9.26, 9.27).
Tabelul 9.26
Concentratia din sol a elementelor nutritive la tomate de sera, ciclul iarna-
vara(extract apos 1/5)
Epoca Ppm
N P205 K20
Ianuarie - Februarie 60-70 30 300-350
Martie 70-95 40-50 300-350
Aprilie 95-150 40-50 250-300
Mai 90-95 30-40 250-300
Iunie 70 30 140-200
Tabelul 9.27
Concentraţia medie în sol a elementelor nutritive pentru cultura de castraveţi
în sera ciclul I(extract apos 1/5)
Săptămâni de la Ppm
plantare N P205 K20 MgO
1-4 60 20 150-200 30
5-8 40-70 25-40 200-250 50
9-13 70-100 25-30 250-300 40
14-18 100-120 25-40 300-350 60
18-22 80-120 25-40 350-320 50
23-24 80-90 20 230-300 40
379
Tabelul 9.28.
Concentraţia optimă a elementelor nutritive în sol la
cultura de ardei gras în sere
Epoca de plantare Ppm
N P2O5 K20
Prima şi a 2a lună 40-60 35-50 140-280
A treia lună 75-90 50-60 200-170-250
A patra lună 90-150 50-60 250-300
A cincea lună 80-90 40-50 200-250
A sasea lună 70-80 35-45 150-200
9.3 Criterii de aplicare rationala a îngrăşămintelor în pomicultura
9.3.1 Caracteristicile agrochimice ale solurilor cu vocaţie pentru

cultura speciior pomicole
Consideraţii generale
Ţinând seama de cerinţele biologice ale speciilor pomicole specialiştii
au delimitat geografic la noi în ţară, 5 regiuni pomicole principale, care în
ordinea favorabilităţii se situează astfel:
1. Zona subcarpaţilor Meridionali;
2. Zona dealurilor din Vestul ţării;
3. Podişul Someşan;
4. Zona subcarpaţilor Orientali;
5. Sud-estul Transilvaniei.
În aceste zone găsesc condiţii favorabile speciile mai puţin pretenţioase
la căldură: mărul, părul, prunul, nucul, vişinul, gutuiul. La poalele dealurilor
reuşesc şi caisul, piersicul, migdalul, castanul ( Miliţiu, 1969 ). Au fost
delimitate deasemeni şi 6 zone pomicole secundare situate în zonele de
silvostepă, stepă şi zona inundabilă a Dunării, care sunt în ordinea favorabilităţii
următoarele:
1. Câmpia Transilvaniei;
2 . Câmpia Română, până la linia Mizil-Lehliu-Oltenita;
3. Câmpia din Vestul ţării;
4. Câmpia Moldovei;
5 . Câmpia Bărăganului şi Dobrogei;
6. Lunca şi Delta Dunării
În aceste areale reuşesc bine speciile pretenţioase la căldură: caisul.
castanul, migdalul, piersicul, smochinul; dau rezultate şi cultura cireşului,
nucului, prunului, vişinului. Nu dau rezultate soiurile de măr şi par de toamnă (
Miliţiu, 1969).
Solurile din zona colinară, submontană pe care sunt amplasate majoritatea
plantaţiilor pomicole, ca şi cele din câmpie afectate pentru cultura speciilor
380
Agrochimie
pomicole, aparţin claselor şi tipurilor de sol cu caracteristicile agrochimice
prezentate în tabelul 9.29
Tabelul 9.29.
Principalele clase şi tipuri de sol afectate culturii speciilor pomicole şi
caracteristicile lor agrochimice
(după David Davidescu şi Velicica Davidescu)
Clasa Tipul Caracteristicile medii agrochimice, starea
de fertilitate*
1 2 3
Soluri brune argilo- pH 6;
argiloiluviale iluviale humus 2-3%
rezerva de humus 60-120 t/ha;
grad de saturaţie cu baze 70-80%;
bogate în calciu >2%;
altitudine 150-800 m;
fertilitate mijlocie.
Soluri brun-roşcate pH 5,
argiloiluviale luvice humus 2-3%, bogat în acizi fulvici;
(podzolite) rezerva de humus 60-120 t/ha;
grad de saturaţie cu baze 50%;
fertilitate scăzută
brune luvice pH 5;
podzolite humus 2%, bogat în acizi fulvici;
fertilitate scăzută.
Iuvisoluri albice pH 4-5, conţin A1 mobil;

(podzoluri argilo- humus 2%;
iluviale) rezerva de humus 50-60 t/ha;
Planosoluri pH 4-5;
humus 2%;
grad de saturaţie cu baze <30%;
altitudinea 400-700 m
Soluri sol brun eumezo- pH 6,2-7;

cambice bazic humus 2-4%;
*
Pe adâncimea medie de 0-50 cm.
381
fertilitate naturală bună.
soluri roşii pH 5,8-6,7;
humus 2,5-3%
materia organică 20-25%
grad de saturaţie cu baze 60-70%
altitudine 800-1200 m,
Psamosol pH 6-7,5;
humus 1%;
rezerva de humus 30 T/ha,
argilă <120 %
altitudine 1 00-300m;
soluri erodate pH variabil;

humus l00;
rezerva de humus 30 t/ha;
grad de saturatie cu baze variabil.
9.3.2.Parametrii fizico-chimici ai solurilor care caracterizează starea

potenţiaiă de fertilitate pentru cultura speciilor pomicole
Plantaţiile pomicole se amplasează de regulă pe terenuri unde nu reuşesc
culturile de cereale, rădăcinoase, tuberculifere, leguminoase şi anume în zona
dealurilor, pe pante cu diverse grade de înclinare şi expoziţie ceea ce se reflectă
şi în producţiile diferite ce se obţin pe sole şi la ferme învecinate.
Cunoaşterea limitelor optime ale parametrilor ftzico-chimici, care
determină starea potenţială de fertilitate a solurilor din plantaţiile cu specii
pomicole, permite ca prin comparaţie cu analizele de sol să se stabilească
măsurile de corectare(tabelul 9.30)
382
Agrochimie
Tabelul 9.30
Parametrii chimici optimi ai solurilor, care condiţionează starea
potenţială de fertilitate a solurilor din plantaţiile cu specii pomicole
Valori optime
Simbol Parametrii Sămânţoase Sâmburoase
măr păr Cireş, Cais, piersic,
vişin prun
pH Reacţia solului 5,5-7 6,8-7,2 5,5-7,2 6,5-7,8
V Gradul de saturaţie cu >60 >75 >65 >80
baze, %
T Capacitatea totală de 15-20 20-30 15-20 25-35
schimb cationic
me/100g
S Salinitatea, ppm <200 <600 <500 <300
Na Conţinutul în Na <5 <5-12 <12 <12
schimbabil,% din T
H Conţinutul în humus 2-3 2-3 3-4 3-4
(materie organică),%
H/ha Rezerva de humus t/ha 120- 120-180 160-200 160-200
(0-50cm) 180
Nt Conţinutul de azot 0,25 0,25 0,25 0,25
total, %
C/N Raportul C/N din sol 10-15 10-15 10-15 10-15
In Indicele de azot 3-4 3-4 4-5 4-5
Nas Azot asimilabil, ppm 50 50 60 60
P Fosfor potenţial 60-80 70-80 70-100 70-100
asimilabil (Al),ppm
K Potasiu potenţial 200- 200-300 300-400 300-400
asimilabil (Al),ppm 300
Ca Conţinutul de calciu,% 3 3 7 3
CaCO3
Caa Conţinutul de calciu 8 8 9 5
activ, %
B Bor (H2O), ppm 0,8-1 0,8-1 0,6-0,8 0,6-0,8
Zn Zinc (EDTA), ppm 0,7-1,2 0,7-1,2 1,2-2 1,2-2
Fe Fier (AcNH4), ppm 2 2 2 2
Mn Mangan activ, ppm 24-45 20-45 46-60 40-60
Cu Cupru (HNO3) 2-3 2-3 2-3 2-3
383
Tabelul 9.31.
Parametrii fizici optimi ai solurilor, care conditionează starea potenţială de
fertilitate pentru speciile pomicole
Simbol Parametrii Valori optime

Sămânţoase Sâmburoase
Măr Păr Cireş Vişin,cais,
piersic,prun
As adâncimea roftlului >100 >100 >100 >100
de sol, cm
Ve volumul edaftc util, >90 >90 >90 >90
0o
Ss scheletul solului, % 5-10 5-10 5-10 5-10
Tx textura % argilă 20-30 20-30 15-25 15-25
% praf 15-20 15-20 15-20 15~-20
Da densitateaaparentă 1,2-1,4 1,2-1‚4 1,2-1,4 1,2-1,4
Pt Orozitatea totală, 40-60 40-60 40-60 40-60

%
Pa Porozitatea de 16-30 10-20 16-30 16-30
aeraţie, % din
Volum
Pm Ermeabilitatea, 2-3 2-3 2-3 2-3
mm/h
Cau ca acitatea de a ă >2 500 >2 500 >2 500 >2 500
utilă, m3/ha
RH regim hidric Percolativ perco- Periodic Periodic
lativ perico- perico-lativ
lativ
Indicele agrochimic de pretabilitate a solurilor pentru speciile pomicole

(după David Davidescu şi Velicica Davidescu). Se face analiza terenului pe
care urmează să se amplaseze plantaţia, se face comaraţie cu datele din tabelele
nr. 9.30 şi nr. 9.31. Se iau în considerare în total 20 de parametri, fiecăruia
acordându-i-se 5 puncte dacă se încadrează în limitele optime. Pentru abateri de
la limitele optime se scad 1,2 sau 3 puncte. Se însumează notele acordate
fiecăruia din cei 20 de parametri şi se stabileşte
indicele agrochimic global de prestabilitate a solului pentru specii pomicole,
care se interpretează după următoarea scală:
384
Agrochimie
86-100 foarte bun ;
66-85 corespunzător ;
46-5 5 corespunzător cu unele restricţii sau măsuri ameliorative ;
 45 necorespunzător.
9.3.3 Parametri limitativi ai terenurilor cu vocaţie pomicolă
Însuşirile agrochimice ale solurilor cu vocaţie pomicolă sunt în
interdependenţă şi cu ceilalţi factori ecologici, care asigură creşterea,
dezvoltarea şi rodirea.
Înclinarea versantului, altitudinea şi expoziţia sunt factori care induc
modificări în compoziţia spectrală a luminii, a temperaturii, a regimului de apă
şi de nutriţie.
Versanţii sunt expuşi eroziunii, care contribuie la diferenţierea solurilor
şi a fertilităţii acestora, a conţinutului în humus, azot, fosfor, potasiu, calciu,
etc. In general pe astfel de soluri trebuiesc folosite cantităţi mari de gunoi de
grajd.
Un alt factor care influenţează puternic creşterea şi rodirea este
înclinaţia pantei versantului. In raport cu unghiul de incidenţă se modifică
intensitatea luminii şi a procentului de radiaţii cu lungime de undă mică, din
spectrul vizibil.
Expoziţia versantului modifică atât regimul de lumină cât şi pe cel
caloric. Versanţii cu expoziţie sudică primesc cu circa 30% mai multă energie
calorică faţă de terenul plan, iar versanţii cu expoziţie nordică cu circa 500 %
mai puţină energie calorică faţă de terenul plan.
După Voiculescu (1980) expoziţiile optime în ordinea favorabilităţii
pentru speciile pomicole se situează astfel:
măr V, SV, S, SE, şi E
păr E, SE, S şi V
prun V, NV, SV, NE şi E
cireş SE, E, SV şi S
vişin S, SV, SE şi NV
piersic V şi SV
Variaţia condiţiilor după versanţi, face ca măsurile agrochimice pentru
menţinerea sau sporirea stării de fertilitate să fie dificil de luat şi atunci când se
iau aceasta se va face numai pe bază de analize fizice şi chimice ale solului.
9.3.4.Parametri agrochimici restrictivi pentru cultura speciilor
pomicole
La speciile pomicole, masa principală a sistemului radicular se situează,
în medie, pe soluri fără factori limitativi la 20-60 cm adâncime pentru portaltoi
cu înrădăcinare adâncă, 20-40 cm pentru cei cu înrădăcinare mijlocie şi 0-30 cm
pentru cei cu înrădăcinare superficială (Voiculescu, 1986). Prezenţa unor factori
restrictivi fizico-chimici, produc modificări in repartiţia masei principale de
rădăcini, cu consecinţe asupra creşterii şi rodirii.
385
Principalii factori restrictivi de ordin agrochimic sunt: pH-ul, aluminiul
mobil, sodiu schimbabil şi conţinutul solului în carbonaţi.
REACTIA SOLULUI
Voiculescu (1986), arată pentru speciile pomicole, următoarele intervale optime
ale pH-ului, în zona de răspândire a rădăcinilor:
măr 5,1-7,8
cireş 5,5-7,2
vişin 5,5-7,2
prun 5,9-7,0
păr 6,8-7,2
Aceste specii pomicole cresc şi pe soluri care nu se încadrează între aceste
limite, dar cu repercursiuni negative asupra creşterii şi rodirii.
TOXICITATEA ALUMINIULUI MOBIL
Atunci când pH-ul solului (H20) este mai mic de 5,8, apar în sol şi ioni
de Al3+. Când se află în cantitate ce nu depăşeşte 10 ppm ‚ aluminiul are un
efect stimulator asupra absorbţiei fosforului.
Când continutul în Al schimbabil depăşeşte 8 ppm la păr, 25-30 ppm la
prun, 35-40 pprn la măr, 50 pprn la cireş şi vişin şi culturi de câmp, acesta
devine toxic şi se produc perturbări în creşterea sistemului radicular, care face
ca pomii să se oprească din creştere şi apoi să se usuce. Rădăcinile rămân
scurte, groase, se brunifică, extremitătile rădăcinilor se întroc în sus spre
orizontul cu un conţinut mai scăzut în Al3+.
Aciditatea puternică sub 5 a orizonturilor mai adânci a solurilor, face ca
rădăcinile să se îndrepte spre orizonturile superioare, unde sunt expuse
îngheţurilor şi secetei. Deranjamentele fiziologice produse de excesul de
aluminiu, favorizează infectia cu ciuperci a rădăcinilor.
SALINITATEA SOLURILOR
Conţinutul mărit de săruri solubile, modifică pH-ul spre alcalin care
atinge valori între 8-8,2 şi devine un factor restrictiv. De cele rnai multe ori
prezenţa Na+ schimbabil, care depăşeşte 12-15% din T, precum şi prezenţa
bicarbonatului şi carbonatului de sodiu, sunt factori restrictivi majori în cazul
solurilor cu pH alcalin.
Speciile cele mai sensibile la conţinut mărit de sodiu schimbabil sunt în
ordinea sensibilităţii: căpşunul, caisul, vişinul, piersicul, prunul, mărul.
In tabelul 9.32. se prezintă efectul conţinutului mărit de săruri solubile asupra
scăderii procentuale a producţiei.
386
Agrochimie
Tabelul 9.32
Toleranţa la salinitate (mmho/cm) şi scăderea potentialului dc producţie
(după Ayers şi Westcot, 1976)
Scăderea productiei%
Specia 0 10 25 50 maxirn
suportat,
mmho/cm
Cais 1,6 2,0 2,6 3,7 6,0
Capsun 1,0 1,3 1,8 2,5 4,0
Currnal 4,0 6,8 10,4 17,9 32,0
Gre frut 1,8 2,4 3,4 4,9 8,0
Lămâi 1,7 2,3 3,3 4,8 8,0
Măr 1,7 2,3 3,3 4,8 8,0
Măslin 2,7 3,8 5,5 8,4 14,0
Mur 1,5 2,0 2,6 3,8 6,0
Nuc 1,7 2,3 3,3 4,8 8,0
Piersic 1,7 2,2 2,9 4,1 6,5
Portocal 1,7 2,3 3,2 4,8 8,0
Prun 1,5 2,0 2,8 4,1 7,0
Rodie 2,7 3,8 5,5 8,4 14,0
Smochin 2,7 3,8 5,5 8,4 14,0
Efectul excesului de calciu asupra speciilor pomicole

Se întâlnesc situaţii când în orizontul de răspândire maximă a
rădăcinilor 20-50cm, conţinutul în calciu depăşeşte 10% .CaCO3, ceea ce are un
efect inhibitor asupra sistemului radicular. În ordinea sensibilităţii faţă de
conţinutul în CaCO3, speciile pomicole se situează astfel: măr (10%), păr
(11%), vişin (11%), prun (12%), cireş, (13%).
Excesul de calciu asociat cu o insuficienţă a formelor solubile de fier
(Fe2+), provoacă la speciile pomicole cloroza ferocalcică. Simptomele apar cu
precădere pe frunzele tinere, ca şi la cele din etajele superioare. Frunzele se
îngălbenesc, începând de la margini, devenind albicioase, însă nervurile
continuă să rămână verzi. Simptomele nu sunt atât de specifice întrucât se
aseamănă cu cele produse de carenţa în magneziu sau în azot, cu deosebirea că
nu apar şi pete necrotice caracteristice carenţei în azot.
Pentru prognoza apariţiei clorozei la speciile pomicole Voiculescu şi
colab.(1982), au elaborat o metodă bazată pe determinarea pH-ului sucului
celular din frunzele de la bază şi treimea medie a ramurilor anuale situate în 1/3
medie a coroanei cu expoziţia spre sud.
387
Fiecare specie are un pH al sucului frunzelor caracteristic cuprins între
4,3 şi 6,2. Creşterea pH-ului sucului celular al frunzelor peste limitele
caracteristice prognozează apariţia clorozei ferocalcice.
9.3.5.Fertilizarea plantatiilor pomicole
CONSIDERAŢII GENERALE
Sistemul de îngrăşare la speciile pomicole se stabileşte în mod
diferenţiat în raport cu scopul plantaţiei (pepiniere, plantaţii pe rod), specia,
soiul (hibridul), vârsta plantelor, port-altoiul, factorii de mediu şi tehnologia de
cultură.
Particularităţile de îngrăşare decurg pe de o parte şi din modul de
creştere şi răspândire a sistemului radicular, ca şi de faptul că pomii rămân un
număr mare de ani pe acelaşi loc şi deci nu pot beneficia de avantajele rotaţiei
culturilor.
În sistemul de cultură intensivă şi superintensivă densitatea plantelor la
unitatea de suprafaţă este mare, poate ajunge la 1500-2000 pomi/ha şi chiar 5
000 pomi/ha, iar numărul mare de pomi la unitatea de suprafaţă face ca în sol
sistemul radicular să împânzească terenul, modificând raportul între masa de sol
şi masa rădăcinilor, ceea ce determină în final în condiţii naturale o nutriţie
neechilibrată şi apariţia carenţelor induse şi în microelemente.
La fertilizarea plantelor pomicole, trebuie sa se aiba in vedere ciclul
biologic si cerintele la diverse faze anuale de vegetatie.
Ciclul biologic al pomilor, este formatdin doua perioade : crestere si
maturitate (fructificare). Inprima perioada pmii trebuie sa gaseasca in sol toate
elementele chimice necesare nutritiei,in special azot, deoareceacesta contribuie
la dezvoltarea rapida aorganelor aeriene si la formarea unei radacini puternice .
Inperioada de maturitate intensitatea de absortie aelementelor nutritive creste
datorita formarii fructelor.
Folosirea ingrasamintelor trebuie sa aiba in vedere si cele trei faze
anuale :de crestere vegetativa, de elaborare a formatiunilor de rod pentru anul
urmator si de repaus vegetativ. In prima faza de crestere vegetativa, este nevoie
de toate elementele, cu precadere de azotul necesar cresterii lastarilor. Insa
acesta trebuie doazot judicios deoarece excesul prlungeste cresterea vegetativa
in defavoarea fructificarii iar insuficiebta favorizeaza caderea fructelor.
Intensitatea maxima de absorbtie a substantelor nutritive este in epoca
infloririi, cand perii radiculari ating cea mai mare dezvoltare. In faza urmatoare,
de elaborare a formatiunilor de rod pentru anul urmator, se produce cresterea
radacinilor, a trunchiului si ramurilor, depozitandu-se in acestea substantele de
rezerva (glucide, lipide, protide), necesare pornirii vegetatiei in anul urmator si
acumulandu-se fosfor si potasiu pentru cresterea rezistentei pomilor la inghet si
pentru formarea fructelor. In faza de repaus vegetativ la temperaturi de peste
00C radacinile absorb N-NO3- care va fi vehiculat spre partea aeriana (Lacatusu,
2000).
388
Agrochimie
Durata acestor faze anuale difera de la o specie la alta. Rezulta ca efetul
ingrasamintelor la pomi, nu se manifestat de regula in anul aplicarii ci in anii
urmatori.
9.3.5.1.Aplicarea ingrasamintelor in pepiniera pomicola
a.Şcoala de puieţi în asolament
Şcoala de puieţi se amplasează pe soluri plane lutoase, aluvionare sau luto-
argiloase cu drenaj bun. Înainte de instalarea pepinierei, terenul se cultivă 2-3
ani cu plante ierboase anuale intr-o rotatie
Densitatea mare la unitatea de suprafaţă de 250 000 - 400 000 puieţi fac
ca spaţiul de nutriţie ce revine fiecărui puiet să fie foarte mic. Pentru crearea de
condiţii favorabile de nutriţie, la planta premergătoare se încorporează în sol
odată cu arătura adâncă de toamnă 30-100 t/ha gunoi de grajd. În anul când se
înfiinţează şcoala de puieţi se poate utiliza compostul şi mraniţa în cantitate de
10-20 t/ha, ce se încorporează la 20-25cm odată cu arătura adâncă.
Pentru a se asigura condiţii bune din punct de vedere agrochimic, solul
trebuie să aibă un pH 6, 1 - 6,8 şi un conţinut de 50-60 ppm N03 , 40-50 ppm
P205 (AL) şi 150- 200 ppm K2O (AL). Conţinutul solului în săruri solubile
totale (CE) nu trebuie să depăşească 1 600 mmho.
Corectarea conţinutului solului în azot, fosfor şi potasiu se face folosind
următoarea relaţie:
Doza ( N , P, K ) kg / ha = (Co − Rt )  Gsa 
I
 k1 , în care:
Cu
D=doza de îngrăşământ ce trebuie adăugată (azot), (fosfor), (potasiu) în
kg/ha sbstanţă activă, pentru a atinge în sol conţinutul considerat optim;
C0=continutul optim ce trebuie atins în sol (de azot, ori de fosfor sau
potasiu) în ppm, conform indicilor agrochimici;
Rt= rezerva totală în azot, fosfor sau potasiu potenţial asimilabil în ppm;
Gsa=greutatea stratului arabil de sol ce trebuie îmbogăţit, în t/ha;
Cu=coeficientul de utilizare al îngrăşământului, pentru care s-a făcut
calculul;
k=coeficientul de corecţie al dozei în raprt cu conţinutul solului în
materie organică, pH, gradul de gleizare, conţinutul în argilă(tabelele 9.33.-
9.35.)
389
Tabelul 9.33.
Valorile lui k pentru azot şi potasiu în raport cu conţinutul
în materie organică
Conţinutul solului în materie Coeficient de corecţie
organică
% N K
>8 0,1 0,4
6,1-7,8 0,3 0,6
4,6-6,0 0,5 0,8
3,1-4,5 0,7 1,0
2,0-3,0 0,9 – 1,0 1,2
<2 1,2 1,4
Tabelul 9.34.
Coeficienţii de corecţie pentru potasiu în raport cu
conţinutul solului în argilă (%)
Conţinutul în arilă, % Coeficientul de corecţie
<10 1,0
11-20 1,2
21-30 1‚3
31-40 1‚4
41-50 1,5
Tabelul 9.35.
Coeficienţii de corecţie pentru fosfor funcţie de textură, pH şi gradul de
gleizare al solului
pHH2O Coeficient de corecţie

Textura Gradul de Coefi
Uşoară Mijlocie Grea gleizare cient
5 1,3 1,4 1,5 negleizat l
5,1-5,5 1,2 1,3 1,4 slab leizat 1,2
5,6-6,0 1,1 1,2 1,3 Mediu leizat 1,3
6,1 -6,5 1,1 1,1 1,2 Uternic leizat 1,4
6,6-7,0 1,0 1,0 1,1 puternic leizat 1,5
7,1 - 7,5 1,1 1,2 1,3
7,5 - 8,0 1,2 1,3 1,4
După răsărirea pueţilor din seminţe în timpul perioadei de vegetaţie, se

mai fac 2-4 îngrăşări suplimentare cu azot sau aplicate odată cu apa de irigare.
390
Agrochimie
Raportul N:P:K în prima jumătate a perioadei de vegetaţie este de 3 :0:4, apoi
de 2: 1 :3 şi la u1tima aplicare de 0:2:3.
Ca surse alternative de îngrăşăminte, pot fi folosite cu bune rezultate:
mustul de gunoi de grajd, urina, dejecţiile de păsări (suspensie în apă 1/20).
b.Şcoala de butaşi şi marcote
În condiţiile plantaţiilor intensive şi superintensive se impune
producerea în sistem industrial a butaşilor, fie înrădăcinaţi, fie obţinuţi prin
marcotaj.
Producerea lor necesită condiţii oarecum similare cu cele de producere a
răsadurilor de legume.
Substratul pentru înrădăcinare se dezinfectează chimic sau cu aburi,
pentru prevenirea atacului de ciuperci sau dăunători.
În vederea grăbirii înrădăcinării butaşilor se folosesc biostimulatorii, de
obicei din grupa acidului indolil acetic, indolil butiric, alfa nafti1 acetic, 2-4
diclor fenoxiacetic. Butaşii se înmoaie timp de 12 -24 ore în soluţii diluate de
biostimulatori ( 0,01 - 0,005%) apoi se plantează.
In cursul perioadei de vegetaţie butaşii se îngraşă suplimentar de 3 -4
ori, cu cantităţi şi rapoarte între elementele nutritive care ţin seama de indicii
agrochimici ai solului, precum şi de favorizarea în prima parte a vegetaţiei, a
creşterilor vegetative, iar spre sfârşitul vegetaţiei, de maturarea lemnului.
Rapoartele N:P:K se stabilesc după criteriile descrise anterior la
« Şcoala de puieţi. »
c.Şcoala de pomi altoiţi înrădăcinaţi sau butăşiţi.
La şcoala de pomi în câmpurile I şi II, se aplică în sol o îngrăşare de
bază înainte de plantare, cu gunoi de grajd semifermentat 30 - 40 t/ha şi
îngrăşăminte fosfatice şi potasice. Dozele de îngrăşăminte minerale pornesc de
la starea de aprovizionare a solului determinată prin analizele agrochimice şi se
urmăreşte să se ajungă la un conţinut de fosfor de 45 - 60 ppm P2O5, iar de
potasiu 150 - 250 ppm K20.
In cursul perioadei de vegetaţie se aplică suplimentar îngrăşăminte cu
azot, fosfor şi potasiu în raport variabil astfel: în prima jumătate a perioadei de
vegetaţie un raport de 2:0:3, iar în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie un
raport N:P:K de 0: 1 : 1,4. astfel ca pe baza analizelor agrochimice pentru
stabilirea aprovizionării momentane. să se asigure un conţinut în azot de 60-
80ppm (N03- +NH4+) pe lângă conţinutul de fosfor şi potasiu specificat anterior.
Raportul de echilibru N03 NH4 se recomandă a fi de 3:1 la 4:1
9.3.5.2.Aplicarea ingrasamintelor in livezile pe rod
a.Calculul dozei de îngrăşăminte
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte, se face luând în considerare cerinţele
biologice ale plantelor în elemente nutritive, sarcina de rod, însuşirile solului,
starea de aprovizionare cu elemente nutritive, factorii de mediu, tehnologia de
cuitură.
391
Formula de calcul a dozei ce include aceşti parametri şi care se pretează
a fi introdusă şi pe calculator (după David Davidescu şi Velicica Davidescu)
este:
Doza kg / ha = (Rr  Ip )  Np  Fp  Bs  F  (T )  (S ) , în care:
Csp I
H 
Cu 100
Rr=numărul mediu de ramuri de rod pe un pom;
Ip=indicele de productivitate al ramurilor de rod, respectiv producţia
medie pe o ramură de rod (în kg), sau numărul mediu de ramuri (mixte) pentru
obţinerea unui kilogram defructe;
Np=numărul real de pomi la hectar;
Fp=indicele fertilităţii potenţiale a solului, determinat conform
metodologiei specifice, exprimat subunitar;
Bs=nota (coeficientul) de bonitare a solului, corespunzătoare soiului
(portaltoiului), exprimată subunitar;
F=indicele (clasa) de favorabilitate ecologică pentru soiul respectiv,
exprimat subunitar :
Csp=consumul specific în kg (azot, fosfor sau potasiu) pe tona de fructe
proaspete, inclusiv ce se extrage cu frunzele şi creşterile anuale;
Cu=coeficientul de utilizare a1 îngrăşământului, calculat în % :
H= coeficientul de răspândire medie în sol a sistemului radicular:
0-20cm=1
0-40cm=2
0-50cm=3
I= indicele de corectare al dozei în raport cu starea (nivelul) de
aprovizionare al solului pe baza analizei agrochimice a acestuia;
T = coeficientul tehnologic, în raport cu dotarea unitătii:
Tehnologii superioare=1,1 - 1,3 ;
tehnologii normale=1 ;
tehnologii modeste=0,7 - 0,9.
S=indicele de secetă, pentru corectarea dozei de azot la livezile situate
în zone secetoase, în regim neirigat.
Pentru introducerea acestor relatii în calculatorul electronic, parametrii
se organizează pe fişe separate şi se stabilesc modelele matematice ce se
folosesc în raport cu datele care stau 1a dispoziţie.
Numărul ramurilor de rod pe pom (Rr) variază cu specia, portaltoiul şi
modul de conducere al coroanei. De exemplu, după Gr.Mihăiescu (1978), la
piersic plantaţii in plină producţie situaţia este următoarea (tabelul 9.36.)
392
Agrochimie
Tabelul 9.36
Numărul ramurilor de rod în raport cu felul plantaţiei
(dupa Velicica Davidescu)
Sistemul Nr.mediu Nr. de ramuri Nr. de rarnuri Producţia
de de pomi de rod mixte mixte medie pe o
Conducere la ce se lasă pe pom 1 kg fructe ramură maximă
ha (Ip) de rod (kg)
Vas 333 120-140 2-3 0,4 - 0,45
Palmetă 400 - 500 100 – 120 2-3 0,5 - 0,60
Gard 1 200 60 2-3 0,300
fructifer
La calcularea consumlui specific se ţine seama de nivelul recoltei de
fructe, ce se realizează (t/ha) dar şi de cantităţile de elemente nutritive necesare
pentru creşterile anuale şi cantităţile ce se îndepărteazâ anual prin tăieri.
(tabelul 9.37)
Tabelul 9.37
Consumul specific mediu pe tona de fructe proaspete
Specia Kg Autorii
N P205 K20 CaO MgO
Cire 2,6 0,7 2,8 0,4 - S.Gericke 1963
Măr 0,5 0,3 1,5 0,13 0,08 L.Bater 1952
0,6 0,2 1,5 0,34 0,25 J.Butin 1961
0,7 0,35 1,5 - - G.Gu on 1948
Păr 0,55 0,15 1,6 0,34 0,2 J.Butiin 1961
0,85 0,36 1,2 - - S.Trocm~ (1962)
Prun 2,0 0,5 2,5 0,1 0,2 J.Liwerant 1953
1,3 0,6 2,8 0,4 - S,Gericke 1963
Tabelul 9.38
Consumul specific mediu pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat
(după Gericke)
S pecia kg
N P205 K20
Cais 3,5 1,0 5,5
Cires 3,0 1,5 5,5
Mar 2,3 0,65 3,0
Par 2,4 0,75 3,3
Piersic 3,5 1,0 5,5
Prun 3,5 1,05 5,5
393
Tabelul 9.39.
Consumul specific mediu de microelemente pe tona de fructe la măr, inclusiv
lemnul şi organele vegetative (după Trocme şi Gros)
S pecificare g/tonă
Fe B Cu Mn Zn
Fructe 3 2 1,2 0,5 1
Organe 4 1 0,5 0,5 1
lemnoase
Frunze 12 2,5 1,0 2,0 4
Total 19 5,5 2,7 3,0 6
Indicele de corecţie a dozei (I)
Analiza agrochimică a solului urmăreşte stabilirea aprovizionării
momentane cu elemente nutritive. Faţă de nivelul de aprovizionare se
corectează dozele de îngrăşăminte rezultate din calcul, astfel încât în sol
conţinutul pentru azot să fie de 60 -100 ppm N, 25 - 40 ppm P205 şi 200 - 300
ppm K20.
Pentru practică se mai pot folosi următorii coeficienti care corelează cu
starea de aprovizionare stabilită prin analiza agrochimică (tabelul 9.40)
Tabelul 9.40
Coeficienţii de corecţie a dozelor de îngrăşăminte în raport cu starea de
aprovizionare a soiului, după indicii agrochimici din plantaţii intensive şi
superintensive (după Velicica Davidescu)
Starea de Coeficient de corecţie(I).
aprovizionare N P2O5 K2O
a solului Intensive Super Intensive Super Intensive Super
intensive intensive intensive
Scăzută 1,4 -1,7 1,8-2,1 1,2-1,5 1,5- 1,8 1,2-1,5 1,5-1,8
Milocie 1,1 - 1,4 1,4 - 1,7 1,1 -1,2 1,2 - 1,5 1,1-1,2 1,2 - 1,5
Normală 0,9- 1,0 1,0- 1,2 0,9-1,0 1,0-1,2 0,9-1,0 1,0-1,2
Ridicată 0,5 -- 0,8 0,8 - 1,0 0-0,5 0,5 0- 0,5 0,5
Foarte
ridicată
Când se practică şi diagnoza foliară indicele de corecţie este cel dat in

tabelul 9.41.
394
Agrochimie
Tabelul 9.41
Coefîcienţii pentru corectarea dozelor de îngrăşăminte în raport cu starea de
aprovizionare a solului şi diagnoza foiiară pentru plantaţii pe rodx)
(după Velicica Davidescu)
Starea de Starea de aprovizionare după diagnoza foliară
aprovizionare Carenţă Nesatisfăcătoare Nivel Ridicată
după analiza critic
solului
Scăzută 2,1-2,4 1,8- 2,0 1,6-1,8 1,3-1,5
Mijlocie 1,8-2,0 1,6-1,8 1,3-1,5 1,0-1,2
Normală 1,6-1,8 x)
1,3-1,5 1,0-1,2 0- 0,5
Ridicată xx 1,3-1,5x) 1,0-1,2 x) 0- 0,5 0- 0,3
x) Se va verifica raportul N/P; N/K; K/Mg pentru a depista eventualele

carenţe induse.
xx) Se va verifica starea de aprovizionare cu microelemente.
Corectarea dozei de îngrăşăminte potasice
Uneori lipsa de eficacitate a îngrăşămintelor se datoreşte şi unui calcul
greşit sau a unor doze insuficiente, întrucât nu s-a luat în considerare unele
însuşiri ale solului, care duc la imobilizarea potasiului în forme greu
asimilabile.
Aşa de exemplu pe solurile argiloase capacitatea de fixare a potasiului
(CFK) este mai mare decât pe cele lutoase, fapt ce trebuie luat în considerare,
prin majorarea dozei.
Majorarea dozei de potasiu se calculează după relaţia Quemener (1976)
CFK = 0,1 arg ilă(%) + 15
% de K
adăugat
De exemplu pentru un sol care conţine 300% o argilă, rezultă o sporire în
% a dozei de potasiu:
%CFK = 0,1 (300) + 15 = 45%
Dozele calculate se fracţionează în raport cu schema nutriţiei minerale
la pomii pe rod (tabelul 9.42).
Tabelul 9.42
Schema nutriţiei minerale la pomii pe rod(după Davidescu)
Fazele de vegetaţie Nutritia cu azot Nutritia cu Nutritia cu
fosfor potasiu
Desfacerea mugurilor şi Moderată Moderata scăzută
începutul creşterii
lăstarilor
Creşterea intensă a Ridicata moderat spre moderata
395
lăstarilor ridicata
Încetinirea creşterii ridicată spre Scăzută ridicată
lăstarilor şi apariţia moderată
mugurilor terminali şi
diferenţierea mugurilor
de rod
Maturarea lemnului Scăzută Ridicată Ridicată
şi a ţesuturilor
Faţă de schema din tabelul de mai sus dozele de îngrăşăminte rezultate

din calcul se fracţionează, astfel încât să se satisfacă cerinţele biologice.(tabelul
9.43)
Tabelul 9.43.
Repartizarea de îngrăşăminte pe un ciclu anual de vegetaţie
Din doza totală
Azot Fosfor Potasiu Îngrăşăminte
Epoca organice
Toamna după căderea - 1/1 1/2 La 3-4 ani odată

frunzelor
Primăvara, la începutul 1/2 - 1/4
creşterii lăstarilor
După rărirea fructelor 1/2 - 1/4
(luna mai)
Îngrăşămintele se mai pot aplica în cursul vegetaţiei pe care
extraradiculară. Soluţiile pot cuprinde atât macro cât şi microelemente (tabelul
9.44)
Tabelul 9.44
Solutii pentru nutriţia extraradiculară la speciile pomicole
Elementul Sarea utilizată Solubilitatea Concentraţia Cantitatea Concentraţia
g/l g/100 l aplicată pentru
g/100 l pulverizare
g /100 l
Azot Uree 1000 350 – 1000 160– 450 2500
Fosfor NH4H2PO4 250 500 300 300 – 500
Potasiu K2S04 100 1000-2 000 480 - 960 7000
Magneziu MgS04.7H20 700 2000 320 15000
Zinc ZnSO4.7H2O l000 100 – 500 25
Cupru CuSO4.5H2O 300 100-500 13
Mangan MnSO4.H20 1000 100 30 2000
Molibden MoO4Na2 7 – 20 3,5 – 10
Bor Pentaborat de 150 100-250 18-45 2000
396
Agrochimie
sodiu
Fier Sulfat de Fe şi 350 400 56
amoniu
Fier Fe –EDTA 150 20
b.Metodele şi epocile de aplicare a îngrăşămintelor

b.1.Îngrăşarea de fond. Odată cu efectuarea lucrărilor de desfundare a
terenului la înfiinţarea plantaţiei, se face analiza chimică ( pH, CE, P, K, Ca) a
solului, pentru stabilirea stării reacţiei solului şi de aprovizionare potenţială cu
elemente nutritive, în urma căreia se aplică îngrăşăminte organice şi cele
minerale cu fosfor şi potasiu.
Cantităţile de îngrăşăminte aplicate au în vedere starea de aprovizionare
a solului găsită în urma analizelor agrochimice, precum şi faptul că prin această
îngrăşare se urmăreşte crearea unor rezerve de elemente nutritive (P,K)
suficiente pentru a aproviziona speciile pomicole după intrarea pe rod timp de
10-15 ani.
Stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte fosfatice şi potasice pentru
îngrăşarea de bază (P,K), se face după formula descrisă anterior. Se va ţine
seama de numărul de ani cât plantaţia va fi în plin rod. Dozele sunt cuprinse
între 350-900 kg/ha P 2 O 5 şi 800-1200 kg/ha K 2O.
Îngrăşămintele organice (gunoi de grajd, compost) introduse cu îngrăşarea de
fond la adâncimea de 20 - 22 cm, trebuie să fie bine fermentate, iar dozele
variază între 60-80t/ha.
b.1.1.Îngrăşarea de fond locală. Se face înaintea plantării, cu ajutorul
unor maşini speciale care lasă îngrăşămintele pe rândurile pichetate, la
adâncime diferită.
b.2.Îngrăşarea odată cu plantarea. Se efectuează în scopul asigurării cu
elemente nutritive a tinerilor puieţi în anul plantării.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice se face local, la groapă. Două treimi
din îngrăşământ se aplică pe fundul gropii prin amestecare cu pământ,
acoperindu-se apoi cu un alt strat de pământ, iar o treime se amestecă cu solul
ce se foloseşte în final la acoperirea gropii, sau se răspândeşte la suprafaţa
gropii de plantare, de unde prin difuziune şi circulaţie liberă ajunge în zona
rădăcinilor. Cantităţile de îngrăşăminte chimice aplicate la groapă sunt de
ordinul gramelor şi anume: 10-15 g N, 20-30 g P205 şi 6 -12g K20.
La această îngrăşare locală, odată cu plantarea, se utilizează gunoi de grajd bine
descompus sau compost, în cantităţi ce diferă în raport cu tipul de sol şi anume
5 -10 kg/groapă pe cernoziomuri şi 10 -15 kg/groapă pentru solurile brun
roşcate, brune podzolite, luvice, care se amestecă bine cu pământ şi
îngrăşămintele chimice ce se aplică pe fundul gropii.
Tehnica plantării va trebui să respecte regula ca rădăcinile să fie
mocirlite într-un amestec format di 1/3 dejecţii proaspete de taurine şi 2/3
397
pământ galben şi apă, până la consistenţa unei paste fluide; de asemenea trebuie
avut în vedere ca rădăcinile să nu vină în contact direct cu îngrăşămintele.
b.3.Îngrăşarea anuală. În raport cu scopul plantaţiei: pepiniere, plantaţii
tinere încheiate, plantaţii pe rod, se face o îngrăşarea anuală care constă din:
îngrăşarea de bază (toamna, după căderea frunzelor), care se efectuează de
regulă la interval d 2-3 ani cand se aplică gunoiul de grajd, îar anual
ingrasaminte cufosfor si 50-70 % din îngrăşământul cu potasiu, îngrăşarea în
cursul perioadei de vegetaţie, sau îngrăşarea suplimentară . Primăvara la
începutul creşterii lăstarilor se administrează ½ din doza de azot şi ¼ din doza
de potasiu, iar în luna mai după răsărirea fructelor, se aplică cealaltă jumătate
din doza de azot şi diferite doze de K.
În cursul perioadei de vegetaţie se poate face o fertilizare suplimentară
de regulă cu îngrăşăminte foliare, asociate cu stropirile pentru combaterea
bolilor şi dăunătorilor.
9.3.5.3.Sistemul de îngrăşarea la plantaţiile pomicole pe rod
Îngrăşarea la plantaţiile pomicole pe rod se diferenţiază cu specia, soiul
(hibridul), vârsta plantaţiei (portaltoiul), sarcina de rod şi starea de fertilitate a
solului.
a. Livezi tinere. La înfiinţarea plantaţiei se aplică îngrăşarea de fond odată cu
desfundatul şi îngrăşarea locală odată cu plantarea.
În cursul perioadei de vegetaţie, anual se aplică o îngrăşare care
urmăreşte realizarea unui astfel de echilibru nutritiv (în favoarea N:K) care să
grăbească intrarea pe rod a tinerei plantaţii.
Aplicarea îngrăşămintelor organice naturale şi chimice se face fie pe
întreg intervalul dintre rânduri, fie în benzi paralele cu rândurile, în special în
plantaţiile intensive, sau în jurul trunchiului pe proiecţia coroanei, mai ales pe
terenurile în pantă.
În plantaţiile amplasate pe terenuri cu pante mari, îngrăşămintele se
aplică astfel:
-Pe terenurile cu pante până la 15 - 20% se aplică în benzi paralele cu
curbele de nivel, la distanţă de 50 - 70 cm între ele ;
-Pe terenuri cu pante ce depăşesc 20%, îngrăşămintele se aplică pe
proiecţia coroanei, la 50 cm distantă de tulpină pentru pomii sub 3 ani, la 75 cm
de tulpină pentru pomii sub 5 ani şi la 100 cm pentru cei între 5 - 10 ani.
În raport cu tehnologia de cultură, cu specia, soiul şi vârsta, intervalele dintre
rânduri pot fi cultivate cu plante anuale până la intrarea plantaţiei pe rod, sau
pot fi lucrate ca ogor negru sau ogor ocupat, când terenul este expus eroziunii.
Până la intrarea pe rod a plantaţiilor (3-4 ani), la stabilirea dozelor nu se
ţine seama de elementele nutritive îndepărtate odată cu lemnul ce se elimină
prin tăierile de formare a coroanei şi nici de elementele extrase prin aparatul
foliar.
Controlul prin analize agrochimice şi corectarea prin adaus de
îngrăşăminte urmăreşte ca în sol să se realizeze următoarele concentraţii:
398
Agrochimie
azot 70 - 90 ppm, fosfor 30 - 40 ppm , potasiu 200 - 300 ppm.
În prima parte a vegetaţiei nivelul azotului poate atinge limita superioară, dar în
a doua jumătate a perioadei el trebuie să scadă la 1/3 - 1/2 pentru a da
posibilitatea maturării lemnului
Dozele de îngrăşăminte rezultate din calcul se repartizează astfel:
-Toamna (după căderea frunzelor) odată cu arătura adâncă, se aplică
îngrăşăminte organice (gunoi de grajd, compost, turbă, fecale) şi îngrăşăminte
chimice, care se fracţionează astfel: 2/3 - 1/1 din doza calculată cu fosfor, 1/2
din doza de potasiu şi 1/4 din doza de azot ;
-Primăvara, la începutul creşterii vegetative a lăstarilor se aplică 1/2 din
doza de potasiu şi 2/4 din doza de azot, iar după căderea fiziologică a fructelor
(iunie) ultima 1/4 din doza de azot. ;
Îngrăşămintele organice se aplică o dată la 2 -3 ani, în doza de 20 - 30
t/ha în livezile neirigate şi 30 - 40 t/ha în condiţii de irigare.
b.Livezi în plină rodire. În plantaţiile pe rod sistemul de îngrăşare se
diferenţiază în raport cu condiţiile de sol, climă, relief, în funcţie de specie, soi
(hibrid), vârstă, portaltoi, sistem de cultură, mod de lucrare a terenului, etc.
Deci nu poate fi vorba de un sistem unic de îngrăşare care să fie valabil pentru
orice plantaţie şi în orice condiţii.
Îngrăşarea cu îngrăşăminte chimice se face anual, iar cu îngrăşăminte
organice la 3 -4 ani odată.
Sistemul de îngrăşare în livezi se coordonează cu metodele de
întreţinere a intervalelor (ca ogor negru, ogor ocupat, benzi înierbate, sau ca
ogor negru iar în a doua parte a verii însămânţat cu plante de acoperire pentru
îngrăşământ verde). In zonele secetoase intervalele din plantaţii se întreţin ca
ogor negru.
Se vor folosi pentru culturi intercalate, plante mai puţin rapace, ca unele
specii legumicole (ceapă, ridichi de-o lună), plante melifere, culturi rădăcinoase
(morcovi, sfeclă, etc).
Pe terenurile în pantă unde se urmăreşte şi combaterea eroziunii, se
înierbează intervalele cu amestecuri de ierburi, cu durată de folosire de mai
mulţi ani. Acestea vor da rezultate bune dacă în prealabil s-au administrat
îngrăşăminte organice naturale şi îngrăşăminte chimice cu fosfor.
În livezile situate în pantă, intervalele pe curbele de nivel pot fi
întreţinute alternativ ca ogor negru şi ierburi semănate ca îngrăşământ verde.
Când pantele sunt mari aplicarea îngrăşămintelor se face astfel:
- pe terenuri cu pante până la 1 5 - 30% îngrăşămintele se aplică în brazde
paralele cu curbele de nivel, la 50 - 70 cm distanţă între ele;
pe terenuri cu pante peste 20% se aplică în şanţuri circulare pe proiecţia
coroanei.
Mărimea dozelor de azot este dependentă de indicele de azot al solului,
de recolta scontată a se obţine şi de specie. În cazul culturilor de măr şi păr
dozele de azot ajung, pe soluri cu conţinut redus în materie organică la 150-180
399
kg N/ha sau chiar la 200-300 kgN/ha în livezile superintensive de măr cu
recolta de 50t/ha fructe. Piersicul are nevoie de cele mai mari cantităţi de azot.
Pe solurile cu textură lutoasă, luto-argiloasă îngrăşămintele cu azot se
aplică într-o singură repriză şi anume iarna sau la sfârşitul perioadei de repaus
vegetativ. Pe solurile cu textură medie aplicarea se facede regulă în două
reprize, din care 2/3 din doză se aplică înainte de pornirea în vegetaţie, iar 1/3 la
jumătatea lunii iulie. Pe solurile cu textură nisipoasă, îngrăşămintele cu azot se
vor aplica în trei reprize.
Îngrăşămintele cu azot sub formă de uree se pot administra
extraradicular prin stropiri cu soluţii având concentraţii cuprinse între 0,5-0,7%.
Cu toate că excesul de azot nu are efect direct asupra pomului, asupra
habitusului său, de-a lungul perioadei de vegetaţie, efectele negative se
înregistrează la fructe. Acestea pot fi : lungimea perioadei de maturare a
fructelor, lipsa coloraţiei antocianice la fructele de măr şi piersic, creşterea
acidităţii fructelor, micşorarea rezistenţei lor la manipulare şi conservare,
reducerea conţinutului de vitamina C.
Aplicarea anuală a îngrăşămintelor cu fosfor se impune atunci când
conţinutul solului în acest element scade sub 22-26 ppm solubil în AL. În
general dozele pot fi cuprinse între 30 şi 100 P2O5/ha în funcţie de conţinutul
solului în fosfor, recolta scontată a se obţine şi nivelul celorlalte îngrăşăminte
cu N şi K administrate.
Introducerea în sol a acestor îngrăşăminte se face la adâncimea de 20-25
cm în brazde, plugul fiind prevăzut cu un cuţit ce taie uşor rădăcinile, fără a le
deteriora. De asemenea, stropirile foliare cu fosfat monopotasic pot constitui
surse imediate de nutriţie cu fosfor a pomilor.
Administrarea îngrăşămintelor cu potasiu se face odată cu administrarea
celor cu fosfor, în doze de 60-150 kg K2O/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor cu microelemente se efectuează în mod
obişnuit prin stropiri foliare cu borax (Na2B4O7.H2O) 1,8-2,0% în cazul
deficienţei de B la măr, păr,prun, piersic, vişin sau cu săruri de
Zn,Mn,Cu,Fe,Mo, în concentraţie de 0,5-2%, în cazul deficienţei unuia sau mai
multora din aceste elemente, în special la speciile de sâmburoase (prun, piersic,
cireş, vişin).
Concomitent cu îngrăşămintele cu microelemente prin stropiri foliare se
pot aplica substanţe biologice active, cu rol în legarea fructelor (clorura
declocolina cycocel) în dezvoltarea formaţiunilor de creştere pentru anul
următor (N-dimetil- aminosuccinamida). Pentru micşorarea numărului de fructe
se utilizează acid indolil acetic cu erbicidul 2-4 D.
Se poate combina întreţinerea terenului în livezi în prima jumătate a
perioadă de vegetaţie ca ogor negru, cu cultura leguminoaselor pentru
îngrâşământ verde în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, metodă ce duce
la îmbunătăţirea proprietăţilor hidro-fizice ale solurilor, la sporirea cantităţii de
azot din sol şi la mobilizarea fosforului din formele greu solubile.
400
Agrochimie
9.3.5.4.Sistemul de ingrăşare a plantaţiilor de arbuşti fructiferi
Dintre speciile de arbuşti fructiferi importanţă economică prezintă: agrişul
(Grossularia reclinata), coacăzul negru (Ribes nigrurn), coacăzul roşu (Ribes
rubrum) şi zmeurul (Rubus idaeus).
Dozele, epocile şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor se stabilesc conform
principiilor enunţate anterior pentru speciile pomicole, ţinându-se seama şi de
unele cerinţe specifice faţă de parametrii agrochimici.(tabelul 9.45)
Tabelul9.45
Cerinţele arbuştilor fructiferi faţă de unii parametrii agrochimici
Specificare Agriş Coacăz negru Coacăz roşu Zmeur
pHH2O 4,6-4,8 6,0-7,0 6,0-7,0 5,0-6,0
Salinitatea:
CE mmho/cm 2-4 4-8 4-8 4-6
g/100g 0,120-0,250 0,250-0,500 0,250-0,500 0,250-0,
Consum N 4,4 8,0 6,0
specific P205 2,2 3,5 2,5
kg/tona K20 6,8 4,6 4,0
produs
comercial
Raportul
echilibru
N:P2O5:K2O 2:1:3 2,5:1:4,6 2,6:1:1,6
Perioade critice ale nutriţiei sunt : -
- desfacerea mugurilor şi începutul creşterii lăstarilor;
-înflorirea şi legarea fructelor;
-creşterea intensă a lăstarilor;
-creşterea fructelor;
-diferenţierea mugurilor de rod;
-maturarea ţesuturilor;
-încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor.
Prin faptul că sistemul radicular al arbuştilor fructiferi este mai puţin
dezvoltat decât al pomilor şi deci controlează un volum mai mic de sol,
plantaţiile de arbuşti fructiferi reacţionează bine la îngrăşăminte.
Plantaţiile se înfiinţează în teren desfundat, când se aplică o îngrăşare de
fond cu 50-60 t/ha gunoi de grajd şi 50-60 kg/ha P2O5 şi 40-60 kg/ha K2O îar
primăvara se administrează 4-5 g/m.p.K2O. După plantare în primul an nu se
aplică îngrăşăminte. De-a lungul vegetaţiei se aplică o dată la 3-4 ani
îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte minerale cu P şi K în doze de rezervă.
Introducerea îngrăşămintelor se face la fundul brazdelor deschise între rânduri
la o adâncime 10-15 cm. Îngrăşămintele cu azot se aplică primăvara. Dacă apar
fenomene de carenta de microelemente se pot face stropiri foliare.
401
9.3.5.5.Îngrăşarea speciilor pomicole pe rod în grădini particulare
Pentru pornii izolaţi din gospodăriile populaţiei şi în livezi mici, se poate folosi
următorul sistem de îngrăşare.
-Înainte de plantare, odată cu desfundatul terenului se aplică îngrăşarea de fond,
când se dau 6-8 kg/m2 gunoi de grajd, împreună cu 50-60 g/m2 P205 şi 60-80
g/m2 K20.
-La plantare, se face o îngrăşare locală cu 10-15 kg gunoi de grajd bine
descompus, precum şi îngrăşăminte chimice 10-15 g N, 20-30 g P205 şi 6-12 g
K20, procedându-se conform tehnicii de plantare descrise anterior.
Până la intrarea pe rod, în fiecare primăvară înainte de pornirea în vegetaţie se
aplică 6-8 g/m2 N, 4-6 g/m2 K20, iar toamna din 2 în 2 ani, 6-10 g/m2 P205 şi 4-8
g/m2 K20.
După intrarea pe rod pe proiecţia coroanei sau pe tot terenul, se aplică anual
pentru fiecare tonă de fructe estimată, cantităţile medii prevăzute în tabelul
9.46
Tabelul 9.46.
Cantitatea medie de îngrăşăminte (kg) pentru fiecare tonă de fructe
Specificare Kg
Azot Fosfor Potasiu
humus humus
<2% >2,5% P 2 O5 K2O
Seminţoase 5-6 3-4 1,5-2 6-7
Sâmburoase 4-5 3-4 1.0-2 5-6
Arbuşti fructiferi 4-5 3-4 1,0-2 4-5
La pomii pe rod izolaţi, în raport cu vârsta, se aplică anual pe proiecţia
coroanei, la distanţă de 50-100 cm de trunchi următoarele cantităţi de
macroelemente:
6-l2 gN/m2 ,8-16 gP2O5/m2 ,4-8 gK2O/m2 .
La soiurile intensive se aplică anual şi în raport cu vârsta, cantităţi duble faţă de
recomandarea anterioară şi se aplică 1/2 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/2
după începerea creşterii intense a lăstarilor.
9.3.5.6.Controlul stării de aprovizionare şi de nutriţie la plantaţiile
pomicole în plină rodire
Pentru faptul că diferenţierea mugurilor de rod are loc în anul precedent
formării fructelor, prin sistemul de îngrăşare trebuie asigurat necesarul de
elemente nutritive atât pentru realizarea unor producţii de fructe mari şi de
calitate, cât şi pentru asigurarea diferenţierii mugurilor de rod pentru recolta ce
urmează în anul viitor. Pentru aceasta se impune un control integrat prin analiza
chimică a plantei şi a solului, care se corelează cu soiul, vârsta, sarcina de rod şi
factorii de mediu.
402
Agrochimie
Prin analiza chimică se pot sesiza şi eventualele carenţe induse.
Probele de frunze pentru diagnosticul foliar se ridică după o
metodologie specială: frunze situate pe ramurile de 1 an, cu aceeaşi expoziţie, la
aceeaşi înălţime, iar ca poziţie, de la mijlocul lăstarului. Se poate analiza de
asemenea şi partea lemnoasă de mijloc a lăstarului din anul respectiv, momentul
de ridicare fîind în timpul verii (iulie) şi la începutul primăverii (februarie).
Pentru starea de aprovizionare cu azot înainte de a porni în vegetaţie, se
pot face teste pe rădăcini de 1 - 2 ani, spre a pune în evidenţă unii aminoacizi
(arginina) care corelează cu starea de aprovizionare, ceea ce permite corectarea
sistemului de îngrăşare.
Interpretarea analizelor de sol se face prin raportul dintre perechile de
elemente (NVP ; N/K; P/K). Probele de sol se ridică primăvara după pornirea în
vegetaţie, apoi după căderea fiziologică a frunzelor şi în mijlocul verii (în plină
vegetaţie).
9.4.Criterii de aplicare rationala a ingrasamintelor in viticultura

9.4.1.Consideraţii generale
Sistemul de îngrăşare la viţa de vie este fundamentat pe ba.za
consideraţiilor ce ţin de scopul plantaţiei (pepinieră, plantaţii cu soiuri pentru
struguri de masă, de vin), fiziologia plantei, portaltoi, vârstă, particularităţile
sistemului radicular, în strânsă corelaţie cu particularităţile solului, factorii
climatici şi tehnologia de cultură.
În general plantaţiilor viticole le sunt afectate terenuri mai puţin fertile,
acelea pe care culturile de câmp nu reuşesc. Plantaţiilor pentru strugurii pentru
masă le revin şi terenuri plane de câmpie, cu posibilităţi de irigare.
De asemenea pentru plantaţiile de portaltoi şi pentru pepinierele de
material săditor se folosesc terenuri plane, fertile, cu posibilităţi de irigare.
Asupra nutriţiei şi a sistemului de îngrăşare, o inf1uenţă uneori
hotărâtoare o are portaltoiul, care produce modificări induse în compoziţia
chimică a peţiolului frunzelor, de la simplu la dublu, fapt ce prezintă importanţă
în interpretarea testelor chimice pentru aprecierea stării de aprovizionare după
metoda diagnosticului foliar. Aceste diferenţe sunt destul de mari încât pot fi
interpretate uneori drept carenţe, iar alteori ca abundenţă.
9.4.2. Caracteristicile agrochimice ale solurilor cu vocaţie pentru
cultura viţei de vie.
Vita de vie este o plantă care reuşeşte în cele mai diferite condiţii de sol,
factorii limitativi fiind în primul rând temperatura, lumina, expoziţia şi pH-ul
solului.
Specialiştii au delimitat la noi în ţară corespunzător condiţiilor
ecologice, 6 areale regionale de cultivare a vitei de vie:
1.Ecosistemul regional nord-Carpatic (Transilvania);
2.Ecosistemul sud-Carpatic (Dealul Mare, Dealurile Buzăului,
Drăgăşani,Dealurile Severinului);
403
3.Ecosistemul est-Carpatic (Moldova);
4.Ecosistemul vestic (Banat);
5.Ecosistemul estic Dobrogean;
6.Ecosistemul teraselor Dunării.
În aceste areale viţei de vie îi sunt afectate în primul rând solurile pe
care producţia cerealelor şi plantelor tehnice nu dă rezultate mulţumitoare, de
regulă terenuri în pantă, nisipoase, aluvionare, cu expoziţie sud-estică sau sud-
vestică şi mai rar terenuri plane. Aceste terenuri aparţin claselor şi tipurilor cu
caracteristicile agrochimice specificate în tabelul . 9.47(dupa D. Davidescu si
Velicica Davidescu).
Tabelul .9.47
Arealul, Clasa Tipul Caracteristici agrochimice.
zona ecologică starea de fertilitate
Nord-Caipatică Argilo- brune pH 6-7; humus 2 -3%

Târnave, Alba Iulia, iluviale rezerva de humus 60 - 100 tlha
Şimleul Silvaniei. grad de saturaţie cu baze 70-80%
Diosig,Valea lui Mihai fertilitate mijlocie
Miniş, Marghita,
Zalău, Vertice vertisoluri pH 6-7;
Satu Mare, humus 1 -2% până la 3-4%
Seini rezerva de humus 30-60 la 100-150
t/ha,
fertilitate naturală scăzută
neevoluate regosoluri pH 6 - 7,5
humus 1-2%
rezerva de humus 30 -60 t/ha,
fertilitatea naturală scăzută
II molice cernoziom pH7-7,6;
Sud-Carpatică humus 3 - 6%;
Dealul Mare, rezerva de humus 100-200 t/ha;
Ruşeţu, grad de saturaţie în baze 90%;
Dealurile Buzăului,
Valea Călugărească, cernoziom pH 6 - 8,3;
Urlaţi, cambic humus 3 - 5%
Tohani, rezerva de humus 1 00- 1 70 t/ha
Pietroasele grad de saturaţie cu baze 70%
Ştefăneşti Argeş fertilitate bună
Drăgăşani,
Sâmbureşti, rendzine pH6-8,3,
Dealurile Craiovei humus 3 - 10%,
Dealurile Severinului rezerva de humus 60 - 300 t/ha;
grad de saturaţie cu baze70- 100
fertilitate mijlocie
pseudo- pH 6 - 8;
rendzine humus 4 - 8%;
404
Agrochimie
argilo- Brune pH 6 - 7;
iluviale humus 2 - 3%;
rezerva de humus 60- 100t/ha
grad de saturaţie cu baze7o-80%;
Brune pH5;
podzolite humus 2%,
rezerva de humus 60-80t/ha;
vertice verti-soluri pH 6 -7;

humus 1-2% până la 3-4%;
rezerva de humus 30-60 la 100-150
tlha;
fertilitatea scăzută
regosol pH 6 -7,5;
humus 1 - 2%;
rezerva de humus 30 -60 t/ha;
III soluri cernoziom pH 7 - 7,5;

Est-Carpatică molice humus 3 - 6%;
Cotnari-Iaşi, rezerva de humus 100-200t/ha;
Huşi, grad de stauraţie cu baze>90%;
Colinele Tutovei, fertilitate bună
Nicoreşti,
Iveşti
Dealurile Bujorului,
cernoziom pH 7,5/8;
Odobeşti,
carbonatic humus 3 - 6%
Podgoria Covurlui,
Panciu,
Coteşti,
fertilitate bună
Jariştea
cenuşiu pH 6 - 6,8;
humus 3 - 4%;
grad de saturaţie cu baze >90%;
fertilitate bună
rendzina pH6-8,3;
humus 3 - 10%;
grad de saturaţie cu baze 70-
100%;
Pseudo- pH 6 - 8;
rendzine humus 4 - 8%
rezerva de humus 120-300tlha;
405
argilo- brune pH 6 -7;
iluviale humus 2 - 3%; rezerva de humus 60-
l00t/ha;
brune pH5;
podzolite humus 2%;
brune pH6,2-7;
eumezobazice humus 2 - 4%
rezerva de humus 1 00 -200t/ha;
fertilitate bună
regosol pH 6 -7,5;
soluri
humus 1 - 2%;
neevoluate
psamosol pH6-7,3;
humus1%;
100%; fertilitate scăzută
soluri pH variabil;
coluviale humus 1%;
pH variabil, humus 1%; rezerva de
humus 30t/ha;
grad de saturaţie cu baze variabil;
litosoluri pH variabil;
humus 1%;
Soluri erodate pH variabil;
humus 1%;
rezerva de humus 30t/ha;
406
Agrochimie
IV soluri molic cernoziom pH 6 - 8,3;
Ecosistemul vestic cambic humus 3 - 5%;
Teremia Mare, rezerva de humus 100 - 170t/ha;
Silagiu, grad de saturaţie cu baze 70%;
Recaş, fertilitate bună
Tomnatec,
Sânnicolau Mare,
Buziaş Argilo- brun roşcat pH 6;
Moldova Nouă iluviale humus 2,5 - 3,5%;
Miniş, rezerva de humus 60 - 1 20t/ha,
Păuliş, grad de saturaţie cu baze 70-80%;
Gioroc, fertilitate bună
brune pH5,
podzolite humus 2%;
grad de saturaţie cu baze 50%,
neevoluate psamosol pH 6 - 7,5;
humus 1 - 1,5%,
rezerva de humus 30 -45t/ha;
grad de saturaţie cu baze7O- 80%;
V soluri bălan pH 8 - 8,3;

Dobrogea molice humus 2% (mull calcic);
Murfatlar, rezerva de humus 60t/ha;
Istria, grad de saturaţie cu baze 100%;
Babadag, fertilitate bună
cernoziom pH 7 - 8,3;
carbonatic humus 3 - 6%;
rezerva de humus 1 00-200 t/ha;
cernoziom pH 6 - 8,3;
cambic humus 3 - 5%;
rezerva de humus 100- 170 tlha;
fertilitate bună-mijlocie
rendzine pH 6 - 8, 3;
humus 3 - 10%;
100%; fertilitate mijlocie
pseudo- pH 6 - 8;
rendzine humus 4 - 8%,
fertilitate mij locie
cenuşiu pH 5,2 -6,8;
humus 3 - 4%;
rezerva de humus 100- 160t/ha;
fertilitate bună
407
argilo- brun- roşcat pH 6;
iluviale humus 2,5 - 3,5%;
fertilitate bună
brune- pH5,
podzolite humus 2%;
rezerva de humus 60 - 8Otlha;
grad de saturaţie cu baze 50%,
soluri psamosoluri pH 6 - 7,3;

neevoluate humus 1%;
rezerva de humus 30 tlha;
grad de saturaţie cu baze60-
100%; fertilitate scăzută
soluri cernoziom pH 7 - 7,6;

molice humus 3 - 6%;
VI rezerva de humus 100 - 200t/ha;
Terasele Dunării grad de saturaţie cu baze 90%;
Mehedinţi, fertilitate bună
Calafat, cernoziom pH 6 - 8,3;
Sadova, cambic humus 3 - 5%;
Corabia, rezerva de humus 100- 170 t/ha;
Zimnicea, grad de saturaţie cu baze 70%;
Greaca, fertilitate bună
Urziceni, argilo- brun- roşcat pH 6;
Feteşti, iluviale humus 2,5-3,5%;
Sudiţi, rezerva de humus 60- 120 t/ha;
Insurăţei, fertilitate bună
Cernei, neevoluate psamosol pH 6 - 7,3;
Segarcea, humus 1%;
Pleniţa, rezerva de humus ~30t/ha;
Tâmbureşti, grad de saturaţie cu baze 60-
Dăbuleni 100%;
protosol pH6-7,5;
aluvial humus 1 –1.5
rezerva de humus ~30t/ha;
aluvial pH 6,8-7,5;
humus 2-3%;
rezerva de humus 50-l00t/ha;
408
Agrochimie
9.4.3.Parametrii fizico-chimici ai solurilor care condiţionează starea
potenţială de fertilitate pentru plantaţiile de viţă de vie
În aceleaşi condiţii ecologice, la aceleaşi soiuri şi tehnologie diferenţele
de producţie se datoresc caracteristicilor fizico-chimice ale solurilor.
Limitele optime ale parametrilor fizico-chimici, care caracterizează
starea potenţială de fertilitate a terenurilor viticole, sunt prezentate în tabelele
9.48., 9.49. Analiza comparativă a acestor parametrii cu diferite situaţii din
teren, permit diagnosticarea cauzelor şi măsurile ce trebuiesc luate.
Tabelul 9.48.
Parametrii chimici optimi ai solurilor care condiţionează starea potenţială de
fertilitate pentru cultura vitei de vie
(după David Davidescu siVelicicaDavidescu)
Valori optime
Simbol Parametri soiuri pentru Soiuri
masă pentru vin
PH Reacţia solului pH 6-7.5 5,5 – 8
V Gradul de saturaţie cu baze % 70 60
T Capacitatea totală de schimb
cationic, me/l00g sol 15-35 10-25
S Salinitatea, ppm 200 300
Na Conţinutul în Na schimbabil,
%T 5-12 5-12
H Conţinutul în humus, % 2-3 1,5-2
Hlha Rezerva de humus,t/ha 120-180 60-120
Nt Conţinutul în azot total, % 0,25 0,25
C/N Raportul C/N din sol 10-15 10-15
‘N Indicele de azot 4-5 4-5
Azot asimilabil ‚ppm 50-60 40-50
P Fosfor (AL), ppm 70 70
K Potasiu (AL), ppm 300-400 400-500
Ca Conţinut Ca,%CaCO3 8 10
Caa Conţinut Ca activ,% 3 5
Fe Fier, ppm 2-3 2-3
Mn Mangan activ, ppm 20-40 20-40
Zn Zinc, ppm 0,7-1,2 1,2-2
Cu Cupru, ppm 2-3 2-3
B Bor(H20),ppm 0,8-1 0,8-1
Ic Indicele puterii de clorozare 3-100 3-100
409
Tabelul .9.49
Parametrii fizici optimi ai solurilor care condiţionează starea potenţială de
fertilitate pentru cultura viţei de vie
Simbol Parametri Soiuri de masă Soiuri de vin
As Adâncimea rofilului de sol cm 1 00 60- 1 00
Ve Volumul edafic util (volumul de 90 70
înrădă cinare, %
Ss Scheletul solului, % 10 20-30
Tx Textura %argilă 20-30 15-25
% raf 3 0-40 3 0-40
Da Densitateaa arentă 1,2-1,4 1,2-1,4
Pt Porozitatea totală, % 40-60 40-60
Pa Porozitatea de aeratie, % din volum 16-30 16-30
Pm Permeabilitatea mm/h 2500 2000
Cau Ca acitatea de apă utilă m /ha3
2500-3000 1500-2000
RH Regimul hidric Percolativ Percolativ
INDICELE AGROCHIMIC DE PRETABILITATE A

SOLURILOR PENTRU PLANTATIILE VITICOLE
Pentru determinarea indicelui de pretabilitate a solului, pentru plantaţii
viticole, din datele înscrise în tabelele 9.48 ,9.49, se dau pentru comparaţie cu
analizele fizico-chimice ale solului afectat pentru plantaţiile viticole, în total 20
de parametri. Fiecărui parametru ce se încadrează în limitele optime i se acordă
5 puncte. Pentru abateri de la limitele optime se depunctează cu 1,2 sau 3
puncte. Din însumarea notelor acordate fiecărui parametru rezultă indicele
agrochimic global de pretabilitate a solului pentru plantaţii viticole, care se
interpretează după următoarea scală:
86 - 100foarte bun;
66 - 85 corespunzător ;
46 - 65 corespunzător cu unele restricţii sau măsuri ameliorative ;
sub 45 necorespunzător.
PARAMETRII AGROCHIMICI RESTRICTIVI PENTRU
PLANTATII VITICOLE.
Sistemul radicular al vitei de vie este puternic dezvoltat, putând controla
un volum de sol de 4 - 20 m3. Masa principală a rădăcinilor, pe soluri fără
factori restrictivi, se situează la adâncimea de 30 - 80 cm, în funcţie şi de
portaltoi. Unele rădăcini de ancorare pot ajunge la 4-8m.
410
Agrochimie
Repartiţia masei principale de rădăcini suferă modificări când apar
factori restrictivi de ordin agrochimic (pH, sodiu schimbabil, conţinut în
carbonaţi) sau fizici (conţinut ridicat de argilă, porozitate, drenaj).
Reacţia solului
Dacă solul are un pH sub 5,5, îşi face apariţia aluminiul mobil, care
devine toxic, când depăşeşte 20 ppm, la adâncimea de 30 cm.
Reacţia puternic bazică de asemenea este inhibitoare, ea se poate datora
prezenţei carbonatului de calciu (>2%) sau sodiului schimbabil (<12% din T).
Pe solurile cu exces de calciu, conţinut scăzut de humus şi ridicat de
argilă, favorizează apariţia clorozei fero-calcice. Pentru a evita înfiinţarea
plantaţiilor viticole, pe terenuri unde viţa de vie este expusă apariţiei clorozei,
trebuie determinat calciul activ (Drouineau, 1 942) şi indicele puterii de
clorozare (Juste şi Pouget, 1 972).
9.4.4. Calculul dozei de îngrăşăminte pentru plantaţiile viticole pe
rod
Dozele de îngrăşăminte se calculează ţinând seama de sarcina de ochi pe
butuc, numărul de butuci la hectar, de condiţiile concrete de sol, climă, de
particularităţile biologice ale plantelor, indicele de favorabilitate ecologică,
consumul specific şi tehnologia aplicată.
Ţinând seama de factorii ce condiţionează producţia se recomandă
următoarea formulă de calcul (după David Davidescu şi Velicica Davidescu):
Doza (kg/ha) =(Io.Ip). Bs.F Csp/Cu.H.Icd/100 .(T: S)
în care:
Io-încărcătura de ochi la hectar corectată (Ic), care se calculează după
relaţia (Oşlobeanu şi colab., 1980):
Ic = R/Cfr.g /(100±m)100 - p%
Ic-încărcătura la hectar corectată (ochi/ha);
R- recolta estimată (kg/ha);
Cfr -coeficientul relativ de fertilitate (%)‚
g- greutatea medie a unui strugure (kg),
m -amplificarea sau reducerea în %;
p -ochi pierduţi (în %);
Ip=indicele de productivitate pe ochi (coardă), în kg;
Bs=nota (coeficientul) de bonitare a solului, corespunzătoare soiului,
exprimată subunitar;
F=indice1e(clasa) de favorabilitate ecologică pentru soiul respectiv,
exprimată subunitar;
Csp=consumu1 specific în kg (N,P,K) pe tona de struguri, inclusiv ce se
extrage cu frunzele şi coardele;
H=coeficientu1 de răspândire medie a sistemului radicular:
0-20cm=1 ;
0-40cm=2 ;
0-50cm=3.
411
Cu=coeficientul de utilizare a îngrăşământului (%);
Icd=indicele de corectare a dozei de îngrăşământ în raport cu nivelul de
aprovizionare al solului; stabilit pe baza analizei agrochimice a solului;(Tabelul
.9.49.)
F=coeficientul tehnologic în raport cu dotarea unităţii:
1,1-1,3tehnologiisuperioare ;
1,0 tehnologii normale ;
0,7 - 0,9tehnologii modeste.
S=indicele de secetă, pentru corectarea dozei de azot aplicat suplimentar
în plantaţiile din zone secetoase.
Relaţia se pretează a fi transpusă pe calculatorul electronic, în care caz
parametrii respectivi se trec pe fişe, diferenţiat pe soiuri, condiţii de sol, zone de
favorabilitate, indicii agrochimici ai stării de aprovizionare cu elemente
nutritive.
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte trebuie să. se tină seama de
următoarele:
-Nota de bonitare (Bs) a terenului se calculează numai în raport cu viţa
de vie şi nu în raport cu alte plante; separat pentru soiurile de struguri pentru
masă şi separat pentru cele de vin.
-Indicele de favorabilitate (F), este dat de repartizarea judicioasă a soiurilor
într-o podgorie, în raport cu cerinţele fiziologice faţă de factorii ecologici.
-Poziţia geografică şi expoziţia influenţează asupra luminii radiante şi a
capacităţii fotosintetice a soiului. Bioconversia depinde de cantitatea de energie
solară care poate fi absorbită de suprafaţa foliară, iar transformarea energiei
solare în energie chimică (deci funcţionarea sistemului fotosintetic) este
condiţionată de echilibrul nutritiv şi regimul apei. Expoziţia diferită a
plantaţiilor viticole în raport cu relieful impune folosirea unui coeficient de
corecţie al factorului de favorabilitate (F).
-Coeficientul de corecţie al dozei (I ) în funcţie de indicii agrochimici se
va diferenţia, cu starea de aprovizionare efectivă şi în funcţie de sortimentul de
soiuri, pentru struguri de masă, struguri pentru vinuri curente, sau vinuri de
calitate superioară. (tabelul .9.50.)
Tabelul 9.50.
Coeficienţii de corecţie a dozelor de îngrăşăminte în raport cu starea
de
aprovizionare a solului după indicii agrochimici
Starea de aprovizionare Coeficientul de corecţie (I)
a solului după indicii N P205 K20
agrochimici
Scăzută 1,2 - 1,5 1,0 - 1,2 1,5 - 1,8
Milocie 1,0 - 1,2 0,7 - 1,0 1 ‚ 2 - 1,5
Normală bună 0,8 - 1,0 0,4 - 0,6 1,0 - 1,2
Ridicată 0,2 0,4
Foarte ridicată
412
Agrochimie
În cazul când se practică şi diagnoza foliară indicii de corecţie sunt

următorii :
Tabelul 9.51
Coeficienţii de corecţie ai dozelor de îngrăşăminte în raport cu starea de
aprovizionare după analiza chimică a solului şi diagnoza foliară (soiuri de
masă sau de vinuri curente(după Velicica Davidescu)
Starea de aprovi- Starea de aprovizionare după diagnoza foliară
zionare după analiza Carenţă Insuficienţă Nivel critic Abundenţă
chimică a solului
Scăzută 2,1-2,4 1,8-2,0 1,6-1,8 1,2-1,5
Mijlocie 1,8-2,0 1,6-1,8 1,3-1,5 1,0-1,2
Normală 1,6-1,8x 1,3-1,5 1,0-1,2 0-0,5
Ridicată 1,3-1,5 x
1,0-1,2 x
0-0,5 0-0,3
x
Se verifică şi raportul N P, N K; K:Mg+Ca pentru a decela eventualele carenţe
induse (B, Fe).
x
Se verifică starea de aprovizionare cu microelemente (B,Fe).
Atât aplicarea îngrăşămintelor cât şi întreaga tehnologie de cultură
folosită reprezintă o intervenţie în ecosistem, intervenţie ce trebuie facută în aşa
fel încât să nu deranjeze elementele ecosistemului în timp şi spaţiu.
Tabelul nr.9.52
Coeficienţii de corecţie a dozelor de îngrăşăminte în raport cu analizele
agrochimice de sol şi plantă (soiuri pentru vinuri de calitate)
Starea de Starea de aprovizionare după diagnoza foliară
aprovizionare Carenţă Insuficientă Nivel critic Abundenţă
după analiza
agrochimică a
solului
Scăzută 1,2- 1,5 1,0- 1,2 0,8- 1,0 0,4-0,7
Milocie 1,0 - 1,2 0,8 - 1,0 0,4 - 0,7 0,3
Normală 0,8 - 1,0 0,4 - 0,7 0,3 -
Ridicată 0,4 - 0,7 0,3 - -
-Repartizarea dozei de îngrăşăminte. După calcularea dozei de

îngrăşăminte aceasta se repartizează în raport cu schema nutriţiei minerale a
vitei de vie astfel:
413
Tabelul nr.9.53
Repartizarea dozelor de îngrăşăminte pe ciclu anual de vegetaţie
Epoca de aplicare N P2O5 K20
Toamna Înainte cu o lună de 1/4 - 1/3
căderea frunzelor
După căderea 2/3 1/4 -1/2

frunzelor
Primăvara Înainte de înflorire 1 /4 - 1/3
La 2-3 săptămâni 1/3 - 1/2 1/3 2/3 - ½
după înflorire
O condiţie pentru realizarea regimului optim de nutriţie o constituie

asigurarea unui raport echilibrat între N:P:K Din cercetările efectuate la noi în
ţară de Condei (1976) rapoartele N:P:K optime pentru formarea diferitelor
componente ale recoltei, variază astfel:
N:P:K
producţie 2:1:3
vigoare 1,5:1:1,5
zahăr 0,3:1:1
aciditate 1,5:1:1,5
culoare (pigmenţi) 0,3:1:1
vitamine 3:1:1,5
aroma 0,7:1:1
9.4.5. Metodele şi epocile de aplicare a îngrăşămintelor

Principiile aplicării îngrăşămintelor sunt asemănătoare cu cele folosite la
livezile pomicole. Astfel se distinge:
-Îngrăşarea de fond odată cu desfundatul ;
-Îngrăşarea de fond locală prin care se administrează îngrăşămintele
chimice (PK) la adâncimea de 40 - 60 cm, cu maşini speciale, dea lungul
rândurilor pe care urmează să se planteze butaşii de viţă ;.
-Îngrăşarea odată cu plantarea când se aplică în treimea inferioară a
fiecărei gropi de plantare îngrăşăminte organice bine descompuse (mraniţă,
turbă), în cantitate de 0, 5 -2 kg şi îngrăşăminte chimice cu azot 3 - 4g, cu fosfor
1 5 - 20g şi potasiu 10 - 12g, sau 40 - 50g fosfat de amoniu şi 20 - 30g sare
potasică, amestecate bine cu pământ. Rădăcinile butaşului ce se plantează nu
trebuie să vină în contact direct cu îngrăşămintele.
-Îngrăşarea anuală. Se practică în toate tipurile de plantaţii pe rod, de
portaltoi sau pepiniere. La rândul ei aceasta constă într-o îngrăşare de bază ce se
execută toamna, cu o lună înainte de căderea fiunzelor, urmată de îngrăşarea
după căderea frunzelor şi cea suplimentară în timpul vegetaţiei.
414
Agrochimie
Aplicarea îngrăşămintelor se poate face sub formă solidă, sau cu soluţii
aplicate atât la îngrăşarea de bază cât şi cea suplimentară (la sol sau
extraradiculară).
Având în vedere specificul tehnologiei care impune combaterea
agenţilor fitopatogeni, uneori printr-un număr destul de ridicat de stropiri, se
pot aplica concomitent şi îngrăşăminte chimice în soluţia de stropit.
Concentraţia soluţiei nu trebuie să depăşească 0,2 - 0,5% N, 0,5 - 1% P205 şi 0,2
- 0,5% K20.
Concentraţia soluţiei nutritive este mai scăzută în fazele timpurii, când
planta este sensibilă, în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie aceasta poate fi
mai ridicată.
Combinatul chimic de la Craiova produce un sortiment de îngrăşăminte
chimice lichide, neutre, de tip FOLIAR, care se pot utiliza în stropirile
extraradiculare la viţa de vie.
9.4.6. Îngrăşarea plantaţiilor de portaltoi
Pentru obţinerea de butaşi de bună calitate, pe baza analizelor
agrochimice ale solului, se practică o îngrăşare de fond înainte de înfiinţarea
plantaţiei, cu 40 - 60 t/ha gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice cu fosfor 400 -
500 kg/ha şi potasiu 600 - 700 kg/ha. Prin această aplicare se urmăreşte
asigurarea unei rezerve de elemente nutritive pe o perioadă de 10 - 1 5 ani, de
aceea dozele se stabilesc corelat cu rezultatele agrochimice, astfel încât să se
realizeze în sol o aprovizionare normală, apreciată la un conţinut de 30 - 40
ppm P205 şi 180 - 350 ppm K20. Îngrăşămintele cu azot se aplică anual, în raport
cu masa vegetativă, consumul specific şi condiţiile ecologice, având în vedere
că la o producţie de 150 000 butaşi STAS, la hectar se ridică din sol 45 kg N, 22
kg P205 şi 41 kg K20, deci cu fiecare 1 000 butaşi se extrag din sol 0,300 kg N,
0,150 kg P205 şi 0,280 kg K20.
-Îngrăşarea locală, la înfiinţare odată cu plantarea butaşilor, se aplică în
treimea inferioară a gropii de plantare un amestec cu pământ 0, 5 - 1 kg până la
2 - 3 kg gunoi de grajd bine descompus şi 20 - 25 g fosfat primar de calciu. Se
aşează apoi un strat de pământ şi se plantează butaşul, cu rădăcinile mocirlite
conform tehnicii cunoscute.
Plantaţia se fertilizează anual până la intrarea în producţie cu doze de
îngrăşăminte calculate în urma analizelor agrochimice, astfel ca în sol să se
realizeze o concentraţie de 60 - 80 ppm N, 30 - 40 ppm P205 şi 180 - 350 ppm
K2O.
După intrarea în producţie, îngrăşămintele chimice se aplică anual, iar
cele organice la 4 ani odată. Repartizarea îngrăşămintelor se face în raport cu
fazele de vegetaţie.
415
Tabelul 9.54
Epoca aplicării îngrăşămintelor în plantatiile de portaltoi de vită de vie.
(după Davidescu şi Velicica Davidescu)
Epoca Îngrăşăminte
Toamna, sub arătura adâncă organice, odată la 4 ani
fosfatice, doza integrală
potasice, 3/4 din doză
Primăvara, la pornirea în vegetaţie azotate, 1 /2 din doză

potasice, 1/4 din doză
În cursul lunii mai azotate, 1 /2 din doză
Îngrăşămintele se aplică dealungul rândurilor.
Prin controlul agrochimic sistematic al solului, se urmăreşte realizarea
unui raport echilibrat de elemente nutritive de 60 - 80 ppm N (în prima jumătate
a perioadei de vegetaţie), 30 - 40 ppm P205 şi 180 - 350 ppm K20.
9.4.7. Îngrăşarea în şcoala de viţe
Terenul destinat şcolii de vită se încadrează de obicei într-un asolament
de 4 - 5 ani. Datorită densităţii mari a butaşilor de vită la unitatea de suprafaţă
(50 000- 100 000 butaşi de viţă la hectar) şi a irigaţiei, nevoia de îngrăşare se
resimte curând.
-Îngrăşarea de fond, se face pe baza analizelor chimice de sol efectuate
înainte de amenajarea terenului. În anul înfiinţării şcolii de viţă, odată cu
desfundatul solului se aplică 30 - 40 t/ha gunoi de grajd ( se repetă la 2 - 3 ani)
şi câte 2/3 din doza anuală de fosfor şi potasiu. Cu lucrările de formare a
biloanelor se aplică din doza anuală 1 /2 N + 1/3 fosfor şi 1/3 potasiu, apoi după
primul copcit se dă 1/4 din doza de azot şi după al doilea copcit 1/4 din azot.
Doza se calculează ţinând seama de densitatea viţelor şi consumul
specific în elemente nutritive. Pentru 1 000 viţe altoite se extrag din sol în
medie 0,7 kg N, 0,25 kg P05 şi 0,50 kg K2Q.
Cantităţile rezultate din calcul se corelează cu analizele agrochimice
urmărindu-se a se realiza în sol un conţinut normal de 60 - 80 ppm N (în prima
jumătate a perioadei de vegetaţie), 30 - 35 ppm P205 şi 180 - 350 ppm K2O.
9.4.8. Sistemul de îngrăşare în plantaţiile viticole pe rod
Datorită particularităţilor biologice ale sistemului radicular al viţei de
vie, care poate ajunge la o lungime însemnată de 95 - 260 m schelet şi transport
până la 900 m, iar volumul explorat de o plantă matură poate ajunge de la 3 - 10
m3 până la 14 - 20 m3 pe terenurile uşoare nisipoase, este greşit să ne aşteptăm
în primii 2 - 3 ani la un răspuns spectaculos al viţei de vie la aplicarea
îngrăşămintelor.
Mai trebuie avut în vedere că viţa de vie pe rod aflată în stare de carenţă
de mai mulţi ani, începe să reacţioneze la îngrăşăminte abia după ce şi-a
satisfăcut o serie de lipsuri biologice, de aceea rezultatele de producţie de
416
Agrochimie
struguri încep să se resimtă după 3 - 4 ani de la aplicarea sistematică a
fertilizării.
Alegerea corectă a adâncimii de încorporare a îngrăşămintelor, necesită
o bună cunoaştere a repartizării sistemului radicular pe verticală şi orizontală în
raport cu portaltoiul şi vârsta plantaţiei. Astfel în solurile lutoase şi luto-
argiloase, majoritatea rădăcinilor active sunt răspândite în orizontul între 20 -
50 cm, unele rădăcini active pe verticală pot ajunge până la 1 m. Pe orizontală
majoritatea rădăcinilor active se întind pe distanţa 1 – 1,5 m faţă de butuc, la
unele soiuri putând ajunge la 2 - 4m.
Pentru faptul că vita de vie rămâne în vegetaţie pe acelaşi loc o perioadă
lungă (30 - 40 ani). în condiţiile când se urmăreşte obţinerea de producţii
ridicate (peste 9 -1 0 t/ha), aplicarea îngrăşămintelor devine obligatorie.
Sistemul de îngrăşare se diferenţiază în raport cu nivelul producţiei,
particularităţile biologice ale soiului, portaltoiului, condiţiile de sol şi climă.
Trebuie să se aibă în vedere vigurozitatea soiului în raport şi cu
portaltoiul, nota de bonitare a solului, zona de favorabilitate ecologică pentru
soiul respectiv, tehnologia de cultură (sistemul de tăiere, susţinere, sarcina de
rod).
Răspunsul viţei de vie la îngrăşăminte este mai scăzut în primii 9 - 1 0
ani de la plantare, în următorii 10 - 20 ani răspunde mijlociu spre bine, iar
plantaţiile de peste 20 ani răspund bine, spre foarte bine. Reacţia la
îngrăşăminte depinde şi de alegerea portaltoiului, care condiţionează sistemul
radicular.
Raportul N P K al îngrăşămintelor aplicate, variază corespunzător cu
vârsta plantaţiei şi condiţiile pedoclimatice. Trebuie menţionat însă că în
general acest raport este in favoarea potasiului, iar printr-o îngrăşare raţională
se urmăreşte crearea în primul rând al unui echilibru între N.K
-Factorii climatici, influenţează creşterea viţei de vie, procesul de nutriţie şi
eficienţa îngrăşămintelor prin temperatură, intensitatea luminoasă, radiaţia
solară, precipitaţii ca şi prin accidentele climatice (grindină, brumă, îngheţuri).
-Potenţialul fotosintetic este determinat de suprafaţa foliară la unitatea
de suprafaţă, care la rândul lui depinde de soi, de expoziţie şi de orientarea
rândurilor. E1 inf1uenţează ritmul de absorbţie al elementelor nutritive. Soiurile
mijlociu de viguroase au potenţialul fotosintetic între 22 000 - 25 000 m2/ha la
densitatea de 4 000 butuci/ha cu indice foliar 2, 2 - 2,5 m2/ha, iar soiurile
viguroase cu port înalt ating 40 000-60 000 m2/ha cu un indice foliar 4 - 6 m2.
-Expoziţia terenului, prin energia radiantă, joacă un rol important în
atingerea potenţialului de producţie.
-Cerinţele faţă de sol. Viţa de vie preferă terenurile luto-nisipoase. Pe
solurile grele rădăcinile pătrund greu, se asfixiază şi pier. Vita de vie găseşte
condiţii optime la pH între 5, 5 – 6,5. Sensibilitatea faţă de concentraţia de
săruri solubile, se manifestă când acestea depăşesc 350 - 600 ppm. La unele
soiuri sensibile se manifestă de la 130 -250 ppm. Pragul de toxicitate pentru
417
săruri solubile este cuprins între 2 000 - 7 000 ppm săruri solubile totale, 700 -
2 000 ppm pentru sulfaţi şi 70 - 230 ppm pentru cloruri.
PLANTATII VITICOLE TINERE
Sistemul de îngrăşare urmăreşte crearea unui regim nutritiv echilibrat
,care să favorizeze dezvoltarea unui sistem radicular viguros şi să grăbească
intrarea pe rod a plantaţiei. Excesul de îngrăşăminte chimice trebuie evitat,
deoarece creşterea conţinutului de săruri solubile poate stânjeni creşterea
rădăcinilor.
După îngrăşarea de fond, care se face odată cu desfundatul terenului, se
face îngrăşarea locală, care nu este obligatorie decât atunci când prin controlul
agrochimic al solului se constată că nu sunt atinse nivelele normale de
aprovizionare cu elemente nutritive şi anume de 50 - 60 ppm N (în prima
jumătate a perioadei de vegetaţie), 30 -40 ppm P205 şi 180 - 350 ppm K20. La
plantaţiile pe pante, ca şi la viţele care rămân vegetativ în urmă, se pot aplica
local îngrăşăminte sub formă de soluţii nutritive, de concentraţie 0,1 - 0,2 % N,
0,1 - 0,2% P2O~ şi0,2- 0,3% K20.
In continuare sistemul de fertilizare al plantaţiei se adaptează consumul de
elemente nutritive crescând. (tabelul 9.58.)
Tabelul 9.58.
Consumul mediu şi raportul între elemente la soiul Fetească regală în primii
3ani de la plantare (după Condei 1978)
Vârsta Kglha Raport N:P:K
N P K
AnulI 10 1-2 4-5 10 :1: 4
AnulII 51 7 25 7,3 :1 :3,6
Anul III 104 15 65 7: 1 :4,3
PLANTATIILE VITICOLE IN PLINA RODIRE

În plantaţiile viticole intrate pe rod, sistemul de îngrăşare se diferenţiază
cu soiul, portaltoiul, vigoarea, încărcătura (numărul de coarde şi ochi),
condiţiile de sol, factorii climatici şi tehnologia de cultură.
Asimilarea elementelor nutritive se face pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie, caracteristic este faptul că în prima parte a vegetaţiei se consumă cu
precădere azotul, potasiul şi calciul, iar în a 2-a jumătate a perioadei după
terminarea înf1oririi şi începutul formării boabelor se acumulează mai mult în
coarde şi aparatul vegetativ, calciul, magneziul, fosforul şi borul, iar în struguri
se acumulează potasiul, azotul şi calciul.
Raportul mediu de absorbţie al principalelor elemente N:P:K, după
cercetătorii H. Lagatu şi L. Maume, este în frunze de 6: 1 :6, fapt ce implică
realizarea în sol a unui echilibru nutritiv corespunzător.
Îngrăşarea raţională este condiţionată şi de cunoaşterea consumului specific
de azot, fosfor, potasiu care variază de la soi la soi şi cu tehnologia de cultură.
418
Agrochimie
După cercetările efectuate de Condei (1974), pentru o producţie medie
de peste 20 t/ha, cu fiecare tonă de struguri se extrag 4,8 kg N, 1,3 kg P2O5 şi
3,3 kg K20, consumul specific pe tonă creşte odată cu scăderea producţiei la
hectar sub 20 t/ha.
Soiurile de struguri pentru masă au un consum specific mai mic decât
cele pentru vin (tabelul 9.59.)
Tabelul 9.59.
Consumul total şi raportul N,P,K, la soiurile de struguri pentru masă
şi vin (după Davidescu şi Velicica Davidescu)
Soiuri de masă Consum total Raport Soiuri de vin Consum Raport
N:P:K kg. /ha. NPK total NPK
N:P:K
Coacere timpurie 180 2:1:1,5 albe curente 250 4:1:3
Coacere milocie 190 2:1:2 Albe superi 220 2:1:4

oare
Coacere târzie 235 2:1:3 roşii curente 225 2:1:3
roşii 290 1:1:3
superioare
Soiul Riesling italian altoit pe portaltoi Kober 5 BB, are în medie în

podgoria Drăgăşani un consum specific de 8,4 kg N, 1,2 kg P205 şi 5,7 kg K20
pe tonă (Condei 1974).
Tabelul 9.60.
Serierea aproximativă a soiurilor după consumul
global în elemente nutritive
(După D. Davidescu şi Velicia Davidescu)
Clasa Soiurile Consum global mediu kg/ha
N P205 K 20
Consum scăzut Coarnă albă 100 30 100
Pinot gris
Muscat
Consum Chasselas 110 40 1 10-150
Mijlociu Perla de Csaba
Sauvignon
Afuz-ali
Consum ridicat Crâmpoşie 150-180 50 170-200
Pinot noir
Riesling italian
Tămâioasă românească
419
Controlul stării de aprovizionare şi nutriţie la plantaţiile viticole
Se urmăreşte crearea unui echilibru care să corespundă cu cerinţele
fiziologice ale viţei de vie, cu sarcina de rod, corelat cu factorii de mediu şi
tehnologia de cultură.
Prin controlul agrochimic urmează să se decidă asupra corectării dozelor
de îngrăşăminte, astfel încât în sol să se realizeze un conţinut normal de
aprovizionare: de 60-80 ppm pentru azot, 25 - 30 ppm P205 şi 250 - 350 ppm
pentru K20.
Corectarea nivelului de aprovizionare se face pe baza relaţiei descrise
anterior.
Un control prin analiza lichidului rezultat la plânsul viţei de vie (când
temperatura în sol este peste 120C), prin analiza peţiolului înainte de
înf1orire(pentru conţinutul în N03) şi după terminarea înfloririi (NO3), ca şi
analiza totală a N,P,K, în frunze la epocile după legare şi începutul creşterii
boabelor, permit verificarea gradului de utilizare al îngrăşămintelor sau starea
de nutriţie a plantelor şi dă posibilitatea corectării sistemului de îngrăşare.
420
Agrochimie
10.CHIMIZAREA AGRICULTURII ŞI POLUAREA
MEDIULUI
Prin mediu înconjurător se înţelege ambianţa omului localizată într-un
spaţiu tridimensional teritorial, la suprafaţa Pământului, care are o anumită
alcătuire, organizare structură şi funcţionare, rezultate din fluxurile energetice
şi substanţiale ce leagă cele trei subsisteme principale: neviu, viu şi uman, în
cadrul unui nou înveliş al Pământului ‚şi care îşi are un loc bine determinat între
celelalte învelişuri ce înfăşoară planeta.
Păstrarea nealterată a mediului ambiant, este o condiţie esenţială a însăşi
existenţei vieţii umane. Protecţia mediului presupune ocrotirea şi conservarea
sa.
Ocrotirea mediului, înseamnă protecţia acestuia prin acţiuni legiferate,
care scot din incidenţa omului speciile rare pe cale de dispariţie, precum şi
anumite spaţii geografice cu mare valoare naturală, declarate monumente ale
naturii.
Conservarea, înseamnă utilizarea resurselor mediului la eficienţă
maximă, cu respectarea pretabilităţii, capacităţii de suport şi plasticităţii
sistemului teritorial respectiv. Este vorba deci, de utilizarea raţională şi eficientă
a resurselor mediului, dar nu numai atât ci şi de adaptarea celor mai potrivite
forme şi procese tehnologice, agrozootehnice, sau silvice, lucrări pentru
limitarea şi prevenirea efectelor dăunătoare ale unor fenomene naturale(E.
Vespremenu 1981).
Cu toate eforturile care se fac pentru ocrotirea şi conservarea mediului
ambiant, a păstrării echilibrelor ecologice din natură, totuşi în epoca actuală,
epocă a tehnologiilor moderne, nu se poate rea1iza asemenea cicluri ecologice
umane, materia primă să fie transformată într-un anumit produs care odată
folosit, să fie regăsit într-un altul util, şi să nu fie aruncat fără nici o utilitate,
provocând tot mai multe dificultăţi vieţii omului prin ocuparea terenurilor‚
poluarea mediului, degradarea calităţii vieţii.
Toate aceste acţiuni care au drept urmare ruperea echilibrului ecologic,
ce pot produce daune sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor, ori
pagube economiei naţionale‚ prin modificarea calităţii factorilor naturali, sau
create prin activităţi umane, însemnă poluarea mediului înconjurător. De fapt
raportat la om, prin poluare se înţelege orice acţiune prin care omul degradează
natura.
Termenul de poluare vine de la latinescul polluo-are, care însemnă a
murdării a degrada, a pângării, a profana.
Într-adevăr, poluarea mediului reprezintă astăzi, un pericol major pentru tot ce
înseamnă viaţă pe planeta noastră, - fie că ne referim la omul însuşi, fie la
aer,apă, sol, floră şi faună terestră, aeriană sau maritimă. Pericolul constă nu
numai în efectul nociv local al diverşilor poluanţi, ci şi în dezechilibrul care a
421
Chimizarea agriculturii
început să se producă la scară naţiona1ă regională, continenta1ă, goba1ă,
respectiv la scara întregii plante.(C.Răuţă 1992).
În ţara noastră, într-o perioadă de peste patru decenii, regimul totalitar
din trecut, a neglijat aproape în întregime problemele de protejare a condiţiilor
de viată, de ocrotire a mediului înconjurător, de menţinere a echilibrului
ecologic. În strategia de dezvoltare a economiei, fie că era vorba de industrie
sau agricultură s-a avut în exc1usivitate in vedere, numai efectele economice şi
acesta pe scurtă durată. Această opţiune naţională a dus în mod inevitabil, la
conflicte şi crize ecologice, atât pe termen scurt, cât şi pe durată mai
îndelungată, la deteriorarea echilibrului ecologic, a factorilor de mediu.
După Răuţă C. (1979), principalele tipuri de poluare sunt:
1.Poluarea fizică care poate. fi de natură radioactivă, termică, sonoră ;
2.Poluarea chimică dată de diferite deşeuri de la industria chimică care
poluează atât aerul, apele cât şi solul, poluare în cadrul căreia se încadrează şi
cea provocată de industria de îngrăşăminte şi pesticide ;
3.Po1uarea biologică generată de contaminarea microbiologică a
mediilor inha1ate şi ingerate (bacterii, virusuri), şi de modificări ale
biocenozelor prin invazii de specii de animale şi vegeta1e.
4.Poluarea estetică care se manifestă prin degradarea peisajelor şi
locurilor, prin urbanizare necivilizată, amplasarea de industrii în biotipuri
virgine sau puţin modificate de om, degradarea solului, prin exploatările
miniere la zi.
Se poate observa că în tipurile acestea de poluare intră şi poluarea dată
de industria de îngrăşăminte chimice şi pesticide, dar nu numai industria (deci
producerea), cât şi folosirea neraţională a acestora, induce fenomenul de
poluare. Anual, sunt folosite în agricultura lumii aproximativ, 140 milioane
tone de îngrăşăminte chimice, care aduc spor de producţie echivalent cu 40%
din producţia mondială de cereale şi alte multe milioane tone de pesticide ce
însumează 420 de substanţe active şi 60000 de produse comerciale, care folosite
în protecţia plantelor salvează 24-45% din recoltele obţinute (D. Davidescu
1992). Cifrele acestea sumare şi aproximative, ilustrează totuşi cu elocvenţă
importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are
pentru întrega Teră, făra să neglijem şi efectul poluant al acestora. Astfel spus
chimizarea agriculturii prin mijloace folosite în scopul creşterii producţiei
agricole produce un efect poluant asupra aerului, solului, apelor, produselor
vegetale.
10.1.Poluarea aerului
Se realizează în special datorită industiei de îngrăşăminte şi pesticide,
având urmări grave,neplăcute,asupra omului şi mediului său înconjurător, sub
diferite forme:împiedică creşterea plantelor,diminuează valoarea produselor
agricole,reduce vizibilitatea şi adaugă mirosuri neplăcute mediului ambiant şi
cel mai important afectează sănătatea omului.
Astfel, de la combinatele chimice care fabrică îngrăşăminte cu azot,sunt
emise în aer următoarele noxe: NH3, N2O ,NO2 , N2O3 .
422
Agrochimie
Amoniacul prezent în aer în cantitate de 1-3mg/l, dacă este aspirat de
om şi animale, pătrunde în sânge şi acţioneză ca excitant asupra sistemului
nervos central. Prezenţa sa în aer poate deveni periculoasă pentru animale chiar
la cantităţi de0,02%.
Oxizii de azot de care este legată, în principal aşa zisa poluare
fotochimică a aerului, prin reacţia produselor rezultate din descompunerea la
lumină, a dioxidului de azot, cu alţi compuşi conţinuţi în aerul
poluant(anhidridă sulfuroasă, hidrocarburi), formeaya o serie de substanţe,
printre care unele ca PNA (peroxy-acil- nitraţi),care sunt fitotoxice şi foarte
iritante pentru ţesutul conjuctiv.Ei produc asupra plantelor intoxicări şi arsuri
foliare la peste 10 ppm.
De la fabricile care produc superfosfat şi acid sulfuric, poate fi eliminat
în atmosferă 20-45kg SO2 la tona de acid sulfuric, care este aeropurtat la
distanţe de până la 10 km. O concentraţie de 0,01mg. SO2 /l de aer atmosferic
se percepe şi este uşor iritant, la 0,006-0,013mg/l irită mucoasa căilor
respiratorii, la 0,015-0,02mg/l este suportată cu mare greutate de om, la 0,04-
0,05mg/l produce intoxicaţii grave, iar la 1mg/l este mortal.
Plantele sunt în marea lor majoritate foarte sensibile la prezenţa SO2 în
atmosferă. Simptomatologia externă datorită SO2 este una dintre cele mai
caracteristice, în special în cazurile acute în care mari cantităţi din acest poluant
dau în atmosferă picături de acid sulfuros şi acid sulfuric, acestea provocând
arsuri şi pete deshidratate pe toate organele plantelor.
Dozele mici şi intermitente de SO2, având un caracter cronic şi insiduos,
distrug clorofila dintre nervuri şi decolorează ţesutul prin intermediul unor pete
care încep adesea marginal. El poate pătrunde în plante prin stomate, iar starea
de funcţionare a acestora este în funcţie de raportul CO2 /SO2.
Ionescu (1982), arată că principalele modificări biochimice survenite in
urma interacţiunii SO2 cu diferiţi constituenţi ai plantelor, înregistrează la
nivelul clorofilei, al compuşilor cu azot, al hidraţilor de carbon precum şi la
nivelul unor auxine. SO2 prin acţiuni reducătoare şi prin schimbarea acidităţii
mediului desprinde Mg şi fitolul din molecula de clorofilă şi de asemenea
inactiviază şi dereglează balanţa fitohormonilor.
De la fabricile de îngrăşăminte complexe şi de superfosfat, mai rezultă
în atmosferă şi acid fluorhidric. Acesta nu se găseşte de regulă în compoziţia
aerului.
Fluorul atmosferic pătrunde în frunze, inhibă activitatea unor enzime ca
enolaza şi co1inesteraza, mărind în acelaş timp potenţialul peroxidazei.
Acţiunea fluorului se manifestă asupra clorofilei prin desprinderea Mg din
moleculă şi prin impiedicarea fitinei de a înlocui metalul dislocuit.
Pătrunderea gazelor fluorurate în interiorul ţesuturi1or determină
plasmoliza celulelor, din care rezultă moartea ţesuturilor palisadice. După
colapsul celular, părţi1e atinse capătă o culoare brună care vireză repede către
brun-roşietic.
423
Acidul fluorhidric poate provoca anomalii cromozomice.
Conţinutul acestor noxe în aer se apreciază faţă de concentraţiile
maxime admisibi1e (CMA). Acesta sunt:
HF=0,655 mg/m3, SO2=0,1 mg/m3, NH3=0,3 mg/m3
NOx=0,3 mg/m3.
R.Mocanu (1992), studiind noxele emanate de Combinatul Chimic
Craiova şi anume: oxizii de azot, amoniacul, acidul fluorhidric a identificat
aceşti compuşi în aer pe o rază de l0 km în concentraţii ce sunt foarte apropiate
sau depăşesc CMA. Astfel la amoniac ele erau cuprinse între 0,157-0,956
mg/m3, iar la Nox 0,098-0,218 mg/m3 fată de 0,3 mg/m3 cât este CMA.
Pesticidele atât din cadrul fabricilor (ca emanaţii), cât şi ca urmare a
aplicarii lor, s-au răspândit destul de mult în atmosferă şi sunt purtate de vânt la
distanţe foarte mari. Astfel D.D.T. a fost identificat chiar în carnea de focă şi a
urşilor polari. Căderea pe sol şi pe plante a pesticidelor purtate de curenţii de
aer pot. să producă o acumulare continuă a lor cat şi modificări în metabolismul
anumitor specii de plante şi animale. Insecticidele organo-clorurate, datorită
persistenţei lor ridicate se găsesc în sol nedescompuse, cele mai mari cantităţi
identificându-se uneori în soluri de pădure, deşi acestea nu au fost tratate cu
asemenea produse, ele fiind aduse aici de curenţii de aer şi reţinute de pădure
Cu toate ca insecticidele organoclorurate au fost interyise inca din
anul1985,ele au continuat sa fie folositedupa aceasta data,in special de micii
producatori legumicoli. Din aceasta cauya si datorita perioadei lungi de
injumatatire,preyenta lor in sol si, sporadic in plante amai putut fi evidentiata
Bacteriile si ciupercil.e din sol sunt, in general influentate negativ de
reyiduurile de pesticide. .
10.2. Poluare apelor
Pe planeta noastră există peste 1,3 miliarde km3 de apă, dar mai mult de
90% din aceştia sunt inutilizabili din cauza salinitătii lor cele aproape două
procente rămase şi care reprezintă, în valori absolute, cantităţi uriaşe sunt
imobilizate în cea mai mare parte în calote polare, lăsând Terei spre folosinţă
numai aproximativ 500000 km3 de apă dulce.
Dar pe cât sunt de limitate aceste resurse de apă, pe atât apar cerinţe tot
mai mari în lume. Gospodărirea apelor face parte aşadar, din programul de
ocrotire şi conservare a mediului.
Chimizarea agriculturii contribuie şi la poluarea apelor subterane şi de
suprafaţă atât prin îngrăşămintele organice şi chimice, cât şi prin pesticide.
Din categoria îngrăşănintelor chimice sunt implicate în acest fenomen în
primul rând îngrăşămintele cu azot. Cantităţile excesive de radicali chimici ai
ingrasamintelor din apele de suprafaţă, rezultă din suprafertilizare şi scurgere
superficială în urma ploilor.
În apele freatice apar de regulă nitraţi, care provin atât din îngrăşămintele
chimice cât şt din materia organică şi îngrăşămintele organice mineralizate şi
apoi nitrificate, care s-au levigat pe profilul solului în directă concordanţă cu
424
Agrochimie
cantitatea de precipitaţii. Pierderile de azot prin levigare sunt uneori foarte mari,
ele atingând pentru anumite culturi şi soluri uşoare 50% din îngrăşământul
aplicat.
R. Mocanu (1992), în urma unor cercetări efectuate pe nisipurile din
stânga Jiului, a evidenţiat faptul că este supus levigării atât azotul amoniacal cât
şi azotul nitric din îngrăşămintele chimice aplicate, levigarea acestora fiind mai
accentuată la cultura de porumb comparativ cu cea de grâu.
Astfel 1a cultura de grâu, la doza de N100 s-a levigat între 36,9 şi 42,3 kg
N/ha, iar la cultura de porumb tot la această doză s-a levigat 51,2-60,5 kgN/ha.
Datorită levigării nitraţilor în apele freatice şi de suprafaţă are loc
înmulţirea masivă a vegetaţiei acvatice, a algelor şi un consum sporit de oxigen
cu efecte dăunătoare asupra peştilor şi celorlalte vieţuitoare acvatice.
Combaterea acestui fenomen de eutrofizare a apelor este greoaie şi costisitoare.
Levigarea este condiţionată în primul rând de cantitatea de precipitaţii;
pentru fiecare 2,9 mm precipitaţii infiltrate, azotul nitric coboară cu 1 cm. Cr.
Hera(1976), arată că din cauza consumului mai mic al plantelor în sezonul rece,
se pierd iarna 11-46 kg azot/ha, şi vara numai 1-14 kg/ha, lucru care se poate
preântâmpina prin fracţionarea dozei sau folosirea lui alături de îngrăşămintele
organice.
Limita maximă admisibilă după Directiva de Nitrati a Comunitatii
Europene , a concentratiei de nitraţi în apele potabile este de 50 mg/1. În unele
comune situate în sudul Olteniei pe soluri uşoare (nisipuri), unde levigarea
azotului nitric este aceentuată, R Mocanu (1979) a găsit în apele din diferite
fântâni până la 624 mg/1
Studii mai recente efectuate de Ana Maria Mocanu.2005,indica faptul c
a in jud. Dolj peste 80% di fantanile situate in localitatile judetului au
concentratia in nitrati peste 50 mg.l.
Consumul de apă cu concentraţii ridicate de nitraţi poate duce la boala albastră
a copiilor; methemoglobinemia.
Fosforul este cu mult mai puţin mobil în sol decât azotul‚ e1 fixându-se
cu uşurinţă pe particulele de care se găseşte precipitat sub formă de fosfaţi
insolubili în apă.
Fosforul ajuns în apă este poluant, mai ales prin efectele sale indirecte:
el determină o înmulţire rapidă a fitoplanctonului şi favorizează eutrofizarea
apelor.
Poluarea apelor cu pesticide se produce atât prin antrenarea lor de către
apele de irigare, cât şi datorită deversării de reziduuri de la fabricile de
pesticide, spălarea diferitelor ustensile folosite la aplicarea pesticidelor în apele
râurilor.
După aplicarea pesticidelor, o parte se degradează prin fotoliză sau
hidroliză, ori pe cale microbiologică sau enzimatică, iar o altă parte se fixează
în sol cu apele de precipitaţii sau irigaţii. În SUA 2,5% din factorii poluanţi ai
apelor de suprafaţă îi constituie pesticidele.
Cercetările efectuate în ţara noastră, au pus în evidenţă în apa de
scurgere de suprafaţă pe parcele cu panta de 25%, conţinuturi de reziduuri de
HCH cuprinse între 1,7 şi 3,9 ppm. În suspensia apelor de scurgere pe pante
(18-28%), s-au găsit între 0,039-0,288 ppm triazine. Din aceleaşi cercetări
efectuate de C. Răuţă (1982) rezultă că într-un cernoziom vermic se întâlnesc
valori de 0,067 ppm HCH, respectiv 0,033 pmm D.D.T. la adâncimea de 20 cm.
425
Insecticidele organo-clorurate s-au pus în evidenţă în sedimente marine din
apropierea litoralului românesc.
S-a stabilit că prezenţa D.D.T. în oceanul planetar în concentraţie de l0
părţi la 1 miliard, ar inhiba procesul de fotosinteză al fitoplanctonului.
Cercetăriie efectuate au stabilit însă că se găseşte în aceste ape în
concentraţie de 1/l000 miliarde, deci de l00 de ori mai mică nefiind cazul de
nelinişte din acest punct de vedere.
Comportarea D.D.T. în mediul ambiant este între anumite limite
similară radionucleoizilor, iar prin aceasta ecologia pesticidelor organo-
clorurate manifestă multe trăsături cu radioecologia. Distribuţia, circulaţia şi
dispariţia D.D.T. în mediu ambiant se desfăşoară în linii generale după legităţi
similare celor care dirijează repartiţia, mişcarea şi extincţia radionucleuoizilor
în natuă. S-a pus în evidenţă aşa numitul «timp de înjumătăţire»: în cazul
D.D.T. el este în medie de 10-15 ani; alte pesticide organo-clorurate având un
timp de înjumătăţire mai redus. Spre deosebire de radionucleoizi, durata
perioadei de înjumătăţire a pesticidelor nu este constantă chiar pentru unul şi
acelaşi compus . (V. Soran 1979).
Acţiunea pesticidelor asupra organismelor umane şi animale depinde de
forma chimică: unele sunt foarte toxice, cum sunt cele organofosforice, dar care
se biodegradează repede, în timp ce altele cum sunt cele organo-clorurate, sunt
mai puţin toxice, dar se biodereglează greu, de aceea sunt tot aşa de periculoase.
Efectele produse de pesticide pot fi împărţite în: hepatotoxice cu
alterarea funcţiei ficatului, neurotoxice şi efecte embriotoxice cu producerea de
modificări congenitale.
În fig. 10.1 sunt redate schematic efectele posibile pozitive şi negative
ale pesticidelor, din diverse puncte de vedere: biomedical, ecologic şi
economic.
Fig. 10.1 Efectele pozitive şi negative ale pesticidelor din punct de

vedere biomedical, ecologic (după V. Soran 1979).
426
Agrochimie
Din această figură rezultă că acestea au influenţat pozitiv, dar pe scurtă

durată, bunăstarea omului prin intermediul proceselor economice. Aplicarea lor
curentă a determinat o îmbunătăţire a agrotehnicii şi s-a soldat cu creşterea
producţiei agricole la hectar, creştere care nu a fost însă proporţională cu
enorma cantitate de pesticide folosite.
Efectele de lungă durată ale pesticidelor, îndeosebi a celor organo-
clorurate, sunt negative. Aplicarea lor constantă şi neîntreruptă a dus la ivirea
câtorva consecinţe nedorite: contaminarea ecosistemelor naturale, selectarea şi
constituirea unor linii de dăunători rezistenţi la tratamentul cu pesticide
10.3.Poluarea solului
Emisiile de noxe poluante de către combinatele chimice care fabrică
îngrăşămintele cu azot, cu fosfor sau complexe, în aer aşa cum este NH3, NOx,
SO2, HF, sunt antrenate de precipitaţiile atmosferice în sol, unde se transformă
în acizi: azotic sulfuric, fluorhidric. Aceste forme de precipitaţii poartă
denumirea de “ploi acide”. În condiţiile naturale, concentraţia ionilor de
hidrogen (H+) din apa de ploaie este determinată şi este în echilibru cu CO2 din
atmosferă. Pentru o presiune parţială a CO2 egală cu 0,0003 bari, cum este în
atmosferă, se obţine un pH al apei de ploaie de 5,63.
Prin poluare cu noxe de la industria de îngrăşăminte, pH-ul apei din
precipitaţii poate ajunge la 4 şi uneori chiar 3. (M. Dumitru 1992).
Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului.
Principalele aspecte ale creşterii acidităţii constau în:
-reducerea capacităţii de schimb cationic;
-mobilizarea ionilor de aluminiu;
-degradarea mineralelor primare;
-reducerea activităţii biologice:
-schimbări în proptietăţile de suprafaţă ale mineralelor şi compoziţia
solului ce afectează un număr de reacţii de adsorbţie şi solubilizare în soluri;
-pierderea cationilor bazici Ca2+, Mg2+, K+, Na+,.
După Schmitzer şi Marrio (1980), condiţiile de aciditate moderată tind
să agrege particulele de acizi humici, dar produc dizolvarea şi mobilizarea
acizilor fulvici.
Datorită introducerii prin această modalitate, în solurile din vecinătatea
combinatelor chimice de fabricare a îngrăşămintelor, a diferiţilor acizi, valoarea
pH a acestor soluri poate să scadă foarte mult uneori până la 3,7, ceea ce
afectează foarte mult creşterea speciilor de plante. R. Mocanu (1991) a găsit în
solurile limitrofe Combinatului Chimic Craiova valori pH de 4,62-4,92.
Creşterea acidităţii solului măreşte mobilitatea unor specii de ioni
reţinuţi la fracţiunea minerală sau organică a solului (Fe2+, Al3+, Mn2+,), care
devin nocivi plantelor.
427
În acelaşi timp în aceste soluri are loc şi o puternică debazificare a
complexului argilo-humic, scăderea gradului de saturaţie cu baze, ceea ce
impune folosirea amendamentelor calcaroase pe aceste soluri.
Aplicarea pesticidelor în diferite tratamente la speciile de plante
cultivate se solidizează cu o mare pierdere de produs. Astfel dintr-un anumit
insecticid sau fungicid numai 6% acţionează asupra dăunătorilor, restul de 94%
se pierde, ajunge în sol, pe plante şi alte organisme ale agroecosistemului.
În cazul erbicidelor, fracţiunea utilizată este ceva mai ridicată 5-40%.
Reziduurile de pesticide care vin în contact cu solul, se comportă diferit.
Unele pesticide, datorită solubilităţii scăzute şi a nedegradării prin fotoliză sau
hidroliză sunt persistente (hidrocarburi clorurate). Din această cauză ele nu sunt
transportate în apele de suprafaţă (lacuri, râuri) şi nici în pânza de ape freatice.
Sunt numeroşi factori, care pot acţiona sau care pot determina acţiunea
sau eşecul unui pesticid. După D. Davidescu, disponibilitatea pesticidului
aplicat în sol este afectată de:
-procese de absorbţie a pesticidului de către coloizii solului;
-descompunerea chimică în sol, datorită oxidării, reducerii, hidratării,
hidrolizei, activităţii enzimatice, procese mai intense în solurile calde şi umede;
-levigarea datorită precipitaţiilor şi irigaţiilor;
-descompunerea microbiologică, proces necesar pentru a îndepărta
reziduurile de pesticide;
-structura chimică a produsului, precum şi condiţiile favorabile de
umiditate, căldură care accelerează descompunerea pesticidelor.
În raport cu gradul de stabilitate în sol reziduurile se împart astfel:
-grupa I foarte stabile, peste 2 ani - triazinele, compuşii cu arsen şi
mercur;
-grupa II stabile, timpul de descompunre 0,5-2 ani;
-grupa III moderat stabile, timpul de descompunere 1-6 luni;
-grupa IV cu stabilitate redusă 1 lună.
Rezultă deci, că unele pesticide au o persistenţă mai mare în sol de peste
2 ani şi deci o stabilitate ridicată. Printre cele mai persistente pesticide în sol se
numără compuşii organo-cloruraţi a căror persistenţă este de peste 5 ani. Din
cauza remanenţei îndelungate a acestor produse, în ultimii ani s-a trecut la
utilizarea de pesticide uşor degradabile cum sunt: insecticidele carbamice,
organo-fosfatice, pietroide – întrucât măsurile de eliminare a acestor rezidiuri
din soluri sunt foarte greu de realizat.
Solul mai poate fi poluat şi cu metalele grele de la industria de
îngrăşăminte cum ar fi :plumbu1 cupru, zinc, mercurul‚ arenul, cadmiul,
nichelul.
Cercetările efectuate de R. Mocanu (1993) în acest sens, pe solurile din
zona limitrofă Combinatului Chimic Craiova, pe o rază de 5km au evidenţiat un
conţinut ridicat al metalelor grele în această zonă. Cuprul este cuprins intre l0-
50 ppm, fiind ridicat faţă de conţinutul normal al solurilor, dar sub C.M.A.
428
Agrochimie
Zincul se găseste în cantitate de 45-105 ppm peste conţinutul normal din
soluri ‚dar sub C.M.A.
Plumbul se găseşte în cantităţi de 13-45 ppm, peste conţinutul normal al
solurilor ‚ însă sub C.M.A.
Cobaltul cu valorile de l0-20 ppm , sub conţinutul normal al solurilor şi
snb C.M.A.
Nichelul şi manganul se găsesc sub conţinutul normal al solurilor şi sub
C.M.A.
Cromul şi cadmiu se găsesc peste conţinutul normal al solului, dar sub
C.M.A.
Unele probleme de poluare a solului sunt legate şi de folosirea în
cantităţi mari‚ an de an, a îngrăşămintelor chimice. Astfel superfosfaţii conţin o
serie de impurităţi (metale grele, metaloizi toxici), care în ansamblu, constituie
un risc potenţial foarte serios de poluare a solului.
O problemă specială ridică îngrăşămintele cu azot. Astfel, uneori ca
urmare a suprafertilizării se constată o acumulare ridicată de nitraţi şi nitriţi în
sol.
Administrarea neraţională a îngrăşămintelor şi pesticidelor în sol duce
în primul rând la fenomenul de poluare a produselor vegetale.
10.4.Poluarea produselor vegetale
Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot nitric, duce la
acumularea acestuia în plantă sub formă de NO3 sau NO2, care exercită după
cum am mai arătat, deprecierea produselor vegetale şi a furajelor, ce are
repercursiuni atât asupra sănătăţii animalelor cât şi a omului
Cercetarile efectuate de Ana Maria Mocanu si R. Lacatusu, au evidentiat
faptul ca in unele areale legumicole concentratiile de nitrati di legume
frunyoase, ca :salata mararul, patrnjelul, spanacul,varya, depasesc limitele
maxime admisibile ale con centratiei in nitrati.
Ploile acide au o puternică influenţă şi asupra plantelor de cultură.
Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a
epidermei, ori prin extracţie şi spălarea elmentelor nutritive. Contactul ploii
acide cu frunzele, conduce la distrugerea cuticulei apoi a celulelor epidermice
de pe suprafaţa superioară a frunzelor, urmate de distrugerea celulelor
palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Într-o experienţă
s-a constatat formarea de gale pe frunzele plopului hibrid datorită proliferării
anormale a celulelor
Pentru efectele directe trebuie făcută o distincţie între plantele cu
suprafaţă polară (fasole) care atrage, sau apolară (nap) care respinge picăturile
de ploaie. În cadrul suprafeţelor apolare, contactul apei cu frunzele este minim.
In cazul evaporării apei prezentă pe frunze, poluantii din apă devin foarte
concentraţi pe o porţiune limitrofă de frunză şi aceasta produce leziuni.
429
În cazul suprafeţelor polare‚ pericolul arsurilor este mult mai mic iar, ca
urmare a contactului foarte lung, extracţia elementelor este mult mai eficace,
influenţând negativ creşterea plantelor,
Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor, se obţin când vegetaţia
este expusă la ploi cu pH sub 4. Cultura de sfeclă de zahăr este una din cele mai
sensibile plante la ploi acide.
Răspunsul frunzei la precipitaţiile acide, este dependent de: durata
expunerii, frecvenţa expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea ploii, mărimea
picăturilor.
Precipitaţiie acide împiedcă contactul granulelor de polen germinat şi
crescut cu suprafaţa de recepţie a stigmatului. Plantele ce au o structură a florii
care le permite, o expunere cât mai mică a organelor de reproducţie la
precipitaţiile acide, sunt mai rezistente.
Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva precipitaţiilor acide sunt
reduse. De aceea‚ se impune luarea unor măsuri de limitare a surselor
substantelor acidifiante.
10.5. Programe Europene privind, reducerea şi diminuarea poluării
în agricultură
10.5.1. Directiva Nitraţilor şi implementarea ei în ţara noastră
Apariţia Directivei 91/636/EEC „nitraţi” a impus ca organe responsabile
şi competente din ţara noastră să identifice zonele vulnerabile la poluarea cu
nitraţi şi să stabilească programele de acţiune pentru aceste zone.
10.5.1.1.Stabilirea zonelor vulnerabile şi potenţial vulnerabile la
poluarea cu nitraţi implică următoarele etape:
A). – alcătuirea bazei de date la nivel naţional;
B). – elaborarea metodologiei.
A). Pentru evaluarea zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse
agricole au fost utilizate următoarele straturi de informaţii geo-referenţiate
dezvoltate de diferite instituţii:
- Limita unităţilor teritorial administrative la nivel de comună Geo
System;
- Utilizarea terenurilor pe baza clasificării FAO;
- Modelul digital de teren (grid cu pasul de 100 m) furnizat de Institutul
Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor (INHGA);
- Capacitatea de producţie a solurilor, pe baza notelor de bonitare
elaborată de Institutul Naţional de Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului
(ICPA) Bucureşti;
- Suprafaţa cultivată pe tip de culturi la nivel de comună de la Ministerul
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR);
- Numărul şi tipul de animale din gospodăriile individuale la nivel de
comună (MAPDR);
- Sol, funcţii de pedotransfer necesare evaluării dinamicii apei şi
nutrienţilor (ICPA);
430
Agrochimie
- Clima – Serii de date de vreme pentru perioade mari de an furnizate de
Agenţia Naţională de Metrologie;
- Corpuri de apă subterană; caracteristicile acviferelor şi zonei
nesaturate (INHGA);
- Corpuri de apă subterană, nivel piezometric şi concentraţiile
compuşilor azotului informaţiei de la Administraţia Naţională „Apele Române”;
- Corpuri de apă de suprafaţă: reţeaua hidrografică, inclusiv bazinele
aferente.
B). Metodologia de stabilire a zonelor vulnerabile şi potenţial
vulnerabile la poluarea cu nitraţi. Se bazează în primul rând pe baza agregării
datelor la nivelul unităţilor teritorial administrative prin analiza fiecărui
subsistem (sol, climă, corpuri de apă, surse de nitraţi din activitatea agricolă)
din perspectiva producerii şi/sau transmiterii nitraţilor proveniţi din surse
agricole către corpurile de apă.
Aceasta utilizează două moduri de evaluare a vulnerabilităţii:
interpretarea factorilor naturali care influenţează transmiterea nitraţilor către
corpurile de apă, utilizând în mod euristic modelele de simulare a nitraţilor din
soluţia solului. Ea evaluează în primul rând vulnerabilitatea naturală;
caracteristicile pedo-hidro-climatice ale zonei favorabile transmisiei nitraţilor
către corpurile de apă, zona fiind declarată vulnerabilă în cazul în care peste
vulnerabilitatea naturală se suprapun surse de nitraţi proveniţi din activităţile
agricole.
Primul subsistem considerat în acest mod a fost solul: în cazul în care
permeabilitatea solului este mai mică şi terenul este în pantă, unităţii
cartografice respective i-a fost atribuită o vulnerabilitate naturală potenţială
prin scurgere pentru corpurile de apă de suprafaţă; în cazul în care
permeabilitatea solului este mai mare şi bilanţul hidroclimatic (P – ERT) este
moderat deficitar, subexcedentar sau excedentar, solul din unitatea cartografică
respectivă conduce la o vulnerabilitate naturală potenţială de percolare a
corpurilor de apă subterane.
Vulnerabilitatea naturală a fost evaluată pe baza metodelor euristice
utilizând funcţiile de pedotransfer derivate din atribuţiile asociate unităţilor
cartografice de sol în harta digitizată a solurilor la scara 1: 1 000 000.
Prin analiza indicatorilor ecopedologici din Metodologia de Elaborare a
Studiilor Pedologice 1987 s-a propus următoarea încadrare a sistemului sol-
teren în 3 zone vulnerabile azot: mare, medie şi scăzută:
- În funcţie de textura solului;
- În funcţie de permeabilitatea solului determinată pe baza
conductivităţii hidraulice;
- În funcţie de panta terenului;
- În funcţie de pericolul la eroziunea de suprafaţă;
- În funcţie de uniformitatea terenului;
- În funcţie de inundabilitatea terenului;
431
- În funcţie de adâncimea apei pedo-freatice şi freatice;
- În funcţie de uniformitatea terenului;
- În funcţie de tipul şi forma de relief.
Toate aceste date pedologice şi agrochimice sunt corelate cu numărul de
animale care sunt concentrate într-un anumit moment pe anumite suprafeţe de
teren, clima, în special cantitatea de precipitaţii, repartiţia acestora pe perioada
anului, caracteristicile bazinelor hidrografice.
Zonele vulnerabile au fost delimitate iniţial la nivelul unităţilor teritorial
administrative. În faza a doua au fost luate în considerare bazinele hidrografice
corespunzătoare localităţilor considerate vulnerabile. Zonele vulnerabile sunt
diferenţiate în funcţie de tipul surselor de nitraţi:
- surse actuale: activităţi agricole prezente care produc un surplus de
nitraţi ca urmare a densităţii mari de animale (din gospodării
individuale ale şi/sau complexelor zootehnice);
- surse istorice: complexe zootehnice care au funcţionat în trecut şi
acum sunt dezafectate.
Sintetizând rezultatele obţinute de Institutul Naţional de Cercetare
Dezvoltare pentru Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului, la nivelul
unităţilor administrative, suprafaţa unităţilor totală a zonelor vulnerabile la
poluarea cu nitraţi din surse agricole actuale este:
- suprafaţa de teren agricol din zone vulnerabile 848.829 ha,
reprezentând 5,72% din suprafaţa terenurilor agricole;
- suprafaţa de teren arabil din zonele vulnerabile 569.655 ha
reprezentând 6,06 din totalul suprafeţei terenurilor agricole.
Suprafaţa totală a zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse
agricole actuale şi istorice este:
- Suprafaţa de teren agricol din zonele vulnerabile 1 217 147 ha
reprezentând 8,20% din totalul suprafeţei agricole;
- Suprafaţa de teren arabil din zonele vulnerabile 866 961 ha
reprezentând 9,22% din totalul suprafeţei terenurilor agricole.
I.C.P.A. împreună cu Administraţia Naţională „Apele Române” a
stabilit că zonele vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi la
nivelul bazinelor hidrografice din surse agricole reprezintă perimetrele a 255
localităţi din România aşezate în principalele bazine hidrografice, ceea ce
reprezintă 8,64% din suprafaţa ţării, respectiv 13,93% din agricol.
Pentru determinarea zonelor vulnerabile au fost delimitate în urma
analizei fiecărui subsistem (sol, climă, corpuri de apă, surse de nitraţi din
activitatea agricolă) din perspectiva producerii şi/sau transmiterii nitraţilor
proveniţi din surse agricole către corpurile de apă.
Zonele vulnerabile au fost delimitate iniţial la nivelul unităţilor teritorial
administrative. În a doua fază au fost luate în considerare bazinele hidrografice
corespunzătoare localităţilor considerate vulnerabile.
432
Agrochimie
10.5.1.2.Planuri şi programe de acţiune pentru aplicarea Directivei
nitraţilor
A). Elaborarrea programelor de acţiune
Programele de acţiune reprezintă ansamblul măsurilor necesare a fi
aplicate în zonele vulnerabile pentru a reduce sau elimina poluarea apelor cu
nitraţi din surse naturale sau agricole. Ele trebuie elaborate şi implementate
pentru fiecare zonă vulnerabilă în parte. Unele acţiuni din Programele de
acţiune sunt obligatorii pentru toate zonele vulnerabile. Este vorba de măsurile
descrise în Anexa III a Directivei Nitraţilor 91/636/EEC, plus practicile stabilite
în Codul de Bune Practici Agricole, document stipulat în Directivă, dar adaptat
la situaţia agriculturii din fiecare Stat.
De regulă Programul de acţiune cuprinde reguli cu privire la perioadele
în care aplicarea anumitor îngrăşăminte este nerecomandabilă sau intersiză,
capacitatea rezervoarelor de îngrăşăminte animale, limitări privind numărul de
aplicări de îngrăşăminte în baza bunelor practici agricole şi ţinând seama de
caracteristicile zonei vulnerabile. Aceste măsuri trebuie să asigure pentru orice
formă agricolă sau zootehnică nedepăşirea unei norme specifice la hectar prin
cantităţile de îngrăşăminte animale aplicate anual, precum şi corelarea
numărului de animale cu terenul agricol disponibil.
Directiva Nitraţilor stipulează că Programul de acţiune, trebuie să
conţină mai mult decât aceste prevederi obligatorii, dacă se stabileşte că
măsurile obligatorii nu sunt suficiente pentru realizarea obiectivelor de reducere
a azotaţilor în zonele vulnerabile. Directiva cu privire la nitraţi stabileşte de
asemenea adaptarea şi implementarea unui program de monitorizare a
concentraţiilor de azotaţi în apele de suprafaţă şi subterane precum şi a
eutrofizării apelor de suprafaţă pentru fiecare zonă vulnerabilă cuprinsă în
programul local de acţiune.
Directiva Nitraţilor acordă flexibilitate statelor membre în determinarea
procesului adecvat de elaborare, aprobare şi implementare a programelor locale
de acţiune.
Înainte de elaborarea Programelor de acţiune propriu-zis trebuie
efectuate trei activităţi preliminare de către Guvernul României:
- să definească zonele vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu
nitraţi;
- să întocmească hărţile zonelor vulnerabile;
- să declare aceste zone vulnerabile şi potenţial vulnerabile.
După aceasta Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor trebuie să
elaboreze un ghid general de structurare, o listă a acţiunilor de remediere şi
cadrul de bune practici agricole.
Planul de acţiune pentru fiecare zonă vulnerabilă trebuie elaborat la
nivelul bazinului hidrografic, pentru o perioadă de 4 ani.
433
B). Implementarea Programelor de acţiune
Deoarece se preconizează că majoritatea acţiunilor cuprinse în PA vor fi
în principal aplicarea de îngrăşăminte şi gospodărirea deşeurilor animaliere,
fermierii din agricultură şi zootehnie, cu sprijinul şi îndrumarea administraţiei
publice locale, vor juca rolul principal în realizarea obiectivelor P.A. referitoare
la calitatea apelor.
Principalele măsuri cuprinse în PA sunt:
- Obligaţia de a stabili la nivelul fermei un plan de fertilizare şi de a
completa un caiet de evidenţe a aplicărilor în câmp a fertilizanţilor
cu azot, organici şi minerali, tipurile şi modul de aplicare a
îngrăşămintelor;
- Obligaţia de a respecta cantitatea maximă de azot conţinută în
dejecţiile împrăştiate anual: 250 kg/ha N pe fâneţe, 210 kg/ha N pe 4
ani, între 19.12 a anului în curs până la 18.12 a anului următor;
- Obligaţia de împrăştia fertilizanţii organici şi minerali pe baza
echilibrului fertilizării cu azot pe parcelă pentru toate culturile şi de
a respecta elementele de calcul ale normei de aplicare şi modalităţile
de fracţionare, făcând deosebirea dacă este cazul, între culturile
irigate şi cele neirigate. Reducerea aporturilor de azot provenite din
apele reziduale;
- Echilibrarea fertilizării cu azot a parcelei irigate ţinând cont de toate
fertilizările aplicate organice, chimice sau alţi fertilizanţi pe bază de
azot;
- Stabilirea tipurilor de fertilizanţi şi obligaţia de a respecta perioadele
de interdicţie la aplicarea acestora (tabelul nr.10.1.)
Tabelul nr. 10.1

Perioadele de interdicţie la aplicarea diferitelor
tipuri de îngrăşăminte organice
Cultura Tipul de fertilizanţi
Gunoi de grajd Mraniţă Dejecţii lichide
Soluri necultivate Tot anul Tot anul Tot anul
Culturi de toamnă 01.11-01.02 01.11-15.01 01.11-15.01
Culturi de primăvară 01.07-31.08 01.07-15.01 01.07-15.01
Culturi cu ierburi 011.09 – 15.11 – 01.11 –
perene, înfiinţate de 01.02 15.01 31.01
mai mult de 6 luni
- Obligaţia de a respecta condiţiile particulare de aplicare a

ferrtilizanţilor azotaţi organici şi minerali:
- în vecinătatea apelor de suprafaţă prin fâşii de protecţie 5-6 m;
434
Agrochimie
- pe terenurile în pantă – pe cele cu pantă mare aplicarea
fertilizanţilor este interzisă, pe celelalte se vor aplica doze mici şi dese +
îngrăşăminte foliare;
- pe terenuri saturate de apă, inundate, îngheţate sau acoperite de
zăpadă, atunci când solul are o umiditate corespunzătoare pentru a evita
levigarea.
- Obligaţia de a dispune de o capacitate etanşă de stocare a dejecţiilor
zootehnice;
- Gestionarea durabilă a terenurilor agricole (alegerea culturilor,
rotaţia, gradul de acoperire, folosirea resturilor organice; la marginea
cursurilor de ape, suprafeţe înierbate;
- Limitarea aporturilor de azotaţi din îngrăşăminte în cadrul unei
suprafertilizări;
- Sprijinirea agriculturii ecologice;
- Măsuri de sensibilizare, formare şi consiliere a producătorilor
agricoli implicaţi în implementarea programelor de acţiune.
Rolul nutrienţilor în eutroficarea apelor de suprafaţă şi contaminarea
apelor subterane a fost de mult timp recunoscut; el se datoreşte, în principal,
fosforului din îngrăşămintele aplicate, activităţile industriale şi din apele uzate
gospodăreşti. Efectul negativ de eutroficare se referă la:
- reducerea biodiversităţii ecosistemelor acvatice şi a calităţii apelor de
suprafaţă;
- înmulţirea exagerată a algelor care restricţionează folosirea apelor de suprafaţă
pentru recreere;
- afectarea apei potabile din cauza excesului de nitraţi;
- substanţele toxice eliberate în apă de numărul prea mare de alge determină
moartea peştilor şi diverse boli la oameni.
10.5.2.Programul COST ACŢIUNEA 869

COST – European Cooperation in the Field of Scientific and
Technical Research
(Cooperarea europeană în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnice)
Eutroficarea apelor de suprafaţă şi contaminarea apelor subterane ca

rezultat al aplicării masive de îngrăşăminte are un impact foarte grav asupra
sănătăţii ecosistemelor din multe ţări. Directiva Europeană legată de apă (WFD)
necesită o îmbunătăţire a calităţii apelor de suprafaţă; acest lucru va determina o
reducere drastic ă a pierderilor de nutrienţi din activităţile agricole, ceea
ce va avea implicaţii pe termen lung în ceea ce priveşte durabilitatea sistemelor
agricole. Principalele obiective ale Acţiunii COST 869 sunt de a evalua
ştiinţific pretabilitatea şi costul diverselor opţiuni de reducere a pierderilor de
nutrienţi în apele de suprafaţă şi freatice la scara bazinelor râurilor. Această
actiune (Cost 869) are urmatoarele obiective:
435
- localizarea surselor critice de pierderi de nutrienţi şi a rutelor de
transport a apelor de suprafaţă şi freatice;
- identificarea zonelor unde activităţile de reducere a pierderilor de
nutrienţi pot fi făcute cu maximum de eficienţă;
- dinamica temporală a pierderilor de nutrienţi;
- influenţa nutrienţilor în procesele ecologice de control al fluxurilor
acestor substanţe;
- evaluarea proiectelor terminate sau în derulare despre masuri de
reducere a pierderilor de nutrienţi.
Obiectivul major al Programului Cost, Acţiunea 869 este evaluarea
ştiinţifică a durabilităţii şi eficacităţii mijloacelor de reducere a pierderilor de
nutrienţi în apele de suprafaţă şi freatice la scara bazinelor hidrografice. Această
evaluare va fi luată în considerare de autorităţile responsabile să implementeze
Directiva CE 20/2000 privind calitatea apei.
Acest obiectiv se va realiza prin:
- stabilirea celei mai bune metodologii de localizare a zonelor critice
susceptibile la scurgerile de sol şi nutrienti precum şi a rutelor de transport în
cadrul bazinului hidrografic;
- studiul dinamicii temporale a pierderilor de nutrienţi;
- identificarea zonelor unde acţiunile de reducere a pierderilor pot avea
cel mai bun efect din punct de vedere ecologic, social şi economic;
- studiul influenţei nutrienţilor asupra proceselor ecologice din apele de
suprafaţă din bazinele hidrografice sub diferite condiţii şi scări precum şi
influenţa factorului ecologic în alegerea opţiunilor de reducere;
- studierea zonelor din Europa unde opţiunile de reducere a pierderilor
de nutrienţi pot fi testate iar efectele pot fi monitorizate;
- evaluarea proiectelor finalizate sau în derulare legate de reducerea
pierderilor de nutrienţi în ceea ce priveşte ce a funcţionat, ce nu a funcţionat şi
ce poate fi îmbunătăţit.
Pentru realizarea acestor obiective, în cadrul întâlnirii din 7 – 8
noiembrie 2006, de la Bruxelles, s-a stabilit Comitetul de Management din care
fac parte şi doi reprezentanţi ai României cât şi cele 4 grupuri de lucru, şi
anume:
1. Localizarea ariilor critice susceptibile la pierderile de nutrienţi
2. Influenţa nutrienţilor asupra proceselor ecologice din apele de
suprafaţă
3. Stabilirea opţiunilor de reducere a pierderilor de nutrienţi.
4. Evaluarea proiectelor finalizate în zone – exemplu din Europa.
Grupul de lucru nr. 1.

Acest grup de lucru se ocupă cu localizarea zonelor critice susceptibile
pierderilor de nutrienţi, în special fosfor, determinarea, cuantificarea şi
verificarea rutelor de transport şi a căilor de deversare din bazinele hidrografice.
436
Agrochimie
Grupul de lucru nr. 2
Cercetătorii care participă în acest grup de lucru vor studia impactul
nutrienţilor asupra proceselor din apele de suprafaţă din cadrul bazinelor de
suprafaţă în diferite condiţii de la bălţi la apele de coastă şi influenţa ecologiei
asupra alegerii opţiunilor de reducere.
Principalul scop al acestui grup de lucru este de a inventaria diferite
tipuri de opţiuni de reducere a pierderilor de fosfor, de a studia eficacitatea lor
în diferite condiţii şi fezabilitatea implementării lor.
Scopul grupului de lucru nr. 4 este de a exploata cunoştinţele de pe
întreg terioriul european din astfel de proiecte pentru combaterea pierderii de
nutrienţi din surse difuze în bazinele râurilor prin implementarea măsurilor de
reducere a scurgerilor.
În cadrul grupului de lucru nr. 1 organizat la Hamar, Norvegia, în
perioada 22-25 mai, 2007. s-au discutat, pe bază de referate (23) prezentate din
diferite ţări, următoarele probleme:
- abordări pentru identificarea zonelor critice susceptibile la pierderea de
sol şi nutrienţi în Norvegia.
- localizarea zonelor cu cele mai mari pierderi de fosfor din Danemarca.
- incărcătura şi sursele de nutrienţi în apele curgătoare din Grecia – O
privire generală.
- cuantificarea încărcăturii cu nutrienţi şi identificarea zonelor-sursă la
diferite niveluri.
- cuantificarea pierderilor de fosfor în două sisteme agricole diferite în
Sudul Spaniei.
- incertitudini şi înţelegerea conceptului de pierdere a fosforului.
- identificarea zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi folosind modele
matematice diferite.
Grupul de lucru 2 întrunit în perioada 17-19 sept 2008 la Centrul de
Cercetări Maritime Hellenic Atena – Anavyssos, Grecia, a pus în discuţie
următoarele teme:
- Impactul schimbărilor produse de raportul azot/fosfor asupra structurii
fitoplanctonului şi biomasei în două golfuri din Grecia influenţate de activităţile
antropice.
- Variaţiile regionale ale azotului şi fosforului în apele Mării Baltice.
Rolul de mineralizare a sedimentelor.
- Procesele determinante ale limitării poluării cu fosfor ale ecosistemelor
acvatice din Olanda;
- Baza de date din Finlanda privind sistemele de reducere a poluării cu
nutrienţi apelor din lacuri şi mări;
- Optimizarea raportului N/P pentru evitarea poluării apelor de suprafaţă
din Rep. Cehă.
437
- Concentraţia nutrienţilor din apele curgătoare din zona Balcanilor şi
măsuri de reducere a acestora.
În cadrul grupului de lucru nr. 3, desfăşurat la Devon, Anglia (27-29
nov. 2007), problematica celor 21 de referate prezentate a fost următoarea:
- Fosforul de origine agricolă în apele din Suedia.
- Opţiuni de reducere a pierderilor de fosfor şi sedimente de sol după doi
ani de experimentare în Anglia.
- Efectele distrugerii şi îngropării resturilor organice vegetale asupra
eroziunii şi pierderilor de fosfor la cultura porumbului.
- Opţiuni de reducere a pierderilor de fosfor în Irlanda.
- Identificare zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi în România.
- O abordare integrată asupra măsurilor de reducere a pierderilor de
nutrienţi şi sol din Anglia şi Ţara Galilor.
- Preocupările daneze de reducere a pierderilor de fosfor de origine
agricolă în apele de suprafaţă
Întrunirea grupului de lucru nr. 4 din perioada 19-21 mai 2008 s-a
desfăşurat la Waidhofen, Austria. Principalele probleme discutate la acest grup
de lucru au fost:
- Reţinerea şi reciclarea fosforului în zonele tampon.
- Rezultate experimentale obţinute în Danemarca privind reţinerea
sedimentelor de fosfor.
- Efectele zonelor vegetale tampon asupra diminuării eroziunii şi
pierderii nutrienţilor produse de scurgerile la suprafaţă.
- Cercetări privind pierderile nutrienţilor prin scurgerile la suprafaţă în
cadrul poligonului experimental Perieni, zona colinară a Moldovei.
- Sursele de pierdere a azotului şi fosforului în bazinele hidrografice ale
Dunării şi Oderului.
- Planul Walon de management durabil al azotului în agricultură.
- Managementul rural şi măsuri de evaluare a calităţii apelor in
Germania.
438

Agrochimia II curs-SUSINSKI MIHAIL PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Agrochimia II curs-SUSINSKI MIHAIL PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Agrochimie

Evoluţia utilizării îngrăşămintelor chimice în agricultura României

5.3.Principalele carcateristici ale îngrăşămintelor

5.4.Influenţa îngrăşămintelor asupra reacţiei solului

5.5.AGROCHIMIA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU AZOT

5.5.1.Azotul în natură. Azotul este foarte răspândit în natură, fiind

5.5.4.Transformări suferite de compuşii azotului din sol

Fig.5.1. Circuitul azotului în natură (Davidescu 1994)

Fig.5.2.Modificarea raportului C/N

5.5.5.Căile de intrare şi de pierdere ale azotului din sol

Cultura kg N fixat,limite pe kg/N fixat în sol pe tona

Bob 45-550 (210)

a.2.Microorganisme libere fixatoare de azot

5.5.5.2.Căile de pierdere ale azotului din sol.

e)Pierderile de azot prin denitrificare, (proces descris puţin mai înainte).

Rezultă la început carbamatul de amoniu, apoi carbonatul de amoniu,

O parte a amoniacului este nitrificat şi absorbit de plante ca anion nitric,

În continuare au loc procesele arătate mai sus: nitrificare, denitrificarea,

Hidroliza ureii este accentuată sau încetinită de temperatură, reacţie şi

Fig. 5.3. Transformările suferite de azotul din îngrăşăminte

Reacţia neutră spre uşor bazică favorizează absorbţia mai bună a

(NH4)2SO4 93,2 76,5 58,4 36,5 - - 22,7 28,3 35,7 44,6

I= aplicarea în două epoci ½ din doză la semănat şi ½ în cursul

Fig 5.4 Diagrama echilibrului nutritiv prin coordonate trilineare

- Administrarea extraradiculară sau foliară poate avea diferite variante:

Fosforul elementar este considerat a fi un element siderofil, din cauză că

Tipul de sol P2O5 total %

Având în vedere acest conţinut Borlan şi Hera,(1973)au stabilit

Asigurarea solului cu fosfor pentru

Argilele de tip montmorilonit saturate cu calciu, pot reţine de circa 10

b2) Reţinerea fizico-chimică contribuie şi ea la fixarea ionilor fosforici

b3) Imobilizarea în argile are loc prin blocarea ionilor fosforici în

Procesul de reţinere sau fixare a fosfaţilor în sol, este cunoscut şi sub

Fig.5.5 Schema echilibrului dinamic dintre diferite forme de fosfor din

Factorii care influenţează reţinerea fosforului în sol sunt următorii:

5.6 5.2 Carenţa şi excesul de fosfor

5.6.6. Absorbţia şi translocarea fosforului în plante

5.6.7.4 Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor cu fosfor

Valori Probabilitatea ca fosforitele Efectul probabil al

Prezenţa altor ioni în sol

Potasiul este prezent în litosferă, în hidrosferă, cât şi în materia organică

Unitatea de echilibru dinamic dintre diferite forme ale potasiului

Fig.5.6. Schema echilibrului dinamic dintre diferite forme de potasiu din

Trecerea potasiului din formă fixată în cea schimbabilă, se realizează în

5.7.3. Potasiu în plante

Fig.5.7-Dereglarea metabolismului biosintezei hidraţilor de carbon

Caracteristică pentru exteriorizarea deficienţei de potasiu la marea

De regulă carenţa de potasiu intervine pe solurile care conţin mai puţin

5.7.4. Îngrăşăminte cu potasiu

volumul unei tone 0,850-1,060.

Fig.5.8.Legătura dintre conţinutul solului în argilă şi doza de

Rezultă că pentru a avea aceaşi concentraţie în soluţia solului , potasiu

Pe solurile saturate cu baze reacţiile de schimb ionic decurg astfel:

Din această grupă fac parte îngrăşămintele cu sulf, magneziu şi fier. Se

Fig.5.9.Schema ciclului sulfului în natură (după Davidescu 1984)

Datorită solubilităţii ridicate a majorităţii sulfaţilor, mobilitatea lor pe

Fig.5.10.Distribuţia statistică a formelor de magneziu din unele tipuri de

5.8.2.4.Carenţa de magneziu, provoacă o scădere a conţinutului plantei

Dozele de îngrăşăminte cu magneziu se stabilesc în funcţie de conţinutul

Fig.5.11 Corelaţia dintre gradul de saturaţie cu baze şi saturaţia cu Mg,

Fig. 5.12 Variaţia conţinutului de CaCO3 pe profilul unor soluri din

Conţinutul de calciu schimbabil în solurile molice este cuprins între

Datorită specificului pătrunderii în plante şi vehiculării calciului prin