Liceul Teoretic „Grigore Moisil” – Tulcea

Prof. Oana-Gabriela Agache

Ion
de Liviu Rebreanu

PLAN DE CARACTERIZARE

Informaţii autor – unul dintre promotorii romanului realist obiectiv, atât prin operele
sale, cât şi prin estetica referitoare la această specie literară. Liviu Rebreanu se dezice de
realismul care „copia sincer, fidel şi fotografic” lumea considerând că romanul trebuie să se
îndrepte spre un realism al esenţelor. Scriitorul trebuie să pătrundă dincolo de scoarţa realului,
acolo unde clocotesc patimi şi instincte devastatoare.

Informaţii operă – Formula aceasta îşi găseşte expresia în romanul „Ion”, a cărui
apariţie, în anul 1920, marchează un moment decisiv în evoluţia literaturii române.

Roman de tip obiectiv, „Ion” prezintă drama ţăranului ardelean care trăieşte într-o
societate pentru care pământul e mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii
individuale.

Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic
al ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic
individualizat.

Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca

mimesis, urmărind prin această generalizare tocmai o reprezentare mai cuprinzătoare a vieţii,
oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii şi a veridicităţii.

Ion al Glanetaşului se situează la intersecţia mai multor tipologii realiste. Din punctul de
vedere al categoriei sociale, el este tipul ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din
convingerea că acesta îi susţine demnitatea şi valoarea în comunitate. Din punctul de vedere al
categoriei morale, Ion este tipul arivistului, înrudit cu Julien Sorel, cu Dinu Păturică sau cu
Tănase Scatiu, cei fără scrupule, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire.

Personajul eponim al romanului, având ca model un tânăr din Prislop, aparţine clasei
ţăranilor săraci, care se confruntă cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. Încercarea
disperată a lui Ion de a dobândi pământ nu mai poate fi privită, în aceste condiţii, doar ca expresie
a lăcomiei, ci mai ales ca expresie a dorinţei de a scăpa de eticheta înjositoare de sărăntoc şi de
umilinţa de a repeta soarta tatălui său, care se învârte pe lângă cei bogaţi ca un câine la uşa
bucătăriei. Conştientizând organizarea socială nedreaptă, Ion înţelege şi că toate calităţile sale nu
sunt suficiente pentru a-i schimba statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se impune,
ignorând atât sentimentele, cât şi criteriul moral. Drama lui Ion se desfăşoară între doi poli
evidenţiaţi încă de la nivelul structurii romanului. Glasul pământului şi Glasul iubirii reprezintă
„vocile" interioare care motivează acţiunile personajului. Dorinţa de a avea pământ intră în
contradicţie cu iubirea, conflict enunţat încă din scena horei, când o joacă pe Ana, dar priveşte cu
dor la Florica. După ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că altceva
trebuie să fie temelia şi revine la pasiunea iniţială pentru frumoasa fata a Todosiei, căsătorită

1
Liceul Teoretic „Grigore Moisil” – Tulcea
Prof. Oana-Gabriela Agache
acum cu George Bulbuc. Nicolae Balotă observa, ca un tipar al eroilor rebrenieni, că o primă
aspiraţie este deturnată din calea sa de una secundă, întotdeauna de ordin erotic.

Mediul social în care trăieşte Ion este, fără îndoială, un factor modelator, care exercită o
presiune autoritară asupra personajului, observaţie valabilă pentru toată proza realistă, după cum
susţine şi Silviu Angelescu. Din acest punct de vedere, flăcăul repetă într-o oarecare măsură
metoda socrului său şi dobândeşte averea prin căsătorie. Asemănările se opresc însă aici, căci
Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă tragică a brutalităţii sale. Tatăl
Anei nu este, nici el o excepţie în lumea satului, unde o însurătoare dezinteresată ar fi o
adevărată înstrăinare de la legile care guvernează familia rurală şi unde toţi flăcăii din sat sunt
varietăţi de Ion (G. Călinescu).

Totuşi, Ion este un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, care contrazice
stereotipia de mecanism a vieţii satului. în tot ceea ce face Ion există o exagerare, o încălcare a
măsurii, „un factor iraţional" determină deplasarea tipicului spre atipic. Impresionează la erou o
psihologie a frustrării, deopotrivă socială şi sentimentală, care se manifestă cu forţă stihială. În
ciuda brutalităţii sale incontestabile, Ion dezvăluie o psihologie frământată de ceea ce Hegel
consideră sursa stărilor conflictuale din orice roman: „proza realităţii" şi „poezia inimii".

Scena care evidenţiază prezenţa „factorului iraţional" este cea care explică chiar geneza
romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaş la
picioarele căruia se zbate un balaur. în pragul desprimăvărării, ţăranul are asupra pământului o
percepţie cvasierotică, văzând în acesta imaginea unei ibovnice ispititoare. îngenuncheat în gestul
mistic al sărutării pământului, Ion simte fiorul rece, iar lutul îi ţintuieşte picioarele şi îi îmbracă
mâinile cu nişte mânuşi de doliu. Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalenţă Eros -
Thanatos şi este concentrată soarta eroului, prizonier al nefireştii patimi pentru pământ.

Pământul şi iubirea îi vorbesc la un moment dat cu acelaşi glas, nu mai au voci distincte,
iar polifonia aceasta precipită drumul eroului spre moarte.
Moartea apare ca unică soluţie de ieşire din impasul în care ajunge destinul personajului.
O violenţă de esenţă naturalistă răzbate din această scenă, în care sângele lui Ion se întoarce în
pământul care i-a fost mai drag decât o mamă.

Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul Ion, îşi găseşte o replică peste timp în romanul
Moromeţii. Naturii primare, tumultoase, a lui Ion i se opune Ilie Moromete, cel din urmă ţăran,
fire histrionică şi contemplativă, care nu mai luptă pentru a stăpâni spaţiul, ci pentru a scăpa de
teroarea timpului. Autorul de metodă realistă desfăşoară o forţă demiurgică nu numai pentru a
înfăţişa cititorului o lume supusă cauzalităţii, ci şi un personaj a cărui mecanică a existenţei scapă
logicii perfecte, pentru că înglobează factorul iraţional.

Particularităţi de construcţie a personajului:

- reprezentativ pentru comunitatea ţărănească prin:

• încărcătura semantică a prenumelui („Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion"- G. Călinescu) -
erou eponim;

2
Liceul Teoretic „Grigore Moisil” – Tulcea
Prof. Oana-Gabriela Agache
• valoarea absolută: pământul („Iubirea pământului 1-a stăpânit de mic copil. ... pământul i-a fost
mai drag ca o mamă");
• construit monumental, într-o dimensiune tragică („figură simbolică mai mare ca natura"- Eugen
Lovinescu):
- sub aparenţa simplităţii este o natură complexă cu trăiri contradictorii: Glasul
pământului / Glasul iubirii;
- structură interioară complicată: obscure complexe de inferioritate, sentimentul frustrării,
resentimente faţă de tatăl care a risipit zestrea Zenobiei şi faţă de bocotani;
- trăind conflicte puternice: dilema psihologică şi morală; conflicte exterioare - de interese,
material, moral, erotic;
- relaţie contradictorie cu pământul: un „stăpân falnic şi neîndurător", un uriaş în faţa căruia omul
e un vierme // duşmanul biruit care i se închină // iubită pătimaşă";
• personaj dinamic surprins în procesul de alunecare în afara valorile morale declanşată cu forţa
instinctelor obscure, atavice erodând omenia din sufletul eroului („roman al unui destin
individual").

Procedee de caracterizare specifice realismului obiectiv:

• portret fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, detaliul semnificativ;

• faptele şi modelul comportamental, cuvintele, limbajul şi gândurile, ca şi descrierea
vestimentaţiei, a mediului, a relaţiilor cu ceilalţi eroi ai cărţii, cu pământul etc;

- procedee realiste, întregite de procedee moderne precum introspecţia, monologul interior,

relativizarea perspectivelor asupra personajului (văzut şi definit de către mai multe instanţe
narative: învăţătorul, preotul, Ana şi Vasile Baciu, George, comunitatea sătească - el este
„fruntea flăcăilor din Pripas"; „Pe uliţă umbla cu paşi mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea
mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere." etc);
- un rol special în caracterizare îl are limbajul personajului, dublu marcat de impulsurile interioare
de adâncime ale fiinţei (suspinul „- Cât pământ, Doamne!..." exprimă umilinţa înfricoşată în faţa
„uriaşului" şi „foamea" ancestrală de pământ, venită din străfundurile fiinţei) şi de circumstanţe
social-istorice în care fiinţează lumea ţărănească;
- analiza psihologică e practicată cu obiectivitatea scriitorului realist; sondarea conştiinţei eroului,
urmărind erodarea gravă a valorilor morale, se realizează prin:
- dezvăluirea mediată a fluxului gândirii (focalizarea zero se textualizează prin „voci suprapuse"
în stilul indirect liber: „Toată fiinţa lui ardea de dorul de a avea pământ mult, cât mai
mult...Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a
înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-
a fost mai drag ca o mamă...");
- monolog interior (introspecţia determină focalizarea internă, iar la nivelul discursului,utilizarea
stilului direct);
- dedublarea personajului (scindarea în „voci" interioare: glasul pământului, glasul iubirii);
/ notarea reacţiilor psihice şi fiziologice, a senzaţiilor organice (scena sărutării pământului);
- surprinderea relaţiilor cu celelalte personaje conduce la organizarea unor triunghiuri de forţă,
care au ca punct de iradiere, figura lui Ion: Ion-Ana-Florica, Ion-Ana— George, Ion-Florica-
George, Ion-Vasile Baciu-Alexandru Glanetaşu, Ion-Titu-George, Ion-Herdelea-Belciug;
- antiteză implicând şi funcţia de caracterizare: Ion, tânărul ţăran, având certitudinea identităţii
sale şi a unei valori absolute este „prins" în reţeaua unor conflicte exterioare / Titu, tânărul

3
Liceul Teoretic „Grigore Moisil” – Tulcea
Prof. Oana-Gabriela Agache
intelectual, captiv în hăţişul dilemelor interioare, trăind o criză de identitate şi o criză de valori.
("Mândria flăcăului, isteţimea şi stăruinţa lui de a împlini ceea ce îşi punea în gând, voinţa lui
încăpăţânată îi plăcea [lui Titu] tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau.[...] Numai o pasiune
puternică, unică, nezdruncinată dă preţul adevărat vieţii".)

Caracterizarea directă

• Naratorul despre Ion:

• „Era iute şi harnic,, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar
pământul îi era drag ca ochii din cap" ;
• „Iubirea pământului 1-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-
a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci,
pământul i-a fost mai drag ca o mamă" ;
• „a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea" ;
• la şcoală, „băiatul era silitor şi cuminte".

• Celelalte personaje despre Ion:

• George: „Ion e arţăgos ca un lup nemâncat";
• Vasile Baciu: „sărăntocule", „tâlharule", „fleandură";
• Preotul Belciug: „capul tuturor relelor din sat";
• Herdelenii îl consideră plin de calităţi, dar când au necazuri din cauza lui, îşi vor
schimba părerea;
• „mai isteţ decât ceilalţi ţărani";
• Titu: „Mândria flăcăului, isteţimea şi stăruinţa lui de a împlini ceea ce îşi punea în
gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăcea";
• „îndârjirea, egoismul şi cruzimea cu care omul acesta a urmărit o ţintă, fără să se uite în
dreapta sau în stânga, îl înfricoşau, dar îl şi mişcau";
• Doamna Măria: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ";
• (rămâne indecisă): „E mare ticălos, dar cel puţin are inimă bună, săracul!";
• mai târziu, e „destrăbălatul care nu mai are frică nici de Dumnezeu şi nici de oameni" ;
• după moartea lui, concluzionează că era „săritor şi de ispravă".

• Autocaracterizarea:
• „nici eu nu-s copil şi ştiu bine ce fac şi cum trebuie să mă port"- se subliniază faptul că
Ion ştie exact ce vrea, pământ mult, spre deosebire de Titu, atât de ezitant şi, în orice
caz, mai frământat şi mai complicat.

Caracterizarea indirectă (trăsăturile pot fi deduse din fapte, mediu de viaţă, mod de a
vorbi, de a se îmbrăca etc):
• harnic, gospodar, perseverent, muncea cu drag, fără să aibă nevoie de îndemnuri:
„munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare" ;
• pragmatic, înţelege că munca cinstită nu îl va îmbogăţi: „Da pân-amu n-am muncit?
Pân-amu nu mi-am sfărmat de-ajuns oasele? [...] Şi avut-am oare vreun folos din toată
truda? Am rămas tot ca degetul de gol";

4
Liceul Teoretic „Grigore Moisil” – Tulcea
Prof. Oana-Gabriela Agache
• pătimaş: „aprins ca un balaur";
• ambiţios, vrea să fie în rând cu bogaţii, să nu stea ca tatăl lui „ca un câine la uşa
bucătăriei";
• mândru, nu suportă să fie făcut de ruşine în faţa oamenilor;
• cuviincios, ţine cont de grila de valori a satului (personajul trialogic): îi este ruşine să
fie jignit de faţă cu tot satul , nu vrea să se laude singur;
• deşi este inteligent, acţionează de multe ori instinctiv, fără a sta să judece;
• averea îi modifică atitudinea şi îi transformă comportamentul: „Pe uliţă umbla cu paşii
mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de
pământ şi de avere", ceea ce dezvăluie mândria lui de om care se crede mai mult decât
ceilalţi, iar acum are mijloacele să şi demonstreze aceasta.
Defectele sunt marcate, mai ales în a doua parte a romanului, pe măsură ce îndârjirea lui
Ion în a obţine pământ e mai aprigă, iar personajul tridimensional îşi validează mobilitatea:
• viclean, o păcăleşte pe Ana, se foloseşte de ea;
• agresiv, caută pricini de ceartă pentru a se răcori; îşi bate chiar părinţii când e ne-
mulţumit de ei; o bate violent pe Ana;
• ireverent, jigneşte pe Herdeleni, răspunde obraznic oricui îi atacă interesele;
• egoist, ţine cont numai de stările proprii, e acaparat exclusiv de problemele lui;
• lacom, vrea tot pământul lui Vasile Baciu, apoi o vrea şi pe Florica, deşi ea este acum
măritată;
• oportunist, se pliază rapid după împrejurări, modificându-şi atitudinea: curtenitor cu
Ana, chiar insistent până rămâne însărcinată, distant sau violent după aceea; ba
indiferent faţă de copil, ba excesiv de grijuliu.

Observaţiile criticii literare se remarcă prin opinii contradictorii:

1. Eugen Lovinescu, în Istoria literaturii române contemporane, este de părere că „Ion e
expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligentă
ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă";
2. G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, consideră că
„Ion însă nu e decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune".

Concluzie cu privire la tipul de personaj