Sunteți pe pagina 1din 392

Capitolul I

CELULA CA SISTEM BIOLOGIC DESCHIS

Obiectul de studiu al Biologiei Celulare şi Moleculare îl constituie modul de


organizare structurală, ultrastructurală, precum şi legile de desfăşurare a
proceselor vitale comune tuturor celulelor. Altfel spus, într-o formulă lapidară,
studiază o celulă ideală (Gh. Benga, 1985) şi nu diferite tipuri de celule
specializate cum ar fi neuronii, hematiile, celulele musculare etc.; cu acest studiu
se ocupă citologia.
Celula poate fi definită ca fiind unitatea elementară a lumii vii, produs al unei
îndelungate evoluţii, cu o ordine internă complexă care îi conferă caracterele
de creştere, dezvoltare şi reproducere cu organizare dinamică, aflată în relaţii de
echilibru cu mediul înconjurător (I. Diculescu).
Biologia Celulară şi Moleculară s-a conturat ca o disciplină nouă în
ultimele decenii ale secolului nostru, datorită perfecţionării metodelor de
investigare şi a progreselor conceptuale care au permis acumularea de noi date şi
totodată reevaluarea ştiinţifică a celor vechi. Constituie rezultatul unei
îndelungate evoluţii, se află într-un continuu progres care sintetizează
cunoştinţele biomedicale şi şterge graniţele artificiale dintre morfologie
(citologie), biochimie celulară, fiziologie celulară, genetică moleculară,
farmacologie etc., asigurând cunoaşterea sintetică a proceselor vitale. Ea
concepe celula ca un adevărat microcosmos în care structurile şi funcţiile se îmbină
armonios; activitatea acestui microcosmos este determinată şi reglată genetic, astfel
că funcţionarea sa se realizează cu o mare eficienţă.

1. TEORIA SISTEMICĂ
Modul dominant de gândire într-o anumită epocă s-a răsfrânt şi asupra
metodologiei de cercetare. Ca toate ştiinţele, cercetarea naturii a parcurs etape
progresive de cunoaştere:
• În cursul Evului Mediu, marcat de gândirea mistică, încercările timide de
cunoaştere a naturii au fost dominate de metoda scolastică. Ea consta doar în
comentarea textelor permise, traduceri şi interpretări neştiinţifice.
• Gândirea metafizică mecanicistă a secolelor XVI-XVIII a avut drept
cauză şi totodată efect apariţia metodei analitice denumită apoi carteziană. Ea
este prima metodă ştiinţifică de cercetare a naturii necesară si larg aplicată, dar
insuficientă. În domeniul biologic metoda constă în analiza cât mai profundă şi mai
corectă a structurilor şi mecanismelor concrete ale diferitelor procese
biologice. Această analiză se perfecţionează pe măsura dezvoltării diferitelor
tehnici. Rezultatele obţinute în această direcţie reprezintă principalul merit al
metodei. Th. Dobzhansky şi E. Boesinger (1968) şi G.G. Simpson (1969) citaţi de
Botnariuc (1976) numesc această metodă şi reducţionistă, relevând prin acest
termen neajunsul ei principal: tendinţa de a explica însuşirile, legile întregului, prin
reducerea lor la legile, însuşirile părţilor componente. Reducţionismul este de fapt
o anumită interpretare a relaţiilor dintre parte şi întreg.
• În secolul XIX, secolul apariţiei şi consolidării gândirii evoluţioniste şi în
primele decenii ale secolului XX, această gândire se concretizează în metoda
istorică (darwiniană). Esenţa metodei constă în aceea că orice structură sau funcţie
biologică, fiecare mecanism concret ce caracterizează materia vie sunt privite
ca un rezultat al unui proces de dezvoltare istorică a vieţii. Prin această metodă
se tinde la clarificarea valorii, a semnificaţiei evolutive şi totodată adaptative a
structurilor şi proceselor biologice. În timp ce metoda carteziană lămureşte
componenţa întregului, mecanismele proceselor, legităţile de structură şi funcţie,
metoda istorică lămureşte originea acestor mecanisme, caracterul lor adaptativ şi
semnificaţia lor în desfăşurarea evoluţiei.
• A apărut evident că metoda analitică şi cea istorică nu se opun, ci au un
caracter complementar, ceea ce face necesară aplicarea lor concomitentă.
Aceasta aplicare a dus la rezultate importante în dezvoltarea concepţiei
evoluţioniste, reprezentată prin neodarwinismul actual sau teoria sintetică a
evoluţiei, ilustrată prin lucrările unor eminenţi biologi, ca J.S. Huxley, I.I.
Smalgausen, B. Rensch, E. Mayr etc.
• Analiza deficienţelor teoriei sintetice, sesizate adesea chiar de
reprezentanţi de seamă ai ei, precum şi încercările de a le depăşi, arată că
neajunsul principal constă în neglijarea unui aspect esenţial, acela al organizării
materiei vii. La ora actuală, metoda ştiinţifică de cercetare a naturii este
reprezentată de teoria sistemică.

Ideea de bază a teoriei sistemice este aceea că întreaga materie, atât cea lipsită
de viaţă cât şi cea vie, este organizată în sisteme ierarhizate. Orice sistem este
alcătuit din subsisteme şi la rândul sau devine parte componentă (subsistem)
a unui sistem mai cuprinzător. Fiecare sistem se comportă ca un întreg şi în cadrul
ierarhiei relaţiile dintre sistemele ierarhizate sunt relaţii dintre parte şi întreg.
În cadrul acestor interacţiuni, metoda sistemică permite reevaluarea modului în
care conexiunile părţilor componente duc la apariţia unor noi însuşiri ale
întregului şi invers, a modului în care întregul influenţează însuşirile părţilor
componente.
După definiţia lui Ludwig von Bertalanffy (1960) un sistem reprezintă "un
ansamblu de elemente aflate în interacţiune". Esenţial este faptul că legăturile şi
interacţiunile dintre elementele sistemului fac ca sistemul să se comporte ca un
întreg, ca un tot, faţă de sistemele înconjurătoare. Menţinerea sistemului va depinde
de gradul şi de modul lui de organizare, de felul cum funcţionează, de capacitatea
lui de a contracara într-un fel sau altul acţiunile exterioare care în general tind să îl
dezorganizeze.
În funcţie de schimburile pe care le realizează cu mediul înconjurător,
sistemele se clasifică în trei categorii: sisteme izolate, sisteme închise şi sisteme
deschise.
Sistemele izolate sunt acele sisteme care nu fac nici un fel de schimburi
(materiale sau energetice) cu mediul înconjurător. În natură asemenea sisteme nu
există, ele sunt postulate doar teoretic (ipotetice). Postularea teoretică a unor
asemenea sisteme este utilă şi chiar necesară deoarece ele reprezintă starea "ideală"
a unui sistem. Ştiinţele operează cu asemenea stări ideale, inexistente în natură,
dar necesare teoretic.
Sistemele închise sunt sisteme care stabilesc schimburi energetice cu mediul
înconjurător, fără a face şi schimburi materiale. De exemplu, un vas cu apă ermetic
închis nu va avea cu mediu schimburi materiale ci doar energetice: dacă aerul
înconjurător se va răci, apa va ceda din căldura ei, iar dacă se va încălzi, apa va
absorbi căldura. Din punct de vedere termodinamic, sistemele închise evoluează spre
starea termodinamică cea mai probabilă, în care energia liberă a sistemului tinde
către minim, iar entropia tinde către valoarea maximă. O asemenea evoluţie duce
deci la nivelarea termodinamică a sistemului faţă de mediul înconjurător. Sisteme
apropiate de cele închise pot exista în condiţii naturale.
Sistemele deschise sunt acele sisteme care stabilesc schimburi de materie şi
energie cu mediul ambiant. În această categorie sunt cuprinse o mare diversitate de
sisteme lipsite de viaţă, precum şi toate sistemele biologice. Deoarece
noţiunea de sistem deschis este mai largă decât cea de sistem biologic, este
necesară o caracterizare diferenţiată a celor două noţiuni.
Din punct de vedere sistemic, celula reprezintă un sistem deschis biologic.

2. LOCUL CELULEI ÎN ORGANIZAREA IERARHICĂ A LUMII VII


Întreaga natură este organizată în sisteme de diferite ordine şi grade de
complexitate. Sistemele, atât cele anorganice cât şi cele biologice, nu sunt izolate
unele de altele ci se află în diferite corelaţii, constituind succesiuni de sisteme
ierarhizate. Ierarhia sistemelor rezultă din faptul că orice sistem este alcătuit din
subsisteme şi la rândul său intră în alcătuirea unui alt sistem, mai vast. Ierarhia
sistemelor reprezintă deci un fenomen obiectiv, o trăsătură esenţială a organizării
materiei.
La ora actuală se acceptă faptul că din punct de vedere organizatoric lumea
vie prezintă două nivele de organizare: nivelul de organizare morfofiziologică
sau individuală şi nivelul supraindividual (fig.I.1).
BIOSFERĂ
IERARHIA NIVELELOR DE ↑↓
ORGANIZARE BIOCENOZĂ
SUPRAINDIVIDUALĂ ↑↓
SPECIE
↑↓
ORGANISM
↑↓
SISTEME
↑↓
APARATE
↑↓
ORGANE
↑↓
ŢESUTURI
IERARHIA NIVELELOR DE ↑↓
ORGANIZARE CELULĂ
INDIVIDUALĂ ↑↓
ORGANITE
↑↓
MACROMOLECULE
↑↓
MOLECULE
↑↓
ATOMI
↑↓
PARTICULE SUBATOMICE

Fig. I.1. Locul celulei în organizarea ierarhică a lumii vii

a) nivelul de organizare morfofiziologică sau ierarhia individuală. Constă în


ierarhia morfofiziologică a sistemelor de control din interiorul unui individ,
indiferent de gradul lui de complexitate. Aceste sisteme sunt integrate în mod
organic în corpul unei fiinţe, neavând o existenţă de sine stătătoare, deci având
un grad redus de libertate. Ele sunt elemente componente ale unui organism
aflate în relaţii de subordonare şi coordonare, începând de la sisteme intracelulare,
de nivel molecular, apoi celule, ţesuturi, până la organismul ca sistem integral.
La organismele unicelulare (protiste), componenţa ierarhiei morfofiziologice
se opreşte la celulă. În această situaţie celula reprezintă un organism
monocelular de sine stătător.
b) nivelul supraindividual. Fiecare individ aparţine unei specii (populaţii).
Pentru nivelul supraindividual, nivelul inferior este reprezentat de individ. O
populaţie trăieşte în cadrul unei biocenoze. Biocenoza împreună cu biotopul
alcătuiesc ecosistemul. Mai multe ecosisteme la un loc alcătuiesc biosfera.
În cadrul acestei scheme, celula este un sistem în raport cu subsistemele sale:
organite, structuri macromoleculare, molecule, atomi şi particule subatomice; iar
în raport cu ţesutul din care face parte, celula devine un subsistem. În acelaşi
timp, ea este considerată a fi punctul nodal de la care începe viaţa.

3. CARACTERELE SISTEMELOR

3.1. CARACTERUL ISTORIC


Pentru a putea explica organizarea şi comportarea unui sistem biologic nu
este suficientă cunoaşterea parametrilor săi actuali, ci trebuie cunoscute şi istoria
sistemului, trecutul lui, legăturile lui de înrudire. Însuşirile unui organism
reprezintă rezultatul interacţiunii genotipului său cu mediul concret în care îşi
desfăşoară activitatea.
Celula ca sistem s-a format în decursul timpului, ca rezultat al evoluţiei
filogenetice. Primele celule, archebacterium, au apărut acum 3,5 miliarde de ani, iar
eucariotele acum 1,5 miliarde de ani (fig. I.2). Diversificarea lumii vii a început acum
600 milioane de ani, ultima apariţie filogenetică ca specie fiind Homo sapiens
sapiens.

Fig.I.2. Evoluţia eucariotelor actuale

3.2. CARACTERUL INFORMAŢIONAL


Având un caracter istoric, sistemele biologice moştenesc de la sistemele
ascendente un important stoc informaţional la care se adaugă propria informaţie
dobândită prin relaţia cu mediul. Sistemele informaţionale utilizează
transformările energetice ca mijloc pentru recepţionarea, prelucrarea,
acumularea şi transmiterea informaţiilor. Unitatea informaţională a celulei este
înscrisă în codul genetic şi este reprezentată de codon (un codon semnifică un
aminoacid).
În procesele de transmitere a informaţiei în sau între sistemele biologice,
mărirea stabilităţii şi asigurarea fidelităţii mesajelor este determinată de
repetarea lor. De exemplu, caracterul diploid al garniturii cromozomiale în
celulele organismelor, repetarea acestei garnituri în toate celulele nucleate,
multiplicarea patrimoniului genetic, mai mult sau mai puţin complet, sunt
fenomene de redundanţă care cresc stabilitatea informaţiei biologice în existenţa
speciei. Mai mult, un anumit număr dintre celulele nervoase, glandulare,
sanguine este de o importanţă vitală pentru autoconservarea organismului şi deci
pentru realizarea în final a reproducerii. Fenomene ca poliploidizarea garniturii
cromozomiale, "suprapopulaţia" în termenii concepţiei informaţionale, pot
fi interpretate ca reprezentând o redundanţă excesivă care denaturează mesajul şi
devine dăunătoare menţinerii sistemului biologic dat.
Faptul că succesiunea semnalelor este cea care determină conţinutul
informaţional ne arată legătura dintre gradul de organizare al sistemului şi
cantitatea de informaţie. Această informaţie este conţinută în structura
sistemului, deci în configuraţia lui spaţială şi în conexiunile temporale ale
părţilor lui componente.

2.3. CARACTERUL DE PROGRAM


Acest parametru este legat de capacităţile structurale şi funcţionale ale
sistemului. Factorii interni determină modul de reacţie al sistemului la stimuli
externi dar şi modul în care va acţiona sistemul asupra mediului.
Structura unui sistem biologic nu este rigidă, la fel şi modul său de
funcţionare. Relaţiile sistemelor biologice cu mediul schimbător presupun
capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. Aceste stări nu pot depăşi
anumite limite impuse de capacităţile structurale şi funcţionale ale sistemului. Un
program reprezintă tocmai una dintre stările posibile pe care le poate realiza
sistemul, în limitele permise de organizarea sa. Deoarece orice sistem are mai
multe stări posibile, înseamnă că el are totodată mai multe programe. În orice
sistem putem distinge trei categorii de programe:
• programe pentru sine reprezentate de programele structurale, funcţionale care
asigură autoconservarea sistemului dat. De exemplu stările care asigură
capturarea, devorarea, digerarea hranei, apărarea etc.
• programe inferioare reprezentate de programele subsistemelor componente. În
cazul unui organism monocelular acestea sunt programele organitelor, ale
complexelor moleculare. În cazul unui organism complex acestea sunt programele
ţesuturilor, organelor, sistemelor de organe.
• programe superioare sunt programele sistemului dat având drept scop
asigurarea existenţei sistemului superior în care este integrat. La un organism, în
această categorie intră programele care asigură reproducerea şi înmulţirea, deci
îndeplinirea funcţiei lor în viaţa speciei.
O ilustrare a existenţei ierarhiei programelor o prezintă modificările
suferite de celulele scoase dintr-un ţesut (sistem superior) şi cultivate izolat. În
cultură, celulele celor mai multe ţesuturi îşi pierd specificul citologic. De exemplu,
celula acinoasă a pancreasului are o polaritate bine pronunţată in situ. Această
polaritate se pierde in vitro, celulele formează o peliculă pe suprafaţa mediului de
cultură, morfologia celulei se modifică în funcţie de condiţiile create. Celulele
epiteliale renale în culturi devin fuziforme, complet diferite de cele din cadrul
ţesutului. Ele devin aproape identice morfologic şi comportamental cu clonele
obţinute din diferite alte surse: fibroblastele din piele, osteocite, hepatocite etc. Acest
fapt demonstrează că în cultură se menţin programele proprii celulare, "pentru sine",
care asigură viabilitatea celulelor, în timp ce programul superior care reflectă
specificul funcţional al celulei în cadrul ţesutului integral şi al organismului,
dispare. Dispar structurile specifice care deserveau nu nevoile proprii celulei, ci
acelea ale sistemului superior. Toate acestea demonstrează încă o dată rolul
integralităţii sistemului.

3.4. CARACTERUL DE ECHILIBRU DINAMIC


Starea caracteristică a sistemelor biologice este echilibrul dinamic.
Organismul ca întreg nu este niciodată într-un adevărat echilibru şi procesele legate
de metabolism (anabolism, catabolism) duc doar la o stare staţionară, menţinută la
o distanţă constantă de echilibrul adevărat, printr-un continuu flux de intrare şi
ieşire, de construire şi degradare a materialelor componente (L.von Bertalanffy).
Altfel spus, echilibrul dinamic reprezintă starea de continuă îmbinare a stabilităţii
şi schimbării; în orice moment sistemul este altul prin schimburile pe care le
realizează cu mediul înconjurător. Când echilibrul dinamic încetează, sistemul
moare.
O altă consecinţă a stării de echilibru dinamic este faptul că în timp ce
sistemele nebiologice evoluează întotdeauna în sensul creşterii entropiei, deci în
sensul dezorganizării lor şi al realizării echilibrului termodinamic, sistemele
biologice au capacitatea de a compensa creşterea entropiei şi de a o depăşi pe
seama surselor de energie exterioare sistemului. Ele au deci un comportament
antientropic. Această însuşire permite sporirea cantităţii de substanţă organică în
sistemele biologice, asigură productivitatea biologică şi stă la baza evoluţiei cel
puţin sub aspect cantitativ.

3.5. CARACTERUL DE INTEGRALITATE


O trăsătură însemnată a sistemelor deschise care interesează îndeaproape
sistemele biologice este integralitatea. Ea constă în faptul că un sistem nu se reduce
la suma însuşirilor părţilor sale componente. Sistemul privit ca un tot prezintă
însuşiri structurale şi funcţionale noi, pe care părţile componente luate izolat nu le
au.
Integralitatea apare ca rezultat al diferenţierii structurale şi funcţionale a
părţilor componente ale sistemului. Această diferenţiere determină în mod
necesar dependenţa reciprocă a părţilor şi deci integrarea lor. Cu cât diferenţierea
părţilor este mai mare, cu atât independenţa lor va fi mai mică ceea ce va creşte
gradul de integralitate al sistemului. Odată apărută integralitatea, adică odată
apărute trăsăturile structurale (organizatorice) şi funcţionale noi ale întregului, ea
poate deveni cauza unor diferenţieri structurale şi funcţionale în cadrul sistemului
dat, ceea ce va conduce la îmbogăţirea conţinutului său informaţional.
Între gradul de dezvoltare al integralităţii sistemelor deschise şi
organizarea lor există o strânsă interdependenţă. Dezvoltarea integralităţii
reprezintă dezvoltarea organizării sistemului, înseamnă dezvoltarea cantitativă şi
calitativă a legăturilor dintre elementele sistemului. Prin creşterea
heterogenităţii structurale şi funcţionale ale sistemului, prin creşterea canalelor de
comunicaţie între părţile sistemului, precum şi a sistemului ca întreg cu exteriorul,
creşte viteza de reacţie deci eficacitatea funcţionării, atât a componentelor
sistemului cât şi a sistemului ca întreg.

3.6. CARACTERUL DE AUTOREGLARE


Menţinerea unui sistem biologic ca un tot, deci menţinerea integralităţii sale,
nu este posibilă decât dacă sistemul posedă mijloace prin care să controleze
procesele sale interioare în funcţie de relaţiile pe care le stabileşte cu mediul. Deci
autoreglarea reprezintă capacitatea sistemului de a-şi controla procesele
interioare în relaţia cu mediul în vederea menţinerii homeostaziei, respectiv a
integralităţii şi echilibrului dinamic.
Influenţele mediului tind permanent să dezechilibreze sistemul, să-1
dezorganizeze. Sistemele biologice prezintă mecanisme de autoreglare care
funcţionează pe principiul sistemelor cibernetice. Sistemul cibernetic are o
organizare care îi permite recepţia informaţiei, circulaţia ei între elementele
sistemului, acumularea şi prelucrarea ei, selecţia răspunsului celui mai potrivit din
mai multe posibile, precum şi realizarea unui răspuns faţă de stimulul primit.
Pentru a realiza aceasta, mecanismele cibernetice dispun de un receptor (R), un
centru de prelucrare şi comandă (C) şi un efector (E) (fig.I.3).
Autoreglarea se realizează pe două căi:
• calea conexiunii directe. Stimulii din mediu acţionează asupra
receptorului, acesta transmite mesajul la centrul de prelucrare şi comandă; de aici
se realizează transmiterea la efector care realizează răspunsul.
• calea conexiunii inverse. Pentru ca autoreglarea să devină posibilă,
răspunsurile sistemului trebuie să fie comparate, pe o cale sau alta, cu comanda.
Acest lucru se realizează prin conexiune inversă sau feed-back.
Semnalele pornite de la receptor şi apoi comanda către efector reprezintă
ceea ce trebuie să se obţină în procesul reglării; semnalul venit de la efector prin
conexiune inversă la receptor reprezintă ceea ce s-a realizat în mod concret.
Diferenţa dintre primul şi al doilea semnal va constitui un nou stimul, un nou
semnal, care la rândul său va acţiona asupra mecanismului de reglaj. După acelaşi
principiu funcţionează multe sisteme fiziologice de homeostazie: reglarea
cantităţii de glucoză din sânge, reglarea temperaturii corpului, a presiunii
sângelui ca şi a altor parametri fizici sau chimici ai mediului intern, mişcările
respiratorii, fluxul de lumină ce cade pe retină etc. Pe acelaşi principiu se bazează
o serie de sisteme biologice din nivelul supraindividual: numărul indivizilor dintr-
o populaţie, structura polimorfă a populaţiilor, proporţiile dintre diferitele
populaţii ale unui ecosistem.

Fig.I.3. Schema ciclului de informaţie

Conexiunea inversă, rezultat al interacţiunii părţilor sistemului este un


fenomen universal, comun sistemelor deschise din cele mai diferite domenii:
astronomic, tehnic, biologic şi chiar social. Deci în cadrul sistemelor biologice,
parametrii lor pot fi controlaţi pe căi multiple. Cu cât sistemul este mai bine
organizat, mai complex, mai evoluat, cu atât acest control multiplu este mai
accentuat, răspunsurile pot fi mai diversificate, mai fin coordonate.
La nivel celular, autoreglarea se realizează pe trei căi:
• conexiunea directă este exemplificată de teoria reglajului genic care
demonstrează că celulele îşi sintetizează componentele utile în anumite cantităţi şi
la timpul necesar;
• conexiunea inversă se realizează pe seama ciclurilor metabolice;
• controlul structural se realizează pe seama membranelor celulare (ecto şi
endomembrane) care compartimentează celula. Datorită permeabilităţii selective a
membranelor are loc controlul efluxului şi influxului de materie, respectiv materie
şi energie. Altfel spus, celula ar putea fi comparată cu o mare "uzină de prelucrare"
în cadrul căreia fiecare organit poate fi comparat cu un vas de reacţie în care,
datorită enzimelor specifice, au loc reacţii specifice, menţinute la acest nivel
datorită compartimentării realizate de membrane.

3.7. CARACTERUL DE HETEROGENITATE


Heterogenitatea reprezintă capacitatea sistemelor de a fi alcătuite din mai
multe componente, deci de a fi mai mult sau mai puţin heterogene. Orice sistem
biologic este alcătuit din sisteme mai mult sau mai puţin diferite. Tendinţa
evolutivă generală a sistemelor biologice de orice nivel este în sensul creşterii
heterogenităţii interne. Prin urmare există un anumit grad de heterogenitate, o
heterogenitate optimă care asigură cel mai bine menţinerea sistemului în
condiţiile concrete ale existenţei sale şi care reprezintă deci strategia dezvoltării
sale.

Capitolul II

CLASIFICAREA LUMII VII DIN PUNCT DE VEDERE AL


ORGANIZĂRII CELULARE

1. FORME ACELULARE DE VIAŢĂ

Prionii sunt agenţi infecţioşi care se replică în celula gazdă prin copierea unei
structuri proteice aberante. Se pot forma în levuri şi provoacă diverse maladii
degenerative la mamifere. Maladia cea mai cunoscută provocată de prioni este
encefalopatia spongiformă bovină (boala vacii nebune), boală care se poate
transmite ocazional la om în cazul ingestiei de carne infectată.

Virusurile sunt agenţi infecţioşi care se replică în celula gazdă prin copierea
propriului material genetic. Prezintă o structură simplă formată dintr-un acid
nucleic (ADN sau ARN) învelit într-o capsidă proteică. La unele virusuri,
capsida este înconjurată de o anvelopă lipoglicoproteică de formă şi dimensiune
diferită (fig.II.l). Virusurile se pot multiplica doar în interiorul unei celule gazdă
utilizând energia şi aparatul de sinteză proteică al acesteia. În general, replicarea
implică dezasamblarea particulei virale, replicarea genomului viral, sinteza
proteinelor virale, reasamblarea componentelor cu formarea particulelor virale
fiice (fig.II.2.). Efectul major celular al infecţiei virale depinde de forma sa de
organizare structurală :
• În cazul virusurilor fără anvelopă, o particulă virală (virion) poate
produce mii de cópii virale ceea ce va conduce la moartea celulei gazdă. Celula
gazdă este lizată şi permite în acest fel accesul virusurilor nou formate la
celulele vecine (de exemplu moartea celulelor epidermice din zona cutanată
afectată de virusurile herpes simplex şi al variolei).
• Virusurile cu anvelopă lipoproteică pot părăsi celula fără să distrugă
membrana plasmatică, deci fără să o omoare. Acestea pot provoca infecţii
cronice (HIV, virusul hepatitei B, C, D), iar unele dintre ele determină
transformarea celulei infectate în celulă malignă (ex.papilloma virus
implicat în etiologia cancerului de col uterin, virusul Epstein-Barr implicat în
etiologia anumitor tipuri de limfoame).

Fig.II.1. Exemple de morfologie virală (după Alberts, 2002)


Fig.II.2. Schema ciclului de viaţă al virusurilor (după Alberts, 2002)
2. FORME CELULARE DE VIAŢĂ

Materia vie este organizată în celule, iar viaţa se manifestă numai în cadrul
organismelor cu structură celulară. Organismele vii, indiferent de sistemul
taxonomic în care sunt încadrate, aparţin la două tipuri de organizare celulară -
procariot şi eucariot, fiecare fiind caracterizat printr-o anumită structură şi
compoziţie chimică. Indiferent de organizare, celula, ca punct nodal de la care apare
viaţa, manifestă "triada viului": autoreglare, metabolism şi reproducere.

Fig. II.3. Elementele


ultrastructurale
ale celulei PK
Fig.II.4. Schema ultrastructurii celulei eucariote
(după Benjamin, Garman and Funston)
Procariotele (PK) (gr.pro = primitiv, karyon = sâmbure) sunt organisme
unicelulare, în timp ce eucariotele (EK) (lat.eu = bun) formează sisteme
pluricelulare, diferenţiate şi intră în alcătuirea majorităţii organismelor vii.
Studiile de microscopie electronică şi biochimice au dat posibilitatea să se
cunoască ultrastructura, compoziţia chimică şi organizarea moleculară a
diferiţilor constituenţi celulari, a particularităţilor biologice şi genetice ale
celulelor procariote şi eucariote, pe care le prezentăm succint în tabelul II.I şi
fig.II.3 şi II.4.
Existenţa unor trăsături comune procariotelor şi eucariotelor a sugerat
ideea că aceste două tipuri de organizare celulară au evoluat împreună,
separarea lor având loc într-un anumit moment al evoluţiei, printr-un mecanism încă
neelucidat.
Multe dintre cunoştinţele actuale de biologie moleculară au fost obţinute în
urma studiilor efectuate pe procariote. Acestea au servit şi servesc ca material
experimental. Bacteriile joacă în prezent un rol esenţial în experienţele de
recombinare a ADN-ului (inginerie genetică şi genică).

În tabelul II.I sunt redate sintetic asemănările şi diferenţele esenţiale dintre


celulele procariote (PK) şi eucariote (EK).
Caracterul studiat Celula procariotă Celula eucariotă
Organisme cu acest tip Bacteriile şi algele Celelalte alge,
de organizare albastre verzi ciuperci, protozoare, celule
vegetale şi animale
Dimensiunile celulei Sunt în exclusivitate Au dimensiuni
microorganisme, cu superioare celulei PK,
dimensiuni microscopice, variind de la 3 μ la 18 cm.
care variază între 0,1 şi
câţiva microni.
Peretele celular Este rigid şi are în Relativ rigid la celula
compoziţia sa vegetală şi absent la
glicoproteine (mureină). celula animală. La plante,
componentul chimic
esenţial este celuloza.
Membrana Permeabilă numai pentru Permite transport
citoplasmatică (celulară) molecule mici, bidirecţional, selectiv, de
impermeabilă pentru tip microtransport şi
macromolecule. Permite macrotransport
transport unidirecţional. (endocitoză şi exocitoză).
Citoplasmă Se prezintă în Prezintă stări alternante
permanenţă în stare de sol-gel, funcţie de
gel, ceea ce asigură momentul metabolic.
menţinerea şi
localizarea genoforului,
în absenţa unei
membrane proprii.
Curenţii citoplasmatici Absenţi Prezenţi

Nucleul Structură simplă, numit În interfază, prezintă o


nucleoid. Nu prezintă structură complexă:
membrană şi nucleol. membrană dublă cu pori;
unul sau mai mulţi nucleoli,
cromatină şi matrice
nucleară.
Organizarea Moleculă unică de Materialul genetic este în
materialului genetic ADN, circulară cantitate mare şi formează
(cromozomul bacterian) mai multe grupe de linkage.
în lungime de circa ADN-ul nuclear este asociat
1400μ, neasociată cu cu proteine de tipul
histone. În citoplasmă histonelor. La materialul
se găsesc şi structuri genetic nuclear se adaugă
genetice informaţia genetică
extracromozomiale localizată în mitocondrii.
(plasmide).
Diviziunea celulară Diviziunea simplă, directă Diviziune indirectă
(amitoză). (mitoză şi meioză).
Înmulţirea sexuată De regulă absentă. In mod Prezentă. Formarea
excepţional se întâlneşte gameţilor este precedată de
fenomenul de proto- sau diviziunea reducţională. În
parasexualitate. In urma procesului de
procesul de conjugare are fecundaţie rezultă zigotul,
loc transferul diploid.
unidirecţional de
material genetic.
Aparatul mitotic Absent; echipartiţia Prezent
materialului genetic este
asigurată de mezozom.
Mitocondriile Absente Prezente; sunt sediul
funcţiilor respiratorii.
Reticulul endoplasmic Nu conţine RE cu o Se prezintă sub forma unui
structură caracteristică. A sistem tridimensional de
fost evidenţiat un sistem canalicule, vezicule şi
format din membrane şi cisterne, dispus între
vezicule care au fost membrana celulară şi cea
echivalate cu RE. nucleară.
Ribozomii 70S 80S în citoplasmă, 70S în
mitocondrii şi cloroplaste
Aparatul Golgi Absent Prezent
Echipamentul Enzimele sunt legate de Echipamentul enzimatic
enzimatic (enzime membrana citoplasmatică este încorporat în
oxidative şi ale fotosintezei) sau diverticulii acesteia structuri specifice ca
nefiind încorporate în mitocondrii, cloroplaste,
structuri caracteristice. peroxizomi, lizozomi etc.
Capacitatea de a forma PK sunt organisme În mod frecvent formează
organisme multicelulare unicelulare (solitare sau organisme multicelulare.
unicelular coloniale).
Capacitatea de Absentă Este o caracteristică a
diferenţiere celulară celulei EK
Organite de locomoţie Unele bacterii prezintă Cilii şi flagelii prezenţi
flageli cu o structură simplă la unele celule EK au o
în compoziţia cărora intră structură proteică complexă
proteine fibrilare. („9+2”).

Tabel II.I. Principalele caractere ale celulelor procariote şi eucariote

3. CARACTERELE GENERALE ALE CELULELOR EUCARIOTE


Celulele din corpul omului şi a celorlalte organisme animale prezintă o
foarte mare diversitate în ceea ce priveşte morfologia, dimensiunile, structura şi
ultrastructura, gradul de mobilitate şi de diferenţiere.

3.1. CARACTERE MORFOLOGICE

3.1.1. Forma celulelor reprezintă rezultatul interacţiunii genotip-mediu. Celulele


eucariote au o formă foarte variată. Ea este dependentă de diverşi factori: genetici,
funcţionali, de caracterele fizice şi chimice ale mediului înconjurător ca şi de
densitatea celulelor ce cresc şi se diferenţiază în acest mediu, precum şi de
raporturile pe care le stabilesc între ele. Există o mare diversitate morfologică de la
un ţesut la altul, de la un tip celular la altul, precum şi în funcţie de vârsta celulei.
Forma celulelor se modifică sub influenţa factorilor interni cum sunt: vâscozitatea,
procesele de sinteză şi acumulare de substanţe specifice, formarea de organite
celulare, tensiunea superficială a plasmalemei, funcţia pe care o îndeplinesc, precum
şi în funcţie de condiţiile normale sau patologice.
Forma primară, sferică este prezentă la celula ou (zigot), la celulele tinere
nediferenţiate şi, în general, la celulele din medii mai puţin dense (măduva
hematopoetică).
După formă, celulele se clasifică în: celule cu formă variabilă şi cu formă
fixă. O altă clasificare morfologică a celulelor din corpul omului are la bază
mobilitatea celulară. În funcţie de aceasta, există celule imobile, cu formă constantă,
şi celule mobile, cu formă variabilă: microfage, macrofage (în timpul endocitozei).
a) celule cu formă variabilă. Celulele care se găsesc suspendate în mediu lichid
(sânge, limfă, lichid cefalorahidian), au de regulă forme variabile datorită capacităţii
lor de a emite prelungiri ectocitoplasmatice cu caracter temporar; de exemplu,
neutrofilele emit pseudopode.
b) celule cu formă fixă. Celulele diferenţiate care intră în alcătuirea ţesuturilor şi
organelor realizează contacte strânse între ele, sau cu elemente ce aparţin matricei
extracelulare. Ele îndeplinesc o funcţie specifică şi au o formă fixă, adaptată
îndeplinirii acestei funcţii.
• în ţesutul epitelial, spaţiul intercelular este mic, sub 20-30 nm, iar celulele au
forme geometrice (fig.II.5). Ele pot fi izodiametrice (diametre şi laturi egale):
poliedrice, prismatice, cubice, sau anizodiametrice (diametre şi laturi inegale):
piramidale, cilindrice, trunchi de con sau de piramidă. În epiteliul vezicii
urinare au aspect “de umbrelă” sau “rachetă de tenis”. În organul lui Corti se
găsesc celule “stâlp”, în retină - celule cu “con” sau cu “bastonaş”. În această
categorie se încadrează şi celulele cu polaritate funcţională, care prezintă un
pol apical şi un pol bazal diferiţi ca structură şi funcţie (ex: enterocite,
nefrocite, celule secretorii etc.).
• în ţesutul conjunctiv spaţiul intercelular este mai mare, celulele nu sunt
supuse la presiuni reciproce, astfel ele prezintă formă variată; de exemplu
fibrocitele prezintă formă alungită de “fus” cu prelungiri, osteocitele au formă
stelată, melanocitele au formă neregulată, (fig.II.6).
• în ţesutul muscular, celulele au forme diferite în funcţie de localizarea
ţesutului: formă de coloană polinucleată (celulele musculare striate scheletale),
formă de “fus” (celulele musculare netede) şi formă de coloane scurte,
mononucleate (celulele musculare cardiace), (fig.II.7).
• în ţesutul nervos, celulele au forme foarte variate: rotund-ovalară (neuronii
pseudounipolari din ganglionii spinali), stelate (neuronii multipolari din
coarnele anterioare ale măduvei), piramidale (neuronii din scoarţa cerebrală),
formă de “pară” sau de “coşuleţ” (neuronii Purkinje). Variaţia morfologică
este amplificată de prezenţa prelungirilor dendritice şi axonice; după numărul
şi dispoziţia prelungirilor, neuronii se clasifică în unipolari, bipolari,
pseudounipolari, multipolari (fig.II.8).
• în sânge interdependenţa dintre formă şi funcţie este pregnantă în cazul
hematiei, care îşi menţine activ forma de disc biconcav, formă ce oferă
suprafaţa maximă pentru un volum dat (fig.II.9).

3.1.2. Dimensiunile celulelor se determină prin metoda micrometrică şi metoda


stereologică (v. caiet lucrări practice). Dimensiunile celulelor din lumea vie acoperă
o scară largă. Dacă se compară diametrul oului de struţ (cea mai mare celulă), cu
diametrul celei mai mici bacterii, raportul este de 75.000/1. Totuşi, în general
celulele de acelaşi tip au dimensiuni comparabile în scara animală.
În mod obişnuit, dimensiunile celulelor de acelaşi tip sunt constante
indiferent de talia individului, dar variază în funcţie de vârsta celulară şi de
activitatea metabolică a celulei. Celulele tinere şi cele în plină activitate au în
general dimensiuni mai mari decât cele îmbătrânite. Dimensiunile celulelor umane
se măsoară în microni. După diametre, celulele se împart în trei categorii:

Fig. II.5. Celule epiteliale


Fig. II.6. Celule şi structuri din ţesutul conjunctiv

Fig. II.7. Celule musculare

Fig. II.8. Celule nervoase


Fig.II.9. Celule
sanguine

Fig.II.10. Celule senzoriale Fig. II.11. Celule germinale

• celule de talie mică cu diametre sub 10μ: limfocitele mici (5-6μ), neuronii
moleculari (3-4μ), eritrocitele (7,5μ), capul spermatozoidului (4-5μ).
• celule de talie mijlocie cu diametre cuprinse între 10-30μ sunt majoritatea
celulelor din corpul omului: hepatocite, enterocite, splenocite, nefrocite, tireocite
etc.;
• celule de talie mare cu diametre peste 30μ: neuronii pseudounipolari din
ganglionii spinali (40-60μ), neuronii Purkinje din scoarţa cerebeloasă (30-50μ),
neuronii piramidali din scoarţa cerebrală (80-120 μ), ovulul (200μ), celula
musculară striată scheletală (12 cm diametrul longitudinal şi până la 100 μ
diametrul transversal).

3.1.3. Volumul celulelor


Ca şi talia, volumul celulelor este de regulă constant pentru acelaşi tip celular.
El prezintă modificări în anumite perioade ale vieţii celulei, ca şi în anumite
momente ale activităţii ei, de exemplu când acumulează şi stochează substanţe
elaborate sau captate din mediul extracelular. Volumul celulelor umane variază de
la un tip de celulă la altul, fiind cuprins între 300-15.000 μ3 . În cadrul regnului
volumul unui anumit tip celular este constant, indiferent de specie şi de dimensiunea
organismului (hepatocitul de şoarece, om sau elefant are aceeaşi mărime). Deci
dimensiunea organului nu este determinată de volumul celulei, ci de numărul
celulelor care intră în alcătuirea sa. Aceasta este denumită legea constanţei
volumului.
Volumul celular este influenţat de o serie de factori proprii celulei precum
şi de factori de suprafaţă:
• Factori proprii celulari
- vârsta celulei: pe parcursul vieţii sale, celula trece prin etape diferite de
activitate care se însoţesc şi de modificări de volum. Celulele tinere conţin o
cantitate mai mare de apă ceea ce le conferă un volum mai mare decât al celor
îmbătrânite.
- funcţia celulară este factorul cel mai important; ea influenţează atât volumul
celulei ca atare, cât şi volumul nucleului său. Pentru aprecierea stării
funcţionale a unei celule la un moment dat pot fi utilizaţi trei parametri:
raportul nucleo-citoplasmatic, raportul dintre suprafaţa celulară şi volumul
celular şi raportul metabolismului celular. Conform teoriei raportului
nucleo/citoplsmatic, volumul nucleului şi al citoplasmei se găsesc în
interdependenţă, astfel că modificarea unuia determină concomitent
modificarea celuilalt. De exemplu, mărirea setului de cromozomi dintr-o celulă
(poliploidia) determină mărirea volumului nucleului şi concomitent, creşterea
volumului citoplasmatic. De asemenea, în cadrul ciclului celular, creşterea în
volum a nucleului în faza “S” (când are loc autoreplicarea semiconservativă a
ADN) antrenează şi creşterea în volum a celulei. În ceea ce priveşte raportul
suprafeţei nucleare faţă de volumul celular, acesta urmează regula conform
căreia o creştere a suprafeţei cisternei perinucleare la pătrat antrenează o
creştere a volumului citoplasmei la cub. Dar creşterea volumului unei celule
nu se poate produce nelimitat. De aceea, raportul nucleo-citoplasmatic al
celulelor aflate în proces de creştere rapidă se restabileşte prin diviziunea
celulei. De asemenea, volumul celular se autoreglează prin menţinerea
constantă a raportului metabolic, respectiv a raportului dintre anabolism şi
catabolism. Metabolismul realizează un schimb de materie între celulă şi
mediul înconjurător. Pentru ca o celulă să-şi poată menţine limitele de volum,
orice modificări în procesele anabolice trebuiesc compensate prin modificări
corespunzătoare în procesele catabolice.
• factorii de suprafaţă care influenţează volumul celulei sunt reprezentaţi de:
rezistenţa filmului lipoproteic al plasmalemei, rezistenţa tramei citoscheletului
membranar, precum şi a tramei de colagen extracelular.

3.1.4. Numărul celulelor se estimează de regulă prin stabilirea echivalentului


nuclear. Organismul uman este alcătuit dintr-un număr foarte mare de celule. Se
apreciază că în corpul unui adult numărul total al celulelor este de 1017, adică câteva
milioane de miliarde de celule. La naştere, un copil de 3 kg este alcătuit din
aproximativ 1012 celule. Celulele care alcătuiesc organismul uman pot fi
sistematizate în câteva sute de tipuri. Populaţia celulară cea mai numeroasă o
alcătuiesc celulele sanguine. La adult numărul hematiilor este de mai multe zeci de
mii de miliarde, numărul hepatocitelor este de circa 100 de miliarde, neuronii 100
miliarde, nevrogliile 1000 miliarde (tab.II.II).

1. Dimensiunea medie la om 10-30 μm


2. Volumul la om 300-15000 μm3
3. Numărul la om 1012 - 1017

Tabelul.II.II. Caracterele generale ale celulelor umane

3.1.5. Durata de viaţă şi turnover-ul celular


Viaţa celulelor este variabilă în funcţie de tipul celular, de la 10 minute până
la întreaga durată de viaţă a individului. Astfel, celulele musculare cardiace au o
durată de viaţă echivalentă cu durata de viaţă a organismului. Celulele epiteliului
intestinal au o durată de viaţă de 3-4 zile, hematiile de 120 de zile.
Celulele îmbătrânite şi/sau moarte sunt înlocuite cu altele, provenite din
diviziuni. În organismul uman adult se petrec în fiecare secundă peste 4 milioane
de diviziuni celulare. Într-o zi au loc 350 miliarde de diviziuni, iar într-un an 1014.
Numărul diviziunilor anuale este apropiat totalului celulelor care alcătuiesc corpul
unui adult. Această valoare este o medie realizată de unele tipuri de celule care se
divid foarte rapid şi compensează ritmul lent sau chiar absenţa diviziunii altor tipuri
de celule.
Celulele sunt alcătuite din molecule, macromolecule, organite, care se află într-
o permanentă înnoire. Ritmul de preschimbare a diferitelor niveluri de organizare a
lumii vii poartă denumirea de turnover. Procesul stă la baza persistenţei şi
continuităţii celulei vii deoarece pe seama sa celulele se adaptează permanent la
fluctuaţiile condiţiilor de mediu şi îşi înlocuiesc componentele uzate în cursul
desfăşurării proceselor vitale. Turnover-ul se determină prin măsurarea intervalului
de timp scurs de la apariţia până la consumul unor molecule organice (colesterol,
aminoacizi, glucide etc). Acest interval de timp este denumit timp de înjumătăţire.
Tehnica utilizată este histoautoradiografia moleculelor organice marcate cu izotopi
radioactivi (C14, H3, Ca45, P32). Unele componente persistă un timp îndelungat pe
parcursul ciclului vital al celulei. Este cazul moleculelor de ADN şi a cromatinei
nucleare care au un timp de înjumătăţire de 215 zile, altele persistă un timp scurt
(raportat la durata de viaţă a celulei): proteinele mitocondriale din celulele nervoase
16,4 zile, cele ale celulei musculare cardiace 12 zile şi proteinele mecanocontractile
ale celulei cardiace 21 zile (experienţele au fost efectuate pe celule de şobolan).

3.1.6. Raporturile intercelulare


În organismul uman se găsesc celule libere suspendate în lichide cum sunt
celulele sanguine, celulele lichidului cefalorahidian, spermatozoizii din lichidul
spermatic. Aceste celule se mobilizează independent prin capacităţi proprii
(pseudopode, flagel), sau sunt antrenate de curentul lichidian în care sunt suspendate
(hematiile adulte circulante).
Majoritatea celulelor din organism sunt asociate formând diferite tipuri de
ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos. Fiecare celulă este individualizată
morfofuncţional prin membrana proprie, dar în acelaşi timp vine în contact intim
cu matricea extracelulară. La formarea unui ţesut participă o populaţie celulară
împreună cu matricea extracelulară care le solidarizează. În acest fel, in vivo se
realizează, aşa cum afirmă Policard, “independenţă în interdependenţă”.
În ţesutul epitelial celulele sunt separate între ele printr-un spaţiu mic de
aproximativ 20 nm. Substanţa fundamentală este sărac reprezentată, greu
evidenţiabilă prin tehnici obişnuite de colorare în microscopia optică. Pentru a-şi
îndeplini funcţia în mod unitar, celulele epiteliale stabilesc între ele joncţiuni
puternice de adezivitate şi comunicare (v. Cap. Adezivitate intercelulară). Contactul
intim intercelular participă la realizarea formei geometrice a celulelor epiteliale.
În ţesutul conjunctiv celulele sunt separate printr-un spaţiu larg, matricea
extracelulară este bogat reprezentată, de consistenţă diferită: fluidă, semidură, dură
(v. Cap. Matrice extracelulară). Deoarece nu stabilesc contacte joncţionale
puternice, iar cantitatea matricei extracelulare este mai mare, celulele conjunctive
au forme neregulate cu multiple prelungiri.

3.2. COMPARTIMENTAREA INTERNĂ A CELULEI EUCARIOTE


Celula eucariotă prezintă o ordine internă riguroasă şi o compartimentare
realizată de un sistem de endomembrane care delimitează organitele citoplasmatice
şi permite funcţionarea lor. Structura de bază a tuturor endomembranelor este
aceeaşi cu a membranei celulare, modelul acestei structuri fiind modelul “mozaic
fluid”. Totuşi, fiecare tip de endomembrană realizează un compartiment distinct
datorită compoziţiei chimice şi funcţiei specifice pe care o îndeplineşte. Principalele
compartimente intracelulare realizate de endomembrane sunt:
1) compartimentul nuclear realizat de învelişul nuclear. Delimitând nucleul de
citoplasmă, membrana nucleară realizează separarea proceselor nucleare
(autoreplicarea ADN şi transcripţia), de procesele citoplasmatice (traducerea
informaţiei genetice la nivelul ribozomilor).
2) compartimentul citoplasmatic, în care au loc toate procesele vitale ale celulei şi
sinteza componentelor celulare este la rândul său subdivizat în:
a) compartimentul plasmatic (matricial, compartiment P sau A) reprezentat de
citosol,
b) compartimentul cisternal (compartiment B) reprezentat de matricele
organitelor citoplasmatice delimitate de endomembrane,
c) compartimente speciale (compartimente C) reprezentate de matricea
mitocondrială şi matricea cloroplastidială (în celulele vegetale). Deşi aceste
compartimente reprezintă tot matricea unor organite delimitate de
endomembrane (mitocondrii şi cloroplaste), ele sunt clasificate aparte deoarece
prezintă un material genetic propriu: ADN-ul şi ARN-ul mitocondrial (şi
cloroplastidial). Graţie conţinutului lor matricial, mitocondriile (şi
cloroplastele) sunt capabile de biosinteză proteică proprie şi de diviziune.
Compartimentarea internă a celulei permite o specializare funcţională a tuturor
organitelor celulare. Astfel:
• membrana celulară conferă individualitate celulei, reglează schimburile cu
mediul exterior, asigură adezivitatea şi comunicarea directă cu celulele
adiacente precum şi recepţia mesajelor venite de la distanţă;
• nucleul este centrul genetic şi reglator al tuturor proceselor celulare;
• reticulul endoplasmic neted este specializat în metabolismul lipidic şi participă
la fenomenul de detoxifiere celulară;
• reticulul endoplasmic rugos intervine în sinteza proteinelor de export;
• aparatul Golgi prelucrează, maturează şi stochează produşii de sinteză şi
secreţie;
• lizozomii realizează apărarea organismului, curăţirea ţesuturilor şi hrănirea
celulei prin procesele de heterofagie şi autofagie;
• peroxizomii intervin în metabolismul apei oxigenate şi în procesele de
detoxifiere celulară;
• mitocondriile sunt sediul de sinteză al ATP prin procesul de fosforilare oxidativă
şi realizează respiraţia celulară.
Fiecare compartiment, reprezentat de un tip de organite citoplasmatice, are o
anumită compoziţie chimică la nivelul matricei şi endomembranelor sale, permiţând
astfel realizarea unor funcţii specifice. Între compartimente există relaţii de
colaborare şi coordonare ceea ce permite celulei să funcţioneze ca un tot unitar şi
să-şi îndeplinească funcţia în cadrul ţesutului.
3.3. ORGANIZAREA STRUCTURALĂ ŞI ULTRASTRUCTURALĂ A
CELULEI EUCARIOTE

În microscopia optică celula eucariotă apare formată din trei componente:


membrana plasmatică, nucleul şi citoplasma. Structura celulei variază în funcţie de
perioadele ciclului celular, şi anume: în interfază (perioada de creştere şi maturare
a celulei) cele trei componente se pot vizualiza distinct, fie direct pe preparate
proaspete necolorate, fie pe preparate durabile, colorate. În acest caz, membrana
plasmatică apare ca o structură subţire, liniară, refringentă pe preparatele necolorate,
sau acidofilă pe preparatele colorate. Citoplasma cuprinde
două zone: spre exterior ectoplasma, mai opacă, lipsită de organite, iar spre interior
endoplasma, mai luminoasă, populată cu organite. Organitele citoplasmatice sunt
vizibile pe preparatele necolorate observate în microscopia optică sau cu ajutorul
microscopului cu contrast de fază, dar nu pot fi identificate, toate fiind de formă
granulară. Pe preparatele colorate pot fi individualizate prin coloraţii specifice.
Nucleul apare format din: membrană nucleară, cromatină şi 1-2 nucleoli. În timpul
diviziunii, datorită fragmentării membranei nucleare, materialul genetic
(cromozomii) se dispersează în citoplasmă.

Fig.II.12.Elementele ultrastructurale ale celulei eucariote (după Diculescu)

Microscopia electronică a permis stabilirea ultrastructurii celulei eucariote:


(fig.II.12 şi tabel II.III):

Compartimentul Componente ultrastructurale


1. Periferia Glicolemă
celulară Plasmalemă
Citoschelet membranar
2. Nucleul Membrană nucleară (anvelopă, nucleolemă)
interfazic Matrice nucleară (suc nuclear, nucleoplasmă)
Cromatina
Nucleoli
Matricea citoplasmatică (citosol, hialoplasmă)
Citoscheletul microtrabecular
Citoscheletul Filamente de actină
celular Filamente de miozină
Filamente intermediare
Microtubuli

Organite Nespecifice Mitocondria


intracitoplasmatice Ribizomii
Reticul endoplasmatic
Aparat Golgi
Lizozomii
Peroxizomii
Centrul celular
3. Citoplasma Cloroplastele
Glioxizomii
Specifice Miofibrile
Gliofibrile
Neurofibrile
Tonofilamente
Organite Cu caracter Joncţiuni
ectocitoplasmatice permanent Microvili
Cili
Flagel
Cu caracter Pseudopode
temporar Văluri de membrană
Filopodii
Lamelipodii
Incluziuni De depozit (glucidice, lipidice etc.)
citoplasmatice De secreţie (proteice)
Patologice (virale, bacteriene)

Tabel II.III. Ultrastructura celulei eucariote

Capitolul III

CONSTITUENŢII MOLECULARI AI CELULELOR


ŞI ROLUL LOR BIOLOGIC

„Logica moleculară” a lumii vii

Cea mai remarcabilă proprietate a organismelor vii este gradul înalt de


complexitate şi organizare. Celula, unitatea morfo-funcţională a viului este
alcătuită dintr-un număr mare de componente ultrastructurale formate la rândul lor
din mai multe tipuri de molecule complexe. Cu toate acestea, deoarece miile de
macromolecule diferite prezente în celulă sunt formate din numai câteva molecule
simple cu rol de unităţi constituente, se poate afirma că organizarea moleculară a
celulei este de o extraordinară simplitate. Cu alte cuvinte, celula conţine
moleculele cele mai simple cu putinţă, în cel mai mic număr de tipuri diferite, atât
cât îi este suficient pentru a-i conferi viaţă şi particularitate de specie, în
condiţiile de mediu în care trăieşte. Mai mult, cunoştinţele actuale au demonstrat
că biomoleculele ca unităţi constituente sunt comune tuturor speciilor
cunoscute, ceea ce înseamnă că toate organismele vii au un strămoş comun,
identitatea fiecărei specii fiind asigurată de seturi caracteristice de acizi nucleici şi
proteine.
Pe de altă parte, fiecare parte componentă a organismului viu are un scop sau
o funcţie specifică. Acest lucru este valabil pentru structurile macroscopice: ochii,
nasul, membrele etc., pentru componentele ultrastructurale: nucleul, membrana
plasmatică, mitocondria etc., dar şi pentru grupele de compuşi chimici: glucide,
lipide, proteine, acizi nucleici. Principalele clase de biomolecule au funcţii
identice în toate tipurile de celule. Acizii nucleici servesc pretutindeni la
depozitarea şi transmiterea informaţiei genetice. Proteinele joacă în toate
celulele rolul de produşi şi efectori direcţi ai acţiunii genelor: unele au activitate
catalitică specifică şi funcţionează ca enzime, altele servesc ca elemente
structurale. Polizaharidele au două funcţii importante în toate celulele: unele
servesc ca forme de depozitare a materialului care furnizează energia necesară
activităţii celulare (glicogenul, amidonul), altele servesc ca elemente structurale
(celuloza la plante). Lipidele au de asemenea acelaşi rol în toate celulele şi
anume fie ca formă de depozit cu rol energetic, fie sub formă de componenţi
structurali principali ai membranelor. Dacă ne referim însă la moleculele-unităţi
constituente care intră în alcătuirea tuturor macromoleculelor, acestea
prezintă un grad înalt de adaptabilitate ceea ce le permite îndeplinirea mai multor
funcţii în celula vie. Astfel, pe lângă rolul de unităţi constituente a proteinelor,
aminoacizii servesc ca precursori ai hormonilor, alcaloizilor, porfirinelor,
pigmenţilor şi ale multor altor biomolecule. Unele nucleotide servesc nu numai
ca unităţi constituente ale acizilor nucleici, ci şi ca molecule purtătoare de energie
sau coenzime. Este posibil deci ca biomoleculele-unităţi constituente să fi fost
selectate în timpul evoluţiei după capacitatea lor de a îndeplini diverse funcţii şi
aceasta pentru a asigura simplitatea organizării moleculare a celulei cu menţinerea
concomitentă a maximului de eficienţă.
O a doua proprietate deosebită a celulelor vii este capacitatea de a se
reproduce cu o fidelitate aproape perfectă pe parcursul a zeci de generaţii
celulare şi zeci (sau sute ?) de generaţii individuale. Factorii care fac posibilă
realizarea acestui mecanism demonstrează încă o dată principiul guvernor al
viului - simplitate de organizare cu eficienţă maximă. La ora actuală sunt în
discuţie următoarele aspecte:
• simbolurile prin care este codificată informaţia genetică în ADN sunt de
dimensiuni submoleculare. Informaţia genetică este prezentă în cromozomi
sub formă codificată în secvenţe specifice de unităţi nucleotidice ale ADN.
Celulele responsabile de transmiterea informaţiei (spermatozoidul sau
ovulul uman) posedă o cantitate de ADN de aproximativ 6 picograme.
Codificarea a fost necesară datorită faptului că unele organisme vii sunt atât
de complexe încât cantitatea de informaţie genetică transmisă ar fi depăşit
proporţiile extrem de mici ale celulelor care o poartă.
• informaţia genetică depozitată în ADN prezintă un grad deosebit de
stabilitate. Cercetări recente au demonstrat că bacteriile de astăzi au
aproape aceeaşi mărime, formă şi structură internă, sunt formate din
aceleaşi tipuri de unităţi constituente şi aceleaşi tipuri de enzime ca cele
care au trăit în urmă cu sute de milioane de ani, în ciuda faptului că
bacteriile, ca toate organismele au suferit modificări constante în timpul
evoluţiei. Capacitatea celulelor vii de a conserva informaţia genetică este
rezultatul acţiunii principiului complementarităţii structurale: o catenă de
ADN serveşte ca matriţă pentru copierea unei noi catene complementare
din punct de vedere structural. Mai mult, atunci când o catenă de ADN se
rupe este rapid şi automat reparată de către enzime specifice. Erorile sau
mutaţiile fără consecinţe negative majore pot oferi unei specii posibilitatea
de a-şi modifica identitatea în mod gradat, în scopul adaptării la
schimbările de mediu petrecute în timpul evoluţiei. În procesul de
transmitere a informaţiei, mărirea stabilităţii şi asigurarea fidelităţii
mesajelor este determinată de repetarea lor (v. caracterul informaţional
al sistemelor biologice).
• informaţia unidimensională conţinută de ADN este tradusă în
componenţi tridimensionali macromoleculari (proteinele) şi
supramoleculari. În cursul procesului de sinteză a proteinelor, secvenţa
liniară specifică a bazelor din ADN este tradusă într-o secvenţă liniară de
aminoacizi din lanţul polipeptidic. Spre deosebire de molecula de ADN,
polipeptidul nu este stabil în forma liniară, desfăşurată. El suferă o
răsucire spontană şi se pliază într-o structură tridimensională specifică,
stabilă, a cărei geometrie este determinată de secvenţa de aminoacizi din
lanţul polipeptidic. Fiecare tip de lanţ polipeptidic presupune o
conformaţie tridimensională proprie, care la rândul său îi conferă un
anumit tip de activitate biologică. Mai mult, numeroase tipuri de
molecule proteice diferite, care realizează structuri de tipul ribozomilor sau
lipoproteinelor membranare, se pot recunoaşte reciproc şi se pot grupa în
ansambluri tridimensionale perfect reproductibile, potrivindu-se între ele
de manieră specifică, după principiul complementarităţii structurale.

Evoluţia biomoleculelor primordiale

Principalii constituenţi ai organismelor vii sunt compuşii organ ici ai


carbonului; ei prezintă structură şi funcţionalitate specifică care asigură însăşi
existenţa vieţii, motiv pentru care au fost denumiţi biomolecule. Compuşii
organici sunt prezenţi atât în materia vie cât şi în scoarţa terestră. Cercetări
recente sugerează că în istoria îndepărtată a pământului, la suprafaţa oceanelor,
existau numeroşi compuşi organici diferiţi. Vârsta pământului este considerată a
fi de 4,8 x 10 9 ani, iar organismele vii au apărut probabil în urmă cu 4.000 de
milioane de ani.
La începutul secolului XX, A.I. Oparin şi ulterior J.B.S. Haldane au emis
ipoteza că prin componenţa în metan, amoniac şi vapori de apă, atmosfera
primitivă ar fi putut conduce la formarea spontană a unor compuşi organici
simpli ca aminoacizi şi glucide. Produşii astfel formaţi au condensat şi s-au
dizolvat în oceanul primitiv. Teoria lui Oparin presupune că prima celulă vie a
apărut spontan din această soluţie caldă şi concentrată numită "supă primordială".
Ulterior, odată cu dezvoltarea tehnicilor de laborator, Stanley Miller a demonstrat
originea abiotică a moleculelor organice. El a supus un amestec de metan,
amoniac, apă şi hidrogen închise într-un recipient la 80°C, unei scântei electrice
produse de o pereche de electrozi (simulând fulgerul) timp de o săptămână.
Analiza condensatului obţinut a demonstrat prezenţa unor cantităţi semnificative
de substanţe organice solubile în apă, pe care le-a separat prin metode
cromatografice. Printre compuşii identificaţi se numărau α-aminoacizi de tipul:
glicocol, alanină, acid aspartic şi acid glutamic, cunoscuţi ca făcând parte din
structura proteinelor, dar şi acizi organici simpli: formic, acetic, propionic, lactic
şi succinic, care se găsesc în organismele vii. Experienţe mai recente efectuate cu
amestecuri conţinând azot, hidrogen, oxid de carbon şi dioxid de carbon (fără
metan sau amoniac) expuse la diferite forme de energie sau radiaţii (lumina
vizibilă, lumina U.V., raze X, radiaţii γ, descărcări electrice cu scânteie sau
neluminoase, ultrasunete, unde de şoc) au condus la obţinerea câtorva sute de
compuşi organici diferiţi. Printre aceştia se numără toţi aminoacizii prezenţi în
proteine, bazele azotate, mulţi acizi organici şi glucide. Rezultatele experienţelor
au condus astfel la o prezumţie de foarte mare importanţă: condiţiile de mediu care
guvernau Terra în timpul primului său miliard de ani au permis producerea
componentelor necesare fabricării nucleotidelor.
Experimentele care simulau etapa primitivă a pământului au adeverit
ipoteza lui Oparin şi au demonstrat originea abiotică a moleculelor organice. Dar
numărul mare de compuşi organici diferiţi izolaţi în cadrul experimentelor nu este
în concordanţă cu numărul restrâns de compuşi organici care ar fi putut fi necesari
pentru formarea primelor biostructuri capabile să supravieţuiască. S-a născut
astfel ipoteza selecţiei. Un argument în sprijinul ipotezei selecţiei îl reprezintă
faptul că deşi pe plan biologic sunt cunoscuţi peste 150 de aminoacizi,
proteinele din toate speciile sunt alcătuite din acelaşi grup de 20 de aminoacizi
primordiali. Este de presupus că dacă oricare dintre ceilalţi aminoacizi ar fi
corespuns mai bine structurii şi funcţiei proteinelor, perioada lungă de evoluţie ar
fi permis selectarea şi utilizarea lor de către organismele vii. Deoarece în toate
organismele vii macromoleculele sunt constituite dintr-un număr mic de tipuri de
molecule care au rol de unităţi constituente s-a sugerat că primele celule care au
apărut pe Terra ar fi fost formate din numai câteva zeci de molecule organice
diferite. Acestea sunt cunoscute sub denumirea generică de biomolecule
primordiale şi cuprind cei 20 de aminoacizi esenţiali (primari), cele 5 baze
azotate, unul sau mai mulţi acizi graşi, două glucide, dintre alcooli - glicerolul şi
ca amină - colina. Moleculele primordiale pot fi astfel considerate ca strămoş al
tuturor celorlalte biomolecule, constituind primul alfabet al materiei vii.
Biomoleculele primordiale au suferit în timp procese de specializare şi
diferenţiere, fapt ce a făcut posibilă evoluţia organismelor vii spre forme din ce în
ce mai diferenţiate şi complexe:
• astăzi sunt cunoscuţi în natură peste 150 de aminoacizi diferiţi, dar aproape
toţi provin din cei 20 de aminoacizi de bază care intră în alcătuirea
proteinelor;
• sunt cunoscute zeci de nucleotide diferite şi derivaţi ai lor, toate fiind
descendenţi ai primelor 5 baze azotate;
• peste 70 de glucide simple derivă biologic din glucoză, iar în cadrul
organismelor formează o mare varietate de polizaharide;
• numărul mare de acizi graşi cunoscuţi astăzi provine dintr-unul sau câţiva
acizi graşi primordiali.
La ora actuală se consideră că toate organismele şi celulele lor
constituente descind dintr-o unică celulă ancestrală, care a urmat un proces
îndelungat de evoluţie prin selecţie naturală. Evoluţia implică două procese
esenţiale: apariţia unei variaţii întâmplătoare în informaţia genetică transmisă de
individ la descendenţii săi şi selecţia informaţiei genetice destinată
supravieţuirii şi reproducerii. Evoluţia este considerată astăzi principiul central
al biologiei, deoarece ne ajută să înţelegem semnificaţia varietăţii lumii vii. În
cursul evoluţiei, biomoleculele primordiale au beneficiat de condiţii necesare
pentru a dezvolta sisteme chimice complexe. Astfel, aminoacizii s-au asociat prin
legături peptidice, în timp ce nucleotidele s-au asociat prin punţi
fosfodiesterice. Prin repetabilitate s-au format polimeri (polipeptide şi
polinucleotide). Polipeptidele (proteinele) şi polinucleotidele (ARN şi ADN)
sunt considerate constituenţii cei mai importanţi ai organismelor actuale.
Formarea primilor polimeri a fost favorizată fie de încălzirea compuşilor
organici uscaţi, fie de activitatea catalitică a unei mari concentraţii de fosfat
anorganic sau a altor catalizatori minerali. Odată format, polimerul acţionează la
rândul său ca un catalizator şi influenţează sinteza unui alt polimer. Se formează în
acest fel un sistem de monomeri organici şi polimeri care funcţionează împreună
pentru a crea molecule de acelaşi tip. Mecanismul funcţionează continuu şi se
autoîntreţine atâta timp cât există aport de materie primă din mediul înconjurător.
Un astfel de sistem autocatalitic trebuie să prezinte o serie de proprietăţi
caracteristice materiei vii:
• selecţia determinată (nu provocată de hazard) a moleculelor capabile de
interacţiune;
• tendinţa la reproducere;
• competiţia cu alte sisteme care depind de aceleaşi materii prime;
• în condiţiile absenţei materiei prime sau atunci când echilibrul reacţiilor
este perturbat de o modificare de temperatură, sistemul va evolua spre starea
de echilibru chimic şi moarte.
În organismele actuale, moleculele monocatenare de ARN îndeplinesc două
funcţii principale: ARNm dirijează sinteza proteică, pe când ARNr şi alte tipuri de
ARN non-mesageri au acţiune catalitică. Dubla sa proprietate (genetică şi
catalitică) sugerează că ARN a apărut primul în cursul evoluţiei; este probabil ca
dezvoltarea mecanismelor autocatalitice esenţiale organismelor vii să fi debutat cu
evoluţia familiei de molecule de ARN capabile de a-şi cataliza propria replicare.
Cu timpul, una dintre aceste familii de ARN catalizator şi-a dezvoltat capacitatea
de a dirija sinteza polipeptidelor. În evoluţie, celulele au cunoscut o dezvoltare
a complexităţii structurale şi funcţionale, s-au acumulat catalizatori proteici
suplimentari, iar informaţia ereditară nu a mai putut fi suportată de moleculele
monocatenare de ARN. Aceasta a fost probabil momentul în care evoluţia a
impus apariţia unui alt model macromolecular – ADN-ul, capabil de a suporta
şi transmite informaţia ereditară. Fiind structurată în dublu helix,
macromolecula de ADN este mai stabilă decât cea de ARN, iar prezenţa
perechilor de polinucleotide complementare îi conferă posibilitatea de
autoreplicare şi de reparare (sistemul de reparare utilizează lanţul intact ca
matriţă pentru corectarea leziunilor lanţului alterat). În celulele actuale ADN -ul
are rolul de a stoca şi controla funcţia genetică primară, proteinele reprezintă
catalizatori principali, în timp ce ARN realizează doar intermedierea dintre cele
două categorii anterioare.

Macromolecule informaţionale

Compuşii biochimici cu greutăţi moleculare mai mari de 10.000 daltoni


poartă denumirea de macromolecule. Acest grup cuprinde polizaharide,
complexe lipoproteice, marea majoritate a proteinelor şi acizilor nucleici.
Macromoleculele care participă la transferul de informaţie de la nivelul
genelor la nivelul caracterelor corespunzătoare acestora poartă denumirea de
macromolecule informaţionale. Din această categorie fac parte acizii nucleici şi
proteinele.
Macromoleculele informaţionale posedă o serie de caracteristici comune:
• au structură bazală monocatenară fără ramificaţii,
• unităţile monocatenare pot forma structuri tridimensionale prin agregări
omologe (ale aceleiaşi categorii de molecule) sau heterologe (proteine -
ADN, proteine - ARN, ADN - ARN),
• prezintă extremităţi distincte ale catenelor,
• posedă situsuri active şi porţiuni moleculare de organizare şi control,
• majoritatea prezintă o conformaţie sferică bifuncţională,
• dispun de o mare diversitate actuală şi potenţială,
• biosineza lor urmeză căi complexe diferite, dar cu etape analoge de
desfăşurare.
Participarea ADN, ARN şi a proteinelor la realizarea transferului de informaţie
are loc în trei etape:
• etapa de transcriere în care secvenţele dezoxiribonucleotidice din ADN au
rolul de a specifica secvenţele ribonucleotidice din ARN,
• etapa de traducere în care secvenţele ribonucleotidice din ARN „dictează”
secvenţele de aminoacizi din lanţurile polipeptidice,
• etapa de finisare a caracterelor complexe în care proteinele definitivează
ansamblul de caractere specifice organismului.
Conform relaţiei ADN → ARN → proteină s-ar putea crede că transferul de
informaţie genetică are ca destinaţie finală sinteza moleculelor proteice. Dar, aşa
cum în acizii nucleici nucleotidele sunt dispuse în secvenţe specifice, proteinele la
rândul lor sunt alcătuite din secvenţe particulare de aminoacizi specificate prin
codificare datorită informaţiei genetice existente în fiecare celulă. Prin aminoacizii
pe care îi conţin, proteinele transferă la rândul lor informaţia genetică la nivelul
caracterelor complexe. Relaţia devine astfel:

ADN → ARN → proteine → caractere complexe

Proteinele constituie baza structural-funcţională a caracterelor morfologice,


fiziologice şi biochimice care participă la alcătuirea organismului. Aceste caractere
sunt reprezentate de subansambluri specifice la alcătuirea cărora participă proteine,
lipide, derivaţi glucidici, micromolecule organice, săruri anorganice. Asamblarea
acestor componente pentru a forma un caracter particular (de exemplu formarea
membranei plasmatice) este determinată specific de proteine datorită multiplelor
funcţii: structurale, enzimatice, de transport, hormonale, de sistem tampon, de
receptori specifici, de menţinere a presiunii osmotice şi a valorilor de pH. În
concluzie, în cadrul transferului de informaţie proteinele prezintă un rol dublu: de
destinatar şi de transmiţător; în etapa de finisare a caracterelor complexe, proteinele
acţionează pe două căi: direct ca şi constituent structural şi în modularea specifică
a celorlalte molecule care concură la realizarea caracterului complex.

1. COMPOZIŢIA ELEMENTARĂ A MATERIEI VII

Se presupune că materia vie provine din univers. Acesta este alcătuit din
elemente chimice care luate separat nu sunt (nici unul din ele) specifice viului.
Organismele vii selecţionează şi utilizează din mediul înconjurător numai
elementele chimice de care au nevoie. Din totalitatea elementelor din tabloul lui
Mendeleev, numai 92 sunt considerate a fi elemente naturale. Dintre acestea, în
celule au fost identificate aproximativ 60, dar numai 20 sunt componente esenţiale
ale diferitelor organisme vii. Acest lucru dovedeşte unitatea materială a lumii vii şi
nevii, materia vie fiind rezultatul evoluţiei materiei lipsite de viaţă.
Concentraţia elementelor din materia vie este diferită de cea a elementelor
care caracterizează non-viul. Dacă în scoarţa terestră predomină elementele grele
(Si, Al, Fe), în celule predomină elementele uşoare. Elementele grele nu sunt
adecvate vieţii, datorită insolubilităţii lor în soluţii apoase, la pH fiziologic.
Elementele uşoare au volum mic, traversează cu uşurinţă membranele, pot ceda sau
accepta uşor electroni, ceea ce determină apariţia unor compuşi stabili. Din acest
punct de vedere, compoziţia mediului intern este apropiată de cea a Cosmosului (cu
excepţia gazelor inerte) şi de cea a apei de mare.
Elementele din compoziţia materiei vii prezintă o distribuţie specifică.
Compoziţia chimică diferă de la un regn la altul (tab.III.I.), de la o specie la alta, de
la un tip celular la altul.

Compoziţia chimică Celula animală Celula vegetală


Substanţe anorganice
-apă 65% 75%
-săruri minerale 4,3% 2,5%
Substanţe organice
- glucide 11,2% 18%
- lipide 11,7% 0,5%
- proteine 17,8% 4%

Tabel III.I. Compoziţia chimică a materiei vii în regnul animal şi vegetal

După concentraţia intracelulară, elementele chimice se clasifică în:


1.1. Elemente majore (macroelemente). Sunt reprezentate de O, C, H, N. Aceste
elemente, formează 2-60% din totalul compoziţiei celulare, reprezentând 95-98%
din masa uscată a celor mai multe celule şi au rol plastic (structural). Cele patru
elemente formează compuşi care posedă o capacitate moleculară unică, aceea de a
participa la procesele ce constituie în ansamblu starea vie.
Fig.III.1. Formarea legăturilor covalente între atomii aceluiaşi element
şi între atomii unor elemente diferite (după Gerard J.Tortora)
a) legătură covalentă simplă între doi atomi de hidrogen;
b) legătură covalentă dublă între doi atomi de oxigen;
c) legătură covalentă triplă între atomii de azot;
d) legătură covalentă simplă între un atom de carbon şi patru atomi de hidrogen.
Carbonul, hidrogenul, azotul şi oxigenul au o proprietate comună, aceea de a
forma cu uşurinţă legături covalente prin punerea în comun a electronilor.
Hidrogenul are nevoie de un electron, oxigenul de doi, azotul de trei, iar carbonul
de patru, pentru a-şi completa ultimul strat de electroni şi astfel să formeze legături
covalente stabile. Aceste patru elemente se combină între ele formând un mare
număr de compuşi diferiţi. Carbonul, azotul şi oxigenul pot pune în comun una sau
două perechi de electroni, pentru a forma legături simple sau durabile, proprietate
ce conferă o considerabilă mobilitate legăturilor chimice (fig.III.1). Legăturile
covalente stabilite între cele patru elemente sunt foarte puternice; forţa legăturii
covalente este invers proporţională cu masa atomilor între care se stabileşte
legătura. Atomii de carbon, posedă şi o altă proprietate semnificativă, aceea de a se
lega între ei. Deoarece un atom de carbon poate să doneze sau să accepte patru
electroni pentru a realiza un octet exterior, el poate realiza legături covalente cu alţi
patru atomi de carbon. Astfel iau naştere catene liniare, ramificate sau ciclice, pentru
o imensă varietate de molecule organice diferite. Nici un alt element chimic nu poate
forma molecule de mărimi şi forme atât de diferite, sau cu o varietate atât de mare
de grupări funcţionale.

1.2. Elemente puţin abundente (microelemente). În această grupă se încadrează P, S,


Cl, Na, K, Ca, Mg. Acestea alcătuiesc o proporţie de 0,02-0,1% din constituenţii
celulari şi îndeplinesc un rol dublu, plastic şi funcţional.
Fosforul. Importanţa fosforului pentru organism este determinată de rolul său de
constituent celular, atât sub formă minerală îndeosebi în oase şi dinţi ca fosfat de
calciu, cât şi sub formă organică ca în componenţa acizilor nucleici şi a
fosfolipidelor. Pe lângă rolul plastic, fosforul îndeplineşte în organism un rol
energetic şi informaţional, fiind denumit “hormon anorganic al creşterii”. De
asemeni, are rol în diviziunea şi multiplicarea celulară, în contracţia musculară, în
formarea vitaminelor şi a fermenţilor. Fosforul acţionează într-un echilibru mineral
cu calciul, raportul de 2/1 fiind mai important decât cantitatea absolută a fiecăruia.
Aportul insuficient de fosfor, dar şi excesul de fosfor în absenţa calciului, stau la
baza apariţiei rahitismului.
Calciul. Importanţa calciului pentru organism este legată de rolul său în numeroase
structuri şi funcţii celulare. El intră în compoziţia oaselor şi a dinţilor, influenţează
excitaţia şi funcţia sistemului nervos, influenţează contracţia musculară, participă la
fenomenul de coagulare a sângelui, ia parte la menţinerea homeostaziei mediului
intern, participă la menţinerea echilibrului de membrană şi la schimbul ionic
transmembranar. Bolile corelate calciului sunt datorate carenţei sau dezechilibrelor
metabolice şi doar foarte rar exceselor sale în organism. Un exces de calciu exogen
scade permeabilitatea membranei pentru K+ şi Na+, iar o concentraţie redusă de
calciu creşte permeabilitatea membranei pentru ionii amintiţi. Pe de altă parte, o
carenţă a calciului determină apariţia fenomenelor osoase de osteoporoză până la
osteomalacie, pe când hipercalcemia (calciu în exces) determină afectări ale
sistemului neuro-locomotor (hiperexcitabilitate, hiperextensie articulară), ale
aparatului excretor renal (poliurie), ale inimii (bradicardii, aritmii).
Natriul îndeplineşte în organism un rol major, de mineralizare a lichidului
extracelular şi de păstrare a pH-ului umorilor. Natriul intră şi în alcătuirea unor
structuri organice cum sunt condroitinsulfatul, fosfolipidele, hemoglobina, miozina
şi se găseşte absorbit la suprafaţa ţesutului osos. Excesul intracelular de sodiu se
datoreşte unei alterări a funcţiei Na+-K+-ATP-azei şi apare în boli cardiovasculare
(insuficienţa cardiacă decompensată, hipertensiune arterială), boli de nutriţie,
intoxicaţii. Pierderea excesivă de natriu are loc prin deshidratare, în boli renale,
endocrine şi ale SNC. Hiponatremia determină tulburări neuro-musculare sub formă
de crampe dureroase.
Potasiul este considerat a fi primul cation intracelular fiind principalul constituent
salin al citoplasmei. El influenţează creşterea, repararea ţesuturilor, biosinteza
proteinelor şi formarea glicogenului. Are rol fundamental în contracţia musculară,
în menţinerea echilibrului acidobazic şi a celui hidrosalin, în activitatea enzimatică
şi în funcţia unor organe cum sunt inima, rinichiul etc. De concentraţia potasiului
pe cele două feţe ale membranei celulei nervoase depinde polarizarea şi funcţia
neuronului. Împreună cu natriul, realizează echilibrul electrostatic al celulei.
Clorul este un element necesar homeostaziei şi echilibrului osmotic. El intră în
alcătuirea lichidului extracelular, plasmei, acidului clorhidric gastric. Participă la
înlesnirea funcţiei respiratorii şi a celei renale. În mod direct, clorul are rol
fundamental în metabolismul apei şi al azotului sanguin. În stări grave (şoc
traumatic şi chirurgical, răniri, arsuri), păstrarea nivelului normal al clorului este
deosebit de importantă, deoarece scăderea concentraţiei sale antrenează modificări
ale metabolismului natriului, potasiului şi al apei.
Sulful constituie şi el unul din elementele biogene primordiale, deoarece intră în
compoziţia aminoacizilor esenţiali, proteinelor, polizaharidelor. Dintre compuşii
organici principali amintim metionina, cisteina, cistina, glutationul, coenzima A,
tiamina, acidul condroitinsulfuric, heparina. Carenţa în sulf determină malnutriţia
proteică şi calorică.
Magneziul prezintă în organism o importanţă deosebită deoarece este un element
constitutiv al ţesuturilor dure şi moi şi în acelaşi timp este activator al unui mare
număr de enzime. Intracelular, magneziul ia parte la procese metabolice de bază
cum sunt fosforilarea oxidativă şi biosinteza proteinelor. În organism carenţa sa
determină deprimarea SNC, a sensibilităţii nervilor şi îndeosebi a plăcii motorii a
muşchilor, determină scăderea tensiunii arteriale, mergând in extremis până la
oprirea inimii în diastolă. Insuficienţa sa, asociată cu cea de calciu, determină
creşterea frecvenţei bolilor cardiovasculare, tulburări de pigmentare ale pielii şi
părului, modificări neuromusculare, tulburări renale şi hepatice.

1.3. Oligoelemente. Sunt reprezentate de Fe, Cu, Co, Mn, Zn, I, Mo, F, B, V, Si. Ele
prezintă o concentraţie celulară sub 0,02% şi îndeplinesc un rol catalitic,
influenţând activităţile enzimatice. Cu toate că se găsesc în concentraţie foarte mică,
rolul lor biologic este deosebit de important. Carenţa sau excesul lor în apă şi sol în
unele zone geografice determină în organism apariţia unor boli, denumite “endemii
bio-geo-chimice”. Astfel, absenţa iodului în zonele submuntoase determină boala
numită “guşă endemică”, iar absenţa zincului determină nanism şi hipogonadism
(boala a fost descrisă la popoarele asiatice, care au o alimentaţie predominant
cerealieră; cerealele inhibă absorbţia intestinală a zincului).
Fierul are rol fundamental în transportul oxigenului, fiind un component al
pigmenţilor respiratori (hemoglobina), al enzimelor respiratorii (citocromi), al
catalazelor şi peroxidazelor. Intră de asemenea în componenţa miozinei,
siderofilinei, feritinei. Deficitul de fier de origine endogenă (hemoragii, boli
parazitare, boli metabolice) sau exogenă (aport insuficient) determină anemii
feriprive.
Fluorul este un constituent al dinţilor şi oaselor. Concentraţia sa scăzută
favorizează apariţia cariei dentare, iar excesul determină fluoroza dentară. De
asemeni, creşterea concentraţiei de fluor determină dezechilibre minerale în
organele aparatului locomotor, disfuncţii tiroidiene, renale, miocardice.
Iodul intră în componenţa hormonilor tiroidieni asigurând astfel funcţia glandei
tiroide şi a tuturor proceselor metabolice ce ţin de aceasta. Carenţa în iod determină
insuficienţa tiroidiană cu tulburări trofice şi neuropsihice de diferite grade. Boala se
combate prin administrare profilactică de sare iodată.
Cuprul este implicat în funcţia hematopoetică (sinteza hemului, adeseori în
conexiune cu fierul) şi în funcţia metabolică, fiind necesar activităţii unor enzime
tisulare. Participă la formarea pigmenţilor şi la asigurarea apărării antiinfecţioase.
În organism el intră în componenţa unor enzime cum sunt: citocromoxidaza,
ceruloplasmina, aminoxidaze, fenoloxidaza, hepatocupreine. Dezechilibrul
metabolic al cuprului antrenează tulburări ale sintezei proteinelor. Excesul de cupru
determină în organism boli care au la bază dereglări ale metabolismului proteic (boli
reumatice, sanguine, cardiovasculare, tiroidiene, infecţii bacteriene şi virale).
Manganul este un element necesar creşterii, metabolismului lipidic şi funcţiei
“marţiale” a fierului. Excesul de mangan determină scăderea funcţiei hepatice şi a
eritropoezei. De asemenea, creşterea concentraţiei de mangan determină inhibiţia
enzimelor oxidative implicate în biosinteza catecholaminelor (tirozinhidroxilaza) şi
în fosforilarea oxidativă. Efectele dezechilibrelor de concentraţie ale manganului se
repercută şi la nivel genetic, prin tulburarea activităţii enzimelor care asigură
metabolismul ADN şi funcţia ribozomilor.

2. SUBSTANŢELE ANORGANICE
2.1. APA
2.1.1. Importanţa apei în celulă. Apa reprezintă una dintre cele mai importante
substanţe anorganice din organismul uman. Ea reprezintă constituentul celular cel
mai abundent, cu excepţia ţesutului osos şi al smalţului dentar (fig.III.2). Apa
reprezintă mediul în care are loc organizarea structurilor celulare şi în care se
desfăşoară toate procesele fizico-chimice ale vieţii. Este indispensabilă activităţii
metabolice deoarece procesele fiziologice au loc în mediu apos. Fără apă, viaţa nu
este posibilă, dar ea nu constituie substratul proceselor vitale. Prin extragerea apei
din celule, procesele vitale sunt doar stagnate, nu suprimate. Un exemplu în acest
sens sunt experienţele efectuate pe seminţele de cereale, bacteriile şi sporii de
ciuperci găsite în mormintele faraonilor, care reintroduse în mediu propice
(rehidratate), şi-au continuat ciclul biologic.

2.1.2. Originea apei. Pentru organism, sursa de apă este de natură exogenă prin
ingestia de lichide şi alimente (care în mod normal este de aproximativ 2 litri pe zi)
şi de natură endogenă, rezultată din reacţiile metabolice. Deci, pe de o parte
moleculele de apă participă la realizarea reacţiilor intracelulare şi pe de altă parte
ele însele pot proveni din reacţiile metabolice.

Fig.III.2. Repartiţia procentuală a componentelor moleculare celulare

2.1.3. Repartiţie intracelulară. În lumea vie cantitatea de apă variază de la un regn


la altul, de la o specie la alta şi de la un tip celular la altul. Celulele umane conţin o
cantitate crescută de apă, ponderea acesteia depinzând de mai mulţi factori:
a) vârsta individului. Celulele embrionare conţin aproximativ 94% apă, cele ale
nou-născutului - 80-85%, la tineri - 75%, la adult - 65-70%, pentru ca la un organism
îmbătrânit să conţină doar 58-60% apă. După cum se observă, cu cât organismul
este mai tânăr, cu atât celulele sale conţin apă într-o proporţie mai mare. Acesta este
şi motivul pentru care, privarea de apă este mai greu suportată de către copil.
Deshidratarea din cadrul unor boli care se manifestă prin transpiraţie excesivă,
febră, diaree, vărsături, în lipsa unor măsuri de compensare hidrică, poate determina
în timp scurt (3-6 ore) decesul sugarului.
b) tipul celular. Ponderea intracelulară a apei variază de la un tip celular la altul.
Astfel, neuronii conţin 80% apă, hepatocitele şi nefrocitele 70% apă, celula
musculară 70-80% apă, celula adipoasă 15%, iar smalţul dentar 2% .
c) vârsta celulei. Celulele tinere cu o activitate metabolică mai intensă prezintă în
general un conţinut crescut de apă faţă de cele îmbătrânite.
d) activitatea metabolică la un moment dat. Deoarece apa reprezintă mediul în care
se petrec reacţiile metabolice intracelulare, în momentele de activitate celulele se
caracterizează printr-un conţinut mai crescut în apă decât în momentele de repaus
metabolic.

2.1.4. Repartiţia apei în organism. Un adult de 70 kg conţine aproximativ 40 kg de


apă, deci aproximativ 60% din greutatea sa. Aceasta este repartizată pe
compartimente după cum urmează: 40% în mediul intracelular şi 20% în mediul
extracelular. Apa extracelulară este repartizată la rândul său astfel: 15% în sectorul
intravascular (plasmă, limfă) şi 5% în sectorul extravascular (lichid interstiţial,
lichid cefalorahidian, cavităţi, seroase etc.)
Apa extracelulară, alcătuieşte mediul intern al organismului. Cantitatea sa
trebuie să se menţină constantă, pentru a putea asigura homeostazia organismului
(homeostazie = capacitatea organismelor superioare de a-şi menţine echilibrul
morfofiziologic în condiţii variabile de mediu).
Apa intracelulară. O celulă se compune dintr-o fază apoasă şi o fază
neapoasă. Faza neapoasă este alcătuită din sistemul de membrane, insolubile în apă
datorită filmului lipidic pe care îl conţin. Acestea permit numai dizolvarea
moleculelor lipofile. Faza apoasă a celulei comportă două forme: apa liberă şi apa
legată.
a) apa liberă reprezintă 95% din totalul apei intracelulare. Ea joacă rol de solvent,
este sediul proceselor metabolice şi totodată asigură mediul de dispersie al
sistemului coloidal citoplasmatic.
b) apa legată reprezintă 4-5% din totalul apei intracelulare; este legată prin legături
slabe de hidrogen şi prin alte forţe de proteine, lipide şi alte componente celulare.
Ea cuprinde şi “apa de imbibiţie” sau imobilizată între fibrele macromoleculelor.

2.1.5. Proprietăţile fizico-chimice ale apei


Apa posedă proprietăţi fizico-chimice care îi permit să îndeplinească
importante funcţii în organism:
a) Proprietăţi fizice. Apa are punct de topire, punct de fierbere, căldură de evaporare,
căldura de fuziune şi tensiune superficială mai mari decât ale celor mai multe lichide
obişnuite. Aceste proprietăţi indică faptul că forţele de atracţie dintre moleculele
apei lichide, respectiv coeziunea sa internă, sunt relativ mari.
b) Organizare moleculară. Apa este o moleculă polară. Caracterul de dipol se
datorează aranjamentului atomilor de hidrogen şi oxigen în triunghi isoscel, la care
polul pozitiv este reprezentat de atomii de hidrogen, iar cel negativ de oxigen
(fig.III.3).
Datorită faptului că sunt polarizate, două molecule de apă adiacente se pot
lega prin legături chimice, numite legături de hidrogen. Acestea sunt legături
chimice slabe, de 20 de ori mai slabe decât o legătură covalentă.
c) Coeziune internă mare. Datorită aranjamentului tetraedric al atomilor de hidrogen
în jurul atomului de oxigen, fiecare moleculă de apă este capabilă să formeze
legături de hidrogen cu patru molecule de apă vecine. Din această proprietate rezultă
marea coeziune internă a apei lichide (fig.III.4). Legăturile de hidrogen se formează
nu numai în apa lichidă, ci şi în vapori şi în gheaţă. Procentajul legăturilor de
hidrogen este diferit în funcţie de temperatură:
• la temperatura de 0oC, punţile de hidrogen se realizează între toate moleculele
de apă, în întreg cristalul. În acest fel apa ia forma de reţea cristalină,
macroscopic are aspect acicular, iar reacţiile sale sunt inhibate. Dacă aceste
temperaturi sunt realizate brusc şi pe suprafeţe mici, apa îngheaţă amorf
neproducând distrucţii celulare. Pe această proprietate au fost iniţial imaginate
şi realizate tehnicile de conservare celulară (băncile de spermă etc.).
• la temperaturi cuprinse între 0oC şi 15oC, punţile de hidrogen se desfac în
proporţie de aproximativ 15%, ceea ce dă posibilitatea apariţiei unei asocieri
de 5-6 molecule (aspect pentagonal, hexagonal) favorabile proceselor reactive.
• la temperaturi de 35oC - 40oC, legăturile de hidrogen se desfac în proporţie de
aproximativ 50%, în acest fel apa devine reactivă, favorabilă proceselor
celulare.

Fig.III.3. Structura moleculei de apă (după Alberts şi colab.,1989)


d) Caracterul de solvent. Tot datorită caracterului de dipol, moleculele de apă se pot
orienta în jurul altor molecule, dizolvându-le. Astfel, apa este un bun
solvent al substanţelor minerale şi organice din celule. Ea nu este numai un mediu
de dispersie, ci influenţează substanţele dispersate. La rândul lor, substanţele
dizolvate produc asupra solventului modificări ale proprietăţilor fizice, cum sunt:
punctul de îngheţ, punctul de fierbere şi conferă presiune osmotică. Dacă două
soluţii apoase sunt separate printr-o membrană permeabilă doar pentru apă,
moleculele de apă se vor deplasa înspre soluţia mai concentrată, proces numită
osmoză. În soluţia mai concentrată se crează astfel o presiune osmotică, datorită
creşterii volumului.

Fig.III.4. Aranjarea tetraedrică a moleculei de apă în gheaţă (după Benga, 1985)

e) Formează învelişul de hidratare al ionilor. Prin această proprietate, apa favorizează


transportul ionilor la nivelul membranei celulare. Astfel, în cadrul transportului
transmembranar Ca++ este învelit de 12 molecule de apă, Na+ de 8 molecule, iar K+
de 4 molecule de apă.
f) Constanta dielectrică mare conferă apei o mare capacitate de “ecranare termică”.
În acest fel, structurile celulare sunt apărate de distrugerile termice ce ar putea
apărea la eliberările bruşte de căldură rezultate din reacţiile exotermice.
g) Căldura mare de vaporizare este conferită de dispoziţia legăturilor de hidrogen.
Această proprietate permite reglarea temperaturii corpului prin evaporare.
h) Capacitatea de a disocia. Apa se comportă ca acid sau bază, având o uşoară
tendinţă de a se ioniza. Când se comportă ca un acid slab, ea eliberează un proton
pentru a forma un ion hidroxil. Când acţionează ca bază, molecula de apă acceptă
un proton, formând un ion de hidroniu. Deoarece masa atomului de hidrogen este
mică şi unicul său electron este atras de atomul de oxigen, atomul de hidrogen are
tendinţa de a se disocia de oxigenul moleculei din care face parte şi de a “sări” spre
atomul de oxigen al moleculei învecinate. În acest fel, iau naştere ionii hidroxil şi
hidroniu, care influenţează reacţiile celulare. Ei sunt însă instabili, reacţia este
reversibilă şi conduce la refacerea moleculelor de apă, după următoarea formulă:

H2O → H+ + OH-
↓ → H3O+ + OH‾ = 2 H2O
H+ + H2O → H3O+

i) Dispersează moleculele amfipatice (compuşi care conţin grupări puternic nepolare


cât şi grupări puternic polare). Aşa cum s-a arătat anterior, filmul lipidic din
compoziţia membranelor realizează o compartimentare celulară în două faze
(apoasă şi neapoasă). Moleculele fosfolipidice sunt molecule amfipatice. La
contactul cu o cantitate de apă în exces se aglomerează, formând
micelii. În cadrul acestora, grupările hidrofobe se orientează spre interior pentru a
evita contactul cu moleculele de apă, pe când grupările hidrofile (polare) se
orientează spre exterior (v. cap. lipide).
j) Participă la tranziţiile de stare gel-sol ale citoplasmei (v. proprietăţile fizico-chimice
ale citoplasmei).
k) Efect lubrefiant. Apa extracelulară îndeplineşte efect lubrefiant la diferite nivele:
• intră în alcătuirea matricei extracelulare unde participă la protecţia
suprafeţelor celulare împotriva frecării;
• intră în alcătuirea seroaselor: pleurală, peritoneală acolo unde organele
interne se ating şi se freacă unele de altele;
• intră în alcătuirea lichidelor articulare, a structurilor ligamentare şi
tendinoase, unde există de asemenea suprafeţe mari de frecare;
• la nivelul tractului gastro-intestinal participă la procesul de digestie, datorită
faptului că alcătuieşte o mare parte din constituţia mucusului şi a secreţiilor
digestive.

2.2. SĂRURILE MINERALE


Intracelular, sărurile minerale apar sub două forme:
a) formă disociată de ioni liberi. Aceştia sunt anioni de tipul Cl-, PO4--, SO4--, CO3-
-
, NO3- sau cationi ca: Na+, K+, Ca++, Mg++.
b) combinaţii organominerale: hemoglobină, hemocianină, mioglobină,
hemosiderină etc.
Sărurile minerale îndeplinesc multiple roluri: menţin presiunea osmotică şi
echilibrul acidobazic, influenţează activitatea enzimatică (rol catalitic) şi intervin în
numeroase procese celulare ca: permeabilitate, excitabilitate, contractilitate,
vâscozitatea citoplasmei, diviziune. Ele determină încărcătura electrică a
macromoleculelor şi constituie surse importante de energie. Retenţia ionilor
produce creşterea presiunii osmotice, antrenând deplasarea apei spre interior. Unii
ioni anorganici sunt indispensabili activităţii enzimatice (magneziu, iod, zinc etc.);
fosfatul anorganic este principalul producător de energie metabolică (ATP) pentru
procesele vitale ale celulei. Ionii de calciu se găsesc în cantitate crescută în sânge,
dar şi intracelular. La nivelul oaselor, ionii de calciu se combină cu ionii fosfat şi
carbonat pentru a forma trama (reţeaua) cristalină. Ionii fosfaţi liberi se găsesc în
sânge, în lichidul tisular, dar cea mai mare parte a fosfatului din organism intră în
alcătuirea fosfolipidelor, fosfoproteinelor, nucleotidelor. Fosfatul monovalent
(H2PO4-) şi fosfatul bivalent (HPO4--) contribuie la formarea sistemelor tampon ale
organismului, stabilizând pH-ul sângelui şi al lichidelor tisulare. Pe lângă
aceştia, în lichidul interstiţial sunt prezenţi şi ionii sulfat, carbonat şi bicarbonat.

2.3. GAZELE

Gazele prezente în celulă sunt oxigenul şi bioxidul de carbon.


Oxigenul este prezent permanent intracelular, variind în limite largi, care depind de
tipul celular, starea fiziologică a celulei şi vârsta acesteia. Cel mai mare consum de
oxigen (30% din cantitatea totală inhalată), îl realizează neuronii de la nivelul
scoarţei cerebrale. Intracelular, oxigenul se găseşte în stare de gaz, disociat în masa
de apă liberă, sub formă moleculară, ioni de oxigen sau atomi activaţi în procesele
de oxidare.
Bioxidul de carbon rezultă din procesele de oxidoreducere şi este eliminat în timp
scurt.

3. SUBSTANŢELE ORGANICE

Substanţele organice reprezintă aproximativ 27% din constituenţii celulari,


după cum urmează: proteine 15%, acizi nucleici 7%, glucide şi metaboliţii lor 3%,
lipide şi metaboliţii lor 2%.

3.1. PROTEINELE

Proteinele reprezintă aproximativ 15% din constituenţii celulari şi constituie


50% din masa uscată a celulei. Din punct de vedere biochimic sunt substanţe
cuaternare, alcătuite din C, O, H, N la care se pot adăuga S, P, Fe, Zn sau Cu.
Intracelular proteinele se găsesc la toate nivelele, deoarece sunt esenţiale pentru
constituirea tuturor structurilor şi participă la toate mecanismele celulare (tab.III.II).
Unităţile structurale de bază ale proteinelor sunt aminoacizii. Aceste
“cărămizi de construcţie” conţin cel puţin o grupare carboxil şi o grupare -amino,
dar diferă între ele prin structura radicalilor (R), sau a lanţurilor laterale. În mod
obişnuit, la alcătuirea proteinelor iau parte 20 de aminoacizi diferiţi (tab.III.III).
În moleculele proteice, aminoacizii sunt legaţi covalent şi formează lanţuri
lungi, neramificate. Condensarea aminoacizilor pentru formarea moleculei proteice
se face în aşa fel încât gruparea acidă a unui aminoacid se combină cu gruparea
bazică a aminoacidului subjacent cu pierderea simultană a unei molecule de apă,
după modelul:

Legătura R’-CO-NH-R” se numeşte legătură peptidică. Molecula nou


formată îşi menţine caracterul amfoter deoarece una dintre extremităţi posedă un
grup acid, iar cealaltă o grupare bazică. În plus, moleculele prezintă reziduuri
laterale dintre care unele sunt bazice, altele acide. Doi aminoacizi formează un
dipeptid, trei - un tripeptid. Când un număr mic de aminoacizi se leagă între ei,
formează un oligopeptid. Polipeptidele sunt formate dintr-un mare număr de
aminoacizi. Unele proteine conţin doar un lanţ polipeptidic, altele conţin două sau
mai multe. Fiecare lanţ polipeptidic are masă moleculară, compoziţie chimică,
ordine secvenţială a aminoacizilor componenţi şi structură bine definite.
După compoziţia lor, proteinele se împart în două clase principale : simple şi
conjugate. Proteinele simple sunt cele care la hidroliză dau numai aminoacizi şi nici
un alt produs organic sau anorganic de hidroliză. Ele conţin de obicei 50% carbon,
7% hidrogen, 23% oxigen, 16% azot şi 0-3% sulf. Proteinele conjugate sunt cele
din a căror hidroliză rezultă nu numai aminoacizi, ci şi alţi compuşi organici sau
anorganici. Partea din proteina conjugată care nu este aminoacid, se numeşte
grupare prostetică. După natura chimică a grupării prostetice, proteinele conjugate
pot fi clasificate în: nucleoproteine, lipoproteine, fosfoproteine, metaloproteine,
glicoproteine (tab.III.IV).

Tabelul III.II. Clasificarea grupelor de proteine după funcţia biologică


Clasa de proteine Funcţia Exemple
• structurale - rol plastic - keratina (păr, unghii)
- elastina (pereţii vaselor)
- glicoproteine
(membrane)
- rol de susţinere - colagen (matricea
extracelulară)
• reglatoare - modulează procesele - hormoni (insulina)
fiziologice
• contractile - motilitate - miozina -dineina
- actina - nexina
- tubulina
• imunologice - protecţie imună - anticorpi
• de transport şi - transport prin - proteine intrinseci ale
depozitare membrane biologice plasmalemei
- transportul O2, CO2, Fe, - hemoglobina
Cu - mioglobina
- globulina fixatoare de
Fe
- ceruloplasmina
• controlul - generarea şi - rodopsina
proceselor transmiterea influxului - receptorii sinaptici
metabolice nervos
- controlul creşterii şi - chalone
diviziunii celulare - hormoni
- factori de creştere
- nutriţie - ovalbumina
- transmiterea informaţiei
ereditare - nucleoproteine
- rol în coagulare - fibrinogen, trombină
• enzime - catalizează reacţiile - amilaza, lipaza etc.
biochimice

Tabel III.III. Aminoacizii esenţiali


Grupul Aminoacizi Simbolul
Monoamino- - glicină Gly
monocarboxilici - alanină Ala
- valină Val
- leucină Leu
- izoleucină Ile
monoamino- - ac. glutamic Glu
dicarboxilici - ac. aspartic Asp
diamino- - arginină Arg
monocarboxilici - lizină Lys
- hidroxilizină Hyl
cu grup hidroxil - threonină Thr
- serină Ser
cu sulf - cysteină Cys
- metionină Met
Aromatici - phenilalanină Phe
- tyrozină Tyr
Heterociclici - triptofan Trp
- prolină Pro
- hidroxiprolină Hyp
- histidină His

Tabel III.VI. Proteine conjugate şi structurile la formarea cărora participă


Clasa Gruparea prostetică Struct. la care participă
Nucleoproteine - ARN - ribozomi
Lipoproteine - 1lipoproteine - fosfolipide
plasmatice - colesterol
- lipide neutre
Glicoproteine - hexozamină - gamma globulina
- galactoză
- manoză
- acid sialic
Fosfoproteine - fosfaţi esterificaţi - cazeina
Hemoproteine - Fe protoporfirinic - hemoglobina
- citocrom C
- catalaza
Flavoproteine - flavin-adenin - succindihidrogenaza
dinucleotid
Metaloproteine - Fe(OH)3 - feritina
- Fe şi Cu - citocromoxidaza
- Zn - alcool dehidrogenaza

3.1.1. Nivelele de structură ale proteinelor


a) Structura primară se referă la scheletul covalent al lanţului polipeptidic şi la
secvenţa de aminoacizi componenţi. Ea este structura de bază, cea mai specifică,
care determină ulterior structura secundară şi terţiară. În cadrul lanţului polipeptidic
aminoacizii sunt dispuşi ca “mărgelele pe fir”, iar secvenţa lor are o mare importanţă
biologică. Schimbarea ordinii aminoacizilor determină sinteza unei proteine cu
alterări biologice importante.
b) Structura secundară este evidentă în special la proteinele fibrilare, unde lanţurile
polipeptidice prezintă o pliere longitudinală sau extinsă. Se întâlneşte de asemenea
şi la fragmente de lanţuri polipeptidice ale proteinelor globulare. Metoda de
difracţie în raze X a permis clasificarea acestor proteine în trei grupe
structurale: structura - helicoidală (ex. -keratina)(fig.III.5), structura de foiţă
pliată (ex.  keratina)(fig.III.6) şi structura triplu helix, de trei lanţuri helicoidale
răsucite (ex. colagenul) (fig.III.7).
c) Structura terţiară demonstrează modul de înclinare şi pliere al lanţurilor
polipeptidice în spaţiu, pentru a forma structura compactă a proteinelor globulare
(fig.III.8). În cadrul structurii terţiare aranjamentul spaţial este predeterminat de
secvenţa aminoacizilor (din structura primară) şi de legăturile ce se stabilesc între
reziduurile laterale. Cele mai multe proprietăţi biologice ale proteinelor, cum sunt
activităţile enzimatice şi antigenice, depind de structura terţiară. Agenţii fizici
(temperaturi înalte, radiaţii), precum şi chimici pot determina ruperea structurii
terţiare, ceea ce antrenează denaturarea proteinei. Denaturarea se însoţeşte de obicei
de pierderea activităţii biologice. Uneori proteinele sunt capabile de a-şi reface
configuraţia naturală şi de a reveni astfel la activitatea normală.
d) Structura cuaternară se referă la modul de aranjare al lanţurilor polipeptidice
individuale unele faţă de altele. Cele mai multe proteine mari conţin 2 sau mai multe
lanţuri polipeptidice legate prin legături slabe, necovalente (fig.III.9).

3.1.2. Conformaţia proteinelor


În stare naturală fiecare tip de moleculă proteică are o formă tridimensională
caracteristică denumită conformaţie. În funcţie de conformaţia lor, proteinele pot fi
clasificate în două mari clase:
a) Proteine fibrilare. Sunt formate din lanţuri polipeptidice aranjate paralel în
lungul unei singure axe, dând naştere la filamente lungi sau foiţe. Ele sunt rezistente
fizic, insolubile în apă sau în soluţii saline diluate. Din această cauză ele reprezintă
elemente structurale de bază ale ţesutului conjunctiv. Exemple de proteine fibrilare
sunt: colagenul din matricea extracelulară,-keratina din păr, piele, unghii şi
elastina din ţesutul conjunctiv elastic.
b) Proteine globulare. Sunt formate din lanţuri polipeptidice pliate compact în
forme sferice sau globulare. Cele mai multe dintre ele sunt solubile în sisteme
apoase. Intracelular îndeplinesc o funcţie dinamică cu rol contractil (actina,
tubulinele) sau enzimatic. Din cele aproximativ 2000 de enzime cunoscute până în
prezent, aproape toate sunt proteine globulare; de asemenea anticorpii, o serie de
hormoni şi multe proteine cu rol de transport (albumina serică, hemoglobina).
c) Există şi o a treia categorie de proteine, clasificată între cele două tipuri
prezentate anterior. Acestea, se aseamănă cu proteinele fibrilare deoarece au o
structură de baghete lungi, dar şi cu cele globulare datorită solubilităţii în soluţii
apoase saline. Exemple sunt: miozina (important element structural al muşchiului)
şi fibrinogenul (element structural al cheagului sanguin).
3.1.3. Legăturile din cadrul moleculelor proteice
În structura proteinelor sunt implicate diferite tipuri de legături. Structura
primară este determinată de legături chimice sau covalente.
Punţile disulfurice -S-S- pot lega reziduuri de cisteină, ca în cazul insulinei şi a
ribonucleazei.
Structurile secundare şi terţiare prezintă o serie de legături mai slabe, de tip:
legături ionice sau electrostatice care leagă ioni pozitivi şi negativi la o distanţă de
aproximativ 2-3 Ǻ; legături de hidrogen care îşi exercită acţiunea la o distanţă de
2,5-3,5 Ǻ şi sunt mai slabe decât cele ionice; legături slabe care se produc prin
interacţiunea lanţurilor laterale nepolare şi prin respingerea faţă de moleculele
solventului; forţe van der Waals stabilite între atomii care vin în contact.

Fig.III.5. Structură secundară de tip α helix: A- atomii scheletului polipeptidic, B-


aranjamentul tridimensional al atomilor, C- α helixul
Fig.III.6. Structură secundară de tip foiţă β: A- atomii scheletului polipeptidic,
B-aranjamentul tridimensional al atomilor, C- traseul antiparalel al foiţei β

Fig.III.7. Structură secundară de tip triplu helix


Fig.III.8. Structură terţiară - modele de tip panglică a trei domenii diferite:
A-citocrom b562, B-domeniu de legătură al NAD la lacticodehidrogenază, C- domeniu
variabil al unui lanţ uşor din componenţa unui anticorp

Fig.III.9. Structură quaternară:


hemoglobina, formată din asamblarea
simetrică a două subunităţi

3.1.4. Specificitatea proteinelor. Anticorpii şi răspunsul imun.


Proteinele îşi pot îndeplini funcţiile atât de variate datorită specificităţii lor.
Din miile de molecule cu care vin în contact, proteinele le recunosc pe acelea cu
care se pot combina sau asocia specific: enzima cu substratul, transportorul cu
substanţa ce urmează a fi transportată, anticorpii cu antigenele.
Specificitatea proteinelor se datorează structurii lor moleculare spaţiale şi
constituie baza diferenţelor între specii şi între indivizii aceleiaşi specii. Dintre
numeroasele proteine din organismele vii, anticorpii sau imunoglobulinele au avut
o importanţă deosebită în demonstrarea faptului că proteinele sunt specifice pentru
fiecare specie de organisme. Moleculele de anticorpi, apar în serul sanguin, sau pe
suprafaţa a diferite celule (limfocite T, limfocite B) ca răspuns la prezenţa unei
macromolecule proteice străine denumită antigen. Anticorpii se combină în mod
specific cu antigenul care a determinat formarea lor, formând un complex antigen-
anticorp responsabil de răspunsul imun.
Imunoglobulinele sunt glicoproteine sintetizate de plasmocite, care la rândul
lor provin din limfocitele B transformate blastic. Imunoglobulinele nou sintetizate
au aceeaşi specificitate antigenică ca şi cea a imunoglobulinelor exprimate la
suprafaţa limfocitelor B (IgM sau IgG). Molecula de bază a imunoglobulinei este
constituită din 4 lanţuri polipeptidice (2 grele şi 2 uşoare) solidarizate prin punţi
disulfurice. Studiile de clivare proteolitică cu papaină au arătat că imunoglobulinele
sunt alcătuite din trei fragmente diferite structural, cu particularităţi funcţionale
distincte (fig.III.10):
• două fragmente identice Fab (fragment antigen binding) constituite din
extremităţile NH2 terminale ale lanţurilor grele şi câte un lanţ uşor. Ele au
funcţia de a recunoaşte şi a angaja legături cu antigenul.
• un fragment Fc (fracţiune cristalizabilă) alcătuit din jumătatea COOH
terminală a lanţurilor grele. El este purtătorul specificităţii antigenice,
caracteristic fiecărei clase de imunoglobuline, purtătorul situsului de activare
a complementului, al situsului implicat în transportul transplacentar al
imunoglobulinelor etc.
Organismul uman produce câteva milioane de tipuri diferite de anticorpi care
recunosc şi fixează orice tip de antigen. Numărul tipurilor de anticorpi depăşeşte cu
mult numărul tipurilor de proteine pe care un organism le sintetizează în mod
normal, sau altfel spus, organismul poate sintetiza mult mai multe tipuri de anticorpi
decât numărul de gene de care dispune. La sinteza unui lanţ polipeptidic
imunoglobulinic participă mai multe gene, aceasta permiţând producţia unui număr
imens de varietăţi de anticorpi.
Fig.III.10. Structura de principiu a
imunoglobulinelor (Ig)

3.2. ACIZII NUCLEICI

Acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN) sunt


macromolecule tip lanţ care au funcţia de a depozita şi transmite informaţia genetică
în succesiunea generaţiilor de celule, asigurând în acest fel specificitatea biologică
(ADN). Pe de altă parte acizii nucleici asigură controlul activităţii celulare prin
transcripţia informaţiei genetice de pe ADN pe ARN, în vederea realizării
biosintezei proteice. Ei sunt componente ale tuturor celulelor (cu excepţia
hematiilor) şi reprezintă 5-15% din masa uscată celulară. Acizii nucleici se găsesc
şi în virusuri, care sunt complexe infecţioase proteină-acid nucleic capabile să se
replice în celula gazdă.

3.2.1. Structura generală


Macromoleculele de acizi nucleici au dimensiuni mari şi greutăţi moleculare
situate între 106 - 109 daltoni. Aşa cum aminoacizii sunt elemente constitutive ale
polipeptidelor, nucleotidele sunt unităţile monomerice ale acizilor nucleici. Deci
ADN şi ARN sunt macromolecule formate prin policondensarea nucleotidelor.
Unităţile monomer ale ADN se numesc dezoxiribonucleotide, iar cele ale ARN sunt
denumite ribonucleotide. Un nucleotid este format din: 1) bază heterociclică azotată
(un derivat purinic sau pirimidinic), 2) o pentoză, 3) o moleculă de acid fosforic.
Bazele azotate prezente în ADN sunt adenina (A), guanina (G), citozina (C) şi
timina (T), iar pentru ARN: adenină, guanină, citozină şi uracil (U). Din punct de
vedere chimic aceste componente sunt purinice (A, G) şi pirimidinice (C, T, U)
(fig.III.11).
Pentozele prezente în acizii nucleici sunt dezoxiriboza pentru ADN şi riboza
pentru ARN. Dezoxiriboza permite pozitivarea reacţiei Feulgen, specifică pentru
ADN (fig.III.12).
Acidul fosforic leagă pentozele celor două nucleotide consecutive. În acest fel,
acidul fosforic utilizează doi dintre cei trei radicali acizi. Gruparea acidă restantă
permite moleculei să formeze legături ionice cu proteine bazice (histone şi
protamine) care conferă bazofilia cromatinei.
Nomenclatura folosită pe plan internaţional pentru desemnarea nucleotidelor
şi a componentelor lor este următoarea:

BAZĂ AZOTATĂ + PENTOZĂ = NUCLEOZID


BAZĂ AZOTATĂ + PENTOZĂ + FOSFAT = NUCLEOTID

BAZĂ AZOTATĂ NUCLEOZID ABREVIERE


Adenina Adenozina A
Guanina Guanozina G
Citozina Citidina C
Uracil Uridina U
Timina Timidina T
Nucleotidele se abreviază prin trei litere, după cum urmează:
AMP = adenozin monofosfat; ATP = adenozin trifosfat; UDP = uridin difosfat;
dAMP = dezoxiadenozin monofosfat etc.

Fig.III.11. Structura chimică a bazelor purinice şi pirimidinice


Fig.III.12. Pentozele din componenţa acizilor nucleici

3.2.2. Acidul dezoxiribonucleic (ADN)

a) Structura primară a ADN corespunde configuraţiei monocatenare în care


nucleotidele sunt înşiruite într-o ordine caracteristică fiecărei specii, rezultând o
catenă polinucleotidică formată dintr-o coloană glucidofosforică bazată pe legături
covalente stabile fosfodiesterice 3’– 5’. Legăturile fosfodiesterice 3’–5’
condiţionează formarea de catene lungi, polinucleotidice, neramificate, conferind
macromoleculei de ADN posibilitatea de a înscrie sub forma unor secvenţe de baze
azotate informaţia genetică de mare diversitate, teoretic nelimitată.
b) Structura secundară a ADN (structura bicatenară) este reprezentată de
configuraţia spaţială bicatenară, dublu helicoidală a macromoleculei de ADN. Ea
rezultă în urma unirii prin legături de hidrogen a bazelor azotate din două catene
polinucleotidice complementare. Complementaritatea catenelor se bazează pe
împerecherile specifice, prin legături de hidrogen, a bazelor azotate de pe cele două
catene.

Modelul dublului helix al moleculei de ADN


Descrierea organizării spaţiale a moleculei de ADN elaborată în 1953 de
Watson şi Crick a reprezentat un moment crucial în biologie deoarece a permis
explicarea mecanismului prin care informaţia genetică este conservată (fig.III.13).
Fenomenul de replicare semiconservativă a ADN permite conservarea informaţiei,
iar cel de transcripţie permite transmiterea informaţiei prin intermediul ARN.
Caracterele esenţiale ale modelului sunt:
a) fiecare moleculă este compusă din 2 lanţuri lungi, polinucleotidice, orientate în
direcţii opuse, care formează un dublu helix în jurul unui ax central, imaginar.
Diametrul helixului este de 20 Ǻ, iar pasul este de 33 Ǻ cuprinzând circa 10 perechi
de baze/spiră. Această structură generează două şanţuri de adâncimi şi lărgimi
diferite (şanţul minor şi major), ambele înfăşurându-se helicoidal de-alungul întregii
macromolecule de ADN. Pe aceste şanţuri se deplasează enzimele implicate în
procesele de reparare, replicare şi transcripţie.
b) nucleozidul este dispus într-un plan perpendicular faţă de planul lanţului
polinucleotidic.
c) cele două lanţuri sunt unite prin legături de hidrogen care se stabilesc între
perechile de baze.
d) deoarece între cele două fracţiuni glucidice ale nucleotidelor opuse este o distanţă
fixă de 11 Ǻ, o bază purinică nu se poate lega decât de una pirimidinică. Astfel, A-
T şi G-C sunt singurele perechi care se pot forma. Între A-T se formează legături
duble de hidrogen, iar între G-C, legături triple.
e) secvenţa axială a bazelor în lungul lanţului polinucleotidic poate să varieze
considerabil, dar în cel de al doilea lanţ secvenţa trebuie să fie complementară, ca
în exemplul următor:
A T T C G A G
|| || || ||| ||| || |||
T A A G C T C

În timpul reduplicării ADN, cele două lanţuri se despart şi fiecare serveşte ca


matriţă pentru sinteza unui lanţ complementar. În acest fel, cele două noi molecule
de ADN au aceeaşi configuraţie moleculară. Dispoziţia secvenţială variabilă a celor
4 baze în lungul lanţului de ADN stă la baza informaţiei genetice. Cele 4 baze pot
să determine mii de caractere ereditare diferite, deoarece moleculele de ADN sunt
polimeri lungi, pe care se pot produce un număr imens de combinaţii.
Fig.III.13. Modelul moleculei de ADN, propus de Watson şi Crick

Localizarea intracelulară a ADN


La procariote, molecula de ADN se prezintă sub forma unui dublu helix inelar,
neconjugat cu proteine. El reprezintă 1% din masa celulei, alcătuieşte nucleoidul
sau echivalentul nuclear şi de obicei este ataşat punctiform de un pliu al membranei
celulare numit mezozom. Uneori, în citoplasma bacteriilor se găsesc molecule mici
de ADN extracromozomial care poartă doar câteva gene şi se numesc plasmide sau
epizomi.
În celulele eucariote ADN se găseşte situat la nivel nuclear şi în cantităţi mici
la nivel citoplasmatic. Localizarea nucleară este dublă:
• ADN-cromozomial (nuclear) intră în alcătuirea cromatinei (în interfază) şi a
cromozomilor (în timpul diviziunii) şi are rolul de a transcrie informaţia genetică
pe ARN mesager şi ARN de transport. ADN-ul nuclear este legat prin legături
ionice cu proteine bazice, numite histone.
• ADN-extracromozomial, asociat nucleolului. Rolul său biologic este acela de a
transcrie ARN ribozomal.
• În citoplasmă, ADN este localizat în matricea mitocondrială (la celulele
animale) şi cloroplastidială (la celulele vegetale). ADN-ul mitocondrial (ADNmt)
are o formă circulară asemănătoare cu ADN-ul procariotelor şi proprietăţi
biochimice diferite de cel cromozomial. ADNmt codifică 22 de tipuri de ARN
mitocondrial şi 13 proteine mitocondriale, motiv pentru care mitocondria este
capabilă de a-şi sintetiza singură 5% din proteinele structurale şi enzime.
Virusurile care conţin ADN poartă denumirea de adenovirusuri.

3.2.3. Acidul ribonucleic (ARN)

Structura primară a ARN este asemănătoare celei a ADN, cu diferenţa că el


conţine riboză şi uracil, în loc de dezoxiriboză şi timină.
La procariote. În celulele bacteriene, cea mai mare parte a ARN se află în
citoplasmă, dar o anumită cantitate este ataşată necovalent de ADN, pe măsură ce
se formează în procesul de transcripţie.
În celulele eucariote, diferitele tipuri de ARN au o distribuţie intracelulară
distinctă. În celula hepatică aproximativ 11% din totalul cantităţii de ARN se află
în nucleu, 15% în mitocondrii, peste 50% în ribozomi, iar 24% în citosol. Ca şi
ADNmt, ARN ribozomal şi de transfer mitocondriali se deosebesc de formele
extramitocondriale.
Pe baza greutăţii lor moleculare, a proprietăţilor fizico-chimice şi a rolului
îndeplinit, ARN se clasifică în trei clase: ARN ribozomal (ARNr), ARN mesager
(ARNm) şi ARN solubil sau de transfer (ARNt). Toate cele trei tipuri îşi au originea
în nucleu şi trec în citoplasmă unde contribuie la sinteza proteinelor. Fiecare dintre
cele trei tipuri majore există în forme moleculare multiple: ARNr există în cel puţin
trei forme majore, ARNt în 60 de forme, iar ARNm în sute de forme distincte.
ARN mesager se sintetizează în nucleu prin procesul de transcripţie; secvenţa
bazelor dintr-un lanţ de ADN cromozomial este copiată enzimatic în lanţul de
ARNm. Secvenţa bazelor din lanţul de ARNm este complementară celei din lanţul
ADN care se transcrie. După transcripţie, ARNm trece în citoplasmă şi apoi la
ribozomi, unde serveşte ca matriţă pentru ordonarea secvenţială a aminoacizilor în
procesul de biosinteză a proteinelor. Molecula este monocatenară; datorită
flexibilităţii crescute se poate plia temporar formând zone bicatenare acolo unde
bazele azotate care vin faţă în faţă sunt complementare (fig.III.14). În momentul
formării poliribozomului şi începerea biosintezei proteice se depliază, redevenind
monocatenar.
ARN de transfer sunt molecule relativ mici care funcţionează ca transportori
specifici ai aminoacizilor la ribozomi în cadrul procesului de biosinteză proteică.
Fiecare din cei 20 de aminoacizi esenţiali are cel puţin un ARNt corespunzător, iar
unii au chiar mai mulţi. Forma moleculei este de „frunză de trifoi” cu zone
bicatenare şi zone monocatenare sub formă de bucle (fig. III.15). Prezintă un situs
specific pentru ataşarea unui aminoacid şi un anticodon specific pentru codonul de
pe ARNm.
ARN ribozomal reprezintă 60% din masa ribozomilor la procariote şi 50% la
eucariote. Sunt molecule monocatenare prezente la procariote în trei tipuri
caracteristice (cu constante de sedimentare 23S, 16S, 5S), iar la eucariote în patru
tipuri caracteristice (5S, 7S, 18S, 28S) (fig.III.16) .
Fig.III.14. Conformaţia moleculei de ARNm (după Alberts, 2002)

Fig. III.15. Conformaţia moleculei de ARNt (după Alberts, 2002)


(stg.) structura ARNt specific pentru fenilalanină (Phe)
(dr) structura ARNt determinată prin difracţie în raze X (imagini din unghiuri diferite)
(jos) secvenţa nucleotidică liniară a moleculei.
Fig.III.16. Dispoziţia
ARNr 5S şi ARNr 23S
în subunitatea mare
ribozomală bacteriană,
determinată prin
cristalografie
în raze X.

3.3. GLUCIDELE

Glucidele sunt alcătuite din C, H şi O şi reprezintă pricipala sursă energetică a


celulelor animale şi vegetale. După structură, glucidele cu importanţă biologică se
clasifică în monozaharide, dizaharide şi polizaharide.
3.3.1. Monozaharidele sunt zaharuri simple cu formula chimică Cn(H2O)n. După
numărul atomilor de carbon se clasifică în trioze, pentoze, hexoze etc. (fig.III.17).
Cele două pentoze: riboza şi dezoxiriboza intră în alcătuirea acizilor nucleici. Dintre
hexoze amintim: glucoza, galactoza, manoza, fructoza. Glucoza reprezintă
principala sursă de energie a celulei. Aranjamentul spaţial al moleculei de glucoză
(fig.III.18) permite utilizarea ei ca substanţă cheie în metabolismul celular. Glucoza
posedă o serie de proprietăţi cu semnificaţie biologică cum sunt: este uşor degradată
pe cale oxidativă (glicoliza aerobă şi anaerobă), este solubilă în apă, este mai stabilă
decât pentozele şi mai reactivă decât monozaharidele cu mai mult de 6 atomi de
carbon. Glucoza se depozitează intracelular sub formă polimerizată de amidon în
celula vegetală şi glicogen în celula animală.
3.3.2. Dizaharidele se formează prin condensarea a doi monomeri monozaharidici
cu pierderea unei molecule de apă. Formula lor chimică este C 12H22O11. Cele mai
importante dizaharide sunt zaharoza (sucroza) şi maltoza (pentru plante) şi lactoza
(pentru animale şi om). Procesul prin care iau naştere dizaharidele poartă numele
de sinteză de deshidratare. În acest mod, dintr-o moleculă de α-glucoză şi una de
β-fructoză rezultă zaharoză şi apă. În mod similar, sinteza de deshidratare a glucozei
şi galactozei conduce la formarea lactozei. Reacţia este reversibilă: adiţia apei la un
dizaharid determină formarea a două monozaharide; procesul poartă denumirea de
hidroliză (fig.III.19).

Fig. III.17. Monozaharide Fig.III.18. Structura


spaţială a glucozei

Fig. III.19. Sinteza de deshidratare şi hidroliza unei molecule de sucroză


la care participă glucoza şi fructoza (după G.J. Tortora, 1995)

3.3.3. Polizaharidele rezultă prin condensarea mai multor molecule de


monozaharide odată cu pierderea unui număr corespunzător de molecule de apă.
Procesul este şi el reversibil, prin hidroliză obţinându-se monozaharide. Din punct
de vedere biologic, cele mai importante polizaharide sunt glicogenul (pentru celula
animală) şi amidonul (pentru celula vegetală).
Glicogenul reprezintă o importantă rezervă energetică pentru organism. El poate fi
pus în evidenţă în celulele multor ţesuturi, dar este mai bine reprezentat în celulele
hepatice şi musculare. Glicogenul este format din lanţuri de glucoză legate prin
legături ,1:4 glicozidice care prezintă ramificaţii legate ,1:6 glicozidic tot la 6
resturi de glucoză (fig.III.20). Structura moleculei de glicogen corespunde perfect
funcţiei de depozitare a glucozei, deoarece fiind o macromoleculă nu poate difuza
prin membrana celulară. El participă la formarea soluţiilor coloidale în citoplasmă.
Gruparea moleculelor de glucoză într-o singură macromoleculă înlătură
posibilitatea creerii unei presiuni osmotice mari care ar apare dacă moleculele de
glucoză ar fi libere.

Fig.III.20. Structura ramificată a macromoleculei de glicogen

Procesele de glicogenogeneză şi glicogenoliză sunt catalizate enzimatic.


Localizarea enzimelor la capetele ramificaţiilor permite realizarea simultană a
proceselor de glicogenogeneză şi glicogenoliză, în acest fel menţinându-se
constantă concentraţia intracelulară de glucoză liberă; unităţile de glucoză sunt
eliberate rapid atunci când concentraţia este scăzută şi sunt rapid adiţionate la lanţul
de glicogen când concentraţia glucozei este crescută.
Intracelular, glicogenul se prezintă sub formă de granule clasificate în funcţie
de mărimea lor: granule de ordinul I cu diametrul de 15 nm, granule de ordinul II
cu diametrul de 15-150 nm; ambele sunt entităţi ultrastructurale vizibile numai în
microscopia electronică. Granulele de ordinul III cu diametre peste 150 nm sunt
vizibile şi în microscopia optică. Ele reprezintă incluziunile citoplasmatice de
glicogen şi se pot evidenţia prin coloraţia PAS (Periodic Acid Schiff), carmin Best
sau coloraţii histochimice cu iod.
3.3.4. Glicozaminoglicanii (GAG).
Sunt polizaharide în care unităţile monomer sunt formate din derivaţi aminaţi
ai monozaharidelor (glucozamină, galactozamină) şi acid glicuronic la care se pot
asocia, sau nu, resturi esterificate de acid sulfuric; din acest punct de vedere se
clasifică în sulfatate şi nesulfatate.
• GAG nesulfataţi: cel mai răspândit este acidul hialuronic prezent în
învelişul celular şi în spaţiul extracelular din ţesutul conjunctiv. Se găseşte
de asemenea în lichidul sinovial şi în umoarea vitroasă a ochiului. Acidul
hialuronic contribuie la creşterea vâscozităţii substanţelor la alcătuirea
cărora participă; este hidrolizat de hialuronidază, proces urmat de scăderea
vâscozităţii.
• GAG sulfataţi sunt reprezentaţi de: condroitin sulfaţi, heparansulfaţi,
dermatansulfaţi, keratosulfaţi. Constituenţii acestora, precum şi răspândirea
lor în organism este redată în tabelul III.V.
Soluţiile apoase ale GAG sunt gelatinoase, vâscozitatea datorându-se hidratării
excesive şi legăturilor de hidrogen dintre lanţuri. Datorită proprietăţilor lor
structurale, GAG îndeplinesc o funcţie mecanică de susţinere, lubrefiere, amortizare
a şocurilor, dar intervin şi în metabolismul ţesuturilor.

GAG Răspândire
Condroitinsulfat Cartilaj
Dermatansulfat Piele
Keratansulfat Cornee
Heparansulfat Plămâni

Tabel III.V. Glicozaminoglicanii şi răspândirea lor în organism

3.3.5. Glicoproteinele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un lanţ


polipeptidic la care sunt legate covalent resturi zaharidice. Ele reprezintă un grup
mare, cu o largă distribuţie la nivel celular şi o considerabilă semnificaţie biologică.
Glicoproteinele sunt sintetizate intracelular şi se localizează apoi atât intracelular,
cât mai ales extracelular. Dintre glicoproteinele cu localizare extracelulară se pot
enumera glicoproteinele sanguine, formele circulante ale unor hormoni proteici,
anticorpii, diferite enzime digestive, glicoproteinele din membranele fundamentale
extracelulare (tabel III.VI).

Localizare Exemple
• plasmă - fibrinogen
- imunoglobuline
- proteine de grup sanguin
- tiroxină legată proteic
• urină - glicoproteine urinare
• hormoni - gonadotropină corionică
- hormon stimulator al foliculinei
- hormon stimulator al tiroidei
• enzime - ribonucleaza B
-  glucuronidaza
- pepsina
- colinesteraza serică
• secreţiile mucoaselor - glicoproteine submaxilare
- glicoproteine gastrice
• ţesut conjunctiv - colagen
• membrane celulare - glicoforina
• membrane extracelulare - glicoproteine din membrana bazală

Tabel III.VI. Exemple de glicoproteine grupate în funcţie de răspândirea


în organism (după Lehninger, 1987).

3.3.6. Proteoglicanii
Glicoproteinele cu concentraţie crescută glucidică poartă denumirea de
proteoglicani. Sunt sintetizaţi de fibroblaste, condroblaste, osteoblaste, macrofage,
histiocite, enterocite etc. Din punct de vedere al organizării moleculare sunt formaţi
dintr-un miez proteic numit proteină core pe care se ataşează lanţuri de GAG
(fig.III.21). Clasificarea şi localizarea lor este redată în tabelul III.VII.

Clasificare Exemple Localizare


1. Extracelulari Agrecan Cartilaje
Neurocan, Brevican ţesutul nervos
Biglican, Perlecan membrane bazale
Versican pereţii vaselor
Decorină, Lumican cornee
2. Membranari Cerebroglican, Glipican, membranele celulare
Syndecan, Betaglican
3. Intracelulari Serglicina granulele de secreţie din:
mastocite, bazofile, eozinofile,
neutrofile, monocite,
trombocite, limfocite T
citotoxice

Tabel III.VII. Clasificarea şi localizarea claselor de proteoglicani


Fig.III.21. Organizarea moleculară a proteoglicanilor (după Goodman, 1994)
Datorită faptului că sunt substanţe considerate „gelatinoase, lipicioase”,
proteoglicanii asigură lubrefierea şi stabilitatea la presiune. Fiind constituenţi ai
matricei extracelulare li se atribuie rolurile de modulatori ai activităţii factorilor de
creştere, de reparare a ţesuturilor lezate, rol anticoagulant şi de intervenţie în
migrarea celulară în cursul morfogenezei (vezi cap. Matrice extracelulară).

3.4. LIPIDELE

Lipidele reprezintă aproximativ 2% din constituenţii celulari. Ele sunt


substanţe alcătuite din C, O, H la care se pot adăuga P şi N (fig.III.22). Lipidele sunt
biomolecule organice insolubile în apă care se pot extrage din celule şi ţesuturi cu
ajutorul solvenţilor nepolari: eter, cloroform, benzen etc. Sunt substanţe care nu
formează singure compuşi macromoleculari, dar organizarea structurilor vii nu se
poate realiza fără prezenţa lipidelor.
Rolurile generale ale lipidelor pot fi sintetizate după cum urmează:
a) reprezintă o importantă sursă energetică alcătuind “combustibilul” cu cea mai
ridicată valoare calorică;
b) rol plastic deoarece intră în constituţia tuturor membranelor celulare;
c) rol de înveliş protector al celulei;
d) ca şi componente ale suprafeţei celulare sunt implicate în mecanismele de
recunoaştere intercelulară, specificitate de specie, imunitate tisulară, transport
transmembranar;
e) rol reglator deoarece intră în componenţa vitaminelor, hormonilor steroizi şi a
prostaglandinelor.
Intracelular, lipidele se găsesc sub formă de lipide simple şi lipide complexe
(fosfolipide, glicolipide, sfingolipide, glicosfingolipide, lipoproteine, lipocromi).

3.4.1. Acizii graşi liberi apar în concentraţii mici. Au rol energetic şi structural. Ei
intră în căile de metabolizare, participând la:
a) -oxidare în mitocondrii şi peroxizomi;
b) biosinteza trigliceridelor cu formarea de depozite intracitoplasmatice;
c) biosinteza lipidelor complexe;
d) biosinteza prostaglandinelor.
3.4.2. Trigliceridele (triacilglicerolii) sunt esteri ai glicerolului cu acizii graşi.
Constituie familia cea mai numeroasă de lipide şi reprezintă componentele majore
ale lipidelor de depozit (rezervă) din celulele animale. Se depun în citosol sub forma
unor picături de dimensiuni variabile, evidenţiabile în MO prin tehnici de colorare
Sudan III, IV. Incluziunile lipidice au diametre cuprinse între 0,2-5 m şi au rol de
depozit energetic. În adipocitele albe incluziunile lipidice pot atinge un diametru de
80 m, ocupă întreg citosolul, împing nucleul la periferie şi conferă astfel celulei
aspectul caracteristic de “inel cu pecete”. Fiziologic, lipidele se depun în citosol în
scopul existenţei unei rezerve de combustibil. Procesul este reversibil, la nevoie
acizii graşi sunt eliberaţi prin hidroliză sub acţiunea lipazelor.
Fig.III.22. Organizarea moleculară a diferitelor clase de lipide

3.4.3. Steroizii sunt lipide care intră în alcătuirea unor substanţe importante pentru
organism: hormoni sexuali, hormoni corticosuprarenalieni, vitamina D, acizi biliari.
Steroizii care posedă o grupare OH se numesc steroli. Reprezentantul cel mai
răspândit este colesterolul. El se găseşte în bilă, creier, glande suprarenale şi alte
ţesuturi. La nivel celular, colesterolul este un important component membranar cu
rol modulator al fluidităţii membranare. El reprezintă aproximativ 20% din lipidele
membranare şi se găseşte în zona hidrofobă a dublului strat lipidic din plasmalemă
(predomină pe versantul extern) şi în endomembrane.
3.4.4. Prostaglandinele sunt o familie de derivaţi ai acizilor graşi care îndeplinesc
o gamă largă de activităţi biologice de natură hormonală sau reglatorie. Cele mai
cunoscute sunt prostaglandinele E1, F1 şi F2 , prescurtat PGE1, PGF1 şi PGF2 .
Sunt sintetizate în toate celulele nucleate din organism şi influenţează
funcţionalitatea oricărui tip celular. Deşi sunt sintetizate în cantităţi minime, au
efecte foarte variate asupra organismului. Sunt implicate în modularea răspunsurilor
hormonale (inducerea menstruaţiei, inducerea avortului în trimestrul II de sarcină),
contribuie la răspunsul antiinflamator, previn ulcerul peptic, au efect
bronhodilatator, influenţează procesul de agregare plachetară, reglează temperatura
corpului, scad tensiunea arterială şi induc contracţia muşchilor netezi.
3.4.5. Fosfolipidele (fosfatide, fosfogliceride) sunt componente majore ale
membranelor celulare; în alte compartimente celulare pot fi găsite doar în cantităţi
foarte mici. Cele mai reprezentative datorită abundenţei lor sunt fosfatidilcolina,
fosfatidiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilinozitolul, fosfatidilglicerolul,
cardiolipina şi plasmalogenii. Structura lor moleculară corespunde perfect funcţiei.
Sunt denumite molecule bimodale sau amfifile deoarece prezintă un cap hidrofil
(reprezentat de gruparea polară) şi o coadă hidrofobă (reprezentată de doi acizi graşi
esterificaţi) (fig.III.23). Moleculele care se pot intercala în structura apei fără a o
perturba energetic, intrând în relaţie cu legăturile de hidrogen sunt hidrofile şi deci
solubile în apă. Din contră, moleculele nepolare rup structura de legături de
hidrogen fără a forma în schimb alte interacţiuni favorabile cu moleculele de apă.
Ele sunt hidrofobe şi deci insolubile.
• Fosfatidiletanolamina şi fosfatidilcolina au gruparea polară formată din
aminoalcoolii etanolamină, respectiv colină. În fosfatidilserină, acidul
fosforic este esterificat cu gruparea hidroxil a aminoacidului L-serina. În
fosfatidilinozitol, gruparea polară este reprezentată de un alcool ciclic cu 6
atomi de carbon, inozitolul. În fosfatidilglicerol capul moleculei este
reprezentat de glicerol.
• Cardiolipina este un fosfolipid înrudit cu fosfatidilglicerolul. Este prezentă în
membranele celulare ale bacteriilor, iar la om în membranele interne
mitocondriale. A fost izolată pentru prima dată din muşchiul cardiac, foarte
bogat în mitocondrii, şi este implicată în scăderea fluidităţii membranare.
Conferă membranelor interne mitocondriale un rol de barieră între spaţiul
perimitocondrial şi matricea mitocondrială.
• Plasmalogenii se deosebesc de celelalte fosfolipide deoarece “coada” este
formată dintr-un acid gras cu lanţ lung şi un lanţ alifatic lung -nesaturat. Ei
alcătuiesc aproximativ 10% din constituenţii membranari şi se găsesc cu
precădere în membranele celulelor musculare şi nervoase.

Fig.III.23. Reprezentarea schematică a organizării moleculare a fosfatidilcolinei


(după Alberts, 1989)

3.4.6. Sfingolipidele sunt lipide complexe care se găsesc în cantităţi mari în ţesutul
nervos. Ele sunt formate dintr-o moleculă de acid gras, o moleculă de sfingozină şi
o grupare polară. Cele mai abundente sfingolipide sunt sfingomielinele, prezente în
teaca de mielină a nervilor. Alte sfingolipide conţin ca şi grupare polară una sau mai
multe glucide. Dintre acestea fac parte cerebrozidele, galactocerebrozidele,
gangliozidele. Deşi sunt constituente minore ale membranelor celulare, se dovedesc
a avea un rol important într-o serie de funcţii specializate. Astfel, gangliozidele sunt
concentrate îndeosebi în terminaţiile nervoase ceea ce a condus la ipoteza rolului
lor în transmiterea influxului nervos la nivelul sinapselor. Sunt prezente şi în
receptorii pentru acetilcolină precum şi în neurotransmiţători.
3.4.7. Glicosfingolipidele de la nivelul suprafeţei celulare sunt legate de
specificitatea de grup sanguin, dar şi de specificitatea de organ sau ţesut. Aceste
lipide complexe sunt implicate în imunitatea tisulară şi în recunoaşterea
intercelulară, fenomene fundamentale pentru dezvoltarea şi integritatea ţesuturilor.
Celulele canceroase posedă glicosfingolipide caracteristice, diferite de cele
ale celulelor normale. În boala Tay-Sachs, în celula nervoasă are loc o acumulare a
gangliozidului GM2, ca urmare a deficienţei genetice de sinteză a enzimei
responsabile de degradarea acestui compus. Acumulări anormale de
glicosfingolipide se constată şi în alte boli care se datorează unor deficienţe genetice
de sinteză enzimatică (v. tezaurismozele lizozomale).
3.4.8. Lipoproteinele sunt lipide legate de molecule proteice. Sunt constituenţi
frecvenţi ai ţesuturilor, membranelor celulare, nucleilor, dar sunt prezente şi sub
formă circulantă în sânge. Există două tipuri majore de lipoproteine: lipoproteine
de transport şi sistemele de membrană (acestea din urmă vor fi studiate la capitolul
“ membrana celulară”).
Lipoproteinele de transport din plasma umană se împart în patru clase, în
funcţie de densitatea şi dimensiunea particulelor: kilomicroni, lipoproteine cu
densitate foarte mică (VLDL - very low density lipoproteins), lipoproteine cu
densitate mică (LDL - low density lipoproteins) şi lipoproteine cu densitate mare
(HDL - high density lipoproteins).
3.4.9. Lipocromii sunt complexe formate din lipide şi pigmenţi. Exemplul cel mai
reprezentativ este lipofuscina (pigmentul de îmbătrânire) care se acumuleză în
celulele care nu au capacitatea de a-şi exocita corpii reziduali formaţi în urma
procesului de digestie intracelulară.

3.5. ENZIMELE

Enzimele sunt catalizatori biologici care au rolul de a accelera reacţiile


chimice ale celulei. Sunt molecule de natură proteică cu unul sau mai multe situsuri
active pe care se ataşează substratul (substanţa asupra căreia acţionează).
Clasificare după tipul de reacţie catalizată:
1) oxidoreductaze (reacţia de oxidoreducere);
2) transferaze (favorizează transferul unor radicali de pe un substrat pe altul);
3) hidrolaze (scindează substratul prin adiţia unei molecule de apă);
4) liaze (favorizează adiţia la dubla legătură);
5) izomeraze (reacţia de izomerizare);
6) ligaze sau sintetaze (formare de legături cu scindare de ATP).
Activitatea enzimatică se desfăşoară specific, fiecare enzimă este capabilă să
acţioneze asupra unui substrat determinat. Specificitatea este absolută atunci când
enzima se ataşează unui singur substrat (ex. succindehidrogenaza). Specificitatea
este stereochimică atunci când acţiunea depinde de configuraţia stereochimică (ex.
lactatdehidrogenaza); specificitatea este relativă atunci când enzima se ataşează la
o varietate de substraturi de acelaşi tip (ex. fosfataza alcalină).
Factorii care pot influenţa viteza de reacţie enzimatică sunt:
• numărul de contacte dintre moleculele de enzime şi cele ale substratului.
Numărul de molecule enzimatice este în mod normal mult mai mic decât cel
al moleculelor substratului.
• concentraţia relativă a enzimelor faţă de cea a substratului influenţează
viteza de reacţie. Dacă concentraţia enzimatică este crescută, viteza de reacţie
creşte în mod proporţional. Dacă concentraţia substratului este crescută,
activitatea enzimatică încetează atunci când enzima este saturată.
• concentraţia în ioni de hidrogen este un factor care acţionează direct asupra
enzimei. Fiecare enzimă are un pH optim la care activitatea sa este maximă.
De exemplu pH-ul optim al fosfatazei alcaline (FAL) este 8,5-10, iar al
fosfatazei acide (FAC) este 4,5-5; cele mai multe enzime au un pH optim de
acţiune apropiat de cel neutru.
• temperatura - în mod normal enzimele acţionează optim la temperatura
normală a corpului. O creştere uşoară de temperatură creşte viteza de reacţie,
pe când temperaturile ridicate pot determina inhibiţia sau chiar distrugerea
prin denaturare a enzimelor (excepţie face ribonucleaza care rămâne activă şi
la 80ºC).
Multe dintre enzime se găsesc în celulă sub formă inactivă, de zimogen.
Zimogenii sunt activaţi de kinaze; de exemplu, tripsinogenul produs de celulele
pancreatice este activat în intestin de enterokinază. Pepsinogenul secretat de celulele
epiteliului gastric este activat de acidul clorhidric secretat de celulele parietale. Alte
enzime hidrolitice cum sunt papaina şi catepsina necesită agenţi reducători
(glutation) pentru a fi activate.
Coenzimele şi grupările prostetice
Multe dintre enzime sunt proteine conjugate care conţin o grupare prostetică.
De exemplu citocromii (enzime care participă la transferul electronilor între substrat
şi oxigen) conţin un complex metaloporfirinic.
Aceste enzime nu îşi pot desfăşura activitatea catalitică fără ajutorul unor
coenzime cu care se leagă numai pe durata reacţiei. De exemplu, dehidrogenaza
utilizează NAD+ (nicotinamid-adenină-dinucleotid) sau NADP (nicotinamid-
adenină-dinucleotid fosfat), după reacţia:

substrat + NAD+ + enzimă → substrat oxidat + NADH + H+

Constituenţii esenţiali ai coenzimelor sunt vitaminele, mai ales cele din


complexul B. Acidul pantotenic (vitamina B5) formează o parte importantă a
coenzimei A; riboflavina (vitamina B2) este încorporată în molecula FAD, iar
piridoxalul (vitamina B6) este cofactor de transaminare şi decarboxilare.
Accelerarea cineticii enzimatice este favorizată şi de cationii metalici: Na+,
K+, Rb+, Cs+, Mg++, Ca++, Cr++, Cu++, Mn++, Fe++, Zn++, Co++, Al+++, NH4+.

3.6. HORMONII
Hormonii sunt substanţe complexe elaborate de celulele glandelor endocrine
care alături de enzime şi vitamine au rol de biocatalizatori. Din punct de vedere
biochimic sunt de natură proteică, glicoproteică şi steroizi. Hormonii nu sunt
constituenţi celulari, dar sunt produşi de elaborare ai celulelor eliberaţi în sânge. În
concentraţii foarte mici, hormonii sunt transportaţi spre diferite celule asupra cărora
îşi exercită acţiunea în mod specific. Ei joacă rol de mesageri chimici, reglatori
chimici sau excitanţi funcţionali specifici. De exemplu, tiroxina disociază
fosforilarea de oxidare, scăzând în acelaşi timp sinteza de ATP în cadrul ciclului
Krebs; adrenalina creşte glicogenoliza, transformând fosforilaza b (inactivă) în
fosforilază a (activă) în prezenţa ATP şi a ionilor de magneziu; insulina inhibă
activitatea hexokinazei, enzimă care catalizează transformarea glucozei şi a ATP în
glucozo-6-fosfat şi ADP.
3.7. VITAMINELE
Ca şi hormonii, vitaminele nu sunt componente structurale ale celulelor. Ele
nu pot fi sintetizate în organismul omului şi al animalelor superioare, dar în acelaşi
timp constituie o categorie de substanţe care sunt absolut necesare metabolismului.
Aportul lor este exogen, din raţia alimentară. Din punct de vedere biochimic, ele se
clasifică în hidrosolubile şi liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile sunt componente necesare ale unor coenzime, importante
pentru căile metabolice centrale:
Vitamina B1 (tiamina) este componentul activ al tiaminpirofosfatului, coenzimă
necesară pentru decarboxilarea cetoacizilor. Carenţa sa determină la om boala
numită “beri-beri”.
Vitamina B2 (riboflavina) este component al coenzimelor FMN (flavin-mono-
nucleotid) şi FAD (flavin-adenin-nucleotid) care sunt grupările prostetice
transportoare de hidrogen ale unor enzime oxidative.
Acidul nicotinic este component al NAD şi NADP, transportori de electroni ai
dehidrogenazelor. Carenţa sa determină apariţia pelagrei.
Acidul pantotenic este component esenţial al coenzimei A care intervine în oxidări
enzimatice şi metabolismul acizilor graşi.
Vitamina B6 influenţează activitatea transaminazelor.
Biotina este transportor al dioxidului de carbon.
Acidul folic este precursor al enzimei ce intervine în transferul enzimatic al
grupărilor cu un atom de carbon.
Vitamina B12 (cobalamina) este esenţială pentru mecanismele nutriţionale ale
majorităţii animalelor superioare.
Vitamina C (acidul ascorbic) are rol în procesele de hidroxilare. Carenţa sa
determină la om boala numită scorbut.
Vitaminele liposolubile par să nu aibă rol de coenzime, dar îndeplinesc alte funcţii
importante:
Vitamina A cu precursorul său -caroten funcţionează ca pigment receptor
fotosensibil în celulele cu bastonaş.
Vitamina D are o acţiune de tip hormonal asupra activării, legării şi transportului
calciului în intestin şi oase.
Vitamina K este implicată în biosinteza componentelor mecanismelor de coagulare.
Vitamina E (tocoferolul) are activitate antioxidantă prevenind oxidarea acizilor
graşi foarte nesaturaţi; prin aceasta protejează lipidele din membranele biologice
împotriva acţiunii oxigenului molecular. Carenţa determinată experimental,
provoacă la animalele de experienţă sterilitate, pigmentarea brună a lipidelor de
depozit, necroză hepatică, distrofia muşchilor scheletici.

Capitolul IV

MATRICEA EXTRACELULARĂ

Matricea extracelulară sau spaţiul intercelular reprezintă mediul extern al


celulelor care alcătuiesc oganismele pluricelulare. Totodată ea participă la
alcătuirea mediului intern al organismului alături de sânge şi limfă. Se află în relaţii
de continuitate şi contiguitate cu celulele prin intermediul componentei externe a
membranei celulare - glicolema. Între celule şi matricea extracelulară există o
interrelaţie de tip structural şi funcţional, deoarece o parte a componentelor
matriciale provin din secreţii celulare, iar ea la rândul său influenţează procesele
celulare de tip: adezivitate, comunicare intercelulară, diferenţiere, metabolism. Din
această cauză, cantitatea şi calitatea matricei extracelulare diferă de la un tip de ţesut
la altul. Matricea extracelulară a ţesuturilor conjunctive este uneori mai
voluminoasă decât celulele pe care le înconjoară şi determină proprietăţile fizice ale
ţesutului. Ţesuturile conjunctive formează eşafodajul corpului vertebratelor, dar
cantitatea lor variază de la un organ la altul: în cartilaje şi în os ele reprezintă
constituenţi majori, pe când în creier şi măduva spinării nu reprezintă decât
constituente minore.
Din punct de vedere biochimic, matricea extracelulară este alcătuită din: faza
fluidă formată din apă, electroliţi, micro- şi macromolecule solubile şi faza solidă
formată din micro- şi macromolecule insolubile, vizibile în microscopia optică, cu
o organizare stratificată. Raportul dintre cele două faze diferă de la un tip de ţesut
la altul, astfel încât matricea poate avea aspect apos, gelatinos, elastic sau rigid.
Din punct de vedere structural, matricea este alcătuită din diferite tipuri de
proteine şi polizaharide care formează fibre libere sau asamblate în reţea şi se
asociază intim cu suprafaţa celulară. La interfaţa dintre un epiteliu şi ţesutul
conjunctiv matricea formează o membrana bazală care controlează comportamentul
celular. Macromoleculele care constituie matricea extracelulară sunt sintetizate de
celule de tipul: fibroblaste, condroblaste, osteoblaste etc.
Se disting trei clase principale de macromolecule extracelulare:
• Lanţuri de polizaharide din clasa glicozaminoglicanilor (GAG) care se leagă la
proteine formând proteoglicanii.
• Proteine fibrilare de tip colagen şi elastină. Fibrele de colagen conferă matricei
rezistenţă, pe când fibrele elastice asigură elasticitatea matricei.
• Proteinele matriciale ca fibronectina şi laminina care joacă rol de molecule de
adezivitate de tip celulă-celulă sau celulă-membrana bazală.

1. GLICOZAMINOGLICANII ŞI PROTEOGLICANII MATRICIALI

GAG sunt lanţuri polizaharidice neramificate compuse dintr-o unitate


dizaharidică repetitivă. Unul dintre zaharuri este aminat (N-acetil glucozamină, N-
acetil galactozamină) şi în cele mai multe cazuri este şi sulfatat. Celălalt este
reprezentat în general de un acid uronic (glucuronic sau iduronic). Organizarea lor
moleculară determină încărcătura ionică negativă a suprafeţei celulare (fig.IV.1 şi
2). În funcţie de prezenţa sau absenţa grupării sulfat, GAG se clasifică în: nesulfatate
– acidul hialuronic şi sulfatate – condroitin sulfat, heparan sulfat, dermatan sulfat,
keratan sulfat (v. cap. Constituenţii moleculari ai celulelor şi rolul lor biologic).
Proteoglicanii sunt alcătuiţi din lanţuri de GAG legate covalent la un miez
proteic numit proteină core (fig.IV.3). Miezul proteic este sintetizat de
poliribozomii ataşaţi membranei reticulului endoplasmatic, trece apoi în lumenul
acestuia unde începe ataşarea lanţurilor polizaharidice, glicozilare care se va finaliza
în aparatul Golgi. Ataşarea GAG este mediată de un tetrazaharid care amorseză
elongarea lanţului polizaharidic. Tot în aparatul Golgi are loc sulfatarea care creşte
încărcătura negativă a proteoglicanilor (fig.IV.4). Proteoglicanii prezintă o
heterogenitate practic nelimitată deoarece o proteină core poate ataşa un număr
foarte mare de tipuri de GAG.
În ţesuturile conjunctive proteoglicanii formează „substanţa de bază”
puternic hidratată, asemănătoare unui gel şi în care sunt incluse proteinele fibrilare.
Gelul polizaharidic rezistă forţelor de compresiune aplicate asupra matricei şi în
acealşi timp permite difuzia rapidă a substanţelor nutritive, metaboliţilor şi
hormonilor din sânge în celulele ţesutului. Deşi cantitativ gelul reprezintă doar 10%
din greutatea proteinelor fibrilare, el are rolul de a umple cea mai mare parte a
spaţiului extracelular şi participă la rezistenţa mecanică a ţesutului. Densitatea mare
a sarcinilor negative atrage cationii activi din punct de vedere osmotic (în special
Na+), ceea ce va determina atragerea unei mari cantităţi de apă în matrice. Acesta la
rândul său creează o presiune de turgescenţă (umflare) care permite matricei să
reziste la forţele de compresiune. De exemplu, matricea din ţesutul conjunctiv
cartilaginos care tapetează articulaţia genunchiului poate să suporte presiuni de sute
de atmosfere.

Fig.IV.1. Secvenţă dizaharidică repetitivă din componenţa unui GAG sulfatat

Fig. IV.2. Secvenţă dizaharidică repetitivă din componenţa unui GAG nesulfatat

Fig. IV.3. Organizarea


moleculară a agrecanului
Fig. IV.4. Tetrazaharidul care amorsează elongarea lanţului polizaharidic

Localizarea şi funcţiile unor proteoglicani matriciali şi membranari sunt prezentate


sintetic în tabelul următor:

Proteoglicani Localizare Funcţii


Agrecan Cartilaj Susţinere mecanică
Betaglican Matrice şi suprafaţa celulară Fixare pe TGF-β
Decorină Ţesuturi conjunctive Fixare pe colagen tip I şi TGF-β
Perlecan Membrana bazală Component structural şi asigură
funcţia de filtru a membranei
bazale
Syndecan Suprafaţa celulelor Participă la adezivitate
epiteliale intercelulară
Tabel IV.I.

Implicaţiile medicale ale proteoglicanilor matriciali şi membranari sunt prezentate


sintetic în tabelul IV.II. Patologia se datoreză alterărilor de ordin cantitativ sau
calitativ a acestor componente matriciale.

Patologia GAG şi proteoglicanii implicaţi


Mucopolizaharidoze GAG sulfatate
Degenerescenţa şi distrofia cartilajului Agrecan
Ateroscleroza Versican
Distrofia maculară corneeană Lumican
Cancer Syndecan-1
Maladia Alzheimer Perlecan

Tabel IV.II. Patologia asociată proteoglicanilor

2. PROTEINELE FIBRILARE

2.1. Colagenul. Fibrele de colagen.


Colagenul este o proteină cu largă răspândire în organism (25% din totalul
proteinelor), deoarece participă la alcătuirea fibrelor de colagen şi reticulină, a
membranelor bazale şi a glicolemelor. Celulele implicate in sinteza colagenului sunt
celule mezenchimale, fibroblaste, osteoblaste, condroblaste, adipocite, miocite,
endotelocite, celule epiteliale corneene.
2.1.1. Biosinteza colagenului are loc în două etape: intracelulară şi extracelulară.
A. Etapa intracelulară a biosintezei colagenului implică mai multe faze:
• transcripţia mesajului genetic din genom pe moleculele de ARNm;
• moleculele de ARNm traversează porii membranei nucleare, apoi trec în
citoplasmă unde partcipă la formarea poliribozomilor. Deoarece lanţul polipeptidic
ce urmează a fi sintetizat este foarte lung, el necesită poliribozomi mari formaţi din
100 de ribozomi;
• activarea aminoacizilor şi transportul lor de către ARNt la poliribozomi;
• traducerea mesajului genetic prin asamblarea aminoacizilor şi formarea lanţurilor
polipeptidice pro-alfa. Asamblarea este un proces rapid (aproximativ 200
aminoacizi/minut), aşa încât formarea unui lanţ durează 5-6 minute. Fiecare lanţ
conţine 1056 de aminoacizi în secvenţă liniară, cel mai frecvent fiind glicina care
apare invariabil în poziţia trei (fig.IV.5). Glicina permite ataşarea a trei lanţuri α şi
răsucirea lor helicoidală pentru formarea superhelixului final de colagen. Alţi
aminoacizi care participă la sinteza colagenului sunt: prolina, hidroxiprolina,
alanina, lizina, hidroxilizina, acidul glutamic, metionina, cisteina, histidina, tirozina,
izoleucina.
• trecerea lanţurilor pro-α în lumenul reticulului endoplasmic rugos unde au loc
următoarele mecanisme (fig IV.6):
a) hidroxilarea prolinei şi lizinei cu formarea hidroxiprolinei şi hidroxilizinei.
Procesul este catalizat de prolinhidroxilază şi lizinhidroxilază, enzime
localizate în membrana reticulului endoplasmic şi necesită prezenţa ionilor de
fier, a oxigenului molecular, acidului ascorbic şi α-cetoglutaratului. Deoarece
prolina are rolul de a stabiliza conformaţia helicoidală a viitorului lanţ α,
absenţa unuia dintre aceşti factori duce la imposibilitatea hidroxilării prolinei,
ceea ce va conduce la destabilizarea organizării spaţiale a triplului helix de
colagen. Consecinţa constă în pierderea elasticităţii şi a stabilităţii structurii
fizice a ţesuturilor. Un exemplu în acest sens este fragilitatea pereţilor vaselor
sangvine cu apariţia microhemoragiilor la nivelul mucoaselor, simptom
patognomonic în scorbut.
b) glicozilarea (ataşarea moleculelor de glucoză, galactoză la grupările
hidroxil) începe în cisternele reticulului endoplasmic rugos. Procesul este
catalizat de glicoziltransferază şi galactoziltransferază.
c) în cisternele RER, trei lanţuri pro-α se asociază şi se răsucesc, formând
molecula de pro-colagen de forma triplului helix. Legăturile în interiorul
lanţului şi între lanţuri sunt realizate de punţi disulfidice.
• transportul moleculelor de pro-colagen la sacii golgieni prin intermediul
microveziculelor desprinse din RER. Aici are loc definitivarea glicozilării şi ambalarea
lor în macrovezicule care vor fi apoi transportate la periferia celulei şi eliminate prin
exocitoză.

Fig. IV.5. Organizarea moleculară a


colagenului:
(A) unul dintre cele trei lanţuri
polipeptidice cu glicina în
poziţia 3
(B) triplul helix de colagen

B. Etapa extracelulară a biosintezei colagenului constă în:


• transformarea pro-colagenului în colagen prin scurtarea lanţurilor şi reducerea
greutăţii moleculare. Procesul se realizează prin clivarea pro-peptidelor terminale de
la cele două extremităţi ale lanţului. Reacţia este catalizată de pro-colagen peptidaze
(pro-colagen aminopeptidaza şi pro-colagen carboxil peptidaza). Molecula de colagen
are o lungime de aproximativ 300 nm şi un diametru de 1,5 nm. Ea este formată din
trei lanţuri polipeptidice răsucite helicoidal unul în jurul celuilalt, asemănător firelor
într-o frânghie (fig.IV.7).
• în spaţiul extracelular, moleculele de colagen au capacitatea de a se autoasambla,
formând :
a) microfibrile cu o grosime de 4-8 nm, rezultate din polimerizarea liniară a 5 molecule
de colagen;
b) fibrile de colagen rezultate din agregarea mai multor microfibrile; odată formate,
fibrilele de colagen se ataşează puternic prin legături covalente încrucişate stabilite
între reziduurile de lizină.
c) fibre de colagen, forme superioare de organizare a macromoleculei de colagen,
vizibile în MO, cu un diametru de 1-200 μ. Au aspect de şuviţe de păr, nu se ramifică,
nu se anastomozează, se dispun ordonat paralel sau se întretaie asemeni unei ţesături.
Apar birefringente în lumina polarizată şi se colorează selectiv cu eozină, fuxină acidă,
verde de lumină.

Fig. IV.6. Etapa intracelulară a biosintezei colagenului


Fig. IV.7. Etapa extracelulară a biosintezei colagenului

2.1.2. Tipuri de colagen:


După organizarea structurală, localizare şi rol au fost descrise 20 de tipuri de
colagen dintre care amintim:
• tipul I reprezintă 90% din colagenul organismului şi este adaptat rezistenţei la
tracţiune. Intră în alcătuirea fibrelor groase de 80-100 nm distribuite în piele, oase,
tendoane, dentină, ligamente.
• tipul II este adaptat rezistenţei la presiune, intră în alcătuirea cartilajului, discurilor
intervertebrale, corpului vitros.
• tipul III, adaptat distensiilor multidirecţionale, intră în alcătuirea fibrelor de
colagen subţiri din piele, vase sangvine, organe interne şi în alcătuirea fibrelor de
reticulină.
• tipul IV intră în alcătuirea membranelor bazale şi glicolemelor, conferindu-le
rezistenţă şi o oarecare permeabilitate.

2.1.3. Funcţiile colagenului:


a) Principalul rol este acela de a realiza rezistenţa ţesuturilor conjunctive la tensiune
şi tracţiune. Acest fapt este mai evident în ţesuturile conjunctive dense (ligamente şi
tendoane), dar este la fel de important în toate tipurile de ţesuturi conjunctive.
Rezistenţa este realizată de legăturile transversale intermoleculare, prin forţele dintre
fibrilele şi fibrele de colagen, precum şi prin interacţiunile fizice şi chimice pe care
colagenul le are cu celelalte componente ale matricei extracelulare.
b) Colagenul permite plierea şi extensibilitatea ţesuturilor conjunctive, fapt realizat
prin sinuozitatea fibrilelor şi fibrelor, precum şi posibilităţii de alunecare ale unora în
raport cu celelalte.
c) Fibrele de colagen au capacitatea de a limita mişcarea ţesuturilor şi organelor
din vecinătate, limitând mişcarea proteoglicanilor şi a lichidului tisular.
d) Colagenul are capacitatea de a induce agregarea trombocitelor, deci participă la
formarea cheagului sangvin.
e) Rol în reglarea diferenţierii celulare în timpul dezvoltării embrionare. De
exemplu, colagenul sintetizat de celulele epiteliale corneene formează fibrile de colagen
care vor servi ca substrat pentru invazia fibroblastelor corneene definitive.
f) Colagenul din membranele bazale formează o reţea de suport pentru structurile
supraiacente, limitând mobilitatea glicoproteinelor necolagenice.
g) Colagenul din ţesutul osos reprezintă un substrat pentru depunerea cristalelor de
hidroxiapatită.

2.1.4. Implicaţii medicale:


În procesul de îmbătrânire, colagenul suferă modificări structurale progresive,
cum ar fi creşterea numărului de legături transversale. Odată cu înaintarea în vârstă
se observă modificări ale raportului dintre diferitele tipuri de colagen. Astfel, ţesutul
conjunctiv din dermul pielii fătului conţine peste 60% colagen tip III; la adult,
colagenul tip III se regăseşte în procent de sub 20% fiind înlocuit cu colagenul tip I.
Boli genetice. Biosinteza colagenului poate fi alterată prin defecte de
transcripţie şi traducere sau în cursul proceselor post traducere prin deficienţe ale
enzimelor implicate. Aceste procese duc la alterări ale structurii primare, scăderea
numărului de legături transversale, scăderea cantităţii de hidroxilizină, ceea ce
determină instabilitatea legăturilor interfibrilare. Aceasta conduce la fragilitatea şi/sau
hiperextensibilitatea moleculelor de colagen. Defectele în biosinteza colagenului
determină boli sau sindroame ereditare cum sunt: osteogeneza imperfectă, sindromul
Marfan, sindromul Ehlers-Danlos.
Boli câştigate. Condiţiile de viaţă şi alimentaţie neadecvate conduc la apariţia
unor boli câştigate, cum sunt: scorbutul (avitaminoza C), anemiile feriprive (lipsa
fierului). Carenţa în vitamina C, fier sau oxigen face imposibilă hidroxilarea prolinei şi
formarea legăturilor de hidrogen dintre lanţurile polipeptidice.
Boli autoimune. Conţinutul bogat în glicină (care este rezidiul cel mai activ
imunologic) implică colagenul în manifestările patologice ale răspunsului imun, în
special în fenomenele de autoimunitate prezente în cele două boli caracteristice ţesutului
conjunctiv: lupusul eritematos diseminat şi artrita reumatoidă.

2.2. Elastina. Fibrele elastice.


Elastina este o proteină care conţine pe lângă aminoacizii caracteristici
colagenului (glicină, prolină) şi valină, alanină, glicocol, desmozină, izodesmozină.
Hidroxiprolina se găseşte într-o cantitatate de 10-12 ori mai mică decât în
organizarea colagenului. Elastina este proteina dominantă din matricea extracelulară
a arterelor şi reprezintă 50% din masa uscată a aortei.
Biosinteza elastinei începe intracelular, celulele implicate fiind fibroblastele,
condroblastele, miocitele netede etc. Se formează astfel proelastina care, după
eliminarea în matricea extracelulară, se transformă în elastină. Desmozina şi
izodesmozina permit realizarea unor punţi între lanţurile polipeptidice ale elastinei. Se
crează astfel posibilitatea de lungire sau scurtare a fibrelor în direcţii diferite (fig.IV.8).
Fibrele elastice sunt formate dintr-un nucleu de elastină înconjurat de o teacă de
microfibrile compusă dintr-un număr mare de glicoproteine, dintre care amintim
fibrilina. Fibrele sunt subţiri, lungi şi ramificate, formând reţele cu ochiuri mari,
neregulate. Au proprietatea de a-şi dubla lungimea sub acţiunea factorilor de tracţiune
şi de a reveni la starea iniţială.
Sunt răspândite în tot organismul, dar predomină la nivelul ţesuturilor care
suferă modificări de volum. Organizarea spaţială diferă de la un ţesut la altul. Astfel,
la nivelul interstiţiului pulmonar se organizează în reţea, ceea ce conferă ţesutului
elasticitatea cauciucului; la nivelul pereţilor arterelor de tip elastic, reţeaua este
tridimensională, cu ochiuri strânse, alcătuind lamele elastice groase care permit
elasticitatea ritmică.
Implicaţii medicale. Mutaţiile genetice ale fibrilinei determină sindromul Marfan,
maladie relativ frecventă la om care afectează ţesuturile conjunctive bogate în fibre
elastice. La aceşti bolnavi se poate produce ruptură de aortă.

Fig. IV.8.
Organizarea în
reţea a fibrelor
elastice.

3. PROTEINELE MATRICIALE

Glicoproteinele prezente în substanţa fundamentală sunt fibronectina,


condronectina, laminina, uvomorulina şi mai recent descoperită glicoproteina 115.

3.1. Fibronectina este o glicoproteină cu largă răspândire la nivelul suprafeţei


celulare, în matricea extracelulară (inclusiv membranele bazale) şi în plasma
sanguină. Ea este sintetizată de o gamă largă de celule: hepatocite, fibroblaste, celule
epiteliale şi endoteliale. Fibronectina este sintetizată în RER ca monomer care conţine
oligozaharide bogate în manoză. În aparatul Golgi, fibronectina devine dimer (cele
două subunităţi fiind ataşate prin legături disulfidice), iar oligozaharidele sunt
prelucrate până la forma complexă care este exocitată. Dimerul prezintă situsuri de
ataşare la colagen, fibrină, heparină, acid hialuronic, actină (fig.IV.9), dar şi situsuri de
ataşare la suprafeţele celulare, în acest fel modulând adezivitatea celulelor la matrice (v.
cap. Adezivitate celulară).
Fiecare monomer prezintă domenii cu funcţie specifică. Principalul domeniu
numit „domeniu repetitiv de tip III al fibronectinei” facilitează fixarea pe integrine,
deci realizează ataşarea la receptorii celulari de suprafaţă. Acest fragment conţine o
secvenţă tripeptidică specifică Arg-Gly-Asp sau RGD care reprezintă o caracteristică
centrală a situsului de ataşare. Secvenţa RGD poate intra în competiţie cu componenta
majoră a situsului de ataşare a fibronectinei la celule şi inhibă astfel ataşarea celulelor la
matricea extracelulară.
Implicaţii medicale
1. Efectul anticoagulant al RGD. Secvenţa RGD a fost găsită în componenţa a
numeroase proteine extracelulare printre care fibrinogenul, unul dintre factorii de
coagulare. Peptidele fibrinogenului care conţin secvenţa RGD au fost utilizate în sinteza
medicamentelor anti-coagulante. Şerpii utilizează o strategie asemănătoare pentru a
provoca hemoragii victimelor lor: veninul lor conţine proteine anti-coagulante numite
dezintegrine care conţin RGD.
2. Procesul de metastazare. La suprafaţa celulelor maligne, fibronectina se găseşte în
cantitate redusă, ceea ce determină adezivitatea scăzută a acestor celule, precum şi
capacitatea lor de a invada ţesuturile local (creşterea tumorii) şi la distanţă (formarea
metastazelor).
Fig. IV.9. Modelul de organizare moleculară al fibronectinei

3.2. Laminina este o glicoproteină cu o greutate moleculară mare (l million de daltoni),


compusă din trei polipeptide (α, β şi γ) legate prin legături disulfurice într-o structură
asimetrică în formă de cruce (fig.IV.l0). Sunt cunoscute 5 tipuri de lanţuri α, 3 tipuri
de lanţuri β şi 3 tipuri de lanţuri γ care pot să se autoasambleze pentru a forma 45 de
izoforme de laminină. Laminina este localizată în membrana bazală în imediata
apropiere a celulelor, ceea ce sugerează intervenţia ei în interacţiunea celulă epitelială
- membrană bazală.

3.3. Condronectina este o glicoproteină care mediază specific ataşarea condrocitelor


de colagenul tip II din cartilaj. Este sintetizată de condrocite şi interacţionează cu
condroitin sulfatul.

3.4. Uvomorulina este o glicoproteină implicată în adezivitatea celulelor


embrionare în faza de morulă. La adult ea a fost identificată în ţesuturile epiteliale,
de exemplu în jurul domeniului latero-bazal al enterocitelor. A fost pusă în evidenţă şi
la suprafaţa celulelor maligne (carcinom nediferenţiat) unde se presupune că are rol în
agregarea celulară calcium-dependentă.

La organizarea matricei extracelulare mai iau parte epibolina care favorizează


adezivitatea fibrocitelor şi etalarea celulelor epiteliale, epinectina pusă în evidenţă
exclusiv în matricea epitelială, precum şi lectine extracelulare.
Fig. IV.10. Organizarea lanţurilor polipeptidice în cadrul lamininei (A)
Laminina în microscopie electronică de transmisie (B)

4. MEMBRANA BAZALĂ

4.1. Localizare, structură, ultrastructură


Membrana bazală este o formă particulară de organizare a matricei extracelulare
localizată la interfaţa dintre ţesutul epitelial şi cel conjunctiv. Alte localizări ale
membranei bazale sunt: între două straturi unicelulare (la nivelul glomerulului renal),
înconjoară celule individuale (musculare, adipoase, celule Schwann) (fig.IV.11).
În MO, membrana bazală se evidenţiază selectiv prin reacţia PAS în roşu purpuriu
(datorită conţinutului crescut în polizaharide) şi prin impregnare argentică. Grosimea
sa variază de la o localizare la alta: zecimi de micron la nivelul epiteliilor respirator,
glandular endocrin, epiderm şi câţiva microni la nivelul epiteliilor cristalinian şi
cornean.
În ME se prezintă sub forma unei foiţe suple şi fine, cu o grosime de 40-120 nm,
localizată sub celulele epiteliale şi în jurul tubilor realizaţi de celulele epiteliale,
asociindu-le de ţesutul conjunctiv subiacent.

4.2. Organizare moleculară


În membranele bazale au fost identificate mai multe tipuri de molecule: colagen
tip IV, laminină, nidogen (numit şi entactină) şi perlecan. Proporţia acestora variază
de la un tip de ţesut la altul şi chiar de la o regiune la alta în cadrul aceleiaşi lamine.
Colagenul de tip IV şi laminina formează reţele intricate în care se inseră nidogen şi
perlecan (fig.IV.12.). Ataşarea membranelor bazale la celulele pe care le susţin este
realizată de o familie aparte de proteine, numite integrine (vezi cap. Adezivitate
intercelulară).

4.3. Roluri şi implicaţii medicale


Graţie componenţilor lor, membranele bazale prezintă multiple funcţii:
• rol structural. La interfaţa dintre ţesuturile epiteliale şi cele conjunctive are un rol
dublu: de susţinere, solidarizare şi cimentare a celulelor epiteliale şi de asociere a
ţesutului epitelial cu ţesutul conjunctiv;
• filtru semipermeabil. La nivelul glomerulilor renali reglează trecerea
macromoleculelor din sânge în urină. Îngroşarea ei determină scăderea capacităţii
de filtrare; modificările sunt descrise în cadrul afectării renale din diabetul zaharat
şi nefropatii. Lezarea membranelor bazale de către toxinele microbiene stă la baza
iniţierii pielonefritei.
• membrana bazală realizează o barieră celulară: nu permite trecerea
fibroblastelor, dar permite trecerea limfocitelor şi macrofagelor.
• membrana bazală care înconjoară celula musculară are rol în regenerarea joncţiunii
neuromusculare în cazul distrugerii celulei musculare şi/sau a axonului.
• cercetări recente aduc dovezi conform cărora, membrana bazală este implicată în:
polaritatea celulară, inducerea proceselor de supravieţuire, proliferare,
diferenţiere celulară, influenţează migrarea celulară în cursul embriogenezei,
influenţarea metabolismul celular, induce organizarea proteinelor din membranele
plasmatice adiacente.

În concluzie, matricea extracelulară este o structură dinamică, activă, în strînsă


conexiune cu tipurile de celule care au format-o şi al căror mediu extern îl reprezintă.
Compoziţia sa chimică variază de la un tip de ţesut la altul, ca o adaptare particulară
la funcţia organului respectiv. Varietatea de molecule care iau parte la organizarea sa
face ca matricea extracelulară să îndeplinească multiple roluri:
1) Stabilizează structura fizică a ţesuturilor prin amortizarea şocurilor mecanice,
rezistenţă la presiune, elasticitatea ţesuturilor.
2) Protejează şi solidarizează celulele de acelaşi tip, deci rol în adezivitatea
intercelulară, fiind considerată un "liant universal intercelular".
3) Rol de lubrefiere prin conţinutul în GAG şi proteoglicani.
4) Influenţează forma celulelor, proliferarea, recunoaşterea intercelulară, migrarea
celulelor în timpul dezvoltării embrionare şi în general întregul metabolism celular.
Fig. IV.11. Diferitele localizări ale membranei bazale

Fig. IV. 12. Organizarea moleculară a membranei bazale


Capitolul V

BIOLOGIA MOLECULARĂ A MEMBRANELOR CELULARE

1. CONCEPTUL DE MEMBRANĂ CELULARĂ

1.1. Definiţie, clasificare topografică


Membrana celulară constituie un complex molecular care delimitează frontul
unui anumit teritoriu, compartimentând materia vie la nivel celular şi intracelular
(George Emil Palade).
După localizare se disting două tipuri de membrane celulare:
a) Ectomembrane
Membrana plasmatică (plasmalema) face parte din categoria membranelor
biologice de suprafaţă şi conform definiţiei lui G. E. Palade delimitează materia vie la
nivel celular. Ea separă celula de mediul înconjurător, conferindu-i individualitate.
Mediază şi controlează interacţiunile celulei cu mediul exterior sau cu alte celule şi în
acelaşi timp permite efectuarea schimbului de substanţe cu mediul extracelular.
b) Endomembrane
Sunt reprezentate de membranele organitelor intracelulare şi au rolul de a delimita
materia vie la nivel intracelular. Aici se înscriu membranele nucleară, mitocondrială,
ale reticulului endoplasmic şi aparatului Golgi, ale lizozomilor şi peroxizomilor.

1.2. Rolurile generale ale membranelor celulare


a) Realizează compartimentarea. Deoarece membranele sunt asemănătoare unor foiţe
fără soluţii de continuitate, ele delimitează compartimente. Membrana citoplasmatică
este o peliculă subţire (aproximativ 7,5 nm) şi flexibilă care delimitează conţinutul
întregii celule, conferindu-i individualitate morfologică. Ca şi în incinta unei fabrici, şi în
celulă trebuie să existe compartimente distincte pentru diferite tipuri de activitate. Astfel,
prin intermediul endomembranelor celula este subdivizată în compartimente distincte,
în funcţie de activitatea metabolică diferită care se realizează la nivelul fiecăruia.
Compartimentarea are o importanţă deosebită deoarece fiecare spaţiu are un conţinut
lichidian cu compoziţie biochimică şi activitate metabolică specifică, iar amestecul lor
poate avea grave repercursiuni asupra integrităţii şi funcţionalităţii celulare (vezi
„compartimentarea internă a celulei eucariote”).
b) Reprezintă o barieră cu rol în reglarea schimbului de substanţe. Membranele
împiedică liberul schimb de substanţe de pe una din feţe pe cealaltă. Fiecare celulă preia
din mediu apă, oxigen, ioni şi alte substanţe nutritive. În acelaşi timp, celula elimină
în mediul extracelular produşi de anabolism şi catabolism. Membrana celulară este
aceea care „decide” care sunt substanţele importate/exportate şi în ce concentraţie. Deci,
membrana plasmatică posedă capacitatea de permeabilitate selectivă cu rol în reglarea
influxului şi efluxului de materie; este substratul material al relaţiilor cu mediul exterior.
Reglarea transportului transmembranar nu este un proces care se petrece numai la nivel
de membrană plasmatică, ci şi la nivel de endomembrane. Nici un organit citoplasmatic
nu are autonomie funcţională deplină. Funcţiile lor depind de comunicarea între
compartimente, comunicare mediată prin intermediul endomembranelor care le
delimitează.
c) Realizează controlul fluxului de informaţii între celulă şi mediul înconjurător.
Celulele comunică cu mediul exterior printr-un proces mediat de membrana
plasmatică. Membranele celulare conţin receptori capabili de a cupla molecule
specifice, cu o configuraţie complementară receptorilor. Diverse tipuri de celule prezintă
diverse tipuri de receptori care sunt capabili de a se combina cu substanţe diferite. Aceste
substanţe poartă denumirea de liganzi (mesageri sau molecule semnal) şi pot fi:
hormoni, factori de creştere, neurotransmiţători, anticorpi, virusuri, bacterii etc. Ei
iau contact cu membrana prin intermediul receptorilor, dar nu o traversează.
Interacţiunea dintre un receptor şi un ligand de pe o faţă a membranei determină pe
cealaltă faţă apariţia unui semnal care va purta informaţia în interiorul celulei. Astfel,
membrana plasmatică este responsabilă de reglarea a numeroase şi diverse evenimente
interne celulare care au loc ca răspuns la mesajul primit.
d) Rol în interacţiuni intercelulare. Ţesuturile sunt alcătuite din tipuri celulare
diverse care se găsesc în interrelaţii reciproce de cooperare în vederea realizării unor
funcţii complexe. Prin structura şi compoziţia moleculară, membrana plasmatică permite
recunoaşterea intercelulară, comunicarea, dar şi aderarea celulelor între ele.
Adezivitatea intercelulară este realizată de dispozitive de natură proteică (joncţiuni)
localizate în membrană. Unele dintre ele realizează atât contactul intercelular, cât şi
comunicarea de vecinătate. Datorită funcţiei de comunicare, deşi independente
morfologic, membranele sunt interconectate funcţional.
e) Rol direct în metabolismul celulei. Majoritatea sistemelor enzimatice conţinute în
celulă sunt localizate la nivelul endomembranelor. Astfel, membrana internă
mitocondrială posedă enzimele care catalizează fosforilarea oxidativă, convertirea
energiei rezultate din oxidarea alimentelor în ATP. Tot la acest nivel se găsesc
componentele lanţului transportor de electroni, responsabil de respiraţia celulară. La
nivelul membranelor cloroplastidiale are loc procesul de fotosinteză care converteşte
energia fotonică în energie chimică. Membranele reticulului endoplasmic şi ale
aparatului Golgi conţin enzime care participă la reacţii specifice: maturarea produşilor de
sinteză, detoxifierea medicamentelor, realizarea unor etape ale metabolismului lipdic etc.
(vezi cap. Organite ale sintezei şi secreţiei celulare).
f) Permite polarizarea electrică. O consecinţă importantă a permeabilităţii selective
este capacitatea membranelor de a separa ionii, ceea ce determină o diferenţă de
potenţial pe cele două feţe membranare. Proprietatea caracterizează atât membrana
plasmatică, cât şi endomembranele, şi permite:
• menţinerea echilibrului acido-bazic, presiunii osmotice şi volumului celular
(v.„pompele ionice”);
• transmiterea influxului nervos la nivelul membranelor sinaptice (v.„canalele cu
poartă comandată de voltaj”);
• excitabilitatea şi contractibilitatea celulelor musculare (v.„mecanismul
contracţiei musculare”).
g) Alte funcţii.
• rol în imunitate prin prezenţa antigenelor de suprafaţă;
• asigură protecţia mecanică a celulei în special prin intermediul tramei glucidice a
glicolemei;
• participă la mişcările celulare de suprafaţă (emiterea de pseudopode etc.);
• endomembranele RE oferă suport de sprijin pentru fixarea ribozomilor.

1.3. Compoziţie biochimică


a) substanţe anorganice: apă şi electroliţi în cantităţi scăzute. Apa reprezintă
aproximativ 30% din masa membranelor celulare. Apa şi ionii sunt repartizaţi de o
parte şi de alta a zonei hidrofobe, având rol în menţinerea polarităţii membranei.
b) substanţele organice constituie aproximativ 70% din masa membranei şi sunt
reprezentate de lipide, proteine şi glucide în cantitate redusă. Resturile glucidice sunt
întotdeauna ataşate lipidelor şi proteinelor şi sunt localizate exclusiv pe versantul
extern, la nivelul glicolemei. Repartizarea procentual-cantitativă a acestor componente
diferă de la un regn la altul, de la o specie la alta, de la un tip celular la altul. Raportul
lipide/proteine variază considerabil în funcţie de tipul de membrană celulară
(plasmatică, mitocondrială, a reticulului endoplasmic, golgiană etc.), de tipul
organismului (procariot, eucariot) şi de tipul celular (celulă musculară, nervoasă,
hepatică etc.) (tab. V.I).

Membrana Proteine % Lipide % Glucide %

Membrana mielinică 18 79 3
Plasmalema cel. hepatice de şoarece 46 34 2-4
Plasmalema eritrocitelor umane 49 43 8
Membr.nucleară a cel. hepatice de şobolan 59 35 2,9
Membrana externă a mitocondriei 52 48 2-4
Membrana internă a mitocondriei 76 24 1-2
Reticulul sarcoplasmatic 67 33
Membrana internă a cloroplastelor 70 30 6
Bacterii Gram + 75 25 10

Tabel V.I. Compoziţia chimică a membranelor celulare (după Guidotti citat de Benga, 1985)
După cum se observă din tabel, cel mai mare procentaj în structura moleculară
a membranelor îl prezintă proteinele şi lipidele. Din punct de vedere al rolului
primordial îndeplinit, proteinele sunt implicate în asigurarea funcţiilor membranare,
pe când lipidele au rol protector, de barieră. Sub aspectul raportului proteine/lipide se
disting trei tipuri de membrane celulare:
a) membranele la care raportul P/L este aproximativ 1/1 sunt membrane de suprafaţă
cu rol funcţional (conferit de proteine) şi cu rol de protecţie (conferit de lipide), de
exemplu membrana plasmatică.
b) membranele la care raportul P/L este aproximativ 2/1 sunt membrane la care rolul
predominant este cel funcţional, de exemplu membrana internă mitocondrială,
cloroplastidială, membranele citoplasmatice ale bacteriilor.
c) membranele la care raportul P/L este aproximativ 1/2 sunt membrane cu rol
predominant de protecţie (barieră), de exemplu teaca de mielină.
Cu cât o membrană are o activitate metabolică mai mare, cu atât ea conţine mai
multe proteine şi mai puţine lipide.

1.4. Modele de organizare moleculară a plasmalemei


Membrana plasmatică are o grosime de ordinul nanometrilor, din această cauză pe
preparatele necolorate studiate la MO este doar intuită, apărând ca o interfaţă între
celulă şi mediul extracelular. La MCF (microscop cu contrast de fază), membrana
celulară apare intens refringentă la celulele tinere sau la cele disociate din ţesuturi. Pe
preparatele colorate se prezintă ca o peliculă subţire slab acidofilă (la celulele tinere) sau
mai intens acidofilă (la celulele îmbătrânite); în ME cu putere mică de mărire (10.000
x) apare ca o linie unică, electronodensă. La o putere de mărire de peste 100.000 x, când
planul secţiunii este perpendicular pe planul membranei are un aspect caracteristic,
trilaminat. Ea constă dintr-o bandă electronoclară localizată median, cu grosimea de
aproximativ 3 nm, de natură lipidică, delimitată de o parte şi de alta de două benzi
electronodense cu grosimea de aproximativ 2,5 nm fiecare, de natură proteică.
Endomembranele au acelaşi aspect electrono-microscopic. În microscopia electronică de
transmisie (TEM), la o putere de mărire de peste 100.000 x, suprafaţa celulară apare
formată din trei structuri (foiţe) suprapuse. Dinspre exterior spre interior acestea sunt:
glicolema, plasmalema şi citoscheletul membranar.
Până la obţinerea imaginii actuale a organizării moleculare a biomembranelor au
fost parcurse mai multe etape, pe care le prezentăm succint; prezentarea se încadrează
astăzi în „caracterul istoric” al cunoaşterii sistemului biologic numit „membrană”.
Considerăm totuşi utilă această retrospectivă pentru înţelegerea modului de evoluţie al
cunoştinţelor referitoare la organizarea moleculară adaptată realizărilor funcţiilor
membranei, cu atât mai mult cu cât unele dintre teoriile enunţate au reuşit să reziste
presiunii timpului.
• Cercetări iniţiale asupra vitezei de difuzie a solvenţilor lipidici, care difuzează
mai rapid decât apa şi sărurile anorganice au fundamentat ideea că membrana
celulară este de natură lipidică (Overton, 1895).
• Gorter şi Grendel (1925) introduc teoria bistratului lipidic deoarece cercetările
efectuate pe membrane eritrocitare demonstrează că suprafaţa filmului lipidic
obţinut prin extracţie corespunde la dublul suprafeţei eritrocitelor.
• Modelul paucimolecular - Danielii şi Davson (1935). În perioada anilor 1930,
conceptul naturii lipidice a membranelor celulare a fost zdruncinat de constatarea
că tensiunea superficială a suprafeţei celulare (0,1-2 dine/cm) este semnificativ
mai mică decât a membranelor artificiale, exclusiv lipidice (9-12dine/cm). În
1943, Danielii şi Harvey au arătat că tensiunea superficială poate fi scăzută
prin adaos de proteine la filmul de lipide, ajungându-se astfel până la valoarea
tensiunii superficiale a suprafeţei celulare. Pornind de la această constatare,
Danielii şi Davson imaginează un model de organizare moleculară al
membranelor celulare cunoscut ca modelul paucimolecular (lat. pauci = puţin
numeroase). Conform acestui model se presupunea că membranele sunt
alcătuite din lipide aranjate în bistrat, orientate cu capetele polare spre exterior
şi tapetate de o parte şi de alta de proteine.
• Teoria membranei unitare a fost formulată de Robertson (1959) pe baza
cercetărilor de microscopie electronică. El a stabilit că toate membranele
plasmatice au o organizare ultrastructurală unitară, după modelul trilaminat care
implică o zonă centrală clară reprezentată de lipide, flancată de două zone dense
la fluxul de electroni reprezentate de proteine. Teoria membranei unitare a
constituit o dezvoltare a ipotezei paucimoleculare căreia îi sunt consacrate
concepte noi: universalitatea bistratului lipidic şi asimetria chimică (glucidele
sunt ataşate numai pe versantul extern). Pe baza răspândirii generalizate a
membranelor cu aceeaşi structură trilaminată şi cu aceeaşi origine, Robertson
introduce termenul de "structură membranară unitară". Critica adusă acestor
modele "lamelare" a fost că ignoră dinamismul molecular (mişcări moleculare
care participă la asigurarea funcţiilor membranare, compartimentarea pe
microdomenii), cât şi ideea existenţei unor proteine transmembranare; criticile
aduse teoriilor anterioare au condus la elaborarea teoriei „mozaicului fluid”.

Teoria mozaicului fluid elaborată de Singer şi Nicolson în 1972 este acceptată şi la


ora actuală. Modelul de organizare moleculară al plasmalemei care corespunde atât din
punct de vedere structural, cât şi funcţional este cel de "mozaic fluid lipo-proteic"
(fig.V.1.):
- "mozaic" datorită numărului mare de molecule proteice plonjate în
dublul strat lipidic care dau aspectul mozaicat al "icebergurilor" care plutesc
în ocean;
- "fluid" datorită faptului că atât proteinele, cât şi lipidele sunt animate de
permanente mişcări care le permit realizarea funcţiilor în cadrul
membranei.
Fig.V.l. Organizarea moleculară a plasmalemei (Alberts, 2002): imagine TEM a unui
fragment din plasmalema eritrocitelor umane (stg), prezentarea schematică
tridimensională a componentelor membranare (dr.)

2. PLASMALEMA (citolema, membrana plasmatică propriu - zisă)

Plasmalema reprezintă partea centrală a periferiei celulare, apare de aspect trilaminat


cu organizare moleculară de tip lipoproteic („mozaic fluid”) şi are dimensiuni medii de
7,5 nm. Lipidele şi proteinele constituente îi conferă permeabilitate selectivă.

2.1. Lipidele membranare şi rolul lor biologic


2.1.1 Natura şi organizarea lipidelor membranare
Membranele celulare conţin o mare diversitate de lipide care formează matricea
pentru fixarea proteinelor şi a celorlalte componente. Principalele clase de lipide
membranare sunt fosfolipidele, glicolipidele şi colesterolul care apar în raportul cantitativ
70/5/25.
1. Fosfolipidele reprezintă aproximativ 70-75% din totalul lipidelor membranare. Ele sunt
de două categorii:
a) fosfogliceride (rezultate din esterificarea acizilor graşi saturaţi şi nesaturaţi cu
glicerina). Exemple de fosfogliceride: fosfatidilcolina (PC), fosfatidiletanolamina
(PE), fosfatidilserina (PS), fosfatidilinozitol (PI), fosfatidilglicerol (PG),
difosfatidilglicerolul sau cardiolipina (CE).
b) sfingolipide (rezultate din saturarea acizilor graşi cu aminoalcooli - sfingozina),
de exemplu sfingomielina cu cea mai mare răspândire în membrana neuronală.
2. Glicolipidele sunt compuşi formaţi din lipide şi oligozaharide. Glicolipidele au fost
evidenţiate în membranele neuronale, membranele celulelor renale, hepatice,
musculare. Ele sunt de două categorii:
a) cerebrozide (lipid plus un oligozaharid: glucoza sau galactoză); porţiunea
glicozidică proiectată spre exteriorul membranei este implicată în numeroase
funcţii de recunoaştere intercelulară, în special în specificitatea grupelor
sanguine. Galactocerebrozida este o componentă de bază a mielinei, alcătuind 40%
din lipidele stratului extern al plasmalemelor celulelor Schwann.
b) gangliozide (lipid plus mai multe oligozaharide). Conţin lanţuri ramificate până
la 7 unităţi glucidice şi intervin de asemenea în numeroase funcţii de recunoaştere
celulară. Acidul sialic (N-acetil neuraminic este situat de regulă în poziţie
terminală, ceea ce conferă suprafeţei celulare încărcătură ionică negativă (fig.V.2).
Gangliozidele apar în cantităţi mai mici în plasmalemele tuturor tipurilor celulare
şi alcătuiesc 6% din lipidele stratului extern ale plasmalemei neuronilor.

Fig.V.2. Câteva gangliozide reprezentative


NANA- ac. sialic, Gal-galactoză, Glc-glucoză, GalNAc-N-acetilgalactozamină
(după Alberts şi colab, 1986)

3. Colesterolul este un steroid absent la procariote, dar prezent ca lipid major în


membranele celulelor eucariote (fig.V.4). Proporţia este diferită la cele două
regnuri, găsindu-se în cantitate scăzută la regnul vegetal. În celulele animale se găseşte
în cantitate mai mare pe versantul lipidic extern al plasmalemei decât pe cel intern. De
asemenea, proporţia de colesterol este mai mare în membranele în care predomină
funcţia de barieră (plasmalema şi mielina), decât în majoritatea endomembranelor.
Molecula de colesterol este constituită din patru cicluri carbonate acolate care îi conferă
o anumită rigiditate; singura grupare polară (hidrofilă) este gruparea OH a C3, ea fiind
situată la interfaţă şi interacţionează cu grupările vecine.
Compoziţia lipidică a membranelor celulare variază de la un tip celular la altul, de
la o specie la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi celule, de la o membrană la alta. De asemenea
compoziţia în acizi graşi a fosfolipidelor este variabilă, ceea ce are consecinţe asupra
caracteristicilor fizice ale membranei, dar şi asupra activităţii proteinelor de membrană.
2.1.2. Conformaţia lipidelor membranare.
Toate lipidele din membrană sunt molecule amfifile, amfipate. Ele posedă o
extremitate - cap (hidrofilă, polară) şi o extremitate - coadă (hidrofobă sau apolară),
adesea preponderentă (fig.V.3 şi V.5). Extremitatea hidrofilă este orientată spre exterior,
la contactul cu apa, iar cea nepolară este orientată spre interior. Acest caracter
amfipatic conferă lipidelor o proprietate fundamentală, aceea de dispunere sub forma
unui film bimolecular. Dispunerea în strat dublu, adoptată spontan de fosfolipide,
reprezintă structura de bază, matricea membranelor biologice.

Fig. V.3. Reprezentarea schematică a fosfatidilcolinei (stg);


modelul compact al moleculei (dr.)

Fig.V.4. Structura
colesterolului. Formula
chimică (A), reprezentare
schematică (B), model
compact (C).
Fig.V.

Fig.V.5. Molecule de glicolipide

Fig.V.5. Molecule de glicolipide

2.1.3. Proprietăţile lipidelor din membrana celulară şi semnificaţia lor biologică


a) Fiind molecule amfipate, la interfaţa cu apa se organizează spontan sub formă
de strat dublu lipidic care reprezintă forma cea mai stabilă de autoasamblare a lipidelor.
În cazul excesului de apă, forma de organizare este cea de micelii (fig.V.6).
Odată formate, straturile duble lipidice au tendinţa să delimiteze compartimente
închise, evitându-se în acest fel contactul cozilor hidrofobe cu apa. Se produce astfel o
autoînchidere în urma căreia rezultă vezicule. Veziculele au capacitatea de refacere
(autoînchidere), chiar dacă peretele este dezagregat. Aceste proprietăţi se exprimă şi in
vitro, unde fosfolipidele extrase din biomembrane se dispun spontan în strat dublu,
formând membrane artificiale. Acestea au fost utilizate în studii experimentale pentru
formarea lipozomilor. Formarea poate fi accelerată prin agitare mecanică. Lipozomii pot
fi multilamelari sau unilamelari (fig.V.7.) şi sunt utilizaţi în aplicaţii terapeutice,
deoarece permit vehicularea substanţelor medicamentoase în sistemul circulator şi
dirijarea acestora către celulele ţintă.

Fig. V.6. Asamblarea moleculelor lipidice la contactul cu apa

Fig.V.7. Lipozomi. (A) imagine de microscopie electronică; (B) schema

b) Datorită mobilităţii lor, lipidele au rol în menţinerea fluidităţii membranelor.


Moleculele de fosfolipide prezintă mai multe tipuri de mişcări:
• mişcări în interiorul moleculei fosfolipidelor.
- mişcări de flexie a atomilor de carbon din grupările metilenice (-CH2-) din
lanţurile acizilor graşi. Aceste mişcări sunt mai active spre centrul stratului dublu
lipidic şi mai rigide spre gruparea polară;
- mişcări ale atomilor din gruparea polară.
• mişcări ale întregii molecule de fosfolipid:
- mişcări de translaţie (mişcări de difuziune laterală);
- mişcări de rotaţie în jurul axei longitudinale a moleculei;
- mişcări de difuziune transversală (flip-flop) (fig.V.8).
Mişcările de difuziune laterală şi de rotaţie se petrec cu o viteză foarte mare,
într-o secundă o moleculă străbate circa 2 μ, pe când mişcarea de difuziune transversală
se face foarte încet, moleculele trecând dintr-un strat monolipidic în celălalt în 7-14 zile.

Fig.V.8. Mişcările moleculelor de fosfolipide în stratul dublu lipidic

Prezenţa colesterolului influenţează puternic fluiditatea membranelor (tabel.V.II).


El creşte fluiditatea atunci când este introdus în straturi duble lipidice, artificiale cu
lipide saturate şi o scade în cazul prezenţei lipidelor nesaturate; intercalarea sa între
fosfolipidele membranei produce creşterea rigidităţii lanţurilor de acizi graşi spre
gruparea polară şi creşterea fluidităţii spre interiorul membranei. Fluiditatea stratului
lipidic este influenţată şi de factori fizici (temperatură, presiune) şi chimici (acid
arahidonic, medicamente, gradul de nesaturare al acizilor graşi, raportul P/L). Fluiditatea
membranelor este o condiţie majoră a desfăşurării tuturor funcţiilor membranelor
biologice.
Tabel V. II.
A. Modulatori chimici
1. concentraţia colesterolului (colesterol/fosfolipide);
2. gradul de nesaturare a lanţurilor acizilor graşi din fosfolipide;
3. nivelul sfingomielinei (sfingomielină/lecitină);
4. fosfatidiletanolamina;
5. conţinutul de proteine în membrană ( proteine/lipide).
B. Modulatori fizici
1. temperatura;
2. presiunea hidrostatică.

Modulatori fiziologici ai microvâscozităţii membranei


(după Shinitzky, citat de Rusu)

c) Lipidele membranare prezintă proprietatea de mezomorfism; trecerea din starea


cristalină în starea lichidă se realizează prin stări intermediare de cristal lichid.
La pH şi temperatură fiziologică, lipidele se găsesc în stare de cristal lichid, în această
stare fiind capabile să-şi îndeplinească rolurile. În urma modificărilor de temperatură şi
potenţial electric are loc blocarea lanţurilor de acizi graşi, ceea ce conduce la modificări
de permeabilitate până la moartea celulară.
d) Cele două monostraturi lipidice au o compoziţie lipidică sensibil diferită.
Asimetria lipidelor pe cei doi versanţi interesează toate tipurile de lipide. Astfel,
fosfolipidele care conţin colina (fosfatidilcolina, sfingomielina) predomină în monostratul
extern, pe când în monostratul intern sunt mai bine reprezentate fosfolipidele cu grupări
amino (fosfatidilserină, fosfatidiletanolamina). În cazul membranei eritrocitului, 70%
din fosfatidilcolina şi 80-85% din sfingomielina sunt localizate în monostratul extern.
Cea mai pronunţată asimetrie o prezintă glicolipidele care sunt localizate exclusiv
pe versantul extern. Acest lucru demonstrează rolul lor în comunicarea intracelulară şi
posibil, un rol de receptor în legarea specifică a unor substanţe străine.
e) Lipidele au rol în recepţionarea şi fixarea ionilor în cadrul transportului
transmembranar. Cel mai important ion, cu rol primordial în menţinerea structurii
membranei este Ca++. În cazul în care Ca++ este îndepărtat prin intermediul unui agent
chelator, se antrenează o scădere semnificativă a coeziunii membranei. Alţi cationi legaţi
de membrană din punct de vedere structural şi funcţional sunt Mg2+, Na+, K+.

2.2. Proteinele din membranele biologice


2.2.1. Roluri, tipuri şi localizare
Dacă lipidele asigură funcţia de barieră a membranei celulare, proteinele conferă
funcţionalitate membranei, având rol de transport, enzimatic, de receptori şi asigură
adezivitatea intercelulară.
Concentraţia proteinelor membranare variază între 20 % în cazul mielinei şi 75%
în membranele mitocondriale. Dimensiunile proteinelor sunt mai mari decât ale
lipidelor, astfel că la un procent de 50% proteine în membrane, corespund
aproximativ 50 molecule de lipide la o moleculă proteică.
Datorită diversităţii funcţiilor lor, varietatea proteinelor membranare este mai mare
decât cea a lipidelor.
Din punct de vedere structural şi funcţional, proteinele membranare sunt de două
tipuri: fibrilare - care îndeplinesc de regulă un rol plastic şi globulare -cu rol enzimatic,
funcţional.
Din punct de vedere topografic, în plasmalemă există două tipuri de proteine, şi
anume:
a) proteine periferice (extrinseci) ataşate la exteriorul dublului strat lipidic, pe
ambii versanţi. Ele interacţionează prin forţe electrostatice cu grupările polare ale lipidelor
sau cu proteinele intrinseci. În funcţie de monostratul lipidic pe care sunt ataşate sunt
denumite endoproteine (localizate pe versantul intern) şi ectoproteine (localizate pe
versantul extern).
Proteinele extrinseci alcătuiesc aproximativ 25% din totalul proteinelor
membranare. Se pot extrage relativ uşor prin tratarea cu soluţii diluate de săruri.
b) Proteine integrale (intrinseci) alcătuiesc 75% din totalul proteinelor
membranare. Ele sunt molecule amfifile (bimodale), alcătuite din două capete polare
(hidrofile) şi o zonă hidrofobă care străbate stratul dublu lipidic. Se inseră asimetric în
stratul lipidic (fig.V.9). Proteinele transmembranare (intrinseci) sunt menţinute în
plasmalemă prin interacţiuni hidrofobe cu bistratul lipidic şi pot fi extrase din
membrană, după o prealabilă solubilizare a lipidelor cu ajutorul detergenţilor.
Detergenţii dizolvă lipidele legate de proteinele integrale şi le solubilizează; după
îndepărtarea detergenţilor, proteinele integrale precipită. Tehnica utilizată pentru
separarea proteinelor transmembranare este electroforeza în gel de poliacrilamidă, în
prezenţa detergentului dodecilsulfat de sodiu (SDS).

2.2.2. Proprietăţile proteinelor membranare


• Prin forma şi dispoziţia lor, proteinele realizează sectorizarea plasmalemei în endo
şi ectodomenii hidrofile şi mezodomenii hidrofobe. Totodată ectodomeniul lor (partea
din moleculă care proemină pe versantul extern al plasmalemei) diferă de endodomeniu
(partea din moleculă localizată spre citosol sau mediul intracelular). Fiecare este
constituit astfel încât să interacţioneze cu ioni sau molecule diferite, în medii
diferite. Toate proteinele transmembranare poartă pe ectodomeniul lor lanţuri
ologozaharidice, fiind deci glicoproteine care vor lua parte alături de glicolipide la
alcătuirea glicocalixului.
• Numărul proteinelor care iau parte la alcătuirea membranelor diferă de la un tip
celular la altul şi de la un organit la altul. Astfel, unele membrane conţin 1-3 proteine
majore cum sunt bastonaşele retiniene, mielina, reticulul sarcoplasmatic. Alte
membrane conţin zeci de tipuri de proteine, de exemplu membranele mitocondriale,
plasmalema etc.
• Localizarea specifică a unor enzime în membrane face ca enzimele respective să
fie folosite ca "enzime marker". Exemple sunt: 5'-nucleotidaza pentru plasmalema,
monoaminoxidaza (MAO) pentru membrana externă a mitocondriei, citocromoxidaza şi
adenozintrifosfataza (ATP-aza) pentru membrana internă a mitocondriei, glucozo-6
fosfataza pentru reticulul endoplasmatic etc.
• Proteinele intrinseci ale membranei prezintă două tipuri distincte de mişcare:
a) rotaţie rapidă în jurul axului proteinei, perpendicular pe planul stratului lipidic.
b) difuziunea laterală rapidă în interiorul aceluiaşi strat bimolecular lipidic. Ambele tipuri
de mişcare sunt o rezultantă a fluidităţii dublului strat lipidic. Coeficientul de difuziune
laterală scade foarte mult în tranziţiile de fază ale lipidelor, când proteinele se reunesc în
conglomerate. Imobilizarea completă se produce la trecerea lipidelor din faza de cristal-
lichid în faza solidă, sub influenţa temperaturii.
• Proteinele extrinseci (endo şi ectoproteine) sunt solidarizate în planul
membranei, fie prin ataşare directă la lipidele membranare cu care formează sisteme
lipoproteice de membrană, fie prin ataşare la domeniile hidrofile ale proteinelor
intrinseci (fig. V.10).

Fig.V.9. Tipurile şi localizarea proteinelor din plasmalema


Fig. V.10. Posibilităţi de ataşare a proteinelor periferice

• Din punct de vedere al nivelului de structură, proteinele intrinseci prezintă în mare


parte o structură terţiară cu 1-7 şi chiar zeci de domenii transmembranare.
• Proteinele transmembranare prezintă multiple asimetrii. S-a arătat deja că
grupările glucidice sunt localizate exclusiv pe ectodomeniul, nu şi pe endodomeniul
moleculei proteice. O altă asimetrie derivă din faptul că partea proteinei aflată în
stratul dublu lipidic este de obicei mult mai mică comparativ cu partea ce predomină
în afara lui. Părţile din moleculă situate în afara stratului dublu lipidic permit
stabilirea interacţiunilor cu matricea extracelulară şi cu citoplasma.
2.3. Modificări ale configuraţiei componentelor membranare
Datorită mişcărilor la care participă, macromoleculele din componenţa
membranelor îşi pot schimba conformaţia.
Mişcările laterale în planul membranei crează o zonă cu proprietăţi speciale
datorită predominenţei unei molecule particulare de fosfolipid sau proteină. Aceste
mişcări pot fi induse de mecanisme celulare sau extracelulare. Exemple în acest sens
sunt formarea canalelor hidrofile, formarea interacţiunilor stabile cu alte celule
(joncţiuni), endocitoza, exocitoza etc. Proteinele intrinseci pot prezenta modificări de
conformaţie, ceea ce le asigură rolul de transportori ai apei, ionilor, glucozei etc.
Proteinele extrinseci de pe versantul intern, precum şi cele intrinseci care proemină
spre citosol, se continuă cu elemente ale citoscheletului (microfilamente, microtubuli).
Astfel, ele au rol de ancorare a citoscheletului şi de menţinere a formei celulare.
Proteinele extrinseci de pe versantul extern al bistratului lipidic participă la legarea
tranzitorie a diferitelor substanţe informaţionale (hormoni, neuro transmiţători),
substanţe care traversează membrana (metaboliţi), ori care iau parte la reacţii biochimice
(ex. coagularea).
2.4. Dispoziţia topografică a apei şi ionilor în membrane
După cum s-a arătat anterior, la baza organizării tuturor membranelor celulare
se află structurile lipoproteice hidratate de o parte şi de alta a filmului lipidic hidrofob.
Din această cauză, în microscopia electronică membranele prezintă imaginea
trilaminată caracteristică (strat electronoclar aşezat median încadrat de două straturi
electronodense).
Celelalte structuri cu compoziţie proteică (glicolema şi citoscheletul membranar)
care încadrează plasmalema sunt şi ele puternic hidratate, dar sunt mai greu evidenţiabile
decât lipoproteinele în imaginile electronomicroscopice de rutină. Prin metode speciale
de evidenţiere, cum este metoda difracţiei în raze X, s-a demonstrat că apa "legată"
este esenţială pentru integrarea structurilor lipoproteice în membrană.
Apa de la nivelul suprafeţei celulare este distribuită în două zone ale membranei:
• zona externă sau frontul E cuprinde foiţa externă a plasmalemei şi glicocalixul;
• zona internă sau frontul P (plasmatic) cuprinde foiţa internă a plasmalemei şi
citoscheletul membranar.
Cele două zone hidrofile sunt despărţite de o zonă intermediară hidrofobă care
corespunde filmului lipidic, electronoclar.
a) Zona hidrofilă externă (frontul E) prezintă pe suprafaţa sa radicali
ionizabili, în majoritate anioni organici care conferă un bilanţ general negativ al
suprafeţelor celulare.
Potenţialul zeta reprezintă potenţialul din "zona de alunecare", deci zona situată la
l mm extern de suprafaţa plasmalemei. Acesta este cu câţiva mV mai mic decât
adevăratul potenţial de suprafaţă al plasmalemei.
b) Zona hidrofilă internă (frontul P) a membranei celulare este şi ea bogată în
radicali ionogeni elecronegativi, între care predomină radicalii PO4- de pe suprafeţele
proteinelor. La un pH fiziologic, frontul P este mai bogat în grupări electrogene negative
decât frontul E.
În repaus, faţa internă a membranei celulare are un potenţial electric de -50mV
până la -100 mV faţă de faţa externă. Această valoare este denumită potenţial electric
de repaus.
Potenţialul de repaus sau potenţialul electric transmembranar este valoarea în
mV a diferenţei de potenţial electric dintre interiorul şi exteriorul suprafeţei celulare.
El se datorează distribuţiei inegale a ionilor care prezintă sarcini electrice pe cei doi
versanţi. Repartiţia unui anumit ion pe suprafaţa membranei este determinată de
propria concentraţie, dar este influenţată şi de ceilalţi ioni din sistemul membranar.
Un sistem membranar este în echilibru atunci când suma totală a sarcinilor electrice
pozitive şi negative de pe ambele feţe sunt egale (echilibrul Gibbs-Donnan). Conform
acestui principiu, un ion cu o anumită sarcină electrică poate traversa membrana numai
atunci când în schimbul său vine un alt ion de pe faţa opusă care transportă o sarcină
similară şi egală.
Permeabilitatea membranei este diferită pentru diverşi ioni, astfel:
a) este permeabilă pentru apă şi foarte permeabilă pentru Cl- şi HCO3-
b) este impermeabilă pentru anionii organici electronegativi de pe frontul P (radicali
fosfaţi şi izotianaţi) şi de pe frontul E (anioni COO- ai acidului sialic).
c) prezintă permeabilitate selectivă pentru K+, Na+ şi Ca++. Aceştia sunt denumiţi
ioni mobili deoarece în urma unor stimuli, echilibrul electrostatic se destabilizează şi
ei sunt schimbaţi de pe o faţă a membranei pe alta; se produce în acest fel depolarizarea
membranei.
Celulele îşi desfăşoară activitatea normală numai dacă reuşesc să menţină o
concentraţie de Na+, Cl- şi Ca++ mai mică decât cea a mediului extracelular şi o concentraţie
de K+ mai mare decât cea extracelulară.
Mecanismele implicate în schimbul acestor ioni anorganici se află localizate la
nivelul membranei şi se desfăşoară cu consumul a 25% din întreaga energie a celulei (v.
Cap.”microtransport”).
Distribuţia ionilor anorganici variază de la un tip celular la altul şi chiar în planul
suprafeţei celulei. Astfel, Ca++ poate fi mai concentrat pe frontul E al unui tip de celule şi
pe frontul P al altui tip celular. Variabilitatea locurilor de legare a Ca++ pe suprafaţa
celulară se datorează anionilor organici (care exercită atracţie asupra ionilor de calciu şi
stabilesc cu acesta legături electrostatice) şi diferenţei în distribuţia calmodulinelor în
citoscheletul membranar. Calmodulinele sunt proteine cu mare afinitate pentru calciu.
Ele sunt distribuite în toate celulele cu variaţii concentraţionale diferite de la un tip celular
la altul.
Încărcarea electrică negativă a suprafeţei celulare este dată de grupările polare
ale fosfolipidelor, glicoproteinelor sulfatate, glicozaminoglicanilor şi radicalilor
carboxilici ai acidului sialic.
Pe suprafaţa celulelor există şi un număr scăzut de radicali cationici, precum şi
numeroşi cationi anorganici (Ca++, Na+). Datorită predominenţei sarcinilor electrice
negative de pe frontul E, celulele izolate în culturi migrează la polul pozitiv atunci când
prin mediul de cultură este trecut un curent electric. Densitatea sarcinilor electrice nu
este distribuită uniform în planul suprafeţei şi nici în grosimea zonei externe. Astfel, din
punct de vedere elctrochimic suprafaţa celulară prezintă trei straturi concentrice (fig.V.11):
• suprafaţa plasmalemei (porţiunea cea mai profundă a frontului E), cu
sarcinile electrice negative cele mai frecvente;
• stratul median, cu o grosime de 1nm în care moleculele de apă şi
ionii metalici sunt imobili datorită atracţiei exercitate de suprafaţa plasmalemei;
• lamina externă a glicolemei în care ionii sunt mobili, deoarece forţa de
atracţie a plasmalemei este scăzută. La contactul dintre stratul ionilor mobili şi cel al
ionilor imobili se găseşte "zona de alunecare".
Încărcătura electrică negativă de pe faţa externă a plasmalemei determină existenţa
la acest nivel a unui câmp electrostatic denumit potenţial de suprafaţă. La un pH
fiziologic, valoarea potenţialului de suprafaţă este cuprinsă între -8,5 mV şi -38 mV,
cu o medie de -28 mV.
Potenţialul de suprafaţă se măsoară prin microelectroforeză, tehnică ce constă în
măsurarea mobilităţii celulelor plasate într-un câmp electric.
Fig.V.11. Schema
repartiţiei
încărcăturii electrice
la suprafaţa celulei
(A) şi a potenţialului
zeta (B)

3. GLICOLEMA (glicocalix)

3.1. Localizare, organizare moleculară


Prin tehnici de impregnare metalică şi coloraţie negativă s-a demonstrat că suprafaţa
externă a membranei prezintă un înveliş cu aspect pufos, numit glicolemă, glicocalix,
înveliş dulce al celulei, denumire datorată conţinutului crescut în glucide. Este
reprezentat de lanţuri oligozaharidice ancorate de ectodomeniul proteinelor
extrinseci şi transmembranare şi de unele fosfolipide din stratul extern al stratului
bimolecular lipidic. Glicolema este prezentă la toate tipurile de celule eucariote şi are o
grosime variabilă de la un tip celular la altul (10-100 nm, cu o medie de 50 nm). Este
mai bine reprezentată la polul apical al celulelor absorbante (ex. enterocite).
În microscopia fotonică este greu de diferenţiat, se evidenţiază prin metode
citochimice (PAS) sau cu albastru alcian datorită abundenţei glucidelor din
compoziţia sa. În microscopia electronică apare alcătuită din două lamine, una internă
mai puţin densă, cu o grosime de aproximativ 20 nm şi o lamina externă mai densă, cu
o grosime de aproximativ 30 nm. Lamina externă vine în legătură cu matricea
extracelulară, iar cea internă cu plasmalema.
Din punct de vedere biochimic, glicolema este alcătuită din substanţe
anorganice: apă şi ioni (îndeosebi Ca++) legaţi selectiv în reţeaua oligozaharidică, pentru
a fi disponibili proceselor intracelulare. Dintre substanţele organice fac parte grupările
glucidice ale glicoproteinelor şi glicolipidelor din plasmalemă, dar şi glicoproteine şi
proteoglicani secretaţi de celule şi adsorbiţi apoi pe suprafaţa celulară (fig.V.12).

Fig. V. 12. Organizarea moleculară a glicocalixului


Dintre cele aproximativ 100 de zaharide naturale, în glicoproteinele şi
glicolipidele membranare se găsesc doar 9, principale fiind: galactoza, manoza,
fructoza, galactozamina, glucozamina, glucoza şi acidul sialic (N - acetilneuraminic,
NANA). Extremităţile lanţurilor şi ale ramificaţiilor lor sunt ocupate de acidul sialic,
glucoza nefiind niciodată admisă ca monozaharid terminal. La baza lanţurilor
oligozaharidice se află un anumit monozaharid care se leagă de un aminoacid
specific al proteinei transmembranare, astfel încât nu este posibilă decât interacţiunea
dintre cinci tipuri de monozaharide şi cinci tipuri de aminoacizi corespunzători.
Compoziţia, ordinea moleculară şi aşezarea lanţurilor oligozaharidice legate de proteinele
transmembranare conferă specificitate funcţională şi identitate fiecărui tip de celulă,
datorită numeroaselor variante moleculare determinate de monozaharidele componente.
De exemplu, trei aminoacizi diferiţi pot da naştere la 6 tripeptide. Trei monozaharide
diferite pot produce 1056 de trizaharide diferite. Prezenţa acidului sialic la capătul
lanţurilor oligozaharidice ale glicolipidelor conferă sarcină electrică negativă
suprafeţei celulelor eucariote.

3.2. Funcţiile glicolemei


a) joacă rol important de protecţie şi participă la adezivitatea intercelulară în special
în ţesutul epitelial;
b) asigură individualitatea celulei, deoarece glicoproteinele sunt specifice nu
numai speciei, ci şi tipului celular. Grupele sanguine umane A, B, O sunt determinate
de grupările glucidice terminale ale glicolipidelor şi glicoproteinelor din membrana
eritrocitului.
c) joacă un rol important în mecanismul de recepţie a mesajelor, deoarece grupările
glucidice terminale ale glicoproteinelor intră în alcătuirea receptorilor specifici pentru
molecule biologic active (ioni, hormoni, neurotransmiţători, medicamente, toxine etc);
d) îndeplineşte rol imunologic, deoarece la nivelul său sunt localizate antigenele
A, B, Lewis; antigene terminale specifice, citolizine H etc.;
e) îndeplineşte funcţia de filtru ionic întârziind intrarea ionilor de K+ în celulă şi
ieşirea ionilor de Na+. De asemenea, deoarece prezintă încărcătură electrică negativă
stochează temporar Ca++ pentru nevoile ulterioare ale celulei.
f) prin conţinutul în proteoglicani îndeplineşte funcţia de lubrefiere,
amortizarea şocurilor, intervine în procesul de "captare" al substanţelor ce urmează
a fi endocitate, asigură spaţiul extracelular cu cationi.

3.3. Implicaţii medicale


• Boli metabolice. Etiologia unor maladii metabolice se poate explica prin
alterarea structurilor membranare care controlează endocitoza şi
permeabilitatea. Toate celulele acţionează sub control hormonal şi nervos.
Pentru aceasta, ele prezintă receptori de suprafaţă capabili de a recunoaşte
şi a cupla specific cu diferiţi mesageri. Alterarea moleculară a receptorilor
de suprafaţă nu le permite acestora recunoaşterea şi ataşarea mesagerului
(hormonului de exemplu), ceea ce determină modificări majore ale metabolismului
celular.
• Maladii virale. Fiind biofite obligatorii, virusurile pătrund în celulele umane
şi utilizează mecanismele de sinteză a acestora pentru a se multiplica.
Pătrunderea intracelulară a materialului genetic viral are loc ca urmare a
cuplării glicoproteinelor virale cu receptorii celulari localizaţi specific: în suprafaţa
limfocitelor T pentru HIV, în suprafaţa limfocitelor B pentru virusul Epstein-
Barr etc. În acest caz, alterarea moleculară a receptorilor face imposibilă
ataşarea virusurilor pe celulele „ţintă”, deci are un efect benefic pentru organism,
deoarece individul infectat va fi doar purtător al virusului, fără să dezvolte boala.
Cercetări recente de inginerie genetică (axate în principal pe ataşarea virusului
HIV) urmăresc realizarea unor mutaţii la nivelul genelor care codifică sinteza
receptorilor membranari. S-ar putea astfel realiza receptori modificaţi care să
nu permită ataşarea virusurilor la membrana celulară.
• Rejetul de grup sanguin şi de organ. La nivelul glicolemei sunt localizaţi
determinanţii antigenici ai grupelor sanguine (aglutinogenele A şi B) precum şi
antigenele de histocompatibilitate (HLA). Aglutinogenele A şi B sunt
molecule de suprafaţă a căror distribuţie în glicolema hematiilor determină
existenţa grupelor sanguine. Atunci când hematiile care prezintă în suprafaţă
antigenul A, sunt puse în contact cu un ser care conţine anticorpi anti-A, anticorpii
„recunosc" situsurile antigenice ale celulelor străine şi determină aglutinarea
hematiilor şi hemoliză.
• Celulele canceroase. Celulele sănătoase introduse în mediu de cultură se
„recunosc", proliferează până intră în contact una cu cealaltă după care îşi opresc
diviziunile; proprietatea este denumită inhibiţie de contact. Din contră,
celulele canceroase manifestă un caracter „asocial"; îşi pierd
inhibiţia de contact şi proliferează anarhic, determinând formarea de straturi
celulare suprapuse în mediul de cultură. Acest comportament se explică
prin incapacitatea de a primi semnale venite din mediul înconju rător,
incapacitate determinată de alterări ale extremităţilor receptorilor de la
nivelul glicolemei.

4. CITOSCHELETUL MEMBRANAR (corticala celulară)

Cea de-a treia componentă a suprafeţei celulare este situată pe faţa internă a
plasmalemei şi are o grosime de 5-9 nm. Citoscheletul membranar este o
structură exclusiv proteică, vizibilă doar în ME, care solidarizează proteinele
plasmalemale cu proteinele citoscheletului celular.
În microscopia electronică se prezintă ca o reţea fibrilară orientată
neuniform care conferă susţinerea şi flexibilitatea periferiei celulare.

4.1. Organizare moleculară


Organizarea moleculară a citoscheletului membranar a fost studiată iniţial pe
membrana eritrocitelor, la care corticala celulară reprezintă aproximativ 60% din
masa proteinelor membranare. Reţeaua proteică este formată din proteine
structurale şi funcţionale, după cum urmează:
• reţeaua proteică de bază este realizată din tetrameri de spectrină;
• în nodurile reţelei se situează complexe proteice care solidarizează reţeaua la
proteinele intrinseci ale plasmalemei;
• pe braţele reţelei sunt localizate proteine de legătură cu citoscheletul
celular.
• în ochiurile reţelei se găsesc protein-enzime care modulează
polimerizarea şi interacţiunea proteinelor structurale.

4.1.1. Proteine structurale


Prin tehnica de electroforeză în gel de poliacrilamidă au fost izolate şi studiate
un mare număr de proteine structurale, dintre care :
Spectrina este o proteină fibrilară alcătuită din două subunităţi: α şi β
(heterodimer; cu greutăţi moleculare de 240.000 şi respectiv 220.000 daltoni).
Dimerii au formă de bastonaş. Polimerizarea heterodimerilor cu răsucirea
subunităţilor una în jurul celeilalte duce la formarea unor tetrameri lungi care
reprezintă structura de bază a reţelei.
Ankirina este o proteină globulară care leagă proteina banda 3 de reţeaua de
spectrină. Are o greutate moleculară de 200.000 daltoni. Interacţiunea spectrină-
ankirină-proteina banda 3 ancorează citoscheletul la nivelul membranei celulare.
Actina se găseşte sub formă fibrilară (actina F); este compusă din 30 de
monomeri de actina G care alcătuiesc un lanţ dublu helicoidal cu o lungime de
aproximativ 25 nm. Actina se asociază cu spectrina şi proteina banda 4.1.
Proteina banda 4.1 este o proteină globulară care se leagă de capetele libere
ale tetramerilor de spectrină. Greutatea moleculară este de 78.000-82.000 daltoni.
Are rol în conectarea citoscheletului membranar la proteinele intrinseci ale
plasmalemei şi în interacţiunea spectrină-actină.
În concluzie, citoscheletul membranar este realizat dintr-o reţea de
tetrameri de spectrină solidarizată cu proteinele integrale ale plasmalemelei şi cu
reţeaua proteică a citoscheletului celular (fig.V.13).

Fig.V.13. Organizarea moleculară a citoscheletului membranar

4.1.2. Proteine funcţionale


Calmodulinele sunt proteine ale căror molecule cuprind până la 147
aminoacizi cu 4 locusuri de legare a Ca++. Acest grup de proteine joacă un rol
important în reglarea proceselor intracelulare.
Legăturile dintre diferite tipuri de proteine care intră în alcătuirea
citoscheletului membranar, ca şi gradul lor de polimerizare sunt modulate prin
intermediul unor proteine reglatoare cum sunt: gelsonina (calcium-dependentă),
filamina, fimbrina, proteinkinaze, proteinfosfataze etc.
4.2. Rolurile citoscheletului membranar
a) Rol de susţinere a arhitectonicii suprafeţei celulare. Experienţele
efectuate pe membrane eritrocitare au demonstrat că liza bistratului molecular
lipidic cu detergenţi permite menţinerea citoscheletului membranar (păstrându-se
astfel nemodificată forma celulei). Dacă însă se distruge citoscheletul membranei
prin tratarea cu soluţii cu forţă ionică mică, celula se fragmentează în mici
vezicule.
b) Citoscheletul membranar conferă membranei elasticitate şi rezistenţă.
Elasticitatea se datorează dispoziţiei în reţea a proteinelor fibrilare, iar rezistenţa
este atribuită complexelor proteice de la nivelul nodurilor reţelei.
c) Rol în adezivitatea intercelulară. Filamentele de actină din componenţa
citoscheletului membranar interacţionează cu plasmalema prin intermediul unei
proteine numită vinculină (proteină izolată din plăcile de adeziune – regiuni
specializate ale plasmalemei în care se termină fibrele de stress ale fibroblastelor). În
celulele canceroase are loc o alterare a vinculinei datorată fosforilării ei sub
acţiunea tirozinkinazelor produse de diverse oncogene. Astfel, alterarea vinculinei
determină alterarea legăturilor citoschelet-plasmalemă, ceea ce conduce la
pierderea formei specifice a celulelor, ele tinzând spre rotunjire. În acelaşi timp,
celulele canceroase îşi micşorează mult capacitatea de adezivitate, în felul acesta ele
putând fi uşor antrenate de curentul sanguin şi transportate la distanţă
(metastazare).
d) Rol în motilitatea periferiei celulare. Citoscheletul membranar iniţiază şi
participă la procesul de emitere a pseudopodelor, precum şi la invaginarea
suprafeţei celulare în timpul fenomenului de pinocitoză.
e) Datorită legăturilor de continuitate cu citoscheletul celular are rol în
direcţionarea substanţelor endocitate în interiorul citoplasmei.
f) Rol în recepţia şi transmiterea intracelulară a mesagerilor. Calciul şi
nucleotizii ciclici sunt mesageri intracelulari de ordinul II; citoscheletul celular
participă la formarea şi transmiterea lor către diferite organite „ţintă” din
interiorul celulei.

4.3. Implicaţii medicale


• Plachetele sanguine sunt fragmente celulare derivate din fragmentarea
megacariocitelor. Au rol important în coagularea sângelui şi în vindecarea
rănilor. Citoscheletul unei plachete trebuie să suporte rearanjamente complicate în
timpul reacţiei de coagulare a sângelui, rearanjamente care induc numeroase
modificări ale formei. Din această cauză, citoscheletul plachetar necesită
componente proteice suplimentare (ex.fodrina), faţă de citoscheletul eritrocitelor.
Malsinteza fodrinei, determinată genetic, conduce la imposibilitatea
modificărilor de formă plachetară şi în consecinţă la alterarea mecanismului de
coagulare.
• În celulele musculare contracţia este influenţată de legătura reţelei corticale cu
sarcolema. Pe faţa citoplasmatică a sarcolemei celulelor musculare striate cardiace
şi scheletale a fost evidenţiată prezenţa unei proteine numită distrofină.
Alterarea cantitativă sau calitativă a sintezei acesteia determină apariţia unui grup
de boli ereditare caracterizate prin distrugerea celulei musculare (distrofia
musculară Duchenne, distrofia musculară Becher).
• Experienţele efectuate pe eritrocite au demonstrat că citoscheletul
membranar menţine forma de disc biconcav a celulei, şi în acelaşi timp asigură
flexibilitatea şi deformabilitatea sa, fapt esenţial pentru ca eritrocitul să poată
străbate capilarele sanguine cu un diametru mai mic decât al său. Defecte
genetice ale sintezei proteinelor din componenţa citoscheletul membranar
determină instabilitatea acestuia, fapt ce duce la apariţia unor anemii hemolitice.
Astfel, defecte ale spectrinei care constau în scăderea capacităţii de a forma tetrameri
determină sferocitoza ereditară şi piropoikilocitoza ereditară. Absenţa ankirinei
determină boala denumită eliptocitoza ereditară.

FUNCŢIILE MEMBRANEI CELULARE


Periferia celulară este o structură stratificată cu o compoziţie moleculară şi
macromoleculară complexă care delimitează celula de mediul extracelular,
controlează schimburile cu mediul înconjurător, participă la comunicarea intra şi
intercelulară şi realizează recunoaşterea şi asocierea intercelulară.

1. FUNCŢIA DE ADEZIVITATE

Adezivitatea reprezintă capacitatea celulelor de a realiza contacte între două sau


mai multe celule sau între celule şi alte substraturi.
Membrana celulară este implicată în fenomenele de recunoaştere şi
adezivitate intercelulară. Adezivitatea este o proprietate a suprafeţei tuturor
celulelor şi se manifestă atât in vivo, cât şi in vitro faţă de un substrat
corespunzător. Din punct de vedere al adezivităţii, asocierea poate fi temporară:
asocierea faţă de un substrat în culturi celulare sau in vivo luând contact pasager cu
alte celule (leucocitele cu bacteriile) sau permanentă: celulele din cadrul
ţesuturilor. În ţesuturi, adezivitatea se manifestă în două moduri:
- celulele se asociază între ele (adezivitate celulă-celulă);
- celulele se asociază la membrana bazală (adezivitate celulă-matrice
extracelulară).
Fenomenul de recunoaştere şi asociere intercelulară este prezent în toate
etapele de dezvoltare ale populaţiilor celulare şi se manifestă pe toată durata de viaţă
a individului. Astfel, el stă la baza recunoaşterii şi unirii gameţilor, permite
diferenţierea şi organizarea ţesuturilor în cadrul embriogenezei, are importanţă
capitală în integrarea normală a celulelor în ţesuturile organismelor adulte, precum şi
în evoluţia unor fenomene cum sunt: regenerarea ţesutului, inflamaţie, proliferare
malignă.
Adezivitatea celulelor la matricea extracelulară este mediată de un sistem de
molecule matriciale cărora le corespund molecule receptor ale suprafeţei celulare.
Adezivitatea celulă-celulă este mediată de un sistem de glicoproteine
integrale ale plasmalemelor adiacente care au locuri de interacţiune
complementare. Acest tip de adezivitate, mediată de molecule şi complexe
moleculare este denumită adezivitate simplă. Ea a fost pusă în evidenţă la nivelul
suprafeţelor celulelor hepatice, neuronilor etc. Există însă ţesuturi (în special
epiteliale) supuse unor solicitări mecanice crescute (de exemplu epiteliul intestinal,
epiteliile de acoperire etc.). Celulele acestor epitelii sunt strâns legate una de alta prin
intermediul unor diferenţieri locale ale plasmalemei şi ale matricei sau ale
plasmalemelor adiacente. Acestea dau o conformaţie stabilă locului de joncţiune
şi poartă denumirea de dispozitive joncţionale speciale. Joncţiunile au dimensiuni
de zeci de nanometri, nu pot fi vizualizate în MO, dar sunt uşor de evidenţiat în
ME. Toate joncţiunile au o organizare moleculară de tip proteic.

1.1. Clasificarea funcţională a joncţiunilor:


1) Joncţiuni de etanşeizare
- zonula occludens (joncţiunea strânsă)
2) Joncţiuni de ancorare
a. cu participarea filamentelor de actină
- celulă-celulă: zonula adherens
- celulă-MEC: contacte focale sau plăci de adeziune
b. cu participarea filamentelor intermediare
- celulă-celulă: desmozomi
- celulă-MEC: hemidesmozomi
3). Joncţiuni de comunicare
- joncţiunea GAP (nexus)
- sinapsa chimică

1.2. Organizare moleculară, localizare şi rol


1.2.1. Joncţiunile de etanşeizare
• Joncţiunea strânsă (zonula occludens)
Joncţiunile strânse se realizează prin "sudarea" plasmalemelor a două celule
vecine, spaţiul intercelular lipsind în totalitate. La edificarea acestor dispozitive
participă proteinele integrale ale plasmalemelor adiacente care traversează
membranele, se dispun în şiruri de câte două şi se sudează în spaţiul extracelular
asemănător unui "fermoir". Proteinele care iau parte la organizarea zonulei
occludens sunt ocludina şi claudina (fig.VI.1). Datorită acestei structuri, ele
alcătuiesc dispozitive de adezivitate impermeabile care separă net
compartimentele tisulare cu compoziţii chimice diferite. Sunt situate în apropierea
polului apical al tuturor celulelor care delimitează lumenul unor cavităţi şi au
rolul de a împiedica pătrunderea macromoleculelor din lumen în spaţiile
intercelulare. Cele mai bine studiate sunt joncţiunile strânse din apropierea polului
apical al celulelor absorbante intestinale, unde alcătuiesc în ansamblu un "cadru de
închidere" pe toată suprafaţa absorbantă. Prin aceasta se împiedică scurgerea
fluidelor printre celule, toate substanţele fiind obligate să traverseze zona apicală
prevăzută cu microvili. De exemplu, glucoza este pompată activ din lumenul
intestinal în celulă prin suprafaţa apicală, iar din celulă trece în sânge prin difuziune
mediată de transportori situaţi în zonele bazo-laterale ale plasmalemei. Joncţiunile
strânse împiedică retrodifuziunea glucozei din spaţiul intercelular în lumenul
intestinal.
Din acest punct de vedere, zonulla occludens joacă un rol principal în
împărţirea în domenii a suprafeţelor celulare: un domeniu apical-absorbant şi un
domeniu laterobazal.

Fig.VI.l. Organizarea moleculară a joncţiunii strânse (după Alberts et al., 2002)

1.2.2. Joncţiunile de ancorare


• Zonula adherens
Organizarea moleculară cuprinde:
a) proteine de ataşare la citoscheletul celular sunt reprezentate de un mănunchi
de filamente de actină localizat pe faţa internă a plasmalemei, care înconjoară ca o
bandă domeniul lateral al celulei epiteliale. Benzile dintre celulele vecine sunt
situate la acelaşi nivel (fig.VI.2).
b) proteine de ancorare intracelulară; filamentele de actină se ataşează la
membrană prin intermediul unor proteine de ancorare numite catenine α, β şi γ
(plakoglobina), vinculină, α-actinina (fig.VI.3.).
c) proteine care solidarizează plasmalemele în spaţiul extracelular; acestea
fac parte din clasa de proteine Ca++- dependente numite cadherine.
Cadherinele reprezintă principalele molecule de adezivitate celulară (CAM)
ale ţesuturilor vertebratelor. Sunt descrise 4 tipuri „clasice” şi un mare număr de
cadherine „non-clasice” din care mai mult de 50 sunt exprimate în ţesutul nervos.
Cele 4 tipuri „clasice” sunt: E-cadherina (în ţesuturile epiteliale), N-cadherina
(în ţesutul nervos, cardiac, muşchi scheletic, cristalin), P-cadherina (în ţesutul
placentar, epiderm şi epiteliul mamar) şi VE-cadherina (la nivelul celulelor
endoteliale). Datorită numărului mare în care au fost descrise sunt cunoscute sub
denumirea de superfamilia proteică a cadherinelor.

Fig. VI.2. Localizarea


zonulei
adherens la nivelul
domeniului lateral al
celulelor absorbante

Fig.VI.3.Organizarea
moleculară a zonulei
• Contactele focale (plăcile de adeziune)
Plăcile de adeziune sunt structuri proteice care fixează celulele la matricea
extracelulară, mai exact la membrana bazală. Organizarea moleculară cuprinde trei
clase de proteine (fig. VI. 4):
a) proteine de ataşare la citoscheletul celular reprezentate de filamente de actină;
b) proteine de ancorare intracelulară: talina, vinculina, α-actinina, filamina;
c) proteine de adeziune transmembranară numite integrine. Domeniul extra celular
al integrinelor transmembranare se fixează la componentele proteice ale matricei
extracelulare, în timp ce domeniile intracelulare se fixează indirect la filamentele
de actină. Fixarea este mediată de proteinele de ancorare intracelulară.

Fig. VI. 4. Participarea


integrinelor la organizarea
moleculară a plăcilor de
adeziune

Integrinele formează o mare clasă de receptori omologi transmembranari care


concură la ataşarea celulelor la MEC. Molecula este formată din două sub-unităţi
glicoproteice transmembranare (α şi β), unite prin legături necovalente. Fixarea
acestor domenii extracelulare la diferite proteine matriciale depinde de concentraţia
cationilor bivalenţi Ca++ sau Mg ++ din spaţiul extracelular. Ca orice receptor,
integrinele au şi rolul de a activa căile de semnalizare intracelulară care „comunică”
celulei caracterele matricei la care s-a ataşat.
Implicaţii medicale
Integrinele se găsesc în membranele tuturor celulelor şi au afinitate pentru
liganzi extracelulari de tipul: laminină, fibronectină, fibrinogen, imunoglobuline.
La om au fost descrise alterări genetice care conduc la malsinteza subunităţilor β
ale integrinelor. Astfel:
- imposibilitatea sintezei fragmentului proteic corespunzător subunităţii β 2
determină incapacitatea leucocitelor de a contacta imunoglobulinele (anticorpii).
Boala se numeşte insuficienţă de adeziune leucocitară şi se caracterizează prin
infecţii bacteriene repetate;
- malsinteza sau absenţa sintezei fragmentului peptidic corespunzător subunităţii β 3
determină incapacitatea trombocitelor de a ataşa fibrinogenul în vederea realizării
unor etape din procesul de coagulare. Boala poartă numele de maladia Glanzmann,
iar simptomatologia principală este reprezentată de hemoragii.

• Desmozomii (macula adherens)


Elementele care concură la organizarea unui desmozom sunt:
a) membranele plasmatice adiacente aşezate paralel care încadrează un spaţiu
intercelular de 25-30 nm;
b) pe feţele citoplasmatice ale plasmalemelor adiacente se găsesc două
formaţiuni discoidale alcătuite din proteine de ancorare intracelulară numite
plakoglobină şi desmoplakină care în ME apar de aspect electronodens. Ele sunt
responsabile de ataşarea elementelor citoscheletului celular (filamentele de keratină)
la proteinele de adezivitate transmembranară.
c) Proteine de adezivitate transmembranară: desmogleina şi desmocolina
care fac parte din familia cadherinelor. Prin interacţiunea domeniilor lor
extracelulare, ele realizează ancorarea membranelor plasmatice adiacente.
d) filamente intermediare (tonofilamente sau filamente de keratină în
celulele epiteliale, filamente de desmină în celulele musculare); acestea au rolul
de a ancora plăcile proteice discoidale cu citoscheletele celulare ale celulelor ce intră
în joncţionare (fig.VI.5).
Alcătuirea macromoleculară a acestor dispozitive joncţionale determină o
puternică "ancorare" intercelulară. Un grup de celule joncţionate în acest fel sunt
capabile să funcţioneze ca o unitate structurală. Din această cauză, desmozomii sunt
mai abundenţi între celulele ţesuturilor supuse la solicitări mecanice severe cum
sunt epidermul, epiteliul colului uterin, epiteliile absorbante etc.
Implicaţii medicale
În bolile dermatologice numite „dermatoze buloase” se sintetizează
anticorpi împotriva propriilor glicoproteine transmembranare. Legarea anticorpilor de
desmogleine afectează structura desmozomilor responsabili de aderarea
intercelulară a celulelor ţesutului epitelial din piele.

Fig. VI.5. Organizarea


moleculară a unui
desmozom

• Hemidesmozomii
Hemidesmozomii au organizarea moleculară a unei jumătăţi de desmozom,
deoarece se află situaţi la polul bazal al celulelor epiteliale, unde au rol de a solidariza
celulele cu lamina bazală. Sunt formaţi dintr-o placă citoplasmatică, tonofilamente şi
integrine care solidarizează placa cu lamina bazală (fig.VI.6).

În concluzie:
1. Grupele proteice care intervin în joncţionarea de ancorare sunt:
- familia cadherinelor care realizează ancorarea de tip celulă-celulă participând
la organizarea zonulei adherens şi a desmozomilor.
- familia integrinelor care realizează ataşarea de tip celulă - MEC, intrând în
organizarea adeziunilor focale şi a hemidesmozomilor.
2. În ambele cazuri are loc o ancorare la elementele citoscheletului celular:
- la filamentele de actină în cazul zonulei adherens şi a plăcilor de adeziune,
- la filamentele intermediare în cazul desmozomilor şi a hemidesmozomilor.
Fig. VI.6. Distribuţia
desmozomilor şi
hemidesmozomilor la
nivelul celulei
absorbante intestinale

1.2.3. Joncţiunile de comunicare


• Joncţiunile GAP (nexus)
Acest tip de joncţiune, denumită şi permeabilă, permite trecerea unor
molecule mici dintr-o celulă în alta. Joncţiunea GAP este cea mai răspândită
joncţiune, întâlnindu-se în toate tipurile de ţesuturi. Dispozitivele joncţionale sunt
realizate de structuri proteice numite conexoni care străbat plasmalema şi
proemină de o parte şi de alta a stratului dublu lipidic.
Fiecare joncţiune constă din sute de conexoni aşezaţi în planul plasmalemei, într-
o reţea hexagonală.
Fiecare conexon este format din 6 subunităţi proteice. Conexonii din cele două
celule învecinate se aşează cap la cap realizând un canal de comunicare între
citoplasme.
Canalul străbate spaţiul intercelular care are o grosime de 2-4 nm, interiorul
canalului fiind complet izolat de spaţiul intercelular. Lumenul canalului are un
diametru reglabil de 0,4-2nm, reglarea fiind se pare dependentă de concentraţia
ionilor de Ca++ (fig.VI.7).
Joncţiunile GAP sunt permeabile pentru o gamă largă de molecule hidrofile, de
la ioni până la molecule organice cu greutate moleculară până la 5000 daltoni. Printre
acestea sunt glucidele, aminoacizii, nucleotidele, hormonii, vitaminele. Nu pot
trece macromoleculele cum sunt proteinele şi acizii nucleici. Ele permit trecerea
curentului electric şi sunt de 10000 de ori mai permeabile pentru ionii metalici
decât restul suprafeţei membranelor (fig. VI.8).

Fig. VI.7. Reprezentarea schematică Fig. VI.8. Permeabilitatea


a joncţiunii GAP canalelor joncţionale GAP

Joncţiuni de tip GAP au fost evidenţiate între toate tipurile de celule care
acţionează împreună şi reprezintă principala cale de comunicare intercelulară.
Prezintă multiple roluri.
- cuplarea celulelor prin joncţiuni GAP prezintă o mare importanţă în
embriogeneză. Încă din fazele timpurii (stadiul de 8 celule), celulele sunt cuplate
electric una cu alta. Prezenţa joncţiunilor GAP între aceste celule permite cuplarea
metabolică, reprezentând o importantă cale pentru distribuirea substanţelor trofice,
înainte ca sistemul circulator să se dezvolte. În acelaşi timp, joncţiunile permeabile
participă la recunoaşterea intercelulară, menţinerea gradientului de concentraţie a
unor molecule şi modulează diferenţierea celulară în cadrul embriogenezei.
- joncţiunile permeabile realizează cuplarea electrică în miocard, asigurând astfel
contracţia inimii.
- realizează cuplarea electrică între celulele musculare netede din intestin,
asigurând astfel peristaltismul intestinal.
- au fost puse în evidenţă şi între celulele altor ţesuturi epiteliale: glande
salivare, rinichi, tiroidă, piele etc, unde realizează cooperarea metabolică
intercelulară.

• Sinapsele
Sinapsele sunt dispozitive de comunicare intercelulară care se stabilesc între
celulele nervoase sau între celulele nervoase şi celulele musculare.
Sinapsa, ca joncţiune funcţională între două sau mai multe celule nervoase,
constă în principal din două componente: un versant presinaptic care conduce
impulsul nervos şi un versant postsinaptic care îl primeşte (fig.VI.9).

Fig. VI.9. Reprezentarea schematică a componentelor sinapsei chimice

Microscopia electronică a arătat că axonul presinaptic se termină la locul de


contact cu neuronul postsinaptic prin fibre terminale de 0,5-2 μ în diametru
denumite, datorită formei lor, „butoni” sinaptici sau terminali. În măduva spinării,
terminaţiile presinaptice sunt strâns aplicate pe soma neuronului (sinapsă axo-
somatică) şi/sau pe porţiunile proximale ale dendritelor neuronului postsinaptic
(sinapsa axo-dendritică). Numărul butonilor sinaptici variază în diferitele părţi ale
măduvei spinării şi creierului, de la unul pe celula postsinaptică (în mezencefal),
până la 1300 pe neuronul motor spinal şi 10.000 pe celulele piramidale din cortex.
S-a aproximat că fiecare din cele 30 miliarde de neuroni din SNC posedă
aproximativ 100 de aferenţe covergente şi, la rândul lui, fiecare neuron transmite
aferenţe divergente la alţi 100 de neuroni; de aceea, numărul de căi posibile pe
care un impuls le poate lua prin reţeaua neuronală este enorm.
Tot prin ME s-a arătat că membranele butonului terminal şi cea a
neuronului postsinaptic sunt separate de o fantă sinaptică (synaptic cleft) cu o
grosime de 100-500 Å. Deşi fanta este îngustă, liniile de forţă ale potenţialului de
acţiune nu sunt suficiente pentru a depolariza membrana postsinaptică (99% din
curentul bioelectric se pierde în lichidul intercelular şi numai 1% ajunge la
membrana postsinaptică). Pentru ca această „barieră” să fie învinsă este necesară
intervenţia excitaţiei chimice (mediatorilor chimici).
În interiorul butonului presinaptic există numeroase mitocondrii (mai multe
decât într-un volum similar de citoplasmă celulară) şi în medie 10000-15000 de
vezicule cu diametrul de 400-800 Å, mai numeroase în apropierea spaţiului
sinaptic. Veziculele se mai numesc sinaptozomi şi conţin stocate mici „cuante” de
transmiţător chimic (acetilcolină, norepinefrină, dopamină etc).
Sinapsa conţine şi mari concentraţii de enzime implicate în procesul de
inactivare al mediatorului (ex: acetilcolinesterază).
Ea reprezintă zona neuronală cea mai susceptibilă la acţiunea agenţilor toxici
şi farmacologici cu un efect local mai mult sau mai puţin specific.

1.2.4. Complexele joncţionale


Celulele epiteliale secretorii, celulele din epiteliile intestinal şi renal se
solidarizează între ele spre polul apical prin mai multe elemente joncţionale numite
complexe joncţionale. Acestea sunt formate din joncţiuni strânse spre domeniul
apical şi elemente desmozomale în domeniul latero-bazal. În poziţii intermediare
se găsesc joncţiuni de tip GAP.
Complexele joncţionale realizează toate tipurile de legături intercelulare
necesare îndeplinirii funcţiilor specifice celulei, cât şi funcţionării ţesutului ca un
tot unitar.

2. FUNCŢIA DE SEMNALIZARE INTERCELULARĂ


ŞI INTRACELULARĂ
2.1. Principiul general al semnalizării celulare
Sistemele de comunicare intercelulară asigură funcţionarea armonioasă a celor
aproximativ 1017 celule din organismul uman. Comunicarea intercelulară începe odată
cu primele diviziuni ale celulei ou, controlează creşterea şi diferenţierea în timpul
embriogenezei şi mai apoi coordonează activitatea celulelor mature. Nici una dintre
celulele care alcătuiesc organismul nu funcţionează individual, toate se află sub o
dublă coordonare, nervoasă şi endocrină, astfel încât mecanismele lor interne sunt
riguros controlate. Pentru ca acest lucru să poată fi realizat, comunicarea necesită
conlucrarea mai multor tipuri de molecule:
1. molecule de semnalizare extracelulară care sunt produse de celule pentru a
„informa” celulele vecine sau celule aflate la distanţă. Acestea poartă denumirea de
mesageri sau liganzi;
2. molecule de recepţie a mesajelor situate pe membrana sau în citoplasma celulelor
ţintă şi care poartă denumirea de receptori;
3. dispozitive de semnalizare intracelulară care să distribuie ulterior mesajele în
diferite părţi ale celulei. Proteinele de semnalizare intracelulară cuprind kinazele,
fosfatazele, proteine capabile să lege GTP şi multe alte proteine cu care acestea
interacţionează.
4. la sfârşitul fiecărei căi de semnalizare se găsesc proteinele ţintă care, atunci când
calea de semnalizare este activată, suferă modificări şi în felul acesta modifică
comportamentul celular. În funcţie de efectele semnalului, proteinele ţintă pot fi:
activatoare ale genelor, canale ionice, componenele unei căi metabolice, componente
ale citoscheletului etc.

2.2. Modalităţi de semnalizare intercelulară


2.2.1. Comunicarea de vecinătate
• Semnalizarea contact-dependentă
Unele dintre moleculele de semnalizare rămân fixate în periferia celulelor care
le-au sintetizat (celule semnalizatoare). Ele acţionează numai pe celulele care vin în
contact cu celula semnalizatoare (fig.VI.10a). Semnalizarea contact-dependentă
este prezentă la celulele embrionare, iar în organismul adult, la celulele care asigură
răspunsul imunitar. O altă posibilitate de comunicare contact-dependentă o
reprezintă joncţiunile GAP.
• Semnalizarea paracrină
O altă parte a moleculelor de semnalizare sunt secretate în spaţiul extracelular şi
acţionează asupra celulelor „ţintă” din apropierea celulei semnalizatoare. Moleculele
care acţionează asupra celulelor aflate în apropierea celulelor semnalizatoare poartă
denumirea de mediatori chimici locali (fig.VI.10b).
• Semnalizarea autocrină
O altă posibilitate este aceea în care o celulă secretă în spaţiul intercelular
molecule de semnalizare care se pot întoarce spre a se lega pe proprii receptori. De
exemplu, în timpul procesului de diferenţiere celulară, atunci când celula a fost deja
„dirijată” spre o cale de diferenţiere, ea poate sintetiza semnale autocrine destinate
accentuării şi accelererării procesului de specializare. Semnalizarea autocrină este şi
mai eficace atunci când se petrece simultan în mai multe celule vecine de acelaşi tip;
în acest fel, celulele manifestă un „efect de comunitate”, pentru a-şi stimula
proliferarea şi diferenţierea.

2.2.2. Comunicarea la distanţă


Cea mai mare parte a moleculelor de semnalizare sunt secretate şi
acţionează asupra celulelor „ţintă” aflate la mare distanţă de celula semnalizatoare.
• Semnalizarea sinaptică
Transmiterea nervoasă realizează o comunicare rapidă şi selectivă a
mesajelor prin intermediul neurotransmiţătorilor. Moleculele de semnalizare
secretate de soma neuronală sunt vehiculate în lungul axonului şi acţionează
asupra unui alt neuron sau asupra celulei efectoare prin intermediul sinapsei
chimice (fig.VI.10c).
• Semnalizarea endocrină
Celulele endocrine secretă molecule de semnalizare numite hormoni. Aceştia
sunt secretaţi în sânge, vehiculaţi astfel la mare distanţă şi controlează
comportamentul celulelor „ţintă” răspândite în întregul organism (fig.VI.10d).
Celulele endocrine şi cele nervoase „lucrează” împreună pentru a coordona
activitatea a miliarde de celule. Deşi ambele sunt căi de semnalizare la distanţă,
între calea sinaptică şi cea endocrină există diferenţe în ceea ce priveşte modul de
acţiune:
- celulele endocrine secretă în sânge numeroşi hormoni care conduc semnale
specifice la celulele „ţintă”. Acestea prezintă receptori care le permit să extragă şi să
fixeze în mod specific anumiţi hormoni .
- în transmiterea sinaptică, comunicarea este condiţionată de contactul între
terminaţiile nervoase şi celulele „ţintă”. Numai celula care se află în contact cu
terminaţia nervoasă este expusă acţiunii neurotransmiţătorului.
- dacă celulele endocrine trebuie să utilizeze mai mulţi hormoni pentru
comunicare, celula nervoasă poate utiliza acelaşi neurotransmiţător pentru a
comunica specific cu mai multe celule „ţintă”.
- deoarece hormonii sunt vehiculaţi de sânge, viteza lor de transport este relativ
lentă pe când celula nervoasă poate transmite mesaje la mare distanţă graţie
impulsului electric care se propagă cu o viteză de 100 m/s. Odată eliberat la nivelul
butonului terminal, neurotransmiţătorul difuzează prin fanta sinaptică în mai puţin de
1 milisecundă.
- hormonii sunt diluaţi în fluxul sanguin şi lichidul interstiţial şi trebuie astfel să
acţioneze în concentraţii foarte mici (<10-8M); comparativ, neurotransmiţătorii sunt
mai puţin diluaţi şi pot acţiona astfel în concentraţii mari.
Toate aceste diferenţe conduc la concluzia că semnalizarea sinaptică este mult mai
precisă decât semnalizarea endocrină.

Fig. VI.10. Modalităţi de semnalizare intercelulară

2.3. Mesageri şi tipuri majore de semnale induse


În timpul dezvoltării sale, o celulă este expusă la sute de mesaje diferite venite
din mediu. Fiecare tip celular prezintă un ansamblu de receptori care îi permit să
răspundă unui număr corespunzător de molecule de semnalizare. Acestea din urmă
acţionează prin asociere şi reglează comportamentul celular. Principalele tipuri de
mesaje necesare vieţii celulare sunt cele pentru supravieţuire, pentru diferenţiere şi
pentru diviziune. În cazul în care celula nu primeşte semnalele adecvate pentru
supravieţuire, îşi va acţiona căile de intrare în apoptoză (moarte celulară
programată).
O moleculă de semnalizare are frecvent efecte diferite asupra diferitelor tipuri
celulare. Astfel, acetilcolina (neurotransmiţător) stimulează contracţia celulei
musculare striate scheletale, dar scade viteza şi forţa de contracţie a celulei
musculare cardiace.
Mesagerii influenţează celulele „ţintă” prin scăderea sau creşterea sintezei
proteinelor, contracţie sau relaxare, eliberare sau depozitare de substanţe etc.
Unele răspunsuri celulare la acţiunea mesagerilor sunt rapide şi tranzitorii
(exemplu: la insulină), altele sunt lente şi de lungă durată (exemplu: la estradiol).
Răspunsul celular depinde în acest caz de compoziţia chimică a mesagerului:
• mesagerii hidrosolubili determină răspunsuri rapide şi de scurtă durată.
• mesagerii liposolubili determină răspunsuri tardive, dar de lungă durată.
După modul de acţiune asupra receptorilor, mesagerii se clasifică în:
- agonişti - care schimbă total sau parţial conformaţia proteinei de ataşare la
membrană (coreceptor) şi în acest fel activează receptorul (exemplu: hormoni,
neurotransmiţători, mesageri exogeni).
- antagonişti - care blochează receptorii celulari, fără a le modifica
conformaţia (de exemplu medicamentele).
Antagoniştii previn legarea agoniştilor de receptori, blocându-le astfel
acţiunea. Mecanismul de blocare este competitiv (blocare completă) sau
necompetitiv (blocare parţială).

Citokinele şi funcţiile lor


Imunitatea naturală şi specifică este mediată de imunohormoni de natură
proteică numiţi citokine. Citokinele sunt produse de diferite tipuri de celule
activate în prezenţa antigenelor. Ele acţionează în secvenţă şi constituie un al
doilea semnal endogen care împreună cu antigenii amplifică rapid mecanismele de
acţiune ale macrofagelor, limfocitelor şi ale altor tipuri celulare. Astfel, citokinele
produse de fagocitele sistemului mononuclear se numesc monokine, iar cele
sintetizate de limfocitele T, limfokine. Citokinele îndeplinesc în organism
următoarele funcţii :
• mediatori ai imunităţii naturale,
• regulatori ai activităţii, creşterii şi diferenţierii limfocitelor,
• activatori ai celulelor inflamatoare nespecifice,
• stimulatori ai creşterii şi diferenţierii leucocitelor.
La ora actuală au fost izolate şi studiate un număr mare de citokine, dintre care
amintim:
- interleukina I - mediază răspunsul inflamator în imunitatea naturală,
acţionează ca factor activator al proliferării limfocitelor T şi al creşterii şi
diferenţierii limfocitelor B.
- interleukina II - este responsabilă de trecerea limfocitelor T din faza G1 în
faza S a ciclului celular. Este produsă de limfocitele T şi acţionează asupra
aceloraşi celule, deci este un factor de creştere autocrin. Acţionează şi asupra
limfocitelor T din imediata apropiere (factor de creştere paracrin). Nu circulă în
sânge, deci nu este factor de creştere endocrin. Accentuează funcţia citolitică a
celulelor killer şi acţionează pe limfocitele B ca factor de stimulare a sintezei
anticorpilor. Interleukina II este considerată astăzi o „cheie” în imunologia celulei
T şi un agent terapeutic promiţător în terapia anticanceroasă.
- interferonii sunt peptide cu acţiune antivirală nespecifică care inhibă
replicarea virusurilor, au activitate antiproliferativă şi imunoreglatorie. Sunt
identificate trei clase: α interferoni – secretaţi de leucocite şi limfocite stimulate, β
interferoni – secretaţi de fibroblaste, celule epiteliale şi macrofage, γ interferoni –
secretaţi de limfocitele T.
Citokinele lucrează secvenţial, în sensul că interleukina I creşte producţia de
interleukină II care la rândul ei induce secreţia de interferon şi împreună cresc
mecanismele de apărare ale organismului.
- interleukina III, IV, V, VI, factorul de transformare a creşterii (B-FTC),
limfotoxina, factorul de necroză a tumorii (FNT) etc.

2.4. Receptorii

Unele celule din organism sunt specializate pentru a desfăşura activităţi


caracteristice, deci foarte apte pentru a lega mesageri specifici, deoarece au în
constituţia membranei un mare număr de receptori specifici.
În mod fiziologic, numărul de receptori, capacitatea receptoare şi densitatea
receptorilor sunt determinate pe de o parte de viteza de consum a acestora şi pe de
altă parte de viteza de regenerare a moleculelor proteinelor receptor.

2.4.1. Clasificarea receptorilor


2.4.1.1. După originea mesagerului cu care interacţionează se disting două
mari tipuri de receptori: receptori pentru substanţe endogene şi pentru
substanţe exogene.
Receptori pentru substanţe endogene
a) Receptorii pentru neurotransmiţători sunt situaţi în membrana postsinaptică a
celulelor musculare, nervoase sau în general a celulelor efectoare. Ei recunosc
şi interacţionează cu neuromediatorii. Dintre aceştia menţionăm: receptori pentru
acetilcolină, noradrenalină, serotonină, histamina, acid gama-amino-butiric
(GABA) etc. Unele dintre aceste molecule acţionează strict asupra celulei
postsinaptice, altele pot difuza local influenţând mai multe celule, deci au efect de
mediatori chimici locali.
Aceşti receptori se subclasifică în funcţie de structură, funcţie, răspuns la
substanţe agoniste şi antagoniste competitive. Astfel, receptorii pentru
catecholamine sunt de două feluri: α şi β adrenergici, după potenţa lor crescândă
pentru catecholamine (catecholaminele sunt substanţe cu rol de hormoni şi/sau de
neurotransmiţători). Pentru receptorii α ordinea este: epinefrină > norepinefrină >
izoproterenol, iar pentru receptorii β ordinea este: izoproterenol > norepinefrină >
epinefrină. Fiecare categorie poate fi subdivizată mai departe în α1 şi α2 după
afinitatea faţă de o substanţă blocantă, iar receptorii β în β1 şi β2 după afinitatea la
epinefrină şi norepinefrină.
b) Receptorii pentru hormoni au localizare intracelulară diferită în funcţie de
natura hormonului (hidrofil sau hidrofob) (fig.VI. 11).
• Hormonii liposolubili (tiroidieni, steroizi) sunt molecule mici care pot străbate
bistratul lipidic hidrofob şi interacţionează cu receptori specifici din citosol
sau din nucleu. Acţionează asupra ADN nuclear, modificând transcripţia
unor gene specifice.
• Hormonii hidrofili se leagă de receptorii din plasmalemă şi aceştia transmit
celulei informaţia necesară pentru a-şi modifica metabolismul. În această
categorie intră receptori pentru insulină, hormoni hipofizari, parathormon,
glucagon, adrenalină.

Fig. VI.11. Localizarea


receptorilor funcţie de
natura chimică a
mesagerului

c) Receptorii implicaţi în reacţiile imunitare sunt reprezentaţi de :


• receptori pentru antigene endogene – se găsesc la suprafaţa celulelor
implicate în răspunsul imun (limfocite T) şi la suprafaţa tuturor celulelor din
organism. Receptorii de pe suprafaţa limfocitelor T sunt codificaţi genetic pentru
a recunoaşte celulele proprii organismului („self”). Ei intervin în fenomenele
de recunoaştere şi respingere a grefelor. Toate celulele din organism posedă pe
suprafaţa lor macromolecule denumite antigene de suprafaţă, prin care celulele
se recunosc între ele, se asociază în cursul diferenţierii pentru a forma ţesuturi şi
organe. Antigenele de suprafaţă sunt recunoscute de receptorii de pe celulele
implicate în răspunsul imun.
• receptori pentru anticorpi - sunt descrişi receptorii din suprafaţa
eozinofilelor şi a mastocitelor. Aceştia au proprietatea de a lega la suprafaţa celulelor
molecule de imunoglobuline E (Ig E) venite pe cale sanguină. Fiind anticorpi
fixaţi, la unirea cu receptorul specific (Fc) şi în prezenţa antigenului, Ig E
declanşează procesul de degranulare a celor două tipuri de celule (fig.VI.12).
Degranularea este o reacţie de tip imun; în cazul mastocitelor, eliberarea de
histamină, cu efect bronhoconstrictor, reprezintă cauza declanşării crizei de astm
alergic. Sunt descrişi de asemenea receptori pentru IgG localizaţi în periferia
celulelor din sistemul fagocitar mononuclear; la contactul cu antigenele
opsonizante ei induc fagocitoza şi pinocitoza (v. cap. macrotransport).
• receptori pentru complement - sunt situaţi în glicolema celulelor din
sistemul fagocitar mononuclear şi induc fagocitoza mediată imun. Au fost descrise
5 tipuri notate CR1 - CR5 care interacţionează cu subcomponenta C3 a
complementului. O altă clasă de receptori ai complementului poartă denumirea de
β-integrine.
d) Receptori pentru factorii de creştere
Factorii de creştere sunt molecule proteice cu rol fundamental în
multiplicarea, diferenţierea şi supravieţuirea celulară (inclusiv în cursul
embriogenezei), în controlul homeostaziei tisulare şi în repararea ţesuturilor lezate.
Au fost identificaţi receptori specifici la suprafaţa celulelor ţintă, pentru factori de
creştere mitogeni: pentru EGF (factor de creştere epidermic), pentru PDGF (factor
de creştere derivat din plachetele sanguine) etc. Ca urmare a interacţiunii dintre
factorii de creştere şi receptori se declanşează o cascadă de evenimente intracelulare
care precede răspunsul mitogen.

Fig.VI. 12. Mecanismul de degranulare a mastocitelor


ca urmare a interacţiunii antigen-anticorp-receptor
Receptori pentru substanţe exogene.
a) receptori pentru virusuri
Fiecare tip de virus îşi are receptori specifici pe celulele „ţintă”: virusul HIV are
receptori pe suprafaţa limfocitului T (numiţi CD4 şi CD8), virusul Epstein-Barr
are receptori pe suprafaţa limfocitului B, toxina virusului rabic are receptori situaţi
la nivelul joncţiunii neuromusculare etc.
b) receptori pentru antigene „non-self”
Sunt localizaţi la suprafaţa limfocitelor B. Ei sunt responsabili de
transformarea blastică a limfocitelor B ca urmare a contactului cu un antigen
exogen.
c) receptori pentru lectine
Lectinele sunt glicoproteine identificate iniţial la plante; au fost recent
izolate şi din celule animale. Imunocitochimic s-a stabilit că lectinele sunt
sintetizate şi concentrate în celule, apoi exportate la suprafaţa celulelor. Au fost
descrişi receptori pentru phitohemaglutinină, concavalină (origine vegetală) şi
lectine β galactozidice ce se găsesc într-o concentraţie mare în imediata apropiere a
fibrelor elastice din plămân, în jurul alveolelor şi capilarelor plămânului, ca şi în
peretele vaselor sanguine.
d) receptori pentru droguri (medicamente).
Au fost descrişi în plasmalema mai multor tipuri de celule. Medicamentele au
asupra acestor receptori o acţiune antagonică, blocându-le legarea de alte
substanţe specifice. De exemplu, clorpromazina se leagă de receptorii pentru
dopamină de pe suprafaţa celulei nervoase, blocând astfel transmiterea influxului
nervos mediat de dopamină.
e) receptori pentru toxine bacteriene
Bacteriile patogene sintetizează şi secretă toxine, proteine care modifică sau
omoară celulele receptive şi sunt agenţii cauzali ai bolilor de natură bacteriană. De
exemplu, receptori pentru toxina difterică secretată de Corynebacterium diphteriae
şi pentru exotoxina secretată de Pseudomonas.

2.4.1.2. După modul de activare


În funcţie de mecanismul de transducţie utilizat, proteinele receptoare de pe
suprafaţa celulară pot fi încadrate în trei clase: receptori cuplaţi la canale ionice,
receptori cuplaţi la proteina G şi receptori cuplaţi la enzime.
• Receptorii cuplaţi la canale ionice sunt denumiţi şi canale ionice cu deschidere
controlată de neurotransmiţător sau receptori ionotropici. Sunt proteine
transmembranare, prezente la suprafaţa tuturor celulelor, care permit pasajul
selectiv al unor ioni anorganici (fig.VI.13). Canalele ionice nu sunt deschise
continuu; ele se deschid ca răspuns la un stimul specific: variaţii de voltaj, stimul
mecanic, concentraţia ionică, liganzi, nucleotide (v. cap. microtransport pasiv).
Semnalizarea sinaptică între celule excitabile electric se realizează rapid şi este
mediată de un număr mic de neurotransmiţători care au proprietatea de a se ataşa
la receptorii de pe membrana postsinaptică. Un exemplu în acest sens îl constituie
deschiderea canalelor de Na+ de pe membrana celulei musculare ca răspuns la
acetilcolină (fig.VI.9).

Fig.VI.13.Receptori cuplaţi la canale ionice

• Receptorii legaţi la proteina G (RCPG). La eucariote, această categorie de


proteine reprezintă cea mai mare familie de receptori de suprafaţă. Ei mediază
răspunsul celular la o imensă diversitate de molecule de semnalizare (hormoni,
neurotransmiţători şi mediatori chimici locali).
Morfologic, studiile de secvenţiere a ADN au demonstrat că toţi RCPG au o
structură similară şi sunt aproape sigur înrudiţi din punct de vedere evolutiv.
RCPG sunt proteine monomerice cu şapte domenii transmembranare, având fiecare
o structură în helix (de la I la VII), legate prin trei bucle externe (el, e2, e3) şi trei
bucle interne (i1, i2, i3) (fig.VI.14).

Fig.VI.14. Structura receptorilor


legaţi de proteina G
Fig.VI.15. Localizarea RCPG şi relaţia sa cu proteina G

Funcţional, RCPG sunt capabili să recunoască semnale cu cele mai variate


structuri: fotoni, ioni, molecule aromatice diverse (odorante), aminoacizi,
nucleotide, nucleozide, lipide, proteine. În acelaşi timp, acelaşi ligand poate activa
diferiţi membri ai familiei. De exemplu, adrenalina activează cel puţin nouă receptori
legaţi de proteina G, acetilcolina activează cinci receptori, iar serotonina cel puţin 15.

• Receptorii cuplaţi cu o enzimă reprezintă al doilea important tip de receptori celulari


de suprafaţă. Sunt implicaţi în captarea moleculelor de semnalizare care favorizează
creşterea, proliferarea, diferenţierea şi supravieţuirea celulară în cadrul ţesutului.
Morfologic, sunt proteine cu un singur domeniu transmembranar, cu o extremitate
externă pentru ataşarea ligandului şi un domeniu citosolic care prezintă activitate
enzimatică intrinsecă sau este direct asociat unei enzime (fig.VI.16).

Fig.VI.16. Receptori cuplaţi cu o enzimă

La ora actuală sunt cunoscute şase clase de receptori cuplaţi la o enzimă:


I. receptori cu activitate tirozin-kinază
II. receptori asociaţi la tirozin-kinazele intracelulare
III. receptori cu activitate tirozin-fosfatază
IV. receptori cu activitate serin/threonin kinază
V. receptori cu activitate guanilat ciclază
VI. receptori asociaţi la histidin-kinaze

2.5. Semnalizarea prin intermediul receptorilor celulari de suprafaţă legaţi


de proteina G

În 1994, Premiul Nobel pentru medicină a fost conferit cercetătorilor


americani Alfred Gilman şi Martin Rodbell pentru stabilirea rolului proteinelor G ca
releu de transmisie între receptor şi mesagerul celular de ordinul II.
Toate moleculele semnalizatoare hidrosolubile precum şi unele molecule
semnalizatoare liposolubile se leagă de proteine receptoare specifice de pe suprafaţa
celulelor ţintă pe care le influenţează. Aceste proteine receptoare de pe suprafaţa
celulei acţionează ca transductori ai semnalului: ele leagă ligandul semnalizator cu
mare afinitate şi transformă acest eveniment extracelular într-unul sau mai multe
semnale intracelulare care modifică activitatea celulei ţintă.
Interacţiunea dintre receptor şi proteina ţintă este mediată de o a treia proteină
numită "proteină trimerică reglatoare" sau "proteina G". Proteinele
heterotrimerice care leagă GTP (proteinele G) au rolul de a cupla receptorii descrişi
cu enzimele lor ţintă sau cu canale ionice din membrana plasmatică. Deşi diferă
structural de proteinele monocatenare care leagă GTP (GTPaze monomerice),
ambele clase de proteine sunt GTPaze şi funcţionează ca adevărate "comutatoare"
moleculare care pot oscila între două stări: activă (când leaga GTP) şi inactivă (când
leaga GDP).
Proteina G trimerică este compusă din trei lanţuri polipeptidice diferite,
numite α, β şi γ. Lanţul α, numit αs, leagă şi hidrolizează GTP şi activează AC
(adenilatciclaza). Lanţurile β şi γ formează un complex strâns unit - βγ. Acest complex
are rolul de a ancora proteina Gs (stimulatoare) pe faţa citoplasmatică a membranei
plasmatice. În forma sa inactivă, Gs se prezintă ca un trimer cu GDP legat de αs
(fig.VI.17).
Evenimentele care se produc în urma contactului ligand-RCGP sunt în ordine:
1. modificări structurale ale membranei
2. modificări funcţionale ale membranei
a) formarea mesagerului de ordinul II
b) creşterea permeabilităţii pentru ioni
3.modificări specifice metabolismului celular (răspuns celular specific sau
efect secundar).
• Modificări structurale ale membranei
În general, receptorii specifici pentru legarea unui anumit ligand se găsesc în
număr mare pe suprafaţa unei celule, unde sunt răspândiţi la întâmplare. Imediat
după contactul cu mesagerul are loc o redistribuire a receptorilor care difuzează în
planul membranei şi se dispun în zone restrânse numite "plaje". Mecanismul este
facilitat de fluiditatea membranelor şi mişcările proprii ale proteinelor receptor.
Acest lucru se datorează faptului că atât ligandul, cât şi receptorul prezintă cel puţin
două situsuri de legare; în acest fel fiecare moleculă de ligand se poate lega la cel
puţin două molecule de receptor. Legarea se face de regulă prin interacţiuni slabe
(hidrofobe sau punţi de hidrogen). În unele celule, complexele receptor-ligand
acoperă suprafeţe mari la unul dintre polii celulei formând o „cupolă”.

• Modificări funcţionale ale membranei


a) modificările de permeabilitate pentru ionii de Na+, K+, Ca++ se produc la
legarea neurotransmiţătorilor de membrana postsinaptică şi au rol în transmiterea
şi generarea influxului nervos.
Unii receptori de suprafaţă sunt cuplaţi funcţional cu canalele de Ca ++ din
plasmalemă. Formarea complexului hormon-receptor determină deschiderea
acestor canale, urmată de creşterea influxului de Ca ++ în citosol, din fluidul
extracelular sau din depozitele interne de Ca++.
Creşterea concentraţiei de Ca++ este temporară deoarece canalele
intraplasmalemale de Ca++ se deschid tranzitoriu, iar Ca++ intrat în citosol este rapid
pompat în afara celulei şi/sau legat intracelular de fosfaţi, calmoduline sau de
membranele unor organite intracitoplasmatice (RE, mitocondrii).
b) formarea mesagerului de ordinul II
Hormonii hidrofili (hipofizari, epifizari, paratiroidian, medulosuprarenalieni)
circulă repede prin sânge, acţionează rapid, iar efectele încep la câteva secunde după
legarea de receptor şi se termină după câteva minute. Legarea hormonului hidrofil
de receptorul specific determină formarea unui complex ligand-receptor considerat
a fi mesager de ordinul I. În acelaşi timp are loc o modificare conformaţională a
moleculei receptoare care va conduce la apariţia mesagerului de ordinul II: AMPc
(adenozin 3'5'monofosfat ciclic) şi GMPc.
Când un ligand extracelular se cuplează cu un receptor legat de proteina G,
receptorul îşi modifică conformaţia şi activează proteinele G trimerice care se
asociază cu el. Activarea constă în stimularea acestor proteine pentru a elibera
GDP, preluând în schimb GTP. Comutatorul este decuplat în momentul în care
proteina G îşi hidrolizează propriul GTP legat, transformându-1 înapoi în GDP.
Dar înainte ca acest lucru să se producă, proteina G are capacitatea de a difuza la
distanţă de receptor şi de a transmite mesajul pentru o perioadă lungă, ţintei sale din
aval. Pe această cale are loc generarea unor mediatori intracelulari numiţi mesageri
secundari sau mesageri de ordinul II care transmit la rândul lor semnalul,
modificând comportamentul anumitor proteine şi prin aceasta, comportamentul
celular. Cei mai cunoscuţi mediatori intracelulari sunt AMPc şi Ca++. Modificările
concentraţiilor lor sunt stimulate pe căi distincte în majoritatea celulelor animale. Pe
calea AMPc, enzima activată produce un mediator solubil (inozitoltrifosfat) care
eliberează Ca++ din reticulul endoplasmic. La rândul lor, AMPc şi Ca++ transmit
semnalul la alte proteine specifice din celulă, modificându-le conformaţia şi deci
activitatea.
Mecanismul prin care proteina receptoare poate fi cuplată funcţional la adenilat
ciclază se desfăşoară în etape succesive:
• Etapa I: legarea ligandului modifică conformaţia receptorului expunând situsul
de legare a proteinei Gs;
• Etapa II: difuzarea în bistratul molecular lipidic conduce la asocierea
complexului ligand-receptor cu proteina Gs şi prin aceasta activarea pentru
schimbul GDP cu GTP
• Etapa III: înlocuirea GDP cu GTP determină disocierea subunităţii α de
complexul G, expunând situsul de legare pentru adenilat ciclază
• Etapa IV: subunitatea α utilizează GTP pentru a lega şi activa adenilat ciclaza.
Odată activată, aceasta va cataliza producerea de AMPc din ATP
• Etapa V: hidroliza GTP la GDP determină disocierea subunităţii α de adenilat
ciclază şi reasocierea cu complexul βγ
Fig. VI. 17. Modelul detaliat al cuplajului funcţional:
receptor-proteină G-AC
Ligandul semnalizator se poate disocia de receptor odată cu asocierea GTP la
subunitatea α. În cazul în care ligandul semnalizator rămâne ataşat de proteina
receptoare, el poate continua să activeze moleculele proteinei Gs şi să amplifice
răspunsul. Mai mult, subunitatea αs poate să rămână activă continuând să stimuleze
o moleculă de AC mai multe secunde, după ce ligandul semnalizator se disociază de
receptor, realizând în acest fel o amplificare şi mai marcată.
Fig.VI.18. Cascada enzimatică generată de o moleculă de ligand

Fig. VI.18. Cascada enzimatică generată de o moleculă de ligand

• Modificări specifice metabolismului celular


Mesagerii de ordinul II traduc semnalele extracelulare în semnale
intracelulare, dar concomitent realizează şi o amplificare foarte mare a semnalului
iniţial. Aceasta se produce şi datorită faptului că, prin fiecare ligand ce se leagă de
un receptor care activează adenilat ciclaza, se realizează activarea mai multor
proteine G care la rândul lor activează mai multe molecule de adenilat ciclază. La
rândul ei această enzimă catalizează conversia unui mare număr de molecule de
ATP în AMPc. AMPc şi complexul Ca++- calmoduline activează intracelular mai
multe proteine şi enzime, provocând adevărate "cascade enzimatice" după legarea
unei singure molecule de ligand (fig.VI.18).
Deşi procentul de receptori plasmalemali nu depăşeşte 1% din totalul
proteinelor din membrană, datorită acestui mecanism de amplificare eficienţa lor în
activarea proceselor celulare este extrem de mare.
Odată sintetizat, AMPc este considerat mesager de ordinul II care
determină în citoplasmă o serie de fenomene metabolice specifice.
AMPc activează proteinkinazele care determină modificări ale
metabolismului celular, cum sunt:
- sinteza de glicogen prin stimularea glicogensintazei
- glicogenogeneză prin activarea fosforilazei
- activarea sintezei de proteine în RER
- activarea sintezei acizilor nucleici în nucleu etc.
Exemple de răspuns celular specific ca urmare a sintezei de AMPc determinate
de un ligand de tip hormonal sunt prezentate în tab.VI.I.
Aşa cum s-a arătat, efectele secundare ale formării ligand-receptor pot fi agoniste sau
de stimulare a unor funcţii celulare (de exemplu, insulina are efect agonist asupra
metabolismului glucidic) sau antagoniste - de blocare a unor funcţii celulare (insulina
are efect antagonist asupra lipolizei).

Ţesutul Hormonul Răspunsul metabolic


Ţesut adipos Adrenalina, ACTH, Degradarea trigliceridelor Scăderea captării
glucagon aminoacizilor
Ficat Adrenalina, noradrenalina, Degradarea glicogenului la glucoza
glucagon Inhibiţia sintezei de glicogen
Creşterea captării aminoacizilor
Stimularea gluconeogenezei
Foliculi ovarieni FSH, LH Sinteza de estrogeni şi progesteron
Corticosuprarenala ACTH Sinteza de aldosteron şi cortizol
Celule musculare cardiace Adrenalina Creşterea ritmului cardac şi a forţei de contracţie

Tiroida TSH Sinteza şi secreţia tiroxinei


Celulele osoase Parathormon Rezorbţia calciului din oase
Muşchiul scheletic Adrenalina Degradarea glicogenului
Intestin Adrenalina Secreţie de lichide
Rinichi Vasopresina Rezorbţia apei
Plachete sanguine Prostaglandina I Inhibiţia agregării

Tabel VI.I. Răspunsuri celulare induse de hormoni via AMPc


(după Sutherland, 1972 modificat după Alberts 2002)

Ca++ este şi el considerat a fi un mesager de ordinul II. Ionii de Ca++


reprezintă a doua cale majoră prin care RCGP generează mediatori intracelulari de
mici dimensiuni (fig.VI.19).
Fig. VI.19. Căile majore de formare a mediatorilor intracelulari de mici dimensiuni

Sunt descrise trei tipuri principale de semnalizare prin intermediul Ca++:


1. Canalele de Ca++ voltaj dependente care se deschid ca răspuns la
depolarizarea membranei. În acest caz, intrarea ionilor de Ca în terminaţiile
nervoase declanşează secreţia de neurotransmiţători.
2. Canale de eliberare a Ca cu deschidere controlată de inozitol fosfat.
Activarea căii de semnalizare prin inozitol-fosfolipide permite calciului să
părăsească reticulul sarcoplasmatic şi să activeze proteinele mecano-
contractile ceea ce va conduce la realizarea contracţiei musculare.
3. Receptorii ryanodinici (numiţi astfel deoarece sunt sensibili la un alcaloid
vegetal – ryanodina). Aceşti receptori determină modificarea de potenţial a
membranei plasmatice, eliberarea Ca++ din reticulul sarcoplasmatic ceea ce
va antrena stimularea contracţiei musculare. Receptorii ryanodinici sunt
prezenţi şi în membrana plasmatică a numeroase celule nemusculare,
inclusiv în neuroni.

• Calea de semnalizare a inozitol-fosfolipidelor


Aşa cum proteina Gs activează adenilat ciclaza, proteina Gq activează o
enzimă legată la membrana plasmatică – fosfolipaza C-β. Fosfolipaza acţionează
asupra fosfatidilinozitol 4,5-bifosfat localizat pe versantul intern al membranei
plasmatice ceea ce va genera producerea de inozitol 1,4,5-trifosfat (IP3)şi
diacilglicerol (fig.VI.20). IP3 este o moleculă hidrosolubilă care părăseşte membrana
plasmatică, migrează în citosol şi se fixează pe canalele de eliberare a Ca++ localizate
pe membrana reticulului sarcoplasmatic determinând astfel creşterea concentraţiei de
Ca++ în citosol. Diacilglicerolul activează protein-kinaza C care la rândul ei este
activată şi de creşterea concentraţiei citosolice de Ca++ .
Fig.VI.20. Calea de semnalizare prin inozitol-fosfolipide
Fig.VI.20. Calea de semnalizare prin inozitol-fosfolipide

2.6. Implicaţii ale receptorilor în patologie


Receptoropatologia este larg implicată în domeniul endocrinologiei, dar se
acumulează date şi în domeniul neurologiei, patologiei cardiace, cerebrovasculare,
renale etc. Patologia comunicării chimice intercelulare este la ora actuală
subdivizată în:
- tulburări datorate genezei şi structurii moleculare a factorului hormonal
(ligandului), de exemplu tulburări genetice ce duc la modificări de sinteză a
insulinei determină diabetul zaharat insulinorezistent.
- tulburări ţinând de modificări ale structurii membranare care conduc la
absenţa, densitatea scăzută sau modificarea structurii moleculare a receptorilor
(miastenia gravis, determinată de inactivarea receptorilor pentru acetilcolină de
către un autoanticorp).
- mutaţii ale genelor care conduc la sinteza subunităţilor αs (stimulatoare) sau
αi (inhibitoare) ale proteinei G (fig.VI.21).
- tulburări ţinând de alterarea mecanismelor de formare a mesagerilor de
ordinul II sau de modificarea configuraţiei canalelor transmembranare.
- tulburări ţinând de capacitatea funcţională a mecanismelor intracelulare ce
trebuie activate de mesagerii de ordinul II.
Se pare că există un raport între scăderea densităţii receptorilor şi
malignitate, raport ce depinde de gradul de diferenţiere al celulei.
Cunoaşterea densităţii receptorilor poate avea valoare prognostică,
diminuarea numărului acestora constituind un indiciu defavorabil.
Terapia tumorilor maligne (mamare, endometriale, prostatice, leucemiile)
urmăreşte densitatea receptorilor pentru a stabili sensibilatea tumorii la citostaticele
administrate.

Fig. VI.21. Patologia legată de alterarea subunităţilor αs şi αi ale proteinei G

3. FUNCŢIA DE TRANSPORT A MEMBRANEI CELULARE

Ca sistem deschis biologic, celula realizează în mod permanent schimburi de


energie şi materie cu mediul extracelular, cu rol în controlul autoreglării.
Membrana celulară constituie astfel o barieră care controlează schimburile
dintre celulă şi mediul extracelular datorită proprietăţii de permeabilitate selectivă.
Ea asigură în acest fel efectuarea transportului de molecule esenţiale şi participă la
desfăşurarea proceselor vitale ale celulelor.
Permeabilitatea selectivă se manifestă dinamic aflându-se sub influenţa
mediului extracelular şi a metabolismului celulei. Mai mult, această caracteristică a
membranelor celulare prezintă particularităţi în raport cu diferenţierea funcţională a
celulelor. Selectivitatea diferenţiată se manifestă atât la trecerea substanţelor din
exterior în celulă, cât şi invers. Deci, la baza noţiunii de permeabilitate selectivă stă
conceptul de membrană ca barieră a schimburilor celulare.
Din mediul extracelular, celula înglobează o serie de factori nutritivi necesari
proceselor metabolice, ca: apă, săruri minerale, aminoacizi, monozaharide, gaze,
biocatalizatori etc. În mediul extracelular, celulele elimină o serie de metaboliţi
rezultaţi din catabolismul celular: CO2, uree, amoniac, sau din anabolism: hormoni,
enzime, anticorpi, substanţe de natură proteică, glucidică, pigmentară.
Traficul de substanţe se desfăşoară atât prin membrana plasmatică cât şi prin
membranele organitelor şi antrenează diferite mecanisme de transport.
După dimensiunea materialului care traversează periferia celulară, transportul
se clasifică în:
• microtransport (transport transmembranar) prin intermediul căruia se
realizează traversul de apă, ioni, micromolecule;
• macrotransport (transport în masă, transport prin intermediul veziculelor) în
care se încadrează fenomenele de endocitoză şi exocitoză.

3.1. MICROTRANSPORTUL (transportul transmembranar)

Maniera în care substanţele trec prin membranele celulare este determinată pe


de o parte de caracteristicile substanţelor (greutate moleculară, dimensiuni, formă,
grad de ionizare, grad de hidratare), iar pe de altă parte de compoziţia chimică a
membranelor. La realizarea transportului transmembranar, fiecărei componente a
suprafeţei celulare îi revine un rol specific.
• glicolema - are rol de filtru, reţinând în trama oligozaharidică cationi (Na+,
K+, Ca++) şi permiţând trecerea apei şi a anionilor;
• plasmalema - controlează influxul şi efluxul de substanţe datorită
permeabilităţii selective. Filmul bimolecular lipidic permite trecerea cu
uşurinţă a substanţelor liposolubile, pe când cele hidrosolubile traversează
membrana printr-un mecanism complex la care concură proteinele integrale;
• citoscheletul membranar - are rol în dirijarea intracelulară a
substanţelor care traversează periferia.

Clasificarea microtransportului

A) După numărul şi sensul speciilor transportate.


Majoritatea substanţelor sunt transportate prin intermediul unor proteine de
transport care au rol în menţinerea polarităţii membranei, respectiv în menţinerea
preferenţială a concentraţiei unor ioni de o parte şi de alta a periferiei. Acestea pot
transporta substanţele în mai multe moduri. Sistemele uniport realizează transportul
unei singure molecule de pe o parte pe alta a membranei. Sistemele cotransport
realizează transferul a două substanţe (sau ioni) în aceeaşi direcţie (simport) sau în
direcţii opuse (antiport) (fig. VI.22).
B) După consumul de energie metabolică (ATP). Există două tipuri de
transport: pasiv şi activ.
Transportul pasiv are loc fără consum de ATP, deoarece substanţele se
deplasează în sensul gradientului de concentraţie (pentru molecule fără sarcină
electrică), sau în sensul gradientului electrochimic (pentru ioni). Gradientul
electrochimic este compus din gradientul de concentraţie şi gradientul electric.
Energia care provoacă difuziunea este energia cinetică normală a mişcării materiei.
Prin contrast, transportul activ reprezintă deplasarea prin membrană a
ionilor sau a altor substanţe cu ajutorul unei proteine transportoare, dar
împotriva unui gradient de concentraţie sau electrochimic. Procesul necesită o sursă
energetică suplimentară, pe lîngă energia cinetică moleculară.

Fig. VI.22. Tipuri de transport după numărul şi sensul speciilor transportate

3.1.1. Microtransportul pasiv (difuziunea)


Deoarece se realizează fără consum de energie, microtransportul pasiv este
independent de metabolismul celular. El se supune legilor fizico-chimice de
difuziune şi osmoză.
Transportul pasiv se realizează pe două căi:
- difuziunea simplă;
- difuziunea facilitată.

3.1.1.1. Difuziunea simplă


Schimbul de substanţe prin intermediul difuziunii simple este condiţionat de:
- dimensiunile moleculei: viteza de penetrare a moleculei este invers
proporţională cu volumul său. Regula se aplică doar pentru moleculele de
dimensiuni mici.
- absenţa polarităţii: o moleculă polarizată nu traversează membrana plasmatică.
- absenţa încărcării electrice: o moleculă cu încărcătură electrică şi cu un grad
înalt de hidratare sau un ion (chiar de dimensiuni mici) nu poate traversa dublul
strat lipidic. Din contră, CO2 (GM = 44d) traversează cu uşurinţă bistratul lipidic.
- coeficientul de partiţie (raportul liposolubilitate/hidrosolubilitate): cu cât
raportul este mai mare, cu atât transportul transmembranar al substanţei
respective este mai rapid. Moleculele solubile în lipide (alcool, aldehide,
cetone, glicerol, anestezicele) traversează foarte rapid membrana plasmatică.
- gradientul concentraţional: viteza de transport este direct proporţională cu
diferenţa de concentraţie pe o parte şi pe cealaltă a membranei (moleculele se
deplasează din zone cu concentraţie mare spre zone cu concentraţie mică).
Deşi apa este extrem de insolubilă în lipidele membranei, totuşi ea
traversează foarte repede membrana celulară. O bună parte din apă traversează
chiar prin bistratul lipidic, dar cea mai mare parte traversează prin canale proteice.
Recent a fost identificată proteina specializată în transportul apei (aqvaporina) la
nivelul membranei eritrocitare, polul apical al nefrocitelor şi în alte celule din
organism. Există şi alte molecule mici (uree) care străbat porţiunea lipidică "ca
nişte gloanţe", înainte de a fi stopate de caracterul "hidrofob" al lipidelor.
Pentru substanţele hidrosolubile, stratul bimolecular lipidic se comportă ca o
barieră. Ele traversează periferia prin intermediul unor peptide numite ionofori sau
prin proteine de tip canal cu deschidere comandată (canale cu "poartă").
A) Ionoforii sunt polipeptide produse de microorganisme. După formă, ionoforii
sunt de două categorii. Ionoforii de tip canal formează pori care străbat dublul strat
lipidic. Moleculele sunt liniare, cu resturi laterale hidrofobe; două molecule se
dispun paralel realizând un canal, perpendicular pe planul membranei, prin care trec
cu uşurinţă cationii şi apa. A doua categorie o reprezintă ionoforii mobili care au
capacitatea de a „înveli" ionul pe o faţă a membranei şi apoi de a-1 elibera pe faţa
opusă (fig.VI.23). Exemple de ionofori: gramicidina, filipina, nistatina, amfotericina
B. Ele sunt antibiotice (produse de microorganisme şi împiedică formarea altor
microorganisme), dar şi antimicotice, deoarece formează pori numai în
membranele ce conţin steroli (membranele fungilor).
Ionoforii sunt utilizaţi în studiul efectelor intracelulare a Ca++ deoarece au
capacitatea de a transporta cationi bivalenţi (introduc în celulă Ca++ şi Mg++,
transportând apoi în afară doi H+). Transportul prin proteine ionofori este stimulat de
vasopresină.

Fig.VI.23. Difuziunea
simplă prin ionofori

B)Proteine de tip canal cu deschidere comandată. Canalele proteice prezintă


permeabilitate faţă de anumite substanţe. Ele pot fi deschise permanent sau tranzitor.
Închiderea şi deschiderea se realizează prin intermediul unor mecanisme de comandă,
cum sunt ( fig. VI.24):
• canalele cu poartă comandată de ligand au la bază un mecanism de recepţie-
transducţie la care comanda este dată de ligand, iar operarea deschiderii este
efectuată de receptor. Unele proteine ale porţii canalului sunt deschise ca
urmare a fixării altor molecule pe aceste proteine. În acest fel se produce o
modificare conformaţională a moleculei proteice care închide sau deschide
poarta. Un exemplu este canalul cu deschidere comandată de acetilcolină
localizat pe membrana postsinaptică.

Fig. VI.24. Diagrama


canalelor cu deschidere
comandată
(după Benga, 1985)

• în cazul canalelor cu poartă comandată de voltaj deschiderea canalului este


condiţionată de potenţialul membranei. În starea normală membrana este
polarizată, iar canalul este închis; depolarizarea membranei determină
deschiderea canalului. Un exemplu în acest sens îl constituie canalele de Ca++
voltaj dependente situate pe membrana butonului terminal al axonului, precum şi
canalele de Na+ voltaj dependente de pe membrana plasmatică a celulelor
musculare de la nivelul joncţiunii neuro-musculare.
• în cazul canalelor cu poartă comandată de ioni deschiderea canalului se
produce ca răspuns la creşterea concentraţiei intracelulare a unor ioni, de
exemplu: canalele pentru K+ se deschid atunci când creşte concentraţia
citoplasmatică a Ca++.
• canale cationice cu deschidere comandată de un stimul mecanic.
Există o categorie specială de celule senzoriale, sensibile la stimulii mecanici.
Deoarece la polul apical prezintă stereocili, au fost denumite celule „păroase" şi
sunt responsabile pentru variate tipuri de mecanorecepţie prezente în structuri
speciale din urechea internă. Condiţiile ionice din labirintul membranos al
urechii interne se caracterterizează prin existenţa unui gradient electrochimic
crescut pentru K+ şi nu pentru Na+. De aceea se presupune că aceste canale, din
membrana celulelor păroase sunt canale pentru K+comandate mecanic.
Un exemplu de activitate a canalelor proteice cu deschidere comandată este
funcţionarea joncţiunii neuro-musculare. Impulsul nervos produce contracţia
muşchiului prin următoarele mecanisme care se desfăşoară şi se condiţionează
succesiv:
1. Depolarizarea membranei terminaţiei neuronale deschide canalul de Ca++
comandat de voltaj. Rezultă astfel creşterea concentraţiei de Ca++ în butonul terminal.
2. Creşterea intracelulară a Ca ++ determină descărcarea veziculelor de acetilcolină
în spaţiul sinaptic.
3. Acetilcolina este un ligand care se leagă de receptorul specific de pe suprafaţa
celulei musculare. Se determină în acest fel deschiderea canalului cu poartă
comandată de ligand pentru difuziunea Na+ spre interior şi a K+ la exteriorul celulei.
4. Deoarece gradientul de concentraţie al Na+ este mult mai mare decât cel al K+,
influxul de Na+ depăşeşte efluxul de K +. În acest fel se produce depolarizarea
plasmalemei celulei musculare. Depolarizarea deschide canalele dependente de
voltaj pentru Na + , ceea ce determină o undă de depolarizare (potenţial de
acţiune) care se răspândeşte pe toată suprafaţa membranei.
5. Datorită potenţialului de acţiune se deschid canalele de Ca ++ din membrana
reticulului sarcoplasmatic, permiţând ieşirea Ca++ în citosol. Creşterea bruscă a
concentraţiei de Ca++ în citosol determină activarea proteinelor mecano-contractile
ceea ce conduce la contracţia miofibrilelor (fig.VI.25).
Fig.VI.25. Diagrama funcţionării canalelor ionice din joncţiunea neuro-musculară
3.1.1.2. Difuziunea facilitată
Se produce tot în sensul gradientului concentraţional, până la egalizarea
concentraţiilor pe ambele părţi ale membranei, iar substanţele transportate au o
viteză de trecere de aproximativ 100.000 de ori mai mare.
Proteinele care realizează acest tip de difuziune au o mare specificitate şi se
comportă ca enzime legate de membrană. Din această cauză, difuziunea facilitată
are caracteristici comune cu cataliza enzimatică, motiv pentru care poartă
denumirea de "difuziune catalizatoare prin membrană".
Acest tip de difuziune are la bază capacitatea unor proteine
transmembranare de a suferi modificări conformaţionale reversibile. Într-o
anumită stare conformaţională ("status A"), locul de legare al substanţei
transportate este dispus la exteriorul stratului lipidic. În altă stare conformaţională
("status B"), locul de eliberare al substanţei se află pe partea opusă a membranei
(fig.VI.26). Proteinele care realizează difuziunea facilitată poartă denumirea de
permeaze. Cea mai bine caracterizată permează, D-gluco-permează (sau D-hexozo-
permează) catalizează difuzia facilitată a glucozei prin membrana celulelor
eritrocitare. Gluco-permeaza are o greutate moleculară de 45.000 d şi este o
proteină alcătuită din 12 domenii transmembranare care au un caracter hidrofob spre
exterior şi hidrofil spre interior. S-a observat că odată legată glucoza la situsul
specific, se produce o modificare conformaţională a moleculei transportoare. Astfel
se sugerează că această modificare constă în deplasarea spre interiorul proteinei a
lanţurilor de aminoacizi hidrofili ce delimitează un canal prin care glucoza poate trece.
Prin difuziune facilitată se realizează transportul anionilor, ureei şi
glicerolului prin membrana eritrocitului, precum şi transportul glucozei şi al
aminoacizilor prin plasmalema mai multor celule. Astfel, la nivelul membranei
hepatocitului există aproximativ 800.000 proteine transportoare pentru glucoză,
fiecare realizând transportul a 180 de molecule/secundă. Proteina carrier a glucozei
are o greutate moleculară de aproximativ 45.000 d; ea poate transporta şi alte
monozaharide cu o structură asemănătoare glucozei: manoza, galactoza, arabinoza.
Insulina poate mări rata difuziunii facilitate a glucozei de 10-20 de ori. Acesta este
principalul mecanism prin care insulina controlează utilizarea glucozei în
organism.
Fig.VI.26. Mecanismul transportului mediat de D-gluco-permează

3.1.2. Microtransportul activ


Numim microtransport activ, transportul care se realizează împotriva
gradientului de concentraţie şi electrochimic cu consum concomitent de energie.
Deoarece la realizarea sa participă energia rezultată din hidroliza ATP, iar ATP
rezultă din reacţiile de metabolism, transportul activ se mai numeşte transport
metabolic dependent.
După modul de utilizare al energiei, transportul activ este de mai multe tipuri:
a) transportul activ primar - este modul de transport prin membrane al
ionilor. Se desfăşoară cu consum de ATP prin pompe ionice cu proprietăţi ATP-
azice.
b) transportul activ secundar - este modul de transport transmembranar al
glucozei şi aminoacizilor. El foloseşte energia gradientelor ionice (realizată prin
ATP); deoarece transportul acestor substanţe are loc în cotransport cu Na +, acest tip
de transport se mai numeşte şi "cuplat".
c) transportul activ prin intermediul transportorilor ABC.
d) unele bacterii, care conţin bacteriorodopsina, utilizează energia luminoasă
pentru transportul H+.
3.1.2.1. Transportul activ prin pompe ionice
Pompele ionice sunt protein-enzime integrate la nivelul plasmalemei şi
endomembranelor, care au capacitatea de a-şi modifica conformaţia şi prezintă
capacităţi ATP-azice.
După natura ionilor în transportul cărora intervin, se clasifică în pompe
pentru anioni (CI-, I- etc.) şi pentru cationi (Ca++, Mg++etc).
După numărul ionilor pe care îi transportă există pompe pentru un singur ion
(Ca în celula musculară, CI- în celulele parietale ale mucoasei gastrice, I- în tireocite)
++

şi pentru doi ioni (Na+ şi K+).


Au fost descrise trei clase principale de enzime care cuplează hidroliza ATP cu
transportul ionilor împotriva gradientului electrochimic. Deoarece hidrolizează ATP,
ele se numesc ATP-aze.
ATP-aze din clasa P sunt polipeptide transmembranare care se fosforilează în
timpul procesului de transport. Această categorie include Na +-K+ ATP-aza din
membrana celulară, Ca ++ ATP-aza din membrana celulară şi membrana
reticulului endoplasmic şi ATP-azele care transportă protoni în cotransport cu K+.
ATP-azele din clasa V sunt transportori de protoni localizaţi în membrana
lizozomală. Au rolul de a menţine pH-ul acid al matricei lizozomale; deşi
hidrolizează ATP-ul, ele nu se fosforilează în timpul transportului.
ATP-azele din clasa F (ATP-sintetaze) sunt prezente în membrana internă
mitocondrială. Ele transportă protonii în sensul gradientului de concentraţie
realizând în acelaşi timp sinteză de ATP din ADP şi fosfat.
Ca exemplificare, vom prezenta structura şi mecanismul de funcţionare al
pompelor de Na+ şi K+ din plasmalemă şi al pompei de Ca ++ din plasmalema şi
reticulul sarcoplasmatic al celulei musculare.
A) Pompa de Na+ şi K" (Na+-K"-A TP aza)
Plasmalemele tuturor celulelor sunt polarizate, prezentând un potenţial de
membrană ce variază în funcţie de tipul celular şi specie între -20 mV şi -200 mV.
Faţa citoplasmatică (internă) a plasmalemei este încărcată negativ, iar cea externă
pozitiv.
După cum s-a arătat anterior, celulele îşi desfăşoară activitatea normală
numai dacă reuşesc să menţină o concentraţie de Na+, CI- şi Ca++ mai mică decât a
mediului extracelular şi o concentraţie de K+ mai mare decât cea extracelulară.
Generarea potenţialului de membrană şi implicit desfăşurarea activităţii
normale a celulei este condiţionată de funcţionarea a două sisteme proteice
membranare: pompa de Na+ şi K+ şi canalul de pierdere al K+.
Concentraţia intracelulară de K+ este de 400 mM, iar în spaţiul extracelular de
20 mM. Concentraţia intracelulară de Na + este de 50 mM, iar în spaţiul extracelular
de 440 mM .
Proteina care realizează canalul pentru K+ permite difuziunea pasivă a K+ din
celulă la exterior, conform gradientului concentraţional. În acest fel, interiorul celulei
devine tot mai negativ şi de aceea, la o anumită valoare a potenţialului de membrană
(-75 mV), tendinţa K+ de a părăsi celula (datorită gradientului concentraţional) este
contrabalansată de tendinţa K+ de a intra în celulă (datorită potenţialului de
membrană). Canalul de K+ este permeabil şi pentru Na+. Deci unii ioni intră în celulă
conform gradientului electrochimic al Na+. Prin intrarea Na+ scade potenţialul de
membrană, ceea ce permite ieşirea altor ioni de K +. Prin repetarea acestor procese,
celula tinde la egalarea concentraţiilor de Na+ şi K+ de o parte şi de alta a membranei,
ceea ce ar duce la dispariţia potenţialului de membrană.
Rolul pompei de Na+ şi K+ este acela de a pompa activ Na+ în afara celulei şi K+
în citoplasmă (cotransport antiport), menţinând astfel gradientul de concentraţie şi
generând potenţialul de membrană.
Pompa de Na+ şi K+ se găseşte în periferia tuturor tipurilor celulare. Pentru
funcţionarea sa, ea consumă aproximativ 25-30% din energia celulei, iar în celulele
nervoase (care trebuie să-şi refacă polaritatea după depolarizare), consumă până la 70
% din totalul energiei celulare.
Pompa de Na+ şi K+ este o protein-enzimă (Na+-K+ ATP-aza) care scindează
ATP-ul în ADP + Pi + E. Deci, ea realizează un cotransport antiport (Na+-K+) cuplat
cu hidroliza ATP-ului. Pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată se pompează la
exterior 3Na+ şi spre interior 2K+; fiecare ATP-ază poate scinda 100 molecue de ATP
pe secundă.
Din punct de vedere structural, Na+-K+ - ATP-aza este constituită dintr-o
subunitate mare cu rol catalitic (de aproximativ 100.000 daltoni) şi o glicoproteină
asociată (cu GM de 45.000 daltoni) (fig. VI.27). Subunitatea mare este asimetrică (mai
voluminoasă pe faţa internă), prezintă pe faţa citoplasmatică situsuri de fixare pentru
Na+ şi ATP-ază, iar pe faţa externă prezintă locuri de fixare pentru K+ şi pentru
inhibitori cardiotonici steroizi (ouabaină).
Se presupune că transportul celor doi ioni are loc prin modificări
conformaţionale asemănătoare celor descrise la difuziunea facilitată, cu excepţia că
aici modificările se datorează unui ciclu de fosforilare şi defosforilare, cu următoarea
secvenţă:
1. legarea Na+ pe faţa citoplasmatică;
2. fosforilarea feţei citoplasmatice a proteinei determină modificarea
conformaţională, cu deschidere spre exterior a proteinei;
3. ca urmare, are loc eliberarea Na+ la exterior;
4. urmează legarea K+ din exterior, pe locusul specific;
5. defosforilarea, care determină
6. readucerea proteinei la conformaţia iniţială şi eliberarea K + la interior
(fig.VI.28). Procesul se reia ciclic, pompele ionice caracterizându-se prin
reversibilitate.

Fig.VI.27. Reprezentarea schematică a Na+-K+ -ATP azei


Fig.VI.28. Etapele mecanismului de transport prin intermediul pompei de Na +şi K+

Importanţa pompei de Na+ şi K+


1. Pompând la exterior 3Na+ şi la interior 2K+, proteina contribuie direct la
generarea şi menţinerea potenţialului de membrană.
2. Contribuie la reglarea presiunii osmotice şi a volumului celular. Volumul
celulelor este determinat de echilibrul dintre presiunea osmotică intracelulară şi cea
a spaţiului extracelular. În spaţiul extracelular presiunea osmotică este determinată
de concentraţia de Na + şi CI - (acesta din urmă se găseşte în concentraţie de 540
mM extracelular şi 100 mM în citosol). Datorită gradientelor lor de concentraţie
mult mai mari în spaţiul extracelular, Na+ şi CI- tind să intre pasiv în celulă. Dacă
acest lucru ar fi permis, presiunea osmotică intracelulară ar creşte mult şi celula şi-
ar creşte volumul până la limita ruperii membranei. Na+-K+ ATP-aza pompează la
exterior Na+ şi menţine interiorul celulei negativ (ceea ce contracarează gradientul
de concentraţie al CI-) în acest fel împiedică creşterea volumului celulelor.
3. Rol în conductibilitatea nervoasă aşa cum s-a arătat anterior în cazul
joncţiunii neuromusculare. Majoritatea bolilor cardiace au la bază o alterare
funcţională în exces a pompei de Na+ şi K+. Gangliozidele cardiotonice (digitala,
ouabaina) inhibă în mod specific funcţia pompei ionice pentru Na + şi K+; din această
cauză ele sunt utilizate ca medicamente în tratamentul acestor boli.

B). Pompa de Ca++


Acţionează în menţinerea concentraţiei scăzute de Ca++ în citosol (10-7 M) faţă
de o concentraţie mai mare în spaţiul intercelular (10 -3 M). În plasmalemă există o
structură proteică numită "pompa de Ca++" sau "Ca++ATPază", care transportă activ
Ca++ în exterior. Prin acţiunea sa, aceasta asigură nivelul optim de Ca++ în spaţiul
intercelular, necesar transmiterii semnalelor de la exterior în interiorul celulei.
Reglarea concentraţiei de Ca++ în citosol este necesară în desfăşurarea proceselor de
secreţie celulară şi motilitate.
În membrana reticulului endoplasmic din celula musculară, Ca++ ATP aza
pompează Ca++ din citosol în membranele reticulului unde este depozitat. Când
impulsul nervos depolarizează plasmalema celulei musculare, Ca++ este eliberat din
reticulul sarcoplasmatic în citosol unde stimulează contracţia musculară. Această
pompă se găseşte şi la nivelul membranei mitocondriale.
Din punct de vedere structural, protein-enzima Ca++ ATPază este un
polipeptid format din aproximativ 1.000 de aminoacizi. Pentru fiecare moleculă de
ATP hidrolizată, enzima pompează 2Ca++ şi poate hidroliza până la 10 molecule de
ATP pe secundă. La fel cu Na+-K" ATPaza, Ca++ATPaza se caracterizează prin
reversibilitate.

3.1.2.2. Transportul transcelular (transportul cuplat cu gradiente ionice)


Transportul cuplat permite proteinei transportoare să exploateze energia stocată
în gradientul electrochimic al unui ion pentru a transporta o altă moleculă. În acest fel,
energia liberă eliberată în timpul deplasării ionului în sensul gradientului său
electrochimic este utilizată ca forţă de pompare a unei alte molecule în contra
gradientului său concentraţional sau elecrochimic. Unii transportori cuplaţi pot
funcţiona simport, alţii antiport.
În plasmalema celulei animale Na+ este de obicei co-transportat, iar gradientul
său electrochimic furnizează forţa necesară pompării active a unei alte molecule. În
celulele epiteliale intestinale şi renale există numeroase sisteme de transport simport
acţionate de gradientul de Na+; astfel, la polul apical al enterocitelor se găsesc
transportorii pentru cotransportul simport al glucoză-Na+ şi aminoacizi-Na+. Deşi
filtratul glomerular al rinichiului conţine glucoza în concentraţie aproximativ egală
cu cea din plasmă, în urină nu apare în mod normal glucoza, deoarece ea este
reabsorbită în tubii contorţi printr-un proces de transport activ. La nivelul
enterocitelor, glucoza trebuie să intre în celule şi pe calea unui transport activ,
deoarece transportul pasiv ar presupune existenţa unei permanente concentraţii
crescute de glucoza intraluminal faţă de cea plasmatică. În ambele cazuri, glucoza
este transportată împotriva gradientului concentraţional, în simport cu Na +. Cu cât
gradientul de Na+ este mai mare, cu atât viteza cotransportului este mai mare; dacă
se reduce transportul de Na+ se reduce şi transportul glucozei. Na+ care intră în
cotransport cu glucoza este pompat în afară de Na+-K+ ATPază (fig.VI.29).
Fig.VI.29. Transportul cuplat al glucozei cu Na+ la nivelul polului luminal al celulei
absorbante intestinale

Transportul aminoacizilor se face tot prin simport cu Na+. În acest mecanism


sunt incriminate cel puţin 5 proteine diferite (una pentru fiecare grup de aminoacizi
înrudiţi structural).
Alt exemplu de transport activ secundar este transportul cotransport antiport
al Na -Ca++ şi Na+-H+. Antiportul de Ca++ are loc în majoritatea membranelor
+

celulare, cu deplasarea Na+ în celulă şi a Ca++ în afara ei, ambii ioni fiind legaţi la
aceeaşi proteină de transport. Antiportul Na+-H+ se petrece numai în câteva ţesuturi;
o localizare de mare însemnătate este la nivelul tubului contort proximal al
nefronului, unde Na+ se deplasează dinspre lumenul tubului în nefrocit concomitent
cu deplasarea H+ spre lumen. Acest mecanism reprezintă cheia transportului H+ din
lichidele organismului.
3.1.2.3.Transportul activ prin transportorii ABC
Transportorii ABC formează cea mai mare familie de proteine de transport
membranar. Au fost iniţial descrise la bacterii, dar progresele realizate în ultimii
ani în ceea ce priveşte funcţiile lor în membrana eucariotelor, le conferă o
importanţă clinică crescută. Poartă numele de transportori ABC deoarece fiecare
membru al familiei conţine două domenii de legare a ATP (fig.VI.30). Fixarea
ATP determină dimerizarea celor două domenii de legătură a ATP, iar hidroliza
ATP conduce la disocierea lor. Transportorii ABC utilizează fixarea ATP şi
hidroliza sa pentru a transporta molecule de o parte şi de alta a membranei.
Primii transportori ABC identificaţi la eucariote au fost cei care pompează
medicamentele hidrofobe din citosol în mediul extracelular. Unul dintre ei poartă
numele de proteina de rezistenţă multiplă la medicamente (MDR – multidrug
resistance); se crede că supraexpresia acestei proteine în celulele canceroase este
responsabilă de rezistenţa celulelor canceroase la medicaţia citotoxică utilizată în
chimioterapie. Transportorul pompează medicamentul în exteriorul celulei ceea
ce reduce citotoxi citatea acestuia şi conferă rezistenţă celulară la o gamă largă de
substanţe terapeutice. Cercetări recente indică faptul că 40% din cancerele umane
dezvoltă rezistenţă multiplă la medicamente, ceea ce reprezintă un obstacol major
în „bătălia” contra acestei maladii.
În cea mai mare parte a celulelor animale a fost evidenţiat un transportor
ABC al reticulului endoplasmic care transportă activ produse de degradare
proteică din citosol în RE. Aceasta este prima etapă a unei căi metabolice cu mare
importanţă în supravegherea celulelor de către sistemul imunitar. Fragmentele
proteice transportate în RE sunt transportate la suprafaţa celulară (via Aparatul
Golgi). Aici ele sunt expuse examinării de către limfocitele T citotoxice care vor
omorî celula dacă recunosc aceste fragmente proteice ca non-self (de natură virală
sau aparţinând oricărui microorganism ascuns în citosol).
Un alt membru al familiei ABC a fost evidenţiat în cadrul studiului
mucoviscidozei – maladie genetică provocată de mutaţia unei gene codante pentru
un transportor ABC cu rol de reglare a canalelor de Cl - din membrana plasmatică
a celulelor epiteliale.

Fig.VI.30. Transportorul ABC tipic


(A) dispoziţia lanţului polipeptidic în
membrană
(B) reprezentare tridimensională

3.1.3. Reglarea schimburilor prin membrane


Factorii care influenţează schimburile prin membrană pot fi clasificaţi în:
factori chimici, fizici şi biologici.
a) Factorii chimici acţionează asupra enzimelor din membrană cum sunt:
adenilat ciclaza, Na+-K+ ATPaza, colinesteraza.
b) Factorii fizici: temperatura modifică transportul activ, iar la 37°C
este favorizat transportul pasiv.
c) Factorii biologici sunt cei mai ampli şi mai variaţi. Exemple sunt:
• hormonii mineralocorticoizi favorizează permeabilitatea epiteliului tubilor
uriniferi pentru Na+, K+, aminoacizi şi apă;
• testosteronul şi estradiolul stimulează transportul intracelular al glucozei şi
aminoacizilor;
• hormonii glucocorticoizi reduc permeabilitatea membranelor pentru glucoză
şi aminoacizi, deci au efect antagonic insulinei;
• acţiunea nervilor vagi determină o creştere a permeabilităţii membranelor din
epiteliul alveolar pentru Na +, CI- şi apă şi în acest fel pot conduce la
instalarea edemului pulmonar;
• toxinele microbiene de exemplu endotoxina vibrionului holeric determină
modificări ireversibile la nivelul pompei Na + - K + ceea ce conduce la
deshidratare severă intracelulară până la deces.

3.2. MACROTRANSPORTUL
(transport în masă, transport prin intermediul veziculelor)

Proteinele transportoare care mediază pasajul ionilor şi a moleculelor mici prin


membrana plasmatică nu pot transporta macromolecule de tipul proteinelor,
polizaharidelor, polinucleotidelor.
Mecanismul prin care celulele introduc din mediul extracelular sau elimină în
mediul extracelular particule de natură diferită poartă denumirea de "transport în
masă". Deoarece această modalitate de transport are la bază formarea de vezicule
pe seama membranei celulare, el mai este denumit "transport prin intermediul
veziculelor" sau " mecanism de translocare prin veziculare".
După sensul translocării veziculelor, deosebim două tipuri de transport:
endocitoza şi exocitoza.
A) Endocitoza este procesul de internalizare al macromoleculelor şi
particulelor de natură diferită din mediul extracelular cu formarea de vezicule
(endozomi). Sunt endocitate agregate bacteriene sau virale, particule inerte,
macromolecule alterate, resturi celulare sau chiar celule întregi. După natura
materialului endocitat se disting două tipuri de endocitoză: fagocitoză şi
pinocitoză.
B) Exocitoza constă în externalizarea în spaţiul intercelular a produşilor
de sinteză şi secreţie şi a produşilor proveniţi din catabolismul celular, prin
intermediul veziculelor. Este caracteristică celulelor secretorii.
3.2.1. FAGOCITOZA

Fagocitoza reprezintă mecanismul prin care celulele înglobează din mediul


extracelular particule solide. Termenul provine din limba greacă veche, fagein = a
devora. Este un proces complex descoperit şi evidenţiat de MECINIKOV la
sfârşitul secolului al XlX-lea, proces care îndeplineşte multiple roluri:
• rol de apărare a organismului contra nonself-ului. Prin fagocitoză, celulele
specializate înglobează şi apoi distrug bacteriile, virusurile şi în general orice
structură străină.
• rol de curăţire a ţesuturilor de self-ul alterat: celule degenerate, îmbătrânite,
moarte etc.
• rol de nutriţie a celulei fagocitare, deoarece în urma procesului de
fagocitoză şi digestie intracelulară rezultă produşi finali (aminoacizi,
monozaharide) pe care celulele cu rol fagocitar îi utilizează în propriul
metabolism.

3.2.1.1. Celulele cu rol fagocitar


Fagocitoza este proprietatea unui grup mare de celule, numite celule
fagocitare care, după dimensiunile particulei endocitate, se clasifică în: microfage
şi macrofage.
Microfagele sunt polimorfonuclearele neutrofile din sânge.
Macrofagele iau naştere din celula stem, în măduva hematogenă. De aici, trec
în sânge unde rămân aproximativ 60 de ore, apoi prin diapedeză ajung în ţesutul
conjunctiv unde se transformă în macrofage tisulare şi îşi desfăşoară activităţile
specifice. Totalitatea macrofagelor din organism alcătuiesc "sistemul fagocitar
mononuclear". în acest sistem se disting trei compartimente celulare:
• compartimentul medular cuprinde ansamblul celulelor care proliferează din
celula stem hematopoetică pluripotentă şi sunt incomplet diferenţiate:
monoblastele, promonocitele, monocitele medulare;
• compartimentul sanguin cuprinde monocitele sanguine care reprezintă
forma circulantă sau de distribuire a macrofagelor în organism;
• compartimentul tisular cuprinde monocitele migrate în ţesuturi, unde se
diferenţiază ca macrofage tisulare. Acestea se grupează în două categorii:
macrofage libere (histiocite, macrofage pleurale şi peritoneale, macrofage
alveolare, microglia, macrofage din măduva osoasă, splină etc.) şi macrofage
fixe (macrofagele din foliculii limfatici, macrofage fixe din splină, ficat
etc).
Pe lângă procesul de apărare al organismului, datorită capacităţii lor fagocitare,
macrofagele intervin în reglarea hematopoezei, în degradarea pigmenţilor biliari,
în metabolismul lipidic.

3.2.1.2. Etapele fagocitozei


a) Chemotactismul
De obicei, bacteriile se localizează în spaţiul interstiţial dintr-un ţesut.
Celulele cu rol fagocitar sunt atrase la acest nivel de semnale emise sau induse de
bacterii sau de semnale proprii organismului (proteine serice - kalicreina,
componentele sistemului complement, citokine, factori eliberaţi de neutrofile).
Acestea sunt denumite semnale chemotactice, iar mişcarea dirijată a fagocitelor
spre locul infectat se numeşte chemotactism. Ca urmare a receptării semnalului,
fagocitele se ataşează de peretele vaselor mici care irigă ţesutul afectat apoi, prin
diapedeză, trec prin peretele vasului şi se deplasează la locul infecţiei.
b) Recunoaşterea particulei ce urmează a fi fagocitată (opsonizarea)
În vederea înglobării particulelor din mediul extracelular, fagocitele prezintă la
suprafaţa membranei, receptori. Cu ajutorul acestora, fagocitele recunosc
macromoleculele proprii organismului de cele străine, dar şi propriile structuri
alterate faţă de cele sănătoase. Toate aceste structuri sunt antigene. Deoarece
antigenele sunt de natură foarte diferită, recunoaşterea lor de către fagocite trebuie
mediată. În acest scop, în spaţiul intercelular există proteine plasmatice denumite
opsonine, care sunt recunoscute de receptorii de la suprafaţa fagocitelor.
Opsoninele pot fi neimunospecifice (fibronectina) şi imunospecifice (anticorpi de tip
IgG, IgM şi fracţiunea C 3 a complementului). Ele recunosc şi învelesc particulele
ce urmează a fi fagocitate formând în acest fel un complex antigen-opsonină.
Procesul poartă denumirea de "opsonizare" (gr. opsonien = a pregăti pentru
mâncare).
Recunoaşterea celulară se desfăşoară astfel la două nivele: la nivel tisular prin
opsonizare, iar la nivel celular prin intermediul receptorilor.
c) Ataşarea fagocitelor de particule fenomen numit şi acolare este realizat de
receptorii din plasmalema fagocitului, care recunosc liganzii de pe suprafaţa
particulei. Se apreciază că un macrofag foarte activ poate prezenta pe suprafaţa sa
aproximativ 8 milioane de receptori.
La nivelul membranei celulare a macrofagului au fost evidenţiate trei tipuri
de receptori:
• receptori Fc care recunosc şi fixează antigenele opsonizate cu Ig G. Ei
recunosc fracţiunea cristalizabilă (Fc) a Ig G. (fig. VI.31).
• receptori C3 care recunosc şi fixează antigenele opsonizate cu fracţiunea C3 a
complementului.
• receptori nespecifici care recunosc şi fixează self-ul alterat reprezentat de
grupările glucidice de la suprafaţa membranelor celulelor îmbătrânite,
degenerate sau maligne. De exemplu, glicolema celulelor maligne prezintă o
concentraţie scăzută de acid sialic, de aceea ele sunt recunoscute ca
anormale şi sunt distruse de sistemul fagocitar mononuclear de cele mai
multe ori înainte de a dezvolta o tumoră.
d) Înglobarea particulei
Ataşarea complexului antigen-opsonină la nivelul receptorului determină
activarea acestuia. Activarea receptorului determină activarea proteinelor mecano-
contractile din citoscheletul membranar, fenomen care este urmat de emiterea de
pseudopode. Pseudopodele înconjoară progresiv particula astfel încât apar
interacţiuni receptori-particulă pe toată suprafaţa ei. Capetele distale ale
pseudopodelor fuzionează favorizând formarea unei vezicule care cuprinde
particula. Vezicula care conţine particula fagocitată este învelită de un fragment de
membrană a macrofagului şi poartă denumirea de fagozom.
e) Digestia intracelulară a particulei fagocitate
Odată format, fagozomul migrează în citosol şi fuzionează cu lizozomii
primari, formând un lizozom secundar sau fagolizozom în interiorul căruia are loc
procesul de digestie intracelulară (vezi cap. Lizozomi).
În cazul fagocitozei bacteriilor, un rol important în distrugerea acestora
revine oxidazei din plasmalemă care în cursul înglobării ajunge în membrana
fagozomului. Oxidaza catalizează reacţia:

2 O2 + NADPH → 2O 2 + NADP - + H +
Anionul superoxid (O2-) este convertit spontan în H2O2. Din reacţia O2 + H2O2
rezultă hidroxil (OH-) şi oxigenul singlet, ambele foarte reactive şi toxice pentru
bacterii. Malsinteza genetică a oxidazei conduce la apariţia a numeroase focare de
infecţie numite granuloame şi la maladia numită "boală cronică
granulomatoasă". La aceşti bolnavi leucocitele nu pot distruge nici microbii
banali care pătrund în permanenţă în organism.
Deoarece comportă emitere de pseudopode, fagocitoza este un proces
energodependent. Sursa de energie diferă de la un tip de macrofag la altul. Astfel,
macrofagele pulmonare utilizează glicoliza aerobă, în timp ce macrofagele
peritoneale utilizează glicoliza anaerobă.

Fig.VI.31.Ataşarea
particulei la suprafaţa
macrofagului şi
emiterea
de pseudopode

3.2.1.3. Factori modulatori ai procesului de fagocitoză


Modularea procesului este realizată de factori activatori şi inhibitori .
Activatorii cunoscuţi sunt endotoxinele bacteriene, hormonii estrogeni,
virusurile. Activarea macrofagului este realizată prin sporirea capacităţii de
ingerare a diferitelor particule din mediul extracelular. Cel mai adesea, activarea
apare în infecţii ale organismului cu diferite tipuri de microorganisme care
stimulează secreţia de limfokine de către limfocitul T. Sub efectul limfokinelor,
macrofagul creşte ca volum, organitele celulare devin mai abundente. Suprafaţa
celulară devine neregulată prin multiplicarea pseudopodelor; numărul de receptori
pentru IgG şi C3 creşte. Sub acţiunea limfokinelor, macrofagele activate sunt
capabile să înglobeze şi să distrugă orice tip de antigen fără recunoaştere
imunologică. Acest fenomen prezintă o importanţă deosebită în imunoterapia
anticanceroasă.
Supresorii procesului de fagocitoză sunt de natură fizică: şocul traumatic,
iradierea cu raze X, temperatura scăzută; chimică: hipooxigenarea şi biologică:
septicemia, bolile neoplazice, consumul de droguri, alcoolismul cronic etc.

3.2.2. PINOCITOZA

Pinocitoza este procesul de transport în masă a unei cantităţi variabile de fluid


tisular împreună cu macromoleculele pe care acesta le conţine. Termenul provine
din limba greacă (pinein = a bea). Pinocitoza este întâlnită la toate tipurile de celule,
ea reprezentând o cale importantă prin care celulele captează o gamă largă de
substanţe necesare propriului metabolism.
După mecanismele care stau la baza procesului de înglobare a fluidului
tisular se deosebesc două forme: pinocitoza independentă de receptori şi
pinocitoza mediată de receptori.
3.2.2.1. Pinocitoza independentă de receptori este forma de înglobare a
substanţelor din mediul extracelular în vezicule formate din învelişul celular, fără
fixarea prealabilă a substanţelor la nivelul receptorilor membranari.
Teoretic, toate celulele eucariote internalizează continuu porţiuni din propriile
membrane plasmatice sub formă de mici vezicule de pinocitoză. Viteza cu care
membrana plasmatică este internalizată variază de la un tip celular la altul. De
exemplu, un macrofag ingeră într-o oră o cantitate de lichid egală cu 25% din
propriul volum; aceasta înseamnă că ingeră 3% din propria membrană în fiecare
minut sau 100% în jumătate de oră. Aria şi volumul suprafeţei celulare nu se
modifică în cursul acestui proces deoarece pierderile sunt permanent acoperite prin
exocitoză (ciclul endocito-exocitar).
După modul de formare, veziculele de pinocitoză sunt de două categorii:
• într-o primă posibilitate, formarea veziculelor are loc la nivelul unor porţiuni
depresionate ale membranei, numite puţuri, care sunt tapetate pe faţa citosolică
de proteine numite clatrine. Aceste regiuni specializate acoperă aproximativ 2%
din aria membranei plasmatice. La aproximativ 1 minut de la formare, puţul se
invaginează progresiv şi prin pensare va conduce la formarea unei vezicule
acoperită cu clatrine (fig.VI.32). S-a demonstrat că în cazul fibroblastelor în
cultură are loc formarea a aproximativ 2500 de vezicule pe minut. La câteva
secunde după formare, veziculele îşi pierd clatrinele şi fuzionează cu endozomii
precoce. Deoarece în momentul formării veziculele înglobează lichidul
extracelular existent în puţuri, acest tip de pinocitoză poartă denumirea de
endocitoză în fază lichidă.

Fig.VI.32. Imagine de
microscopie electronică
care prezintă etapele
formării unei vezicule
• o a doua posibilitate o reprezintă formarea veziculelor neacoperite de
clatrine. Acest mecanism debutează la nivelul unor invaginări profunde ale
plasmalemei numite caveole (fig.VI.33). Caveolele sunt localizate în
membrana plasmatică a majorităţii celulelor şi au capaciatea de a forma
vezicule şi de a le vehicula în citosol. Unele veziculele formate prin pensarea
caveolelor îşi deversează conţinutul la nivelul endozomilor sau în reticulul
endoplasmic. Altele traversează celula şi îşi deversează conţinutul pe faţa
celulară opusă, fenomen numit transcitoză.

Fig.VI.33. Caveole la nivelul membranei plasmatice a unui fibroblast


(după K.G.Rothberg, 1992 cit. de Alberts et al., 2002)

3.2.2.2. Pinocitoza cuplată la receptori se realizează cu ajutorul receptorilor din


plasmalemă care recunosc macromoleculele specifice din lichidul extracelular.
Un exemplu de pinocitoza mediată de receptori este captarea colesterolului în
celulele animale. Majoritatea colesterolului este transportat în sânge sub forma unor
complexe numite lipoproteine cu densitate mică (low-density lipoproteins -LDL).
Când o celulă animală necesită colesterol pentru sinteza membranelor sale, se produc
receptori pentru LDL care sunt inseraţi în plasmalemă. Odată formate, complexele
LDL-receptor se deplasează la nivelul depresiunilor îmbrăcate în clatrină, de
unde vor fi endocitate. După endocitoză, veziculele îşi pierd reţeaua de clatrină şi
fuzionează cu endozomii. Receptorii se aglomerează la un pol, de unde se desprind
sub forma unei vezicule care migrează spre plasmalemă. Se produce în acest fel
reciclarea receptorilor. LDL fuzionează cu lizozomii şi esterii de colesterol sunt
hidrolizaţi (fig.VI.34).

Fig.VI. 34. Etapele pinocitozei mediate de receptori pentru LDL (după Alberts, 2002)

Implicaţii medicale
• în mod normal, concentraţia optimă de colesterol liber în citoplasmă inhibă
reciclarea receptorilor sau formarea de noi receptori pentru LDL. În cazul bolii
genetice numită hipercolesterolemie familială are loc o producere exagerată de
receptori pentru LDL, ceea ce va conduce la o acumulare anormală de colesterol
liber în citoplasmă.
• dimpotrivă, dacă receptorii pentru LDL nu se sintetizează, absorbţia LDL este
blocată, colesterolul se acumulează în sânge şi contribuie la formarea de plăci
aterosclerotice în pereţii vaselor. Plăcile aterosclerotice sunt formate din colesterol
şi ţesut fibros; ele determină îngustarea vaselor până la blocarea fluxului sanguin,
fiind responsabile de episoadele ischemice coronariene, cerebrale, pulmonare etc.

3.2.3. TRANSCITOZA

S-a arătat mai sus că urmare a procesului de pinocitoză cuplată la receptori,


unele vezicule nu fuzionează cu lizozomii ci traversează celula de pe o parte pe
cealaltă deversându-şi conţinutul preluat din lumenul vascular în spaţiul interstiţial.
Deci transcitoza este o formă particulară a pinocitozei. Fenomenul a fost observat
de G.E. Palade încă din 1953 la nivelul celulelor endoteliale. Contribuţii deosebite
în studiul acestui fenomen au adus Baciu şi colab (1971), Maya şi Nicolae
Simionescu (1983) şi G.E. Palade (1985).
Se cunoaşte astăzi că celulele care alcătuiesc endoteliul capilar sunt
specializate în transportul unor substanţe. Celula endotelială este din punct de
vedere metabolic foarte activă şi se comportă ca o barieră semipermeabilă. Ea are o
permeabilitate crescută pentru apă şi soluţii, inclusiv pentru macromoleculele
proteice din plasma sanguină. Maya şi Nicolae Simionescu au demonstrat că în
celulele endoteliale transportul veziculelor de pinocitoză se realizează în două
moduri:
• transcitoza distributivă în care veziculele trec de pe o faţă pe alta a celulei
endoteliale sub formă de şiraguri şi,
• transcitoza conectivă în care veziculele se unesc şi formează canale cu diametrul
de până la 700 Å. Unele canale se pot forma şi prin invaginarea adâncă a
plasmalemelor (fig.VI.35).

Fig.VI.35. Diagramă reprezentând transcitoza în endoteliul vascular


(după N.Simionescu)

Unii receptori de suprafaţă ai celulelor epiteliale cu polaritate funcţională (ex.


enterocitele) transferă macromolecule specifice dintr-un spaţiu extracelular în altul
prin transcitoză (fig.VI.36). Mecanismul se realizează în următoarele etape:
• complexele receptori-anticorpi sunt internalizate la nivelul puţurilor acoperite de
clatrine,
• veziculele fuzionează cu endozomul precoce,
• prin burjonare, din endozom se formează vezicule de transport care conduc
complexul receptor-anticorp la un endozom de reciclare. Endozomul de reciclare
este un compartiment care poate stoca proteinele internalizate un timp mai lung
sau mai scurt, în funcţie de nevoile celulare. De exemplu, celulele adipoase şi
celulele musculare conţin un număr mare de transportori ai glucozei. Aceste
proteine sunt trecute în rezervă în endozomii de reciclare până în momentul când
celula va fi stimulată de un hormon, insulina. În acel moment, prin burjonare se
vor forma noi vezicule de transport care vor conduce transportorii glucozei în
membrana plasmatică şi în acest mod viteza de absorbţie intracelulară a glucozei
va creşte.
Fig.VI.36. Etapele transcitozei anticorpilor la nivelul enterocitului
(după Alberts, 2002)

Capitolul VII

CITOPLASMA
SEDIUL MECANISMELOR CELULARE

Citoplasma reprezintă mediul intern al celulei, cuprins între membrana


plasmatică şi membrana nucleară. După cum am prezentat în cap.
„Compartimentarea internă a celulei eucariote”, prezenţa endomembranelor
realizează compartimente cu structură, compoziţie chimică şi funcţie specifică.
Astfel, în citoplasmă se pot desfăşura simultan aproximativ 2500 de reacţii chimice
diferite fără a interfera unele cu altele. Totuşi, atunci când nevoile metabolice o cer,
endomembanele permit comunicarea între compartimente, comunicare intermediată
de citosol.
Din punct de vedere structural, citoplasma este formată din:
• citosol
• incluziuni citoplasmatice
• organite intracitoplasmatice nespecifice şi specifice, delimitate şi
nedelimitate de endomembrane

1. CITOSOLUL

Citosolul este mediul intern al celulei, cuprins între membrana plasmatică şi


endomembranele care delimitează organitele intracitoplasmatice, inclusiv
membrana nucleară.

Structură
Studiat în microscopie optică, citosolul numit şi hialoplasmă (gr. hyalos –
sticlă) are un aspect omogen, sticlos şi este aparent nestructurat. Hialoplasma este
monorefringentă optic şi are proprietăţi contractile. Prin coloraţii specifice se pot
observa structuri granulare ca rozete de glicogen, picături lipidice, cristale proteice
şi organite intracitoplasmatice nespecifice. Tinctorial, citosolul are caracter bazofil
la celulele tinere şi caracter acidofil la celulele adulte şi îmbătrânite. Pe preparatele
proaspete necolorate, hialoplasma apare formată din două zone: o zonă perinucleară
populată cu organite şi o zonă periferică săracă în formaţiuni granulare.
Ultrastructură
Cu ajutorul microscopiei electronice de voltaj supraînalt (HVEM
1.000.000V), K. Porter şi colab. (Premiul Nobel 1979) au descris în hialoplasmă
structuri fibrilare subţiri cu un diametru de 4-5 nm, denumite microtrabecule care
formează reţeaua microtrabeculară. Se consideră că ea interconectează elementele
de citoschelet şi organitele celulare într-o singură unitate morfofuncţională,
CITOPLASMA. În ochiurile reţelei microtrabeculare se găsesc apă şi ioni. Mai mult, se
consideră că de microtrabecule s-ar afla legate şi enzimele din citosol ceea ce ar
asigura trecerea substratului de la o enzimă la alta în mod coordonat. Structura sa
dinamică poate suferi modificări reversibile induse de factori diverşi: temperatură,
pH, presiune hidrostatică, inhibitori ai proceselor metabolice celulare.

Proprietăţi fizico-chimice
• hialoplasma este un sistem coloidal heterogen alcătuit din două
faze:
1. faza de dispersie (mediu de dispersie) reprezentată de H2O (70-85%),
molecule solubile şi ioni anorganici: Na+, K+, Ca2+, Mg2+, Cl-, Fe2+(2-3%),
2. faza dispersată constituită dintr-un ansamblu de molecule organice aflate în
mişcare browniană.
• densitate mai mare ca a apei 1,35- 1,50;
• indice de refracţie 1-1,04;
• pH-7,2;
• realizează dispersia luminii;
• prezintă mişcări browniene şi de sedimentare în câmp gravitaţional şi
centrifugal;
• în funcţie de interacţiile dintre macromoleculele dispersate în faza solubilă sau
de dispersie, hialoplasma se poate afla în stare de gel sau în cea de sol. Starea de
gel se caracterizează prin vâscozitate. Acest fapt se datorează scăderii libertăţii
de mişcare a macromoleculelor organice ca urmare a unor interacţii puternice şi
fixării lor în ochiurile reţelei microtrabeculare. În faza de sol, macromoleculele
se mişcă liber în mediu de dispersie, interacţiile sunt mai slabe, iar hialoplasma
se fluidifică. Remanierea permanentă a legăturilor dintre componentele
macromoleculare ale hialoplasmei explică caracterul reversibil al tranziţiilor sol
↔ gel. Aceste tranziţii sunt influenţate de factori: endogeni: diviziunea celulară,
activitatea metabolică la un moment dat şi exogeni: variaţii ale temperaturii, pH-
ului şi luminii (la celulele vegetale).

Compoziţie chimică
Cea mai mare parte a hialoplasmei este constituită din apă, până la 85%.
Restul de 15% este reprezentat de proteine solubile (enzime) şi insolubile (proteine
de structură), glicogen, lipide, substanţe care participă la metabolismul intermediar:
ARN, monozaharide, aminoacizi, acizi graşi, nucleotide, nucleozide, săruri
minerale.

Roluri şi activităţi fiziologice


Ansamblul componentelor moleculare precum şi interacţiunile care se
desfăşoară între acestea stau la baza multiplelor funcţii pe care hialoplasma le deţine
în celulă.
1. Practic întregul metabolism celular îşi are originea în hialoplasmă. Unele căi şi
cicluri metabolice se desfăşoară în totalitate în citosol (glicoliza anaerobă, sinteza
holoproteinelor, sinteza nucleotidelor etc.), altele sunt iniţiate în citosol şi
finalizate în compartimente specifice (glicoliza aerobă, sinteza heteroproteinelor
etc.). În acelaşi timp, organitele intracitoplasmatice importă din citosol
substanţele necesare realizării propriului anabolism şi tot la acest nivel îşi
descarcă produşii de catabolism. Un exemplu reprezentativ îl reprezintă
mitocondria care importă din citosol produşi necesari realizării fosforilării
oxidative, dar şi majoritatea proteinelor structurale şi a enzimelor de care are
nevoie şi care au fost sintetizate în citosol pe seama informaţiei cuprinse în ADN-
ul nuclear. Pe de altă parte, mitocondria deversează în citosol CO 2 provenit din
ciclul Krebs, H2O formată la finele pasajului electronilor în lanţul respirator, ATP
precum şi precursorii biosintetici pe care îi produce.

Fig.VII.1. Principalele căi metabolice cu pornire de la glucozo-6-fosfat


(după Berkaloff)

2. Hialoplasma joacă un rol important în iniţierea mişcărilor intracelulare.


Proteinele insolubile aflate în suspensie se polimerizează şi depolimerizează
permanent realizând elementele labile ale citoscheletului celular. Acestea
poziţionează şi susţin organitele intracitoplasmatice, formează organitele
ectocitoplasmatice temporare cu rol în deplasare şi fagocitoză, formează
organitele ectocitoplasmatice permanente şi participă la diviziunea celulară.
3. Citosolul constituie o rezervă de materiale de construcţie a căror asamblare are
loc fie în hialoplasmă (glicogenogeneza, sinteza acidului palmitic, biosinteza
lanţurilor polipeptidice etc.), fie în alte compartimente (sinteza acizilor nucleici,
biogeneza ribozomilor, sinteza hemului etc).
4. Citosolul realizează funcţia de stocare temporară a substanţelor cu rol
combustibil: lipide, glucide şi a substanţelor elaborate: hormoni, enzime,
proteine structurale etc. Toate aceste substanţe formează incluziunile
citoplasmatice.

2. INCLUZIUNILE CITOPLASMATICE

2.1. Incluziunile glucidice sunt reprezentate de glicogen în celula animală şi de


amidon în celula vegetală. Glicogenul împreună cu lipidele reprezintă principalele
rezerve metabolice depozitate în matricea citoplasmatică, prezenţa lor putând fi
sesizată atât în condiţii normale cât şi patologice.
Fiziologic, depozitele de glicogen sunt mai bine reprezentate în citoplasma
hepatocitelor şi celulelor musculare, dar apar şi în celulele epidermice embrionare şi
în trombocite.
În microscopie optică, incluziunile de glicogen se pun în evidenţă prin metoda
PAS (periodic acid Schiff) sau carmin Best, apărând sub forma unor granule sau
“plaje” de culoare roşie-purpurie. Aceste metode permit aprecierea cantitativă a
incluziunilor de glicogen.
În microscopia electronică, apar sub forma de granule electronodense cu un
diametru de 20-30 nm, numite „particule beta”, sau sub forma de particule mari,
neregulate cu un diametru de 150 nm, „particule alfa”.
Patologic, au fost evidenţiate depozite în celulele canceroase şi în boli
genetice cauzate de absenţa enzimelor glicogenolitice, boli care poartă denumirea de
glicogenoze. Malsinteza sau absenţa sintezei acestor enzime conduce la
imposibilitatea degradării glicogenului, ceea ce face ca acesta să se acumuleze
intracitoplasmatic până la alterarea majoră a funcţiilor citoplasmatice şi moartea
celulei. Maladia face parte dintr-un grup larg de boli genetice numit „tezaurismoze
lizozomale” şi este letală (vezi cap. Lizozomi).
2.2. Incluziunile lipidice. În citosol, incluziunile lipidice se prezintă sub formă de
picături cu mărimi de 0,2μ – 0,5μ, dar pot atinge 80μ în adipocitele albe.
În microscopia optică, coloraţiile utilizate pentru vizualizarea şi determinarea
lor cantitativă sunt Sudan III şi Sudan IV; în aceste coloraţii, incluziunile lipidice
apar colorate în galben până la portocaliu.
După modul de formare şi depozitare, incluziunile lipidice pot fi:
a) depozite fiziologice tranzitorii prezente în:
- hepatocite: apar postprandial, depind de cantitatea de grăsimi
ingerată şi sunt de scurtă durată fiind rapid metabolizate;
- celulele secretorii ale glandei mamare în timpul lactaţiei.
b) depozite fiziologice permanente prezente în:
- adipocitele albe localizate în hipoderm sau în jurul organelor mari.
Mărimea incluziunilor este variabilă putând ajunge la 80μ, dimensiunile
fiind în funcţie de echilibrul lipogeneză-lipoliză. Depozitele au rol
termoizolator, energetic şi protector contra şocurilor mecanice.
- adipocitele brune se găsesc în ţesutul celular subcutanat, mai bine
reprezentate numeric la nou-născut, numărul lor scade cu înaintarea în
vârstă fiind localizate la bătrâni doar în regiunea interscapulară. Sunt
prezente în număr mare la animalele care hibernează având rol energetic
şi în termogeneză.
- în celulele secretoare de hormoni steroizi (corticosuprarenala şi gonadele)
incluziunile lipidice conţin mari cantităţi de esteri ai colesterolului.
c) depozite patologice permanente:
- apar în hepatocite, în cadrul bolilor genetice caracterizate de alterarea
metabolismului lipidic (lipidoze); malsinteza enzimelor implicate în
degradarea lipidelor conduce la acumularea progresivă a acestora, urmată
de alterarea funcţiilor citoplasmatice.
- în boli dobândite cum este alcoolismul cronic are loc o alterare a
metabolismului lipidic care conduce la “încărcarea grasă” a celulelor
hepatice.
2.3. Incluziunile proteice sunt prezente în celulele secretorii ale glandelor
endocrine şi exocrine în momentele de activitate maximă. Timpul de depozitare este
relativ scurt, 1-4 ore, apoi sunt exocitate.
2.4. Incluziunile pigmentare
Intracelular se observă adesea depozite de pigmenţi. Aceştia pot fi sintetizaţi
intracelular (melanina), sau pot proveni din aport extern (vitamina C).
Melanina, pigmentul melanic negru este sintetizat de melanocite fiind
abundent în epiderm şi în celulele pigmentare ale retinei. Apare sub formă de granule
intracelulare dense, acolate la membrana plasmatică. Sinteza melaninei este
determinată pe cale umorală: este activată de MSH (melanocito-stimulator-hormon)
şi inhibată de melatonină. Un alt factor cu efect stimulant asupra melanogenezei este
radiaţia solară.
Lipofuscina sau pigmentul brun de uzură se acumulează în celulă o dată cu
îmbătrânirea acesteia. Granulele de lipofuscină derivă din lizozomii secundari şi
reprezintă depozite de substanţe nedigerate (corpi reziduali). Lipofuscina este
prezentă în celulele care nu se divid: neuroni, celule musculare.
2.5. Incluziunile de cristale şi cristaloizi sunt prezente în eozinofile şi celulele
Leydig.
2.6. Incluziunile de natură virală sunt determinate de prezenţa intracelulară a
unor virusuri şi reprezintă semne patognomonice în diagnosticul bolilor produse de
virusurile respective. În microscopie optică, incluziunile prezintă diferite forme şi
mărimi, fiind înconjurate de un halou luminos. În microscopie electronică apar
aglomerări de virioni. După localizare, aceste incluziuni pot fi intranucleare şi
intracitoplasmatice.
a) Incluziunile nucleare apar în nucleul celulelor în care se replică obişnuit
virusurile cu ADN, de exemplu în meningoencefalita virală apar incluziunile de
tip Joest – Dogen în celulele nervoase.
b) Incluziunile citoplasmaticice apar în citoplasma celulelor în care se multiplică
virusurile cu ARN, de exemplu în variolă apar incluziuni acidofile de formă
rotund-ovalară, fuziforme sau triunghiulare, cu un diametru de 1-10μ localizate
în citoplasma celulelor epiteliale; în turbare apar incluziuni oxifile în celulele
piramidale din bulbul olfactiv, cornul lui Amon, celulele Betz din creier şi
Purkinje din cerebel.

3. ORGANITELE INTRACITOPLASMATICE

Celula eucariotă beneficiază de o organizare internă complexă şi de o


heterogenitate optimă a componentelor structurale. Această heterogenitate asigură
fiecărui tip celular funcţionarea la parametri ceruţi de “comunitatea celulară”.
Heterogenitatea structurală a celulei eucariote este realizată de organitele
intracitoplasmatice. Deşi marea majoritate a acestora se găsesc în toate tipurile
celulare (organite nespecifice), numărul, localizarea intracelulară şi activitatea lor
metabolică variază de la un tip celular la altul şi chiar cu vârsta celulei. Astfel,
aparatul de sinteză şi secreţie celulară reprezentat de ribozomi, reticulul
endoplasmic, aparatul Golgi este mai bine dezvoltat în celulele secretorii, lizozomii
sunt mai numeroşi în celulele fagocitare, iar peroxizomii sunt mai bine reprezentaţi
numeric în celulele organelor care asigură detoxifierea organismului. Deşi se găsesc
în toate celulele cu excepţia celor înalt specializate, mitocondriile sunt mai
numeroase în celulele tinere, cu nevoi energetice mai mari decât celulele
îmbătrânite.

3.1. MOTILITATEA CELULARĂ

Mişcările celulare sunt asigurate de proteinele care participă la formarea


citoscheletului celular. Acestea realizează două grupe de mişcări: mişcări
intracitoplasmatice şi mişcări de suprafaţă.
Mişcările intracelulare sunt reprezentate de:
• curenţii citoplasmatici formaţi în timpul stării de sol şi care antrenează
organitele într-un „dans” circular în jurul nucleului,
• mişcări determinate de polimerizarea şi depolimerizarea microtubulilor care
au rolul de a fixa organitele intracitoplasmatice şi de a le modifica poziţia în
funcţie de nevoile metabolice de moment.
Mişcările de suprafaţă pot fi clasificate după cum urmează:
• mişcările ameboidale care realizează deplasarea celulei,
• emiterea de pseudopode care participă la procesul de fagocitoză,
• emiterea de filopodie şi lamelipodie cu scopul ataşării celulei la un substrat,
• mişcările ciliare şi flagelare.

3.1.1. ELEMENTELE CITOSCHELETULUI CELULAR

Rolurile generale ale citoscheletului celular


- coordonarea traficului intracelular al moleculelor
- formarea curenţilor intracitoplasmatici
- coordonarea activităţilor enzimatice
- realizarea diviziunii
- participarea la mecanismele de fagocitoză şi pinocitoză
- unirea componentelor celulare într-o unitate de structură şi funcţie.

3.1.1.1. Microfilamentele de actină

Actina este prima structură proteică izolată şi descrisă din muşchiul scheletal.
Mult timp s-a crezut că actina ar fi o proteină care apare exclusiv în ţesutul muscular,
dar ulterior s-a observat că actina este o componentă a tuturor celulelor, reprezentând
5% până la 30% din totalul proteinelor celulelor nemusculare.
În celulele umane şi animale au fost descrise 6 izoforme diferite de actină:
tipul α scheletal în muşchii scheletici, tipul α cardiac în muşchiul cardiac, tipul α
vascular în musculatura netedă a vaselor sangvine, tipul δ enteric în musculatura
netedă a viscerelor, tipul β citoplasmatic şi δ citoplasmatic care se găsesc
preponderent în celulele nemusculare. Diferenţele dintre aceste izoforme constau în
grupările NH2 terminale ale secvenţelor de aminoacizi, având rol în rata
polimerizării monomerilor de actină din aceste tipuri variate de izoforme.
Intracelular, actina se găseşte sub două forme:
a) forma monomerică numită actina G este un polipeptid cu o greutate
moleculară de 43 Kda, de formă globulară, cu diametru de 5,5 nm. Fiecare
moleculă de actină G prezintă locusuri pentru cuplarea ionului de Ca 2+ care
stabilizează conformaţia globulară, pentru ataşarea miozinei, a unei molecule
de ATP şi a proteinelor asociate (fig. VII.2).
Fig. VII.2. Polimerizarea monomerului de actină G cu formarea actinei F
(după Berkaloff)

b) forma polimerizată numită actina F datorită formei filamentoase.


Polimerizarea este energodependentă se desfăşoară în următoarele faze:
1. faza de "lag", în care 3 monomeri de actină G formează un trimer ce reprezintă
"punctul de nucleere";
2. faza de polimerizare în timpul căreia monomerii de actină G se ataşează în mod
preferenţial la capătul (+) al filamentului de actină. Altfel spus, polimerizarea
continuă în cea de-a doua fază, cu o viteză mai mare la capătul (+) şi cu o viteză
mai mică la celălalt capăt (-) .
3. faza de echilibru este denumită astfel, deoarece rata de adiţie a monomerilor de
actină G la capătul (+) al microfilamentului, este egală cu rata de desfacere a
monomerilor de la capătul (-) al microfilamentului (fig.VII.3).
Pentru a polimeriza în actina F, fiecare monomer de actină G trebuie să lege o
moleculă de ATP. Dacă se adaugă ATP şi Mg2+ în concentraţii ridicate, actina G
polimerizează spontan în actina F. Deci, microfilamentul de actină are o polaritate,
şi anume prezintă un capăt (+) unde polimerizarea are loc de 5-10 ori mai repede
faţă de capătul (-), unde polimerizarea are o viteză mai mică. Pentru fiecare capăt de
microfilament corespunde o concentraţie critică pentru asamblarea monomerilor în
microfilamente: 1μM pentru adiţia la capătul (+) şi 8μM pentru adiţia la capătul (-
). Mecanismul polimerizării este condiţionat de legarea unei molecule de ATP,
pentru fiecare monomer nou adiţionat ATP-ul fiind hidrolizat la ADP cu eliberare
de fosfat anorganic.
Filamentele de actină se află în echilibru cu monomerii de actină din citosol
şi acest echilibru între polimerizarea şi depolimerizarea actinei joacă un rol esenţial
în mişcările celulare bazate pe actină - miozină.
Polimerizarea actinei este însoţită de creşterea vâscozităţii citoplasmei, în
timp ce depolimerizarea se asociază cu scăderea vâscozităţii citoplasmei. Astfel,
aceste procese de polimerizare - depolimerizare a actinei, joacă rolul principal în
tranziţiile din starea de gel în starea de sol a citoplasmei.
Modul de formare al microfilamentelor este influenţat de o serie de proteine asociate:
- profilina, timozina -împiedică polimerizarea actinei G,
- gelsolina -determină fragmentarea microfilamentelor,
- filamina- favorizează organizarea microfilamentelor în reţea
tridimensională, prin legarea nodurilor reţelei,

- fimbrina, α-actinina, vilina- leagă microfilamentele în mănunchiuri.


Fig.VII.3. Fazele polimerizării actinei F

Polimerizarea microfilamentelor de actină este influenţată de o serie de


droguri. Astfel, polimerizarea este înhibată de citochalazine (o familie de metaboliţi
secretaţi de diferite mucegaiuri), care înhibă mişcările celulare ce au la bază
mecanismul actină-miozină, pe când faloidina (alcaloid toxic produs de ciuperca
Amanita phalloides), inhibă depolimerizarea şi stabilizează microfilamentele de
actină.
Aşa cum am menţionat mai sus, microfilamentele de actină se găsesc în toate
celulele eucariote, organizarea lor fiind diferită de la un tip celular la altul.
În celulele nemusculare fiecare microfilament de actină F este alcătuit din 2 lanţuri
de monomeri G, înşiraţi ca "perlele într-un şirag" răsucite helicoidal, fiecare rotaţie
completă având loc la o distanţă de 37 nm, respectiv la 14 monomeri. Diametrul
actinei F devine astfel de 7 nm (fig.VII.4).
Fig.VII.4. Strucura microfilamentului de actină F . Actina F este un filament helicoidal
format prin polimerizarea monomerilor de actină G

În celulele nemusculare, microfilamentele de actină se pot găsi izolate, dar cel


mai adesea apar sub formă de mănunchiuri dispuse la periferia citoplasmei, imediat
sub plasmalemă; astfel ele formează :
- fibrele de stress în cazul celulelor în cultură,
- inelul contractil care se formează în faza finală a diviziunii celulare şi finalizează
citodiereza (separarea celulelor fiice),
- inelul necontractil din structura zonulei adherens, localizată pe domeniile laterale
ale celulelelor absorbante,
- mănunchiurile de filamente de actină din organizarea moleculară a microvililor de
la polul apical al enterocitelor şi nefrocitelor, precum şi din stereocilii din urechea
internă.
În celulele nemusculare microfilamentele de actină îndeplinesc următoarele
roluri:
-rol structural sau de susţinere, formând suportul prelungirilor amintite;
-rol dinamic, în mişcările celulare care au la bază mecanismul molecular actină-
miozină. Acest lucru demonstrează că în cazul mănunchiurilor de microfilamente,
în celulele nemusculare, miozina este totdeauna asociată microfialmentelor de
actină.
În celulele musculare, actina F este asociată cu proteine reglatoare formând
împreună filamentele subţiri. Aceste proteine reglatoare sunt tropomiozina şi
troponina.
Tropomiozina este o proteină fibrilară (~ 41 nm lungime), cu o greutate moleculară
de 64 Kd şi este denumită astfel datorită structurii similare cu miozina. Este alcătuită
dintr-un dimer cu două subunităţi helicoidale identice şi este localizată în şanţul
dublului helix al actinei F, conferind stabilitate şi o structură compactă acesteia.
Troponina este un complex de 3 polipeptide: troponina T, troponina I şi
troponina C, complex cu o greutate moleculară de 80 Kd. Denumirile acestor
polipeptide sugerează funcţia realizată în cadrul compexului:
- Troponina T (GM de 37-40 Kd) se ataşează de tropomiozină şi ancorează şi
compexul troponinei.
- Troponina I (GM de 22-24 Kd) se ataşează de actină şi de troponina C şi
inhibă contracţia actină-miozină.
- Troponina C (GM de 17-18 Kd) este o proteină mică cu rol în legarea ionilor
de Ca2+ .
Complexul de polipeptide troponină este alungit, subunităţile I şi C formând
regiunea globulară, iar polipeptidul T reprezintă formaţiunea sub formă de coadă
(fig.VII.5).
Fig.VII.5. Polimerizarea monomerilor de actină şi aranjamentul microfilamentelor de
actină în sarcomer. Participarea proteinelor reglatoare la această structură
(după Goodman)

Aceste filamente de actină se găsesc numai în muşchii scheletici şi în muşchiul


cardiac; în miofibrilele, filamentele de actină sunt aranjate ordonat, dispuse paralel
cu filamentele groase de miozină împreună cu care participă la realizarea contracţiei
musculare.

3.1.1.2. Microfilamentele de miozină

Miozina a fost descrisă pentru prima dată în celulele musculare, dar astăzi se
ştie că această proteină este o componentă constantă a tuturor tipurilor celulare.
Microfilamentele de miozină au un diametru de aproximativ 7nm şi se
formează prin polimerizarea unei proteine structurale şi contractile, miozina. În
citosol, miozina se găseşte sub formă monomerică şi polimerizată. Molecula de
miozină are o greutate moleculară de aproximativ 460kd. Este alcătuită din două
lanţuri grele de polipeptide cu o greutate moleculară de 200kd fiecare şi din două
perechi de lanţuri uşoare de polipeptide, o pereche având o greutate moleculară de
20 kd, iar cealaltă pereche cu greutatea moleculară de 18kd. Lanţul greu de miozină
are două porţiuni distincte: o porţiune alungită α-helicoidală şi un cap globular.
Porţiunile alungite ale lanţurilor grele sunt răsucite în spirală una în jurul celeilalte,
iar capetele globulare rămân libere. Lanţurile uşoare sunt asociate cu capetele
globulare. În ansamblu, molecula de miozină are o coadă cu o lungime de 134nm şi
un cap bilobat de circa 20nm (fig.VII.6).

Fig.VII.6. Structura moleculei de miozina

Fig.VII.7. Digestia moleculei de miozină


a) tripsina clivează molecula de miozină în HMM şi LMM
b) papaina clivează molecula de miozină în HMM-S2 şi HMM-S1

Sub acţiunea proteazelor, molecula de miozină este fragmentată, ceea ce


permite studiul organizării diferitelor lanţuri polipeptidice (fig.VII.7):
- tripsina scindează miozina în două fragmente inegale: meromiozina uşoară
("light meromyosin" LMM) care reprezintă coada miozinei şi meromiozina grea
("heavy meromyosin" HMM).
- sub acţiunea papainei această ultimă porţiune poate fi subdivizată în
subunitatea globulară S1 şi fragmentul helicoidal S2 care leagă S1 de LMM. Cea mai
importantă parte a moleculei de miozină o constituie HMM-S1 deoarece conţine
locusurile de legare pentru ATP-ază şi actină.
Polimerizarea moleculelor de miozină este energodependentă şi determină
formarea microfilamentelor de miozină. Această polimerizare se produce prin
agregarea cozilor moleculelor de miozină, în timp ce capetele globulare (SF1) rămân
la exterior. Astfel filamentul de miozină are o structură bipolară, cu o zonă "nudă"
la mijloc (acolo unde se unesc cozile miozinelor) şi cu două zone la extremităţi, mai
groase, în care proemină de jur împrejurul filamentului capetele globulare ale
miozinelor.
În celulele nemusculare, microfilamentele de miozină formează agregate subţiri,
obţinute prin polimerizarea a 10 -20 molecule de miozină şi poartă numele de
miozină I. Aceste microfilamente au un caracter labil, fiind greu de observat în
microscopie şi sunt asociate cu microfilamentele de actină; intervin în mişcările care
au la bază mecanismul contracţiei actină-miozină.

Fig.VII.8. Formarea
filamentelor groase de
miozină

În celulele musculare, miozina reprezintă mai mult de jumătate din totalul


proteinelor constituente. În aceste celule, filamentele groase de 15nm se formează
prin polimerizarea a aproximativ 300-400 molecule de miozină (fig.VII.8). În
miofibrile, filamentele groase se găsesc dispuse paralel cu microfilamentele subţiri
de actină. Fiecare filament de miozină este înconjurat de 6 microfilamente de actină,
motiv pentru care, pe secţiune transversală se prezintă sub forma unei reţele
hexagonale.
La organizarea spaţială a sarcomerului participă şi o serie de proteine asociate
(fig.VII.9):
- titina este o proteină cu elasticitate crescută, care ataşează filamentul de
miozină la discul Z,
- nebulina este o proteină fibrilară dispusă, ca şi tropomiozina, în şanţul
helixului de actină,
- tropomodulina protejează extremitatea (-) a filamentului de actină,
- cap Z ancorează extremitatea (+) a filamentului de actină la discul Z.
Rolul filamentelor groase este de a produce contracţia musculară prin interacţiune
cu filamentele subţiri. Contracţia se realizează prin glisarea microfilamentelor de
actină între cele de miozină şi nu prin scurtarea lor (fig.VII.10).

Fig.VII.9. Organizarea proteinelor accesorii în sarcomer (după Alberts, 2002)

Fig.VII.10. Modelul glisării filamentelor în timpul contracţiei musculare


(după Alberts, 2002)

Glisarea miofilamentelor în timpul contracţiei este determinată de


interacţiunile ciclice stabilite între moleculele de miozină şi cele de actină
(fig.VII.11).
Etapele ciclului de contracţie/relaxare
1. ataşarea capetelor de miozină la actină
2. hidroliza ATP legat la capul de miozină provoacă pivotarea acestuia, ceea ce
determină deplasarea filamentului de actină
3. detaşarea capului de miozină necesită fixarea unei alte molecule de ATP ; în
absenţa ATP capul miozinei rămâne ataşat la actină. Acest lucru se petrece în
momentul morţii şi explică instalarea rigidităţii cadaverice.
Fig.VII.11. Etapele succesive realizate în ciclul contracţie/relaxare
(după Berkalof)

3.1.1.3. Filamentele intermediare

Filamentele intermediare poartă această denumire deoarece diametrul lor de


aproximativ 10 nm este intermediar diametrului microfilamentelor de actină (7nm)
şi diametrul microtubulilor (25nm).
Proteinele care alcătuiesc filamentele intermediare sunt molecule fibrilare.
Polimerizarea lor are loc prin alăturarea şi împletirea lor ca într-o frânghie, astfel că
filamentele intermediare o dată asamblate nu se mai depolimerizează. Datorită
acestui lucru, filamentele intermediare au o structură foarte rezistentă care poate fi
întărită la nevoie prin legături covalente între subunităţile proteice. Proteinele care
intră în alcătuirea filamentelor intermediare sunt foarte diferite, variaţie ce depinde
de tipul celulei în care se găsesc şi de specie. De asemenea, în structura unui tip de
filament intermediar intră mai multe polipeptide diferite, cu greutate moleculară care
variază în limite foarte largi. De exemplu neurofilamentele din axonii mamiferelor
sunt formate din 3 polipeptide cu GM de 70 Kd, 140 Kd şi 210 Kd, pe când în cazul
axonului de sepie, neurofilamentele conţin 2 polipeptide de 60 şi 200 Kd. În ciuda
heterogenităţii, filamentele intermediare au o organizare structurală comună (de
Robertis), conţinând un domeniu central α helix de aproximativ 310 aminoacizi, cu
aspect de baghetă, flancat de domenii amino şi carboxil terminale. Domeniul central
are rol în asamblarea filamentului, în timp ce domeniile terminale, care sunt variabile
de la o proteină la alta, determină funcţiile specifice ale filamentelor intermediare
(fig.VII.12).

Fig.VII.12
Asamblarea
filamentelor
intermediare
(după Goodman)

Mecanismele de asamblare şi dezasamblare ale filamentelor intermediare sunt


mai puţin cunoscute decât cele ale filamentelor de actină şi miozină, dar este clar că
ele reprezintă structuri foarte dinamice. Filamentele intermediare nu prezintă
polaritate, sunt insolubile în soluţii fiziologice, dar se dizolvă la variaţii mari de pH.
După dezasamblare pot fi reconstituite formând filamentele intermediare iniţiale. Se
intuieşte că dezasamblarea are loc printr-un mecanism proteolitic Ca++-dependent
(de Robertis).
Filamentele intermediare sunt formate din subunităţi proteice care aparţin unei
clase multigene exprimată diferit în variate tipuri celulare. Au fost puse în evidenţă
4 tipuri de filamente intermediare (tabel VII.1).
1. Tipul epitelial cuprinde filamentele de keratină, numite şi tonofilamente, sau
citokeratine. Reprezintă cea mai complexă clasă de filamente intermediare şi
cuprind keratinele de tip I (acide) şi keratinele de tip II (alcaline). La om au fost
descrise aproximativ 20 de tipuri, cu localizare în diferite tipuri de celule
epiteliale şi 10 tipuri localizate în păr şi unghii. Aceste filamente se prezintă sub
formă de reţea neregulată, fiind ancorate în desmozomi şi hemidesmozomi. Au
rol structural şi asigură rezistenţa mecanică a celulelor epiteliale şi derivaţilor lor
(piele, păr, unghii). Filamentele de keratină se acumulează în celulele epiteliale
mature din piele, unde sunt legate prin punţi disulfurice pe măsură ce aceste
celule îmbătrânesc. Chiar după moartea celulelor continuă să formeze un strat
protector cum ar fi stratul cornos al epidermului, părul sau unghiile.

Implicaţii medicale
• mutaţiile genelor răspunzătoare de sinteza keratinelor determină la om boala
numită epidermoliză buloasă simplă. Boala se datorează desprinderii celulelor
bazale ale epidermului ca urmare a unor traumatisme minore şi se manifestă
prin formarea de vezicule mari la nivelul pielii.
• alte maladii buloase din patologia bucală, esofagiană şi corneeană se
datorează malsintezei keratinelor care se exprimă în mod normal la nivelul
acestor celule epiteliale.
• evidenţierea filamentelor de keratină este utilă în diagnosticul cancerelor
epiteliale (epitelioame) deoarece dau o indicaţie asupra ţesutului de origine al
cancerului şi pot astfel să ghideze opţiunea terapeutică.

Tipul Proteine componente Localizare celulară


Nucleare Lamina A,B şi C - pe faţa internă a
învelişului nuclear
Tip vimentină Vimentina - celule mezenchimale
Desmina - celule musculare
Proteine acide ale fibrelor gliale - celule gliale (astrocite şi
celule Schwann)
Periferina - o parte din neuroni
Epitelial Keratine de tip I (acide) - celule epiteliale şi
Keratine de tip II (alcaline) derivaţii lor (piele, păr,
unghii)
Axonal Neurofilamente proteice - neuroni
(NF-L, NF-M, NF-H)

Tabel VII.1. Principalele tipuri de proteine din alcătuirea filamentelor intermediare

2. Tipul axonal cuprinde neurofilamentele, caracteristice neuronului, fiind cele mai


importante structuri de la nivelul axonului, dendritelor şi regiunilor perinucleare.
Sunt formate din 3 polipeptide cu GM cuprinsă între 68 şi 200 Kd, numite NF-L,
NF-M şi NF-H. Nivelul lor de expresie (cantitatea în care se sintetizează) este
responsabil de diametrul axonului care, la rândul său, este responsabil de rapiditatea
deplasării semnalului.
Implicaţii medicale
• anomalii ale acumulării şi asamblării neurofilamentelor în corpul celular al
neuronilor motori şi în axoni determină scleroza laterală amiotrofică (SLA).
Acumularea anormală a neurofilamentelor împiedică propagarea normală în
lungul axonului; are loc o degenerescenţă axonală care conduce la atonie
musculară urmată de atrofie, în general fatală.
3. Tipul vimentină. În această categorie sunt incluse filamentele care prezintă
aceeaşi morfologie, dar conţin proteine diferite cum ar fi: vimentina, desmina, şi
sinemina.
a)Filamentele de desmină intră în structura muşchilor netezi, scheletici şi cardiac.
În cazul celulelor musculare striate, filamentele străbat întreaga miofibră şi leagă
discurile Z între ele şi de membrana plasmatică. Se apreciază că filamentele de
desmină au rol strucural prin susţinerea discurilor Z şi miofibrilelor.
b)Filamentele de vimentină se găsesc în celule de origine diferită. Prin
imunofluorescenţă s-a observat că aceste filamente au o dispoziţie ondulantă, ceea
ce le explică şi numele (lat. "vimentus" = "ondulat"). Vimentina are o GM de 52
Kd. Filamentele de vimentină sunt insolubile şi tind să se lege de membrana
nucleară şi de centrioli. Aceste tipuri de filamente intermediare sunt rezistente la
colchicină şi citochalazina B, substanţe care depolimerizează microtubulii şi
filamentele de actină.
c) Sinemina este o proteină de 230 Kd care intră în componenţa filamentelor
intermediare ale celulelelor musculare, asociată cu desmina şi vimentina.
d) Proteinele acide ale filamentelor gliale sunt caracteristice citoplasmei
astrocitelor şi sunt alcătuite dintr-o proteină cu GM de 51 Kd. Se găsesc doar în
astrocite şi sunt absente în oligodendrocitele din creier.
4. Tipul nuclear este reprezentat de lamina nucleară, formată dintr-o reţea de
subunităţi proteice numite laminele nucleare. Reţeaua proteică pe care o alcătuiesc
este intim legată de foiţa internă a membranei nucleare şi are rolul de a menţine
forma şi stabilitatea anvelopei nucleare. Se pare că are un rol important în
reorganizarea membranei nucleare în timpul telofazei.

Evidenţierea filamentelor intermediare permite diagnosticul tumorilor


maligne la om. Astfel, carcinoamele conţin filamente de keratină, pe când
sarcoamele conţin filamente de desmină, glioamele conţin filamente gliale, iar
neuroblastoamele au neurofilamente. Chiar şi în metastaze se păstrază tipul de
filamente intermediare caracteristice ţesutului de origine, ceea ce are mare
importanţă diagnostică. Identificarea tipului de filament intermediar se face prin
anticorpi monoclonali marcaţi fluorescent sau cuplaţi cu o enzimă capabilă de a da
reacţie de culoare.
3.1.1.4. Microtubulii

Pe lângă microfilamentele de actină şi de miozină, microtubulii reprezintă cel


de-al 3-lea tip de filament ce aparţine citoscheletului, fiind un component obligatoriu
al acestuia.
Organizare moleculară
Microtubulul se formează prin polimerizarea proteinei numită tubulină. Tubulina
este un heterodimer alcătuit din subunitatea α şi subunitatea β care sunt neidentice
(datorită secvenţelor diferite de aminoacizi) şi care au o GM de 50 Kd fiecare. În
cursul asamblării microtubulilor, dimerii de tubuline polimerizează şi formează
protofilamente cu un diametru de 5 nm. Polimerizarea subunităţilor α şi β se face în
lungul protofilamentului, ceea ce conferă polaritate microtubulului. Din 13
asemenea protofilamente se formează peretele unui microtubul, care în microscopie
electronică are aspectul unui cilindru aparent gol pe dinăuntru, cu un diametrul
extern de 25 nm şi lungimea de câţiva microni (fig.VII.13).
Fig. VII.13. Structura microtubulului şi a subunităţilor sale
(A) subunităţile α şi β ale dimerului; (B) protofilamentul; (C) microtubul format
din 13 protofilamente; (D) imagine de microscopie electronică a unui microtubul în
secţiune transversală şi longitudinală

Polimerizarea şi depolimerizarea microtubulilor


În citosol, se află un echilibru între microtubuli şi tubuline. Similar cu
microfilamentele de actină, microtubulii în creştere prezintă o polaritate structurală
inerentă. Această polaritate apare datorită orientării subunităţilor de tubulină în
polimerul de microtubul, subunităţile se adaugă cu o viteză mai mare la un capăt al
microtubulului denumit capătul (+), faţă de celalaltă extremitate denumită capătul (-
). Capătul (-) se află în legătură cu centrozomul (centrul organizator al
microtubulilor), astfel că doar evenimentele care se petrec la capătul (+) sunt luate
în considerare.
Polimerizarea microtubulilor este acompaniată de hidroliza guanozin trifosfat
(GTP) la guanozin difosfat (GDP). Opiniile curente referitoare la dinamica
microtubulilor se concentrează asupra modului de legare a GTP-ului de subunitatea
de tubulină şi hidroliza consecutivă a GTP-ului legat la GDP. Astfel, pentru ca un
monomer de tubulină să se adauge unui microtubul, tubulina trebuie să lege GTP-
ul. Complexul GTP-tubulină poate apoi să se lege de capătul în creştere a
microtubulului şi uneori după legare de microtubul, GTP-ul va fi hidrolizat la GDP.
Acest lucru face ca microtubulul în formare să aibă un capăt fie tubulină - GTP, fie
tubulină- GDP. Atâta timp cât microtubulul continuă să crească rapid, subunităţile
de tubulină se vor adăuga mai repede decât se poate realiza hidroliza GTP-ului, în
consecinţă capătul cu GTP din moleculă va rămâne intact. Acest lucru este important
deoarece subunităţile de tubulină se leagă cu eficienţă mult mai mare de
microtubulul ce conţine GTP faţă de microtubulul ce conţine GDP. Dar, dacă viteza
de asamblare a microtubulului scade, va avea loc hidroliza GTP-ului, hidroliză ce va
ajunge din urmă polimerizarea. Microtubulii care conţin GDP sunt instabili şi tind
să elibereze subunitatea GDP-tubulină din porţiunea terminală, ceea ce conduce la
scurtarea microtubulului. Adăugarea de GTP- tubulină la microtubulii cu porţiunea
terminală GDP nu mai este atât de eficientă, o dată ce microtubulul a început să se
disocieze. Această formare şi distrugere catastrofică a microtubulilor este denumită
instabilitate dinamică. Această proprietate oferă explicaţia pentru modul în care
celula e capabilă să-şi reorganizeze citoscheletul microtrabecular atât de rapid
(Goodman).
Polimerizarea tubulinei este un proces de autoasamblare care se petrece
spontan la temperatura de 370 C, în timp ce la 5 0C are loc dezasamblarea. Pentru
polimerizare sunt necesari şi cationi bivalenţi (Ca2+, Mg2+) în concentraţie
micromoleculară.
S-a constatat că în structura microtubulilor, pe lângă tubuline mai intră şi alte
proteine denumite MAPs (microtubular associated proteins) proteine asociate
microtubulilor. Aceste proteine au o greutate moleculară cuprinsă între 55-300 Kd.
O proteină este caracterizată ca fiind MAPs dacă se leagă şi se copurifică cu
microtubulii în timpul izolării din omogenatul celular. Există tipuri diferite de MAPs
pentru diferite tipuri celulare. Experimental s-a demonstrat că aceste proteine se
leagă de monomerii de tubulină şi determină polimerizarea acestora, fiind implicate
în formarea de legături strânse între microtubuli (fig.VII.13). Cele mai importante
MAPs sunt proteinele tau. Din această categorie fac parte 4 clase de proteine cu
greutăţi moleculare mici, rolul acestora fiind în sensul accelerării polimerizării
microtubulilor.
Fig.VII.14. Proteinele MAP şi tau
(A şi B) modul de ataşare la microtubuli; (C) secţiune transversală printr-un fascicul de
microtubuli dintr-o celulă care supraexprimă MAP; (D) secţiune transversală printr-un
fascicul de microtubuli dintr-o celulă care supraexprimă tau

Polimerizarea tubulinei este influenţată de medicamente. Colchicina, un


alcaloid, blochează polimerizarea tubulinei prin legarea unei molecule de colchicină
de un dimer α şi β tubulina. Alte medicamente: vinblastin şi vincristin sunt folosite
ca citostatice, deoarece au capacitatea de a destabiliza fusul de diviziune, oprind
ciclul celular al celulelor cu ritm mitotic accelerat (celule maligne).

Răspândire
Microtubulii se pot găsi liberi în citoplasmă sau formează ansambluri de
microtubuli în unele structuri celulare cum ar fi: axonemele cililor şi flagelilor,
corpusculul bazal al cililor, centriolii, fibrele fusului de diviziune.
Microtubulii din citoplasmă sunt structuri labile, cu o capacitate rapidă de
asamblare şi dezasamblare. Această caracteristică este importantă pentru funcţiile
celulare; de exemplu microtubulii din citoplasmă trebuie să se dezasambleze rapid
când celula intră în diviziune. În acelaşi fel, microtubulii dezasamblaţi trebuie să se
reformeze pentru a forma fusul de diviziune. La rândul lui fusul de diviziune se
dezasamblează, ceea ce este esenţial pentru separarea cromozomilor. De asemenea,
în acelaşi timp, mulţi microtubuli cresc rapid, în timp ce alţii se dezasamblează. În
realitate, media de viaţă a microtubulilor este de 10 minute. Datorită instabilităţii
dinamice, microtubulii conferă citoplasmei o imagine de continuă schimbare. Celula
posedă însă şi mecanisme de stabilizare a microtubulilor din citoplasmă. Unul din
acestea este captarea capătului (+) al microtubulului. Acest lucru se petrece când
celula intră în mitoză, iar unii microtubuli sunt captaţi la capătul (+) de proteinele
din cinetocor.

Funcţiile microtubulilor
1. Funcţie mecanică de menţinere a formei celulare. Se consideră că microtubulii
formează o reţea care modelează celula şi-i redistribuie componentele. Acest lucru
este evident în axonii şi dendritele neuronilor. Experienţele au demonstrat că
distrugerea microtubulilor în celulele musculare conduce la pierderea formei de
coloană şi adoptarea unei forme ovalare (fig.VII.15).

Fig.VII.15. Rolul microtubulilor în menţinerea formei celulare (după Berkaloff)

2. Morfogeneză. Structura şi funcţia de susţinere a microtubulilor permite


modificarea formei celulei în cursul diferenţierii celulare; de exemplu, creşterea
prelungirilor în cursul diferenţierii neuronului.
3. Fixează organitele şi le modifică poziţiei în citoplasmă.
4. Rol de organizator al citoscheletului prin faptul că ei determină distribuţia
filamentelor intermediare şi a filamentelor de actină. De exemplu, inelul contractil
de actină care desparte cele 2 celule la sfârşitul diviziunii celulare apare totdeauna
între cei 2 centrii celulari. Dacă fusul de diviziune este deplasat mecanic într-o
jumătate a celulei în diviziune, atunci şi inelul contractil se formează tot în acea
jumătate (Alberts 1989).
5. Rol în mişcarea celulară. Asigură toate mişcările celulare care au la bază sistemul
molecular mecanocontractil tubulină-dineină (mişcarea cililor, flagelilor, mişcări
din timpul diviziunii celulare, curenţii citoplasmatici).
3.1.2. MIŞCĂRI CELULARE CARE AU LA BAZĂ SISTEMUL
MECANOCONTRACTIL ACTINĂ- MIOZINĂ

Mişcarea este o caracteristică a materiei vii, mişcarea sau motilitatea celulară fiind o
proprietate de bază a celulei. Doar atunci când se produce moartea celulei dispar mişcările
biologice rămânând doar mişcarea browniană, care este un fenomen fizic.
Mişcările celulare sunt foarte variate. În funcţie de modificarea raporturilor celulare faţă de
mediu, putem distinge trei categorii de motilitate celulară (tabel VII.II.

Sistemul molecular motil


Categorii de mişcări celulare
de bază
1. Mişcările din timpul contracţiei musculare Actină-miozină
2. Mişcări ce modifică raporturile dintre celulă şi
mediul extern
a) mişcarea de locomoţie ameboidală Actină-miozină
b) mişcarea de locomoţie cu ajutorul flagelilor Microtubul-dineină
c) mişcarea cililor Microtubul-dineină
3. Mişcări ce nu modifică poziţiile reciproce ale
celulei şi ale mediului extern (mişcări intracelulare)
a) mişcările din cursul diviziunii celulare Microtubul-dineină
b) mişcările din microvili Actină-miozină
c) curenţii citoplasmatici Actină-miozină
Microtubul-dineină

Tabel VII.II. Categoriile de motilitate celulară şi sistemul motil de bază


(după Benga, 1985)

În esenţă, modificările de formă şi mişcările celulare se datoresc acţiunii la


nivel molecular a două sisteme motile de bază: sistemul actină-miozină şi sistemul
microtubul-dineină.
Se consideră că există două tipuri clasice de motilitate celulară în care sunt
implicate microfilamentele şi interacţiunile dintre actină şi miozină. Una dintre
acestea este denumită cicloza sau curenţii citoplasmatici - vizibilă în special în
celulele vegetale, iar celălalt tip de motilitate este mişcarea ameboidală-observată
la nivelul protozoarelor şi în celulele animale.

3.1.2.1. Cicloza sau curenţii citoplasmatici

Acest tip de motilitate celulară se observă cu uşurinţă în celulele vegetale, la


nivelul cărora citoplasma este redusă cantitativ, situată imediat sub peretele celular.
Cicloza este caracteristică celulei eucariote vii şi dispare la moartea celulei. Deşi în
aparenţă curenţii citoplasmatici par neregulaţi, ei asigură mişcarea cloroplastelor
precum şi a altor granule citoplasmatice. La nivelul unor plante, curenţii
protoplasmici pot fi iniţiaţi de substanţe chimice (chemodynesis) sau de lumină
(photodynesis). Cicloza (curenţii citoplasmatici) reprezintă un fenomen biologic
care poate fi influenţat de temperatură, de acţiunea ionilor, de variaţiile de pH.
Electroşocul, injuriile mecanice şi unele anestezice pot opri cicloza.
Mecanismul molecular al curenţilor citoplasmatici nu este încă elucidat. Se
consideră că interacţiunea dintre microfilamentele de actină şi de miozină stă la baza
mişcărilor din interiorul citoplasmei celulare. Recentele experimente au propus ideea
că pe filamentele de actină situate la periferia celulei se deplasează filamentele de
miozină care au legate pe ele organitele celulare. Acest mecanism poate explica şi
alte tipuri de motilitate din celule nemusculare, ca de exemplu transportul
axoplasmatic din axonul neuronului. Aici, pe lângă mecanismul actină-miozină, un
rol important revine microtubulilor. Prin acest tip de motilitate, transport
axoplasmatic, se asigură transportul organitelor celulare, a veziculelor sinaptice şi a
proteinelor din corpul celular al neuronului spre periferia axonului sau invers. Au
fost evidenţiate braţe de legătură între microtubulii din axon şi organitele
transportate.

3.1.2.2. Mişcarea de locomoţie ameboidală

Mişcarea de locomoţie ameboidală este un tip particular de motilitate întâlnită


frecvent la protozoare, dar este comună şi unor tipuri de celule care intră în alcătuirea
organismului uman. Mişcarea ameboidală se realizează prin modificări ale
formei celulare, care constau în emiterea şi retracţia de prelungiri citoplasmatice
numite pseudopode şi are la bază trecerea reversibilă a citosolului din starea de gel
în starea de sol. Acest tip de motilitate este cel mai bine observat la nivelul
protozoarelor, şi anume la Amoeba proteus. Unele amoebe prezintă un singur
pseudopod, sunt considerate monopoidale, dar alte amoebe pot avea mai multe
pseudopode cu emitere temporară sau permanentă şi sunt considerate polipoidale.
Forma pseudopodului poate varia între o formă cilindrică - lobopodium şi filamente
subţiri sau cu ramificaţii - filopodium (fig.VII.16).
În organismul uman (ca şi la celelalte vertebrate) există mai multe tipuri
celulare considerate a avea o formă variabilă datorită capacităţii de formare a
organitelor ectocitoplasmatice cu caracter temporar. Aceste celule sunt de regulă
suspendate în medii puţin dense, iar capacitatea de formare a prelungirilor
ectocitoplasmatice se datorează nevoii de mobilizare în mediu, ataşării la un substrat
sau de mobilizare pe substrat. Astfel, pentru a răspunde unui stimul chemotactic,
pentru a se deplasa pe peretele vasului sanguin şi a realiza diapedeza, iar apoi pentru
înglobarea bacteriilor, polimorfonuclearele neutrofile emit lobopodii; pentru
înglobarea celulelor bolnave sau moarte, monocitele emit pseudopode fine cu aspect
lamelar; pentru ataşarea la peretele vasului sanguin, leucocitele şi trombocitele emit
lamelipode şi filopode; pentru deplasarea la nivelul plăgilor cu scopul de a sintetiza
proteine cu rol în cicatrizare, fibroblastele dispun de lamelipode şi văluri de
membrană.

Fig.VII.16. Emitere de filopode (stg) şi lamelipode (dr).


Imagini de microscopie electronică cu baleiaj

Aceeaşi celulă poate emite tipuri diferite de pseudopode în funcţie de nevoile


de la un moment dat. Emiterea de pseudopode se datorează unei permanente
asamblări şi dezasamblări a filamentelor de actină realizată sub coordonarea
proteinelor accesorii (profilina, gelsonina, fimbrina, α-actinina, filamina) şi a
filamentelor de miozină I. Un exemplu reprezentativ în acest sens îl reprezintă
mecanismul de activare al trombocitelor. Trombocitele sunt celule mici, anucleate,
care participă la formarea coagulului sanguin la nivelul plăgilor. Activarea lor are
loc în mai multe etape (fig.VII.17):
• în repaus, trombocitele au formă discoidală, uneori neregulată şi conţin
filamente scurte de actină şi un mare număr de monomeri de actină legaţi la
profilină ;
• contactul cu peretele vasului de sânge lezat sau cu un semnal chimic de
coagulare determină creşterea permeabilităţii membranei trombocitului
pentru ionii de Ca++ (1);
• Ca++ activează gelsonina care va determina fragmentarea filamentelor de
actină (2);
• inactivarea ulterioară a gelsoninei va permite actinei să se polimerizeze cu
rapiditate; se formează astfel filamente lungi, aşezate în reţea (3) care vor
determina etalarea trombocitului pe peretele vasului;
• fimbrina şi α-actinina leagă filamentele de actină în mănunchiuri ceea ce va
determina formarea de filopodii, iar filamina va stabiliza reţeaua de actină.
Contracţia concomitentă a miozinei va determina formarea filopodiilor (4).

Fig.VII.17. Activarea trombocitelor


Secvenţa etapelor de activare a trombocitelor (sus)
B. Imagine de microscopie electronică a trombocitelor înaintea activării; C.imagine de
microscopie electronică a unui trombocit activat care etalează un lamelipod; D.trombocit
activat în stadiu avansat, care se contractă sub influenţa miozinei.

Mişcarea ameboidală se realizează prin emiterea şi retracţia continuă de


pseudopode şi are la bază trecerea succesivă a celor două regiuni citoplasmatice din
starea de sol în starea de gel; pe parcursul formării psedopodului are loc deplasarea
endoplasmei care este fluidă (stare de sol) din centrul celulei în prelungirile celulare.
În regiunea distală a pseudopodului, endoplasma se transformă în ectoplasmă (stare
de gel) prin tranziţia sol-gel a citosolului. Pseudopodul fiind fixat pe suport (placă
de adeziune), corpul celulei este tras pe direcţia prelungirii. În esenţă ectoplasma
este în stare de gel, iar endoplasma este în stare de sol. Aceste mişcări ale celulei,
datorate modificărilor citoplasmatice au fost comparate cu "o şenilă de tractor" care
determină de fapt înaintarea celulei (fig.VII.18). Procesele inverse au loc în
momentul retractării pseudopodelor; retractarea se produce şi în mod patologic, sub
acţiunea electroşocurilor, radiaţiilor ultraviolete şi a factorilor mecanici.
Mecanismul molecular al mişcării pseudopodelor nu a fost pe deplin elucidat.
S-a constatat că, concentraţia intracelulară a ionilor de calciu şi pH-ul afectează
organizarea filamentelor de actină atât în endoplasmă cât şi în ectoplasmă. De
asemenea, proteinele asociate filamina şi α-actinina sunt implicate în stabilizarea
reţelei de filamente de actină, deci asigură starea de gel. La creşterea concentraţiei
intracelulare de calciu, filamentele de gelsolină scindează filamentele de actină, iar
citoplasma trece în starea de sol.
Există diferenţe între rata de progresie a amoebelor, între 0,5 şi 4,6μm/s. În
cazul leucocitelor rata progresiei este aproximativ 0,6μm/s. Această rată poate fi
influenţată de temperatură sau alţi factori externi.
Adesea, emiterea prelungirilor şi deplasarea celulei se face spre direcţia unui
stimul chimic, această mişcare direcţionată se numeşte chemotactism. Pe aceasă
bază, amoeba îşi găseşte hrana iar leucocitele se acumulează la locul infecţiei, având
rol în mecanismele de apărare ale organismului, în special în cazul inflamaţiei.

Fig.VII.18. Reprezentarea schematică a etapelor de locomoţie


la fibroblastele în cultură

Dintre celulele organismului uman care se deplasează prin mişcări


ameboidale, cele mai bine studiate au fost fibroblastele în culturi de celule observate
prin microcinematografiere. Fibroblastul emite continuu pe direcţia mişcării,
prelungiri citoplasmatice numite lamelipode. În timpul deplasării, unele lamelipode
aderă de substrat cu ajutorul unor structuri specializate denumite plăci de adeziune,
iar alte lamelipode se întorc spre corpul celulei pe faţa dorsală formând ondulaţiile
de suprafaţă. Pe măsură ce are loc înaintarea celulei, la spatele ei rămâne o coadă,
în interiorul căreia se află fibrele de retracţie; alteori din coadă se rup fragmente de
fibre pe care celula le lasă în urmă. Se admite că şi mişcarea fibroblastelor se produce
datorită trecerilor succesive ale citoplasmei din starea de gel în starea de sol şi
reciproc.

3.1.2.3. Mişcarea din microvili

Microvilii sunt prelungiri citoplasmatice ale majorităţii celulelor epiteliale.


Observaţi în microscopie electronică la diferite tipuri de celule epiteliale, microvilii
pot apărea mici, de formă neregulată sau se prezintă sub forma unor prelungiri mari
care determină o mărire a suprafeţei celulare. În general, numărul şi forma
microvililor este corelată cu capacitatea de absorbţie a celulelor. Astfel, în celulele
cu funcţie absorbtivă redusă, numărul microvililor este redus, sunt neregulaţi şi mai
puţin înalţi. În celulele cu funcţie predominantă de absorbţie (enterocite, nefrocite)
microvilii sunt în număr mare şi de dimensiuni crescute (fig.VII.19).

Fig.VII.19. Imagine de
microscopie electronică a
microvililor de la suprafaţa
celulelor epiteliului intestinal -
enterocite
Fig.VII.20. Imagine de
microscopie optică a
platoului striat (microvilii de
la polul apical al F
enterocitelor) i
g
PS-platou striat
.
Ep-epiteliu intestinal 1
.
I
m
a
g
i
n
e
d
e
m
i
c
r
o
s
c
o
p
Rolul microvililor este de a mări suprafaţa de absorbţie şi de a interveni în i
mod activ în procesul absorbţiei, împingând substanţele absorbite spre interiorul e
celulei. Acest lucru se realizează prin contracţia microfilamentelor de actină şi a e
l
microfilamentelor de miozină din organizarea moleculară a microvilului. e
c
Structura t
În microscopia optică, la polul apical al enterocitelor şi nefrocitelor se poate r
observa o margine distinctă, formată din striaţii verticale. Această structură a fost o
numită platou striat la nivelul enterocitelor şi margine în perie la nivelul n
i
nefrocitelor. Microvilii de la nivelul enterocitelor sunt mai înalţi şi au un aranjament c
mai ordonat faţă de microvilii de la nivelul nefrocitelor din tubii contorţi ai ă
nefronului (fig.VII.20). a
m
i
c
r
o
v
Ultrastructura
În microscopia electronică se observă că microvilii au o grosime de 80 nm şi
o lungime de 1μ, poziţia şi forma acestora fiind menţinută de structura stabilă a
citoscheletului subiacent.
Microvilul este format dintr-un miez de 20-30 filamente de actină, dispuse
paralel de-a lungul axului longitudinal al acestuia. Filamentele sunt solidarizate de
membrana plasmatică printr-un complex de proteine, cum ar fi calmodulinele şi
miozina I care se ataşează pe faţa citoplasmatică a plasmalemei, acest lucru având
rol de suport. Microfilamentele de actină sunt solidarizate între ele prin două
proteine: fimbrina şi vilina. Aceste proteine de legătură se caracterizează prin faptul
că prezintă două situsuri de legare pentru actina F, legarea de situsuri se face în
spirală, grupând astfel filamentele într-un mănunchi paralel. Vilina are o funcţie
secundară, la o concentraţie a Ca2+ mai mare de 10-6M determină separarea
filamentelor de actină. Spre capătul apical al microvilului, mănunchiul de filamente
de actină care prezintă aceeaşi polaritate este ataşat de plasmalemă printr-o proteină
nedefinită.
La polul bazal, filamentele de actină din microvili se termină într-o reţea
perpendiculară de filamente denumită buton terminal. Această structură este
alcătuită din filamente de actină, proteine de legare a actinei şi filamente
intermediare. Proteinele de legare a actinei, spectrina II şi filamentele scurte de
miozină (miozina II), cad perpendicular pe mănunchiul de filamente de actină a
microvilului. Această legătură are rolul de a menţine microvilul în poziţie verticală
(fig.VII.21).
Se presupune că mişcarea întregului mănunchi de filamente de actină, ca şi
contracţia întregului microvil, se realizează prin intermediul interacţiunii actină-
miozină din reţeaua terminală, precum şi prin interacţiunea miozinei cu filamentele
axiale.
Fig.VII.21. Imagine de microscopie electronică a microvililor (stg.)
Aranjamentul mănunchiului de microfilamente de actină şi a proteinelor asociate
care intră în alcătuirea microvilului (dr.)

3.1.3. MIŞCĂRI CELULARE CARE AU LA BAZĂ SISTEMUL


MICROTUBUL-DINEINĂ

Cilii şi flagelul sunt organite ectocitoplasmatice prezente la suprafaţa câtorva


tipuri celulare, fiind variante ale aceluiaşi organit şi având un mecanism molecular
de mişcare identic: interacţiunea dintre tubulină şi dineină.

3.1.3.1. Cilii
Sunt prelungiri multiple localizate la suprafaţa celulelor epiteliale din trahee, bronhii
şi oviduct. În arborele traheo-bronşic cilii sunt implicaţi în curăţirea mucusului de la
acest nivel, iar la nivelul oviductului au rol în deplasarea oului spre cavitatea uterină.
Acest lucru se datorează mişcării cilului care este ciclică, în doi timpi (bătaie-
revenire) cu o durată de 0,1- 0,2 secunde. Mişcarea cililor este regulată şi sincronă,
se propagă în valuri succesive ca "într-un lan de grâu bătut de vânt".
Structură şi ultrastructură
Cilul are o grosime de 0,2-0,5 μm şi câţiva m lungime. Principalele
componente structurale ale cilului sunt:
a) porţiunea liberă sau cilul propriu-zis care proemină la suprafaţa liberă a celulei,
b) corpusculul bazal este un organit intracelular, similar cu centriolul şi reprezintă
originea cilului,
c) rădăcinile cilului sunt fibrile fine care pornesc din corpusculul bazal şi se termină
într-un mănunchi conic localizat în aproapierea nucleului.
În microscopia optică cilii se prezintă sub forma unor filamente subţiri, fine,
care proemină la suprafaţa liberă a celulei. La baza cilului, sub membrana celulară se
observă o bandă fină care se colorează bazofil, determinată de prezenţa corpusculilor
bazali. Aceştia captează colorantul, iar în microscopul optic se vizualizează ca o
bandă continuă (fig.VII.22). De fapt, fiecare cil este asociat cu un singur corpuscul
bazal, care este separat de corpii bazali ai cililor adiacenţi.
În microscopia electronică porţiunea liberă a cilului este formată dintr-un
complex de structuri microtubulare denumit axonemă, îmbrăcat în hialoplasmă şi
membrană celulară. Axonema este o structură complexă care pe lângă microtubuli
mai conţine şi alte proteine ce permit mişcarea cilului. Pe secţiune transversală,
microtubulii din axonemă sunt aranjaţi în dispoziţia "9+2": 9 dublete de microtubuli
aranjaţi circular, periferic, care înconjoară o pereche centrală (fig.VII.23).
Microtubulii centrali sunt compleţi, fiecare este format din 13 protofilamente.
Fiecare dublet periferic este alcătuit dintr-un microtubul complet, numit subfibra A
format din 13 protofilamente, de care este ataşat pe o parte un microtubul incomplet
- subfibra B format din 11 protofilamente. Tubulinele α şi β care formează subfibra A
sunt diferite de tubulinele omologe din subfibra B. Aceşti microtubuli dispuşi în
structura "9+2" traversează axonema de la vârful cilului până la baza lui, unde
perechile externe de microtubuli întâlnesc corpusculii bazali. Fiecare pereche de
microtubuli se continuă cu 2 microtubuli din tripleţii corpusculului bazal. Perechea
centrală de microtubuli se termină la capătul superior al corpusculului bazal. De altfel,
o secţiune transversală a corpusculului bazal arată 9 triplete de microtubuli aranjaţi
circular, fără a exista o pereche centrală, pe care o întâlnim la nivelul cilului. (vezi
corpusculul bazal).
Pe lângă microtubuli, axonema cuprinde şi alte proteine absolut necesare
pentru o funcţionare normală a cililor:
• de subfibra A, pe partea opusă subfibrei B, se leagă două braţe proteice dispuse
sub formă de cleşte. Această proteină este numită dineina, are activitate ATP-
azică şi apare în lungul microtubulului la intervale regulate de 24 nm.
• la intervale mai mari, între dubletele vecine se stabilesc legături elastice,
formate din proteine denumite nexine.
• de la subfibra A a fiecărui dublet pleacă fibre radiare; acestea fac legătura cu
o zonă electronodensă care înconjoară perechea centrală de microtubuli. În
felul acesta microtubulii din perechea centrală sunt conectaţi cu dubletele
periferice.
Toate componentele proteice accesorii, braţele de dineină, nexina şi fibrele radiare,
prezintă o periodicitate în lungul microtubulului.

Fig.VII.22. Imagine de
microscopie optică a epiteliului
pseudostratificat din trahee. Cilii
(C) apar subţiri la suprafaţa
celulelor, iar linia întunecată
situată sub plasmalemă este
reprezentată de corpusculii
bazali (CB).

Fig.VII.23. Secţiune transversală prin axonema cilului


a) imagine de microscopie electronică; b) schemă.

Motilitatea cilului - mişcarea ciliară


Braţele de dineină au proprietate ATP-azică, ceea ce determină motilitatea
axonemei, iar nexina şi fibrele radiare au proprietatea de a transforma activitatea
dineinei într-o mişcare de încovoiere a cililor. În prezenţa ATP-ului, dineina va suferi
o modificare conformaţională, şi anume, braţele de dineină se eliberează de sufibra B
a microtubulului din dubletul adiacent şi se leagă de aceeaşi pereche (de acelaşi
dublet) dar mai jos, în lungul acestuia (fig.VII.24). Acest ciclu se reia atunci când o
altă moleculă de ATP se leagă de braţele de dineină. Mişcările braţelor de dineină în
lungul peretelui de microtubuli sunt suportate de braţele de nexină şi de proteinele
radiare, aceste două structuri transformând alunecarea perechilor de microtubuli
adiacenţi într-o mişcare de încovoiere, legănare.

Fig.VII.24. Dineina ciliară


(A)modul de ataşare la microtubul;
(B)imagine de microscopie
electronică a unui cil în care se
observă braţele de dineină dispuse la
intervale regulate.

3.1.3.2. Flagelul
La om, singura celulă care posedă flagel este spermatozoidul. Flagelul are o
mişcare ondulatorie, sinusoidală, care determină înaintarea spermatozoidului
(fig.VII.25). La maturitate, spermatozoidul are o lungime de aproximativ 60μ şi este
format din trei porţiuni: cap (5μ), piesă intermediară (5μ) şi flagel (fig.VII.26).

Ultrastructura
În microscopie electronică se observă că flagelul are o ultrastructură
asemănătoare cu cilul, dar mai complexă. Pe secţiune transversală, axonema
flagelului prezintă aceeaşi ultrastructură de tip "9+2"; la nivelul piesei intermediare,
axonema este înconjurată de o coroană de mitocondrii care asigură ATP-ul necesar
mişcării. În cursul spermiogenezei axonema se polimerizează progresiv, pornind din
corpusculul bazal aşezat la baza nucleului. La anumite specii, inclusiv la mamifere şi
om, axonema este înconjurată de 9 fibre dense formate în principal din keratină.
Fibrele dense sunt rigide şi necontractile, iar rolul lor în mişcare este încă necunoscut.
Mişcarea flagelului este determinată de glisarea dubletelor de microtubuli unele în
raport cu altele, energia necesară fiind generată de dineină care are activitate ATP-
azică şi de mitocondriile de la nivelul piesei intermediare.

Fig.VII.25. Comparaţie între


mişcarea ciliară (pendulatorie) şi
mişcarea flagelară (ondulatorie).
Numerele indică etapele succesive
ale mişcării. Direcţia de mişcare este
indicată de săgeţi. (după Goodman)
Fig.VII.26. Structura
spermatozoidului (stg)
şi ultrastructura
flagelului (dr.)

Implicaţii medicale
Deoarece dineina deţine rolul decisiv în mişcarea cililor şi flagelilor, absenţa
ei determină apariţia "sindromului cililor imobili", denumit şi "sindrom Kartagener".
Acesta este o boală genetică asociată cu afecţiuni respiratorii cronice şi inversia
viscerelor şi a vaselor mari (situs inversus). Mişcarea ciliară este imperfectă sau
chiar absentă, iar ca o consecinţă există un transport ciliar redus sau absent în tractul
traheobronşic. Inversiunea viscerelor poate fi corelată cu absenţa activităţii ciliare în
timpul embriogenezei. O altă ipoteză susţine că polaritatea microtubulilor
citoplasmatici poate influenţa în mod indirect polaritatea organelor. De asemenea,
inversiunea viscerelor poate apărea ca un rezultat a structurii anormale
microtrabeculare. Bărbaţii cu sindrom Kartagener sunt sterili deoarece prin absenţa
dineinei flagelul devine imobil. Femeile cu sindrom Kartagener pot fi fertile, în
aceste cazuri mişcarea ciliară deşi imperfectă, poate fi suficientă pentru a permite
transportul ovocitului şi zigotului în lungul trompei uterine.

Deoarece atât ultrastructura cât şi mişcarea cilului şi flagelului sunt


dependente de continuitatea cu corpusculul bazal vom prezenta şi aceste componente
celulare în cadrul capitolului.

3.1.3.3. Centriolii şi corpusculul bazal

Încă din 1897, cercetătorii Henneguy şi Lenhossek au sugerat faptul că


centriolii care alcătuiesc polii fusului de diviziune şi corpusculii bazali ai cililor şi
flagelilor, sunt omologi. Ulterior microscopia electronică a dovedit că centriolii şi
corpusculii bazali au ultrastrucură identică şi deci pot fi considerate două variante
cu specialităţi diferite ale aceluiaşi organit.
Ultrastructura
Centriolii şi corpusculii bazali apar ca nişte structuri cilindrice cu lungime de
circa 0,3 μm şi diametrul 0,1- 0,2 μm. La periferia cilindrului se află 9 triplete de
microtubuli, fiecare triplet fiind inconjurat de o matrice densă. Microtubulii din
triplet sunt notaţi cu A, B, C, dinspre lumenul cilindrului spre exterior. În timp ce
microtubulul A este complet, fiind format din 13 protofilamente, microtubulii B şi
C sunt incompleţi fiind formaţi din 10-11 protofilamente (fig.VII.27). Centriolii
coordonează motilitatea celulară în special în timpul diviziunii, în timp ce
corpusculii bazali coordonează mişcările cililor şi flagelului.
Localizare şi rol
1. Centriolul participă la organizarea unei structuri complexe numită centrul
celular sau centrozom. Microscopia electronică a demonstrat că centrul celular este
alcătuit din 2 centrioli dispuşi perpendicular unul pe celălalt (fig.VII.28). În jurul
perechilor de microtubuli este descris un material amorf numit material
pericentriolar.
Fig.VII.27. Ultrastructura centriolului
a) schema organizării centriolului;
b) imagine de microscopie electronică: secţiune transversală

Fig.VII.28. Imagine de microscopie


electronică a centrozomului. Dispunerea
perpendiculară a celor doi centrioli.

În interfază, centrul celular este plasat în apropierea nucleului, deseori fiind


înconjurat de aparatul Golgi. De la nivelul său pleacă microtubuli în toată
citoplasma. În faza S (de sinteză) a ciclului celular, când ADN-ul începe să se
replice, are loc şi duplicarea centriolilor. Cei doi centrioli se separă, iar în dreptul
fiecărui centriol se formează o masă mică granulară care poartă numele de
procentriol. Acesta se măreşte în mod gradat, şi anume, la început apare un singur
microtubul apoi 2 microtubuli şi se finalizează apărând tripletul, respectiv 9 triplete
de microtubuli. Centriolul nou format se dispune perpendicular pe centriolul vechi.
În acest fel, după duplicare, noile perechi de centrioli se separă formând cei 2 poli ai
fusului de diviziune. Fusul de diviziune este alcătuit din mănunchiuri de microtubuli;
polii fusului sunt formaţi din cele două perechi de centrioli, înconjuraţi de materialul
pericentriolar. Din acest material dens pleacă microtubuli cu dispoziţie radiară care
alcătuiesc asterul.
Funcţia principală a centrozomului este aceea de centru organizator al
microtubulilor. Experimental s-a demonstrat că această capacitate de nucleere a
microtubulilor îi revine materialului pericentriolar. Nu se cunoaşte natura centrului
de nucleere a microtubulilor, dar acesta trebuie să conţină componente proteice şi
ARN. Acest material determină polimerizarea tubulinei şi asamblarea microtubulilor
care au capătul (-) în centrozom şi capătul (+), distal. Deci, materialul pericentriolar
iniţiază asamblarea microtubulilor şi o coordonează.

2. Corpusculul bazal
La baza fiecărui cil, imediat sub plasmalemă se află corpusculul bazal. Acesta
se formează prin replicarea repetată a centriolilor şi migrarea organitului nou format
spre polul apical al celulei. Corpusculul bazal are rol de organizator al microtubulilor
cilului (fig.VII.29).
Fig.VII.29. Schema
corpusculului bazal şi
relaţia sa cu axonema
cilului (după Goodman).

3.2. SINTEZA ŞI SECREŢIA CELULARĂ

3.2.1. RIBOZOMII

Structură şi ultrastructură
Ribozomii sunt organite intracitoplasmatice nespecifice, nedelimitate de
endomembrane, cu rol esenţial în coordonarea traducerii codului genetic prin
interacţiunea lor cu ARNm şi cu celelalte molecule necesare biosintezei proteinelor.
Au fost evidenţiaţi în celula animală de G.E.Palade în 1953, motiv pentru care sunt
cunoscuţi şi sub denumirea de « granulele lui Palade ».
Sunt prezenţi în toate celulele cu excepţia hematiei adulte circulante, dar sunt mai abundenţi în celulele
secretorii ale glandelor endocrine şi exocrine. În microscopia optică nu pot fi diferenţiaţi, dar sunt responsabili
de bazofilia citoplasmei celulelor tinere aflate în plină activitate metabolică. În microscopia electronică au
aspect granular, cu diametre de 20-30 nm, la care nu se pot distinge detaliile de organizare (fig.VII.30).

Fig.VII.30. Ribozomi în microscopia Fig.VII.31. Subunităţile ribozomale


electronică şi asocierea lor pe ARNm

Ribozomii sunt alcătuiţi din două subunităţi, inegale ca dimensiune şi formă,


motiv pentru care sunt denumite „subunitatea mare şi subunitatea mică”. Subunitatea
mare prezintă o adâncitură în formă de şa, în care se dispune subunitatea mică,
alungită, reniformă. În momentul biosintezei proteice, cele două subunităţi se
asociază pe o catenă de ARN mesager (fig.VII.31).
În citoplasmă ribozomii se găsesc sub următoarele forme:
• subunităţi libere care nu au nici o funcţie;
• ataşaţi pe catena de ARNm împreună cu care alcătuiesc polizomi sau,
poliribozomi, (fig.VII.32). Forma poliribozomilor depinde de flexibilitatea
ARNm: liniari, rozetă, spirală. Numărul ribozomilor din cadrul poliribozomului
depinde de mărimea moleculei proteice ce urmează a fi sintetizată, de exemplu 5
ribozomi în poliribozomul pentru sinteza moleculei de globină, 100 de ribozomi
în poliribozomul pentru sinteza moleculei de colagen. Când procesul de
biosinteză proteică se finalizează, poliribozomul se dezasamblează în părţile
componente.
• poliribozomi ataşaţi la membranele reticulului endoplasmic cu care formează
reticulului endoplasmic rugos.

Fig.VII.32. Trei forme de prezentare ale ribozomilor în citoplasmă


(după Alberts, 1995)

Organizarea moleculară a fost elucidată prin tehnica imunologică şi prin tehnica


fizică de împrăştiere a neutronilor. Tehnica imunologică constă în tratarea cu
anticorpi faţă de o anumită proteină ribozomală, legarea acestor anticorpi de
ribozomi şi formarea de complexe care pot fi vizualizate în microscopia elecronică.
Tehnica fizică de împrăştiere a neutronilor presupune ca proteinele ribozomale să
fie marcate cu deuteriu, iar după împrăştierea neutronilor se poate determina distanţa
dintre două proteine, pentru obţinerea unei hărţi spaţiale a poziţionării tuturor
proteinelor din ribozomi.
La eucariote ribozomii conţin: 50% ARNr cu rol în activitatea catalitică a
ribozomilor şi 50% proteine structurale (50 de tipuri în subunitatea mare şi 30 de
tipuri în subunitatea mică) şi funcţionale.
Deşi sunt implicaţi în aceeaşi funcţie (menţinerea vieţii prin producerea de
proteine), ribozomii celulelor eucariote şi procariote diferă din punct de vedere al
organizării moleculare şi constantelor de sedimentare (tabel VII.III şi fig.VII.33).

Procariote Eucariote
Constanta de totală 70 S 80 S
sedimentare
subunit. mare 50 S 60 S
subunit. mică 30 S 40 S
ARN r subunit. mare 23 S + 5 S 28 S + 5 S
subunit. mică 16 S 18 S
Proteine % totală 40% 50%
(nr. tipuri)
subunit. mare 34 (L1-L34) 49
subunit. mică 21 (S1-S21) 33
Tabelul VII.III.
Fig.VII.33. Organizarea moleculară a ribozomilor la PK (stg) şi EK (dr)
Originea ribozomilor
Sinteza precursorilor ribozomali are loc în nucleol. Majoritatea tipurilor de
ARN ribozomal provin dintr-un precursor comun, ARN 45S sintetizat pe matriţa de
ADN nucleolar sub acţiunea catalitică a ARN polimerazei I; un singur tip, ARN 5S
la procariote şi ARN 5,8S la eucariote este de producţie nucleară (fig.VII.34).
Fig.VII.34. Etapele formării subunităţilor ribozomale la procariote
(după Berkaloff)

Asamblarea ribozomilor începe încă din nucleol unde ARNr este


transcris de pe genele existente pe o anumită porţiune a cromozomilor
denumită organizator nucleolar. Aceste gene sunt multiplicate prin
replicări repetate, cu formarea unui ADN extracromozomial care intră
în alcătuirea nucleolului. Genele ARNr sunt transcrise de ARN-
polimeraza I cu producerea aceluiaşi tip de ARN, cunoscut sub
denumirea de ARN 45S. ARN 45S este maturat biochimic la ARN 41S.
Acesta este clivat la ARN 32S şi 20S. Înainte să părăsească nucleul ARN
20S este transformat în ARN 18S, iar ARN 32S dă naştere la ARN 28S;
acesta din urmă se asociază cu ARN 5S. În nucleu, ARNr se asociază
cu proteinele ribozomale (L şi S), formează precursorii ribozomali care
vor trece în citoplasmă pentru a participa la biosinteza proteică.

Funcţiile ribozomilor
1. Ribozomii ataşaţi de membranele reticulului endoplasmic sintetizează proteine de
"export" reprezentate de hormoni, anticorpi, enzime.
2. Ribozomii liberi intervin în sinteza proteinelor de structură care participă la
diviziune, la creşterea celulară şi înlocuirea organitelor îmbătrânite (tabel VII.IV).

Tipul poliribozomilor Clasa de proteine sintetizată


• Proteine de export
• Glicoproteine pentru membranele
nucleare, ale RE şi aparatului Golgi
Poliribozomii ataşaţi de • Enzime lizozomale, ale RE, ale aparatului
membranele reticulului Golgi
endoplasmic • Proteine ataşate pe faţa externă a
membranei celulare ca: fibronectina,
laminina, colagenul
• Proteine ataşate pe faţa internă a
membranelor celulare: actina, spectrina
• Proteine mitocondriale codificate de ADN
Poliribozomii liberi
nuclear
• Proteine peroxizomale şi citoplasmatice
solubile

Tabel VII.IV. Proteinele sintetizate de diferite clase de ribozomi


3.2.2. RETICULUL ENDOPLASMIC

Structură şi ultrastructură
Reticulul endoplasmic este un organit intracitoplasmatic nespecific, prezent
în toate celulele cu excepţia hematiei adulte, angajat în procesele de sinteză şi
secreţie celulară. Din acest motiv este mai bine reprezentat în celulele secretorii ale
glandelor endocrine şi exocrine şi în alte celule angajate în sinteze.
În microscopia optică, prezenţa ribozomilor ataşaţi reticulului endoplasmic
rugos conferă citoplasmei diferite grade de bazofilie sau pironinofilie. A fost
evidenţiat sub denumiri diferite, funcţie de coloraţia utilizată şi tipul celular cercetat:
- "corpusculi Nissl" în neuroni, pe secţiuni colorate cu albastru de
toluidină;
- "corpi Berg" în hepatocite folosind coloraţia cu albastru de toluidină;
- "ergastoplasma", o zonă bazofilă în endoplasma celulelor
pancreatice;
- "corpi tigroizi" în neuroni, pe secţiuni colorate prin impregnare
argentică.

Fig.VII.35. Ultrastructura reticulului endoplasmic


În microscopie electronică, R.K.Porter şi colaboratorii l-au denumit reticul
endoplasmic. Reticulul apare ca un sistem complex de membrane organizat în
canalicule şi cisterne (saci turtiţi), al căror lumen prezintă continuitate cu spaţiului
perinuclear (fig.VII.35). Reticulul endoplasmic reprezintă aproximativ 10% din
volumul total celular şi se extinde ca o reţea în întreg spaţiul citoplasmatic. Lumenul
tubilor are un diametru variabil de 25-500 nm, cu un conţinut heterogen dependent
de natura reticulului, tipul celular şi momentul funcţional. Membrana reticulului
endoplasmic separă lumenul acestuia de citosol şi mediază transferul selectiv şi rapid
al moleculelor între cele două compartimente (luminal şi citosolic).
Din punct de vedere morfologic şi funcţional, reticulul endoplasmic este format
din două tipuri de membrane care se află într-o relaţie de continuitate şi anume:
• reticul endoplasmic neted (REN) format din canalicule tubulare cu diametru de
20-30 nm, fără ribozomi ataşaţi. Este mai bine reprezentat în celulele care
sintetizează hormoni steroizi (glande suprarenale, ovar, testicol), în celulele care
sintetizează pigmenţi (melanocite), în celulele cu conuri şi bastonaşe, celule
musculare, hepatocite.
• reticul endoplasmic rugos (RER) a primit această denumire din cauza existenţei
pe suprafaţa externă a numeroşi ribozomi ataşaţi. Prezenţa ribozomilor conferă
aspectul de “om de zăpadă” şi aspectul neregulat, rugos al membranei. Datorită
prezenţei ribozomilor pe membrana externă, RER joacă un rol central în
biosinteza proteinelor; lanţul polipeptidic sintetizat la nivelul ribozomilor
pătrunde în lumenul RER printr-un canal realizat de proteine translocatoare şi
începe să fie expus la o serie de reacţii chimice de maturare. Din acest motiv,
reprezentarea membranelor RER este mai importantă în celulele specializate în
sinteza heteroproteinelor: celule pancreatice, plasmocite, hepatocite, neuroni etc.

Compoziţia chimică a fost stabilită prin microanalize după separarea prin


ultracentrifugare diferenţială şi folosind soluţii gradient de densitate. În cursul
acestor operaţii are loc fragmentarea şi fuziunea membranelor cu formarea unor
vezicule numite microzomi. Acestea sunt alcătuite din resturi membranare de reticul
endoplasmic, aparat Golgi şi ribozomi.
a) Compoziţia chimică a membranelor. Cu ajutorul metodelor amintite mai sus
endomembranele mozaicate, lipoproteice, cu o grosime de 7nm apar alcătuite din
punct de vedere biochimic din proteine (60%) şi lipide (40%) după cum urmează:
• proteine structurale: lipoproteine, glicoproteine cu dispoziţie asimetrică cu
gruparea glucidică orientată spre lumen; proteinele caracteristice RER
poartă numele de proteine translocatoare şi au fost identificate de Kreibich
şi colaboratorii sub denumirea de proteine tunel sau riboforine. Proteinele
translocatoare participă la ataşarea ribozomilor pe faţa externă a
membranelor şi creează canale prin intermediul cărora lanţurile
polipeptidice pătrund în lumenul reticulului. Această proteină lipseşte din
membranele REN. Alte proteine structurale caracteristice reticulului
endoplasmic sunt componente ale unor mici lanţuri transportoare de
electroni cu rol în metabolismul lipidic şi detoxifierea medicamentelor; ele
caracterizează membranele reticulului neted şi sunt reprezentate de
citocrom b5 şi citocrom P450.
• protein-enzime: glucozo-6-fosfataze (enzima marker), hidrolaze,
dezaminaze, glicoziltransferaze, nucleozid difosfataza, NADH citocrom b5
reductaza, NADPH citocrom P450 reductaza (fig.VII.36).
• lipidele din structura membranelor sunt reprezentate de fosfolipide
(fosfatidilcolina 45%, fosfatidiletanolamina 30%, fosfatidilserina 10%,
fosfatidilinozitol 5%), colesterol cu procent mai crescut în REN şi acizi
graşi nesaturaţi care conferă fluiditate membranelor.
• anioni, cationi şi apă.

Fig. VII.36. Schema componentelor membranelor reticulului endoplasmic

b) Conţinutul cavităţilor reticulului este o soluţie apoasă în care domină un amestec


de proteine: holo-, glico- şi lipoproteine. Produşii sintetizaţi se află într-o stare
imatură, urmând a fi maturaţi biochimic în lumenul reticulului şi apoi în sacii
golgieni. Conţinutul este caracteristic fiecărui tip celular: reticulul plasmocitelor
conţine precursori de imunoglobuline, al fibroblastelor conţine lanţuri de procolagen
şi hidroxilaze, în celulele beta ale pancreasului endocrin predomină proinsulina în
timp ce în celulele pancreasului exocrin se găsesc hidrolaze şi proteine acide
sulfatate. Reticulul endoplasmic al hepatocitelor conţine proalbumine şi
glicoproteine din plasma sanguină.
Funcţiile reticulului endoplasmic
1. Funcţii specifice RER:
1.1. Transferul lanţurilor polipeptidice. RER participă la sinteza proteinelor
destinate “exportului”, precum şi a unor proteine structurale destinate membranelor
organitelor citoplasmatice. Din aceste motive RER este bine reprezentat în celulele
pancreatice unde secretă enzime digestive şi hormoni, în plasmocite unde sunt
sintetizate imunoglobuline, în hepatocite - albumina şi proteine serice. Sinteza
lanţurilor polipeptidice se desfăşoară la nivelul polizomilor ataşaţi de membranele
RER prin subunităţile mari, de unde trec în canaliculele şi cisternele reticulului.
Catena de ARNm care participă la formarea poliribozomului prezintă o secvenţă de
nucleotide care codifică un mic fragment proteic localizat la capătul N-terminal al
lanţului polipeptidic. Acest fragment este denumit “secvenţă semnal”(“signal
peptide” sau secvenţă “leader”) (fig.VII.37). După iniţierea biosintezei proteice,
proteina care conţine această secvenţă va orienta ribozomul pentru ataşarea la
membrana RE. Orientarea şi traversarea membranei RE de proteinele care prezintă
secvenţa semnal implică existenţa a cel puţin două componente:
• o particulă semnal de recunoaştere (signal-recognition particle - SRP) care face
naveta între membrana RE şi citosol şi se leagă de secvenţa semnal a proteinei şi
de ribozom;
• receptorul pentru SRP localizat în membrana RE care recunoaşte şi leagă specific particula SRP în momentul în
care ea s-a ataşat la peptidul semnal de pe lanţul polipeptidic în creştere (fig.VII.38).

Fig.VII.37. Prezentarea
schematică a translocării
lanţului polipeptidic prin
membranele RE
Fig.VII.38. Secvenţa semnal şi SRP dirijează ataşarea ribozomului la proteina
translocatoare (după Alberts, 2002)

Procesul de transport al proteinei nou sintetizate în lumenul RE se desfăşoară


în următoarele etape:
- SRP se leagă de secvenţa semnal a proteinei;
- elongaţia e oprită pentru a permite complexului ribozomi-SRP să se lege de receptorul SRP de pe faţa
citosolică a membranei RE;
- sinteza proteinei se reia; pe măsură ce este sintetizat, lanţul polipeptidic
pătrunde în lumenul RE prin canalul realizat de proteina translocatoare;
- secvenţa semnal este tăiată şi îndepărtată de o semnal-peptidază;
- lanţul polipeptidic este eliberat în lumenul reticulului, iar ribozomul şi SRP se
desprind şi vor parcurge un nou ciclu de sinteză şi ataşare.
Deoarece transportul proteinelor în RE decurge simultan cu sinteza proteică,
procesul a fost denumit translaţie-cotranslaţională. Acest proces diferă de cel
întâlnit la mitocondrii, nuclei şi peroxizomi unde există un transport post-
translaţional care necesită alte tipuri de peptide semnal. Astfel, dacă proteina este
destinată lumenului RE, peptidul semnal este tăiat de către semnal- peptidaza înainte
de a se fi terminat sinteza şi astfel molecula polipeptidică nou sintetizată este
eliberată în lumen. Dacă proteina este destinată membranelor reticulului, peptidul
semnal nu este tăiat, fapt esenţial pentru asigurarea inserţiei în membrană a
proteinelor transmembranare.

1.2. Glicozilarea proteinelor în RE


Adiţia covalentă a zaharidelor la proteine este una din funcţiile importante ale
RE deoarece majoritatea proteinelor din lumen sunt glicozilate înainte de a fi
transportate la aparatul Golgi, la lizozomi, la membrana plasmatică sau în spaţiul
extracelular.
La eucariote, radicalii oligozaharidici se leagă de moleculele proteice prin
două modalităţi şi anume:
- oligozaharidele O-linkate (link = legătură) în care galactoza sau N-acetil
galactozamina se leagă de gruparea hidroxil (OH) a unei serine sau treonine din
lanţul polipeptidic. Sunt în general radicali scurţi care conţin 1- 4 monozaharide, dar
există şi situaţii când aceşti radicali sunt foarte lungi, de exemplu antigenele grupelor
sanguine ABO.
- oligozaharidele N-linkate care se leagă la gruparea amino (NH2) a unei asparagine
din structura proteinelor. Conţin un număr minim de 5 monozaharide şi se leagă
întotdeauna de asparagină prin N-acetil-glucozamină.
Cele două tipuri de oligozaharide sunt ataşate de proteine în lumenul RE sau
pe faţa luminală a acestuia, deosebirea esenţială dintre cele două categorii de
oligozaharide este modul în care sunt sintetizate şi legate la proteine (fig.VII.39).
Sinteza oligozaharidelor N-linkate începe în lumenul RE şi se continuă în
aparatul Golgi pornind de la un precursor. Oligozaharidul precursor este legat la
membrana RE prin intermediul unei molecule speciale lipidice denumite dolicol.
Oligozaharidul este sintetizat pe acest lipid treaptă cu treaptă după care este
transferat în “bloc” pe asparagina unei molecule proteice.
Sinteza oligozaharidelor O-linkate începe în lumenul RE şi se continuă în
aparatul Golgi prin adiţia succesivă, treaptă cu treaptă, a monozaharidelor la serina
sau treonina unei proteine. Procesul e catalizat de enzime numite glicoziltransferaze,
localizate pe versantul luminal al membranei.
Membrana RE efectuează şi alte modificări ale lanţului polipeptidic: scindări
proteolitice, modificări ale lanţurilor laterale de aminoacizi, formări de legături
disulfidice.

Fig.VII.39. Glicozilarea
proteinelor în RER
2. Funcţii specifice REN :
2.1. Realizează etape din metabolismul lipidelor
Fiind implicat în biosinteza lipidelor, REN este foarte bine reprezentat în
celulele din corticosuprarenale şi gonade care sintetizează hormoni steroizi, precum
şi celulele din mucoasa intestinală cu rol în absorţie. Aceste celule absorb din
lumenul intestinal amestecul de acizi graşi, monogliceride şi digliceride rezultate din
scindarea lipidelor alimentare sub acţiunea lipazei pancreatice. În REN-ul celulelor
intestinale, din substanţele absorbite se sintetizează trigliceride care se pot evidenţia
chiar în lumenul REN sub formă de chilomicromi (fig.VII.40).
Membranele reticulului posedă sisteme enzimatice care catalizează reacţii
importante din cadrul metabolismului diverselor lipide: acizi graşi, fosfolipide,
colesterol şi derivaţii săi.
a) Sinteza fosfolipidelor are loc sub acţiunea enzimelor localizate în membrana
RE, având centrul activ orientat spre citosol, de unde provin precursorii: acil-CoA şi
glicerolfosfatul. Din două molecule de acizi graşi + glicerol-P rezultă o moleculă de
acid fosfatidic care este încorporat pe versantul extern al membranei RE; ulterior,
prin modificări biochimice, el va genera celelalte fosfolipide de membrană
(fosfatidilcolina, fosfatidiletanolamina, fosfatidilserina şi fosfatidilinozitolul).
Sinteza fosfolipidelor este asimetrică deoarece are loc în stratul extern, citosolic al
membranei RE.
Fig.VII.40. Absorbţia trigliceridelor la nivelul enterocitelor (după Berkaloff)

RE poate fi considerat ,,fabrica de membrane” a celulei eucariote deoarece în


mod continuu membrana RE creşte prin sinteza componentelor sale (proteine şi
lipide), apoi se fragmentează generând vezicule de transport pe care le expediază
altor organite sau plasmalemei. În acelaşi timp, avînd în vedere modul asimetric în
care se desfăşoară sinteza lipidelor cât şi glicozilarea proteinelor în RE, se înţelege
de ce asimetria este transmisă tuturor membranelor celulare prin intermediul
veziculelor de transport.
Dintre organitele celulare, mitocondriile şi peroxizomii fac excepţie în
privinţa biogenezei membranelor, prin faptul că ele primesc fosfolipide nu prin
vezicule de transport, ci prin proteine de transfer a fosfolipidelor. Diferenţa se
explică prin faptul că mitocondriile şi peroxizomii nu pot fuziona cu veziculele
provenite din RE, de aceea ele trebuie să adopte această strategie.
b) elongarea şi desaturarea acizilor graşi este catalizată de o oxidază cu funcţie
mixtă, care utilizează o moleculă de oxigen şi o moleculă de NADH. Transferul
electronilor la oxigen este realizat de un lanţ transportor de electroni care conţine
citocrom b5.
c) biosinteza colesterolului şi a derivaţilor săi. Sinteza colesterolului cu plecare de
la acetat se derulează în membranele reticulului. Transformarea colesterolului în
acizi biliari şi hormoni steroizi se realizează prin hidroxilări şi necesită prezenţa
oxigenului şi a NADPH-ului. La realizarea reacţiilor participă un lanţ transportor de
electroni care cuprinde citocromul P450.

2.2. Detoxifierea
Detoxifierea reprezintă metabolizarea substanţelor endogene sau exogene
(reprezentate de medicamente, substanţe toxice, poluanţi) în vederea neutralizării
efectelor nocive şi a uşurării eliminării lor. Acesta este motivul pentru care REN este
mai bine reprezentat în celulele celor cinci organe care realizează detoxifierea: ficat,
rinichi, plămân, intestin şi piele. Reacţiile prin care substanţele sunt detoxifiate
constau în: oxidare, hidroliză, reducere sau conjugare (legarea covalentă cu acidul
glucuronic). Prin aceste procese substanţele toxice îşi pierd acţiunea biologică
(inactivare) sau îşi pierd proprietăţile toxice (detoxifiere), devin mai solubile şi deci
se elimină mai uşor. Reacţiile de acest tip sunt importante pentru metabolizarea
sărurilor biliare, a steroizilor, degradarea hemoglobinei şi în metabolismul
medicamentelor (glucuronoconjugarea aspirinei sau hidroxilarea
fenobarbitalului, neutralizarea morfinei, degradarea codeinei).
Inactivarea se realizează de cele mai multe ori prin reacţii de oxidare şi conjugare:
- oxidarea utilizează oxigenul şi NADPH şi este catalizată de NADPH-citocrom
P450 reductază şi citocrom P450.
- conjugarea este realizată prin legarea acidului glucuronic, fie direct de
substanţa ce urmează a fi inactivată (de exemplu acid salicilic), fie indirect,
după ce toxicul a fost oxidat.
Cele mai multe reacţii de detoxifiere sunt oxidări efectuate de către un sistem
enzimatic particular microzomial, sistem care are drept enzimă principală citocromul
P450. Citocromul P450 este o hemoproteină cu maximum de absorbţie a spectrului
luminos la 450 nm. Acest sistem leagă atât O2 cât şi substratul şi trece unul din
atomii de O2 pe substrat (sub forma grupării OH), cel de-al doilea atom al O2 se
combină cu H+ pentru a forma H2O.

Electronii folosiţi în sinteza apei sunt furnizaţi citocromului P450 de la NADPH


prin lanţul transportor de electroni asociat RE. Din acest lanţ mai fac parte
flavoproteinele şi citocromul b5. Flavoproteinele pot transfera electroni de la NADH
sau NADPH la citocromul b5. Citocromul c poate acţiona ca un acceptor de electroni
de la citocromul b5 redus, acesta fiind stabilizat.

2.3. Alte roluri:


• În hepatocite participă la:
- degradarea glicogenului hepatic. Sub acţiunea fosforilazei, glicogenul eliberează
glucozo-1-fosfat care este convertit la glucozo-6-fosfat; prin acţiunea enzimei
glucozo-6-fosfataza, glucozo-6-fosfatul eliberează glucoza care trece în lumenul
RE şi de aici în sânge. Glucozo-6-fosfataza este o enzimă caracteristică a RE.
- transformarea bilirubinei indirecte (puţin solubilă) în bilirubină directă (solubilă)
prin intermediul glucuroniltransferazei, o enzimă din RE. Bilirubina directă se
elimină prin bilă.
• În celulele musculare REN participă la formarea sistemului sarcoplasmatic cu
rol în stocarea Ca++; prin aceasta intervine în cuplarea excitaţiei cu contracţia;
• În celulele cu conuri şi bastonaşe din retină, REN are rol în fotorecepţie
constituind suportul procesului vizual şi al declanşării influxului nervos.
• În melanocite realizează sinteza melaninei.

3. Funcţiile comune RER şi REN:


1. Străbătând întreaga citoplasmă RE poate juca rol de suport mecanic al
citoplasmei, dar şi de compartimentare a acesteia.
2. RE este un sistem circulator intracitoplasmatic prin care sunt vehiculate o serie
de substanţe: proteine, lipide. Acest sistem circulator comunică direct cu cisterna
perinucleară, spaţiul intercelular (rar), cu sacii golgieni (prin intermediul
microveziculelor) permiţând transportul substanţelor ce pot fi repartizate astfel
aparatului Golgi, învelişului nuclear etc.
3. Reprezintă o imensă suprafaţă de schimb selectiv între lumenul RE şi citoplasmă.
Acest fenomen se realizează atât prin difuziune cât şi prin transport activ. Se
consideră că există gradiente ionice transmembranare şi potenţial de membrană ce
joacă un rol important în special în reticulul sarcoplasmic din celulele musculare
care conduce excitaţia de la plasmalemă la miofibrile.
4. Rol în biogeneza membranelor prin sinteza unor glicoproteine şi fosfolipide
membranare; mai accentuat în neuroni care trebuie să-şi întreţină o suprafaţă mai
mare de membrane în prelungiri.

Originea RE
Ca şi alte membrane celulare, membranele reticulului endoplasmic sunt structuri aflate în
echilibru dinamic, constituenţii lor fiind reînnoiţi în permanenţă. Reînnoirea se realizează cu viteză
diferită, în funcţie de tipul moleculelor; proteinele mari au un turnover scurt, de 4-5 zile, pe când
cele mici se reînnoiesc la 16-28 de zile. În cursul biogenezei membranelor reticulului, asamblarea
constituenţilor are loc în etape: la început, fosfolipidele şi colesterolul sintetizate la nivelul REN
se dispun în bistrat molecular. Apoi are loc inclavarea proteinelor, fenomen care se realizează
progresiv, pe măsura alungirii bistratului lipidic.

Implicaţii medicale
O caracteristică a REN o reprezintă proliferarea sa marcată în funcţie de
necesităţile crescute de metabolizare a unor substanţe străine. De exemplu,
administrarea à la long a unor medicamente cum este fenobarbitalul induce
proliferarea REN ce se dublează în câteva zile. În urma proliferării sunt induse şi
enzimele implicate în procesele de dezintoxicare şi ca urmare va creşte capacitatea
de metabolizare a REN şi pentru alte medicamente. De aceea, în cazul folosirii unui
tratament cu mai multe medicamente care se metabolizează prin REN este necesară
ajustarea precisă a dozelor administrate pentru a preveni ineficacitatea tratamentului.
Acest proces are la bază inducţia enzimatică care se produce şi în cazul
alcoolului: ingestia cronică de alcool accelerează metabolizarea medicamentelor, în
timp ce ingestia acută de alcool o inhibă. De aici rezultă toleranţa crescută la sedative
a alcoolicului cronic şi intoleranţa în cazul alcoolismului acut.
Inducţia RE este determinată şi de contactul permanent cu anestezicele
(personalul operator) sau de contactul unic dar în doză crescută (persoanele operate).
Paradoxal, o serie de cercetători au arătat că în mecanismul de dezintoxicare
apare un citocrom P448 ca efect a unor agenţi chimici carcinogeni (metil colantren),
citocrom care se pare că activează carcinogeneza.
RE prezintă aspecte diferite în raport cu starea funcţională a celulei. De
exemplu, la un animal bine nutrit, hepatocitele sunt în activitate maximă şi în
citoplasma lor predomină RER, în timp ce la un animal subnutrit în hepatocite
predomină REN. Aceste aspecte prezintă o mare importanţă în morfopatologie.
O altă importanţă practică decurge din faptul că toate leziunile toxice dintr-un
organ sau ţesut conduc la dezorganizări ale RE. După cum lipsa oxigenului afectează
primordial mitocondriile, tot aşa, orice substanţă toxică (otravă sau drog) modifică
ultrastructura şi funcţia reticulului endoplasmic, ceea ce permite stabilirea
diagnosticului de intoxicaţie în practica medico-legală.
3.2.3. APARATUL GOLGI

Structură şi ultrastructură
A fost descris de Camillo Golgi în 1898 ca un “aparat reticular intern” datorită
aspectului de reţea perinucleară observat în ganglionul spinal de pisică, dar mult
timp a rămas pentru unii un artefact. Abia în 1954, microscopia electronică a dovedit
existenţa acestui organit care a mai fost denumit complexul Golgi.
Aparatul Golgi este un organit intracitoplasmatic nespecific, delimitat de
endomembrane, prezent în toate celulele cu excepţia hematiei adulte. Deoarece
reprezintă staţia finală a procesului de sinteză intracelulară este mai bine reprezentat
în celulele secretorii.
În microscopia optică are aspect de reţea perinucleară (a fost observat de către
Voinov la plante în 1935 şi denumit dictiozomi). Localizarea sa depinde de tipul
celular şi de momentul funcţional: în neuroni este dispus perinuclear, în celulele
secretorii exocrine este situat supranuclear, iar în tireocite juxtanuclear.
În microscopia electronică, complexul Golgi prezintă trei compartimente
distincte:
• compartimentul cis reprezentat de zona dinspre reticulul endoplasmic, imatură,
cu convexitatea orientată spre nucleu. La acest nivel se aglomerează veziculele
de tranziţie provenite prin pensarea reticulului endoplasmic, vezicule care conţin
produşii ce vor fi prelucraţi biochimic în aparatul Golgi;
• compartimentul median format din cisterne aplatizate, suprapuse, numite saci
golgieni ;
• compartimentul trans reprezentat de zona dinspre plasmalemă, matură, concavă,
de la nivelul căreia se desprind veziculele de secreţie ce vor fi vehiculate spre
periferia celulei (fig.VII.41).
Fig.VII.41. Prezentarea schematică a compartimentelor golgiene

Sacii golgieni sunt delimitaţi de endomembrane cu o grosime de 6 nm, asemănătoare


cu membranele reticulului endoplasmic la nivelul feţei cis, respectiv cu o grosime
de 8 nm, asemănătoare plasmalemei la nivelul feţei trans. Prezintă un aspect turtit,
sunt uşor curbaţi, au o dispoziţie paralelă şi sunt aşezaţi în stive de 3-12.
Veziculele de tranziţie (microvezicule) au un diametru de 20-80 nm şi transportă
produşii sintetizaţi la nivelul reticulului endoplasmic; membranele veziculelor
fuzionează progresiv şi formează sacii golgieni.
Veziculele de secreţie (macrovezicule) prezintă un diametru de 0,3-3 μm şi un
conţinut amorf, fin granular, care este de fapt produsul de sinteză al reticulului
endoplasmic, maturat în aparatul Golgi.

Compoziţie chimică
Aparatul Golgi conţine proteine de structură şi proteine enzime în proporţie
de 60%, lipide în proporţie de 40%. Enzimele marker sunt tiaminopirofosfataza şi
nucleoziddifosfataza. La nivelul aparatului Golgi se mai află şi alte enzime ca:
glicoziltransferaze, sulfotransferaze, NADH2, NADPH2, citocrom-C-reductaza,
adenilatciclaza, fosfataza acidă, ubiquinona. La nivelul complexului Golgi există o
heterogenitate enzimatică, cu o polaritate distinctă (Palade, 1981):
- compartimentul cis conţine manozidaze pentru îndepărtarea manozei;
- compartimentul median conţine manozidaze care îndepărtează manoza pentru
adăugarea N-acetilglucozaminei;
- compartimentul trans conţine glicoziltransferaze (sialtransferaza, galactozil
transferaza), adenilatciclaza, sulfotransferaze.
Funcţii
1. Rol central în secreţia celulară
Sinteza şi secreţia enzimelor digestive de către porţiunea exocrină a
pancreasului a fost primul model de secreţie celulară studiat prin metode moderne,
de către Palade şi Jamieson. Autorii au injectat aminoacizi radioactivi la cobai şi
după 3 minute au injectat o doză mult mai mare de aminoacizi nemarcaţi pentru a
opri captarea radioactivităţii. S-au sacrificat animalele la diferite intervale de timp;
după câteva minute radioactivitatea a fost găsită în reticulul endoplasmic al celulelor
pancreatice; după 20 de minute s-a găsit în aparatul Golgi; după 2 ore s-a găsit în
veziculele de secreţie (numite şi granule de zimogen fiindcă conţin enzime inactive).
Aceste experienţe au demonstrat secvenţa prin care se deplasează proteinele
secretate din reticulul endoplasmic rugos spre aparatul Golgi şi veziculele de secreţie
(fig.VII.42), au elucidat calea secreţiei celulare, valabilă pentru toate procesele de
secreţie, indiferent de celulă sau substanţele secretate.
Etapele secreţiei celulare, numită şi “ciclul secretor” sau “ciclul lui Palade”
sunt :
• sinteza lanţurilor polipeptidice la nivelul poliribozomilor ataşaţi reticuluilui
endoplasmic rugos;
• transferul şi segregarea proteinelor de export la nivelul reticulului
endoplasmic rugos;
• transferul proteinelor în reticulul endoplasmic neted, care se află în relaţii de
contiguitate cu reticulul endoplasmic rugos;
• formarea de vezicule de tranziţie (microvezicule) de la nivelul reticulului în
zone fără ribozomi ataşaţi ;
• prelucrarea biochimică a proteinelor la nivelul sacilor Golgi;
• desprinderea de vezicule de secreţie la nivelul zonei trans Golgi;
• depozitarea veziculelor în citoplasmă 1-4 ore;
• exocitoza.
Fig.VII.42. Etapele ciclului secretor

2. Prelucrarea biochimică a produşilor de secreţie implică mai multe procese,


desfăşurate paralel cu avansarea proteinelor şi lipidelor prin intermediul
microveziculelor în toate compartimentele. Aceste procese compartimentate sunt
reprezentate de:
a) Glicozilarea proteinelor
În aparatul Golgi, proteinele cu oligozaharide N-linkate suferă modificări extensive
la nivelul radicalilor oligozaharidici, de obicei prin adăugarea de noi monozaharide
la cele preexistente. În acest sens, au fost descrise două clase de oligozaharide N-
linkate la glicoproteinele mature, adică la cele care au trecut prin aparatul Golgi:
- oligozaharide bogate în manoză, sunt legate la asparagină prin 2 molecule de N-
acetil-glucozamină, la care se ataşează mai multe molecule de manoză. În
majoritatea cazurilor, manozele componente sunt adăugate încă în reticulul
endoplasmic, iar la nivelul aparatului Golgi, extensia lanţurilor de manoză este
minimă;
- oligozaharidele complexe sunt prelucrate intensiv la nivelul aparatului Golgi, la
cele două N-acetil-glucozamine legate la asparagină adăugându-se un număr
variabil de molecule de galactoză, acid sialic şi uneori fucoză.
Glicozilarea este compartimentată: în compartimentul cis se îndepărtează parţial
manoza, în compartimentul median se adaugă N-acetil-glucozamină, în
compartimentul trans se adaugă acid sialic la oligozaharide.
În biosinteza oligozaharidelor O linkate, restul de N-acetil-galactozamină este
transferat de la UDP-N-acetil-galactozamină la gruparea OH a unui rest de serină
sau treonină prin intermediul unei enzime (N-acetil-galactozamină transferază).
După ce proteina este transportată la nivelul compartimentului Golgi trans, restul de
galactoză este adăugat N-acetil-galactozaminei prin intermediul unei
galactoziltransferaze specifice. Ulterior, se adiţionează două molecule de acid sialic.
b) Glicozilarea glicolipidelor în special a cerebrozidelor şi gangliozidelor (foarte
activă în creier şi rinichi ) se realizează prin glicoziltransferaze specifice.
c) Sulfatarea se produce la nivelul compartimentului Golgi trans, prin intermediul
sulfotransferazelor, care transferă grupări sulfat pe glicoproteine, proteoglicani,
glicolipide (de exemplu din cerebrozide rezultă sulfatide).
d) Clivajul proteolitic specific se realizează prin scindarea unor porţiuni din lanţul
polipeptidic a moleculelor precursoare: din proalbumină rezultă albumină, din
proinsulină sau proparathormon rezultă insulină şi respectiv, parathormon.
3. Concentrarea produşilor de secreţie se realizează fie la nivelul veziculelor de
secreţie (în cazul pancreasului exocrin), fie, în majoritatea celulelor, la periferia
sacilor golgieni. Concentrarea rezultă din formarea unor agregate prin interacţiuni
electrostatice între produşii de secreţie şi complexe proteine-polizaharide cu sarcină
opusă; rezultă scăderea presiunii osmotice şi ieşirea apei din compartiment.
4. Rol în biogeneza membranelor. După cum am prezentat anterior, permanenta
înmugurire şi fuzionare a veziculelor de pe parcursul căii de sinteză-secreţie şi a căii
de endocitoză conduce la formarea unor compartimente celulare delimitate de
membrane (diferite compartimente golgiene, lizozomale şi ale reticulului
endoplasmic); putem afirma astfel că aparatul Golgi intervine activ în reglarea
traficului de membrane.
Pe de altă parte, prin fuziunea cu membrana plasmatică, veziculele cu produşi
de secreţie furnizează membranei constituenţi specifici lipo-proteici. Prin aportul de
constituenţi membranari, aparatul Golgi participă la creşterea suprafeţei
membranelor plasmatice, deci participă la procesul de reciclare al membranelor.
Menţinerea constantă a suprafeţei membranei plasmatice este asigurată de procesul
de endocitoză.
5. Rol în geneza lizozomilor (vezi cap.”Lizozomi”).

Biogeneza aparatului Golgi


Modul de vehiculare intracelulară a produşilor de secreţie demonstrează că
reţeaua golgiană se reînnoieşte continuu. Veziculele de tranziţie care se formează
din membranele reticulului, fuzionează în compartimentul cis, formând saci
golgieni. Aceştia sunt în permanenţă împinşi spre faţa trans de formarea altor saci în
reţeaua cis (fig.VII.43). Aparatul Golgi este o structură dinamică motiv pentru care
faţa pe care se formează noi saci este denumită faţă de formare iar faţa pe care sacii
cei mai vechi se fragmentează în vezicule este denumită faţă de maturare. Prin
autoradiografie s-a estimat că timpul de formare a unui sac golgian este în medie de
3-4 minute. Înnoirea sacilor golgieni este un proces etapizat, care se desfăşoară în
direcţia cis→trans:
• veziculele de tranziţie înmuguresc din
zone ale reticulului endoplasmic fără
ribozomi ataşaţi;
• prin fuziune veziculele dau naştere unui
sac golgian foarte fenestrat;
• noul sac este împins spre
compartimentul median de către alte
vezicule care se aglomerează în
compartimentul cis; în cursul migrării
sacul îşi schimbă morfologia, se dilată şi
devine din ce în ce mai puţin fenestrat;
• ajuns pe faţa de maturare sacul golgian
suferă o nouă fragmentare dând naştere
la vezicule de secreţie.

Fig.VII.43. Biogeneza aparatului Golgi

3.2.4. TRAFICUL INTRACELULAR DE VEZICULE


Toate celulele trebuie să comunice cu mediul înconjurător. În
acest scop, celula eucariotă şi-a dezvoltat o reţea de endomembrane
care îi permite să internalizeze macromolecule (prin endocitoză) pe
care apoi le “livrează” enzimelor digestive stocate în lizozomi; de
asemeni, metaboliţii rezultaţi din digestie sunt transportaţi din lizozomi
în citosol pe măsură ce se produc. Pe de altă parte, sistemul de
endomembrane permite celulei eucariote să controleze procesul de
exocitoză a proteinelor şi glucidelor nou sintetizate.
Deoarece moleculele care sunt transportate de-alungul căii de biosinteză-
secreţie traversează multiple compartimente, celula are capacitatea de a modifica
aceste molecule printr-o serie de etape controlate, să le stocheze, apoi să le elibereze
la nivelul unui domeniu specific al suprafeţei celulare, prin procesul de exocitoză.
Lumenele compartimentelor situate pe căile biosinteză-secreţie şi endocitoză
se găsesc într-o permanentă comunicare unele cu celelalte, fie direct, fie prin
intermediul numeroaselor vezicule de transport care înmuguresc continuu de pe o
membrană pentru a fuziona cu alta. Acest trafic este foarte bine organizat:
• Calea de biosinteză-secreţie este centrifugă, cu plecare din reticulul endoplasmic,
trecând prin aparatul Golgi spre suprafaţa celulei (cu o deviaţie care conduce la
formarea lizozomilor);
• Calea endocitozei este centripetă, cu plecare de la membrana plasmatică în
direcţia endozomilor şi lizozomilor.
Pentru a-şi îndeplini funcţia, fiecare veziculă de transport care înmugureşte dintr-un
compartiment, nu trebuie să conţină decât anumite categorii de proteine şi să fuzioneze numai cu
membrana adecvată. De exemplu, o veziculă care transportă o încărcătură de la aparatul Golgi la
membrana plasmatică, trebuie să excludă proteinele destinate a rămâne în aparatul Golgi şi trebuie
să fuzioneze numai cu membrana plasmatică. Cu toate că conlucrează la realizarea acestor căi de
transport, fiecare compartiment trebuie să-şi menţină o identitate distinctă.
În cadrul căii de biosinteză-secreţie, aparatul Golgi reprezintă o staţie de
vehiculare şi sortare (triere, segregare) a produşilor proveniţi din reticulul
endoplasmic. Compartimentele cis, median şi trans ale aparatului Golgi realizează
triajul, ambalarea şi vehicularea produşilor sintetizaţi, în funcţie de necesităţile
celulei în sine sau de necesităţile altor celule, după cum urmează:
1. Proteinele destinate reticulului endoplasmic sunt menţinute în reticul de către un
semnal specific de retenţie (peptid semnal). Există şi cazuri în care aceste proteine
sunt eliberate şi transportate prin intermediul veziculelor la reţeaua cis golgiană.
Membranele golgiene de la acest nivel prezintă receptori care recunosc semnalul
peptidic de retenţie în reticulul endoplasmic. Membranele din compartimentul cis au
astfel posibilitatea de a încorpora enzimele purtătoare a acestui semnal în vezicule
de transport special şi de a le returna reticulului endoplasmic (fig.VII.44).
Fig.VII.44. Mecanismul de reţinere a proteinelor rezidente în RE

2. Proteinele destinate matricei lizozomale parcurg compartimentele golgiene în


direcţia cis → trans. În reţeaua trans golgiană, enzimele lizozomale sunt separate de
celelalte proteine de către un receptor proteic membranar care recunoaşte manozo-
6-fosfatul.
3. Veziculele de transport destinate membranei plasmatice părăsesc reţeaua trans
în flux constant. Proteinele şi lipidele din membrana acestor vezicule aduc
constituenţi noi pentru membrana plasmatică, pe când proteinele solubile din
interiorul veziculelor sunt secretate în spaţiul extracelular. Fuziunea veziculelor cu
membrana plasmatică realizează exocitoza. În acest fel, celulele produc şi secretă
cea mai mare parte din proteoglicanii şi glicoproteinele matricei extracelulare. Toate
celulele beneficiază de această cale de secreţie numită constitutivă (fig.VII.45).
Celulele secretorii posedă şi o a doua cale, de secreţie controlată. În aceste
celule, secreţia se produce ca răspuns la un semnal extracelular. Produsul de secreţie
poate fi reprezentat de o moleculă mică (histamina) sau de o macromoleculă
(hormon, enzimă digestivă).
Proteinele destinate veziculelor de secreţie (numite frecvent şi proteine de
secreţie) sunt ambalate în membrane aparţinând reţelei trans golgiene prin
intermediul unui mecanism care implică agregarea selectivă a proteinelor de
secreţie. Semnalul de triere care dirijează proteinele de secreţie spre aceste agregate
este necunoscut. Veziculele de secreţie conţin proteine membranare particulare
dintre care multe pot servi ca receptori pentru materialul agregat în reţeaua trans
golgiană.

Fig.VII.45. Secreţia constitutivă şi secreţia controlată

În momentul desprinderii din reţeaua trans, veziculele de secreţie sunt


acoperite de clatrine. Ulterior, învelişul de clatrine este eliminat, iar conţinutul
veziculelor devine foarte condensat (de aproximativ 200 de ori mai electronodens
decât în lumenul aparatului Golgi). Condensarea se produce brusc şi este provocată
de o acidifiere a lumenului veziculei, indusă de o pompă de H + cu activitate
ATPazică, localizată în membrana veziculelor. Condensarea produşilor are ca scop
exocitarea rapidă a unei mari cantităţi de material ca răspuns a unei stimulări externe
ca de exemplu exocitarea insulinei din celulele β ale pancreasului după ingestia de
glucide.
După ce au fost stocate, veziculele de secreţie trebuie să-şi găsească situsul
specific de legare la membrana plasmatică, acolo unde se va produce exocitoza. În
unele celule, situsul de secreţie se află la mare distanţă de aparatul Golgi. Exemplul
cel mai reprezentativ îl constituie celulele nervoase în care, neurotransmiţătorii
peptidici ambalaţi în soma neuronală trebuiesc exocitaţi la nivelul butonului terminal
al axonului. Vehicularea acestor produşi este mediată de prezenţa microtubulilor
axonali care orientează circulaţia în aval. Microtubulii au un rol similar în ghidarea
veziculelor de secreţie din celulele epiteliale polarizate spre suprafaţa celulară.
În cazul secreţiei controlate, fuziunea veziculelor de secreţie cu membrana
plasmatică urmată de exocitoză, este un mecanism comandat de un stimul extern,
care se derulează de o manieră specifică. Locul de ataşare şi fuziune al veziculelor
este determinat de prezenţa la nivelul membranei plasmatice a unor receptori
specifici, capabili de a recunoaşte şi cupla proteine specifice de pe membrana
veziculelor.
Transportul veziculelor între compartimentele citoplasmatice este extrem de
selectiv. În drumul său citoplasmatic, o veziculă întâlneşte multe membrane
potenţial „ţintă”, dar numai cu una trebuie să fuzioneze. Se consideră că etapa de
recunoaştere este controlată de două clase de proteine:
• proteinele SNARE care determină specificitatea fuzionării veziculelor cu
membranele ţintă. În celulele animale au fost descrise cel puţin 20 de tipuri cu
localizare specifică şi formează două grupe complementare: SNARE-v în
membranele veziculelor şi SNARE-t (target) în membranele ţintă.
• familia de proteine Rab care reglează stocarea iniţială şi ataşarea veziculelor
la membranele ţintă. Fuziunea este un proces energodependent, realizat cu
participarea proteinelor Rab care prezintă activitate GTPazică (fig.VII.46).

Fig.VII.46. Rolul proteinelor SNARE în ghidarea transportului vezicular


(după Alberts, 2002)

3.3. DIGESTIA INTRACELULARĂ


LIZOZOMII

Lizozomii sunt organite implicate în digestia intracelulară. Au fost descoperiţi


înainte de a fi fost vizualizaţi în microscopie electronică prin tehnica de fracţionare
celulară, de către Christian de Duve în 1950. Prin studii biochimice asupra
enzimelor din omogenatele hepatice s-a observat că activitatea fosfatazei acide este
mult mai mare în omogenatele obţinute în apă distilată sau în cele conservate
necorespunzător. De aici a rezultat o concluzie simplă şi logică: existenţa în celulă a
unor vezicule membranare ce conţin o serie de enzime hidrolitice implicate în
digestia celulară a macromoleculelor, vezicule care au fost numite lizozomi.
Distrugerea membranelor lizozomale din extractele celulare, indusă prin liză
osmotică sau prin conservare necorespunzătoare, eliberează aceste enzime. Ulterior
(1956) lizozomul a fost vizualizat ca organit celular prin microscopie electronică de
către Novikoff şi a fost descris ca o veziculă cu conţinut enzimatic crescut, limitată
de o membrană.

Structură şi ultrastructură
Lizozomii sunt prezenţi în toate celulele cu excepţia hematiei adulte, dar sunt
mai bine reprezentaţi în celulele implicate în mecanismele de apărare nespecifică
(microfage şi macrofage).
În microscopia optică se evidenţiază prin coloraţii bazice ca APT Drăgan,
Azur II şi prin metode citoenzimatice de evidenţiere a fosfatazei acide (metoda
Gömöri). Apar de aspect granular, cu diametre de 0,25 -1,5 μm.
În microscopia electronică apar delimitaţi de o membrană simplă cu o
grosime de 7-8 nm, trilaminată. Matricea lizozomală prezintă aspecte diferite:
omogenă, fin granulară sau heterogenă, ceea ce conferă un polimorfism lizozomal
în fiecare celulă.

Organizarea biochimică a fost stabilită prin analiza lizozomilor separaţi prin


ultracentrifugare diferenţială:
a) membrana lizozomală este de natură lipoproteică. Proteinele membranare sunt
reprezentate de:
• proteine transportoare pentru produşii rezultaţi în urma digestiei
macromoleculelor;
• pompa de protoni care utilizează ATP pentru a pompa H+ în interiorul
lizozomilor, menţinând astfel pH-ul în lumen la valoarea 5 (fig.VII.47);
• proteine membranare glicozilate orientate cu lanţurile oligozaharidice spre
lumen; se presupune că ele asigură protecţia membranelor lizozomale
împotriva acţiunii litice a enzimelor lizozomale.

Fig.VII.47. Menţinerea pH
ului acid este realizată de o
ATP ază membranară care
pompează H+ în lizozomi

Grupul enzimatic Tipul enzimatic Substratul pe care acţionează


Fosfataze fosfataza acidă fosfomonoesteri
fosfodiesteraza acidă oligonucleotide
Nucleaze ribonucleaza ARN
dezoxiribonucleaza ADN
Proteaze catepsina A,B,C proteine
colagenaza colagen
peptidaza peptide
Polizaharidaze β-galactozidaze galactozide
α-glucozidază glicogen
β-hexozaminidaza glicolipide
β-glucuronidaze polizaharide şi GAG
lizozim polizaharide din peretele bacterian
hialuronidază acid hialuronic
acetil-hexozaminidază
Sulfataze Arilsulfatază sulfaţi organici
condroitinsulfatază
Lipaze Lipaza trigliceride
fosfolipaza fosfolipide
ceramidaza ceramide

Tabel VII.V. Exemple de enzime hidrolitice conţinute de lizozomi


b) matricea se caracterizează printr-un conţinut crescut în hidrolaze acide. Au fost
descrise aproximativ 40 de tipuri de enzime hidrolitice reprezentate de: proteaze,
glicozidaze, lipaze, fosfolipaze, fosfataze, sulfataze şi nucleaze (tabel VII.V), care
pot degrada orice component organic. În condiţii normale, enzimele se
caracterizează prin latenţă devenind active la un pH de 5. Latenţa enzimelor se
datorează integrităţii membranelor lizozomale şi, chiar dacă acestea sunt lezate,
dependenţa acţiunii enzimatice de pH protejează componentele citosolului (care are
pH 7,2) deoarece enzimele devin inactive la pH de 7,2.

Originea lizozomilor
Cunoştinţele actuale au demonstrat că formarea lizozomilor este un proces
complex, realizat în multiple etape:
1. Producerea endozomilor tardivi este un mecanism realizat cu participarea
aparatului de sinteză şi secreţie celulară (fig.VII.48):
• enzimele lizozomale se sintetizează la nivelul poliribozomilor ataşaţi RE;
• de aici sunt transportate în lumenul RE, unde li se ataşează oligozaharide N-
linkate;
• în zona cis a aparatului Golgi, una sau mai multe manoze din aceste oligozaharide
sunt fosforilate. Manoza fosforilată la atomul 6 de C reprezintă un semnal chimic
care orientează aceste molecule înspre membranele de pe faţa trans a aparatului
Golgi unde există o proteină receptor numită manozo-6-fosfat (M6P). Acest
receptor se leagă specific de proteinele care au M6P şi care au fost transportate
aici. Regiunile membranare care conţin M6P se segregă în zona trans de unde se
desprind vezicule îmbrăcate în clatrină şi astfel este împiedicată acţiunea litică a
enzimelor lizozomale. Receptorii pentru M6P pot realiza cuplarea cu ligandul
specific (M6P), la un pH neutru, existent în aparatul Golgi. Cuplarea nu are loc
la un pH acid cum este cel din veziculele de sortare. În acest fel, doar în momentul
în care enzimele lizozomale ajung la nivelul veziculelor de sortare vor fi eliberate
de pe receptori în lumen, devenind active.
• ulterior, o fosfatază îndepărtează fosfatul de pe manoză. Astfel, veziculele care
conţin enzimele lizozomale se separă de veziculele de sortare, devenind
endozomi tardivi. Ca şi alţi receptori celulari, receptorii M6P vor fi reciclaţi, acest
mecanism nefiind complet elucidat.
• Veziculele segregate în zona trans îşi pierd învelişul de clatrine devenind
endozomi tardivi.
2. Formarea lizozomilor
Matricea endozomului tardiv are pH 6 şi conţine precursorii inactivi ai
enzimelor (proenzime). Acestea trebuie să treacă printr-un proces de maturare
pentru a deveni active, proces care constă în degradare proteolitică, prin care enzima
inactivă este scurtată devenind astfel enzimă matură, activă. Procesul are loc atunci
când mediul din matricea endozomilor tardivi devine foarte acid, pH ul scade la 5.
Acesta este momentul în care endozomii tardivi dau naştere la lizozomi.

Fig. VII.48. Transportul hidrolazelor lizozomale de la RE la lizozom (după Alberts)

În funcţie de provenienţă, materialele care urmează a fi degradate sunt livrate


lizozomilor pe trei căi (fig.VII.49):
1. endocitoza macromoleculelor odată cu lichidul extracelular (pinocitoza)
conduce la formarea de vezicule numite endozomi precoce. Aceste
macromolecule vor trece apoi în endozomii tardivi unde vor lua un prim
contact cu hidrolazele acide. Digestia intracelulară începe deci în endozomii
tardivi, dar se va finaliza în lizozomi sub acţiunea enzimelor active la pH 5.
Fig.VII.49. Cele trei căi de aport a materialelor de degradare până la nivelul lizozomilor
(după Alberts, 2002)
2. autofagia este procesul de degradare a self-ului alterat. Fiecare moleculă,
macromoleculă sau organit are un turnover. De exemplu, durata de viaţă a
unei mitocondrii este de aproximativ 10 zile, a peroxizomilor de 2-3 zile.
Organitele îmbătrânite sunt degradate de lizozomi prin procesul de autofagie;
veziculele care înglobează şi conduc componentele celulare uzate la lizozomi
poartă numele de autofagozomi.
3. fagocitoza este un proces care caracterizează celulele cu rol fagocitar.
Reamintim că procesul conduce la degradarea bacteriilor, virusurilor,
fragmentelor celulare, celulelor îmbătrânite şi moarte. În timpul procesului de
fagocitoză, materialul endocitat este învelit de un fragment de membrană
celulară ceea ce conduce la formarea unei vezicule numite fagozom;
fagozomul reprezintă a treia cale de aducere a materialului destinat degradării
în contact cu enzimele lizozomale.

Roluri şi activităţi fiziologice


Datorită conţinutului enzimatic, lizozomii intervin în viaţa celulară asigurând
digestia produşilor nutritivi ingeraţi de celule, degradarea sau stocajul deşeurilor
provenite din metabolismul celular, cât şi distrugerea organitelor celulare a căror
durată de viaţă este limitată. În funcţie de tipul celular, lizozomii prezintă o serie de
activităţi particulare:
Celulele sistemului fagocitar mononuclear sunt celule specializate în apărarea şi
curăţirea organismului. Ele endocitează elemente celulare îmbătrânite şi
microorganisme străine, care sunt apoi distruse prin acţiunea enzimelor eliberate de
lizozomi. Excepţie fac microorganismele numite “infecţioase” care reuşesc să se
sustragă distrucţiei lizozomale, sau care după distrucţie eliberează endotoxine.
Celulele tubilor contorţi distali ai nefronului sunt celule specializate în reabsorbţia
apei, aminoacizilor, glucozei şi a unei mari cantităţi de săruri minerale conţinute de
filtratul glomerular (urina primară); în acest caz, lizozomii asigură degradarea
proteinelor reabsorbite.
Celulele secretoare ale glandelor endocrine; în acest tip celular, lizozomii
realizează digestia secreţiilor hormonale excedentare. Fenomenul poartă numele de
crinofagie.
Spermatozoizi. În cursul procesului de spermiogeneză, lizozomii spermatidelor
fuzionează şi formează acrozomul. Astfel, enzimele litice lizozomale participă la
liza coroanei radiata şi a membranei pelucida, favorizâd penetrarea nucleului
spermatozoidului în ovocit.
Fenomene de autofagie. În afară de intervenţia în turnoverul organitelor celulare,
lizozomii sunt implicaţi în remanierea tisulară din cursul vieţii fetale cum sunt
perforarea pupilei şi dispariţia membranei interdigitale.
Remanierea osoasă în cursul dezvoltării oaselor, dar şi în urma unei fracturi,
lizozomii osteoclastelor determină digestia matricei organominerale prin eliberarea
hidrolazelor lizozomale în matricea extracelulară.

Implicaţii medicale

1. Boli datorate unei activităţi scăzute a hidrolazelor


a) Boli determinate genetic
Până la ora actuală au fost descrise mai mult de 40 de tipuri de enzime lizozomale,
fiecare dintre ele fiind responsabilă de digestia unui substrat organic. Absenţa sau
malsinteza uneia dintre hidrolazele lizozomale determină imposibilitatea digestiei
substratului şi acumularea acestuia până la intoxicarea funcţiilor citoplasmei şi
moartea celulei. Bolile de această natură sunt determinate genetic şi sunt transmise
autozomal recesiv. Cele mai afectate organe sunt ficatul, creierul, musculatura şi
splina. Acumularea se produce în ani şi conduce progresiv la degenerarea celulară şi
implicit la moartea individului. Maladiile fac parte dintr-un grup numit
„tezaurismoze lizozomale” şi pot fi clasificate în funcţie de natura substratului după
cum urmează:
• Lipidoze - caracterizate de acumulări lipidice: boala Gaucher datorată absenţei
glucocerebrozidazelor, boala Niemann-Pick datorată absenţei
sfingomielinazei, boala Tay-Sachs datorată absenţei gangliozidazelor etc.
• Glicogenoze - caracterizate de acumulări citoplasmatice de glicogen: boala
Von Gierke caracterizată de deficitul în glucozo-6-fosfatază, maladia Pompe
datorată absenţei α-1,4-glucozidazei etc.

b) Boli dobândite în timpul vieţii


Tezaurizarea se poate produce şi în cazul endocitozei excesive a unui substrat
“nedigerabil” de natură anorganică sau pigmentară:
• Hemosiderozele - acumularea de hemosiderină (pigment brun rezultat din
degradarea hemoglobinei) în celulele sistemului fagocitar mononuclear.
• Antracoza - acumulare de praf de cărbune în macrofagele pulmonare ale
muncitorilor din minele de cărbune.
• Sideroza - acumulare de particule de fier în macrofagele pulmonare ale
muncitorilor din industria de extracţie şi prelucrare a fierului.
• Argiria apare în cazul administrării în cantităţi mari a medicamentelor care
conţin săruri de argint.
2. Albinismul
Melanocitele produc melanina pe care o stochează în lizozomi, numiţi în acest
caz melanozomi. Melanozomii îşi descarcă conţinutul în matricea extracelulară prin
exocitoză. În acest fel, pigmentul este absorbit de keratinocite, ceea ce determină
pigmentarea normală a pielii. În cazul în care exocitoza pigmentului este blocată
apare hipopigmentarea pielii, maladie genetică cunoscută sub denumirea de
„albinism”.

Fiind maladii genetice, bolile lizozomale nu beneficiază la ora actuală de


tratament curativ. Există doar încercări de terapie genică aflate în stadiu de
experiment. Aceste încercări constau în transferul de gene terapeutice prin
intermediul unui vector viral. În cazul maladiei Gaucher de tip I s-a încercat tratarea
pacienţilor cu glucocerebrozidază purificată din placenta umană. Din păcate, metoda
de extragere este extrem de costisitoare şi laborioasă: pentru tratamentul unui bolnav
timp de un an sunt necesare 10-12 tone de placentă umană, ceea ce corespunde la
50.000 de naşteri.

3.4. ORGANITELE CONVERSIEI DE ENERGIE

MITOCONDRIILE

Toate vieţuitoarele necesită o mare cantitate de energie pentru asigurarea


funcţiilor lor biologice: sinteze, transport de substanţe, menţinerea temperaturii
corporale şi a presiunii osmotice etc. În celulele animale aproape toată energia
necesară menţinerii vieţii este produsă de mitocondrii, organite citoplasmatice al
căror ansamblu alcătuieşte condriomul.
Mitocondriile sunt prezente în toate celulele eucariote. Lipsesc la bacterii, la
celulele plantelor lignificate, la celulele cu metabolism anaerob şi la hematiile
adulte. În eucariotele vegetale, cloroplastele sunt organitele care captează energia
luminoasă şi o transformă în energie chimică în cursul procesului de fotosinteză. La
procariote, reacţii asemănătoare celor din mitocondrii şi cloroplaste sunt catalizate
de sisteme enzimatice localizate în membrana plasmatică la nivelul mezozomilor.

3.4.1. Structură şi ultrastructură

Mitocondriile au fost descoperite şi descrise în celula animală de W.Fleming


(1882) şi R.Altmann (1890). Denumirea de mitocondrii a fost dată de C.Benda
(1897).
Microscopia optică a permis descrierea următoarelor caractere morfologice:
Forma este în general alungită, dar ea variază de la un tip celular la altul. În
microscopia optică, mitocondriile se evidenţiază pe preparatele proaspete cu
colorantul verde Yanus iar pe preparatele fixate se colorează cu hematoxilină ferică
Regaud. Studiile în MO au descris trei forme numite „statice” ale mitocondriilor
(fig.VII.50): forma granulară corespunde denumirii de mitocondrii (a), şiraguri de
granule numite condriomite (b) şi forma alungită sau de bastonaş care corespunde
condriocontelor (c). Forma este dependentă de respiraţie şi fosforilare, observându-
se modificări în anaerobioză sau la administrarea de ATP. La microscopul cu
contrast de fază, pe preparatele proaspete se observă modificări continue ale formei
dependente de diferenţierea celulară, starea de nutriţie, administrarea unor hormoni
sau medicamente în condiţii patologice (fig.VII.51).

Fig.VII.50. Forme „statice”


ale mitocondriilor in vitro pe
preparatele fixate

Fig.VII.51. Modificările de
formă a mitocondriilor
in vivo

Dimensiunile mitocondriilor sunt


variabile. Diametrul longitudinal este
cuprins între 1şi 5μ iar cel transversal între 0,1 şi 0,5μ. Dacă mitocondriile au o formă
filamentoasă cum este cazul celor pancreatice, diametrul longitudinal poate ajunge
până la 10μ. Studiile in vivo demonstrează că dimensiunile mitocondriilor se
modifică în permanenţă prin fuziuni şi fragmentări.
Numărul mitocondriilor dintr-o celulă este diferit în funcţie de tipul celular, vârsta
celulei şi activitatea metabolică a acesteia. Astfel, hepatocitul, o celulă foarte activă,
conţine până la 1000 de mitocondrii, nefrocitul 300 de mitocondrii iar
spermatozoidul are 24 de mitocondrii dispuse în jurul axonemei piesei intermediare
etc. În concluzie, cu cât activitatea celulei este mai intensă, numărul mitocondriilor
este mai mare şi proporţional creşte şi suprafaţa ocupată de acestea în celulă.
Dispoziţia intracelulară variază în funcţie de tipul celular şi de nevoile energetice
de moment ale celulei. Pe preparatele proaspete observate la microscopul cu contrast
de fază, mitocondriile prezintă mişcări generate de curenţii citoplasmatici precum şi
mişcări numite "salturi" mitocondriale. La ora actuală, aceste salturi mitocondriale
sunt explicate prin ataşarea lor la microtubuli; permanenta modificare de dimensiune
şi direcţionare a microtubulilor are rol în poziţionarea mitocondriilor în locul de
maxim consum energetic (vezi rolurile microtubulilor).
În general, mitocondriile se aglomerază acolo unde nevoile energetice ale
celulei o cer:
- se aglomerează la polul de exocitoză: în nefrocite şi enterocite la polul bazal, iar
în celulele secretorii la polul apical;
- în jurul nucleului în faza S (sintetică) a ciclului celular, în vederea furnizării de
energie necesară sintezei de acid dezoxiribonucleic;
În funcţie de tipul celular:
- în spermatozoid sunt dispuse helicoidal în jurul axonemei piesei intermediare
unde generează energia necesară mişcării;
- în celula musculară sunt aranjate regulat între miofibrile;
- în neuroni mitocondriile se condensează în soma neuronală în jurul reticulului
endoplasmic (care sintetizează în permanenţă neurotransmiţători) şi în butonul
terminal (pentru a genera energia necesară exocitozei neurotransmiţătorului);
- în pancreasul exocrin sunt asociate reticulului endoplasmic rugos care
sintetizează enzime digestive;
- în hepatocite sunt răspândite pe toată aria celulară deoarece reticulul endoplasmic
hepatic este extrem de bine reprezentat pentru a asigura multiplele funcţii ale
hepatocitului (vezi funcţiile RE).
Microscopia electronică a demonstrat că ultrastructura mitocondriei este adaptată
ideal funcţiei de producere a ATP. Descoperirea ultrastructurii mitocondriilor este
una din primele achiziţii ale microscopului electronic, iar reuşita ei se datoreşte
tehnicii de fixare pusă la punct de George Emil Palade (1953), cercetător de origine
română, laureat al Premiului Nobel. Indiferent de formele observate în MO sau de
originea lor, toate mitocondriile au aceeaşi ultrastructură, alcătuită de la exterior spre
interior din: membrană externă, spaţiu perimitocondrial, membrană internă şi
matrice mitocondrială (fig.VII.52).
Fig.VII.52. Elementele ultrastructurale ale mitocondriei (după Berkaloff)

3.4.2. Organizarea moleculară a componentelor ultrastructurale

3.4.2.1. Membrana externă este trilaminată, de natură lipoproteică, conţine 60%


proteine şi 40% lipide, este netedă şi are o grosime de 6nm.
Lipidele sunt reprezentate de fosfolipide, o mare cantitate de colesterol şi foarte
puţină cardiolipină (difosfatidilglicerol), ceea ce îi conferă o permeabilitate crescută
pentru moleculele hidrofobe; prin membrana externă se realizează schimburile
dintre citosol şi organit.
Componenta proteică majoră a membranei este o proteină integrală numită porină.
Aceasta are capacitatea de a forma canale permeabile pentru molecule cu greutate
moleculară sub 10.000 de daltoni. Aşadar, spaţiul perimitocondrial şi citoplasma pot
fi considerate ca fiind un compartiment continuu pentru molecule mai mici de 10kD.
Membrana externă conţine şi un mare număr de enzime. Dintre acestea amintim ca
enzime marker: coenzima A ligaza care facilitează trecerea acizilor graşi din citosol
şi monoaminoxidaza (MAO) care catalizează reacţiile de dezaminare ale mono şi
diaminelor.

3.4.2.2. Spaţiul perimitocondrial are o grosime de 7-8nm, este omogen şi


electronoclar în microscopia electronică. Are rol activ în transportul substanţelor din
citosol în matrice şi invers. Conţinutul enzimatic este bogat în adenilatkinază,
enzimă care menţine raportul ATP/ADP/AMP şi nucleoziddifosfokinază. În cazuri
patologice în acest spaţiu se acumulează materiale organice de tipul sărurilor de
calciu care apar electonodense în M.E.
3.4.2.3. Membrana internă are o grosime de 7,5nm este trilaminată şi lipoproteică.
Spre deosebire de membrana externă care este lisă, membrana internă prezintă
invaginări numite criste mitocondriale. Dacă luăm în considerare faptul că marea
majoritate a funcţiilor mitocondriale sunt realizate la nivelul membranei interne, se
înţelege că prezenţa cristelor mitocondriale conferă o creştere considerabilă a
suprafeţei de reacţie. Din punct de vedere morfologic cristele diferă de la un tip
celular la altul (fig.VII.53) şi se caracterizează prin următorii parametri:

Fig.VII. 53. Forma şi dispoziţia cristelor mitocondriale


Forma: lamelară, tubulară, veziculoasă. Pe secţiune au formă saculară, prismatică
sau în zig-zag. Sunt scurte sau lungi, mai rar o cristă poate traversa mitocondria.
Poziţia: perpendiculare sau paralele faţă de axul longitudinal, spiralate, radiare.
Numărul cristelor este mai mare în celulele aflate în plină activitate şi mai mic în
perioadele de repaus celular. În bolile mitocondriale, cristele au tendinţa la dispariţie.

Deoarece raportul între componente este mult în favoarea proteinelor, membrana


internă este considerată a fi cea mai funcţională endomembrană celulară.
• Lipidele reprezintă 20% din structura membranei interne şi sunt reprezentate de
fosfolipide cu o concentraţie crescută de cardiolipină. Absenţa colesterolului şi
prezenţa cardiolipinei conferă membranei interne un grad înalt de
impermeabilitate, de ,,barieră” între spaţiul perimitocondrial şi matricea
mitocondrială.
• Proteinele reprezintă 80% din membrana internă şi constituie o cincime din
totalul proteinelor mitocondriale. Această cantitate mare de proteine conferă
membranei interne o intensă activitate funcţională, deoarece la nivelul acesteia
au loc mecanisme de sinteză a ATP, se desfăşoară transportul piruvatului şi al
acetil coenzimei A spre matrice şi a produşilor proveniţi din fosforilarea
oxidativă spre interiorul şi în afara mitocondriei. În funcţie de rolurile pe care le
îndeplinesc, proteinele din membrana mitocondrială internă pot fi clasificate în
trei mari clase:
a) constituenţii lanţului respirator şi enzimele asociate
Constituenţii lanţului respirator sunt transportori de electroni care catalizează
reacţiile de oxidoreducere (fig.VII.54). Există două categorii: unii transportă
simultan electroni şi protoni cum sunt dehidrogenaza flavoproteică şi
hidroquinona, alţii nu transportă decât electroni şi sunt metaloproteine de tipul
citocromilor şi a proteinelor fier-sulf:
- NADH dehidrogenaza catalizează transferul a 2 electroni de la NADH la un
acceptor care este în acest fel redus;
- ubiquinona (coenzima Q) poate primi electroni de la NADH şi de la FADH2;
- citocromii care alcătuiesc lanţul respirator mitocondrial sunt b, c1, c, a şi a3.
Citocromii a şi a3 sunt asociaţi într-un complex numit citocrom oxidază care
transferă electronii la oxigenul molecular;
- proteinele fier-sulf conţin fier şi sulf în proporţie equimoleculară. Fierul îşi
poate schimba valenţa şi permite astfel transportul electronilor. În această
categorie se încadrează NADH dehidrogenaza şi succindehidrogenaza;
- în celulele care sintetizează hormoni steroizi, membrana internă mitocondrială
prezintă încă un lanţ transportor de electroni care cuprinde citocrom P450; acesta,
împreună cu cel al reticulului endoplasmic neted participă la realizarea etapelor
steroidogenezei.

Fig.VII.54. Constituenţii lanţului respirator

b) ATP aza mitocondrială


Prin aplicarea tehnicilor de coloraţie negativă în microscopia electronică, pe faţa
matricială a membranei interne s-a descris prezenţa unor subunităţi de membrană
de natură proteică, responsabile de producerea ATP şi care au fost denumite
ATP-sintetază. O astfel de particulă este formată din trei piese: bază, gât şi cap.
Distanţa între bazele oxizomilor este de aproximativ 10nm. Structura
particulelor elementare cuprinde:
- porţiunea F0, o bază hidrofobă integrată în membrană, care traversează bistratul
molecular lipidic. Această porţiune conţine 5-8 subunităţi clasificate în entităţile
a, b, c. Primele două au rol în conducerea protonilor, iar subunitatea c este de
natură proteolipidică. Pe lângă aceste componente, porţiunea F0 mai conţine şi
2-5 proteine accesorii.
- porţiunea F1 este ataşată porţiunii F0, spre matricea mitocondrială. F1 are formă
sferică şi reprezintă porţiunea catalitică a complexului, fiind alcătuită din 9
subunităţi notate în felul următor: 3 dintre ele cu , 3 cu , una cu , una  şi
alta . Toate au o structură oligomerică. Subunităţile  au rol de catalizare a
conversiei ADP → ATP. Subunităţile  au rol reglator al nivelului ADP/ATP.
Rolul comun al subunităţilor  şi  este acela de a lega porţiunea F1 de porţiunea
F0. Rolul subunităţii  este încă necunoscut (fig.VII.55).
Fiecărei ATP sintetaze îi corespunde un lanţ respirator. Aşadar se poate spune
că numărul ATP azelor este egal cu cel al lanţurilor respiratorii pe mitocondrie.
Acest număr diferă în funcţie de tipul celular şi activitatea metabolică a celulei.
De exemplu: celulele hepatice au 15.000 de astfel de subunităţi membranare per
mitocondrie spre deosebire de cele cardiace care conţin între 40.000 şi 50.000.

Fig.VII.55. Structura
ATP sintetazei

c) transportorii specifici
După cum am prezentat anterior, membrana internă prezintă un grad crescut de
impermeabilitate, motiv pentru care transporturile pasiv şi activ trebuiesc
controlate de canale sau transportori specifici de natură proteică sau glicoproteică.
Astfel, au fost studiaţi:
- transportorul ADP-ATP,
- transportorii acizilor dicarboxilici,
- transportorii acizilor tricarboxilici,
- transportorii aminoacizilor,
- transportori pentru acizii graşi,
- transportori pentru fosfat,
- transportori de cationi (de exemplu Ca++),
- transportori pentru CO2 şi O2.

3.4.2.4. Matricea mitocondrială


Matricea conţine enzime implicate în oxidarea piruvatului şi a acizilor graşi,
precum şi cele mai multe dintre enzimele care participă la realizarea ciclului acidului
citric (ciclul Krebs sau ciclul tricarboxilic). Tot la nivelul matricei sunt localizate
genomul mitocondrial, ARN-uri mitocondriale şi mitoribozomii. ADN-ul
mitocondrial este bicatenar, helicoidal, circular, neconjugat cu proteine, asemănător
cu cel de la procariote; el reprezintă mai puţin de 1% din totalul ADN-ului celular.
Compoziţia proteică a matricei este de aproximativ 500 mg/ml sau 50% din soluţia
proteică. Din această cauză ea are consistenţă de gel cu aspect vâscos.
În compoziţia chimică a matricei intră substanţe anorganice, apă, ioni minerali
(K , Na+, Mg2+, Ca2+) precum şi substanţe organice.
+

3.4.3. Funcţiile mitocondriei

Mitocondriile sunt adevărate “termocentrale celulare“ care convertesc şi


eliberează energia înmagazinată în substanţe organice simple (hidraţi de carbon,
acizi graşi, aminoacizi) într-un compus macroergic şi anume ATP.
La nivelul membranei interne mitocondriale, pe faţa sa matricială are loc
finalizarea glicolizei aerobe; fiecare moleculă de glucoză, prin oxidare completă la
CO2 şi H2O, produce 36 de molecule de ATP, comparativ cu glicoliza anaerobă în
care o moleculă de glucoză generează două molecule de ATP.
Celulele dispun de depozite de lipide (trigliceride) şi glucide (glicogen) în
ţesutul adipos, ficat şi muşchi, pentru a asigura aportul continuu de acizi graşi şi
piruvat. În cazul lipsei de aport exogen, rezervele de lipide sunt suficiente pentru o
lună, iar cele de glicogen pentru o zi.
Procesele metabolice localizate în mitocondrie pot fi încadrate în două clase
principale: procese ale metabolismului energetic şi procese biosintetice.

3.4.3.1. Fosforilarea oxidativă

a) Teoria cuplajului chemi-osmotic


În 1961, Mitchell a presupus că producţia mitocondrială de ATP se realizează
printr-un mecanism pe care el l-a denumit cuplaj chemi-osmotic. Mecanismul
presupune cuplarea reacţiei de producere a ATP („chimio”) cu procesul de transport
transmembranar de tip pasiv („osmotic”). Mecanismul se realizează în două etape
succesive şi presupune participarea proteinelor membranei interne mitocondriale
(fig.VII.56).

Fig.VII.56. Etapele cuplajului chemi-osmotic


Transportul electronilor acţionează pompa de protoni care sunt pompaţi în
spaţiul perimitocondrial. Aceasta determină realizarea unui gradient electrochimic
de protoni, gradient ce reprezintă o formă de stocare a energiei. Revenirea protonilor
în matricea mitocondrială are loc prin traversarea canalului ATP sintetazei şi
catalizează formarea de ATP din ADP şi fosfat anorganic (Pi), proces numit
fosforilare.

b) Oxidaţia de substrat
Mecanismul de furnizare a energiei presupune oxidarea prin dehidrogenare a
alimentelor (glucide, proteine, lipide), oxidare care se realizează în trei etape:
citoplasmatică, matricială şi membranară.
• Primul nivel de degradare (etapa citoplasmatică)
De la nivelul celulelor adipoase, acizii graşi liberi (AGL) sunt eliberaţi în sânge,
traversează membrana plasmatică şi odată ajunşi în citoplasmă sunt convertiţi la
acetil-coenzima A, care poate traversa membranele mitocondriale.
Glucoza este convertită la piruvat prin intermediul căii glicolitice Embden
Meyerhoff conform reacţiei :
glucoză + 2 NAD+ + 2 ADP2- + 2 Pi

2 molecule piruvat +2 NADH + 2 ATP4- + 2 H+

Piruvatul astfel obţinut traversează membranele mitocondriale până în matrice.


• Al doilea nivel de degradare (etapa matricială)
Acil-coenzima A, provenită din oxidarea acizilor graşi, suferă un ciclu de reacţii care
determină scurtarea moleculei cu 2 atomi de carbon şi producerea unei molecule de
acetil-CoA pe ciclu (fig.VII.57).

Fig.VII.57. Oxidarea acizilor graşi la acetil-CoA

Acidul piruvic provenit din glicoliză intră în matricea mitocondrială unde


suferă o decarboxilare oxidativă şi este convertit la acetil-CoA, substratul de bază al
ciclului citric (Krebs). Reacţia de decarboxilare oxidativă este catalizată de
complexul piruvat-dehidrogenază.
Oxidarea acetil-CoA, pe parcursul fiecărei ture a ciclului citric, determină
formarea următoarelor componente :
2CO2 - ce urmează a fi eliminat din celulă,
3NADH - nicotinamid-adenin-dinucleotid,
1FADH2 - flavin-adenin-dinucleotid.
În esenţă ciclul citric (Krebs) este reprezentat în fig.VII.58.
Fig. VII.58. Etapele ciclului Krebs

Cele 3 molecule de NADH şi molecula de FADH2 transferă cîte 2 electroni pe


moleculele acceptor situate la nivelul membranei interne mitocondriale. Acest fapt
va determina reducerea oxigenului şi producerea apei (în cadrul lanţului respirator)
şi concomitent producerea de ATP (fosforilarea).

• Lanţul oxidaţiei de transfer (lanţul respirator) reprezintă un lanţ transportor


de electroni (fig.VII.59) localizat la nivelul membranei interne în porţiunea sa
externă. Transferul electronilor de la NADH şi FADH2 la oxigen este catalizat de o
serie de electroni carriers asociaţi cu patru proteine complexe şi anume:
- complexul NADH dehidrogenază cu o greutate moleculară de 800kd, alcătuit
din 22 peptide,
- ubiquinona sau coenzima Q,
- complexul citocromilor b-c1,
- citocromoxidaza cu greutate moleculară de 300kd.

Fig.VII.59. Constituenţii lanţului respirator şi ATP sintetaza

Mecanismul de reacţie decurge în 3 etape:


I. Complexul NADH dehidrogenază preia electronii de la NADH şi îi
transferă ubiquinonei.
II. Complexul b-c1 preia electronii de la ubiquinonă şi îi transferă citocromului
c. Molecula de ubiquinonă este hidrofobă şi are posibilitatea de a se mişca în planul
orizontal al membranei. În acest fel ea transferă electroni complexului b-c1. Acesta
conţine 8 polipeptide care formează 2 lanţuri proteice cu 3 citocromi. Citocromii
conţin o grupare hemică cu un atom de Fe3+ în momentul acceptării unui electron.
Astfel citocromii şi ionii de fier participă la transferul perechilor de electroni de la
ubiquinonă la citocromul c, spre periferia membranei.
III. Complexul citocromoxidazei acceptă 4 electoni de la citocomul c şi îi
predă oxigenului conform reacţiei: O2 + 4 H+ + 4 e- → 2 H2O.
Citocromoxidaza este alcătuită din cel puţin 8 polipeptide care se asociază şi
formează 2 proteine ataşate. Fiecare monomer proteic conţine 2 citocromi şi atomi
de cupru cu rol de carrier. Aceştia acceptă electroni de la citocromul c şi îi transferă
oxigenului. Odată cu transferul electronilor de la un complex proteic la altul are loc
mişcarea protonilor dinspre faţă matricială spre faţa externă a membranei interne.
Pomparea protonilor dinspre matrice spre spaţiul perimitocondrial conduce la
realizarea unui gradient electrochimic de protoni, cu două efecte:
1. Crearea potenţialului electric de membrană. Potenţialul de membrană
internă este de 160mV şi este negativ pe faţa matricială şi pozitiv pe faţa externă.
2. Realizarea unui gradient de pH: pH-ul spaţiului perimitocondrial şi
citoplasmatic este de apoximativ 7, faţă de cel matricial care este de 8.

• Cuplarea oxidaţiei cu fosforilarea (realizarea fosforilării oxidative)


Finalitatea acestui proces este sinteza ATP-ului. Gradientul electrochimic de
protoni realizează o forţă protonmotrice care acţionează în sensul atragerii protonilor
în matrice. Pasajul lor spre matrice se realizează la nivelul complexului ATP-
sintetază şi catalizează sinteza de ATP conform reacţiei:
ADP + Pi → ATP
ATP-ul nou sintetizat trece din matricea mitocondrială în spaţiul perimitocondrial şi
spre citoplasmă, printr-un sistem antiport cu ADP-ul.

În concluzie, procesele metabolismului energetic la nivelul mitocondrial se


realizează în trei etape.
a. Oxidaţia de substrat în cadrul ciclului Krebs reprezintă pe de o parte calea finală
a oxidării glucozei, lipidelor şi proteinelor, iar pe de altă parte este principala sursă
de electroni pentru lanţul respirator.
b. Lanţul oxidaţiei de transfer (lanţul respirator) determină formarea apei şi
pomparea protonilor spre spaţiul perimitocondrial.
c. Fosforilarea oxidativă are loc pe faţa matricială a membranei interne.
Oxidarea unei molecule de NADH furnizează 3 molecule de ATP, iar a unei
molecule de FADH2 generează 2 molecule de ATP.

c) Factori care influenţează fosforilarea oxidativă


• Realizarea gradientului electrochimic optim
Imposibilitatea realizării gradientului electrochimic optim sau abolirea lui,
determină imposibilitatea fosforilării ADP; în acest caz are loc un decuplaj al
fosforilării.
• Integritatea membranei interne
Cuplajul energetic se poate realiza numai în cazul în care membrana internă este
continuă, delimitează un compartiment complet închis şi este impermeabilă pentru
fluxul de protoni. Experimental s-a demonstrat că dacă membrana internă este ruptă
mecanic, transportul electronilor nu se mai cuplează cu fosforilarea. Mai mult, dacă
fracţiunile submitocondriale sunt tratate cu dinitrofenol (DNP) care produce
permeabilizarea membranei interne la protoni, are loc decuplajul fosforilării.
• Intervenţia factorilor chimici
Factorii chimici care influenţează mecanismul fosforilării oxidative, au fost
demonstraţi experimental; rezumativ, pot fi clasificaţi în trei categorii, în funcţie de
etapa şi locul acţiunii lor :
- Inhibitorii transferului de electroni determină blocarea pasajului electronilor
într-o anumită etapă a lanţului respirator. Sunt reprezentaţi de: amital şi rotenonă
care acţionează între NAD şi CoQ, antimicina A între citocrom b şi c1, cianura şi
CO la nivelul citocromoxidazei. Datorită efectului lor de a bloca transferul de
electroni, aceste substanţe se încadrează în categoria toxicelor.
- Decuplanţii fosforilării oxidative împiedică sinteza ATP fără a influenţa pasajul
electronilor prin lanţul respirator. Reprezentantul clasic este 2,4-dinitrofenolul.
- Inhibitorii transferului de energie (inhibitorii fosforilării oxidative) produc
blocarea transferului de energie de la lanţul respirator la ATP. De exemplu
oligomicina, care inhibă respiraţia cuplată cu fosforilarea, dar nu influenţează
respiraţia mitocondriilor decuplate, deoarece acţionează doar asupra porţiunii F0;
după cum am văzut anterior, această porţiune poartă denumirea de OSCP (factor
de conferire a sensibilităţii la oligomicină).

3.4.3.2. Producerea de precursori pentru diverse biosinteze


Ciclul Krebs, a cărui reacţii se desfăşoară în matricea mitocondrială, intervine
nu numai în degradarea substraturilor la CO2 şi H2O, ci el reprezintă şi o sursă a
precursorilor utilizaţi în diverse biosinteze. Reacţiile ciclului sunt deci importante
atât în catabolismul cât şi în anabolismul celular. Deoarece cea mai mare parte a
biosintezelor se realizează în hialoplasmă, pot fi utilizaţi ca precursori doar acele
substanţe care pot părăsi matricea mitocondrială, deci pentru care la nivelul
membranei interne există transportori specifici.
Precursorii utilizaţi în biosinteze sunt di- sau tri-acizi ai ciclului, în principal
reprezentaţi de acidul oxaloacetic, malic şi -cetoglutaric.
1. Precursori ai neoglucogenezei
Neoglucogeneza (producţia de glucoză din precursori – alţii decât hidraţii de
carbon), se produce în citosol printr-o suită de reacţii cu pornire de la acidul
fosfoenolpiruvic (fig.VII.60).
Neoglucogeneza se desfăşoară în cea mai mare parte în hepatocite şi într-o
mică măsură în nefrocite. Ea debutează în citosol prin formarea acidului
fosfoenolpiruvic cu pornire de la acidul oxaloacetic furnizat de mitocondrii şi în
mică măsură prin degradarea hialoplasmatică a doi aminoacizi: acidul aspartic şi
asparagina.
Ca precursor al neoglucogenezei, acidul oxaloacetic se formează în matrice
fie prin oxidarea diverşilor intermediari ai ciclului Krebs, fie prin decarboxilarea
acidului piruvic. Acidul oxaloacetic nu poate fi exportat direct din matrice, deoarece
membrana mitocondrială internă este impermeabilă pentru acest precursor. Din acest
motiv, în matricea mitocondrială are loc reducerea acidului oxaloacetic la acid malic
cu participarea unei malat dehidrogenaze. Prin intermediul unui transportor specific,
acidul malic traversează membrana internă spre spaţiul intermembranar, de unde
difuzează spre citoplasmă.

Fig.VII.60. Reglarea neoglucogenezei

Aminoacizii a căror degradare conduce la formarea acidului piruvic sau a


intermediarilor ciclului Krebs şi care pot servi neoglucogenezei, poartă denumirea
de glucoformatori.
Acidul lactic produs de celulele musculare în timpul contracţiei, este transportat la ficat pe cale sanguină; în

hepatocite el poate fi utilizat ca precursor al neoglucogenezei. Iniţial, în citosolul hepatocitului acidul lactic este

retransformat în acid piruvic apoi, prin intermediul unui transportor specific al membranei interne, acidul piruvic

pătrunde în matricea mitocondrială, unde este carboxilat la acid oxaloacetic, precursor al neoglucogenezei.

Sinteza citoplasmatică de acizi graşi porneşte de la acetil-CoA matricială care părăseşte matricea prin

naveta citrat. În citoplasmă, acidul citric participă la regenerarea acetil-CoA; în cursul reacţiei, se formează acid

oxaloacetic care se întoarce în matrice după ce a fost transformat în acid piruvic.

Acidul -cetoglutaric din cadrul ciclului Krebs, reprezintă şi el un precursor


pentru sinteza aminoacizilor neesenţiali. El părăseşte matricea printr-un transportor
specific al membranei interne (transportor al acizilor dicarboxilici) şi odată ajuns în
citosol participă la o serie de reacţii care au ca punct final formarea alaninei şi
acidului aspartic.
2. Precursorii biosintezei acizilor graşi
Sinteza acizilor graşi, care are loc în citoplasmă, are ca punct de pornire acetil-
CoA, precursor furnizat de mitocondrii; el este produs în matricea mitocondrială prin
oxidarea a diverse substraturi: decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic, -
oxidarea acizilor graşi şi degradarea oxidativă a unor aminoacizi. Deoarece
membrana internă mitocondrială este impermeabilă pentru acetil-CoA, grupul acetil
este transportat spre hialoplasmă sub formă de acid citric, acid tricarboxilic pentru
care există un transportor specific (fig.VII.61).

Fig.VII.61. Producerea precursorilor pentru diverse biosinteze

3. Precursorii ureogenezei
La animalele ureotelice (mamifere şi amfibieni adulţi), amoniacul care
provine din degradarea aminoacizilor este transformat în uree. Procesul are loc la
nivelul hepatocitelor, printr-un ciclu de reacţii care se derulează succesiv în matricea
mitocondrială şi citosol, reacţii care constituie “ciclul ureei” (fig.VII.62). În matrice
are loc dezaminarea oxidativă a acidului glutamic cu eliberarea NH3; CO2 cu NH3
formează carbamil fosfatul, care la rândul său împreună cu ornitina, formează
citrulina. Cel de-al doilea grup aminat necesar sintezei de uree provine din acidul
aspartic care în hialoplasmă se combină cu citrulina. Din această reacţie se formează
acidul arginosuccinic care este apoi clivat la acid fumaric şi arginină. În final,
hidroliza argininei determină eliberarea ureei şi reformarea ornitinei, care reintră în
mitocondrie şi ciclul reîncepe. Ornitina şi citrulina traversează membrana internă
mitocondrială prin intermediul unui transportor specific capabil de cotranspot
antiport: intrarea unei molecule de ornitină este condiţionată de ieşirea simultană a
unei molecule de citrulină.
Organizarea ultrastructurală a mitocondriilor asigură compartimentarea
ciclului ureei; amoniacul eliberat în matrice prin dezaminarea acidului glutamic nu
trece în sânge deoarece el este imediat încorporat în carbamil fosfat. Dacă procesul
nu s-ar fi desfăşurat aşa, amoniacul ar fi părăsit hepatocitele şi ar fi ajuns pe cale
sanguină la alte celule, celule ale căror mitocondrii nu conţin carbamil fosfat
sintetază. În aceste condiţii, NH3 s-ar combina cu acidul -cetoglutaric, formând
acid glutamic; ar apărea astfel un deficit de acid -cetoglutaric care ar conduce la
inhibiţia ciclului Krebs, cu efecte toxice pentru celulă.
4. Precursorii biosintezei aminoacizilor şi porfirinelor
Unii intermediari ai ciclului Krebs, care provin din degradarea aminoacizilor,
reprezintă în acelaşi timp precursori pentru sinteza de noi aminoacizi. Aceşti
aminoacizi sunt consideraţi neesenţiali deoarece nu este necesară furnizarea lor prin
aport alimentar. Din reacţia acidului -cetoglutaric cu amoniacul, rezultă acid
glutamic, glutamină şi prolină. Prin transaminarea acizilor piruvic şi oxaloacetic cu
acid glutamic, se formează alanină, respectiv acid aspartic. Aceste sinteze au loc în
citoplasmă după ce precursorii au fost exportaţi din matricea mitocondrială fie în
mod direct prin transportori specifici (acidul -cetoglutaric şi acidul piruvic), fie
indirect prin intermediari (acidul oxaloacetic prin intermediarul acid citric).
Sinteza porfirinelor are loc în etape succesive care se derulează în matricea
mitocondrială, citosol şi membrana internă mitocondrială. Ea debutează în matrice
cu condensarea succinil-CoA cu serina şi formarea acidului -aminolevulinic;
reacţiile următoare se derulează în citoplasmă. Inserţia fierului la nucleul porfirinic
şi deci formarea hemului, are loc la nivelul membranei interne mitocondriale sub
acţiunea unei ferochelataze situate la acest nivel. Mitocondria participă deci la prima
şi la ultima etapă a biosintezei hemului, grup prostetic din componenţa a mai multor
proteine şi a citocromilor lanţului respirator.
Fig.VII.62. Participarea mitocondriilor hepatice la ureogeneză

3.4.3.3. Sinteza proteică mitocondrială


ADNmt este purtătorul unei informaţii genetice care codifică câteva proteine
mitocondriale şi ARN-ul mitocondrial; el reprezintă deci un genom, distinct de
ADN-ul nuclear al celulei eucariote. Spre deosebire de alte genomuri în care există
şi porţiuni “mute”, în genomul mitocondrial fiecare nucleotid pare să facă parte
dintr-o secvenţă de codificare fie a unei proteine, fie a unuia dintre ARNt, fie a unui
ARNr. Aceste secvenţe fiind foarte apropiate una de alta, nucleotidele care codifică
factorii reglatori ai ADN sunt în număr foarte restrâns.
Mecanismul biosintezei proteice mitocondriale este asemănător cu cel al sintezei
proteice bacteriene (vezi capitolul ”Biosinteza proteică”).
Mitoribozomii sintetizează 5-10% din proteinele mitocondriale, procent
cantitativ scăzut dar esenţial din punct de vedere calitativ; cea mai mare parte dintre
lanţurile polipeptidice sintetizate la acest nivel sunt constituenţi ai lanţului respirator
şi ai ATPazei. Proteinele sintetizate de mitoribozomi sunt: 3 din cele 7 lanţuri ale
citocromoxidazei, 2 lanţuri polipeptidice ale citocromului b, un lanţ polipeptidic
necesar asamblării celor două lanţuri ale citocromului c1, 4 lanţuri care intră în
constituţia bazei hidrofobe a ATP-sintetazei şi proteina transportoare ADP-ATP
sensibilă la atractilozid (fig.VII.63).

Fig.VII.63. Genomul ADN-ului mitocondrial

Mitocondriile sintetizează deci o parte din constituenţii proteici ai membranei


interne şi anume lanţuri polipeptidice foarte hidrofobe care sunt ulterior incluse în
bistratul lipidic al acestei membrane. Acesta este motivul pentru care atunci când
începe sinteza proteică, mitoribozomii se ataşează feţei matriciale a membranei
interne; pe măsura elongării, lanţurile polipeptidice se integrează în bistratul lipidic.
În afara constituenţilor proteici membranari, mitoribozomii sintetizează şi alte
lanţuri polipeptidice. De asemeni, ARNm mitocondrial care este tradus de
mitoribozomi în timpul sintezei este transcris de pe ADNmt. S-a demonstrat că un
fragment de ADN cu o lungime de 5m corespunde la aproximativ 15.000 de perechi
de nucleotide, sau la 5000 de codoni, sau la aproximativ 25 de proteine de câte 200
aminoacizi, sau unei mase moleculare de 600.000 de daltoni. Ori masa moleculară a
ansamblului care intervine în respiraţia celulară este de 2.000.000 de daltoni. Deci
cea mai mare parte a proteinelor mitocondriale şi anume toate proteinele din
membrana externă, proteinele matriciale şi cea mai mare parte a proteinelor
membranei interne sunt sintetizate la nivelul ribozomilor citoplasmatici şi importate
ulterior.

3.4.3.4. Schimburile efectuate între mitocondrie şi citosol


Funcţiile mitocondriale nu pot avea loc decât cu condiţia realizării
schimburilor bidirecţionale între matrice şi citosol. Este vorba despre intrarea în
matrice a combustibililor care urmează a fi oxidaţi la CO 2 şi H2O, ADP care este
fosforilat la ATP, aminoacizi care sunt asamblaţi în proteine de către mitoribozomi
şi ieşirea în citosol a intermediarilor ciclului Krebs care servesc la sinteza a
numeroase molecule, ieşirea ATP a cărui hidroliză eliberează energia necesară
activităţilor celulare. Toate aceste schimburi, esenţiale metabolismului celulelor
aerobe şi reglării sale, sunt controlate de membrana mitocondrială internă.
Permeabilitatea selectivă a membranei interne este realizată de două tipuri de
transportori specifici de natură proteică: transportori cu mecanism uniport şi
transportori cu mecanism cotransport-antiport (fig.VII.64). Prima categorie
transportă un singur ion (K+, Ca++) sau un metabolit (aminoacid, ornitină);
transportorii din cea de a două categorie transportă simultan şi în sensuri opuse fie
doi ioni de talie mică (H2PO4- şi OH- sau Na+ şi H+), fie doi metaboliţi sub formă
ionizată (-cetoglutarat şi malat; malat şi citrat; glutamat şi aspartat; ADP-ATP), fie
un ion şi un metabolit (piruvat şi OH-; HPO42- şi malat).

Fig.VII.64. Transportul ionilor şi metaboliţilor prin membrana internă

Atunci când oxidaţia respiratorie nu are loc, aceşti transportori realizează


transportul pasiv al ionilor şi metaboliţilor în sensul gradientului concentraţional
dintre matrice şi citosol (dinspre compartimentul cu concentraţie mare spre
compartimentul cu concentraţie mică). Aceeaşi transportori pot realiza şi un
transport activ, în contra gradientului concentraţional, în acest caz energia necesară
fiind furnizată de mecanismul de oxidoreducere din cadrul lanţului respirator.
În afară de schimburile de ioni şi metaboliţi, între mitocondrie şi citosol se
produc şi pasaje de macromolecule proteice; acest import-export de proteine este,
după cum vom vedea, necesar biogenezei mitocondriale.
3.4.4. Biogeneza mitocondriilor

Ipoteza endosimbiontului
Numeroasele asemănări morfologice şi biochimice dintre mitocondrii şi
celulele procariote au sugerat ipoteza că mitocondria a evoluat din bacterii care au
fost endocitate cu mai mult de 1 miliard de ani în urmă. Se presupune că stabilirea
unei relaţii simbiotice între celulele eucariote primitive cu metabolism anaerob şi o
bacterie capabilă de a realiza fosforilarea oxidativă a devenit necesară odată cu
apariţia oxigenului în atmosferă. Acest eveniment ar fi avut loc cu aproximaţie acum
1,5 x 109 ani, înainte ca regnurile animal şi vegetal să se separe.
Conform teoriei endosimbiontului, bacteria endocitată şi-a pierdut peretele
celular ale cărui glicoproteine erau responsabile de patogenitate, s-a “învelit” cu o a
doua membrană (membrana externă) pentru a-şi asigura compartimentarea de citosol
şi a început să genereze energia necesară tuturor mecanismelor metabolice ale
“gazdei” sale. La rândul său, celula eucariotă furnizează mitocondriei cea mai parte
a proteinelor de care aceasta are nevoie pentru a-şi îndeplini funcţiile.
Deşi iniţial a fost acceptată cu entuziasm, la ora actuală această ipoteză este controversată. Contraargumentele sunt din ce în ce mai
numeroase: mitoribozomii au constantă de sedimentare diferită faţă de ribozomii bacterieni; citoplasma eucariotelor nu este un sistem anaerob
cum presupune teoria simbiotică, membranele reticulului endoplasmic prezentând citocromi transportori de electroni la oxigen; citosolul conţine
o dismutază care catalizează formarea apei oxigenate din radicalul superoxid. La ora actuală se consideră că în cursul evoluţiei, eucariotele şi-au
format capacitatea de a utiliza oxigenul, chiar înainte de apariţia mitocondriilor.

Ipoteza plasmidei (nonsimbiotică)


Conform acestei ipoteze, genomul mitocondrial s-ar fi separat din genomul
unei bacterii aerobe foarte evoluate, bacterie care s-ar situa ea însăşi la originea
celulei eucariote. Teoria susţine de asemenea că replicarea genomului mitocondrial
este independentă de cea a genomului principal, iar ADNmt este echivalentul
plasmidelor din citoplasma bacteriană; acesta este motivul pentru care ipoteza poartă
numele de “ipoteza plasmidei”.

Continuitatea mitocondrială
Noile mitocondrii apărute în celulă se formează prin diviziunea mitocondriilor
preexistente. Din punct de vedere morfologic, ea se realizează prin două mecanisme:
segmentarea şi partiţia şi este precedată de replicarea ADNmt. Segmentarea are loc
prin ştrangularea progresivă la nivel median, urmată de fuziunea membranelor de o
parte şi de alta a brazdei de ştrangulare. Partiţia debutează cu alungirea unei criste
mitocondriale care conduce la împărţirea matricei în două compartimente distincte;
apoi membrana externă se invaginează la nivelul acestei criste particulare şi
formează o constricţie din ce în ce mai profundă, care sfârşeşte prin a separa
mitocondria în două (fig.VII.65).

Fig.VII.65. Morfologia diviziunii mitocondriale (condrodiereza)

Sinteza şi asamblarea constituenţilor


După cum am văzut, sinteza constituenţilor mitocondriali are loc, pentru o
mică parte dintre ei, în matricea mitocondrială, dar cei mai mulţi sunt sintetizaţi în
citoplasmă. Sinteza moleculelor de origine extramitocondrială este guvernată de
informaţia nucleară, deci ADN nuclear este responsabil în cea mai mare parte de
morfogeneza mitocondrială.
Cea mai mare parte a lipidelor şi proteinelor necesare biogenezei mitocondriale sunt sintetizate în citosol.
Ribozomii citoplasmatici sintetizează enzimele necesare replicării şi transcripţiei ADNmt, aminoacil-ARNt
transferazele, proteinele din alcătuirea mitoribozomilor şi factorii care coordonează biosinteza proteică
mitocondrială, proteinele membranei externe şi cea mai mare parte din proteinele membranei interne, enzimele
matricei şi spaţiului perimitocondrial. Fosfolipidele din cele două membrane şi colesterolul din constituţia
membranei externe sunt sintetizate la nivelul reticulului endoplasmic, ca şi lipidele din componenţa celorlalte
membrane celulare; biosinteza precursorilor acestor lipide (acizi graşi şi acetat) are loc în hialoplasmă. Marea
majoritate a constituenţilor proteici mitocondriali sunt codificaţi de genomul nuclear, sintetizaţi în citoplasmă de
ribozomii liberi citosolici şi ulterior importaţi în mitocondrie sub formă de lanţuri polipeptidice complete. Studiile
biochimice recente au elucidat parţial mecanismele moleculare ale importului de proteine mitocondriale.
Importul are loc în mai multe etape. La început are loc recunoaşterea presecvenţelor de către receptori
citoplasmatici care au rolul de a le orienta spre faţa citoplasmatică a membranei externe. La nivelul la care cele două
membrane mitocondriale vin în contact intim, sunt localizate două complexe transportoare distincte (complex A şi
B) care direcţionează translocarea presecvenţelor spre matrice. Pentru a putea traversa membranele, proteinele
adoptă o conformaţie parţial depliată. Deplierea şi menţinerea acestei conformaţii pe perioada translocării se
realizează de către chaperone moleculare din familia Hsp 70 localizate pe faţa citoplasmatică a membranei externe
(fig.VII.66). Pe faţa matricială a membranei interne sunt localizate alte chaperone din familia Hsp 70, care se pare că
au rolul de a “tracta” lanţul polipeptidic depliat în matrice. Ulterior, lanţul polipeptidic este transferat unei
chaperonine Hsp 60, care are rolul de a reface plierea caracteristică a proteinei.
Translocarea proteică prin membrane este dependentă de potenţialul electric realizat în membrana internă
(transportul electronilor de la NADH şi FADH2 la oxigenul molecular este cuplat cu transferul protonilor din matrice
în spaţiul perimitocondrial). Potenţialul electric dirijează inserţia membranară şi translocarea presecvenţei încărcată
pozitiv spre matricea care este încărcată negativ. Pe de altă parte, interacţiunile chaperonelor moleculare cu
lanţurile polipeptidice sunt procese energodependente care necesită prezenţa ATP-ului pe ambele feţe ale
anvelopei mitocondriale.
Importul de proteine destinate membranei externe este mediat de receptori
membranari care le permit inserţia în membrană.
Proteinele destinate membranei interne sau spaţiului perimitocondrial sunt
iniţial importate în matrice, sortate şi apoi transportate spre compartimentul adecvat
(fig.VII.67). Secvenţa semnal care orientează proteina pentru a fi orientată spre
membrana internă sau exportată în spaţiul intermembranar este hidrofobă şi similară
cu secvenţele semnal ale proteinelor bacteriene dirijate către reticulul endoplasmic
sau destinate secreţiei celulare. Odată transporturile realizate, presecvenţele sunt
degradate: presecvenţa încărcată pozitiv este supusă proteolizei după ce lanţul
polipeptidic a ajuns în matrice, iar presecvenţa hidrofobă este clivată după ce
proteina a fost inserată în membrana internă sau exportată în spaţiul
perimitocondrial. Deoarece mecanismul este similar cu cel al proteinelor bacteriene,
el a fost numit mecanism de sortare conservativă.
Alte proteine destinate membranei interne şi spaţiului perimitocondrial
necesită mecanisme de sortare neconservativă (fig.VII.68). Astfel, proteina poate fi
transferată direct prin membrana externă în spaţiul perimitocondrial, cum este cazul
citocromului c (I); unele proteine destinate membranei interne şuntează calea
matricială inserându-se direct în membrana internă (II); sau după ce s-au inserat
direct în membrana internă, se eliberează în spaţiul intermembranar prin clivarea
secvenţelor hidrofobe de stopare a transferului (III).
Mitocondria participă la formarea membranelor sale prin sintetiza de
fosfatidilserină din fosfatidiletanolamină şi catalizarea sintezei de cardiolipină.
Cea mai mare parte din fosfolipidele constituente ale membranelor mitocondriale
este importată din citoplasmă. Fosfatidilcolina şi fosfatidil etanolamina sintetizate în
reticulul endoplasmic sunt importate prin intermediul unor proteine de interschimb
lipidic (PIL). Acestea, sunt capabile să extragă fosfolipidele din membrana RE, să
le transporte prin citosol şi să le elibereze în membrana mitocondrială externă.

Fig.VII.66. Etapele
importului de
proteine
mitocondriale din
citosol în matrice
Fig.VII.66. Etapele importului de proteine mitocondriale din citosol în matrice
(după Cruce)

Fig.VII.67. Etapele
importului de
proteine
mitocondriale din
citosol în membrana
internă şi spaţiul
intermembranar.
Mecanismul sortării
conservative.
(după Cruce)

Fig.VII.68. Mecanismul de sortare neconservativă (după Cruce)

3.4.5. Implicaţii medicale

3.4.5.1. Modificările de ultrastructură mitocondrială interesează în special: forma,


talia, structura, dispoziţia cristelor, aspectul matricei, acumulări improprii în
compartimentele mitocondriale. Ele nu reprezintă în mod obligatoriu fenomene
patologice şi nu li se poate atribui o valoare diagnostică specifică. Cele mai frecvent
întâlnite modificări ultrastructurale mitocondriale sunt:
1. Gigantismul mitocondrial. În aceste cazuri talia mitocondriilor depăşeşte 15μ;
apare în stări fiziologice (când trădează o hiperactivitate), dar şi în stări patologice,
ca de exemplu: hepatita virală, tumori ovariene, miopatii. Se consideră că
megamitocondriile pot proveni din fuzionarea mai multor mitocondrii sau prin
hiperbalonizarea unui organit normal.
2. Tumefacţia sau turgescenţa mitocondrială este caracterizată de creşterea globală
a taliei, lărgirea spaţiului permitocondrial, scăderea numărului de criste până la
dispariţie, matrice electronoclară sau vacuolizată. Din punct de vedere funcţional
apare o perturbare a permeabilităţii membranei mitocondriale pentru apă, creşterea
volumului organitului realizându-se prin imbibiţie. Aceste modificări apar în cursul
hipoxiei, carenţelor proteice şi de vitamină B2, hepatita virală, febra galbenă.
3. Retracţia mitocondrială se caracterizează prin scăderea volumului, densificarea
matricei. Acest fenomen este o degenerescenţă ce interesează exclusiv
mitocondriile, celelalte organite având structură normală.
4. Distrugerea mitocondriilor. În acest caz mitocondriile îşi pierd cristele,
membrana se fragmentează, conţinutul se răspândeşte în citoplasmă.
5. Acumulări intramitocondriale de produşi citoplasmatici.
a. Glicogenul. În cardiopatii s-a observat depozitarea glicogenului în spaţiul
intermembranar. Explicarea acestui fenomen este dificilă, există mai multe
teorii între care, fie creşterea exagerată a permeabilităţii membranei externe,
fie sinteza glicogenului chiar în spaţiul intermembranar.
b. Alte incluziuni mitocondriale. Au fost identificate structuri cristaline,
lamelare, filamentoase, tubulare. Acestea se acumulează în matrice;
semnificaţia lor încă nu este cunoscută.

3.4.5.2. Maladiile mitocondriale


Aşa cum afirma George Emil Palade, “când mitocondriile au fost aduse în
primul plan al atenţiei biologilor şi chimiştilor (1950-1953) şi când a fost descoperită
funcţia lor de a genera ATP, nimeni nu a bănuit că după aproximativ 20 de ani se va
vorbi din ce în ce mai insistent despre o patologie mitocondrială”. Aceste boli sunt
consecinţa producerii în celulă a unor defecte genetice şi a unor componenţi
mitocondriali “defectivi”. La ora actuală se cunosc aproximativ 25 de maladii
mitocondriale, iar numărul lor va creşte desigur, pe măsura dezvoltării metodelor de
investigaţie.
Maladiile mitocondriale sunt boli metabolice datorate deficienţei unei enzime
localizată în unul dintre compartimentele mitocondriale. Cauzele care conduc la
apariţia acestor deficienţe sunt diverse şi pot fi clasificate după cum urmează:
• anomalii de transport intramitocondrial al proteinelor codificate de genomul
nuclear. Ele corespund unor anomalii ale genelor care codifică receptorii
membranari, translocazele, enzimele de fixare pe transportori sau semnal-
peptidazele.
• anomalii de utilizare intramitocondrială a substraturilor (piruvat, ciclul Krebs,
 oxidarea, ciclul ureei etc.)
• anomalii ale lanţului respirator (citopatii). Acestea pun probleme dificile de
rezolvare deoarece originea celor 66 de subunităţi ale lanţului respirator este
dublă: mitocondrială şi nucleară.
Diagnosticul acestor boli se bazează pe analiza fenotipurilor clinice, asociată
cu cea a modificărilor biochimice. Aceste maladii debutează cel mai frecvent în
perioada neonatală şi au o evoluţie gravă foarte rar controlabilă prin regim alimentar
şi terapeutică adecvată. Ca şi în cazul altor maladii metabolice umane, tratamentul
trebuie să ia în considerare noi tehnici de clonare a genelor şi de transfer al genelor
normale în celulele deficitare prin intermediul unor vectori virali sau direct prin
micro-injecţii.
ADN-ul mitocondrial ca şi cel nuclear poate suferi frecvent mutaţii care
afectează funcţia celulară, funcţia organitului şi conduc la apariţia unor boli
particulare. După cum am prezentat în capitolul “Biogeneza mitocondrială”, în
momentul fecundaţiei flagelul se desprinde de capul spermatozoidului, deci
mitocondriile paterne situate la nivelul piesei intermediare nu participă la formarea
aparatului energogen al zigotului. Mitocondriile oului fecundat provin numai de la
ovul, deci eventualele alterări ale ADNmt sunt transmise generaţiei următoare strict
pe cale maternă. Asemenea mutaţii au fost asociate cu numeroase maladii
mitocondriale cum sunt bolile neurologice degenerative (maladiile Parkinson şi
Alzheimer), neuropatia optică ereditară Leber, miopatia mitocondrială,
encefalopatia şi encefalomiopatia familială mitocondrială, sindromul Kearns-
Sayre. Mutaţiile ADNmt sunt asociate cu boala neuromusculară; astfel, în miopatia
mitocondrială şi sindromul Kearns-Sayre au fost evidenţiate deleţii ale ADNmt în
celulele musculare şi activităţi alterate ale enzimelor lanţului respirator. Identificarea
mutaţiilor ADNmt care induc aceste boli permite diagnosticul molecular al bolii ceea
ce va conduce la stabilirea diagnosticului definitiv al pacienţilor care nu provin dintr-
o familie afectată. Mai utilă este detectarea mutaţiilor moştenite de genele nucleare;
analiza moleculară a acestor mutaţii poate determina dacă un membru al familiei sau
un embrion a moştenit o celulă mutantă sau o “celulă de tip sălbatic”. Terapia
metabolică a acestor boli îşi propune să stimuleze fosforilarea oxidativă prin
administrarea de cofactori ai căii transportoare de electroni cum ar fi succinatul sau
coenzima Q. Ingineria genetică şi terapia genică reprezintă o altă posibilitate de
tratament prin relocalizarea unei alele a unei gene normale în nucleu şi găsirea unui
semnal adecvat pentru direcţionarea produsului acestei gene către mitocondrie;
odată ajuns aici, acesta s-ar putea substitui proteinei imperfect codificate de către
ADNmt.
În terapia genică somatică, progresele realizate în experienţele efectuate pe
animale dau speranţa că această tehnică va putea fi utilizată cu eficacitate în unele
maladii metabolice, chiar şi pentru maladiile mitocondriale; acest viitor este însă
îndepărtat.

3.4.5.3. Mitocondria şi cancerul


În celulele canceroase, mitocondriile prezintă variaţii numerice şi structurale,
dar nici una dintre ele nu este specifică.
a) Variaţii numerice. O creştere a numărului mitocondriilor a fost observată în
leziunile precanceroase ale sistemului melanogen şi în celulele tumorale ale
melanomului malign; în acest caz, creşterea numărului de mitocondrii sugerează
nevoile energetice crescute în vederea realizării melanogenezei cât şi motilităţii
celulare care asigură metastazarea. Prin spectroscopie cu rezonanţă electronică
paramagnetică, s-a arătat că melanomul malign conţine concentraţii crescute de
radicali liberi, anormali, care conduc la alterarea membranelor mitocondriale cu
scurgerea electronilor.
b) Alterări structurale. În cancerul renal cu celule clare, în unele sarcoame
(oncocitoame, tumora Whartin, chistadenoame limfomatoase ale parotidei), apar
anomalii de talie (2-4 lungime), de formă (mitocondrii neregulate, cu expansiuni
laterale, burjonări şi constricţii), matrice cu densitate crescută, criste cu dispoziţie
concentrică la periferia organitului. Există însă şi tumori în care mitocondriile nu
prezintă decât alterări minore, nesemnificative, ca de exemplu în hepatoame.
c) Creşterea dimensiunilor mitocondriale cu formarea mega-mitocondriilor a fost
evidenţiată în tumori de tipul oligodendroglioamelor şi a limfoamelor. Studii
efectuate pe ADN-ul mitocondrial din oncocitoamele umane au arătat că celulele
acestei tumori, numite oncocite, conţin un număr crescut de mitocondrii cu caractere
morfologice diferite faţă de cele normale: sunt mari, aproape exclusiv rotunde, cu
criste dezvoltate şi aliniate strict paralel.

3.4.5.4. Mitocondria şi ischemia cardiacă


Ischemia cardiacă este caracterizată de diminuarea fluxului sanguin
coronarian, deci de diminuarea aportului de substraturi şi oxigen. Aceste deficite
conduc în mod direct la scăderea producţiei intracelulare de ATP, energie necesară
menţinerii homeostaziei şi deci contracţiei cardiace; apare deci un dezechilibru între
aport şi necesităţile cordului.
În mod normal, cantitatea de ATP necesară asigurării contracţiei cardiace timp
de 24 de ore este de 5 Kg; mitocondria constituie în acest fel “uzina energetică” a
inimii. Se poate deci afirma că “o criză de angor = o criză de energie”. Atunci când
survine ischemia, acizii graşi devin aproape în exclusivitate substratul energogen al
celulei cardiace. În acest caz, acetil-CoA produs prin -oxidare se acumulează în
mitocondrie şi inhibă piruvat dehidrogenaza. Calea de oxidare a glucozei este în
acest caz blocată; blocajul este de două ori nefast pentru celulă: pe de o parte, pentru
producerea energiei necesare celula nu poate utiliza decât calea intramitocondrială
cu randament scăzut (-oxidarea acizilor graşi), pe de altă parte, ionii de H+ şi lactat
rezultaţi din glicoliză nu pot fi reciclaţi, ceea ce conduce la acumularea lor în
citoplasmă şi la instalarea acidozei intracitoplasmatice.
Pentru ameliorarea randamentului energetic al celulei cardiace, terapia
administrată în ischemia cardiacă trebuie să rezolve două aspecte: frânarea
producerii acidozei citoplasmatice şi favorizarea căii de oxidare a glucozei în
detrimentul -oxidării acizilor graşi; aceste două deziderate sunt realizate de o
substanţă capabilă de a menţine activitatea piruvat dehidrohenazei în ciuda ischemiei
– trimetazina.

3.4.5.5. Apoptoza şi metabolismul energetic


Sub aspect biochimic, apoptoza (moartea fiziologică a celulei) reprezintă un
proces energodependent, riguros controlat. Una dintre caracteristicile morţii celulare
este diminuarea cantităţii de ATP exportate dinspre matricea mitocondrială către
citosol. Până în prezent experimentele de laborator nu au precizat dacă scăderea
cantităţii de ATP celular reprezintă una din cauzele morţii celulare sau este o
consecinţă a acesteia. Ca urmare a experienţelor efectuate, s-a emis ipoteza conform
căreia mitocondriile trebuiesc privite ca “tabloul celular de comandă” de la care se
poate face comutarea spre comportamentul de “sinucidere celulară”.
Alte experimente au adus în discuţie o altă faţetă a raportului dintre
metabolismul energetic şi apoptoză. În câteva linii celulare a fost examinată
posibilitatea ca moleculele de ATP extracelular să inducă apoptoza şi liza osmotică.
Excesul de ATP ar putea determina activarea unor protein-kinaze, controlate la
rândul lor de protein-fosfataze. Astfel, posibilitatea de a bloca experimental
fragmentarea ADN-ului, ar putea reprezenta punctul de plecare pentru dezvoltarea
unor clase noi de medicamente.
În concluzie, alterările metabolismului energetic celular ar putea reprezenta
un element esenţial în luarea deciziei de moarte la scară celulară. Gravitatea acestor
alterări ar putea orienta spre un anumit tip de moarte celulară: apoptoză sau necroză.
3.5. DETOXIFIEREA CELULARĂ

PEROXIZOMII

Peroxizomii sunt organite celulare implicate în numeroase funcţii metabolice esenţiale.


Au fost observaţi la microscopul electronic în 1954 de către Rhodin în celulele renale şi
denumiţi “microbodies”. Cu ajutorul tehnicilor de fracţionare diferenţiată, în anul 1965 Christian
de Duve şi colab., au purificat o fracţiune subcelulară bogată în enzime - uratoxidaza, catalaza şi
D-aminoacidoxidaza, care reprezintă enzimele marker ale peroxizomilor. Ulterior, aceste organite
au fost evidenţiate în toate celulele eucariote, dar în organismul uman sunt mai numeroşi în ficat,
rinichi, sistemul nervos central şi periferic, retină.

Ultrastructură, organizare moleculară şi biogeneză


Peroxizomii au formă sferică sau ovalară, cu un diametru de 0,3-1,5μm, variabil de la o
celulă la alta. Sunt înconjuraţi de o singură membrană de 6nm grosime, trilaminată, mozaicată.
Matricea organitului este densă, are un aspect granular şi este bogată în enzime oxidative.
Concentraţia enzimatică este atât de ridicată încât în unele celule matricea peroxizomală prezintă
o zonă centrală densă, numită „cristaloid" cu o structură ordonată, cristalină, alcătuit din
uratoxidază (fig.VII.69).

Fig.VII.69. Imagine de
microscopie electronică de
transmisie: peroxizomi în
celula hepatică.
Formaţiunea electrono-
densă cu localizare
centrală reprezintă
cristaloidul de uratoxidază
(după Daniel S.Friend
citat de Alberts, 2002)
Atât proteinele care participă la formarea membranei peroxizomului cât şi enzimele
matriciale sunt sintetizate de poliribozomii liberi din citoplasmă şi apoi sunt importate în
peroxizomi. Semnalul de import matricial este reprezentat de o secvenţă de trei aminoacizi,
localizată la una dintre extremităţile C- sau N- terminale a proteinelor. Faptul a fost demonstrat
experimental: dacă la o proteină citosolică care în mod normal nu este destinată peroxizomilor se
ataşează această secvenţă semnal, proteina va fi importată în peroxizomi.
Până la ora actuală au fost identificate 23 de proteine structurale, numite peroxine, care
participă la edificarea peroxizomilor şi aproximativ 60 de enzime care participă la realizarea
funcţiilor lor. Importul proteinelor este mediat de receptori situaţi pe faţa citosolică a membranei
peroxizomale, capabili de a recunoaşte secvenţele semnal ale proteinelor destinate peroxizomilor.
Noii peroxizomi se formează din precursorii peroxizomali, prin creşterea şi fisiunea
acestora (fig.VII.70).

Fig.VII.70. Model de
biogeneză a noilor peroxizomi

Funcţii
Peroxizomii utilizează oxigenul molecular şi peroxidul de hidrogen pentru a realiza reacţii
oxidative:
1. Producerea H2O2 cu scop de detoxifiere
Peroxizomii utilizează oxigenul molecular pentru a elimina atomii de hidrogen din substanţe
organice specifice (R); aceste reacţii oxidative conduc la formarea peroxidului de hidrogen (H2O2):
RH2 + O2 → R+ H2O2
H2O2 generată prin aceste reacţii este folosită de catalază pentru oxidarea substraturilor:
fenoli, acid formic, formaldehidă şi alcool. Reacţia de peroxidare se derulează conform formulei:
H2O2 + R' H2 → R '+ 2H2O.
Reacţiile oxidative se desfăşoară în special în ficat şi rinichi unde are loc procesul de
detoxifiere a diferitelor molecule toxice care intră apoi în circulaţia sanguină. În acest fel, mai mult
de 25% (după unii autori 50%) din etanolul băut este oxidat la acetaldehidă; peroxizomii consumă
pentru aceasta 10% din oxigenul folosit de ficat.
Apa oxigenată este toxic celular deoarece formează radicali liberi care influenţează negativ
proteinele şi acizii nucleici. Din această cauză, H2O2 în exces este oxidată de catalază conform
reacţiei: 2 H2O2 → 2 H2O + O2.
Reacţia este considerată a fi o “supapă de siguranţă” pentru inactivarea agentului oxidant
(H2O2) în cazul unui aport insuficient de donori de hidrogen R'H2 reprezenat de substanţele cu grad
crescut de toxicitate.
2. Oxidarea acizilor graşi
Una dintre funcţiile majore ale reacţiilor oxidative realizate de peroxizomi este degradarea acizilor
graşi. În procesul numit β oxidare, lanţurile alkil a acizilor graşi sunt scurtaţi secvenţial cu câte 2
atomi de carbon/ciclu şi convertiţi în acetil CoA; acesta este apoi exportat din peroxizomi în
citosol pentru a fi folosit în reacţiile biosintetice. Caracteristic peroxizomilor este faptul că
oxidează acizii graşi cu lanţ lung de atomi de carbon, iar când lanţul s-a scurtat la 6 atomi de carbon
urmează oxidarea în mitocondrii, deci peroxizomii colaborează cu mitocondriile în oxidarea
acizilor graşi.
3. Sinteza plasmalogenilor
În general plasmalogenii reprezintă 10% din lipidele membranare, dar sunt cele mai abundente
fosfolipide din structura tecii de mielină. Iniţierea sintezei lor are loc la nivelul peroxizomilor.
Defectele de sinteză ale plasmalogenilor explică apariţia unui mare număr de boli neurologice
(vezi implicaţii medicale).

Implicaţii medicale
• Defectele de import ale proteinelor peroxizomale conduc la o severă deficienţă de funcţie
a acestui organit. Maladia poartă denumirea de sindrom hepato-cerebro-renal Zellweger şi
este determinată de o mutaţie la nivelul genei care codifică o proteină intrinsecă a
membranei peroxizomale (peroxizom assembly factor-1) cu rol de receptor al enzimelor
peroxizomale. Bolnavii ai căror celule conţin peroxizomi “goi”, prezintă hipotonie
neonatală severă, acumulări de lipide în masa cerebrală, hepatomegalie cu ciroză, chiste
renale, tulburări neuro-senzoriale (cataractă, atrofie optică, surditate), criptorhidie la băieţi
şi hipertrofie clitoridiană la fetiţe, anomalii scheletice şi dismorfism facial. Deoarece toate
funcţiile peroxizomale sunt deficitare, maladia este letală, conducând la deces înaintea
vârstei de un an.
• Alterarea funcţiei peroxizomale de oxidare a acizilor graşi cu lanţ lung de atomi de carbon
conduce la apariţia bolilor numite adrenoleucodistrofii (adrenoleucodistrofia X-linkată şi
adrenoleucodistrofia neonatală autozomală). Sunt boli genetice grave caracterizate prin
manifestări neurologice determinate de distrugerea progresivă a substanţei albe din
sistemul nervos (creier, măduvă şi nervi) şi a medulosuprarenalei. Aterarea structurii
mielinei determină alterarea transmiterii mesajelor neuronale la toate nivelele. Astfel,
bolnavii dezvoltă progresiv paralizie totală, incapacitate de vorbire şi alimentare normală,
incontinenţă sfincteriană, cecitate (orbire), surditate, pierderea simţului tactil etc.
În aceeaşi categorie se încadrează maladia Refsum determinată de acumularea în sânge şi
ţesuturi a acidului fitanic. Acidul fitanic este un acid gras provenit din aport alimentar;
provine în principal din degradarea clorofilei, se găseşte în vegetale şi produsele animalelor
erbivore (carne, lapte, unt etc.). În mod normal este degradat prin oxidare numai în
peroxizomi (nu şi în mitocondrii unde are loc oxidarea majorităţii acizilor graşi) fiind
catalizată de fitanoil-CoA hidroxilază. Absenţa enzimei determină imposibilitatea
degradării acidului fitanic. Expresia clinică a bolii constă în principal în retinită
pigmentară, neuropatie periferică, ataxie cerebeloasă şi manifestări dermatologice
(ihtioză).
• Acatalasemia este o altă boală genetică determinată de absenţa sintezei catalazei. După
cum am prezentat anterior, catalaza catalizează reacţile de producere a H2O2 care la rândul
său oxidează o serie de substraturi toxice pentru organism. Malsinteza catalazei determină
imposibilitatea oxidării alcoolului şi fenolilor.
• Condrodisplazia punctuală rizomelică de tip I este o maladie genetică determinată de
mutaţia genei care codifică peroxina 7 (receptorul citosolic al proteinei PTS2). Malsinteza
acestui receptor determină deficienţa de funcţie peroxizomală în celulele sistemului osos
şi sistemului nervos. Boala se manifestă prin retard mental şi încetinire a creşterii osoase a
humerusului şi femurului. Maladia poate fi depistată în stadiu neonatal, iar copiii care o
prezintă nu depăşesc vârsta de 10 ani.

Observaţii de laborator aflate în studiu


- una dintre dintre cele mai constante trăsături biochimice ale cancerelor este activitatea catalazică
scăzută în ficat la animalele cu tumori;
- peroxizomii pot fi identificaţi în tumorile cu creştere lentă, dar lipsesc total în cele cu creştere
rapidă;
- peroxizomii apar în număr crescut şi sunt de dimensiuni mari în condiţii patologice cum sunt
hepatita virală sau după administrare îndelungată de medicamente care scad lipemia.

Capitolul VIII

NUCLEUL

1. CICLUL CELULAR

1.1. Definirea conceptului


Una dintre caracteristicile fundamentale ale celulelor care alcătuiesc
organismele vii este reproducerea celulară. Celulele se reproduc în cadrul unui ciclu
de duplicare şi divizare, numit ciclu celular. La speciile unicelulare (bacterii şi
drojdii) fiecare diviziune produce un nou organism, în timp ce la speciile
pluricelulare sunt necesare multe cicluri celulare pentru a forma un nou individ. Deşi
unele evenimente ale ciclului celular variază de la un tip celular la altul sau în cadrul
aceluiaşi tip celular în diferite perioade de viaţă, anumite caracteristici sunt
universale şi celula trebuie să le realizeze pentru a-şi atinge scopul fundamental –
acela de a transmite informaţia genetică la generaţiile următoare. Astfel, pentru a
produce o pereche de celule fiice diploide (46 de cromozomi) identice din punct de
vedere genetic, ADN-ul trebuie să se reproducă cu fidelilate, iar cromozomii
reproduşi trebuiesc repartizaţi în 2 celule separate (fig.VIII.1). La fiecare ciclu
celular, majoritatea celulelor îşi dublează masa şi numărul de organite
citoplasmatice, altfel acestea ar deveni tot mai mici cu fiecare diviziune.
Fig.VIII.1. Schema
etapelor de desfăşurare
a ciclului celular
(după Alberts)

1.2. Fazele ciclului celular


Ciclul celular reprezintă perioada de timp cuprinsă între terminarea diviziunii
ce a dat naştere unei celule până în momentul în care această celulă îşi desăvârşeşte
propria diviziune. Astfel, ciclul celular are două faze distincte: diviziunea celulară
notată cu M (mitoză) şi perioada dintre două diviziuni succesive numită interfază.
La microscopul optic, interfaza apare în mod eronat ca un interludiu fără evenimente
în care celula doar îşi măreşte dimensiunile. Odată cu introducerea metodelor
biologiei celulare şi moleculare s-a evidenţiat faptul că interfaza este o perioadă
foarte importantă pentru proliferarea celulei; în timpul său au loc procese biologice
necesare pregătirii diviziunii, procese care se derulează într-o succesiune bine
stabilită. În interfază au loc sinteze de ADN, ARN şi proteine. În timp ce sinteza
ARN-ului şi a proteinelor are loc pe tot parcursul interfazei, sinteza ADN-ului se
desfăşoară numai într-o anumită perioadă numită perioada sintetică, notată S;
înainte de S există o periodă presintetică notată cu G1 (G-gap = pauză sau
întrerupere), iar după perioada S este perioada postsintetică notată cu G2 .
În concluzie, ciclul celular este alcătuit din patru faze succesive, fiecare având
rolul de a o pregăti şi iniţia pe următoarea. Pe parcursul ciclului, materialul genetic
suferă modificări cantitative (fig.VIII.2):
• G1 este perioada cuprinsă între sfârşitul mitozei şi începutul sintezei de ADN.
Se caracterizează prin sinteză de ARN şi proteine, celula pregătindu-se din punct de
vedere citoplasmatic pentru dublarea materialului genetic. Materialul nuclear este
2n, iar cei 46 de cromozomi sunt unicromatidieni.
Dacă celulele din G1 nu intră în procesul de replicare al ADN-ului, ele pot
trece într-o perioadă de pauză a ciclului celular - stare de odihnă specializată numită
G0. Din punct de vedere genetic celulele sunt diploide (2n) şi apar în microscopia
optică asemănător celor din G1, însă nu prezintă acelaşi metabolism al ARN şi
proteinelor. Astfel, anumite celule sunt în stare G 0 definitiv (polimorfonuclearele şi
neuronii), altele pot trece, sub acţiunea unor factori externi, din G 0 în G1
(fibroblastele din piele pot intra în faza de repaus G0, în care rămân metabolic active,
dar nu mai proliferează decât dacă sunt stimulate de semnale extracelulare care le
scot din G0 şi le trec în G1, limfocitele înaite de stimularea antigenică etc).
• S este perioada în care se sintetizează ADN-ul prin replicare după model
semiconservativ; cromozomii devin bicromatidieni şi din punct de vedere cantitativ,
materialul nuclear corespunde la 4n. La sfârşitul fazei S, celula este pregătită din
punct de vedere nuclear pentru mitoză.
• G2 este perioada cuprinsă între sfârşitul sintezei de ADN şi începutul mitozei.
Este caracterizată de transcripţia materialului genetic şi biosinteza proteinelor
necesare derulării mitozei; materialul nuclear este 4n. Faza G2 pregăteşte mitoza din
punct de vedere citoplasmatic.
• M este perioada de diviziune sau mitoza în care materialul nuclear şi
citoplasmatic este împărţit între cele două celule fiice. La finalul mitozei conţinutul
în ADN devine 2n pentru fiecare celulă fiică.

Fig.VIII.2. Succesiunea
fazelor ciclului celular
la eucariote şi modificările
cantitative ale materialului
genetic.

1.3. Clasificarea tipurilor celulare în funcţie de parcurgerea ciclului celular


După modul de parcurgere al ciclului celular, celulele din corpul uman se
împart în trei categorii:
1. celule care şi-au pierdut capacitatea de a se divide fiind oprite în faza G0 a ciclului
celular (exemplu neuronii şi celulele musculare striate).
2. celule care au o capacitate scăzută de a se divide, dar care în condiţii speciale îşi
accelerează ritmul mitotic (celule din ficat, rinichi, plămâni, glande endocrine).
Astfel, ţesutul hepatic îşi reface rapid celulele pierdute (în urma unui traumatism sau
a unei hepatectomii parţiale) printr-o rapidă diviziune a hepatocitelor restante.
3. celule care au o capacitate mare de diviziune cum sunt celulele din epiderm,
măduva hematogenă, celulele liniei spermatice, celulele epiteliale intestinale. Aceste
celule se împart în două compartimente: unul proliferativ (celule cu ritm de diviziune
rapid) şi un compartiment neproliferativ reprezentat de celule care nu se divid în
mod normal, dar care se pot divide în anumite condiţii. Ţesuturile din această
categorie pierd în mod fiziologic o parte din celulele mature: hematiile se distrug
după aproximativ 120 zile, enterocitele se descuamează după 3-4 zile. Celulele
pierdute sunt înlocuite prin trecerea unor celule din compartimentul neproliferativ în
compartimentul proliferativ. Celulele din compartimentul neproliferativ sunt
considerate de rezervă fiind numite celule "stem" sau "suşe". Acestea se află în faza
G0 a ciclului celular. Prin acţiunea unor stimuli specifici, celulele din faza dormantă
G0 pot să reia parcurgerea ciclului celular. Astfel de stimuli care intervin în reglarea
ciclului celular, numite şi substanţe mitogene sunt: eritropoetina, factorul de creştere
al nervilor, al fibroblastelor, poliamine ca putresceina, hormonii estrogeni etc.

1.4. Durata ciclului celular


Perioada G1 este cea mai lungă perioadă a ciclului şi variază în funcţie de tipul
celular, în timp ce faza S poate varia de la câteva minute pentru celulele embrionare
până la cîteva ore la celulele somatice. Fazele G2 şi M sunt scurte (mai puţin de o
oră). Durata ciclului celular este variabilă în funcţie de specie şi de tipul celular; ea
poate varia de la o celulă la alta în cadrul aceluiaşi ţesut. Embrionii de muşte au cele
mai scurte cicluri celulare cunoscute (fiecare durând doar 8 minute), levurile prezintă
cicuri celulare de 1,5 – 3 ore, celulele epiteliale intestinale 12 ore, iar la hepatocitele
mamiferelor ciclul celular durează mai mult de 1 an. Pentru o celulă umană cu
proliferare rapidă, ciclul celular are o durată de 24 ore, unde faza G1 durează 11 ore,
faza S dureaza 8 ore, faza G2 dureaza 4 ore, iar faza M durează 1 oră. Cu toate că
durata fazelor unui ciclu celular variază într-o anumită măsură, cea mai mare variaţie
la tipurile de celule uzual studiate apare la faza G1. Celulele din stadiul G0 pot rămâne
în acest stadiu zile, săptămâni şi chiar ani pînă la reluarea proliferării.

1.5. Punctele de control ale ciclului celular


1.5.1. Punctul de control G1
Celulele fiice rezultate în urma diviziunii mitotice trebuie să aleagă între a
rămâne în faza G1 şi a continua ciclul celular sau să părăsească ciclul, angajându-se
într-una din căile alternative: starea de latenţă G0, diferenţiere, senescenţă sau
apoptoză. Această decizie a fost evidenţiată prin analize genetice efectuate pe drojdia
Saccharomyces cerevisiae; punctul de tranziţie G1/S a fost denumit „punct start" şi
s-a considerat că depăşirea lui depinde de disponibilitatea nutritivă a mediului. La
mamifere, tranziţia G1/S este guvernată de punctul de control G1 (fig.VIII.3).
Celulele răspund la semnale intracelulare şi extracelulare care-i pemit să decidă
continuarea ciclului. Dacă punctul de control a fost depăşit, celula intră în faza S şi
parcurge restul ciclului celular. În schimb, dacă condiţiile de depăşire a fazei G1 nu
sunt îndeplinite sau factorii de creştere nu sunt disponibili, ciclul celular se opreşte
în punctul de control G1 care devine un punct de restricţie.
1.5.2. Punctul de control G2
Un al doilea punct de control este situat la trecerea din faza G2 în faza M şi
este numit punct de control G2. El are rolul de a împiedica iniţierea mitozei în cazul
în care replicarea ADN nu a fost finalizată. Punctul de control G2 sesizează ADN-ul
nereplicat şi/sau ADN-ul deteriorat, ceea ce generează un semnal care determină
oprirea ciclului celular. În acest fel, punctul de control G 2 împiedică iniţierea fazei
M înainte de replicarea totală şi corectă a genomului; celulele rămân în G2 până când
are loc finalizarea replicării genomului sau până când sunt reparate erorile ADN.
Atunci când restricţia din G2 va fi înlăturată, celula va intra în mitoză şi va fi capabilă
să distribuie celulelor fiice câte un material genetic complet.
1.5.3. Punctul de control al metafazei permite finalizarea metafazei şi debutul
anafazei numai în cazul în care toţi cromozomii sunt fixaţi la nivelul ecuatorului
fusului de diviziune.

Fig.VIII.3. Punctele
de control ale
ciclului celular
(după Alberts)

.
1.6. Sistemul de control al ciclului celular
Desfăşurarea corectă a evenimentelor ciclului celular este condusă de un
sistem de control care are rolul de a activa în timp util enzimele şi proteinele
responsabile de realizarea fiecărui proces, precum şi de a le dezactiva odată ce
procesul s-a încheiat. Pe de altă parte, sistemul de control trebuie să se asigure că
fiecare perioadă a ciclului celular a fost încheiată înaite ca faza următoare să înceapă;
de exemplu el trebuie să se asigure că replicarea întregului ADN nuclear a fost
finalizată înainte ca mitoza să debuteze. De asemenea trebuie să ţină cont de
semnalele venite din mediul extracelular, precum cele care stimulează proliferarea
atunci cînd este nevoie de un număr mai mare de celule. Sistemul de control are un
rol important şi în reglarea numărului de celule în cadrul unui ţesut; alterarea
controlului este considerată astăzi una dintre cauzele transformării maligne.
Principala clasă de proteine aparţinând sistemului de control al ciclului
celular este reprezentată de serin-treonin kinaze, notate Cdk deoarece sunt kinaze
dependente de cicline (cyclin-dependent protein kinase), enzime capabile să activeze
proteinele ţintă prin fosforilare. Activitatea acestor kinaze oscilează pe parcursul
ciclului celular ceea ce determină variaţii ciclice ale fosforilării proteinelor care
participă la iniţierea sau reglarea evenimentelor majore ale ciclului celular:
replicarea ADN şi mitoza. De exemplu, creşterea activităţii Cdk la începutul mitozei
conduce la accentuarea fosforilării proteinelor cu rol de control asupra condensării
cromozomilor, fragmentării membranei nucleare şi asamblării fusului de diviziune.
Variaţiile ciclice ale Cdk sunt controlate de un complex proteo-enzimatic care
cuprinde ciclinele şi factorii modulatori ai complexului cicline-Cdk.

1.6.1. Ciclinele
Principalele proteine de reglare a Cdk sunt reprezentate de cicline, proteine
care se leagă de moleculele de Cdk şi le activează (fig.VIII.4). Denumirea de cicline
provine de la faptul că spre deosebire de Cdk care rămân constante, aceste proteine
parcurg un ciclu de sinteză-degradare pe parcursul ciclului celular; asamblarea
ciclică, activarea şi dezasamblarea complexelor cicline-Cdk sunt evenimente pivot
care coordonează ciclul celular. Complexele proteice cicline-Cdk sunt alcătuite din
două subunităţi: o subunitate catalitică – cdk şi o subunitate cu rol reglator – ciclina.
Fig.VIII.4. Cele două componente
importante ale sistemului de
control a ciclului celular.
Interacţiunea ciclină - Cdk are ca
rezultat declanşarea evenimentelor
caracteristice ciclului celular. Fără
ciclină, Cdk este inactivă.

Au fost descrise 9 tipuri de proteine cdk: cdk1-cdk7 sunt implicate direct în


ciclul celular, pe când cdk7, cdk8 şi cdk9 participă la procesul de transcripţie.
Aceiaşi ciclină poate activa Cdk diferite, dar fiecare Cdk este activat de o singură
ciclină. Există 15 tipuri de cicline grupate în patru mari clase după etapa în care se
asociază la Cdk, formând complexe ciclină/Cdk (6 complexe mai importante pentru
specia umană: figVIII.5).
• ciclinele fazei G1 formează complexele ciclina D/Cdk4 şi ciclina
D/Cdk6. Acestea fosforilează şi inactivează proteina Rb (proteina
retinoblastomului) care realizează un punct de restricţie cunoscut sub denumirea
de punctul R. În forma defosforilată, activitatea proteinei Rb se traduce prin
legarea de factorul de transcripţie E2F. Complexul astfel format este capabil să
lege ADN-ul, dar nu poate iniţia transcripţia. Inactivarea proteinei Rb prin
fosforilare sub acţiunea complexelor ciclina D/Cdk4 şi ciclina D/Cdk6,
determină eliberarea factorului E2F care devine astfel capabil să-şi îndeplinească
rolul de factor de transcripţie. Astfel se activează transcripţia genelor ai căror
produşi sunt necesari pentru trecerea în faza S a ciclului celular şi pentru
realizarea în condiţii optime a replicării ADN. Se consideră că proteina Rb este
factorul-cheie pentru trecerea în faza S a ciclului celular. Alterarea ADN-ului
celulei aflate în faza G1 determină sinteza unei mari cantităţi de proteină p53.
Aceasta induce sinteza în cantităţi crescute a proteinei p21, un inhibitor
multipotent al kinazelor ciclin-dependente. Consecinţa finală este inhibarea
fosforilării proteinei Rb şi oprirea ciclului celular. De asemenea, proteina p53
induce şi transcripţia unor compuşi implicaţi în procesele de reparaţie a ADN,
însă dacă defectul este mult prea grav pentru a fi reparat, p53 contribuie la
declanşarea apoptozei.
Fig.VIII.5. Complexele
ciclină-cdk implicate în
diferite perioade ale
ciclului celular

• ciclina G1/S formează complexul ciclină E/Cdk2 responsabil de


tranziţia G1/S. Acest complex este ţinta factorilor antiproliferanţi precum factorul
TGF-β care blochează ciclul în faza G1. De asemenea, controlează transcripţia la
nivelul hiperfosforilării Rb. Ciclina E este rapid degradată din momentul în care
debutează replicarea.
• ciclinele fazei S formează complexele ciclină A/Cdk2 şi ciclina A/Cdk1.
Complexele determină fosforilarea substraturilor care declanşază şi întreţin
replicarea ADN şi inactivează factorii de transcripţie ai fazei G1. La mamifere
induc duplicarea centrozomului şi opresc degradarea ciclinei B.
• ciclina fazei M este reprezentată de ciclina B care formează complexul ciclinaB/Cdk1 sau MPF (factor de
promovare a mitozei). Faza debutează după activarea complexului cdk1-ciclinaB. Ieşirea din faza mitozei şi
intrarea în stadiul G1 este marcată de distrucţia proteolitică a ciclinei B şi de inactivarea cdk1. Acest complex este
responsabil de degradarea laminelor nucleare care antrenează fragmentarea anvelopei nucleare în timpul mitozei,
dar intervine şi în condensarea cromatinei şi organizarea fusului de diviziune (fig. VIII.6).

1.6.2. Factorii modulatori ai complexului cicline-Cdk


După fixarea ciclinelor, activarea completă a cdk necesită fosforilarea unui
reziduu Thr (treonină) la capătul carboxi-terminal. Fosforilarea este realizată de
enzima CAK (kinaza de activare a cdk sau ciclinaH/cdk7).
Cdk pot fi inactivate prin fosforilarea a două situsuri de legare a ATP de la capătul
amino-terminal (reziduul tirozină 15 şi treonină 14). Inactivarea este realizată de
protein-kinaze de tipul Wee1 şi Myt1. Reactivarea cdk poate fi obţinută prin
defosforilarea acestor reziduuri realizată de fosfataze care aparţin familiei Cdc25.
Fig. VIII.6.
Participarea MPF
şi a ciclinelor la
evenimentele
ciclului celular.
(după Alberts)

Un alt mecanism pentru reglarea cdk implică familia de proteine numite CKI
(cyclin-dependent kinase inhibitors) reprezentate de p16, p15, p18 şi p19 (familia
INK4) şi p21, p27 şi p57 (familia Cip/Kip). Aceaste proteine se leagă specific la cdk
inhibând legarea lor de cicline şi în acest fel impiedică declanşarea proliferării
celulare. Genele care conduc la sinteza acestor proteine sunt considerate a fi gene
supresoare ale tumorilor, fiind frecvent alterate în cancere (tabel VIII.I).

COMPLEXUL KIP INK FAZA


CDK-CICLINA (inhibitori ai cdk) (inhibitori ai kinazelor)
cdk 4-Ciclina D p21 p15, p16 G1
p27 p18, p19
cdk 2-Ciclina E p21, p27 - G1/S
cdk 2-Ciclina A P21 - S
cdk 2-Ciclina B P21 - G2/M

Tabel VIII.I - Complexele cdk-ciclină şi inhibitorii acestora în funcţie de etapele ciclului


celular
Ciclinele şi CKI sunt inactivate printr-un mecanism de proteoliză dependentă
de ubicuitină, aceasta marcând proteinele ce urmează a fi distruse complet de către
proteazomă.
În concluzie, numeroase evenimente intracelulare sau extracelulare pot
determina oprirea parcurgerii ciclului celular: denutriţia, schimbări drastice de
temperatură, factori de stres, alterarea ADN etc. Afectarea ADN-ului celular este cel
mai studiat semnal de iniţiere a sistemelor de control ale ciclului celular. Detectarea
de erori de copiere a genomului celular determină sechestrarea celulelor în faza G 1
sau, dacă aceasta a fost depăşită, în faza S, inhibându-se atât iniţierea replicării, cât
şi elongaţia. Blocarea ciclului celular se face prin intermediul inhibitorilor kinazelor
ciclin-dependente (fig.VIII.7).

Fig.VIII.7. Acţiunea factorilor extracelulari şi intracelulari asupra ciclului

2. NUCLEUL ÎN INTERFAZĂ

Formarea nucleului este considerată a fi unul dintre cele mai importante salturi
în evoluţia materiei vii. El este prezent în toate celulele, cu excepţia hematiei adulte
circulante, îndeplinind următoarele funcţii:
• Prin intermediul ADN-ului asigură sinteza, conservarea şi transmiterea
informaţiei genetice în succesiunea generaţiilor celulare şi totodată asigură
specificitatea lumii vii;
• Prin intermediul proceselor de transcripţie şi translaţie asigură reglarea şi
controlul proceselor vitale.
În funcţie de etapa ciclului celular pe care o parcurge, nucleul are un mod de
prezentare diferit şi o funcţie diferită:
• nucleu metabolic în interfază
• nucleu genetic în timpul mitozei.

2. 1. CARACTERE MORFOLOGICE

Studiul celulelor vii în microscopia optică demonstrează că nucleul se găseşte


într-un permanent dinamism, ca oricare altă structură din materia vie. De aceea, pe
aceste preparate morfologia nucleilor prezintă mari variaţii chiar la nucleul aceleiaşi
celule. Astfel forma, numărul, dimensiunile, topografia, raportul nucleo-
citoplasmatic şi structura nucleului variază de la un tip celular la altul. În acelaşi
timp există variaţii în raport cu vârsta celulei, activitatea ei dominantă, momentul
funcţional. Fiind o structură predominant acidă, evidenţierea caracterelor
morfologice ale nucleului se realizează cu coloranţi bazici. Studiul acestor caractere
se realizează prin coroborarea următorilor parametri:
• Forma nucleului urmăreşte de obicei forma celulei, dar pot exista şi excepţii.
Forma variază în funcţie de starea evolutivă a celulei şi de rolul pe care îl
îndeplineşte în cadrul ţesutului. Formele nucleare frecvent întâlnite sunt:
- forma rotund - ovalară apare la celulele izodiametrice (sferice, cubice
poliedrice). Exemple: ovulul, limfocitul, timocitul, eritroblastul etc.
- forma alungită este întâlnită la celulele înalte sau fuziforme. Exemple: celulele
musculare striate scheletale şi musculare netede.
- forma lobată sau polilobată întâlnită la polimorfonucleare.
- nucleu înmugurit la megacariocite.
- forma neregulată cu multiple incizuri şi burjonări întâlnită uneori la celula
malignă.
Se cunoaşte că sfera are suprafaţa minimă pentru un volum dat. În cazul nucleilor
aproximativ sferici, neregularităţile de pe suprafaţa lor pot fi considerate ca mijloc
de creştere a ariei nucleului, adică a suprafeţei prin care se realizează schimburile
dintre nucleu şi citoplasmă.
Nucleul are un oarecare grad de plasticitate (deformabilitate). Aceasta face ca
în anumite situaţii, generate de o cauză mecanică intracelulară, nucleul să aibă o altă
formă în celulele în care ar fi de aşteptat să fie rotund-ovalar. Este cazul monocitelor,
celule sferice cu nucleu reniform. Deformarea nucleului este cauzată de prezenţa în
imediata sa vecinătate a centrozomului care este cea mai densă formaţiune din
citoplasmă. De asemenea, în prima etapă a mitozei (profaza), înaintea fragmentării
anvelopei nucleare, nucleul suferă depresionări progresive datorate deplasării celor
doi centrozomi în formare spre polii celulei.
• Numărul. Majoritatea celulelor se caracterizează prin prezenţa unui singur
nucleu - celule mononucleate. După numărul de nuclei, celulele se pot împărţi în
următoarele categorii:
- anucleate - hematia adultă,
- mononucleate - marea majoritate a celulelor,
- binucleate - 7-8% din hepatocite,
- multinucleate - osteoclastele (zeci de nuclei), fibra musculară striată
scheletală care are aproximativ 40 de nuclei pe fiecare centimetru.
Variaţiile numerice cu creşterea numărului de nuclei se întâlnesc în condiţii
fiziologice atribuite în general unei activităţi metabolice celulare intense, dar mai
ales în stări patologice cum sunt degenerările maligne.
• Aşezarea nucleului este în general centrală. El poate avea şi o aşezare
excentrică în celulele cu polaritate funcţională (nucleul nefrocitului este dispus la
polul bazal al celulei) sau o aşezare periferică la adipocitul alb, datorită acumulărilor
citoplasmatice de lipide. Deplasarea nucleului în celulă poate fi consecinţa
mişcărilor sau curenţilor citoplasmatici.
• Dimensiunile nucleului variază de la un tip de celulă la altul, dar şi cu vârsta
sau activitatea funcţională a celulei, cu ritmul nictemeral sau cu gradul de ploidie.
Variaţiile dimensionale nucleare sunt cuprinse între 4μ la spermatozoid şi 20μ la
nucleul ovulului; în timp ce dimensiunile celulelor sunt cuprinse între câţiva μ la
trombocite şi câţiva centimetri în cazul diametrului longitudinal al fibrei musculare
striate scheletale. De aici rezultă că diversitatea dimensională a celulelor din
organismul uman se datorează mai ales citoplasmelor şi nu dimensiunilor nucleilor.
Aceasta s-ar explica prin faptul că nucleii diferitelor tipuri celulare au aceeaşi funcţie
de bază (conţin aceeaşi cantitate de ADN, genomul fiind acelaşi). Aşadar se poate
spune: ,,Câte citoplasme, atâtea tipuri celulare,, sau altfel spus, expresii fenotipice
diferite ale aceluiaşi genotip. Nucleii celulelor tinere sunt de dimensiuni mari,
eucromatici, veziculoşi, datorită conţinutului crescut în eucromatină şi apă. Cei ai
celulelor adulte, dar mai ales îmbătrânite, sunt mai mici, picnotici, intens coloraţi.
Variaţii dimensionale nucleare întâlnim în interfază şi anume în etapa S, când are
loc dublarea materialului genetic prin autoreplicare semiconservativă a ADN,
însoţită de creşterea dimensiunii nucleului. Dimensiunile nucleului pot fi
determinate prin metode cariometrice.
Există numeroase situaţii patologice ce pot determina modificări ale
volumelor nucleare, printre care modificările toxice celulare, boala de iradiere şi în
special boala neoplazică. Nucleii celulelor maligne sunt frecvent de talie mare şi
morfologie extrem de variată în acelaşi câmp microscopic.
• Raportul nucleo-citoplasmatic , R N/C se calculează după formula:

VN
RN/C = -------- unde, VN = volumul nuclear,
Vc –VN VC= volumul celular.

Acest raport este acelaşi pentru un anumit tip celular. Raportul nucleo-
citoplasmatic prezintă variaţii largi cuprinse între 1/3 până la 1/20. Raportul este
constant în favoarea nucleului la limfocite şi monocite. La celulele tinere (blaşti) şi
la cele maligne în care activitatea metabolică este intensă, nucleul este mai mare şi
citoplasma mai redusă (raport în favoarea nucleului). Celulele adulte şi îmbătrânite
prezintă un raport invers, în favoarea citoplasmei. Evaluarea acestui raport permite
aprecierea stării de sănătate sau patologie celulară precum şi aprecierea vârstei
celulei.

2.2. ULTRASTRUCTURA NUCLEULUI INTERFAZIC

În interfază, nucleul celulelor eucariote este alcătuit din:


- înveliş nuclear (nucleolemă, anvelopă nucleară, membrană nucleară)
- nucleoplasmă (matrice nucleară, carioplasmă, cariolimfă)
- cromatină
- nucleol (fig.VIII.9).

Fig.VIII.9. Ultrastructura nucleului în interfază (după Alberts)


2.2.1. Învelişul nuclear

2.2.1.1. Ultrastructură
Izolarea celei mai mari părţi a ADN-ului celular în nucleu reprezintă
diferenţa majoră dintre celulele eucariote şi celulele procariote. Această izolare
este realizată de către învelişul nuclear sau membrana nucleară (fig.VIII.10).
Învelişul nuclear determină formarea unui compartiment nuclear şi a unui
compartiment citoplasmatic, realizând astfel separarea fenomenelor nucleare
(autoreplicarea semiconservativă a ADN şi transcripţia ARN) de fenomenele
citoplasmatice (translaţie, traducerea şi sinteza proteinelor).
Studiile de microscopie elecronică au permis caracterizarea structurii
fundamentale a învelişului nuclear care apare format din 2 membrane concentrice
(externă şi internă) care se află în continuitate una cu cealaltă, precum şi cu reticulul
endoplasmatic. Cele două membrane sunt separate între ele de un spaţiu cu o grosime
de aproximativ 15 nm, denumit spaţiu perinuclear care comunică cu lumenul
reticulului endoplasmatic. În locurile unde membrana externă fuzionează cu
membrana internă, se formează porii nucleari.

Fig.VIII.10. Invelişul
nuclear. Cele două
membrane nucleare sunt
penetrate de pori
nucleari şi se continuă
cu lumenul reticulului
endoplasmatic.

Membrana nucleară externă este trilaminată, cu o grosime de 6-8 nm, prezintă


ribozomi ataşaţi şi se continuă cu reticulul endoplasmatic, fiind considerată o formă
particulară a acestuia. Proteinele sintetizate de ribozomii ataşaţi membranei nucleare
externe sunt destinate fie pentru membrana internă, fie pentru membrana externă, fie
sunt deplasate transversal prin membrană şi depozitate în spaţiul perinuclear.
Membrana nucleară internă este lipsită de ribozomi, fiind considerată membrana
proprie nucleului. Ea este aderentă de nucleoplasmă.
Lamina nucleară. Faţa internă a membranei nucleare este tapetată de o reţea
bidimensională proteică, cu o grosime de 30-100 nm numită lamina nucleară
(fig.VIII.11). Proteinele care alcătuiesc lamina nucleară sunt filamente intermediare
cu o GM de 60-70 Kda numite laminele A, B şi C. Ele interacţionează cu unele
proteine ancorate în membrana internă precum emerina, LAP2 sau proteina LBR.
Lamina B este diferită ca structură de laminele A şi C care sunt codate de aceiaşi
genă (LMNA). Dacă lamina B este întânită în toate celulele somatice nucleate,
laminele B şi C nu se întâlnesc la celulele embrionare, ele se formează după naştere.
Lamina nucleară participă la realizarea conformaţiei şi stabilităţii nucleului, la
organizarea spaţială a porului nuclear, la ataşarea cromatinei de învelişul nuclear,
precum şi la dispariţia şi refacerea învelişului nuclear în timpul diviziunii celulare.

Fig.VIII.11. Lamina nucleară


a) reprezentarea schematică a localizării laminei nucleare;
b) imagine de microscopie electronică a unei porţiuni din lamina nucleară.

Prin examinare la microscopul electronic, în perioada premergătoare


diviziunii s-a observat că membrana nucleară se fragmentează în vezicule mici care
rămân ataşate la reticulul endoplasmatic. Laminele B sunt foarte strâns legate de
aceste vezicule, în timp ce laminele A şi C sunt depolimerizate şi dispersate în celulă.
Această depolimerizare şi rupere consecutivă a membranei nucleare se produce
datorită fosforilării tranzitorii a proteinelor laminare, fosforilare realizată de
activarea kinazei lamelare. La sfârşitul diviziunii celulare (în telofază) se induce
defosforilarea laminelor, permiţându-le să polimerizeze, fapt ce determină
fuzionarea micilor vezicule asociate cu laminele B şi respectiv formarea unei
membrane nucleare interfazice normale (fig.VIII.12).

Fig.VIII.12. Corelaţia dintre fosforilarea proteinelor laminare şi structura învelişului


nuclear în timpul mitozei

Implicaţii medicale. S-a constatat o legătură între mutaţiile genelor care codifică
proteinele laminei nucleare şi o serie de maladii ereditare familiale:
• Distrofia musculară Emery Dreifuss este determinată de mutaţia genei codante
pentru emerină sau mutaţia genelor pentru laminele de tip A. Boala se caracterizează
prin distrucţie musculară acompaniată de cardiomiopatie cu tulburări de conducere
şi poate determina moartea subită cardiacă.
Gena codantă pentru laminele de tip A este alterată şi în alte maladii precum:
• Lipodistrofia de tip Dunningan. Boala dubutează la pubertate şi este caracterizată
prin pierderea progresivă a ţesutului adipos în regiuni localizate ale corpului
(trunchi, membre), concomitent cu creştere depunerilor de lipide la nivelul feţei,
spatelui. Maladia se asociază cu achantozis nigricans (pigmentarea regiunii axilare),
hirsutism (pilozitate corporală excesivă) şi ovar polichistic.
• Displazia acro-mandibulară este o maladie genetică cu transmitere autozomal
recesivă, manifestată clinic prin malformaţii osoase, dismorfism cranio-facial,
lipodistrofie parţială şi îmbătrânire precoce;
• Maladia Charcot Marie Tooth este o neuropatie periferică ereditară caracterizată
prin atrofie musculară şi neuropatie senzitivă progresivă cu atingere bilaterală şi
simetrică a membrelor, amiotrofie şi deficit motor, abolirea reflexelor
osteotendinoase.
• Progeria sau sindromul prematur Hutchinson Gilford este o maladie genetică
rară, determinată de mutaţiile genelor LMNA care se traduce prin diminuarea
cantitativă a laminei A sau prin alterări calitative ale proteinei numită progernă.
Aceste anomalii conduc la alterarea anvelopei nucleare, perturbând funcţia normală
a celulelor şi diviziunea lor; repararea şi reînnoirea ţesuturilor va fi alterată, ceea ce
determină o îmbătrânire patologică. Boala se manifestă de la naştere la ambele sexe,
se caracterizează prin accelerarea procesului de îmbătrânire şi conduce la deces în
jurul vârstei de 15 ani.
• Lipodistrofia indusă medicamentos. Numeroase studii au demonstrat că
administrarea triplei terapii utilizată în tratamentul infecţiei HIV alterează maturarea
prolaminelor nucleare. Ca urmare, pacienţii prezintă manifestări lipodistrofice.

2.2.1.2. Porii învelişului nuclear


La toate celulele eucariote de la Saccharomices caerevisiae (drojdia de bere)
până la om, învelişul nuclear este perforat de pori. Fiecare por este alcătuit dintr-o
structură complexă cunoscută sub numele de complexul porului nuclear (NPC) care
are o masă moleculară estimată la aproximativ 125 milioane daltoni şi este alcătuit
din mai mult de 100 de proteine diferite, aranjate într-o strictă simetrie octogonală.
Proteinele care intră în alcătuirea NPC poartă numele de nucleoporine (NUP).
Dintre acestea numai două prezintă un domeniul transmembranar, celelalte se
asamblează în sub-complexe interacţionând între ele pentru a forma NPC. Unele
nucleoporine prezintă o secvenţă repetitivă de Phe-Gly (FG) şi au rol predominant
în transportul transmembranar. Celelalte nucleoporine au rol în menţinerea structurii
porului nuclear. Dintre acestea NUP107 şi NUP133 sunt componente stabile ale
nucleului în intefază şi participă la asamblarea precoce a anvelopei nucleare la
sfârşitul diviziunii mitotice.
Complexul porului nuclear penetrează cele 2 membrane ale învelişului
nuclear şi apare în regiunile unde membrana externă se continuă cu cea internă.
Conformaţia porului împiedică schimburile între cele două membrane ale învelişului
nuclear, dar realizează un canal de comunicare între compartimentul nuclear şi cel
citoplasmatic. În secţiune transversală, complexul porului nuclear apare alcătuit din
3 componente (fig.VIII.13):
- componenta columnară care formează cea mai mare parte a peretelui porului;
- componenta anulară formată din 8 granule proteice care determină forma
octogonală a porului. De la nivelul acestei componente se extind spiţe spre
interiorul porului.
- componenta luminală formată dintr-o glicoproteină transmembranară care se
pare că participă la ancorarea complexului porului la membrana nucleară.

Fig.VIII.13. Componentele complexului porului nuclear

Spiţele sunt conectate la 2 inele situate pe suprafaţa nucleară şi respectiv pe


suprafaţa citoplasmatică, iar ansamblul spiţe-inele este ancorat în învelişul nuclear
la locurile de contact între membranele nucleare internă şi externă. De la cele 2 inele
pornesc fibrile sau filamente proteice care pe faţa nucleară formează o structură în
formă de "coş de baschet".
Porii nucleari reprezintă aproximativ 5→15% din totalul suprafeţei
membranei nucleare. S-a constatat că numărul porilor este corelat cu activitatea
transcripţională a celulei. Astfel, anvelopa nucleară a unei celule somatice de
mamifer conţine 3000 – 4000 NPC, cea a ovocitelor de broască Xenopus laenis care
au o capacitate de trascripţie mai mare prezintă 60 pori/m2, însumând aproximativ
30 milioane de complexe de pori/nucleu, în timp ce proeritrocitul care este inactiv
transcripţional, prezintă doar 3 pori/m2, în total aproximativ 150-300 pori/nucleu.
Proprietăţile transportului prin porii nucleari au fost studiate prin injectarea
de compuşi radioactivi în citosol şi examinarea ratei lor în nucleu. Astfel,
experienţele au demonstrat că porii nucleari sunt permeabili pentru ioni şi molecule
mici, inclusiv proteine cu un diametru mai mic de 9 nm ( 60kDa). Aceste molecule
difuzează pasiv prin canalele deschise (pline cu H2O) din complexul porului nuclear.
Dar, porii nucleari permit trecerea unor macromolecule sau complexe
multimoleculare importante pentru realizarea funcţiilor celulei. Astfel din
citoplasmă sunt "importate" în nucleu enzime de sinteză a ADN, precum şi proteine
histonice care intră în alcătuirea cromatinei. De asemenea, nucleul "exportă" în
citoplasmă precursori ribozomali şi particule ribonucleoproteice formate din
complexe de ARNm şi proteine. Trecerea unor asemenea ansambluri cu dimensiuni
mult mai mari decât diametrul canalului porului, se face datorită unui proces activ
prin care proteinele specifice şi ADN-ul sunt recunoscute şi transportate selectiv
într-o singură direcţie.

Fig. VIII.14. Complexul porului.


a) reconstrucţie 3D; b) şi c) imagini de microscopie electronică SEM
(după J.E.Henshaw şi R.Milligan)

Rezumând, se poate spune că porii nucleari reprezintă un important canal de


comunicare între interiorul compartimentului nuclear şi cel citoplasmatic. Canalul
prezintă proprietăţile unui filtru molecular, fiind permeabil faţă de ioni şi molecule
mici şi selectiv faţă de complexele proteice mai mari. Acest transport selectiv este
foarte specific prin prezenţa secvenţelor semnal aminoacide din cadrul complexelor
proteice ce se leagă de proteinele receptor din complexele porilor. În acelaşi timp
este un proces energodependent responsabil de translocarea prin învelişul nuclear.

Mecanismul de transport prin porii nucleari


Fiecare complex al porului nuclear conţine cel puţin un canal apos cu un
diametru de 9 nm şi o lungime de 15 nm care este traversat în mod pasiv de molecule
hidrosolubile cu greutate moleculară mică. Moleculele cu GM mai mică de 5000d
difuzează atât de rapid, încât se poate considera că pentru ele anvelopa nucleară
prezintă o permeabilitate liberă. O proteină de 17000d realizează traversarea între
citosol şi nucleu în 2 minute, o proteină de 44000d în 30 minute, în timp ce o proteină
globulară de talie mai mare de 60000d nu poate penetra în nucleu. Proteinele cu
greutăţi moleculare mari, ribozomii maturi al căror diametru este de 30 nm, ADN
polimerazele şi ARN-ul ale căror subunităţi au o greutate moleculară de 100.000-
200.000d, ca şi numeroase alte proteine se leagă de receptori proteici specifici
localizaţi în complexele porilor şi sunt transportate în mod activ prin membrana
nucleară.
După cum am arătat anterior, cu cât un nucleu prezintă o activitate de
transcripţie mai mare, cu atât numărul complexelor porilor nucleari este mai mare.
Anvelopa nucleară a unei celule de mamifer conţine 3.000-4.000 de complexe a
porilor. O celulă care sintetizează ADN trebuie să importe din citosol 10 6 molecule
de histone la fiecare 3 minute; aceasta înseamnă că fiecare complex al porului trebuie
să transporte în medie 100 de molecule de histone într-un minut. De asemeni, dacă
celula creşte repede, fiecare complex al porului trebuie să vehiculeze spre citosol
aproximativ 6 subunităţi ribozomale mari şi mici nou formate într-un minut.
Transportul proteinelor nucleare este selectiv şi se realizează cu participarea
unor semnale de localizare nucleară (NLS). Semnalul de localizare nucleară poate
fi localizat oriunde pe secvenţa de aminoacizi, el variază de la o proteină nucleară la
alta, dar în general este format dintr-o secvenţă scurtă de 4-8 aminoacizi bogaţi în
lizină, arginină, prolină. Există de asemenea semnale de export nuclear sau NES
(Nuclear Export Signal).
Transportul nuclear activ presupune următoarele etape:
a) Fixarea proteinelor NLS sau NES la NPC.
Această etapă este independentă de energie şi temperatură şi se realizează prin
intermediul a două mari familii proteice: proteinele RanGTP şi karioferinele α şi β.
Karioferinele formează trei clase de proteine: exportine, importine şi transortine. În
prezenţa Ran exportinele fixează transportorul, în rimp ce importinele îl relaxează.
Transportinele sunt mai puţin influenţate de Ran. Karioferinele sunt capabile să
recunoscă proteinele ce prezintă pe suprafaţa lor semnalele de localizare nucleară
sau de export nuclear. Transportul presupune formarea unui complex alcătuit din
cele două subunităţi ale karioferinelor şi nucleoporine: subunitatea α ataşază NLS
sau NES determinând creşterea afinităţii acesteia pentru subunitatea β; unirea
subunităţilor α şi β a karioferinelor permite ataşare sevenţelor repetitive FG ale
nucleoporinelor şi astfel, complexul de transport odată format poate pătrunde prin
porul nuclear.
b) Transportul moleculelor prin porii nucleari şi disocierea complexului de
transport.
Importul presupune ataşarea karioferinelor, a NLS şi a nucleoporinelor FG cu
formarea complexului transportor care odată ajuns în nucleu se disociază printr-un
mecanism alosteric determinat de legarea RanGTP la subunitatea β a karioferinelor
(fig.VIII.15.).
Fig.VIII.15. Dinamica moleculară a importului nuclear (după Nehrabass)

Formarea complexului de export se realizează prin fixarea exportinei la


secvenţa NES a proteinei transportate şi la secvenţele FG a nucleoporinelor, în
prezenţa RanGTP. Acesta traversează porul nuclear şi odată ajums în citoplasmă se
disociază, responsabil de disociere fiind RanGDP (fig. VIII.16).

Fig. 16.Dinamica moleculară a exportului nuclear (după Nehrabass)

Transportul nuclear este deci o suită de importuri şi exporturi de proteine


guvernate de gradientul RanGTP, acesta găsindu-se în concentraţie mai mare în
nucleu şi mai mică în citoplasmă. Concentraţia RanGTP în nucleu este menţinută
prin intervenţia unei enzime RCCI sau RanGEF care converteşte RanGDP în
RanGTP, pe când în citoplasmă RanGTP este transformat în RanGDP sub acţiunea
enzimei RanGAP (fig.VIII.17).
Fig.VIII.17. Distribuţia asimetrică a RanGTP la nivelul NPC (după Nehrabass)

2.2.1.3. Compoziţia chimică a învelişului nuclear.


Anvelopa nucleară face parte din ansamblul sistemelor membranare
celulare şi este formată din 30% lipide, 65% proteine (majoritatea
glicoproteine), 4% ARN şi 1% ADN. Proporţia crescută a proteinelor în
raport cu lipidele se datorează prezenţei laminei nucleare şi a NPC. Prezenţa
ADN-ului se datorează heterocromatinei care se ataşează la lamina
nucleară, pe cînd ARN-ul poate fi localizat la nivelul porilor nucleari sau
poate fi asociat cu proteine specifice. Arhitectura moleculară a acestor
membrane este asemănătoare cu cea a reticulului endoplasmic, enzimele şi
citocromii fiind plonjate în dublul strat lipidic.
2.2.1.4. Rolul fiziologic al învelişului nuclear
• Schimburile nucleo-citoplasmatice
Principalul rol al învelişului nuclear este reprezentat de transportul de ioni şi
molecule între compartimentul nuclear şi cel citoplasmatic, transport care se
desfăşoară prin intermediul porilor nucleari. Schimburile nucleo-citoplasmatice sunt
esenţiale pentru viaţa celulei, deoarece:
- sinteza acizilor nucleici se desfăşoară în nucleu şi necesită importul nuclear
al tuturor factorilor care participă la aceste mecanisme şi care sunt sintetizaţi
în citoplasmă: componente nucleotidice, enzime, factori de transcripţie, ATP,
proteine histonice şi nonhistonice care intră în alcătuirea cromozomilor,
complexe ribonucleoproteice care participă la formarea precursorilor
ribozomali.
- biosinteza proteică se desfăşoară în citoplasmă şi necesită exportul nuclear al
tuturor tipurilor de ARN şi a subunităţilor ribozomale (fig.VIII.18).
• Participarea la realizarea reacţiilor metabolice
Fiind o formă particulară de reticul endoplasmic, membrana nucleară prezintă
un echipament enzimatic asemănător cu al acestuia şi realizează reacţii metabolice
cvasiidentice:
- elongarea şi desaturarea acizilor graşi, biosinteza fosfolipidelor şi
colesterolului, glicozilarea lipidelor şi proteinelor, detoxifiere.
- poliribozomii ataşaţi la membrana externă sintetizează lanţuri polipeptidice
care vor fi apoi inserate în bistratul lipidic sau vor fi transferate în spaţiul
perinuclear.
- în unele tipuri celulare, membrana nucleară externă formează prin înmugurire
vezicule de tranziţie prin a căror fuziune se formează saci golgieni.

2.2.1.5. Biogeneza învelişului nuclear


Învelişul nuclear este o structură prezentă pe perioada interfazei. Membranele
se fragmentează până la dispariţie în premetafază şi se refac progresiv pe parcursul
interfazei. După cum am prezentat anterior, învelişul nuclear este o formă particulară
de reticul endoplasmic, ceea ce explică fragmentarea şi refacerea sa rapidă. Ca şi în
cazul celorlalte membrane, constituenţii lipidici şi proteici se află într-un echilibru
dinamic; viteza de reînnoire este la fel de mare ca şi în cazul constituenţilor
reticulului. Fosfolipidele membranei interne se reînnoiesc mai repede decât cele ale
membranei externe. Biogeneza anvelopei nucleare are loc în telofază cu participarea
reticulului, a laminei nucleare, precum şi a nucleoproteinelor NUP 107 şi NUP 133.
Fig.VIII.18. Rolul învelişului nuclear în schimburile efectuate între nucleu şi citoplasmă

2.2.2. Matricea nucleară sau nucleoplasma


Reprezintă partea nucleului aparent lipsită de structură în microscopie optică
şi electronică, în care plonjează cromatina şi nucleolii. Din punct de vedere
biochimic, matricea nucleară este definită ca o structură care conţine 10% din totalul
proteinelor nucleare, 30% din ARN-ul nuclear, 1-3% din totalul ADN-ului şi 3% din
fosfolipidele nucleare. Studiul matricei nucleare în microscopie elecronică arată că
ea cuprinde în principal elemente fibrilare care stabilesc legături cu proteinele din
alcătuirea porilor şi laminele nucleare. Organizarea moleculară a matricei nucleare
cuprinde două componente:
• o componentă stabilă reprezentată de o reţea fibroasă de natură proteică care
menţine forma nucleului. Se poate aprecia că aceasta este o reţea structurală
cu rol analog citoscheletului celular. Proteinele structurale ale matricei
nucleare sunt reprezentate de nucleoplasmină şi proteine nonhistonice.
Proteinele nonhistonice sunt heterogene ca masă moleculară (GM de 10-30
kda), dar şi din punct de vedere chimic, fiind acide, neutre sau bazice.
• o componentă labilă reprezentată de apă, ioni, ATP şi enzime de tipul
nucleaze, ADN şi ARN-polimeraze şi proteinkinaze. Conţinutul în ATP al
nucleului este mai mare decât cel al citoplasmei. Ionii cei mai abundenţi sunt
Ca2+, Mg2+, Na+, K+. Există diferenţe între concentraţiile de Na+ şi K+ în
nucleu faţă de citoplasmă, Na+ se găseşte în concentraţie mai mică, iar K+ în
concentraţie mai mare decât în citoplasmă. Contractilitatea matricei nucleare
este dependentă de cationii bivalenţi Ca+ şi Mg2+. Prezentând contractilitate,
matricea nucleară este o structură dinamică.
Funcţia matricei nucleare este neclară, cu toate că a fost definită din punct de
vedere structural şi biochimic. Probabil că rolul ei cel mai important ar fi să asigure
organizarea şi structura compartimentului nuclear intern. ADN-ul multiplicat şi
componentele enzimatice necesare sintezei ADN-ului sunt asociate cu matricea,
ceea ce sugerează rolul matricei în organizarea aparatului de multiplicare al ADN.

2.2.3. Cromatina
2.2.3.1. Clasificarea cromatinei
În interfază, cromatina este forma relaxată, desfăşurată a cromozomilor. În
timpul diviziunii celulare, cromatina se reorganizează, se condensează luând
aspectul caracteristic cromozomilor.
În funcţie de starea de condensare şi rolul îndeplinit pe parcursul interfazei,
cromatina se clasifică în :
• eucromatina, forma relaxată, activă din punct de vedere transcripţional;
gradul scăzut de spiralizare permite transcripţia informaţiei genetice pe ARN
ceea ce va conduce la sinteza proteinelor. În microscopia optică se colorează
slab bazofil, tinctorialitatea redusă se datorează gradului scăzut de spiralizare.
Predomină în nucleii celulelor tinere cu intensă activitate metabolică, numiţi
nuclei eucromatici. În microscopia electronică are aspect fin granular.
Eucromatina cuprinde genele care codifică sinteza proteinelor responsabile de
structura şi funcţia tipului celular respectiv în diferite perioade de activitate
metabolică. Se subclasifică în :
a) eucromatina activă reprezentată de zonele care codifică proteinele care
asigură structura şi funcţia (viaţa bazală) celulei;
b) eucromatina permisivă reprezenată de zonele care codifică proteine
sintetizate ca răspuns celular la semnale modulatoare. Această fracţiune a
eucromatinei nu este în permanenţă activă, dar poate fi activată de către
mesageri (ex.hormoni).
• heterocromatina, cromatina înalt condensată şi inactivă din punct de vedere
transcripţional. Datorită gradului ridicat de spiralizare, heterocromatina nu
permite copierea mesajului pe ARN şi deci nu va conduce la sinteza
proteinelor pe care le codifică. Ea reprezintă aproximativ 90% din cromatina
nucleară. În microscopia optică se colorează intens bazofil datorită gradului
crescut de spiralizare şi se prezintă sub formă de mase neregulate ataşate foiţei
interne a membranei nucleare sau ataşate nucleolului. Se găseşte în cantitate
crescută în nucleii celulelor îmbătrânite cu activitate metabolică redusă.
Datorită gradului crescut de tinctorialitate, aceştia poartă numele de nuclei
hipercromi sau picnotici. În microscopia electronică apare sub formă de grunji
de aspect neregulat, electronodenşi.
În funcţie de rolul îndeplinit în formarea cromozomilor, heterocromatina se
subclasifică în:
a) heterocromatina constitutivă este condensată în permanenţă pe parcursul
interfazei. În mitoză intră în alcătuirea celor 22 de perechi de cromozomi
autozomi şi se localizează în jurul centromerilor şi la telomere.
b) heterocromatină facultativă este condensată pe perioada interfazei numai
în anumite tipuri celulare şi pe perioade restrânse ale dezvoltării celulare.
Genele care aparţin acestei fracţiuni de cromatină nu se exprimă decât în cazul
în care are loc despiralizarea, cu transformarea heterocromatinei în
eucromatină.
Din heterocromatina facultativă face parte formaţiunea descrisă de Barr şi
Bertram (1949) sub denumirea de cromatină sexuală sau corpuscul Barr.
Cromatina sexuală este prezentă în 20% din celulele sexului feminin şi în mod
normal lipseşte la sexul masculin. Ea reprezintă o heterocromatinizare
interfazică a unuia din cromozomii X care devine inactiv din punct de vedere
genetic; inactivarea se produce în a 14-15 zi de la fecundaţie la embrionul de
sex feminin. Cromatina Barr se poate pune în evidenţă în celulele mucoasei
bucale unde apare de formă lenticulară, ataşat de membrana internă a
nucleului, în neuroni unde este ataşat nucleolului şi în polimorfonuclearele
neutrofile, unde are forma unui "băţ de tobă" (drumstick) ataşat de unul dintre
lobii nucleului (fig.VIII.19). Evidenţierea corpusculului Barr (de regulă pe
frotiul de sânge) este utilizată în orientarea diagnosticului anomaliilor
cromozomiale numerice gonozomale de tip sindrom Turner (45,X0), sindrom
triploX (47,XXX) şi sindrom Klinefelter (47,XXY). Diagnosticul de
certitudine necesită efectuarea cariotipului.
Caracteristica sexului masculin o reprezintă cromozomul Y. Acesta poate fi
evidenţiat prin microscopie de fluorescenţă, după colorare cu quinacrină sub
forma unui corpuscul intens fluorescent numit şi corpuscul F (fluorescent). A
fost descoperit de Pearson în 1970 şi este utilizat în diagnosticul anomaliilor
cromozomiale legate de cromozomul Y.

Fig.VIII.19. Evidenţierea corpusculului Barr în diferite tipuri celulare

2.2.3.2. Organizare moleculară


Nucleul conţine aproape toată informaţia genetică sub formă de ADN. După
cum s-a prezentat anterior, ADN este format din 4 nucleotide: 2 conţin baze purinice
cu o structură inelară dublă (adenină şi guanină), iar 2 conţin baze pirimidinice cu o
structură inelară simplă (timină şi citozină). Structura de bază a ADN, dedusă în
1953 de Watson şi Crick este formată din 2 lanţuri polinucleotidice care stabilesc
legături de hidrogen între adenină şi timină (perechea A-T) şi între guanină şi
citozina (perechea G-C). Cele 2 catene sunt antiparalele, complementare şi răsucite,
formând un dublu helix cu un diametru de 2 nm. Nucleotidele nu sunt aranjate la
întâmplare, ci în aşa fel încât trei litere să formeze un „cuvânt” care să semnifice un
aminoacid; astfel informaţia genetică este conţinută în aranjamentul liniar specific
al bazelor azotate. Fiecare „cuvânt” reprezintă o unitate informaţională a codului
genetic şi poartă numele generic de codon (fig.VIII.19).
ADN cromozomial asociat cu proteinele nucleare şi resturi de ARN formează cromatina.
Din punct de vedere biochimic, proteinele asociate ADN se clasifică în proteine histonice şi
proteine nonhistonice.
Încă din 1960 se cunoaşte faptul că, în timp ce conţinutul în ARN şi proteine nonhistonice prezintă un
raport variabil de la un tip celular la altul, histonele şi ADN-ul prezintă un raport fix de 1/1.

• Proteinele nonhistonice sunt o clasă heterogenă de polipeptide care cuprinde


proteine structurale care intră în structura cromozomilor, proteine reglatoare
implicate în reglarea genelor şi enzime de tipul ARN polimeraze şi ADN
polimeraze.
• Proteinele histonice se găsesc doar în celulele eucariote şi sunt cele mai
numeroase proteine din nucleu. Au o greutate moleculară mică de 10-20 Kd şi
sunt bogate în arginină şi lizină. Aceşti aminoacizi conferă proteinelor histonie
o sarcină puternic pozitivă şi un caracter bazic şi le permite astfel realizarea de
legături strânse cu moleculele de ADN care au un caracter acid şi o sarcină
negativă (tabel VIII.II). Există 5 tipuri de histone notate H1, H2A, H2B, H3 şi H4.
Proteinele histonice H1 sunt diferite de la o specie la alta precum şi de la un
ţesut la altul şi sunt ultimele apărute pe scara filogenetică. Histonele H2A, H2B,
H3 şi H4 sunt foarte similare la specii diferite, motiv pentru care sunt considerate
printre cele mai conservate proteine cunoscute. H2A şi H2B au un conţinut ridicat
de lizină, iar H3 şi H4 de arginină. Histonele H2A, H2B, H3 şi H4 sunt denumite
histone nucleozomale, deoarece sunt responsabile de organizarea unităţii de
bază a cromatinei, numită nucleozom.

Fig.VIII.19. Relaţia
dintre detaliile
moleculare ale
codului genetic
conţinut în ADN
şi cromozom

Masa Număr de Tipuri de a.a. Specificitate


Tipul
moleculară aminoacizi Lizină Arginină de specie
H1 20000 220 Da
+++
H2A 14000 129 Nu
++
H2B 13800 125 Nu
++
H3 15300 135 +++ Nu
H4 11300 102 +++ Nu
Tabel VIII.II. Principalele caracteristici ale histonelor
2.2.3.3. Organizarea supramoleculară a cromatinei - Nucleozomul
Nucleozomul este unitatea de bază a cromatinei şi prin repetare formează
structura filamentului de cromatină, conferind aspectul de „mărgele pe sârmă”
observat în microscopie electronică.

Fig.VIII.20. Schema de
organizare
supramoleculară a
nucleozomului. Detalierea
componentelor
moleculare
(după Alberts)
Nucleozomul este format dintr-un miez proteic numit octamer pe care se
dispune o dublă spiră de ADN dublu catenar.
- octamerul poartă această denumire deoarece este format din 8 molecule, câte
două din fiecare din proteinele histonice H2A, H2B, H3, H4. Histona H1 este
implicată în legarea nucleozomilor.
- lungimea ADN-ului care înconjoară octamerul este de 146 de perechi de
nucleotide, iar a filamentului total de ADN din alcătuirea nucleozomului, de
aproximativ 200 perechi de nucleotide (fig.VIII.20).
Microscopia electronică a demonstrat că în celulele vii, cromatina adoptă
rareori forma despiralizată de „mărgele pe sârmă” cu o grosime a filamentului de 11
nm (similară cu înălţimea nucleozomului). Cea mai mare parte a filamentelor de
cromatină au o grosime de 30 nm, modul de dispunere al nucleozomilor nefiind încă
cunoscut. Totuşi, din multele modele propuse, modelul „în zig-zag” este considerat
cel mai coerent la ora actuală (fig.VIII.21a). Mai mult, se consideră că modelul „în
zig-zag” are un aspect dinamic, modificându-se în permanenţă datorită acţiunii
proteinelor ataşate ADN-ului de legătură intercromozomială (fig.VIII.21.b).

Fig.VIII.21.Modelul în „zig-zag” al dispunerii nucleozomilor în cadrul fibrei de 30 nm


a) diferite modele propuse ale fibrei de cromatină de 30 nm;
b) localizarea proteinelor de legătură a secvenţelor de ADN care par să fie responsabile
de variaţia dispunerii nucleozomilor

2.2.4. Nucleolul

Nucleolul este un organit nuclear prezent în toate celulele eucariote cu


excepţia primelor blastomere care nu realizează biosinteză proteică, deoarece
funcţiile vitale le sunt asigurate de proteinele vitelusului formativ asigurat de ovocit.
A fost evidenţiat încă din 1836 prin tehnici de microscopie optică, dar rolul său în
sinteza precursorilor ribozomali a fost dovedit abia în 1960.
Nucleolul este prezent pe întreaga perioadă a interfazei; se fragmentează până
la dispariţie în premetafază şi se reface în telofază ca şi component al nucleului
celulelor fiice.
2.2.4.1. Morfologie
În microscopia optică, pe preparatele proaspete, nucleolul apare sub forma
unui corpuscul refringent, rotund-ovalar. Pe preparatele fixate, datorită încărcăturii
acide, se colorează intens bazofil (albastru de toluidină) sau intens argentofil
(impregnare argentică-metoda Cajal).
Numărul nucleolilor este în raport direct cu gradul de ploidie, în majoritatea
celulelor umane somatice (diploide) există 1-2 nucleoli. În celulele maligne care sunt
caracterizate de poliploidie numărul nucleolilor poate ajunge la 10-12. Dimensiunea
nucleolului se încadrează de regulă între 1-7 (aproximativ 1/3 din volumul
nucleului). Talia nucleolilor variază în funcţie de specie, tipul celular şi starea
funcţională a celulei deoarece ea reflectă activitatea nucleolului, deci numărul de
ribozomi produşi într-un anumit moment funcţional. Poziţionarea în nucleu este de
regulă centrală, dar poate fi şi excentrică, chiar periferică în funcţie de momentul
funcţional (fig.VIII.22).

Fig.12. Imagini de microscopie electronică de transmisie ale nucleului şi nucleolului unui


fibroblast uman. Nucleul în interfază (stg); componentele nucleolui (dr.)
(după E.G.Jordan şi J.McGovern)

2.2.4.2. Ultrastructură
Nucleolul nu rezintă o membrană proprie. Din punct de vedere ultrastructural
sunt descrise 4 componente:
- centru fibrilar;
- componenta fibrilară densă formată din ADN cromozomial care joacă rol de
organizator nucleolar. Genele ribozomale sunt grupate în regiuni cromozomiale
numite organizatori nucleolari sau NOR (nucleolar organiser region). Numărul
genelor ribozomale variază, fiind în jur de câteve sute la mamifere; la om există
aproximativ 400 de cópii. În timpul mitozei, materialul genetic nucleolar este
antrenat în spiralizarea cromozomilor şi aceste gene se dispun la nivelul
constricţiilor secundare ale cromozomilor din perechile 13, 14, 15, 21, 22.
Numele de „organizatori nucleolari” provine din faptul că în telofază, odată cu
despiralizarea cromozomilor, ele participă la reorganizarea nucleolilor în nucleii
celulelor fiice.
- componenta granulară dominantă din punct de vedere cantitativ, reprezentată de
precursorii ARN-urilor ribozomale, ARN-uri ribozomale mature, subunităţi
proteo-ribozomale ;
- componenta amorfă care umple spaţiul dintre celelalte componente.

2.2.4.3. Organizarea moleculară.


Datorită concentraţiei mari de substanţă uscată, nucleolul este considerat a fi
cea mai densă structură celulară. Principalele componente moleculare din greutatea
uscată a nucleolului sunt reprezentate de: ADN-3%, ARN-7%, proteine-90%. ADN-
ul este reprezentat de centrul fibrilar şi organizatorii nucleolari care pătrund ca nişte
bucle în nucleol. ARN-ul este în principal reprezentat de ARN ribozomal aflat în
diferite faze de maturare. Proteinele nucleolare sunt reprezentate de proteine
ribozomale, precum şi de enzime care participă la sinteza şi maturarea ARN-urilor
ribozomale.

2.2.4.4. Rolul nucleolului


Rolul esenţial al nucleolului este biogeneza ribozomilor. În nucleol se
sintetizează tipurile de ARN ribozomal care participă la formarea subunităţilor
ribozomale. Aceşti precursori ribozomali se asociază cu proteinele ribozomale, trec
prin porii nucleari în citoplasmă unde se maturează, formându-se ribozomii capabili
de sinteza proteică.
Transcripţia genelor ribozomale este iniţiată la nivelul joncţiunii dintre centrul
fibrilar şi componenta fibrilară densă. Se formează precursorul ARNr 45 S de la care
porneşte un proces de maturare biochimică care conduce la formarea a trei tipuri de
ARNr: ARNr 18S, ARNr 28S şi ARNr 5,8S (fig.VIII.23). La formarea ribozomilor
participă şi un ARNr 5S care se sintetizează în nucleu. Moleculele de ARNr
formează complexe ribonucleoproteice cu un mare număr de proteine sintetizate în
citoplasmă şi importate apoi în nucleu. Maturarea ribozomilor are loc în citoplasmă
pe măsură ce subunităţile ribozomale sunt transferate. La eucariote, subunitatea mare
ribozomală (60S) este formată din complexele ribonucleoproteice care conţin ARNr
18 S, 28 S şi 5,8 S şi 49 de tipuri de proteine ribozomale, iar subunitatea mică (40S)
din complexele ribonucleoproteice cu ARNr 18S şi 33 de tipuri de proteine
ribozomale.

Fig. VIII.23. Rolul nucleolului în sinteza ribozomilor.


Schema sintezei ARNr în nucleol, transportul lor în nucleu şi apoi în citoplasmă,
asamblarea subunităţilor ribozomale 60S şi 40S

2.2.4.5. Factori care influenţează activitatea nucleolului


a) substanţe inhibitoare:
Substanţele inhibitoare determină inactivitatea nucleolară prin hipotrofia nucleolară,
vacuolizarea şi fragmentarea acestuia. Deoarece inhibă activitatea nucleolului şi prin
această inhibă funcţiile vitale celulare (biosinteza proteică), unele dintre ele sunt
utilizate în tratamentul anticanceros:
- agenţi fizici: căldura, razele X, UV;
- agenţi chimici: actinomicina D, fluorouracilul;
- toxine microbiene.
b) substanţe stimulatoare:
- thioacetamida, phitohemaglutinina, pilocarpina;
- infecţii virale cu adenovirusuri.

2.3. FUNCŢIILE NUCLEULUI INTERFAZIC

Pe parcursul interfazei, nucleul poartă denumirea de „nucleu metabolic”


deoarece supraveghează şi coordonează activitatea metabolică a celulei. Pentru
aceasta, el prezintă o ultrastructură adaptată funcţiei de stocare, dublare şi copiere a
informaţiei genetice, precum şi funcţiei de comunicare cu citoplasma.
Am prezentat în numeroase rânduri faptul că proteinele participă la
organizarea tuturor structurilor celulare şi la realizarea tuturor funcţiilor celulare.
Fără proteine viaţa nu poate exista. De altfel, începutul vieţii pe planetă este
considerat a fi momentul apariţiei primilor aminoacizi. Pe de altă parte, ştim că
„celulele” sunt acele forme de existenţă ale lumii vii capabile de metabolism,
autoreglare şi diviziune. Fiecare dintre aceste funcţii se realizează cu participarea
proteinelor. De aici rezultă faptul că pe perioada întregii sale vieţi, celula are două
deziderate importante: producerea de proteine şi pregătirea şi realizarea diviziunii.
Mecanismul care asigură realizarea acestor deziderate se realizează în etape
succesive şi a fost denumit „dogma centrală a biologiei moleculare” sau simplu
„calea metabolică de la ADN la proteine”. Etapele de realizare a transmiterii
informaţiei sunt în ordine: replicarea (duplicarea ADN), transcripţia (sinteza ARN)
şi translaţia (sinteza proteinelor) (fig.VIII.24).
Fig.VIII.24. Dogma centrală a biologiei moleculare

2.3.1. REPLICAREA (DUPLICAREA ADN)

O primă abordare a mecanismului replicării ADN a fost realizată de studiile


lui Chargaff în legătură cu compoziţia bazelor azotate. În procesul analizării
moleculelor de ADN provenind de la o varietate largă de organisme, Chargaff a
descoperit un model remarcabil: bazele adenină şi timină au fost găsite întotdeauna
ca fiind în cantităţi egale, la fel ca şi bazele citozină şi guanină. Acest model a
devenit cunoscut ca „regula lui Chargaff”.
Deşi Chargaff a intuit că această regularitate trebuie să reflecte o proprietate
fundamentală a ADN-ului, nu a descoperit importanţa sa exactă. Importanţa relaţiilor
dintre adenină şi timină, citozină şi guanină a devenit evidentă în 1953 când Watson
şi Crick au publicat un model bidimensional al structurii ADN. Acest model s-a
bazat pe analiza ADN prin difracţie în raze X realizată de Franklin şi Wilkins; ei au
sugerat lui Watson şi Crick aranjamentul molecular al ADN în spirală sau helix.
Watson şi Crick au descoperit că cele două catene din helixul de ADN pot fi ţinute
împreună prin legături de hidrogen între bazele azotate a celor două catene opuse. În
acest ADN dublu helix capetele zaharidice fosfate ale celor două catene au polaritate
opusă, una fiind orientată în direcţia 5'→3' şi cealaltă în direcţia 3'→5'. Bazele
azotate din cele două catene sunt orientate spre interiorul moleculei de ADN şi astfel
pot interacţiona între ele. Cea mai remarcabilă trăsătură a acestui model a fost
descoperirea că legăturile de hidrogen care stabilizează helixul se pot realiza între
adenina dintr-un lanţ şi timina din celălalt sau între citozină şi guanină. Deoarece
secvenţa bazelor dintr-un lanţ determină secvenţa lanţului opus, cele două lanţuri
sunt complementare. Cea mai profundă implicaţie a modelului lui Watson şi Crick
a fost aceea că a dovedit o explicare moleculară simplă a capacităţii celulelor de a-
şi duplica informaţia genetică. S-a evidenţiat că din cele două lanţuri de ADN,
fiecare poate servi ca matriţă pentru copierea lanţului opus pe baza
complementarităţii bazelor azotate. Deoarece fiecare moleculă de ADN sintetizată
prin acest mecanism conţine o catenă veche de ADN şi una nou sintetizată, procesul
a fost denumit replicare semiconservativă.

Mecanismul replicării se realizează în etape succesive şi necesită prezenţa unui


aparat enzimatic specializat.
1. Iniţierea sintezei are loc într-un punct specific din molecula de ADN numit origine
care va conduce la sinteza unui replicon. La procariote există o singură origine şi un
singur replicon, la eucariote există mii de origini şi mii de repliconi. Originea
replicării este reprezentată de o secvenţă specifică de nucleotide numită secvenţă de
replicare autonomă sau ARS (autonomus replication sequence).
2. Sinteza începe prin separarea catenelor ADN parental şi formarea furcii de
replicare, numită astfel datorită formei în Y. Molecula de ADN este foarte subţire şi
astfel separarea helixului nu va întâmpina nici o rezistenţă de frecare. În plus,
legăturile de hidrogen care stabilizează molecula sunt foarte slabe astfel încât
energia necesară separării este practic neglijabilă. Sinteza noilor catene are loc
bidirecţional, începând dintr-o singură origine cu formarea a două furci de replicare
în direcţii opuse faţă de origine.
3. Sinteza noilor catene este realizată de ADN polimerază care foloseşte ca matriţe
catenele vechi. ADN polimeraza are rolul de a adauga nucleotidul la gruparea OH-
3' a dezoxiribozei. Sinteza noilor catene are loc într-o singură direcţie 5'→3' din acest
motiv, noua catenă 5'→3' se sintetizează continuu şi este denumită catenă prioritară
(leading), iar catena 3'→5' este sintetizată discontinuu şi mai încet fiind denumită
catena tardivă (lagging). În cazul catenei tardive, viteza de sinteză este încetinită
deoarece ADN polimeraza trebuie să sintetizeze fragmente tot în direcţia 5'→3'.
Aceste fragmente sunt numite fragmentele Okazaki şi au o lungime de 2000
nucleotide la procariote şi 100-200 nucleotide la eucariote (fig.VIII.25).

Aparatul replicării
Replicarea ADN implică un număr mare de enzime dar şi proteine care nu
prezintă activitate enzimatică. Enzimele şi proteinele implicate în replicare formează
o structură multiproteică numită replizom care se asamblează la nivelul furcii de
replicare numai în momentul iniţierii sintezei ADN.
1. Primozomul este un complex enzimatic care se deplasează de-a lungul furcii,
separă cele două lanţuri şi ataşează primerii de ARN pentru sinteza fragmentelor
Okazaki ale catenei tardive. Este format din:
- ADN helicazele separă catenele dublului helix şi continuă să se deplaseze
pe o singură catenă (fig.VIII.26). Existînd două catene cu orientări diferite vor exista
şi două helicaze care desfac catenele din dublul helix.
- ADN primaza iniţiază sinteza de ADN prin ataşarea unor secvenţe scurte
de ARN, formate din 5-8 ribonucleotide numite primeri.
2. ADN polimerazele. Enzimele cu rol în sinteza noilor catene pe catenele parentale
(template) sunt ADN polimerazele. La procariote au fost denumite ADN polimeraza
I, II, III, iar la eucariote α,β,γ. La eucariote ADN polimeraza α se deplasează în
direcţia 5'→3' şi ataşează nucleotidele în mod continuu pe catena prioritară şi
discontinuu (fragmentele Okazaki) pe catena tardivă. Pe lângă activitatea sintetică,
ADN polimeraza are două subunităţi cu activitate nucleazică:
a) După ce a avut loc sinteza fragmentelor Okazaki, ADN polimeraza digeră
primerii de ARN şi îi înlocuieşte cu dezoxinucleotide complementare.
b) ADN polimeraza are şi rolul de a corecta erorile mecanismului replicării
care pot apare în molecula de ADN prin introducerea unei baze necomplementare.
3. ADN ligaza. După ce fragmentele Okazaki au fost sintetizate şi primerii lor
digeraţi, ADN ligaza uneşte fragmentele şi realizează continuitatea catenei tardive.
4. Proteinele SSB (single strand DNA binding) sunt proteine care se leagă de ADN
monocatenar şi au rolul de a stabiliza catenele de ADN în regiunile desfăcute şi de
a împiedica refacerea structurii dublu catenare, favorizând astfel funcţia de matriţă
a catenelor. Ele fac parte din categoria proteinelor auxiliare (chaperone proteins).

Fig.VIII.25. Replicarea ADN-ului în direcţia 5’-3’.


Fig.VIII.26. Enzimele şi proteinele implicate în replicarea ADN-ului

Sistemele de corectare postreplicativă


Replicarea are loc cu viteză mare de polimerizare: 1000 perechi de
nucleotide/s la bacterii şi 100 perechi de nucleotide/s la eucariote. Acest lucru poate
conduce la apariţia a numeroase erori de replicare care, de regulă, sunt corectate de
sisteme de corectare postreplicativă numite şi mecanisme care asigură fidelitatea
replicării.
Sistemele de corectare postreplicativă acţionează secvenţial (fig.VIII.26):
a) selecţia nucleotidelor pentru formarea perechilor de baze complementare este
asigurată de eficienţa ADN polimerazei; în cazul în care selecţia nucleotidelor a
fost punctual alterată şi nucleotidul inserat nu este complementar, intervine
următorul sistem de corectare.
b) recunoaşterea bazei incorecte şi eliminarea ei de către exonucleaza 3'-5'.
Înlocuirea regiunii excizate cu secvenţa corectă este realizată de ADN
polimerază.
c) unirea fragmentelor cu restabilirea continuităţii catenei este realizată de ADN
ligază.
Fig.VIII.26. Schema
generală a sistemului
postreplicativ de reparare

2.3.2. TRANSCRIPŢIA (SINTEZA ARN)

ADN stochează informaţia genetică a celulei, dar fiind macromolecule cu GM


10 -109 d nu pot depăşi bariera realizată de învelişul nuclear. Transmiterea
6

informaţiei de la nivelul genei (nucleu) la sediul sintezei proteice (citoplasmă)


presupune un sistem de transport al informaţiei. Transmiterea mesajului genetic de
la ADN spre sinteza proteică trece prin etapele de transcripţie (transcrierea
informaţiei de la ADN prin sinteza moleculelor de ARNm) şi translaţie (traducerea
informaţiei de la ARNm la proteină, cu participarea ARNt).
La procariote, transcripţia şi translaţia sunt cuplate spaţial şi temporal (ambele se
desfăşoară în citoplasmă), în timp ce la eucariote aceste procese sunt separate spaţial şi temporal
(transcripţia are loc în nucleu, iar translaţia în citoplasmă) (fig.VIII.27). Transcripţia ADN-ului se
desfăşoară pe toată perioada interfazei şi este blocată în mitoză.

Fig.VIII.27. Locul de derulare al transcripţiei şi translaţiei la PK (a) şi EK (b)


Aparatul transcripţiei
Procesul de transcripţie este realizat de enzime specifice numite ARN- polimeraze. La
procariote există o singură ARN-polimerază care este responsabilă pentru sinteza celor trei tipuri
de ARN, pe când la eucariote au fost descrise trei tipuri de ARN-polimeraze implicate în
transcriere:
- ARN-polimeraza I se găseşte în nucleol şi catalizează sinteza ARNr;
- ARN-polimeraza II se găseşte în nucleu şi participă la sinteza ARNm;
- ARN-polimeraza III se găseşte în nucleu şi sintetizează ARNt şi unităţile ribozomale
5S, 18S şi 28S.
Pe lângă ARN-polimeraze, în procesul transcripţiei sunt implicate numeroase proteine
auxiliare (factori de transcripţie), proteine reglatoare (reglează desfăşurarea procesului), precum
şi o serie de elemente de control ale transcripţiei care se găsesc în structura ADN-ului.

Etapele transcripţiei
Deoarece transcripţia are loc numai în direcţia 5′→3′, numai una din cele două catene de
ADN va acţiona ca matriţă pentru ribonucleotidele care se vor ataşa conform principiului
complementarităţii şi vor forma ARN-ul nou sintetizat.
1. Etapa de iniţiere cuprinde recunoaşterea de către ARN-polimerază a genei care trebuie
transcrisă, precum şi a locului din care începe copierea informaţiei, numit situs start sau
promotor. Promotorul reprezintă o secvenţă din ADN care conţine informaţia pentru
iniţierea sintezei ARN şi stabileşte care din cele două catene de ADN va fi transcrisă.
Secvenţa de recunoaştere a acestui promotor este regiunea „TATA box“ (secvenţă în care
alternează timina cu adenina). După legarea ARN-polimerazei la promotor are loc
desfacerea dublului helix al ADN, secvenţele de nucleotide fiind astfel expuse
(fig.VIII.28).
2. Etapa de elongaţie în care ARN polimeraza înaintează despiralizând helixul ADN şi
expunând succesiv alte baze pentru „citire”. Astfel, lanţul de ARN se extinde cu câte un
nucleotid în sens 5'→3'. Ansamblul format de porţiunea de ADN aflat în transcriere şi
moleculele de ARN ataşate de genă poartă numele de „unitate de transcriere” şi apare la
microscopul electronic ca o frunză de ferigă (fig.VIII.29).
3. Etapa de terminare. Sinteza ARN încetează în momentul în care ARN polimeraza întâlneşte
semnalul de terminare (stop). Ea se desprinde de pe ADN, eliberând în acelaşi timp şi
molecula de ARN transcrisă. ADN-ul se reface sub formă de dublu helix.
Fig.VIII.28. Etapele sintezei ARN
Fig.VIII.29. Aspectul în „frunză de ferigă”: transcrierea simultană a unei gene
de către mai multe ARN polimeraze
Metabolismul posttranscripţional
ARN nou sintetizat prin transcripţie este numit ARN transcris primar. Înainte de a părăsi
nucleul, moleculele de ARN transcris primar vor suferi unele modificări:
a) adiţia la capătul 5' a unui nucleotid G-metilat, proces numit “5'- capping”, cu rol
important în iniţierea sintezei proteice, dar şi de a asigura protecţia moleculei de ARN
care este transcrisă.
b) adiţia la capătul 3' a unui lanţ poli-A, format din 100-200 nucleotide cu adenină.
Secvenţa genelor din genomul procariotelor corespunde în întregime cu secvenţa
aminoacizilor din proteina pe care au codificat-o. La eucariote, unitatea transcriptibilă a genei este
formată din două grupuri de secvenţe:
– exoni sau secvenţe informaţionale, transcrise în ARN precursor, conţinute de ARNm şi care
se regăsesc în secvenţa aminoacizilor din proteină;
– introni sau secvenţe non-informaţionale, transcrise în ARN precursor, dar care nu se mai
regăsesc în ARNm şi nici în secvenţa aminoacizilor din proteină (fig.VIII.30).
ARN transcris primar conţine toată secvenţa nucleotidelor copiată de pe ADN, atât introni
cât şi exoni. Prin procesul de “RNA-splicing” (ARN-procesare), secvenţele non-informaţionale
(introni) vor fi eliminate, iar secvenţele informaţionale (exoni) vor fi legate unul de celălalt. În
urma acestui proces, rezultă molecula de ARNm matur care, fiind formată numai din exoni, este
mult mai mică (cca. 500 – 3.000 nucleotide) decât transcriptul primar (cca. 50.000 nucleotide).
Ulterior, ARNm matur trece în citoplasmă, unde participă la sinteza proteinelor.

Fig.VIII.30. Transcrierea secvenţei genelor, fenomenul de „splicing” al ARN


Inhibitorii sintezei de ARN
Transcrierea ADN de către ARN-polimerază este inhibată de o serie de compuşi care
acţionează diferit:
• prin legarea de matriţa de ADN şi modificarea structurii acestuia. În această categorie se
încadrează actinomicina D, bromura de etidiu, aflatoxina, 2-acetilaminofluorenul.
• prin legarea la ARN-polimerază şi inhibiţia activităţii acesteia. În această categorie se
încadrează rifampicina şi α-amanitina.

2.3.3. TRANSLAŢIA (BIOSINTEZA PROTEINELOR)

Sinteza proteinelor are loc în citoplasmă la nivelul poliribozomilor, cu


respectarea următoarelor reguli:
- concentraţia intracitoplasmatică a ionilor de Mg++ trebuie să atingă pragul de 10-
3
; la o concentaţie mai mică subunităţile ribozomale nu se ataşează pe catena de
ARNm, iar la o concentraţie mai mare se produce o aglomerare de subunităţi
ribozomale ceea ce împiedică debutul sintezei.
- ARNm este citit în direcţia 5'→3';
- sinteza se desfăşoară întotdeauna de la capătul amino spre cel carboxil al lanţului
polipeptidic.
- natura lanţului sintetizat este determinată exclusiv de ARNm şi nu de natura
ribozomului, acelaşi ribozom poate sintetiza lanţuri polipeptidice diferite în funcţie
de ARNm pe care se dispune.

Mecanismul molecular al biosintezei proteice se desfăşoară în trei etape care


implică evenimente biochimice distincte: faza de iniţiere, faza de elongare şi faza de
terminare.
a) Faza de iniţiere reprezintă formarea complexului de iniţiere, care cuprinde:
ARNm, subunităţile ribozomale şi un ARNt iniţiator.
Subunitatea mică ribozomală prezintă un situs specific pentru asocierea ribozomului
la ARNm (fig.VIII.31).
Subunitatea mare ribozomală prezintă 3 situsuri specifice: situsul A de legare a unui
aminoacil-ARNt, situsul P de legare al peptidil-ARNt şi situsul E de eliberare al
ARNt.

Fig.VIII.31. Reprezentarea
schematică a situsurilor de
ataşare pe mica şi marea
subunitate ribozomală
Faza de iniţiere se realizează în etape succesive (fig.VIII.32):
• La eucariote, ARNt iniţiator transportă întotdeauna metionina (la
procariote, formil-metionina). În acest fel, toate lanţurile polipeptidice în
formare prezintă la extremitatea N-terminală acest aminoacid. La sfârşitul
sintezei lanţului polipeptidic, metionina va fi eliminată de o protează
specifică, ceea ce explică faptul că nu toate proteinele încep cu metionina.
• ARNt iniţiator se ataşează pe subunitatea mică ribozomală. Odată cu ARNt
iniţiator are loc ataşarea unor proteine numite factori de iniţiere la
eucariote (eIF) şi a unei molecule de GTP.
• Subunitatea mică se ataşează pe ARNm şi începe să se deplaseze în direcţia
5’→3’ în căutarea primului codon AUG; deplasarea este
energodependentă, realizându-se cu consum de ATP.
• Ajunsă la nivelul AUG, subunitatea mică pierde factorii de iniţiere şi
consumă GTP pentru a ataşa subunitatea mare. Ribozomul devine în acest
fel complet.
• Subunitatea mare se ataşează în aşa fel încât ARNt iniţiator să se plaseze
pe locusul P (peptidil). Locusul A (aminoacil) este încă liber.
• În citoplasmă, un alt ARNt fixează specific un aminoacid împreună cu care
formează un aminoacil-ARNt. Acesta se va ataşa pe locusul A.
• Subunitatea mare se deplasează spre capătul 3’ cu lungimea unui codon,
fenomen numit translocare. În acest fel, ARNt iniţiator se plasează pe
locusul E (eliberare), primul aminoacil-ARNt se plasează pe locusul P, iar
locusul A rămâne liber pentru ataşarea unui alt aminoacil-ARNt.
• Între metionină şi primul aminoacid are loc formarea primei legături
peptidice, catalizată de peptidiltransferază.
b) Faza de elongare constă în inserţia succesivă de aminoacizi şi formarea de
legături polipeptidice între aceştia.
Mecanismul se derulează în cicluri de ataşare a unui nou aminoacil-ARNt pe
locusul A, translocarea subunităţii mari şi formarea legăturii polipeptidice. La
sfârşitul fiecărui ciclu locusul A rămâne liber (fig.VIII.33).
Aminoacidul nou inserat este dictat de codonul liber corespunzător locusului
A al ARNm. Pentru inserţie mai sunt necesare o moleculă de GTP şi o proteină
solubilă din citosol numită primul factor al elongării (EFтu). La legarea aminoacil-
ARNt de locusul A se produce hidroliza GTP, iar GDP şi primul factor al elongării
sunt eliminaţi. Apoi GTP se reface prin acţiunea celui de al doilea factor al elongării
(EFтs) şi ca urmare se reface complexul GTP - primul factor de elongare necesar
pentru a începe o nouă inserţie.
Translocarea necesită energie, eliberată prin hidroliza a celei de-a treia
molecule de GTP cât şi prezenţa celui de-al treilea factor al elongării numit
translocază (EFG). Ciclul elongării se poate repeta deoarece de fiecare dată la
sfârşitul celor trei timpi locusul A devine vacant. În dreptul său se va afla de fiecare
dată un alt codon care poate fi recunoscut de aminoacil ARNt-ul cu anticodon
complementar, deci un alt aminoacid se va lega în lanţul peptidic
Fig.VIII.32. Fazele
etapei de iniţiere

Fig.VIII.33. Cicluri ale


etapei de elongare
c) Faza de terminare a sintezei lanţului polipeptidic se produce atunci când pe
locusul A ajunge un codon pentru care în citoplasmă nu există ARNt cu anticodon
complementar. Există trei codoni nonsens UAA, UAG sau UGA numiţi şi codoni
stop.
Codonii nonsens sunt recunoscuţi de proteine numite factori de eliberare.
Acestea determină peptidil transferaza să adiţioneze o moleculă de apă în locul unui
alt aminoacid. În acest fel lanţul polipeptidic este eliberat în citoplasmă, ribozomul
se disociază în cele două subunităţi, iar moleculele de ARNm şi ARNt sunt puse în
libertate (fig.VIII.34).
Lanţul polipeptidic format nu este produsul final, el va fi supus unor procese
de maturare al căror scop final este reprezentat de formarea structurii spaţiale a
proteinei, structură indispensabilă activităţii biologice a proteinei.
Fig.VIII.34. Fazele
etapei de terminare a
biosintezei proteice
Implicaţii medico-farmaceutice:
Numeroase substanţe se comportă ca inhibitori ai procesului de
biosinteză a proteinelor. Inhibarea sintezei proteinelor poate fi
realizată în orice moment al transferului de informaţie: replicare,
transcripţie, translaţie.
Cea mai mare parte din antibioticele folosite în medicină, inhibă
sinteza proteică la bacterii şi prin aceasta au efect bactericid. Teoretic,
ele nu sunt toxice pentru om deoarece se leagă în diferite regiuni ale
ribozomilor bacterieni şi intervin astfel în diferite etape ale sintezei
proteice (tabelul VIII.III).
Antibioticul Mod de acţiune
Eritromicina Blochează translocaţia pe ribozomi
Determină terminarea prematură a lanţului
Puromicina
polipeptidic
Ciclohexamida Blochează reacţia de translocare pe ribozomi
Anizomicina Inhibă activitatea peptidil transferazei
Blochează legarea aminoacil-ARNt la situsul A
Tetraciclina
al ribozomului
Blochează trecerea de la iniţiere la elongaţia
lanţului polipeptidic prin acţiunea sa pe
Streptomicina
subunitatea mică sau produce citirea greşită a
ARNm
Blochează activitatea peptidil transferazei (nu se
Cloramfenicol
mai formează lanţul polipeptidic la bacterii)
Împiedică separarea catenelor complementare a
Mitomicina
AND
Acidul nalidixic Inhibă ADNgiraza
Rifampicina, Blochează sinteza ARN prin inhibarea ARN-
α- amanitina polimerazei
Neomicina,
Determină erori în citirea codului genetic
Kanamicina
Toxina difterică Inhibă translocarea

Tabel VIII.III. Efectele antibioticelor asupra biosintezei proteice

Cu toate că în marea lor majoritate antibioticele nu sunt considerate toxice


pentru om, atragem atenţia că ribozomii mitocondriali (mitoribozomii) au structură
şi funcţie apropiată de cele ale ribozomilor procariotici. În acest fel, anumite etape
ale biosintezei proteice mitocondriale sunt sensibile la inhibitorii biosintezei proteice
la procariote. Astfel, unele antibiotice au efect nefavorabil asupra mitocondriilor din
celula umană detrminând sinteza alterată a unor proteine mitocondriale
răspunzătoare de producerea energiei. Efectele acestora au consecinţe cu atât mai
grave dacă sunt administrate în perioade de creştere şi maturare ale organismului
când celulele afectate au nevoi energetice crescute. Aceste efecte au fost observate
după ani de utilizare şi la vremea respectivă au fost încadrate ca efecte adverse ale
unor antibiotice administrate la copii: streptomicina poate determina surditate,
cloramfenicolul poate determina aplazii medulare, fluorochinolonele determină
calcificarea prematură a cartilajelor de creştere etc.
În consecinţă, în practica medicală, alegerea antibioterapiei
reprezintă o sarcină complexă; ea trebuie să ţină cont de acţiunea
antibioticului asupra mecanismului translaţional la om, de vârsta
bolnavului şi nu în ultimul rând de antecedentele acestuia (vezi rolul
reticulului endoplasmic în detoxifierea medicamentelor).

2.3.4. METABOLISMUL POSTTRANSLAŢIONAL ŞI SISTEMELE SALE


DE CONTROL

2.3.4.1. Plierea proteinelor


Pentru a fi utilizabil, noul lanţ polipeptidic trebuie să adopte o conformaţie
tridimensională unică, să lege cofactori necesari activităţii sale, să sufere modificări
biochimice (glicozilare, hidroxilare, acetilare etc.) şi să se asambleze corect cu alte
subunităţi împreună cu care funcţionează. (fig.VIII.35).
Fig.VIII.35. Etapele
de realizare a unei
proteine funcţionale

După mai multe milioane de ani de evoluţie, secvenţa de aminoacizi a fiecărei


proteine a fost selectată nu doar pentru adoptarea unei conformaţii specifice ci şi
pentru capacitatea sa de a se plia rapid, încă din timpul sintezei sale. Experimentele
au demonstrat că încă de la nivelul ribozomilor numeroase domenii ale lanţurilor
polipeptidice adoptă o structură compactă, foarte asemănătoare cu structura
secundară finală (α helix şi/sau foiţă pliată). Aceste domenii reprezintă punctul de
pornire pentru procesele de ajustare a lanţului în vederea formării structurii terţiare
corecte. Procesul de pliere al lanţului polipeptidic începe încă din timpul sintezei
sale, se desfăşoară în câteva minute şi devine complet în momentul în care ribozomul
eliberează capătul C-terminal al proteinei.

2.3.4.2. Repararea defectelor de pliere a proteinelor


O mare parte dintre proteinele sintetizate suferă un proces de pliere corectă
încă din timpul sintezei la nivel ribozomal. Proteinele care se pliază corect şi repede
nu prezintă zone hidrofobe.
O proteină care prezintă la suprafaţa sa o zonă hidrofobă este de obicei
anormală; ea va eşua să se plieze corect şi în felul acesta nu va reuşi să-şi găsească
subunităţile partenere pentru a forma un complex proteic normal. O astfel de
proteină nu numai că este inutilă celulei, dar poate fi dăunătoare. Defectele de pliere
ale acestor proteine sunt supuse unui proces de reparare realizat de chaperone.
Proteinele care prezintă defecte grave de pliere şi parte din cele care nu
răspund mecanismelor de reparare vor fi degradate de proteazomă.
În sfârşit, proteinele cu grave alterări de sinteză şi care scapă tuturor
mecanismelor de reparare sau degradare, formează agregate proteice cu consecinţe
nefaste asupra vieţii celulei şi a individului.

Rolul chaperonelor în repararea defectelor de pliere a proteinelor


Replierea unui procent de 30% dintre proteinele defectuoase este realizată de
două clase speciale de proteine numite chaperone. Experienţele au demonstrat
existenţa unei clase de proteine care se sintetizează în cantităţi crescute după
expunerea de scurtă durată a celulelor la o temperatură ridicată (de exemplu
expunerea celulelor care trăiesc în mod normal la 37ºC, la o temperatură de 42ºC).
Datorită acestei proprietăţi, au fost denumite heat shock proteins, prescurtat hsp.
Celulele eucariote prezintă cel puţin două familii majore de chaperone
moleculare cunoscute sub denumirea de hsp60 şi hsp70. Membri diferiţi ale celor
două familii acţionează în organite diferite. Astfel, mitocondriile conţin molecule
proprii hsp60 şi hsp70 care sunt distincte de cele care operează în citosol sau în
reticulul endoplasmatic.
În citosol, clasele de hsp acţionează diferit în mecanismul de repliere al
lanţurilor polipeptidice:
• Hsp70 acţionează precoce, înainte ca proteina să părăsească ribozomul. Ele se
ataşează pe lanţul polipeptidic în dreptul unor segmente hidrofobe alcătuite dintr-
un număr redus de aminoacizi şi determină replierea lanţului. Mecanismul are loc
în cicluri de ataşare şi detaşare a hsp70 şi se realizează cu hidroliza ATP şi
participarea proteinelor asociate, hsp40 (fig.VIII.36).
• Hsp60 acţionează tardiv, după finalizarea sintezei proteinelor. Acest tip de
chaperone formează o cameră izolată, în formă de butoi, la nivelul căreia
proteinele pliate greşit sunt izolate. În acest fel se previne aglomerarea lor cu
formarea de agregate proteice nocive şi în acelaşi timp li se oferă un mediu
favorabil în care să încerce să se replieze (fig.VIII.37).
Fig.VIII.36. Replierea proteinelor prin acţiunea chaperonelor Hsp70

Fig.VIII.37. Structura şi funcţia chaperonelor Hsp60

Rolul proteazomei în degradarea proteinelor malsintetizate


Celulele îndepărtează rapid eşecurile procesului lor translaţional.
Experimente recente sugerează că mai mult de o treime din lanţurile polipeptidice
nou sintetizate sunt selectate pentru a fi rapid degradate. La eucariote, aparatul final
de îndepărtare a proteinelor cu defecte majore de sinteză este proteazoma, o protează
ATP dependentă care constituie aproape 1% din proteinele celulare. Prezentă în mai
multe cópii dispersate în citosol şi nucleu, proteazoma are ca ţintă proteinele
reticulului endoplasmatic. Proteinele care fie nu au reuşit să se replieze într-un mod
adecvat, fie nu au reuşit să se asambleze adecvat după ce au pătruns la nivelul
reticulului endoplasmatic sunt detectate de un sistem de control al reticulului
endoplasmatic care le retranslocă înapoi în citosol pentru a fi degradate.
Fiecare proteazomă constă dintr-un cilindru format din multiple subunităţi
proteice care se asamblează sub forma à 4 inele (fig.VIII.38). Capetele cilindrului se
asociază cu complexe proteice mari, formate din aproximativ 20 de polipeptide
diferite, dintre care cel puţin 6 pot hidroliza ATP. Aceste ATPaze sunt localizate
lângă marginea cilindrului şi funcţionează ca „porţi” de intrare, orientare şi deplasare
a proteinelor alterate în interiorul camerei. Prezenţa camerelor repetitive realizate de
subunităţile care o alcătuiesc demonstrează că proteazoma este structurată ideal
pentru realizarea funcţiei sale; în contrast cu o protează simplă, proteazoma
păstrează substratul în totalitate legat până când acesta este degradat.
În majoritatea cazurilor, proteazoma acţionează asupra proteinelor care au fost
marcate specific pentru distrugere prin ataşarea covalentă de cópii multiple a unei
proteine numită ubiquitină. Ubiquitina se găseşte în celule atât sub formă liberă cât
şi legată covalent de o varietate imensă de proteine intracelulare. Pentru cele mai
multe dintre aceste proteine, etichetarea cu ubiquitină determină distrugerea lor de
către proteazomă.
Fig.VIII.38. Proteazoma
a) schemă în secţiune longitudinală;
b) reconstrucţie după microscopia
electronică a proteazomei împreună
cu extremităţile proteice care
funcţionează ca „porţi” de intrare
pentru proteinele alterate

2.3.4.3. Implicaţii medicale


În cazul în care controlul calităţii proteinelor alterate nu reuşeşte, acestea vor
forma agregate proteice mari care se vor acumula în celula afectată şi vor determina
lezarea severă şi chiar moartea acesteia. Mai mult, agregatele proteice eliberate din
celulele moarte au tendinţă de acumulare în matricea extracelulară, unde produc
leziuni tisulare.
• Deoarece creierul este alcătuit dintr-un ansamblu celular cu înaltă organizare, el
este în mod special vulnerabil. Nu este surprinzător faptul că agregatele proteice
cauzează la acest nivel boli neurodegenerative de tipul bolii Huntington şi
Alzheimer numită şi demenţă senilă. Pentru ca un tip de agregat proteic să persiste
încercărilor de degradare şi să se crească cantitativ în aşa fel încât să lezeze
organismul, trebuie să fie foarte rezistent la proteoliză atât în interiorul, cât şi în
exteriorul celulei. Multe dintre aceste agregate proteice formează fibrile alcătuite
din lanţuri polipeptidice aşezate unul deasupra altuia sub forma unor grămezi
neîntrerupte de foiţe β, numite filamentele încrucişate beta, foarte rezistente la
proteoliză. Ele determină depozite matriciale observate în multe dintre bolile
neurologice şi histologic poartă denumirea de amiloid.
• O varietate particulară a acestor anomalii este reprezentată de bolile prionice.
Spre deosebire de boala Huntington şi Alzheimer (considerate la ora actuală boli
cu transmitere genetică), o boală prionică se poate răspândi de la un organism la
altul cu condiţia ca cel de-al doilea organism să importe prin alimentaţie ţesutul
care conţine agregate proteice. La ora actuală sunt descrise o serie de boli
(dermatopatia alergică la oi, boala Creutzfeld Jacobs la om, encefalopatia
spongiformă bovină) cauzate de acumularea unui agregat proteic format prin
acumularea proteinei alterate PrP (proteina prionului). Funcţia sa normală nu
este încă cunoscută, dar cercetările au demonstrat că PrP poate fi convertită într-
o conformaţie anormală; această conformaţie are un puternic caracter infecţios
deoarece transformă proteinele normal conformate în proteine cu conformaţie
anormală, asemănătoare PrP, numite PrP*. Această proprietate determină
propagarea PrP* din celulă în celulă la nivelul creierului, cauzând în final
moartea animalului şi a omului infectat.

3. REPRODUCEREA CELULARĂ

3.1. AMITOZA
Amitoza este diviziunea caracteristică celulelor procariote. Ea poate să apară şi la celulele
eucariote în condiţii patologice: la celulele neoplazice şi în regenerările cu defect.
Dimensiunile reduse ale bacteriilor favorizează diviziunile rapide. În condiţii optime,
atunci când mediul de cultură este bogat în factori de creştere, celulele procariote au capacitatea
de a se divide la fiecare 20 de minute, astfel că în mai puţin de 11 ore se poate forma o colonie
de 5 miliarde de celule (număr aproximativ egal cu populaţia actuală a Terrei). Capacitatea
crescută de diviziune permite bacteriilor să se adapteze rapid la modificările mediului
înconjurător.
Genomul celulelor procariote este reprezentat de o singură moleculă de ADN circular,
format din aproximativ 4x106 perechi de baze. La unele tipuri bacteriene ADN-ul este ancorat de
invaginaţiile membranei plasmatice, numite mezozomi. În timpul diviziunii nu s-au evidenţiat
condensări sau decondensări ale materialului genetic.
În celulele procariote, diviziunea ADN-ului bacterian şi a citoplasmei se
derulează cuplat într-o manieră directă. În timp ce ADN-ul se replică, cele două cópii
ale cromozomului bacterian sunt ataşate de membrana plasmatică pe situsuri
specifice. Îndepărtarea şi separarea lor are loc în mod progresiv pe măsura creşterii
suprafeţei învelişului bacterian dintre situsurile de ataşare (fig.VIII.39). Membrana
plasmatică situată între situsuri creşte progresiv, se invaginează şi formează un sept
transversal care va conduce la separarea celulelor fiice; în acest fel, fiecare dintre ele
va conţine un singur cromozom.
Factorii care influenţează ritmul de desfăşurare al diviziunii directe sunt:
factorii nutritivi din mediu, temperatura, pH-ul, concentraţia ionică, precum şi
prezenţa oxigenului (pentru bacteriile cu metabolism aerob).
Atunci când condiţiile de mediu sunt improprii supravieţuirii, unele bacterii
au capacitatea de a se proteja prin convertirea metabolismului într-o stare dormantă;
se formează în acest fel structuri inerte, numite spori. Procesul de formare al sporilor
începe prin separarea cromozomului nou replicat şi migrarea lui spre unul din polii
celulei. Are loc o învaginare asimetrică a membranei plasmatice care va conduce la
separarea cromozomului şi a unei mici cantităţi citoplasmatice de restul celulei.
Compartimentul nou format este ulterior înconjurat de învelişuri care vor forma un
perete gros, protector (fig.VIII.40). Sporul suferă un proces de deshidratare care îi
va permite supravieţuirea timp de mai mulţi ani,în condiţii nefavorabile de mediu.
Atunci când mediul devine favorabil, în câteva ore sporul devine capabil de
germinare. Rehidratarea citoplasmatică şi pierderea învelişului de protecţie va
determina activarea metabolismului celular.

Fig.VIII.39. Etapele diviziunii directe Fig.VIII.40. Etapele formării sporului


prin amitoză
3.2. MITOZA

Mitoza este mecanismul care asigură transmiterea şi conservarea informaţiei genetice


stocată în ADN-ul celular; ea este realizabilă datorită fenomenului fundamental al interfazei,
autoreplicarea semiconservativă a ADN.
La eucariote, cromozomii unei celule somatice purtători ai informaţiei
genetice se duplică în timpul fazei S a ciclului celular. În timpul mitozei are loc
condensarea materialului genetic, cromozomii se individualizează şi devin vizibili.
Fiecare dintre ei apare format din două cromatide identice, unite la nivelul unei
regiuni numite constricţie primară sau centromer. După cum se ştie, o celulă
diploidă este caracterizată de prezenţa a două garnituri (loturi) de cromozomi
omologi (2n). Cele două garnituri de cromozomi omologi provin fiecare din gametul
masculin şi respectiv din cel feminin a căror asociere realizată în timpul fecundării
stă la originea individului. Cromozomii omologi sunt deci asemănători dar
neidentici, în timp ce cele două cromatide care participă la formarea fiecăruia sunt
identice între ele. Putem spune deci că informaţia prezentă pe fiecare dintre
cromozomii omologi se găseşte în două cópii; în acest fel celula diploidă prezintă 4
cópii ale informaţiei genetice, identice două câte două.
Mitoza este deci mecanismul prin care se realizează distribuirea dublei
informaţii genetice la cele două celule fiice; modalitatea de partajare face ca ambele
celule fiice să posede aceeaşi cantitate şi calitate a informaţiei genetice ca şi celula
mamă, atunci când ea se găsea în faza G1 a ciclului celular, deci înaintea duplicării
cromozomilor. La sfârşitul mitozei fiecare din celulele fiice se găseşte ea însăşi în
faza G1 , deci la începutul unui nou ciclu celular.

3.2.1. Clasificarea tipurilor de mitoză


a) În funcţie de modificările membranei nucleare
În cea mai mare parte a celulelor animale şi în celulele vegetalelor superioare
mitoza implică fragmentarea progresivă a învelişului nuclear, astfel că începând cu
sfârşitul premetafazei, componentele celor două compartimente (citoplasmic şi
nuclear) se amestecă. Din această cauză, acest tip de mitoză (cel mai frecvent
întâlnit) este denumit mitoză deschisă. La unele organisme însă, partajarea
materialului genetic are loc fără ruptura învelişului nuclear sau cu o deschidere
parţială a acestuia, motiv pentru care în acest caz diviziunea poartă denumirea de
mitoză închisă.
b) În funcţie de participarea complexelor centriolare şi a asterilor
Celulele eucariotelor animale (şi implicit ale omului) prezintă, după cum se ştie, un organit
nespecific responsabil de iniţierea diviziunii, numit centrozom (centru celular, diplozom).
Complexul centriolar este ansamblul format dintr-un centrozom şi materialul pericentriolar care
îl înconjoară. Ansamblul realizat de un complex centriolar şi fibrele asteriene care îl înconjoară se
numeşte aster sau centrosferă, motiv pentru care acest tip de mitoză este numit mitoză astrală.
La vegetalele inferioare, unele celule vegetale superioare (angiosperme), precum şi la unele
protozoare care se divid prin mitoză deschisă, complexele centriolare şi deci asterii sunt absenţi,
motiv pentru care diviziunea poartă denumirea de mitoză anastrală.
c) În funcţie de partajarea (distribuţia) materialului genetic la cele două celule fiice. Cea mai
mare parte a diviziunilor mitotice care caracterizează eucariotele somatice conduc la formarea a
două celule fiice identice între ele şi identice cu celula mamă, atât din punct de vedere al
materialului genetic cât şi al conţinutului citoplasmatic; în acest caz diviziunea poartă denumirea
de mitoză homoplastică sau homotipică.
În cazul în care în urma diviziunii, rezultă două celule care diferă din punct de vedere
genetic şi citoplasmatic între ele, vorbim de o mitoză heteroplastică sau heterotipică.
Dacă în urma diviziunii, una dintre celule este identică cu celula mamă, iar cealaltă este
diferită, mitoza este considerată homoheteroplastică sau homoheterotipică.
Există şi cazuri în care în urma diviziunii, apar celule fiice cu un grad de diferenţiere
(specializare) redus faţă de celula mamă; în acest caz diviziunea poartă denumirea de mitoză de
dediferenţiere sau de întinerire.

3.2.2. Aspecte morfologice

Partajarea materialului genetic şi citoplasmatic la cele două celule fiice implică


transformări profunde morfologice şi metabolice ale celulei mamă aflate în diviziune.
Transformările celulare care afectează nucleul şi citoplasma în cursul mitozei se derulează în cinci
faze succesive.

A. PROFAZA înainte de fragmentarea învelişului nuclear


a) Modificări citoplasmatice
La sfârşitul interfazei centrul celular (format din doi centrioli cu dispoziţie perpendiculară
unul în raport cu celălalt) se găseşte în imediata apropiere a nucleului. Din materialul
pericentriolar se polimerizează progresiv microtubuli (microtubuli asterieni), care se dispun
radiar în jurul centrozomului, formând în acest fel un aster. Între cei doi centrioli ai centrului
celular începe polimerizarea unei alte categorii de microtubuli (microtubuli polari), a căror
alungire progresivă determină îndepărtarea centriolilor unul în raport cu celălalt. În acest
moment începe polimerizarea tubulinelor care va conduce la formarea unor noi centrioli,
fiecare cu plasament perpendicular pe centriolii iniţiali (fig.VIII.41). Cei doi asteri astfel
formaţi, migrează progresiv progresiv în direcţii opuse; alungirea microtubulilor plasaţi
între cele două complexe centriolare se realizează cu o viteză mai mare decât alungirea
microtubulilor asterieni, astfel că la sfârşitul profazei cele două complexe centriolare vor fi
plasate la polii celulei.
• Are loc o scădere a vâscozităţii citoplasmei.
• Alungirea microtubulilor asterieni orientaţi spre membrana nucleară determină o
depresionare progresivă a acesteia.
• În ME se poate observa începerea dezorganizării progresive a reticulului endoplasmic şi
gruparea mitocondriilor la periferia nucleului.
Fig.VIII.41. Profaza înainte de fragmentarea învelişului nuclear
A. Sfârşitul interfazei; B şi C.profaza;D. Sfârşitul profazei.

b) Modificări nucleare
• La debutul profazei, volumul nucleului creşte uşor.
• Cromozomii apar sub forma unor filamente alungite, cu spiralizare minoră, relaxată.
Condensarea materialului genetic se accentuează progresiv, cromozomii apar formaţi
din două cromatide unite la nivelul centromerului, cu cromomere vizibile.
• Începe fragmentarea învelişului nuclear.
• Începe fragmentarea nucleolilor, fragmentele numite “organizatori nucleolari” fiind
antrenate în spiralizarea cromozomilor care aparţin perechilor 13, 14, 15, 21, 22.

B. PROFAZA după fragmentarea învelişului nuclear (Premetafaza)


Cea de a două parte a profazei este marcată de fragmentarea membranei nucleare, fenomen care are loc
simultan în mai multe puncte. Ruptura începe de obicei în apropierea asterilor, iar fragmentele se dispersează
rapid în citoplasmă. Lamina nucleară se detaşează de foiţa internă a membranei nucleare şi se dispersează în
citoplasmă. După această fragmentare a învelişului nuclear, principalele evenimente care caracterizează
premetafaza sunt (fig.VIII.42):
• La nivelul cromozomilor are loc diferenţierea progresivă a cinetocorilor care devin funcţionali şi se comportă
ca centri organizatori ai microtubulilor; microtubulii care se polimerizează de la acest nivel, perpendiculari pe
axul longitudinal al cromozomilor, poartă denumirea de microtubuli cinetocorieni sau cromozomiali;
• Cromozomii din ce în ce mai intens spiralizaţi îşi modifică poziţia în aşa fel încât cinetocorii lor să se orienteze
spre cei doi poli ai fusului de diviziune. Traiectele microtubulilor polari şi cinetocorieni devin astfel paralele.
• Microtubulii cinetocorieni se alungesc progresiv determinând migrarea asincronă a cromozomilor spre planul
ecuatorial al fusului de diviziune.

C. METAFAZA

• Atunci când cromozomii se aliniază în totalitate pe placa ecuatorială, echidistant faţă de


poli, celula se află în metafază. În acest moment, spiralizarea cromozomială este maximă,
mobilitatea lor este minimă, deci se găsesc într-un stadiu de echilibru static. În acest stadiu,
cromozomii au forma cea mai caracteristică.
• Fusul de diviziune este complet format şi simetric în raport cu planul ecuatorial.
Microtubulii care participă la formarea sa sunt de trei categorii (fig.VIII.43):
- microtubuli polari care pornesc dintr-un pol şi se opresc înainte sau cu puţin după placa
ecuatorială,
- microtubuli cinetocorieni care pornesc din cinetocorii cromozomilor şi ating polul de
partea respectivă; în metafază aceştia ating lungimea maximă,
- microtubuli liberi, aşezaţi în dreptul plăcii ecuatoriale, fără a avea legătură cu polii
fusului sau cu cromozomii; rolul acestora nu este încă cunoscut.
• Reticulul endoplasmatic este dezorganizat, iar mitocondriile se aglomerează în jurul
fusului de diviziune.
• Permeabilitatea membranei plasmatice scade.
Fig.VIII.42. Fenomenele care caracterizează premetafaza

Fig.VIII.43. Schema de organizare a fusului metafazic

D. ANAFAZA
Anafaza debutează cu clivajul longitudinal al cromozomilor la nivelul centromerului, fenomen
care conduce la partajarea cromozomilor în două loturi identice. Acest stadiu este caracterizat de
două evenimente distincte (fig.VIII.44):
a) migrarea cromozomilor spre poli determinată de scurtarea progresivă a microtubulilor
cinetocorieni;
b) alungirea fusului de diviziune prin alungirea microtubulilor polari.
• Cromozomii anafazici. Până la sfârşitul metafazei, cromozomii sunt formaţi din două
cromatide; debutul anafazei este marcat de separarea cromatidelor la nivelul constricţiei
primare. Fiecare cromatidă, devenită autonomă, conţine aceeaşi informaţie genetică pe care
a prezentat-o celula-mamă în faza G1 a ciclului său celular. Deci mecanismul clivării face
ca fiecare cromatidă să devină un cromozom independent; altfel spus, fiecare cromozom
metafazic, bicromatidian, dă naştere la doi cromozomi anafazici, unicromatidieni. Ca
urmare a depolimerizării progresive a microtubulilor cinetocorieni, fiecare cromozom
“frate”, migrează spre câte un pol al fusului de diviziune; deplasarea cromozomilor este
sincronă şi se realizează cu o viteză mai mare la debutul anafazei, pentru ca mai apoi, pe
măsura apropierii de poli, viteza de deplasare să încetinească. Sfârşitul anafazei este marcat
de ajungerea cromozomilor la polii fusului, unde fiecare “lot “ formează o reţea densă la
nivelul căreia cromozomii sunt greu de recunoscut individual.
• Fusul anafazic. Deplasarea cromozomilor anafazici spre poli se însoţeşte de modificarea
numărului şi lungimii microtubulilor fusoriali. După cum am arătat anterior, microtubulii
cinetocorieni devin din ce în ce mai scurţi, datorită depolimerizării progresive care se
derulează la capătul polar. În cea de a doua parte a anafazei, microtubulii polari se alungesc,
fusul devine mai îngust, iar polii se îndepărtează.

Fig.VIII.44. Schema de organizare a fusului anafazic


a) debutul anafazei: clivajul cromozomial şi începerea migrării cromozomilor pe seama
depolimerizării microtubulilor cinetocorieni
b) anafaza terminală: alungirea fusului concomitent cu continuarea deplasării
cromozomilor spre poli

E. TELOFAZA
Telofaza începe atunci când cele două garnituri cromozomiale au atins polii fusului de
diviziune. Ea este marcată de două evenimente majore: reconstituirea nucleilor celor două celule
fiice (care capătă în mod progresiv un aspect interfazic) şi finalizarea citodierezei.

a) Modificări nucleare
• Învelişul nuclear. Anvelopa nucleară începe să se reformeze încă de la sfârşitul
anafazei; reconstrucţia ei este progresivă şi se finalizează în cursul telofazei.
Refacerea membranei debutează prin ataşarea de vezicule şi lamele scurte de
reticul endoplasmic la suprafaţa reţelei de cromozomi; simultan, componente ale
laminei nucleare se interpun între reţeaua cromozomială şi elementele reticulului
endoplasmic; unirea progresivă a acestor elemente, conduce la formarea unei
membrane continue. Este posibilă şi reutilizarea unor fragmente din vechea
membrană nucleară care au fost dispersate în citoplasmă în premetafază. Porii
membranari apar precoce, pe măsura reedificării învelişului nuclear. Spaţiul
perinuclear este la început de dimensiuni variabile, dar devine regulat la sfârşitul
telofazei.
• Volumul nucleului este mic la sfârşitul telofazei, conform cu valorile
corespunzătoare raportului nucleo-citoplasmatic al celulelor fiice în faza G1.
• Cromozomii. Concomitent cu refacerea membranei nucleare în jurul reţelei
cromozomiale, materialul genetic suferă o despiralizare progresivă care va
conduce la reformarea aspectului interfazic al cromatinei. Despiralizarea
cromozomilor se însoţeşte de reluarea activităţii lor metabolice – începerea de
noi transcrieri.
• Nucleolul se reformează pe seama organizatorilor nucleolari.

b) Modificări citoplasmatice
• Microtubulii telofazici. La debutul telofazei, microtubulii polari se
depolimerizează începând de la nivelul polilor. Microtubulii interzonali se
apropie progresiv, fuzionează şi formează un fascicol unic, înconjurat de o
substanţă densă (fig.VIII.45).
• Vâscozitatea citoplasmei creşte.
• Citodiereza. Partajarea citoplasmei în cele două celule fiice este un mecanism
complex care debutează la sfârşitul anafazei şi continuă pe tot parcursul
telofazei. Citodiereza debutează la sfârşitul anafazei cu apariţia unei depresiuni
concentrice la nivelul ecuatorului celulei-mamă. La începutul telofazei, pe faţa
citoplasmatică a citoscheletului membranar începe polimerizarea filamentelor
de actină care vor forma progresiv un inel contractil; la formarea acestuia
participă şi alte proteine asociate: -actinina şi miozina. Prin contracţie
progresivă, inelul contractil va conduce la sfârşitul telofazei la separarea
celulelor fiice. Acesta este momentul care încheie diviziunea celulară şi totodată
momentul de debut al unui nou ciclu celular pentru fiecare dintre celulele nou
formate.
Fig.VIII.45. Schema derulării telofazei şi a citodierezei celulelor animale
a) sfârşitul anafazei; b)debutul telofazei;
c) sfârşitul telofazei; d) separarea celulelor fiice.

3.2.3. Determinismul mitozei


Ordinea factorilor care condiţionează derularea acestui eveniment major din
viaţa celulei nu este încă pe deplin cunoscută, în ciuda numeroaselor observaţii şi
studii experimentale efectuate în acest domeniu. Factorii care au fost studiaţi şi
dovediţi a avea un rol în reglarea mecanismului de diviziune celulară pot fi clasificaţi
în:

3.2.3.1.Factori stimulatori
1. Factori proprii celulari
a) Raportul nucleo-citoplasmatic a fost mult timp considerat factorul esenţial în
determinismul mitozei. În cursul ciclului celular volumul citoplasmei creşte mult
mai rapid decât cel al nucleului; în acest fel, nucleul devine incapabil de a
"controla" un volum de citoplasmă mult crescut, motiv pentru care celula este
"obligată" să intre în diviziune. La baza teoriei conform căreia diviziunea
serveşte la menţinerea echilibrului între volumul nucleului şi cel al citoplasmei
stau experienţele care au demonstrat că amoebele cărora li s-a îndepărtat o parte
din citoplasmă nu se mai divid.
b) Semnalele citoplasmatice care stimulează replicarea ADN-ului. Existenţa
acestora a fost indirect pusă în evidenţă prin experienţe de hibridare somatică,
dar natura lor nu a fost încă precizată. Experienţele au demonstrat că un nucleu
prelevat dintr-un neuron adult (care în vivo şi-a pierdut capacitatea de diviziune),
introdus în citoplasma unui zigot care în prealabil a fost enucleat, începe să îşi
mărească volumul şi intră în faza S. În aceste condiţii este de presupus că
citoplasma zigotului conţine factori capabili de a iniţia diviziunea. Existenţa
semnalelor citoplasmatice care sunt responsabile de debutul condensării
cromatinei cu formarea cromozomilor a fost evidenţiat şi prin experienţe de
hibridare somatică a unei celule aflată în faza M a ciclului celular cu o celulă
aflată în faza G1 sau G2; în acest caz, materialul genetic al acestor celule a început
să se condenseze.
2. Factori extracelulari
a)Reglarea proliferării celulare în sânul organismului se manifestă sub
mai multe aspecte:
• hepatectomia parţială stimulează proliferarea celulelor hepatice, care au în mod
obişnuit un ritm scăzut de proliferare. Această proliferare accentuată se opreşte
atunci când masa normală a ficatului a fost restabilită. Acelaşi control al
diviziunilor se manifestă la nivelul epidermului în condiţiile cicatrizării;
• localizarea celulelor asigură de asemenea un control asupra ritmului mitotic.
Astfel, în epiderm care este pluristratificat, se divid doar celulele din stratul cel
mai profund, care vin în contact cu lamina bazală care acoperă dermul. Celulele-
fiice migrează progresiv spre suprafaţa pielii şi se încarcă cu keratină. Dacă
celulele din stratul profund pierd contactul cu lamina bazală, îşi pierd
concomitent capacitatea de diviziune;
• hormonii (hormoni de creştere, tiroidieni şi sexuali), factorii de creştere (EGF
etc.), vitaminele (în special cele din grupul B), reprezintă factori ce intervin în
controlul proliferării celulare in vivo.
b) Factori exogeni fizici (temperatura, radiaţiile şi lumina) precum şi chimici
(fitohemaglutinina, concavalina) influenţează derularea şi/sau viteza de derulare a
ciclului celular. O creştere a temperaturii cu câteva grade (24˚C la 45˚C) activează
ritmul mitozei, pe când absenţa luminii provoacă o încetinire a acestuia. Radiaţia X
determină un blocaj al sintezei de ADN.

3.2.3.2. Factori inhibitori ai mitozei


a) "Orologiul biologic" poate limita puterea de diviziune a celulelor care de altfel
nu este nelimitată în timp. În condiţii optime de cultură, celulele se divid de un
număr limitat de ori, determinat genetic (de exemplu de 50 până la 100 de ori),
apoi mor. Aceste celule păstrează în memoria lor numărul de diviziuni pe care l-
au efectuat deja. În sprijinul acestei afirmaţii stau experienţele efectuate de
Hayflick: el a utilizat fibrocite, celule care se divid de 50 de ori, apoi mor. Un lot
de celule (lotul A) a fost lăsat să efectueze in vitro 40 de diviziuni şi un alt lot
(lotul B) care a efectuat în aceleaşi condiţii 10 diviziuni, au fost congelate timp de
14 ani. După decongelare, lotul A a mai efectuat 10 diviziuni, iar celulele din lotul
B au mai suferit 40 de diviziuni înainte de a părăsi ciclul celular şi a muri.
Alte experienţe, au demonstrat că celule prelevate de la un bolnav de Progeria
(sindrom care imită o îmbătrânire accelerată), nu efectuează in vitro decât un
număr foarte redus de diviziuni (2 până la 10), comparativ cu celulele de acelaşi
tip prelevate de la un individ sănătos.

b) Substanţele chimice care inhibă sau încetinesc diviziunile celulare poartă


denumirea de inhibitori ai mitozei şi acţionează prin mecanisme diferite:
• Inhibarea replicării. Agenţii alkilanţi stabilesc punţi suplimentare între cele
două lanţuri ale moleculei de ADN. 5-bromo sau 5-fluoro-dezoxiuridina intră în
competiţie cu bazele azotate ale ADN-ului.
• Inhibarea transcripţiei şi/sau a traducerii, ceea ce va conduce la absenţa
proteinelor indispensabile autoreplicării ADN (ADN polimeraze).
• Inhibarea polimerizării aparatului mitotic. Alcaloizii de tipul Colchicină,
Vincristin, Vinblastin au efect depolimerizant asupra microtubulilor fusoriali.
Acesta este motivul pentru care aceste droguri sunt utilizate alături de
radioterapie în tratamentul paleativ al cancerului. Se încearcă în acest fel a se
micşora ritmul anarhic de proliferare al celulelor maligne.

3.2.4. Cromozomii umani


În cursul procesului de diviziune materialul nuclear îşi pierde aspectul
caracteristic interfazei, cel de cromatină şi se organizează sub formă de cromozomi.
Termenul de cromozomi a fost introdus de Waldeyer în 1888 pentru a defini
corpusculii cu afinitate pentru coloranţii bazici, vizibili la microscop în timpul
diviziunii celulare.
Prin metode citochimice (microcitospectrofotometria în UV) s-a determinat
cantitatea de ADN conţinută în cromozomii umani. Un cromozom de mărime
mijlocie -5 m lungime, conţine o moleculă de ADN de 6 x 1010 daltoni. Dublul
helix de ADN corespunzător acestei mase are o lungime de 3 cm. Este clar că ADN-
ul trebuie să fie împachetat foarte compact în cromozomi pentru ca un „fir” lung de
3 cm să încapă în 5 m (0,0005 cm).
Aspectul electronomicroscopic al cromozomului metafazic este o
exemplificaţie a acestei împachetări strânse, cromozomii apărând ca nişte gheme
din fibre de cromatină înfăşurate foarte neregulat. De fapt, fiecare cromatidă este
formată dintr-o singură fibră de cromatină încolăcită, împachetată compact.
Împachetarea duplexului de ADN în nucleozom şi a acestora în fibra de cromatină
de 30 nm, reduce lungimea firului de la 3 cm la aproximativ 1 mm. În concluzie,
sunt necesare împachetări de ordin superior ale firului de cromatină de 30 nm
(fig.VIII.46). Deşi aceste lucruri nu se cunosc precis, este admisă ipoteza că fiecare
fibră de cromatină de 30 nm formează bucle de mărimi variabile prin legarea zonei
aflate la o distanţă de 20.000 – 80.000 perechi de nucleotide în lungul ADN-ului.
Aceste zone sunt prinse ca într-o clamă. Formarea buclelor scade lungimea „firului”
de la 1 mm la 100 m. Până la cei 5 m de lungime ai cromozomului din metafază
mai trebuie să existe încă un ordin de condensare a cromatinei, probabil prin
împachetarea helicoidală în spaţiu a buclelor. Împachetarea finală este însoţită de
fosforilarea tuturor moleculelor de histone H1 la 5 resturi de serină. Probabil această
fosforilare produce condensarea cromozomilor în cursul mitozei.

Fig.VIII.46. Schema nivelelor de împachetare ale cromatinei

Cromozomii sunt formaţiuni microscopice a căror morfologie caracteristică


este observată în timpul diviziunii în cursul metafazei, numai după blocarea
diviziunii celulare cu o substanţă statmokinetică (colchicină).
Cromozomii sunt deţinătorii informaţiei ereditare, iar numărul şi morfologia
lor sunt elemente caracteristice fiecărei specii. La om, celulele somatice conţin 46
de cromozomi, celulele somatice se numesc diploide, iar celulele sexuale mature
care conţin numai 23 de cromozomi se numesc celule haploide. Setul diploid de
cromozomi se notează 2n iar setul haploid se notează n. Cei 46 de cromozomi din
celulele diploide sunt dispuşi în 23 de perechi. În cadrul unei perechi cromozomii
sunt identici ca mărime şi formă, dar diferiţi ca origine, unul matern, altul patern şi
sunt numiţi cromozomi omologi. În celulele somatice există 22 de perechi de
cromozomi autozomi şi o pereche de cromozomi sexuali (heterozomi sau
gonozomi): perechea XX la sexul feminin şi XY la sexul masculin.Cromozomii X
şi Y nu sunt omologi deoarece cromozomul Y este mult mai mic (aproximativ 1/3
din talia cromozomului X), iar în cursul evoluţiei filogenetice a pierdut majoritatea
genelor somatice şi s-a specializat pentru procesul de sexualizare masculină.

Morfologia cromozomilor metafazici


Elementele structurale prezente la toţi cromozomii pot fi considerate ca
elemente obligatorii (fig.VIII.47):
Cromatidele sunt două subunităţi longitudinale identice ca mărime şi formă,
fiecare conţinând câte o macromoleculă de ADN.
Telomerele sunt extremităţile rotunjite ale cromatidelor care au rol în menţinerea
structurii cromozomilor respectiv a individualităţi lor. Sunt structuri importante,
deoarece sunt terminatorii bifurcaţiei replicative a ADN-ului şi deţin gene pentru
sinteza ARN-urilor ribozomale şi de transport, fiind implicate şi în mecanismele care
intervin în apoptoză.
Centromerul reprezintă locul de unire al celor două cromatide surori la nivelul
constricţiei primare. Constricţia primară este zona la nivelul căreia cromatidele sunt
mai îngustate. Prin tehnici convenţionale de colorare, constricţiile primare sunt slab
colorate sau acromatice. Având o poziţie constantă, centromerul reprezintă unul din
markerii caracteristici care permite descrierea tipurilor morfologice de cromozomi.
Centromerul împarte cromatidele în două braţe, notate convenţional cu “p”
(braţul scurt) şi “q” (braţul lung). Raportat la poziţia centromerului s-au descris la
om trei tipuri morfologice de cromozomi: metacentrici, submetacentrici şi
acrocentrici. La cromozomii metacentrici, centromerul este situat în regiunea
mediană şi p= q. La cromozomii submetacentrici, centromerul este situat submedian
şi p<q. La cromozomii acrocentrici, centromerul este situat în regiunea terminală şi
braţele sunt foarte inegale p<<q.
La nivelul centromerului a fost descrisă o structură mică, rotund-ovalară (câte
una pentru fiecare cromatidă) numită cinetocor prin care cromozomul se leagă de
fibrele fusului mitotic. Examinarea cinetocorilor în microscopia electronică a
evidenţiat existenţa unei plăci alcătuită din trei straturi: un strat extern întunecat,
dens la fluxul de electroni; un strat intermediar, luminos şi un strat intern, de
asemenea dens. Pe straturile dense externe ale cinetocorilor sunt ataşaţi microtubulii
fusului de diviziune, iar straturile dense interne se continuă cu heterocromatina
comisurală, cu rol în meţinerea legăturilor dintre cromatidele surori până în
momentul anafazei. S-a relevat că elementul structural de bază al cinetocorilor este
fibra de cromatină. cinetocorii se evidenţiază pe baza unor tehnici speciale de fixare
şi colorare.
Constricţiile secundare sunt elemente morfologice prezente numai la
anumite perechi de cromozomi umani având localizare:
- fie terminală, în regiunea distală a braţelor scurte, la nivelul pedunculului
satelifer pentru cromozomii acrocentrici,
- fie proximală, în regiunea proximală a braţelor lungi cromozomiale pentru
perechile de cromozomi 1, 9, 16.
La cromozomii acrocentrici, constricţiile secundare au rol de organizator nucleolar
şi filamentul de cromatină care uneşte satelitul cu segmentul proximal al braţului
scurt este denumit peduncul satelifer.
Sateliţii sunt localizaţi la nivelul porţiunii distale a braţului scurt la cromozomii
acrocentrici, au formă rotundă sau ovalară.

Fig.VIII.47. Reprezentarea schematică a morfologiei cromozomilor metafazici

Lungimea unui cromozom metafazic variază între 1,5 µ (cel mai mic), până
la 8 µ (cel mai mare).
Identificarea cromozomilor umani se face pe baza morfologiei lor, utilizând
criterii precis codificate în conferinţe internaţionale de standardizare. Pe baza
lungimii cromozomului, a poziţiei centromerului, a existenţei sateliţilor şi
constricţiilor secundare, a modelului de benzi, cele 23 de perechi de cromozomi se
clasifică în 7 grupe notate de la A la G, obţinându-se cariotipul uman (fig.VIII.48).

Fig.VIII.48.
Cariotip normal
bandat Giemsa
pentru sexul
masculin

Grupa A cuprinde perechile de cromozomi mari 1 – 3, unde perechile 1 şi 3


sunt metacentrici iar perechea 2 uşor submetacentrici. Perechea 1 poate prezenta
constricţie secundară.
Grupa B cuprinde perechile de cromozomi mari 4 – 5, submetacentrici.
Grupa C cuprinde perechile de cromozomi mijlocii 6 – 12. Perechile 8, 10 şi
12 au aspect submetacentric mai evident decât restul cromozomilor din grupă. În
această grupă este inclus şi cromozomul X, ca mărime este încadrat între perechile
6 – 8, dar ca morfologie este mai metacentric.
Grupa D cuprinde perechile de cromozomi cu talie mijlocie 13 – 15
acrocentrici care pot prezenta frecvent sateliţi.
Grupa E cuprinde perechile de cromozomi mici 16 – 18. În perechea 16
cromozomii sunt metacentrici, în perechile 17 şi 18 sunt submetacentrici.
Grupa F cuprinde cromozomi mici, perechile 19 – 20, metacentrici.
Grupa G cuprinde cei mai mici cromozomi, perechile 21-22 acrocentrici. În
această grupă este inclus şi cromozomul Y, care are talie mai mare, nu prezintă
sateliţi, este un acrocentric cu braţele “q” aproximativ paralele.
Pe baza unor coloraţii şi tehnici speciale de tratare a cromozomilor (denaturare
termică şi enzimatică) se poate evidenţia de-a lungul cromozomilor o structură
heterogenă în benzi, denumite în funcţie de metoda folosită, benzi Q, G, R, sau după
localizare – benzi C (centromerice) şi benzi T (telomerice).
Bandarea cromozomială permite identificarea precisă a cromozomilor în
cadrul fiecărei grupe pe baza modelului propriu de benzi (fiecare pereche) şi
facilitează diagnosticul de mare acurateţe al anomaliilor structurale cromozomiale
fine.

3.3. MEIOZA

Meioza reprezintă un mecanism particular de diviziune celulară care porneşte de la o celulă


mamă diploidă şi conduce la formarea a 4 celule haploide, numite gameţi.
Mitoza conduce la constituirea unor linii celulare în care nucleii celulelor-fiice conţin
acelaşi număr şi acelaşi tip de cromozomi. Ea realizează simpla continuitate a caracterelor ereditare
de la o generaţie celulară la alta, dar nu reprezintă un fenomen care să asigure o evoluţie progresivă.
Reproducerea sexuată, întâlnită la cea mai mare parte a vieţuitoarelor, permite
derularea unor fenomene mult mai complexe decât cele care se petrec într-o simplă
mitoză. Reproducerea sexuată nu permite numai simpla transmisie a informaţiei
genetice ci şi “amestecul” informaţiilor care caracterizează doi indivizi. Acest
amestec conduce la maxima diversificare a subiecţilor din cadrul speciei, el
reprezintă deci un factor de evoluţie.
La organismele pluricelulare, reproducerea sexuată implică unirea a două
celule sexuale (gameţii), de origine maternă şi paternă, diferite din punct de vedere
morfologic. Această unire se realizează în cursul fecundaţiei. Dacă gameţii ar fi
celule diploide (2n), ca şi toate celelalte celule ale organismului, fecundaţia ar
conduce la formarea unei celule tetraploide (4n), iar organismul care ar rezulta din
multiplicarea acestei celule iniţiale, ar fi format la rândul său din celule tetraploide.
La ora actuală se cunoaşte însă că în cadrul unei specii, numărul de cromozomi se
menţine constant de la o generaţie la alta; în acest scop, natura utilizează un fenomen
de regularizare prealabilă a fecundaţiei.
Oul fecundat se află la originea tuturor organismelor pluricelulare. El suferă o serie de
mitoze succesive care conduc la formarea unui embrion, alcătuit din mai multe mii de celule
diploide. În cursul procesului de embriogeneză se izolează două linii celulare: linia somatică şi
linia germinală. Celulele liniei somatice vor rămâne diploide şi vor sta la baza alcătuirii ţesuturilor
şi organelor.
Celulele liniei germinale provenite din mezoderm migrează şi se localizează exclusiv la
nivelul gonadelor. Iniţial diploide, odată ajunse la nivelul gonadelor aceste celule vor suferi un
mod particular de diviziune celulară care va conduce la formarea unor celule haploide (n
cromozomi), specializate, gameţii. Spermatozoizii şi ovulele reprezintă singura fază haploidă a
ciclului speciei, care este în mod normal diploid.
3.3.1. Aspectele morfologice ale meiozei

Meioza se realizează pe parcursul a două diviziuni celulare succesive, separate de o


interfază mai mult sau mai puţin îndelungată. Particularitatea cea mai importantă constă în faptul
că materialul genetic (cromozomii) nu se divide decât o singură dată, şi anume în timpul celei de
a II-a diviziuni meiotice. Ca şi în cazul mitozei, fiecare din cele două diviziuni meiotice este
alcătuită din patru faze, denumite în funcţie de morfologia şi dispoziţia cromozomilor: profază,
metafază, anafază, telofază.

Meioza I
1. Profaza I este lungă, poate dura ani şi poate fi subdivizată în 5 stadii succesive: leptoten,
zigoten, pachiten, diploten, diachinezis (fig.VIII.49).
a) Leptoten (gr. leptos = subţire). În acest stadiu are loc debutul spiralizării cromatinei, care
va conduce la individualizarea unor cromozomi lungi şi subţiri; spiralizarea este încă laxă,
cu excepţia unor puncte îngroşate numite cromomere. Secvenţializarea cromomerelor în
lungul cromozomilor este specifică şi permite caracterizarea acestora. Extremităţile
cromozomilor, numite telomere, rămân ataşate de foiţa internă a membranei nucleare prin
intermediul unei structuri specializate numită "placă de ataşare". În acest stadiu
cromozomii sunt bicromatidieni, iar cele două cromatide surori sunt plasate foarte aproape
una de cealaltă, dând impresia unui cromozom unicromatidian. Cromatidele apar vizibil
separate doar spre sfârşitul profazei.
b) Zigoten (gr. zigos = cuplu). În acest stadiu, cromozomii omologi se recunosc, se apropie şi
se aliniază faţă în faţă, în aşa fel încât genele alele să corespundă; progresiv ei intră în
contact, la început din loc în loc formând sinapse (chiasme sau complexe sinaptonemale),
apoi pe toată lungimea lor (fig.VIII.50). Fiecare asociere de doi cromozomi omologi
constituie astfel un bivalent. Concomitent cu asocierea cromozomilor omologi are loc
continuarea spiralizării materialului genetic, astfel că în microscopia optică ei apar mai
intens coloraţi, mai scurţi, mai bine individualizaţi. În general, cromozomii sexuali nu
formează bivalenţi, dar pot prezenta moduri particulare de asociere.
c) Pachiten (gr. pakhus = gros). Acest stadiu este în general foarte lung. Cromozomii continuă
să se spiralizeze, devenind din ce în ce mai scurţi şi mai groşi; acum, cele două cromatide
apar net individualizate şi se poate recunoaşte poziţionarea centromerilor. Pachitenul are o
importanţă deosebită deoarece el reprezintă etapa în care are loc primul “amestec” al
informaţiei genetice, aşa numitul crossing-over, ale cărui consecinţe citologice se pot
observa doar în stadiile următoare. Transmiterea încrucişată a informaţiei genetice este
realizată la nivelul chiasmelor de o formaţiune de natură proteică, numită nodul de
recombinare care are capacitatea de a desprinde o genă de pe o cromatidă paternă şi a o
transfera pe locul omolog de pe cromatida maternă; în acelaşi timp, de aici preia gena
corespunzătoare şi o transferă pe locusul rămas gol al cromatidei paterne (fig.VIII.51).
Fig.VIII.49. Reprezentarea schematică a etapelor profazei I
Fig.VIII.50. Realizarea sinapselor intercromozomiale pe parcursul profazei I

Fig.VIII.51. Nodulul de
recombinare în cadrul
complexului sinaptonemal

d) Diploten (gr. diploos = dublu). Cei


doi cromozomi care formează un
bivalent se îndepărtează unul de celălalt. În acest stadiu separarea nu este completă,
cromozomii omologi rămânând ataşaţi la nivelul chiasmelor acolo unde a avut loc crossing-
overul. Numărul chiasmelor variază de la una la zece, în funcţie de lungimea bivalentului.
În cazul ovocitelor, diplotenul poate dura luni sau ani. În acest stadiu are loc o despiralizare
parţială a cromozomilor, ceea ce permite sinteza de ARN în vederea producerii şi stocării
de materiale necesare viitorului ou (vitelus).
e) Diachinezis (dia = a trece peste, kinesis = mişcare). Cei doi cromozomi omologi tind să se
îndepărteze din ce în ce mai mult şi ating stadiul maxim de spiralizare. Fenomenul poartă
denumirea de terminalizare deoarece odată cu separarea completă a celor doi cromozomi
care formează un bivalent se încheie şi profaza I. Datorită crossing-overului, cromozomii
omologi sunt alcătuiţi în acest moment după cum urmează: unul va prezenta o cromatidă
pur maternă şi o cromatidă mixtă, iar celălalt o cromatidă pur paternă şi o cromatidă mixtă.

2. Metafaza I se caracterizează prin dispariţia nucleolului şi a învelişului nuclear şi formarea


fusului de diviziune. Fiecare pereche de cromozomi omologi posedă un centromer propriu care
se plasează de o parte şi de alta a planului ecuatorial al fusului de diviziune la distanţe egale
de acesta (spre deosebire de mitoză unde centromerii se situează în planul ecuatorial al fusului).
3. Anafaza I este stadiul caracterizat prin migrarea cromozomilor spre polii fusului de diviziune.
Spre deosebire de mitoză, unde cromozomii sufereau un clivaj longitudinal la nivelul
centromerului şi deveneau unicromatidieni, în anafaza primei diviziuni meiotice nu are loc
clivajul, cromozomii migrează câte 23 de bicromatidieni spre fiecare pol. Deoarece migrarea
celor două loturi a câte 23 cromozomi este aleatorie, se consideră că anafaza I reprezintă etapa
în care se realizează cel de-al doilea “amestec” al caracterelor genetice.
4. Telofaza I. Când cromozomii au atins polii, începe depolimerizarea fusului de diviziune.
Progresiv au loc: reformarea învelişului nuclear şi a nucleolilor, despiralizarea materialului
genetic cu reformarea cromatinei, cât şi citodiereza. La unele organisme, cele două celule fiice
intră într-o fază de “aşteptare” mai mult sau mai puţin lungă, la altele, celulele fiice intră direct
în cea de a doua diviziune meiotică.

Datorită modului de desfăşurare, precum şi înjumătăţirii numărului de cromozomi pe parcursul


anafazei I, se consideră că prima diviziune meiotică se comportă ca o mitoză reducţională.

Meioza II este etapa în care cele două celule haploide rezultate din prima diviziune suferă fiecare
o a doua diviziune, care se comportă ca o mitoză homotipică, de data aceasta pentru 23 de
cromozomi (fig.VIII.52).

1. Profaza II este o etapă scurtă în care cromozomii încep să se spiralizeze şi să formeze fiecare
câte două cromatide unite la nivelul unui centromer. Restul
modificărilor nucleare şi citoplasmatice sunt identice cu cele din profaza mitozei.
2. Metafaza II. Fusul de diviziune este complet format, cromozomii ating maximum de
spiralizare şi se dispun în planul ecuatorial.
3. Anafaza II. Centromerii se dedublează, are loc clivajul longitudinal, iar cromozomii deveniţi
unicromatidieni migrează spre polii fusului de diviziune.
4. Telofaza II se caracterizează prin refacerea învelişului nuclear şi a nucleolilor, despiralizarea
materialului genetic, depolimerizarea fusului de diviziune şi realizarea citodierezei: cele două
celule haploide vor da naştere fiecare la câte două celule haploide.

După modul de desfăşurare, cea de a doua diviziune meiotică este considerată a fi o mitoză
equaţională.
Fig.VIII.52. Derularea meiozei după profaza I
3.3.2. Aspectele moleculare ale meiozei

• Faza S. Ca şi în cazul unei mitoze clasice, în celulele care urmează să intre în meioză sinteza
de ADN este activă. În această fază, celula iniţială îşi dublează cantitatea de material genetic,
trecând de la 2n ADN la 4n ADN. Până la debutul meiozei, din punct de vedere al cantităţii de
ADN, nucleul este deci tetraploid.
• Prima diviziune meiotică. În timpul fazei G2 cantitatea de ADN se menţine 4n, astfel încât în
timpul primei diviziuni nucleul iniţial dă naştere la doi nuclei care conţin fiecare 2n ADN şi
care intră în etapa G1 a interfazei. Interfaza dintre cele două diviziuni meiotice nu prezintă
fază S, deci nu are loc duplicarea cantităţii de ADN.
• A doua diviziune meiotică. În cele două celule fiice, cantitatea de 2n ADN rămâne constantă
până în anafaza II. După telofaza II, cele 4 celule-fiice rezultate conţin fiecare o cantitate egală
de n ADN.
• Bilanţul global al meiozei. În concluzie, cu pornire de la o celulă diploidă (2n cromozomi,
meioza conduce la formarea a 4 celule haploide (n cromozomi). Fenomenele nucleare din
timpul meiozei pot fi rezumate după cum urmează:
1. În mitoza reducţională are loc trecerea unui nucleu diploid care posedă:
- 2n cromozomi, 2 cromatide/ cromozom, 4n ADN,

la 2 nuclei haploizi care posedă fiecare:
- n cromozomi, 2 cromatide / cromozom, 2n ADN.
2. În mitoza equaţională are loc trecerea de la 2 nuclei haploizi care posedă:
- n cromozomi, 2 cromatide / cromozom, 2n ADN,

la 4 nuclei haploizi, care posedă fiecare:
- n cromozomi, o singură cromatidă / cromozom, n ADN

3.3.3. Semnificaţia genetică a meiozei

La începutul meiozei, fiecare bivalent este constituit din doi cromozomi omologi, unul de
origine maternă, celălalt de origine paternă. Din acest punct de vedere, pe plan genetic, meioza
permite realizarea a două fenomene:
- schimbul de material ereditar între cei doi cromozomi omologi, de origini diferite şi
- segregarea aleatorie în fiecare celulă sexuală a cromozomilor de origine maternă şi paternă.
Din această cauză, putem afirma că meioza nu favorizează doar transmiterea caracterelor
ereditare, ci în acelaşi timp realizează diversificarea acestor caractere în sânul speciei.
După cum am amintit, în anafaza I, segregarea cromozomilor este aleatorie; repartiţia în
cele două celule fiice se realizează la hazard, una dintre ele având un număr mai mare de
cromozomi de origine maternă, iar în cealaltă vor predomina cei de origine paternă. În funcţie de
numărul haploid al cromozomilor într-o specie dată, numărul combinaţiilor posibile poate fi foarte
mare. Astfel, la om (n = 23) numărul de combinaţii posibile este de 223, ceea ce înseamnă
8.388.608; în aceste condiţii, probabilitatea ca toţi cromozomii de aceeaşi origine (maternă sau
paternă) să se regăsească în aceeaşi celulă este extrem de mică.
Cele două fenomene: segregarea aleatorie şi crossing-overul contribuie la încrucişarea
informaţiei genetice şi joacă un rol fundamental în fenomenele de adaptare, selecţie naturală şi
evoluţie. Ca fenomen asociat dar şi complementar fecundaţiei, meioza contribuie la producerea de
noi indivizi, diferiţi faţă de genitori, diferiţi între ei, unici în istoria umanităţii.

3.4. GAMETOGENEZA, CELULELE SEXUALE ŞI FECUNDAŢIA

Embrionul tridermic conţine celule germinale primordiale numite şi gonocite.


Iniţial, morfologia gonocitelor este identică la cele două sexe. După diferenţierea
sexuală, atunci când gonadele evoluează spre tipul masculin (testicole) sau feminin
(ovare), gonocitele poartă denumirea de spermatogonii pentru sexul masculin şi
ovogonii pentru cel feminin. Ambele tipuri celulare suferă apoi o evoluţie
asemănătoare care se derulează în trei faze:
- o fază de multiplicare în timpul căreia prin mitoze repetate are loc creşterea
numărului de celule,
- o fază de creştere în timpul căreia celulele acumulează o cantitate mai mult sau
mai puţin importantă de substanţe de rezervă,
- o fază de maturare care va conduce la formarea gameţilor funcţionali şi care este
marcată de realizarea meiozei (fig.VIII.53).
Fig.VIII.53.Cronologia etapelor gametogenezei.Ovogeneza (stg.),spermatogeneza (dr.)
3.4.1. OVOGENEZA

1. Faza de multiplicare
După ce au migrat şi s-au localizat la nivelul ovarelor, ovogoniile încep să se
multiplice printr-o serie de mitoze equaţionale. La om, multiplicarea are loc până
într-a 15 săptămână de viaţă intrauterină a fătului de sex feminin. Se apreciază că în
ovarele unui făt de 5 luni se găsesc aproximativ 4 milioane de ovogonii.

2. Faza de creştere şi premeioza


Faza de creştere se întinde pe o perioadă îndelungată, cu începere din viaţa fetală. Ea debutează între a 4-a şi a
7-a lună de viaţă intrauterină. Se apreciază că din totalul ovogoniilor doar 2 milioane vor intra în faza de
creştere şi vor purta numele de ovocite de ordinul I. Cea mai mare parte a ovocitelor de ordinul I suferă un
proces de degenerare spre sfârşitul vieţii intrauterine şi după naştere, astfel încât la naştere numărul lor este de
500.000, la fetiţa în vârstă de 7 ani de 300.000 şi doar 500 dintre ele se vor angaja în faza de maturare pe
parcursul vieţii sexual active a femeii.

Începând de la pubertate (10-12 ani) şi până la menopauză, grupuri succesive


de ovocite de ordinul I intră într-un ciclu sexual de 28 de zile, pe parcursul căruia îşi
completează creşterea şi ating maturitatea.
În timpul fazei de creştere, diametrul ovocitului de ordinul I creşte de la 30 la
140 μ. Această creştere se datorează unei importante activităţi metabolice (sinteză
de ADN, ARN şi proteine), precum şi acumulării a diferite materiale de natură
exogenă (în principal proteine).
Ovocitele de ordinul I sunt celule diploide. La începutul fazei de creştere ele
intră în faza de premeioză, adică în profaza I meiotică, pe care o parcurg până în
diploten unde rămân blocate. În premeioză, nucleul ovocitului de ordinul I este
voluminos, prezintă iniţial nucleoli mari şi nucleoplasmă abundentă, apoi prin
spiralizare progresivă, cromatina va forma cromozomi bivalenţi. Perioada în care
ovocitele vor rămâne blocate este variabilă: cel puţin 10-12 ani (de la naştere la
pubertate), cel mult 45-50 de ani (de la naştere la menopauză).

3. Faza de maturare
Faza de maturare constă în continuarea meiozei, deci parcurgerea fazelor
ulterioare diplotenului.
a) Prima diviziune meiotică dă naştere la două celule haploide diferite din punct de
vedere morfologic: o celulă de talie mare - ovocitul de ordinul II şi o celulă mică -
primul globul polar. La specia umană, la sfârşitul primei diviziuni meiotice are loc
ponta ovulară sau ovulaţia, reprezentată de expulzia ovocitului de ordinul II şi
captarea sa de pavilionul oviductului (trompei uterine); acest fenomen se produce de
regulă la fiecare 28 de zile, alternativ dintr-un ovar şi din celălalt, de la pubertate
până la menopauză. Se apreciază că numărul total de gameţi produşi de o femeie în
perioada genital activă este de maximum 500.
b) A doua diviziune meiotică. Imediat după ce a fost captat de către trompa uterină,
ovocitul de ordinul II intră în a doua diviziune meiotică, pe care o parcurge până în
metafază unde rămâne blocat. Continuarea şi finalizarea celei de a doua diviziuni
meiotice are loc numai în cazul în care ovocitul de ordinul II este activat de către un
spermatozoid. Fecundaţia are loc în tractul genital feminin şi este posibilă timp de
24 de ore de la ovulaţie. Ovocitul de ordinul II care ajunge să finalizeze cea de a
doua diviziune meiotică, va da naştere la două celule haploide: o celulă de talie mare
care va permite amfimixia – ovotida şi un al doilea globul polar destinat degenerării
(fig.VIII.54).

4. Foliculii ovarieni
a) Foliculii primordiali sau primari. Ovocitul I blocat în etapa diploten a primei
diviziuni meiotice se înconjoară de un strat de celule foliculare şi alcătuieşte astfel
un folicul primordial. La naştere, fetiţa prezintă un mare număr de foliculi
primordiali dispuşi în zona periferică a ovarelor (fig.VIII.55). Un mare număr dintre
ei vor degenera mai ales la pubertate şi vor fi resorbiţi. Începând de la pubertate, în
prima zi a ciclului sexual, un număr mic de foliculi primordiali se angajează într-un
proces de maturare foliculară. Maturarea constă în creşterea numărului de straturi de
celule foliculare cu dispoziţie concentrică. Maturarea foliculului are loc concomitent
cu creşterea de volum a ovocitului de ordinul I şi conduce la formarea unui folicul
plin sau folicul primar limitat de o membrană (membrana lui Slavjanski).
b) Foliculii secundari. Celulele foliculare continuă să se multiplice, ţesutul
conjunctiv se condensează în jurul membranei Slavjanski formând teci concentrice.
Ansamblul care ia naştere poartă denumirea de folicul secundar. Cei mai mulţi dintre
aceştia vor suferi un proces de atrezie, conducând la realizarea unor formaţiuni
atretice cu rol endocrin. Alţii, puţini la număr, îşi vor continua maturaţia.
c) Foliculii terţiari sau cavitari. În evoluţie, celulele foliculare se separă generând
un antrum sau cavitate. În acest stadiu, ovocitul I este înconjurat de zona pellucida,
de natură mucopolizaharidică, cu o grosime de 15-20μ. În general, unul singur dintre
aceşti foliculi ovarieni ajunge la maturitate.
d) Foliculul matur sau folicul de Graaf. Foliculul matur poate atinge 10-15mm în
diametru şi proemină vizibil la suprafaţa ovarului. El conţine un ovocit de ordinul I
care şi-a încheiat prima diviziune meiotică şi a dat naştere unui ovocit de ordinul II
şi primului globul polar care rămâne ataşat de zona pellucida a ovocitului de ordinul
II.
e) Ponta ovulară. Maturarea foliculului are loc în prima parte a ciclului sexual.
Ovulaţia se produce de regulă în cea de a 14-a zi a ciclului menstrual. Ea are loc prin
ruperea tecilor foliculare şi expulzarea ovocitului de ordinul II şi a lichidului
folicular. Restul foliculului format din celule foliculare şi teci va avea o evoluţie
diferită în funcţie de evoluţia ovocitului II. Dacă acesta se maturează prin fecundare,
foliculul restant va forma un ansamblu cu caracter secretor (secreţie de progesteron)
numit corp galben; în cazul în care nu se produce fecundaţia, restul foliculului va
suferi un proces de degenerescenţă cu formarea unei cicatrici sidefii numită corp
alb.
Fig.VIII.54. Stadiile ovogenezei
Fig.VIII.55. Schema etapelor evolutive ale foliculilor ovarieni

3.4.2. SPERMATOGENEZA

1. Faza de multiplicare
Spermatogeneza se desfăşoară în tubii seminiferi testiculari. Multiplicarea spermatogoniilor localizate pe

membrana bazală a tubilor este un proces continuu. Ea începe în perioada fetală, devine foarte activă la pubertate şi

continuă până la senescenţă. Pe măsură ce se înmulţesc, celulele sunt împinse spre lumenul tubului seminifer. Unele

dintre ele îşi încetează multiplicarea şi se angajează într-un proces de creştere; acestea poartă denumirea de

spermatocite de ordinul I. La periferie, tubii seminiferi prezintă celule cu rol de susţinere, nutriţie şi maturare a

celulelor sexuale care poartă denumirea de celule Sertoli. Celulele sexuale rămân ataşate strâns de celulele Sertoli

până la diferenţierea lor completă.

2. Faza de creştere.

Faza de creştere a spermatogenezei are o durată scurtă. Creşterea de volum a spermatocitelor de ordinul I

este perceptibilă dar, comparativ cu creşterea ovocitelor, acumularea substanţelor de rezervă este modestă.

3. Faza de maturare
Această fază se derulează începând de la pubertate şi constă în realizarea meiozei şi a spermiogenezei.
a) Meioza. Spermatocitele de ordinul I reprezintă celulele de la care debutează meioza. După prima diviziune
meiotică (reducţională) fiecare spermatocit de ordinul I (diploid) va da naştere la două spermatocite de ordinul
II (haploide). Cea de a doua diviziune meiotică (mitoză equaţională) se produce rapid şi fiecare spermatocit de
ordinul II dă naştere la câte două spermatide (haploide). Deci per total, fiecare spermatocit de ordinul I dă naştere
la 4 spermatide surori care rămân un timp legate prin punţi citoplasmatice (fig.VIII.56).
Fig.VIII.56. Etapele spermatogenezei

b) Spermiogeneza. Spermatidele nu prezintă caracterele citologice necesare mobilizării şi deplasării în tractul


genital feminin. Din această cauză ele vor suferi modificări structurale şi morfologice în sensul adaptării formei
la funcţie. Procesul poartă denumirea de spermiogeneză şi durează la specia umană aproximativ 23 de zile. Pe
tot parcursul spermiogenezei, spermatidele şi ulterior spermiile (spermatozoizii) se grupează în apropierea
celulelor Sertoli care în acest proces au rol trofic, de suport şi de activare a ritmului de maturare şi detaşare a
spermatozoizilor în lumenul tubilor. Mecanismul spermiogenezei incumbă modificări morfologice ale celulei în
sine şi ale organitelor intracitoplasmatice.

Fig.VIII.57. Etapele evolutive ale spermiogenezei

Spermatida este o celulă de aspect poligonal şi nucleu veziculos. În citoplasmă sunt prezente multiple organite:

aparat Golgi, centrozom, mitocondrii etc. În timpul procesului de maturare, morfologia acestora se modifică

progresiv după cum urmează (fig.VIII.57):

- aparatul Golgi va păstra strict funcţia de biogeneză a lizozomilor a căror fuziune va conduce la formarea
acrozomului, cu dispunere supranucleară;
- centrozomul migrează spre polul posterior al nucleului, iar din centriolul distal va începe polimerizarea progresivă
a axonemei flagelului;
- mitocondriile vor migra progresiv în sens distal şi se vor dispune în manşon în jurul axonemei piesei intermediare
a flagelului;
- nucleul se condensează, îşi micşorează volumul şi capătă un aspect dens;
- pe măsură ce corpul celulei se alungeşte, citoplasma în exces se desprinde sub forma unui corp rezidual care este
fagocitat de către celulele Sertoli (fig.VIII.58).

Fig.VIII.58. Secţiune
transversală prin tubul
seminifer

Biologia spermatozoizilor umani

a) Morfologie. La maturitate spermatozoizii ating o lungime de aproximativ 60μ şi sunt formaţi din patru porţiuni:
- capul cu un diametru longitudinal de aproximativ 5μ, are forma unei alune aplatizate anterior. Nucleul ocupă
aproape în întregime celula şi este înconjurat de un strat subţire de citoplasmă. Cromatina este foarte densă în
microscopia electronică. La nivel anterior, nucleul este înconjurat pe 2/3 din suprafaţa sa de acrozom.
- colul cu o lungime de 5μ, este alcătuit dintr-o zonă subţire citoplasmatică care înconjoară un centriol proximal cu
dispoziţie transversală şi baza flagelului.
- piesa intermediară cu o lungime de 5μ, conţine axonema înconjurată de manşonul mitocondrial şi o peliculă fină
citoplasmatică.
- coada prezintă la interior axonema, iar la exterior membrana celulară. Împreună cu piesa intermediară alcătuieşte
aparatul de mişcare al spermatozoidului care poartă numele de cinetid.
b) Activitatea spermatogenă. Deoarece volumul mediu al unei ejaculări este de 3cm3, iar numărul spermatozoizilor

este de aproximativ 60.000-120.000/mm3, se apreciază că la o singură emisie sunt eliminaţi aproximativ 300 de

milioane. În mod normal, sperma cuprinde şi o mică proporţie de spermatozoizi malformaţi (bicefalici,

microcefalici, biflagelaţi etc.), dar pentru a avea o putere fecundantă adecvată această proporţie nu trebuie să

depăşească 20%. Atunci când proporţia spermatozoizilor atipici depăşeşte 50% vorbim despre teratospermie.

c) Factori care afectează spermatogeneza. Producţia de spermatozoizi este influenţată de factori externi cum sunt:

- temperatura - spermatogeneza se desfăşoară normal atunci când testiculele sunt coborâte în scrot, deci la o
temperatură inferioară temperaturii corpului. Dacă coborârea acestora nu are loc sau are loc târziu, celulele
germinale suferă un proces de degenerescenţă. Maladia poartă denumirea de criptorhidie (bilaterală sau
unilaterală) şi dacă este bilaterală conduce la sterilitate prin azoospermie (absenţa spermatozoizilor). De asemeni,
un puseu de temperatură de 40˚C poate declanşa o azoospermie cu caracter tranzitor.
- lumina - la animalul de experienţă s-a demonstrat că expunerea la lumină puternică determină o creştere a
producerii de spermatozoizi, proces datorat relaţiei sistem nervos central-hipotalamus-hipofiză.
- starea de nutriţie - carenţele nutriţionale în acizi graşi precum şi lipsa aportului de vitamina A şi E provoacă o
scădere a producţiei de spermatozoizi.
- expunerea la radiaţii ionizante - spermatogoniile prezintă o sensibilitate crescută la expunerea la radiaţiile
ionizante. Se estimează că o doză de 100-300 rad poate determina o sterilitate definitivă. Expunerea la doze
inferioare determină diminuări importante ale puterii fecundante.
d) Mobilitatea şi puterea de fecundaţie

Spermatozoizii devin mobili în căile genitale masculine când vin în contact cu secreţiile epididimare,

prostatice şi ale veziculelor seminale. Propulsia le este asigurată de mişcările ondulatorii ale flagelilor, iar energia

necesară realizării mişcării este furnizată de mitocondriile piesei intermediare, care utilizează ca şi combustibil

fructoza conţinută în lichidul seminal. Viteza de mobilizare este de aproximativ 2mm/minut (la o temperatură de

35˚C). Mobilitatea spermatozoizilor poate fi influenţată şi de alţi factori de mediu ca de exemplu pH-ul (pH-ul

alcalin favorizează viteza de deplasare, iar cel acid o inhibă, pH-ul optim este de 7,5), prezenţa ionilor de Mg 2+ are

efect stimulant, pe când a ionilor de Ca2+ inhibă deplasarea. Motilitatea este inhibată de prezenţa ionilor de Cu 2+

precum şi a sărurilor de mercur.

Puterea de fecundaţie este dată de gradul de stabilitate al membranei spermatozoidului, stabilitate ce

previne eliberarea prematură a enzimelor acrozomiale. Stabilitatea membranară se realizează în special la nivelul

epididimului, prin adsorbţia de glicoproteine care au rolul de a “masca” situsurile antigenice de suprafaţă şi asigură

“imunitatea” spermatozoizilor faţă de eventualele agresiuni la care sunt expuşi în timpul pasajului în căile genitale

feminine.
În condiţii experimentale favorabile, spermatozoizii pot supravieţui 2-8 zile, îşi păstrează puterea

fecundantă 4-5 zile şi mobilitatea timp de 8 zile. In vitro, pot fi conservaţi prin congelare în azot lichid la –196ºC

timp de luni sau chiar ani.

3.4.3. FECUNDAŢIA

Odată eliberaţi, ovulul şi spermatozoidul sunt destinaţi a muri în câteva ore


în cazul în care fecundaţia nu are loc. Graţie fecundaţiei, ovulul şi spermatozoidul
sunt “salvaţi”: ovulul este activat pentru a-şi începe programul de dezvoltare, iar
nucleii celor doi gameţi fuzionează pentru a forma genomul unui nou organism. La
mamifere, inclusiv la om, fecundaţia este de tip intern, realizându-se în tractul
genital feminin. Astăzi se cunoaşte faptul că fecundaţia este un fenomen care se
realizează graţie a două mecanisme: reacţia acrozomală şi reacţia corticală a
ovulului.

Reacţia acrozomală a spermatozoidului


Dintre cele 300 de milioane de spermatozoizi emişi în cursul unei ejaculări,
doar 200 ajung în trompa uterină la nivelul situsului optim de fecundaţie. Odată
ajunşi aici, ei migrează prin stratul de celule foliculare care înconjoară ovulul, se
fixează şi în final fuzionează cu membrana pellucida. Pentru a realiza acest lucru,
spermatozoizii trebuie să fie iniţial modificaţi de către secreţiile prezente în căile
genitale feminine. Acestă modificare poartă numele de capacitare şi se derulează la
om pe parcursul à 5-6 ore. Capacitarea pare să implice pe de o parte modificări în
compoziţia lipidelor şi glicoproteinelor membranei plasmatice a spermatozoidului,
iar pe de altă parte o creştere a metabolismului şi mobilităţii acestuia. Mecanismul
nu este încă pe deplin elucidat. Atunci când un spermatozoid “capacitat” penetrează
învelişul de celule foliculare, el se ataşează membranei pellucida. Aceasta acţionează
ca o barieră care se opune fecundaţiei între specii. Experienţele au demonstrat că
dacă se suprimă echipamentul enzimatic al membranei pellucida a unui ovul de
hamster, acesta poate fi fecundat de spermatozoizi umani.
Membrana pellucida a ovulelor mamiferelor cuprinde doar trei glicoproteine,
notate ZP1, ZP2 şi ZP3. ZP2 şi ZP3 se asamblează în filamente, în timp ce ZP1 are
rolul de a lega filamentele între ele pentru a forma o reţea tridimensională. ZP3 este
în acelaşi timp şi un receptor al spermatozoizilor: legătura specifică de specie între
spermatozoid şi membrana pellucida este realizată de o moleculă prezentă pe
suprafaţa spermatozoidului (posibil galactozil-transferaza), care se leagă de
oligozaharidele ZP3. Legarea induce reacţia acrozomală în cursul căreia, conţinutul
acrozomului este eliberat prin exocitoză (fig.VIII.59). Rolul reacţiei acrozomiale
este de a activa un mecanism complex de semnalizare intracelulară care provoacă
creşterea influxului de Ca++ în citoplasma spermatozoidului.
Reacţia acrozomală antrenează eliberarea proteazelor şi a hialuronidazei, care
realizează digestia enzimatică localizată a membranei pellucida; în acelaşi timp
reacţia acrozomală face posibilă realizarea legăturii altor proteine din membrana
plasmatică a spermatozoidului cu ZP2, favorizând astfel o mai bună fixare a
spermatozoidului la membrana pellucida în timpul penetrării.

Reacţia corticală a ovulului


La om, ovulul nefecundat este un ovocit II blocat în metafaza celei de a doua
diviziuni meiotice. Din punct de vedere funcţional, este o celulă inertă cu
metabolism încetinit. Sosirea spermatozoidului determină ieşirea ovocitului din
starea de inerţie metabolică şi declanşează o serie de reacţii care au ca scop activarea
(fertilizarea) ovocitului.
Deşi numărul spermatozoizilor care se pot fixa pe suprafaţa ovocitului este
mare, unul singur este capabil de a fuziona cu membrana plasmatică a ovocitului şi
de a-şi introduce materialul genetic în citoplasma acestuia. În cazul penetrării mai
multor spermatozoizi (fenomen numit polispermie) se formează fusuri de diviziune
multipolare sau extramitotice care antrenează un defect de segregare cromozomială
în timpul diviziunii celulare; se formează astfel celule nondiploide şi diviziunea se
întrerupe rapid. Există două mecanisme care permit controlul fecundării oului de
către un singur spermatozoid. Se pare că blocajul primar al polispermiei este
determinat de rapida depolarizare a membranei plasmatice care urmează fuziunii cu
primul spermatozoid. Deşi potenţialul de membrană revine rapid la normal după
fecundaţie, există un alt mecanism care asigură blocajul pe termen lung - blocajul
secundar al polispermiei. Acest al doilea mecanism se datorează reacţiei corticale a
ovulului.
În timpul fuziunii cu membrana plasmatică a ovocitului, spermatozoizii
activează în aceasta calea de semnalizare a fosfatidilinozitolului. Această activare
antrenează la rândul său creşterea locală a concentraţiei citosolice de Ca ++ care se
propagă intracelular ca un val. Se crede că acest flux de calciu activează ovulul şi
induce o reacţie corticală în cursul căreia granulele corticale îşi eliberează conţinutul
prin exocitoză. Enzimele eliberate prin reacţia corticală modifică structura
membranei pellucida, care devine mai groasă, mai rigidă şi poartă numele de
membrană de fertilizare. Alte enzime din granulele corticale sunt capabile de a bloca
receptorii pentru spermatozoizi. Aceste fenomene cumulate determină
imposibilitatea fixării altor spermatozoizi şi deci, un blocaj secundar al
polispermiei. Modificările care survin la nivelul membranei pellucida sunt
reprezentate de clivajul proteolitic al ZP2 şi hidroliza zaharurilor de pe ZP3.
Fig.VIII.59. Prezentarea schematică a reacţiei corticale
Fuziunea ovocit-spermatozoid
În momentul în care spermatozoidul penetrează învelişul extracelular al
ovocitului el interacţionează cu extremităţile microvililor de la nivelul suprafeţei
membranei plasmatice a acestuia. Microvilii vecini se alungesc rapid şi se grupează
în jurul spermatozoidului, menţinându-i în acest fel poziţia fixă şi permiţându-i
fuziunea cu ovulul. După realizarea fuziunii şi eliberarea nucleului spermatozoidului
în citoplasma ovulului, microvilii sunt absorbiţi. Experienţele efectuate pe hamsteri
demonstrează că există o singură proteină transmembranară (numită PH-30) care se
presupune că induce atât ataşarea spermatozoidului la ovocit cât şi fuziunea
membranelor plasmatice. Această proteină este alcătuită din două subunităţi
glicozilate α şi β, legate prin legături necovalente. Domeniul extracelular al
subunităţii α este alcătuit dintr-o regiune hidrofobă de aproximativ 20 de aminoacizi
şi este asemănător regiunii de fuziune a proteinelor virale care induc ataşarea
anvelopei virale cu celulele infectate. Domeniul extracelular amino-terminal al
subunităţii β este asemănător unor domenii proteice care se leagă de integrine,
receptori ai suprafeţei membranare care realizează adezivitatea celulă-matrice
extracelulară. Acestea sunt argumente directe care sugerează că PH-30 se leagă de o
integrină a membranei ovulului şi în acest fel favorizează aderarea spermatozoidului
la suprafaţa acestuia.
La aproximativ 30 de minute după fuziunea spermatozoidului cu ovocitul se
declanşează anafaza celei de a doua diviziuni meiotice. Meioza se încheie, ovocitul
expulzează un al doilea globul polar în spaţiul periovular, iar “ovulul” devine
ovotidă.

Amfimixia
După penetrarea nucleului spermatozoidului în citoplasma ovocitului, cele
două materiale genetice au următoarea evoluţie:
- lotul haploid de cromozomi materni se înconjoară de o anvelopă nucleară şi
formează un nucleu voluminos, de aproximativ 20 μ, care poartă numele de
pronucleu femel;
- nucleul spermatozoidului devine sferic, îşi creşte volumul la aproximativ 20μ,
prezintă numeroşi nucleoli şi poartă denumirea de pronucleu mascul;
- modificările nucleare sunt riguros sincronizate şi se desfăşoară paralel. Orice
întârziere în evoluţia unui pronucleu se însoţeşte de o încetinire a evoluţiei
celuilalt;
- cei doi pronuclei migrează în citoplasma oului unul spre celălalt, întâlnirea
realizându-se de regulă în regiunea centrală a oului. În această perioadă, fiecare
dintre pronuclei îşi realizează replicarea ADN (faza S);
- anvelopele nucleare ale pronucleilor vin în contact intim dar nu fuzionează;
nucleolii dispar, iar cromozomii se individualizează;
- anvelopele nucleare se fragmentează, cele două loturi cromozomiale (matern şi
patern) se amestecă; este momentul care marchează finalizarea amfimixiei şi
intrarea în metafaza primei diviziuni de segmentare a oului fecundat
(fig.VIII.60).

Consecinţele fecundaţiei
• Refacerea numărului diploid de cromozomi. În momentul debutului primei
diviziuni de segmentare, oul posedă 2n cromozomi bicromatidieni şi 4n cantităţi
de ADN.
• Determinarea sexului genetic al individului. În momentul amfimixiei, sexul este
determinat de cromozomul sexual adus de pronucleul mascul.
• Aspecte genetice. Fecundaţia este un mecanism complementar meiozei care
asigură transmisia programului ereditar şi amestecul informaţiilor individuale
în cadrul speciei. Ea marchează debutul unuia dintre cele mai importante
fenomene biologice, embriogeneza, în cursul căruia are loc dezvoltarea
zigotului cu formarea unui nou individ.

Fig.VIII.60. Realizarea amfimixiei şi prima diviziune de segmentare


Capitolul IX

PROLIFERAREA ŞI DIFERENŢIEREA CELULARĂ

1. PROLIFERAREA CELULARĂ

1.1. Mecanisme de control ale proliferării celulare


Dezvoltarea organismului uman este rezultatul unor procese de proliferare
(înmulţire celulară), creştere celulară în masă şi volum şi diferenţiere celulară
(câştigarea de funcţii şi structuri morfologice specifice fiecărui tip celular).
Organismul uman este alcătuit dintr-un număr extrem de mare de celule, cu o
mare diversitate de tipuri, aflate într-un proces dinamic. După calculele citologilor,
organismul omului este alcătuit din câteva milioane de miliarde de celule, care pot fi
clasificate după caracterul lor morfofuncţional în câteva sute de tipuri diferite. Miliarde
de celule din organismul uman se înmulţesc continuu, zi şi noapte. La un adult, în
fiecare secundă se divid 4 milioane de celule, 350 milioane în fiecare zi, iar într-un an
numărul de diviziuni depăşeşte 1014. La un asemenea număr de diviziuni pe unitatea
de timp, există riscul ca în timpul parcurgerii ciclului celular să survină modificări ale
ADN care să conducă la malignizarea celulei. Cu toate acestea, un procent mic din
populaţia globului se îmbolnăveşte de cancer. De aici concluzia că organismul uman
posedă un remarcabil mecanism de control al diviziunii pentru a împiedica apariţia
unor celule aberante, care ar putea să genereze malignizarea.
Factorii care controlează proliferarea şi ciclul celular au fost studiaţi în cadrul
unor experienţe de transplantare a nucleilor în celule enucleate, cât şi experienţe pe
celule aflate în faza Go a ciclului lor celular. Aceste experienţe au dovedit că citoplasma
are o acţiune dominantă asupra nucleului, în cursul desfăşurării ciclului celular.
a) Ciclul celular este reglat de un sistem oscilator de factori citoplasmatici autonomi.
Cercetări recente au permis identificarea şi purificarea unei proteine, denumită factor
de accelerare a maturării (FAM). Activitatea sa este oscilantă, maximă în mitoză şi
absentă în faza S. Concentraţia citoplasmatică a acestui factor este identică şi în celelele
enucleate, ceea ce dovedeşte faptul că el face parte dintr-un aparat autonom de reglare
al ciclului celular. În acelaşi timp a mai fost identificat un al doilea factor, denumit
factor citostatic (FCS), care intervine pentru oprirea ciclului celular în metafază.
Acţiunea sa este anihilată de Ca++. Punerea în evidenţă a factorilor citoplasmatici
autonomi sugerează existenţa unui nivel de reglare superior ciclului celular şi
dovedeşte interdependenţa reacţiilor care stau la baza proliferării celulare.
b) Rolul FAM. Se cunoaşte faptul că trecerea celulelor din interfază în mitoză
presupune condensarea cromatinei, fragmentarea învelişului nuclear, dezagregarea
citoscheletului interfazic şi formarea fusului de diviziune. In vitro s-a demonstrat că
FAM poate induce mitoza în celulele somatice, provocând condensarea cromatinei şi
fragmentarea membranei nucleare. Experienţele au implicat introducerea FAM într-un
mediu de cultură cu celule aflate în interfază. După 15', proteinele structurale majore
ale laminei nucleare (laminina A şi C) au fost hiperfosforilate. După alte 30 minute, a
început depolimerizarea treptată a laminei nucleare. Deci FAM induce fosforilarea
proteinelor laminei ceea ce determină dezagregarea laminei nucleare şi ulterior ruperea
membranei nucleare.
c) Controlul asupra proliferării celulare se manifestă şi la trecerea celulelor din faza
Go/G1 în faza S.
Se cunoaşte faptul că limfocitele umane stimulate prin factori mitogeni
(phitohemaglutinină, cancavalină A) intră în perioada S numai după o perioadă
pregătitoare de 26 ore. Ritmul constant de trecere în faza S a celulelor stimulate cu
factori mitogeni, este o dovadă că perioada pregătitoare exercită un control asupra fazei
S. În această perioadă pregătitoare au loc procese biochimice complexe: activarea
fluxului de ioni, sinteze de proteine specifice, activarea metabolismului nucleotizilor
ciclici, expresia unor gene specifice etc. Cercetări recente au dovedit că la câteva ore
după acţiunea phitohemaglutininei asupra limfocitelor umane, în citoplasmă se
sintetizează o proteină de 60 Kd care are rolul de a stimula intrarea limfocitelor în faza
S.
d) Rolul proteinelor nucleare: ciclina şi statina. În celulele proliferative a fost
identificată o proteină numită ciclină sau antigen nuclear al proliferării celulare. În
nucleul celulelor neproliferative a fost identificată o proteină denumită statină. Ea
apare în diferite tipuri de celule neproliferative îmbătrânite sau tinere aflate în faza
Go/G1, localizată în cisterna perinucleară. Alte cercetări au demonstrat că ciclina şi
statina sunt prezente alternativ în cursul tranziţiei de la stadiul proliferativ la cel
neproliferativ şi invers.

1.2. Populaţii celulare


Organismul uman este alcătuit din trei tipuri diferite de populaţii celulare,
clasificate în funcţie de cinetica lor proliferativă în:
a) Celule statice (descrescătoare). Cuprind acea populaţie de celule care se află într-
un stadiu avansat de specializare şi dezvoltare. Aceste celule îşi pierd sau îşi limitează
capacitatea de proliferare şi treptat scad ca număr. Din această categorie fac parte
neuronii, celulele musculare, ovocitele etc.
b) Celulele în tranzit sunt celulele provenite din populaţii de celule precursoare şi au
o existenţă bine delimitată, relativ scurtă. Durata lor de viaţă este determinată de
procesul de "sinucidere" prin maturare, în cursul căruia celulele îşi pierd capacitatea
de proliferare înainte de a fi eliminate.
c) Celulele stem sunt tipuri de celule capabile de automenţinere extensivă (capacitate
de autoreînnoire), care persistă pe parcursul întregii (sau aproape) vieţi a indivizilor.
Celulele stem prezintă caracteristici care le diferenţiază de celulele tranzit cu care sunt
asociate în organizarea diferitelor tipuri de ţesuturi. Astfel, ele reprezintă o populaţie
minoritară, reacţionează la radiaţii şi la droguri diferit de celulele tranzit, au un ritm
circadian special şi un ciclu biologic mai mare decât celulele tranzit, captează selectiv
timidina şi o încorporează într-un timp scurt în ADN. Ele sunt capabile de a segrega
cele două lanţuri de ADN (vechi şi nou) pentru a le putea distribui prin mitoză la
celulele fiice. Cele cu ADN "vechi" sunt destinate autoreânnoirii populaţiei de celule
stem, iar cele cu ADN "nou" devin susceptibile de a parcurge noi forme de diferenţiere
şi se angajează în populaţiile de celule tranzit.
După cum am arătat, în cadrul unui ţesut celulele stem reprezintă o populaţie
minoritară: 1-2% în epiteliul seminal, 0,4% în măduva osoasă, sub 10% în epiderm
unde rămân întotdeauna ataşate membranei bazale. Celule stem există şi în populaţiile
de celule tumorale în procent de 1-5%.

1.3. Factori de creştere mitogeni


Factorul de creştere este o moleculă proteică izolată din diferite tipuri de ţesuturi
care adăugată la o cultură de celule ce dispune de elemente nutritive, induce un proces
de proliferare celulară netă în cultura respectivă, în comparaţie cu culturile de celule
martor. Exemple de astfel de polipeptide sunt:
- factorul de creştere epidermic (EGF - Epidermal Growth Factor);
- factorul de creştere derivat din plachetele sanguine (PDGF - Platelet
Derived Growth Factor);
- factorul de creştere a fibroblastelor (FGF - Fibroblast Growth Factor);
- factorul de creştere al celulelor endoteliale (ECGF - Endothelial Cell
Growth Factor);
- factorul de creştere astrocitar (AGF - Astrocytes Growth Factor);
- factorul de creştere extras din ochi (EDGF - Eye Derived GF);
- factorul de creştere extras din cartilaj (CDGF - Cartilage Derived GF);
- factori de creştere ai tumorilor (TGF - Tumor GF)

1.4. Mecanismul de acţiune in vitro al factorilor de creştere


Cercetări efectuate asupra EGF şi PDGF au demonstrat că efectul lor asupra
celulelor ţintă se datorează interacţiunii cu receptorii specifici de la suprafaţa celulelor.
La suprafaţa celulelor ţintă există un număr mare de receptori specifici - câte 40.000
pentru EGF şi 400.000/celulă pentru PDGF. Unii au o mare afinitate faţă de aceşti
factori, alţii prezintă o slabă afinitate. Ca urmare a interacţiunii dintre factori şi
receptori, se declanşează o cascadă de evenimente celulare care preced răspunsul
mitogen. Acestea includ stimularea transportului ionic, activarea fosfatidilinozitolului,
degradarea ATP, modificări ale suprafeţei celulare urmate de endocitoză, activarea
glicolizei, inducţia ornitincarboxilazei, activarea ARN şi a sintezei proteice, iniţierea
sintezei de ADN şi în final diviziunea celulară.

1.5. Cultivarea celulelor "in vitro"


Cunoştinţele actuale referitoare la mecanismul de creştere şi proliferare celulară
au fost obţinute prin culturi celulare in "vitro". Celulele pot fi cultivate "in vitro" prin
două tehnici: în suspensie şi pe suport.
• Culturile în suspensie
Creşterea numărului de celule poate fi urmărită prin măsurarea în timp a
densităţii optice a suspensiei. Evoluţia în timp a densităţii optice a suspensiei permite
trasarea unei curbe de dezvoltare, numită ciclu de creştere al populaţiei de celule
(fig.IX.1). Celulele sunt introduse în medii de cultură care asigură elementele nutritive
necesare creşterii şi multiplicării celulare (vezi caiet lucrări practice).
Pot fi astfel urmărite în evoluţie următoarele 4 faze:
a) faza de lag se caracterizează prin creşterea lentă a numărului de celule. Durata
sa este variabilă în timp, depinzând de compoziţia chimică a mediului de cultură, de
numărul de celule însămânţate iniţial, de faza în care s-a aflat cultura din care s-au luat
celulele pentru inoculare.
b) faza de creştere exponenţială a numărului de celule, până la atingerea unui
maxim. În această fază, în cultură predomină celulele aflate în diviziune.
c) faza staţionară în care numărul de celule din populaţie rămâne constant.
Atingerea stării staţionare şi apoi trecerea în faza următoare sunt condiţionate de
epuizarea substanţelor nutritive din mediul de cultură şi de acumularea în mediu a unor
produşi de excreţie ai celulelor, ceea ce determină modificări de pH.
d) faza de declin (de moarte) în care numărul celulelor care mor, este mai mare
decât numărul celulelor produse prin diviziune.
Celulele cultivate în suspensie formează de obicei o populaţie asincronă, ele
aflându-se în diferite etape ale ciclului celular.
Creşterea celulară sincronă (cultura sincronă), în care toate celulele se află în
aceeaşi etapă a ciclului celular, se poate realiza prin inducţie sau prin selecţie. Selecţia
presupune izolarea mecanică (centrifugare, filtrare) a celulelor de aceeaşi vârstă din
cultură şi inocularea lor într-un mediu nou. Inducţia se realizează cu ajutorul unor
agenţi sincronizatori chimici (agenţi inhibanţi ai mitozei), sau fizici (radiaţii ionizante
care opresc celulele în faza G2) sau cicluri de lumină-întuneric, căldură-frig. În culturile
sincrone, creşterea populaţiei de celule nu recunoaşte aceeaşi cursă ci se produce în
trepte ( fig.IX.2).
Fig.IX.1. Fazele ciclului de creştere a unei Fig.IX.2. Compararea curbelor de
populaţii de celule creştere pentru culturi sincrone şi
asincrone de celule în suspensie

• Culturile celulare pe suport. Se pot utiliza suporturi de sticlă neutră (cutii Petri,
suprafeţe extinse ca în cazul culturilor de celule în vederea fabricării vaccinurilor).
Multiplicarea celulelor normale are loc continuu, până în momentul în care întreaga
suprafaţă a plăcii a fost acoperită în monostrat. Celulele normale posedă capacitatea de
a-şi opri multiplicarea atunci când vin în contact unele cu altele sau cu pereţii vasului.
Proprietatea se numeşte inhibiţie de contact. Ea este o formă de manifestare a
fenomenelor de recunoaştere celulară, în care un rol important îl au glicoproteinele din
membrane.
Celulele maligne nu posedă inhibiţie de contact, ceea ce face ca multiplicarea
lor să nu fie stopată, ea continuă atâta timp cât celulele se află într-un mediu nutritiv,
determinând straturi suprapuse sau tumorete (fig.IX.3).

Fig.IX.3. Modul de creştere al celulelor pe suport


a) Fenomenul inhibiţiei de contact; b) pierderea lui în cazul celulelor transformate malign
2. DIFERENŢIERE CELULARĂ

2.1. Definiţie şi importanţă


Diferenţierea este procesul prin care celulele cu aceeaşi informaţie genetică
ajung să difere considerabil una de alta. Organismul adult este alcătuit din aproximativ
200 de tipuri celulare diferite ca structură, formă, volum, funcţie. Toate aceste tipuri
celulare iau naştere dintr-o singură celulă - celula ou (zigotul). Procesul de diferenţiere
incumbă două fenomene care se desfăşoară paralel: dezvoltarea unor structuri specifice
care se perfecţionează treptat şi pierderea posibilităţilor de dezvoltare în alte direcţii.
Diferenţierea celulară este universală în lumea vie, ea fiind întâlnită la toate speciile de
plante şi animale. Este considerată a fi "fenomenul cheie" al apariţiei şi existenţei
individului. Totodată, ea este implicată în:
a) reproducere (formarea de noi indivizi ai unei specii);
b) creşterea şi dezvoltarea organismului;
c) regenerarea celulelor şi ţesuturilor uzate în cursul vieţii;
d) evoluţia speciilor şi adaptarea organismului la mediu.
Procesul diferenţierii nu este limitat în timp, el se desfăşoară pe tot parcursul
vieţii individului, de la concepţie până la moarte. El cuprinde trei perioade biologice
importante: ontogeneza; creşterea, dezvoltarea şi maturitatea; îmbătrânirea şi moartea.

2.2. Mecanisme ale diferenţierii celulare


Diferenţierea celulară începe din momentul fertilizării oului. Zigotul şi celulele
rezultate din primele două diviziuni sunt celule care prin diferenţiere pot genera oricare
din tipurile celulare ale adultului. Din această cauză ele sunt denumite celule
pluripotente. Ele pot genera oricare din tipurile celulare, deoarece întregul lor set de
gene este activ (genele sunt derepresate). Orice mesaj genetic pe care îl primesc, poate
fi acceptat, deci acestor celule li se poate imprima orice traseu evolutiv.
În cursul embriogenezei, celulele pluripotente sunt obligate să aleagă un anumit
traseu evolutiv, deci să evolueze spre un anumit tip celular. Acest proces se petrece sub
acţiunea unor factori extrinseci denumiţi inductori, iar celulele asupra cărora
acţionează aceşti factori se numesc celule determinate.
Prin procesul de determinare, celulelor embrionare li se micşorează progresiv
numărul căilor de evoluţie. Astfel, dacă din celulele morulei se pot diferenţia
toate tipurile de celule adulte, după formarea embrionului tridermic, din fiecare foiţă
embrionară pot lua naştere doar un număr limitat de tipuri celulare (tab.IX.I).
Din punct de vedere genetic, atât celulele pluripotente cât şi celulele
determinate, prezintă un genom complet, identic. Dar celulele determinate au un număr
de gene inactivate (represate) şi anume genele răspunzătoare de dezvoltarea pe alte
trasee evolutive. De exemplu, celulele ectodermului posedă în genomul lor genele
active care coordonează dezvoltarea celulelor epidermului, sistemului nervos, epiteliul
glandular, dar şi gene represate - cele care coordonează structura şi funcţia celulelor
ce se vor dezvolta din endoderm şi mezoderm.
Cu cât vârsta embrionului este mai avansată, numărul de regiuni represate în
genotip este mai mare. Starea de celulă determinată este ireversibilă; deşi genotipul
este acelaşi, celula nu mai poate accepta orice mesaj.
Acţiunea inductorilor este secvenţială şi specifică. Momentul acţiunii primului
inductor (momentul primei determinări) este momentul cheie în care începe
constituirea individului. Există o categorie de inductori care determină celula "ţintă" să
devină permisivă pentru acţiunea altor inductori. Acţiunea celei de a doua categorii de
inductori este posibilă doar dacă intervin în momentul în care celula este permisiva.
Permisivitatea apare ca urmare a unor modificări genetice şi structurale la nivelul
membranei celulare şi este limitată în timp.

FOIŢA EMBRIONARĂ TIPURI CELULARE


1. Epidermul cu :
- Produsele cornoase : păr şi unghii
- producţii glandulare: sebacee, sudoripare
2. Sistemul nervos şi organele senzoriale
Ectoderm 3. Glande cu secreţie :
- internă: epifiza şi hipofiza
- externă: salivare şi mamare
4. Epiteliul cavităţii bucale şi anale
5. Amniosul şi corionul
1. Epiteliul renal, uretere
2. Uter, vagin, trompe uterine, celule ovariene foliculare,
testicole
3. Sistemul muscular striat şi neted
Mezoderm 4. Pleură, pericard
5. Sistemul osos
6. Aparatul cardiovascular: sistemul sanguin şi limfatic,
organele hematopoetice
7. Glande cu secreţie internă: corticosuprarenala
1.Tubul digestiv şi glandele anexe: ficat, pancreas
2.Aparatul respirator, epiteliul laringelui, bronhii, trahee
Endoderm
3.Alantoida şi vezica ombilicală
4.Glande cu secreţie internă: tiroida, paratiroide, timus

TABEL IX.I
Diferenţierea ţesuturilor şi organelor cu pornire de la foiţele embrionare

În concluzie, inductorii acţionează iniţial asupra unei populaţii celulare


pluripotente, apoi asupra unor celule direcţionate (determinate). În ontogeneză,
numărul determinărilor succesive coincide cu numărul inductorilor. Caracteristicile
acţiunii inductorilor sunt secvenţialitatea şi specificitatea. Inductorii acţionează într-o
ordine secvenţială precisă şi se condiţionează reciproc; alterarea ordinii dă naştere la
malformaţii. Pe de altă parte, ei acţionează în mod specific, asupra unui grup de celule
"ţintă" şi acest lucru are loc numai în momentul când celula este "permisivă".
În urma procesului de determinare, se creează celule stem (celule de origine) din
care vor lua naştere anumite tipuri de celule specializate (de exemplu celulele stem din
măduva hematogenă care sunt cap de serie pentru liniile leucocitare, trombocitară şi
eritrocitară). În organismul adult, nu mai există celule pluripotente, dar în fiecare ţesut
şi organ există celule stem, incomplet diferenţiate (cu excepţia ţesutului muscular
cardiac şi a ţesutului nervos).

2.3. Tipuri de diferenţiere celulară


a) diferenţierea intracelulară
Acţiunea inductorilor asupra celulei, determină la un moment dat modificări
structurale succesive care determină apariţia formei şi structurii specifice celulei
diferenţiate. De exemplu, în cadrul spermatogenezei, are loc o transformare în sensul
adaptării formei la funcţie, spermatidele (celulele rotund-ovalare) transformându-se în
spermatozoizi (celule alungite cu flagel).
b) diferenţierea intercelulară
Un grup restrâns de celule, dintr-o populatie mai mare, uniformă, poate suferi
modificări structurale. Astfel, apar diferenţe intercelulare, între caracterele celulelor
iniţiale şi caracterele celulelor provenite din celulele iniţiale. Procesul se explică
prin acumularea intracelulară a unor substanţe specifice, de natură proteică, cu funcţii
enzimatice. De exemplu, hematiile acumulează hemoglobina, celulele musculare
conţin o cantitate mai mare de actină şi miozina decât restul tipurilor celulare etc.

2.4. Tipuri de inductori


• Din punct de vedere biochimic, inductorii alcătuiesc o categorie heterogenă de
factori. Ei pot fi:
a) factori de mediu extracelular;
b) celule care se reunesc între ele, vin în contact, stabilesc joncţiuni (GAP)
prin intermediul cărora comunică ;
c) produşi de secreţie ai celulelor (hormoni, polipeptide, factori de creştere,
neurotransmiţători).
• În ceea ce priveşte locul de acţiune, deosebim două tipuri de inductori:
a) inductori ce acţionează local, în interiorul celulei sau asupra celulelor
joncţionate cu aceasta;
b) inductori ce acţionează la distanţă de locul unde au fost produşi. De
exemplu, hormonii morfogeni şi factorii de creştere care sunt vehiculaţi în
umorile organismului şi acţionează asupra unor celule "ţintă".

2.5. Ipoteze asupra mecanismului inducţiei


a) ipoteza transferului de molecule informaţionale de la inductor la indus
În cursul diferenţierii celulare, celulele stabilesc între ele joncţiuni de tip GAP
care se formează şi se desfac foarte rapid. Se presupune că prin intermediul lor are loc
un transfer de ARNm de la inductor la indus. Prin revers transcripţie, pe molecula de
ARN provenită de la inductor, are loc sinteza unei molecule de ADN. Această nouă
moleculă de ADN este încorporată în aparatul genetic al gazdei şi din acel moment
devine reglatorul procesului de diferenţiere.
b) celula indusă deţine încorporat în genomul său programul diferenţierii.
Ipoteza se bazează pe mecanismul de receptie-transducţie, inductorul (hormon,
factor de creştere, neurotransmiţător) se leagă de receptorii specifici prezenţi pe
membrana celulei induse şi astfel declanşează acţiunea unor mesageri chimici de
ordinul II (AMPc, GMPc). Aceştia determină intracelular sinteza unor produşi de
metabolism care acţionează asupra aparatului genetic din nucleu. Modificările genetice
sunt transmise citoplasmei, la nivelul RE şi aparatului Golgi unde are loc procesul de
reciclare a membranelor. De la aparatul Golgi, membranele nou formate migrează spre
membrana celulară şi se încorporează în aceasta. Noua porţiune de membrană este
responsabilă de permisivitatea celulei pentru un anumit inductor.

2.6. Caracterele generale ale celulelor diferenţiate


1. Funcţia specifică. Rezultatul funcţional al diferenţierii îl constituie apariţia
unor funcţii specifice fiecărui tip celular constituit. Apar astfel celule strict specializate
funcţional şi în acelaşi timp cooperante. Astfel, celula musculară este contractilă,
spermatozoidul posedă capacitate de locomoţie, hematia este capabilă de a lega şi
transporta gazele sanguine etc.
2. Formă şi structură specifică. Celulele specializate au formă şi structură
caracteristice, adaptate funcţiei pe care o îndeplinesc. Astfel, hematia are o formă
biconcavă pentru a putea înmagazina o cantitate optimă de hemoglobină, neuronii
prezintă prelungiri axonice în vederea mobilizării neurotransmiţătorilor la distanţă de
locul lor de producere, celulele absorbante prezintă un pol apical prevăzut cu microvili
în scopul creşterii suprafeţei de absorbţie etc. Pe de altă parte, din punct de vedere
structural, deşi toate celulele (cu excepţia hematiilor) conţin toate tipurile de organite
citoplasmatice, ponderea unora este mai mare în comparaţie cu altele, conform cu
funcţia pe care o are tipul celular respectiv. De exemplu, filamentele de actină şi
miozină sunt mai bine reprezentate în celulele cu rol contractil (celule musculare),
lizozomii şi peroxizomii sunt mai bine reprezentaţi numeric în celulele cu rol fagocitar
(PMN, monocite) şi de detoxifiere (celulele hepatice). RE şi aparatul Golgi se află într-
un număr mai mare în celulele cu rol de sinteză şi secreţie etc.
3. Compoziţia chimică specifică. Compoziţia chimică a celulelor diferă de la un
tip celular la altul. Diferenţierea este astfel însoţită de acumularea unor proteine
specifice sau de instalarea unei activităţi enzimatice specifice.
4. Adezivitatea de substrat. Această proprietate stă la baza formării ţesuturilor
şi organelor, atunci când mai multe pături celulare vin în contact.
5. Joncţionarea. Solidarizarea celulelor între ele în cadrul unui ţesut se
realizează prin intermediul joncţiunilor intercelulare (vezi capitolul Membrana
celulară). Joncţiunile au de asemenea şi un rol funcţional, prin intermediul lor
realizându-se transportul unor molecule cu rol de reglare a activităţii sincrone a
celulelor dintr-o populaţie celulară.
6. Inhibiţia capacităţii de diviziune. Cu cât gradul de diferenţiere este mai
avansat, cu atât capacitatea de diviziune este mai scăzută. Din acest punct de vedere
celulele se clasifică în trei categorii:
a) celule înalt specializate care nu se divid: neuronul, celula musculară cardiacă,
hematiile;
b) celule diferenţiate, divizibile, cu ritm variat de diviziune reglat în funcţie de
necesităţi: hepatocite etc;
c) celule tinere, incomplet diferenţiate, capabile de diviziune pentru
autoîntreţinere: enterocitele.
7. Inhibiţia de contact. Când densitatea populaţiei celulare dintr-un ţesut atinge
nivelul optim, celulele sunt oprite din proliferare. Proprietatea este demonstrată "in
vivo" de fenomenul cicatrizării; în cursul regenerării epiteliilor după lezare, celulele se
divid şi refac suprafaţa lezată din afară spre interior până în momentul în care ajung în
contact. "In vitro" fenomenul este demonstrat de modul de proliferare al celulelor în
culturi pe suport. Aşa cum a fost arătat anterior, proliferarea încetează în momentul în
care celulele vin în contact unele cu altele sau cu pereţii vasului.
Când studiem un anumit tip celular, urmărirea acestor caractere este utilă în
aprecierea gradului de diferenţiere al celulelor respective.

2.7. Caracterele generale ale celulelor nediferenţiate


1. Lipsa funcţiei specifice. Celulele nediferenţiate au o singură funcţie şi anume
aceea de a da naştere unor celule specializate în urma unor determinări succesive.
2. Lipsa unei structuri şi forme specifice. Toate celulele nediferenţiate seamănă
între ele; au în general caractere de celule tinere: formă rotundă sau rotund-ovalară;
nucleu mare eucromatic cu raport N/C în favoarea nucleului; citoplasma bazofilă
datorită unui număr crescut de ribozomi liberi; organite celulare reduse ca număr şi
puţin dezvoltate.
3. Lipsa compoziţiei chimice specifice.
4. Adezivitatea de substrat. Celulele nediferenţiate au capacitatea de a adeziona
de substrat, capacitate pe baza căreia se recunosc, aderă, vin în contact pentru a forma
ţesuturi.
5. Joncţionarea. Celulele nediferenţiate stabilesc între ele joncţiuni de tip GAP,
cu aspect dinamic, dar acestea au un diametru mai mic decât joncţiunile de acelaşi tip
stabilite între celulele diferenţiate.
6. Capacitate de diviziune crescută. Faţă de celulele diferenţiate, celulele
nediferenţiate au un indice mitotic mare. Proprietatea determină creşterea numărului
de celule, în urma acţiunii inductorilor.
7. Inhibiţia de contact. Celulele nediferenţiate posedă capacitatea de migrare şi
inhibiţie de contact. Când densitatea celulară atinge un anumit grad, atât migrarea cât
şi diviziunea celulară încetează.

2.8. Alterarea procesului de diferenţiere


După cum s-a arătat anterior, diferenţierea este un proces complex, care necesită
o secvenţialitate de mare precizie şi din această cauză este un proces deosebit de
sensibil.
În timpul embriogenezei, caracteristica de mare importanţă a diferenţierii este
ordinea precisă de "intrare în scenă" a fiecărui inductor. Alterarea acestei ordini este
responsabilă de apariţia malformaţiilor congenitale. Factorii care pot determina
apariţia malformaţiilor sunt:
- modificarea capacităţii inductive a unor ţesuturi;
- modificarea permisivităţii celulei "ţintă" la inductori;
- pierderea contactelor între inductor şi indus.
La organismul adult, mecanismul diferenţierii este acelaşi ca şi în etapa
embrionară. Ceea ce diferă este numărul inductorilor care este redus. Aceasta, deoarece
la organismul adult nu mai există celule pluripotente, toate celulele sunt diferenţiate
sau parţial diferenţiate (celule stem). În procesul de diferenţiere la adult rolul major îl
au interacţiunile intercelulare şi factorii de microclimat extracelular.
Alterarea succesiunii evenimentelor în procesul de diferenţiere al adultului
determină apariţia tumorilor (neoplasmelor). Se cunoaşte faptul că celulele tumorale
îşi au originea în celulele parţial diferenţiate (celulele stem) din ţesuturi. Transformarea
acestor celule în celule tumorale se produce în două moduri:
a) înglobarea unei molecule de ARN de tip viral, pe care prin revers - transcripţie
se formează un ADN nou care va determina anomalii de structură, creştere, diviziune
şi funcţionare a celulei;
b) întreruperea interacţiunii celulare cu rol de reglare a creşterii, diviziunii şi
funcţionării unei populaţii celulare, datorită pierderii joncţiunilor GAP.
Alte alterări ale procesului de diferenţiere sunt modulaţia, dediferenţierea şi
metaplazia.
Modulaţia este fenomenul prin care, în condiţii fiziologice sau patologice,
celulele mature suferă modificari structurale şi funcţionale minime şi tranzitorii care le
fac să semene cu celulele tinere din care au provenit. De exemplu, în culturi de celule,
datorită condiţiilor de mediu, fibrocitele se transformă în fibroblaste. Transformarea
este însă reversibilă.
Dediferenţierea se referă la întoarcerea unei celule diferenţiate pe drumul
parcurs anterior, pentru a redeveni celulă pluripotentă. Fenomenul a fost pus în
evidenţă în mod experimental: celulele din rădăcina de Daucus Carota cultivate în
mediu cu extract de nucă de cocos, pot redeveni celule pluripotente din care, prin
diferenţiere se dezvoltă planta adultă, cu rădăcină, tulpină şi frunze. La mamifere,
dediferenţierea nu este posibilă.
Metaplazia este un proces patologic în urma căruia o celulă diferenţiată se
transformă într-o celulă diferenţiată de alt tip. Metaplazia apare exclusiv la ţesuturile
epitelial şi conjunctiv. Exemplu, metaplazia osoasă a corionului mucoasei uterine,
aceasta apare prin transformarea ţesutului conjunctiv din subepiteliul mucoasei uterine
într-o altă varietate de ţesut conjunctiv - ţesut osos spongios.
Capitolul X

ÎMBĂTRÂNIREA ŞI MOARTEA CELULARĂ

1. Generalităţi
Viaţa celulelor comportă mai multe faze: stadiul de celulă tânără, adultă,
îmbătrânită (senescentă), agonică şi stadiul de moarte celulară. Fiecare stadiu este
preludiul stadiului următor.
Îmbătrânirea este rezultatul modificărilor acumulate în organismele vii, de la
naştere până la moarte. Procesul de îmbătrânire al organismului este rezultatul
îmbătrânirii fiecărui sistem component în parte: îmbătrânirea moleculelor, a celulelor,
a ţesuturilor şi organelor. Îmbătrânirea celulară este un proces ce se desfăşoară diferit
pentru diferite tipuri celulare. Celulele cu ritm rapid de diviziune au un mecanism de
îmbătrânire diferit de cel al celulelor care nu se divid.

2. Carcaterele generale ale celulelor în diferite etape de viaţă


a) Stadiul de celulă tânără
Celula tânără se caracterizează printr-o forma rotund-ovalară, ultrastructură
relativ simplă, nucleu mare, eucromatic, raport N/C în favoarea nucleului, citoplasmă
bazofilă datorită numărului mare de ribozomi.
b) Stadiul de celulă adultă
În acest stadiu celula prezintă morfologie, structură, ultrastructură şi funcţie
carcateristică tipului celular din care face parte.
c) Stadiul de îmbătrânire (senescenţă)
Principalele modificări morfologice ale celulelor îmbătrânite constau în:
- scăderea volumului celular;
- scăderea ritmului mitotic;
-modificări nucleare de tip picnoză (retractare, condensare, colorabilitate intensă
bazofilă), carioliză ("dizolvarea" nucleului) şi cariorexis (fragmentarea nucleului);
-modificări citoplasmatice ce constau în scăderea bazofiliei, acumulare de
pigmenţi (lipofuscina) şi vacuolizări.
d) Stadiul de agonie se caracterizează prin :
- modificări nucleare de tip cariorexis, carioliză;
- modificări ale organitelor citoplasmatice: dezorganizarea RE, eliberare de
fosfolipide cu formarea de "figuri mielinice", încetinirea curenţilor citoplasmatici până
la fluidificare sau gelifiere citoplasmatică;
- încetinirea mişcărilor prin pseudopode şi micşorarea acestora (celula ia aspect
de stea).
e) Moartea celulară este un proces instantaneu. Modificările postmortem se
caracterizează prin:
-retracţia pseudopodelor, celula căpătând o formă rotundă;
-colorarea difuză a nucleului şi citoplasmei cu coloranţi vitali;
-balonizarea/contractarea mitocondriilor, dezorganizarea reticulului
endoplasmatic;
- modificări nucleare: cariorexis şi carioliză.

3. Ipoteze şi teorii cu privire la îmbătrânirea şi moartea celulară


a) Ipoteza creşterii frecvenţei erorilor genetice în sinteza de proteine (ORGEL,
1963).
Durata de viaţă a moleculelor proteice (enzimatice sau structurale), poate fi
determinată cu exactitate. În momentul când aceste molecule devin nefuncţionale, sunt
imediat înlocuite cu altele noi, produse prin sinteză. Pe măsură ce celula înaintează în
vârstă, pot surveni alterări ale produsului de sinteză, care determină apariţia unor
molecule proteice cu proprietăţi fizico-chimice şi conformaţionale diferite de cele
iniţiale. Aceste abateri de la normal sunt rezultatul procesului de îmbătrânire al
moleculelor. Ipoteza suţine că alterarea sistemelor enzimatice afectează fenomenele
anabolice şi catabolice. Alterarea echilibrului anabolism/catabolism determină
moartea celulei.
b) Teoria acumulării radicalilor liberi (TAPPEL, 1968) susţine că acumularea
intracelulară a radicalilor liberi, acţionează asupra structurilor lipoproteice
membranare, determinând modificări antigenice ale suprafeţelor celulare. Celulele
imunocompetente nu mai recunosc antigenele de suprafaţă nou formate şi ca urmare
formează anticorpi care elimină aceste tipuri celulare.
c) Ipoteza existenţei unor mutaţii somatice (BURNETT, 1972)
Modificările structurale suferite în timp la nivel cromozomial determină apariţia
unor mutaţii somatice care dau naştere la celule neviabile sau la celule cu structură şi
funcţie deosebită de cea normală. Aceste tipuri celulare anormale prezintă antigene de
suprafaţă cu compoziţie chimică diferită.
d) Ipoteza scăderii eficienţei sistemului imun de supraveghere (ROBERT,
1972). Acumularea unor substanţe rezultate din procesul de îmbătrânire în celulele
sistemului imun de supraveghere a "self-ului", duce la pierderea capacităţii de
recunoaştere şi eliminare a clonelor celulare. Multiplicarea acestor clone în ţesuturi,
determină îmbătrânirea celulară.
e) Teoria morţii programate a celulelor susţine că fiecare tip de celulă are
înscris în programul genetic o anumită durată de viaţă, după care celula moare. În
sprijinul acestei teorii stau şi experienţele efectuate de HAYFLICK. El a cultivat
fibroblaste din piele şi a demonstrat că cele provenite din ţesutul embrionar se divid
exact de 50 de ori, după care celula moare. Dacă fibroblastele sunt recoltate de la
persoane de vârste diferite, numărul diviziunilor scade treptat, cu vârsta. Dacă culturile
de celule sunt îngheţate chiar mai mulţi ani, acestea se divid exact de atâtea ori ca
acelea de aceeaşi generaţie, neîngheţate.
La ora actuală, aceste teorii sunt controversate. Mulţi dintre cercetătorii în
domeniul Biologiei Celulare şi Moleculare le conferă o valoare mai mult "istorică".

4. Apoptoza
Astăzi, se consideră că moartea celulară este determinată de un proces autoreglat
genetic, denumit apoptoză; termenul a fost folosit pentru prima dată de J.Fr.Kerr şi
colaboratorii, este preluat din greaca veche şi semnifică "căderea frunzelor din pom".
Cercetările în domeniul geneticii au demonstrat că în urma unui oarecare număr de
diviziuni (care diferă de la un tip celular la altul), au loc modificări structurale majore
ale ADN, care perturbă funcţia celulară şi pot determina transformarea malignă a
celulei. Pentru a preântâmpina acest fenomen, celula dispune de mecanisme de oprire
a diviziunilor, respectiv de oprire a ciclului celular. Oprirea ciclului celular, determină
implicit îmbătrânirea şi moartea celulară.
Din punct de vedere fiziologic, celula dispune de un “program de sinucidere”, care se
activează atunci când moartea celulară devine necesară pentru binele “comunităţii”. Celulele
“nedorite”, în exces faţă de necesar, sau alterate genetic, infectate viral ori o parte din celulele cu
o rată înaltă de reînnoire, se autoelimină din ţesuturi prin declanşarea unui program de inducere a
morţii, program care rezidă în ele însele. Fenomenul este prezent şi la organismele unicelulare.
Este descrisă “moartea altruistă” a unor celule bacteriene care este produsă cu scopul de a nu pune
în pericol colonia bacteriană. Acest act de “sinucidere” este considerat a fi o modalitate normală
de evoluţie în cadrul vieţii celulare. El a fost dovedit atât în circumstanţe fiziologice
(embriogeneză, turnover normal tisular, atrofie indusă hormonal), cât şi patologice (boli
neurologice degenerative, afecţiuni autoimune, oncogeneză, patologie toxicologică şi virală).
Astfel, apoptoza sau “moartea fiziologică” este o formă de moarte celulară care permite înlocuirea
celulelor lezate, bătrâne sau nedorite, fără să producă leziuni la nivelul celulelor adiacente şi fără
să antreneze mecanisme inflamatorii, intervenind astfel în menţinerea normală a turnoverului
celular.
Procesul de menţinere al homeostaziei ţesuturilor este asigurat de două
mecanisme de importanţă majoră: proliferarea celulară şi apoptoza. Ele sunt procese
care dispun de căi comune de reglare, determinate genetic, prin modularea ciclului
celular în oricare din fazele sale evolutive.
Moartea celulară programată participă la edificarea citoarhitecturii complexe,
în cele mai diferite regiuni ale organismului (fig.X.1). În cursul embriogenezei,
fenomenul de moarte celulară programată permite conturarea formei organelor prin
eliminarea celulelor în exces. Se pare că pentru organismele eucariote, generarea
unui număr de celule mai mare decât necesarul, urmat de eliminarea celulelor în
exces, este mai uşor de controlat decât generarea unui număr prestabilit de celule.

Fig. X.1. Apoptoza ca fenomen de remodelare a arhitectonicii tisulare

4.1. Biologia celulară a apoptozei


Modificările morfologice care caracterizează diagnosticul morţii celulare
considerată apoptotică, au început să fie definite încă din 1972 de către Kerr et all.
Ulterior, în 1980 Wyllie et all au introdus în studiul acestui fenomen electroforeza ADN-
ului nuclear pe substraturi coloidale agaroase. În 1992, Collins et all şi Ulker et all,
demonstrează că scindarea internucleozomică nu însoţeşte întotdeauna acest tip de moarte
celulară. În aşteptarea altor metode de diagnostic, interpretarea criteriilor morfologice
oferite de microscopia electronică, reprezintă la ora actuală cel mai sigur mijloc de
diagnostic.

a) Criterii de diagnostic
În practică, apoptoza poate fi diagnosticată şi în microscopia optică, dar
microscopia electronică realizată prin tehnici standard este mai adecvată pentru
diagnosticul acestui fenomen. În ţesuturi apoptoza afectează de obicei celule
izolate şi nu se însoţeşte de fenomene inflamatorii de vecinătate, spre deosebire de
necroză. Instalarea apoptozei la membrii unor populaţii celulare este asincronă,
motiv pentru care fazele procesului pot fi observate în majoritatea secţiunilor. În
celule modificările ultrastructurale se derulează în faze consecutive (fig.X.2):
1. Modificările nucleare reprezintă prima dovadă clară a instalării apoptozei. Are
loc condensarea cromatiniană, care se derulează progresiv până la scindarea în
mase net delimitate, ataşate foiţei interne a anvelopei nucleare. Masele
cromatiniene prezintă contururi relativ netede, sunt electronodense omogene sau
fin granulare. În multe cazuri, porţiunea fibrilară nucleolară formează o masă
electronodensă, rotund-ovalară, situată pe marginea internă a maselor de
cromatină condensată. Se produc înmuguriri nucleare, care conduc în mod
progresiv la fragmentarea nucleului în 2-3 mase nucleare, bine delimitate de un
înveliş dublu.
2. Citoplasma condensează, iar pe suprafaţa celulei apar protuberanţe de diferite
dimensiuni. Condensarea citoplasmatică care însoţeşte apoptoza este evidentă în
ţesuturi, unde celulele apoptotice dense se disting clar de celulele vecine,
neafectate.
Procesele nucleare şi citoplasmatice se derulează concomitent şi conduc
progresiv la fragmentarea celulei în corpuri apoptotice care rămân ataşate
punctiform. Condensarea şi înmugurirea celulei pentru a forma corpuri
apoptotice, durează câteva minute.
3. Corpii apoptotici conţin de regulă un fragment nuclear cu cromatina localizată în
semicercuri periferice bine delimitate şi o zonă de citoplasmă condensată, cu
organite bine conservate. Numărul, structura şi dimensiunea corpilor apoptotici
depind de tipul şi dimensiunea celulară; celulele cu citoplasmă voluminoasă, vor
conduce la formarea unui număr mai mare de corpi apoptotici, dintre care numai
o parte vor conţine fragmente nucleare .
4. Degradarea corpilor apoptotici. În ţesuturi cea mai mare parte dintre corpii
apoptotici sunt rapid fagocitaţi de către macrofage sau de celulele vecine.
Endocitoza şi digestia se desfăşoară conform etapelor clasice, sub acţiunea
enzimelor lizozomale ale celulelor ingeratoare. După digestie, corpii apoptotici
sunt reduşi la reziduri nedigerabile, greu de recunoscut. Degradarea corpilor
fagocitaţi durează câteva ore.
5. Corpii apoptotici care nu sunt fagocitaţi suferă modificări degenerative,
asemănătoare cu cele din necroză.
Fig.X.2. Prezentarea schematică comparativă a modificărilor celulare care caracterizează
procesele de necroză şi apoptoză (după J.F.R.Kerr şi colab.)
1-celulă normală, 2-debutul apoptozei prin segregarea cromatinei, 3-formarea corpilor
apoptotici, 4-fagocitarea corpilor apoptotici, 5-digestia corpilor apoptotici de către
lizozomi, 6-reziduuri rezultate în urma digestiei, 7-fragmentarea cromatinei cu apariţia
densificărilor matricei nucleare şi balonizări mitocondriale în cadrul necrozei, 8-
dezintegrarea membranelor şi a organitelor, cu menţinerea configuraţiei celulare

b) Diagnosticul diferenţial cu necroza se realizează cu uşurinţă, prin analiza a


doi parametri:
• modificări ultrastructurale. Deşi în necroză cromatina suferă condensări, masele
formate au contururi neregulate, slab definite, nucleul nu prezintă înmuguriri şi
nu formează fragmente distincte învelite de membrană. Membranele organitelor
cât şi cea de suprafată se fragmentează iar organitele suferă modificări uşor
vizualizabile ca de exemplu apariţia unor grupări dense în matricea
mitocondrială.
• modificări suprastructurale. Necroza afectează grupuri de celule adiacente şi de
regulă se însoţeşte de caractere inflamatorii. Celulele necrotice sunt fagocitate
exclusiv de celulele sistemului fagocitic mononuclear.

Fig. X.3. Celulă apoptotică (stg) şi celulă fagocitară (dr) care înglobează corpii apoptotici
(după Dana Davis)

4.2. Mecanismele moleculare implicate în apoptoză şi modularea lor


Căile biochimice de realizare a mecanismului apoptozei există în mod constitutiv în toate
celulele. Apoptoza se produce fie prin manifestarea factorilor declanşatori, fie prin reprimarea
celor inhibitori. Din acest punct de vedere, se disting trei căi de realizare a morţii celulare:
1. calea inducţiei, reprezentată de sinteza unor noi proteine sau exprimarea unor noi
gene după expunerea la stimul;
2. calea eliberării, care semnifică inducerea apoptozei prin inhibarea sintezei
proteice;
3. calea transducţiei în care inducerea apoptozei este mediată (de exemplu apoptoza
mediată de limfocitele T citotoxice).
La nivel celular evenimentele care se produc în cursul morţii celulelor, pot fi
etapizate după cum urmează: etapa de decizie a declanşării morţii celulare, faza de
“angajare” în proces, faza de “execuţie” şi faza de eliminare a detritusurilor celulare.
Parcurgerea acestor etape presupune participarea unui număr mare de molecule
“semnal”, căi de semnalizare, molecule efector, fiecare dintre acestea putând fi ţinta
unor mecanisme de reglare complexe.
a) Fosforilarea proteinelor
Experienţele efectuate pe culturi de celule tumorale “in vitro”, au demonstrat
că apoptoza poate fi indusă şi la celulele tumorale menţinute în cultură peste 10 ani.
Ideea care s-a impus este aceea că produşii unor gene care contribuie la
supravieţuirea celulară ar putea fi comuni cu cei care iniţiază moartea celulară.
“Comutarea” spre iniţierea autodistrugerii s-ar putea realiza prin mai multe
mecanisme, cum sunt: proteoliza limitată şi fosforilarea proteinelor. Datele
experimentale existente au demonstrat în mod cert că procesele de fosforilare sunt
prezente în diferite etape ale apoptozei. Nu se cunoaşte încă care este modalitatea
prin care acest proces reversibil, determină instalarea unor leziuni ireversibile. Se
presupune că anumite fosforilări pot determina activarea unor mecanisme
enzimatice de proteoliză limitată.
Au fost studiate până la ora actuală, mai multe tipuri de fosforilare, care pot
participa la derularea etapelor apoptozei sau o pot bloca.

Fig.X.4.Mecanisme de fosforilare care participă la derularea sau blocarea apoptozei


Mecanismele de fosforilare precum şi enzimele participante sunt prezentate în fig.X.4. Au fost
descrise mai multe posibile roluri ale fosforilării:
• În cursul unor infecţii virale care determină apariţia unor lanţuri anormale, dublu
catenare de ARN, are loc activarea unei protein-kinaze ce poate fi amplificată de
interferon. În acest caz, autoliza celulei purtătoare de astfel de anomalii, va
proteja celulele normale de răspândirea infecţiei virale; deci fosforilarea proteică
poate declanşa apoptoza ca pe un mecanism de protecţie.
• Activarea unor enzime ca protein-kinaza dependentă de ADN, reprezintă o
modalitate de a “semnala” apariţia unor leziuni ale materialului genetic,
incompatibile cu supravieţuirea celulelor purtătoare. Nu a fost dovedit încă dacă
în acest caz fosforilarea este capabilă de iniţierea răspunsului apoptotic.
Experimente efectuate prin utilizarea unor stimuli apogeni, au reuşit iniţierea sau
blocarea apoptozei prin utilizarea unor sisteme enzimatice de tip protein-kinaze sau
protein-fosfataze.

b) Metabolismul energetic
Sub aspect biochimic, apoptoza reprezintă un proces energodependent, precis controlat.
Diminuarea cantităţii de ATP exportate dinspre matricea mitocondrială către citosol, reprezintă
una dintre caracteristicile morţii celulare. Experienţele de evaluare a funcţiei mitocondriale în
timpul procesului de apoptoză (prin tehnica de citometrie în flux) au demonstrat menţinerea
potenţialului ∆ al membranelor mitocondriale în primele stadii ale morţii celulare induse. În
stadiile avansate ale procesului, odată cu începerea alterărilor ADN-ului nuclear, s-a observat o
importantă scădere a potenţialului ∆ψ. Experimentul a condus la ipoteza că mitocondriile ar trebui
privite ca “tabloul celular de comandă” de la care se face “comutarea” spre comportamentul de
“sinucidere celulară”.
Pe de altă parte, unele experienţe au examinat posibilitatea ca moleculele de
ATP extracelular să inducă apoptoza şi liza osmotică. Excesul de ATP ar putea
determina activarea unor protein-kinaze, controlate la rândul lor de protein-
fosfataze.

c) Ionii de calciu
Homeostazia intracelulară a calciului este menţinută prin mecanisme
complexe localizate şi realizate la nivel membranar (variate tipuri de canale şi
pompe ionice), precum şi la nivelul organitelor intracitoplasmatice