O „apocalipsă“ perpetuă

Iată că Dan Perşa, autor activ, pe cât de remarcabil, pe-atât de

discret, care ne-a dat până acum cel puţin două…hai să nu le zicem
„capodopere“, că sună…pretenţios, să le zicem, cinstit, conform cu condiţia
lor vădită, cărţi excepţionale (şi anume, în 1997, Vestitorul, care la apariţie,
pesemne nedifuzată corespunzător şi promovată mai deloc, nu a fost, cu
siguranţă, „luată în seamă“ după merit, iar apoi, mai încoace, în 2009,
Cărţile vieţii, volum care, probabil că tot din cauza „discreţiei“ aparatului de
promovare şi a reţinerii celui de întâmpinare, a rămas oarecum în umbră,
nerăzbătând în palmaresuri şi clasamente…), recidivează întru asaltarea
înaltelor cote prozastice. O face prin romanul Arca1, o „continuare“ ― sau
„parte a doua“ ― a susmenţionatului său roman de debut Vestitorul.
Se cuvine să remarcăm că, în clipa de faţă, se poate spune că (după
culminaţia de acum aproximativ un deceniu, urmată de o scădere treptată,
dar destul de rapidă) „valul“ destul de viguros de romane apocaliptice a
trecut şi s-a dus (sigur, dintre cărţile, remarcabile, din care era compus,
unele ne-au „rămas“…) . Între timp, minimalismul & mizerabilismul
„tineresc“, intimismul decepţionist, dar şi „neo-realismul“ mai ofensiv şi-au
trăit momente de strălucire, înainte de a se domoli fără să dispară din peisaj.
Până la urmă (adică…până acum, în anii aceştia, din urmă…), orientarea
care pare să se fi instalat în prim-planul valoric ar fi cea pe care ― abuziv,
poate ― am eticheta-o ca „postmodernismul potolit“, ilustrată de cărţi
distinse (cum ar fi, de pildă, Degete mici, Asediul Vienei, Fantoma din
moară ş.a.) care, de fapt, nu ţin de vreo „orientare“ îngust-militantă. Ce este,
totuşi, cert, este o pierdere de impact a „marelui“ apocaliptic romanesc, aşa-
zicând milenarist şi redempţionist, atât de „vizibil“ şi de prizat mai deunăzi.
Chiar şi tomurile mai recente ale unor serii romaneşti pornite cu mare
strălucire şi ecou în anii nouăzeci n-au mai dobândit cota de interes şi de
apreciere de care se bucuraseră volumele inaugurale ale seriilor respective
( de pildă volumele al II-lea şi, mai ales, al III-lea din Orbitor nu l-au egalat
pe primul în glorie şi răsunet, iar Cel mai bun roman al tuturor timpurilor
1
Dan Perşa. Arca, Editura Tipo Moldova, colecţia „Opera omnia ― romanul de
azi“, 268 p., Iaşi, 2012
nu a convins nici pe departe în măsura în care o făcuseră Te pup în fund,
Conducător iubit ! şi Cei şapte regi ai orașului Bucureşti…).
Reamintesc (mă rog, menţionez…) toate acestea pentru că noul
volum al lui Dan Perşa e o „urmare“ la un roman care se încadra ― în
contextul specific epocii în care a apărut ― galeriei romanelor milenarist-
apocaliptice (antirealiste, tragic-carnavaleşti, de redempţiune burlescă etc.),
şi este din aceeaşi plămadă.
Nu s-a „istovit“, oare, de tot, filonul (sau, dacă preferaţi, formula,
aria tematică etc.) ? Cum mai „funcţionează“ ? Ei bine, nu s-a „istovit“
nicidecum, şi poate funcţiona ― constatăm ― chiar foarte bine, chiar dacă
în aparenţă ar fi să fie afectat(ă) de un început de desuetudine. Refluxul unei
„mode“ literare ― sau, în termeni lipsiţi de orice ironie, al predominanţei
temporare a unei formule tematice date ori a unei „viziuni“ anume… ― nu
echivalează, bineînţeles, cu compromiterea totală şi definitivă a elementelor
prin care ea se va fi manifestat. Înserierile, clasificările şi afilierile,
bilanţurile istorico-literare de etapă, constatative, oricât de corecte şi,
desigur, utile, nu sunt şi „directive“ pentru viitor, nu guvernează în vreun fel
literatura în plină desfăşurare. Arca nu e „încă un roman apocaliptic,
întârziat…“, ci un roman ― izbutit ! ― de Dan Perşa. Şi, de altfel, demersul
lui Dan Perşa nu e de loc „desuet“, ci pur şi simplu consecvent faţă de
opţiunile caracteristice şi definitorii ― foarte personale ― ale prozatorului.
Şi se poate opina, cu temei, că Perşa anticipase, într-un fel, acel
„postmodernism potolit“ care ni se va arăta triumfător mai încoace. Iar prin
Arca ne dă o carte „discretă“, aşa-zis „blândă“, dar, de fapt, puternică şi
bogată în alese oferte.
Pentru cine a citit Vestitorul, statutul ei (în privinţa „referinţei“
ficţionale, al „conţinutului“ şi „situării“) este, fireşte, cunoscut, adică
recognoscibil şi familiar, încă de la primele pagini, însă el este uşor şi rapid
depistabil (şi inteligibil) şi pentru un cititor „naiv“, „profan“, care abia acum
descoperă universul propriu al dipticului romanesc. Ca şi Vestitorul ― şi ca
atâtea alte volume de proză din vremea noastră ― , Arca este un „fals
roman istoric“, dar şi, totodată, un fals roman-parabolă. De fapt, e un roman
„total“ sub aparenţe de poveste burlesc-fantastică, cu afectată, glumeţ
„manipulată“ ancorare aşa-zis istorică.
 Fragmentul de istorie reală, „pretextul“ (pre-textul…), argumentul,
ca să zicem aşa, al acestei serii de romane îl reprezintă episodul cumva
„ciudat“, bizar şi surprinzător, în istoria românească (şi, de altfel, foarte
puţin cunoscut publicului larg, şi puţin comentat/valorificat chiar şi de
instanţele de specialitate: există o monografie, de I. Cojocaru şi Z. Ornea,
din anii şaizeci, a fost pomenit şi calificat în diferite feluri în lucrări mai
recente ale unor Sorin Antohi, Bogdan Creţu, a făcut obiectul unor
comunicări sau studii istorice de circulaţie restrânsă, de specialitate, dar aşa,
lumea, în general, „omul de rând“, nespecialist, nu prea a auzit de el…), al
falansterului de inspiraţie fourieristă, înfiinţat în 1835, de Teodor Diamant,
la Scăieni, pe moşia boierului ― prieten al lui Diamant şi binevoitor faţă de
proiectul iniţiat de acesta ― Manolache Bălăceanu, falanster desfiinţat
curând de ocârmuire, ca primejdios pentru rânduielile vremii.
Dar experienţa propriu-zisă, reală, atestată istoric, a acelui falanster
prahovean e, cum spuneam, doar un argument ― sau o „ancoră“ istorică,
cronologică şi geografică ― al istorisirilor din carte, de fapt cumva „dosit“
de însuşi autorul. Nu e prezentificată în vreun fel, şi nici măcar înfăţişată
detaliat, ca atare, nici în primul, nici în al doilea volum al dipticului, ci doar
evocată, tangenţial, ca un episod consumat şi menţinut într-un vag arierplan
evanescent. Falansterul de la Scăieni e, aşadar, şi în Arca, un fel de…temei
absent al cărţii, fiindcă aceasta nu „se ocupă“, nu „tratează“, de fapt, despre
acel mărunt (totuşi) episod istoric, ci, brodând chipurile în jurul lui, se
ocupă de…totul, de toate aspectele esenţiale ale vieţuirii omeneşti, în fond.
Exagerând puţin (dar puţin de tot !), am putea spune că legătura dintre acel
falanster şi Arca nu e mai vizibilă decât, de pildă, cea dintre asediul Vienei
(ca eveniment istoric, real) şi cartea lui Horia Ursu care pare să-l „evoce“
prin titlul ei !
Aşadar (nu „după-douăzeci-de-ani“, ca în titlul lui Dumas care a
dobândit valoare de zicală, dar după vreo cincisprezece…) Dan Perşa revine
― şi îşi readuce cititorii ― în universul ficţional pe care-l „acreditase“ în
Vestitorul . Şi practic toate observaţiile, remarcile, constatările sau glosările
care s-au putut formula atunci sunt reiterabile acum, cu menţiunea că autorul
se arată încă şi mai „radical“, încă şi mai original în plăsmuirea
flamboaiantului cronotop (dacă ni se permite recursul la un termen atât de
„la modă“ cândva, poate că uitat, astăzi…) de straşnică fantezie şi totodată
de înşelătoare, savant-amăgitoare consistenţă „realistică“, precum şi în
„administrarea“ acestuia, atât de caracteristică.
Subliniez cu toată energia că Arca nu este o carte „de citit cu
creionul în mână“ pentru eventuala depistare minuţioasă a, cine ştie ?
alegoriilor, simbolurilor, „trimiterilor“ de tot felul, culturale (sau, direct,
referenţiale…), aluziilor şi „învăţăturilor“ pe care le vehiculează, pentru că,
la o încercare de astfel de receptare „pedestră“, de fapt cu totul nepotrivită,
acestea se arată a fi atât de numeroase şi bogate în sugestii încât blochează şi
sufocă orice demers de aşa-zisă descifrare, „notele“ (de lectură) şi
eventualele comentarii hermeneutice riscând să întreacă cu mult, ca
amploare, cartea întreagă, însă…degeaba, fără să o poată „traduce“ sau
explica, ci substituind-o păgubos.
Spuneam mai sus că mai toate remarcile şi constatările pe care le va
fi putut prilejui Vestitorul pot fi reiterate şi în legătură cu Arca, şi iată că ―
„încurajat“ de exemplul oferit de însuşi autorul romanelor, care, fără sfială
şi cu hâtră dezinvoltură, dar cu perfectă oportunitate şi legitimitate artistică,
cutează să reia, să „reproducă“, în Arca, rescrise cu foarte mici modificări,
unele pasaje din Vestitorul , de pildă pe acela al invaziei prepeliţelor asupra
Scăienilor, ori acela al descrierii Bucureştiului prin enumerarea bisericilor
celor mai vestite (ca să nu mai vorbim de laitmotivul descrierii invadării
acoperişurilor cocioabelor ţărăneşti de luxurianţa vegetaţiei umile,
hipertrofiată fabulos: „Acoperişurile din şindrilă umflate de apă, înnegrită
de vreme, erau sparte pe-alocuri şi din crăpăturile proastelor îmbinări se
iţeau tulpini zvelte, uscate, unele frânte, ţinând clopoţei vegetali în paniculi,
sulfinele grele, facelii, spacete, anghinarele rămuroase, ba chiar câte o
tulpină de porumb, ori floarea-soarelui sumeţită, neagră şi suptă, ivind
lupoaie dese din rădăcina ei…“) ― îmi voi îngădui chiar să reiterez, să
reproduc câteva din însemnările făcute în marginea Vestitorului. Iată-le:
„[…] sapienţa necrispată, umanismul convingător, neconvenţional,
gravitatea (ascunsă, din decenţă, sub broderia ludică, tocmai pentru a deveni
mai pregnantă la depistarea ei), preocuparea pentru marile chestiuni ale
existenţei, şi chiar calofilia bine controlată, subordonată scopurilor majore
[…]“; […] indeterminarea «referinţei» (ficţionale), referinţa fiind continuu
reformulată de autor «la scenă deschisă», iar semnificaţia nu e, nici ea, fixă,
ci flotantă, «negociabilă» […]; […]Angajarea puternică faţă de
epistemologic, recursul la metaficţiunea istoriografică, revizuirea şi
transformarea normelor ficţiunii istorice, ficţionalizarea istoriei şi
«istorializarea» ficţiunii (inclusiv a ficţiunii fantastice, anacronice etc.) […].
“. Toate se potrivesc perfect, punct cu punct şi cuvânt cu cuvânt, şi de aceea
le repet fără ezitare.
Suntem, în ultima vreme, obişnuiţi tot mai mult să vedem, mai ales
la nivelul „aparatului“ de promovare comercial-mediatic, prezentate cărţile
considerate (de către cine, de fapt, hm ?!...) a fi importante ori
recomandabile urmând un „punctaj“ care privilegiază mai degrabă…extra-
literarul: sunt aplaudate cărţi care oferă dezvăluiri şi demascări de tot felul,
cărţi aşa-zis „clare“ sub raportul mesajului şi ― cică ! ― uşor lizibile, cu
tematică mai mult sau mai puţin senzaţională, atractive prin exotismul sau
prin caracterul scandalos (sau, dimpotrivă, „reprezentativ“ anodin) al
„conţinutului“, ori prin interesul documentar ori testimonial. Confruntată cu
un astfel de set de exigenţe, o carte precum Arca lui Dan Perşa este net
dezavantajată, ea fiind în răspăr faţă de cuviinţele zilei. E adevărat că ea nu
„bate în ciocoi“ ( ! ) în mod trivial şi peremptoriu (ceea ce i-ar asigura fără
îndoială o publicitate „sonoră“), dar, în schimb, este conformă cu cerinţele
― şi comportă neîndoios atributele ― marii literaturi, care, iată, continuă să
se manifeste, tocmai prin cărţi din acestea, implicit răzvrătite faţă de
conformismul de oportunitate comercială tot mai ofensiv la nivelul
receptării (pseudo)profesioniste, mai voalat ori mai făţiş „mercenare“.
Sigur, la prima vedere, Arca poate părea un savuros roman picaresc,
un divertisment jucăuş în costume de epocă (deşi…care epocă, de fapt ?), şi
chiar şi este (şi) aşa ceva, dar, la o lectură performată cu empatia adecvată
(şi care nu e deloc greu de atins, nu reclamă crispări şi cine ştie ce eforturi
deliberate, ci se instalează de la sine, datorită măiestriei autorului) îşi
vădeşte condiţia de carte gravă. „Gravă“ fără ostentaţie, fără „poză“ în
registrul sumbru şi fără mohoreală: abordează pieptiş chestiuni esenţiale ale
vieţuirii oamenilor, chiar dacă o face sub masca frivolităţii ori a pitorescului
mai degrabă şugubăţ.
Personajele importante ale romanului sunt cele cunoscute din
Vestitorul: acel păcurar Petrache, „vestitor“ care nu vesteşte nimica (şi se tot
întreabă perplex: „Da’‾ce pustia să vestesc ?“), apoi fostul ocnaş Petru,
meşter mare, lăutarul ţigan Ghiocel, epicureul boier Manolache Bălăceanu,
perfidul colonel Vărzaru, „eternul securist“, dacă putem spune aşa. Li se
adaugă câteva figuri noi, cum ar fi Nicolae-Anton, majordomul mut şi…fiu
al colonelului, şi Zelda, fiica lui Ghiocel. Lipseşte de la apel personajul
Autorului, din Vestitorul, „rămăşiţă“ a ritualului textualist de vână
optzecistă, la care autorul (cel adevărat…) a renunţat fără pagubă. Sunt, în
principiu, figuri cvasi-simbolice, reprezentative, arhetipuri aproape, dar, pe
de altă parte, neîncărcate cu rigiditatea tăioasă a „afirmării“ unor mesaje
univoce şi precise, a „demonstraţiilor“ peremptorii: relativizate, vopsite cu
atributele derizoriului, ludicului, insignifianţei, banalităţii, omenescului, şi
tocmai de aceea, şi tocmai astfel investite cu o valoare expresivă „de grad
secund“, vehiculând (ca să zicem aşa) în mod acceptabil şi plauzibil cu
adevărat marile probleme existenţiale, acelea care, de-s investigate tezist şi
livrate scorţos, mai degrabă compromit decât garantează succesul şi
valoarea unei cărţi de literatură.
Există din belşug, în cartea aceasta, peripeţii, peisagistică,
anecdotică, substanţă epică: e o mare bogăţie, o pletoră de asemenea
elemente. În asemenea măsură, încât ea pare, pe alocuri ― dar şi în
ansamblu ― să nu se „preteze“ lecturării în secvenţialitate cronologică,
lineară, convenabilă naraţiunii „obişnuite“, materia ficţională instalându-se
mai degrabă într-o simultaneitate generalizată, întreţinută prin anticipări sau
reversiuni temporale, astfel încât ni se înfăţişează mai degrabă ca frescă
decât ca epopee, oarecum asemănătoare cu acele faimoase tablouri, cu
mulţimi colcăitoare de personaje, ale unor Bruegel şi Hieronymus Bosch.
Am notat că trama şi recuzita aşa-zis „istorice“, „de epocă“, sunt de
fapt deliberat artificioase şi „ireale“, manipulate în chip poznaş. Ca şi în
Vestitorul, perspectiva e transistorică, de fapt. În viziunea prozatorului,
fidelitatea faţă de datele realului, consemnate istoriceşte, e nepotrivită şi
inoportună. Aparentele „anacronisme“ abundă, dar…nu poate fi vorba, de
fapt, de „anacronisme“, într-o astfel de proză. Personajele, care ar fi de secol
XIX, „ştiu“ totul, despre toate, până în ziua de azi, folosesc dezinvolt unelte
ori piese vestimentare apărute mult după epoca în care se presupune că s-ar
situa prezentul naraţiunii („maieu“, la un sătean nevoiaş, din Scăieni, pe la
1836 ?!?...), le vine în minte „culoarul Danzig“, îi duce gândul la „portul
Bucureşti“ şi la „şantierul naval Agigea“, ştiu de „securişti“ etc. Undeva,
apar menţionate cărţile Dicţiunea ideilor şi Cărţile vieţii. Ciobanul incult,
meşterul dulgher (fost ocnaş) ş.a. vorbesc uneori ― sau monologhează
interior ― ca intelectualii din ziua de azi: nu e dovadă de „stângăcie“
auctorială, ci o „nepotrivire“ asumată şi legitimată cu plauzibilitate. Cu totul
concludent ne apare, în ce priveşte legitimarea şi explicarea genului de
proză pe care-l practică, şi în acest recent roman, Dan Perşa, următorul pasaj
din Vestitorul, fragment dintr-un monolog atribuit, acolo, acelui personaj-
autor pe care în Arca nu-l mai regăsim: „Tehnica, structurile, raportul dintre
dinamica textului şi expresivitate, stilistica verbului, toată teoria, toate
proptelele sunt fleacuri. Când am înţeles ce e cu noi, am devenit duios:
compasiune, regret şi dragoste, pentru toată fiinţarea. Şi inoperant pentru
«lume». Iluzia, ficţiunea. Libertatea. E drept că devii liber, când afli că totul
e ficţiune. Tot ce ne înconjoară“.
Există, desigur, în Arca, o tramă epică, un fir narativ principal (doar
aparent mascat de prodigioase ramificaţii şi arborescenţe laterale, de
anticipări ori rememorări), o „acţiune“, un „climax“, o culminaţie. Şi,
asociată acesteia, o revelaţie majoră. Mântuirea, fireşte, vestirea, aşteptate
într-un roman care se întrupează şi auto-prezintă limpede, pe măsură ce se
înfiripă, ca fiind unul, cum relevam mai sus, apocaliptico-milenarist,
redempţionist.
Cât priveşte configurarea concretă a acelui „fir“ narativ şi identitatea
circumstanţiată a „conflictului“, ca să nu las lucrurile totalmente „în ceaţă“
în ce priveşte aspectele de concreteţe ale livrării universului ficţional în
chestiune, pot schiţa, foarte pe scurt ― că doar n-o să mă apuc să
„povestesc“ cartea (o carte, de altfel, imposibil de „repovestit“) ―, datele ei
elementare. Securistul etern Vărzaru, alias (e o identitate falsă, de
„acoperire“) negustorul Kosteski, se consideră investit cu misiunea foarte
importantă de a asigura construirea unei arce (adică a unei nave încăpătoare,
mult cuprinzătoare, precum aceea durată de Noe), pentru salvarea unor
demnitari, potentaţi ai ocârmuirii ( ?!?), de potopul, aşteptat, al unei
revoluţii (viitoare, aşteptate, presupus iminente). Construirea arcei, pe uscat,
în grădina boierului Manolache, de către meşterul mare Petrache, pare să se
arate a fi imposibilă, precum edificarea mănăstirii Argeşului, din baladă. În
cele din urmă, numai după ce păcurarul Petrache ― vestitorul fără vestire,
până atunci, care tot vestise doar pustia („Da’ ce pustia să vestesc ?“) ―
primeşte şi rosteşte „vestirea“, atunci abia, arca poate fi isprăvită şi lua
drumul Bucureştilor, aşa, pe uscat, în căutarea demnitarilor care ar trebui
salvaţi. Mai multe nu voi spune aici, că nu se cade şi nici n-ar servi la nimic:
magnificul final, la fel ca întreg romanul, se cer citite în original, refuzându-
se cu încăpăţânare parafrazării sintetice (m-ar amuza enorm situaţia în care
s-ar trezi vreun cineast care, cine ştie de ce, s-ar încumeta să încerce să…
ecranizeze cartea aceasta !). Aş nota doar efectul de mare impact al revelării
„vestirii“, asemănător celui pe care-l iscă alocuţiune Oratorului din finalul
Scaunelor lui Eugène Ionesco (s-ar putea spune, chiar, că „vestirea“ lui
Perşa e, într-un fel, un remake al celei din Scaunele, ambele fiind
ininteligibile, cea de la Ionesco fiindcă Oratorul e surdo-mut şi emite
mormăieli nearticulate, cea din Arca ― pentru că Petrache ajunsese să se
exprime în limba primordială, „limba păsărilor“, o limbă uitată de toţi…).
După infinite amânări şi arborescente peripeţii din cele mai pitoreşti,
aşadar, „vestirea“ soseşte, în cele din urmă, şi odată cu ea se profilează şi
mântuirea, ispăşirea şi izbăvirea obştească. Romanul îşi onorează, integral şi
strălucit, „caietul de sarcini“ apocaliptic, milenarist şi redempţionist pe care
şi-l auto-impusese în chip vădit autorul încă din primul volum al dilogiei.
Nimic de zis, deci, sub raport să zicem „tehnico-administrativ“, la nivelul
gestionării parcursului narativ. Însă ― atenţie ! ― „vestirea“ şi „mântuirea“
cu care se soldează textul lui Dan Perşa sunt cu totul neconvenţionale,
poartă sigiliul originalităţii aşa-zis discrete, dar radicale a autorului în
materie de „soluţii“, nu sunt nici „previzibile“, nici conforme inventarului
curent de „scheme“ potenţial acceptate în privinţa unor asemenea înfricoşate
şi „ultime“ întâmplări. Nu e produce vreo ruptură, vreo prăbuşire, vreun
„sfârşit al lumii“ de vreun fel, vreo catastrofă atotpustiitoare, şi nici vreo
înălţare ori vreo beatificare generală, marcată spectaculos şi histrionic,
zgomotos şi … ieftin-„copleşitor“. Dimpotrivă. La drept vorbind, se poate
spune că (într-o perspectivă, dacă vreţi, postmodernistă, deşi se vede cu
ochiul liber că nu de niscai postmodernism opintit-programatic şi
„confecţionat“ e vorba, ci de expresia genuină a unui autor care este
postmodernist cum respiră, dacă putem zice…) întrevăzuta mare răfuială
finală, cu însemnătate soteriologică, este, în cartea lui Perşa, dezamorsată,
permanent şi cu răbdare ciuruită, pe măsură ce e ― în aparenţă ― grijuliu
pregătită, continuu şi definitiv subminată aşadar, făcută „nerelevantă“, în
fond banalizată, instalată în orizontul familiar, arătată ca deja survenită („se
vede că a şi venit, de vreme ce n-a mai venit“, s-ar putea zice, cu o vorbă
mai veche…) ori perpetuă. Ea e absentă şi/sau…omniprezentă. În loc de
vreo mare şi ultimativă răfuială cosmică (arca e în cele din urmă terminată,
ce-i drept, şi chiar se pune în mişcare, aşa, pe uscat, dar nu soseşte nici
potopul acela, în vederea căruia a fost edificată, nici revoluţia viitoare la
care se face aluzie…), ni se livrează o cvasi-veselă perpetuare, cu opinteli
infinite şi necontenite relansări, spre orizonturi pe cât de opace, pe-atât de
deschise.
Eshatologia de circumstanţă, sugerată de cartea această atât de puţin
obişnuită, pare a fi una a înfăptuirii perpetue ― o „apocalipsă“ permanentă
şi infinită ― , de nuanţă mai degrabă sisifică decât propriu-zis „milenaristă“
(sisifică, însă nu învestită cu dramatismul „forte“, modernist, al
existenţialistului Camus, ci cu turnură „post-“, pe potriva vremurilor de azi,
s-ar zice…). Indicii în sensul acesta sunt, de altfel, strecurate „în clar“, de
autor, în textul romanului, cum ar fi, de pildă, atunci când transcrie un gând
al lui Vărzaru: „Iar arca, în ce scop am făcut-o ? se întrebă Vărzaru. Şi
gândul său dădu un înţeles. Nu scopul ce-l dă Ziditorul întemeiază
universul, ci cum o reclădesc oamenii lumea…ce-i lăsată la voia lor... Poate
că avusese colonelul diabolice intenţii, dar contează felul în care oameni ce-
au construit s-au gândit la zidire şi au găsit în ridicarea ei un scop al
existenţei…şi au crezut în ea…Precum şi invers…Dumnezeu va fi gândit o
lume sacră… cu elanuri divine…iar noi deseori o necinstim şi-o spurcăm“
etc.
Punctul culminant – şi final ― al dinamicii (cvasi)narative al acestui
roman „apocaliptic“ cu totul heterodox (chiar şi faţă de convenienţele
primenite, acreditate de alte relativ recente ilustrări, remarcabile, ale
genului) nu este vreun cataclism, şi nici vreo epifanie cuviincioasă, ci o
mare plecare, cu mişun de norod, de alură dimoviană: „iar arca s-a urnit,
scârţâitoare, pe valuri de mătasea broaştei…[…] alţii, auzind asta, ca să nu
fie ei mai proşti, şi-au părăsit bordeiele, încât s-a pustiit Scăieniul, au venit
cu nevestele şi cu porcii, cu câinii şi cu ce acareturi le-au căzut la-ndemână,
cu găinile şi raţele şi puradeii lor…s-au urcat cu scările pe arcă… au sărit
peste copastie….şi s-au adăpostit sub punţi…iar arca s-a târât încetişor şi-a
pornit-o, dar nu în largul lumii, ci spre Bucureşti…alunecând pe mâzga
brotăcie…în căutarea demnitarilor ce trebuiau salvaţi….— Bă, nu pentru
voi am făcut revoluţia ! le strigă colonelul Vărzaru de jos, şi-l podidi un râs,
un râs nervos […] Dar nu-i păsa colonelului…ba chiar se bucura, mare va fi
uimirea domnilor când or vedea că arca lor e plină de mojici care le fac de
sus, de la ferestre şi cocoţaţi pe punte şi agăţaţi de balustrade…semne cu
batistele lor încropite din obiele…şi tot repetând în gura mare: ― Sotir
angelum balarosta amida [e textul „vestirii“, în păsărească, a lui Petrache ―
n.n.]…cuvinte ce le-au intrat în cap pentru că nu aveau un înţeles pentru
ei…şi le tot repetau ca pe referenul unui cântec…şi toată lumea le
intona…“.
Fără îndoială că, în arena prozei noastre actuale, printr-un roman ca
acesta, Dan Perşa îşi vădeşte din nou capacitatea de a juca în prima divizie.

Nicolae Bârna