HISTOLOGIE

ŢESUTURILE
 Sub redacţia
Angela Borda

HISTOLOGIE
ŢESUTURILE

Angela Borda

Emőke Fülöp

Camelia Gliga

Andrada Loghin

Simona Marcu

Cosmin Moldovan

2010
Sub redacţia: Angela Borda
Autori: Angela Borda, Emőke Fülöp, Camelia Gliga, Andrada Loghin, Simona Marcu, Cosmin
Moldovan
Referenţi
Dr. Egyed-Zs. Imre, Profesor Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie Tîrgu Mureş
Dr. Mihai Turcu, Conferenţiar Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie Tîrgu Mureş
Dr. Csép Katalin, Conferenţiar Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie Tîrgu Mureş

Prefaţă: Dr. Marius Raica, Profesor Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor
Babeş” Timişoara

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Histologie - Ţesuturile
Ed.-coord.: Angela Borda
Autori: Angela Borda, Emőke Fülöp, Camelia Gliga, Andrada Loghin,
Simona Marcu , Cosmin Moldovan
Tîrgu Mureş: University Press, 2010
Bibliogr.

ISBN 978-973-169-120-6

I. Borda, Angela
II. Fülöp, Emőke
III. Gliga, Camelia
IV. Loghin, Andrada
V. Marcu, Simona
VI. Moldovan, Cosmin

Tehnoredactare: Cosmin Moldovan

Ilustraţii schematice: Camelia Gliga, Andrada Loghin, Simona Marcu, Cosmin Moldovan
Prelucrare imagini microscopice: Cosmin Moldovan
Coperta: Dr. Mezei Tibor

Format: A4
Număr pagini: 184
Număr ilustraţii: 140

Editura University Press Tîrgu Mureş

Director de editură: Prof. Univ. Dr. Alexandru Şchiopu
Direcţia editurii: Tîrgu Mureş, Str. Gh. Marinescu Nr. 38, cod 540142
Tel. 0744527700, 0265215551 – 126
Fax: 0265210407

Comenzi: Disciplina de Histologie, UMF Tîrgu Mureş

Autorii

Angela Borda
Profesor universitar, Disciplina de Histologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu
Mureş

Camelia Gliga
Şef de lucrări, Disciplina de Histologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş

Simona Marcu
Şef de lucrări, Disciplina de Histologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş

Emőke Fülöp
Asistent universitar, Disciplina de Histologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu
Mureş

Andrada Loghin
Asistent universitar, Disciplina de Histologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu
Mureş

Cosmin Moldovan
Asistent universitar, Disciplina de Histologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu
Mureş
Prefaţă

În ultimele două decade constatăm o adevărată explozie informaţională în domeniul medical,

din care face parte şi histologia, ca disciplină fundamentală. Multiplele achiziţii în plan ştiinţific
asupra structurii, funcţiei şi profilului molecular al celulelor şi ţesuturilor normale şi patologice
fac adesea dificilă selectarea, sintetizarea şi redarea noilor cunoştinţe pentru studentul în
medicină.

Cursul elaborat de colectivul Catedrei de Histologie de la Universitatea de Medicină şi Farmacie

din Tîrgu Mureş este înalt adaptat la două deziderate: (i) sunt prezentate datele esenţiale de
structură a ţesuturilor şi organelor care sunt necesare studentului în medicină pentru
înţelegerea interrelaţiei dintre morfologie şi funcţie, şi (ii) adoptă un principiu de bază al
învăţământului modern, respectiv insistă asupra aplicabilităţii practice a noţiunilor de histologie.
În acest fel, lucrarea se încadrează într-un continuum de cunoştinţe, succedând anatomiei,
biologiei celulare şi biochimiei, şi precedând anatomia patologică şi disciplinele clinice.

Parcurgând paginile acestui curs, studentul are şansa de a-şi însuşi şi fixa datele fundamentale de
structură normală. Este remarcabil caracterul analitic, explicativ şi demonstrativ care se
regăseşte pe tot parcursul lucrării. Desigur, cursul se adresează studenţilor de anul II în care, prin
tradiţie, histologia este una dintre materiile obligatorii. Pe de altă parte, în forma actuală sunt
convins că este un îndreptar util şi pentru studenţii din anii clinici şi, de asemenea, pentru medici
rezidenţi, care inevitabil întâlnesc aceste noţiuni pe parcursul pregătirii în specialitate.

Atunci când deschizi şi parcurgi această carte îţi atrag atenţia din start câteva aspecte. Textul
este redactat concis, sistematizat şi plăcut, astfel încât se parcurge uşor, chiar dacă tu,
studentule, nu ai un prea mare „antrenament” în studiul celulelor şi ţesuturilor. În al doilea rând,
trimiterile spre patologie, renunţând la amănunte structurale normale nerelevante pentru
scopul propus, face din conţinut o structură dinamică şi sunt sigur că nu te vei întreba „De ce am
nevoie de histologie?”. Şi nu în ultimul rând, pentru concepţia modernă de abordare, prin care
colectivul de la Histologia UMF Tîrgu Mureş se raliază publicaţiilor din domeniu ale ultimilor 2-3
ani. Textul scris este însoţit de numeroase scheme şi imagini originale, efectuate sau alese cu
deosebită grijă pentru a reflecta şi susţine afirmaţiile din text. Remarc de asemenea, caracterul
didactic al materialului, care printre cele 140 de imagini, conţine unele microfotografii care se
regăsesc doar rareori în tratatele de specialitate, însă a căror redare este obligatorie în perioada
actuală.

Am convingerea că acest material va fi util studenţilor, precum şi unei palete largi din lumea
medicală, iar pe de altă parte, conţine germenii unui tratat de histologie care oricum, ar acoperi
un gol din literatura medicală din România.

Marius Raica
Profesor de Histologie şi Patologie Moleculară
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”
Timişoara

Timişoara, 14 ianuarie 2010

Lista cu abrevieri

ACTH Adrenocorticotropic Hormone

ADN Acid dezoxiribonucleic
ADP Adenozindifosfat
AMF Adenozinmonofosfat
AT Antigen transformat
ATP Adenozintrifosfat
AV Atrio-ventricular
BALT Bronchus Associated Lymphoid Tissue
BDNF Brain Derived Neurotrophine Factor
CD Cluster of Differentiation
CFU-Ba Colony Forming Units - Basophil
CFU-E Colony Forming Units - Erythrocyte
CFU-Eo Colony Forming Units - Eosinophil
CFU-G, Mo Colony Forming Units - Granulocyte, Monocyte
CFU-Mega Colony Forming Units – Megakaryocyte
CK Citocheratină
CMH Complexul major de histocompatibilitate
CPA Celulă prezentatoare de antigen
CPK Creatinfosfokinaza
CSFs Colony Stimulating Factors
CSM Celula stem multipotentă
CSP Celula stem pluripotentă
CT Calcitonină
CX32 Conexina 32
DM20 Proteină proteolipidică mielinică
ECP Eosinophil Cationic Protein
EDN Eosinophil-Derived Neurotoxin
EMA Epithelial Membrane Antigen
EPO Eosinophil Peroxidase
Fc Fragment cristalizabil din IgE
FGF Fibroblast Growth Factor
FPF Fibroblast Proliferating Factor
GABA Acid gama-aminobutiric
GAG Glicozaminoglicani
GALT Gut Associated Lymphoid Tissue
GDNF Glial Cell Derived Neurotrophic Factor
GFAP Glial Fibrillary Acidic Protein
GIST Gastro-Intestinal Stromal Tumor
GM-CSF Granulocyte-Monocyte Colony Stimulating Factor
Hb Hemoglobina
HE Hematoxilină-eozină
HGF Hepatocyte Growth Factor
HLA Human Leucocyte Antigen
ICC Interstitial Cells of Cajal
Ig Imunoglobulină
IGF Insulin-like Growth Factor
IHC Imunohistochimie
IL Interleukină
LB Limfocit B
LCAM Leucocyte Cell Adhesion Molecule
LCR Lichid cefalo-rahidian
LT Limfocit T
LTC Limfocit T citotoxic
LTH Limfocit T helper
LTS Limfocit T supresor
MAC Molecule de adeziune celulară
MAG Myelin Associated Glycoprotein
MALT Mucosa Associated Lymphoid Tissue
MAP1B Microtubule Associated Protein 1B
MB Membrana bazală
MBP Myelin Basic Protein
MEC Matricea extracelulară
MGG May-Grünwald-Giemsa
MO Măduva osoasă
MOG Myelin Oligodendrocyte Glycoprotein
NFPs Neurofilament Proteins
NGF Nerve Growth Factor
NK Natural Killer
NSE Neuron Specific Enolase
NSF N-ethyl-maleimide Sensitive Factor
PAS Periodic Acid Schiff
PDGF Platelet-Derived Growth Factor
PLP Proteolipid Protein
PMPZZ Peripheral Myelin Protein ZZ
PO Proteina O
PRG2 Proteoglican 2
PSA Prostate Specific Antigen
REN Reticul endoplasmatic neted
RER Reticul endoplasmatic rugos
RS Reticul sarcoplasmatic
SA Sino-atrial
SAM Substrate Adhesion Molecule
SED Sistemul endocrin difuz
SF Substanţa fundamentală
SIDA Sindromul de imunodeficienţă dobândită
SNC Sistem nervos central
SNP Sistem nervos periferic
SRS-A Slow Reacting Substance of Anaphilaxy
STD Sistemul tubular dens
STH Somatotropic Hormone
TCR T Cell Receptor
TG Tiroglobulină
TGF Transforming Growth Factor
TnC Troponina C
TNF Tumor Necrosis Factor
TnI Troponina I
TnT Troponina T
TRH Thyrotropin Releasing Hormone
UICC Uniunea Internaţională Contra Cancerului
V-CAM Vascular-Cell Adhesion Molecule
VIP Vasoactive Intestinal Peptide
VLCFA Very Long Chain Fatty Acids
ZO Zonula occludens
 1

Cuprins
Epiteliile
Caractere generale ........................................................................................................................... 7
Marcherii imunohistochimici ai epiteliilor ............................................................................... 7
Domeniile celulare şi specializările lor ............................................................................................. 7
Domeniul bazal ............................................................................................................................. 7
Membrana bazală ..................................................................................................................... 8
Hemidesmozomii: joncţiuni celulă - matrice extracelulară .................................................... 10
Labirintul bazal ....................................................................................................................... 10
Domeniul apical .......................................................................................................................... 11
Microvilozităţile ...................................................................................................................... 11
Stereocilii ................................................................................................................................ 12
Cilii .......................................................................................................................................... 12
Domeniul lateral ......................................................................................................................... 14
Joncţiunile intercelulare ......................................................................................................... 14
Plicaturările laterale ............................................................................................................... 17
Polaritatea epiteliilor ...................................................................................................................... 17
Histogeneza epiteliilor .................................................................................................................... 18
Reînnoirea şi regenerarea epiteliilor .............................................................................................. 18
Clasificarea epiteliilor ..................................................................................................................... 19
Epiteliile de acoperire ..................................................................................................................... 19
Epiteliile simple .......................................................................................................................... 19
Epiteliul simplu pavimentos (scuamos) .................................................................................. 19
Epiteliul simplu cubic .............................................................................................................. 20
Epiteliul simplu cilindric .......................................................................................................... 21
Epiteliul pseudostratificat....................................................................................................... 21
Epiteliile stratificate .................................................................................................................... 22
Epiteliul stratificat pavimentos (scuamos) necheratinizat ..................................................... 22
Epiteliul stratificat pavimentos (scuamos) cheratinizat ......................................................... 23
Epiteliul stratificat cubic ......................................................................................................... 24
Epiteliul stratificat prismatic................................................................................................... 24
Uroteliul sau epiteliul tranziţional .......................................................................................... 24
Epiteliile glandulare ........................................................................................................................ 25
Fiziologia secreţiei ...................................................................................................................... 26
Epiteliile glandulare exocrine sau glandele exocrine ..................................................................... 26
Generalităţi ................................................................................................................................. 26
Mecanisme de eliberare a produsului secretat .......................................................................... 29
Clasificarea glandelor exocrine................................................................................................... 30
Glande exocrine fără canal de excreţie ...................................................................................... 30
Glanda unicelulară .................................................................................................................. 30
Glanda intraepitelială ............................................................................................................. 31
Glanda membraniformă ......................................................................................................... 31
Glande exocrine cu canal de excreţie ......................................................................................... 32
Glande tubulare ...................................................................................................................... 32
Glande acinoase ..................................................................................................................... 33
Glande alveolare..................................................................................................................... 36
Epiteliile glandulare endocrine sau glandele endocrine ................................................................ 37
Generalităţi ................................................................................................................................. 37
Clasificarea glandelor endocrine ................................................................................................ 38
Epiteliile senzoriale ......................................................................................................................... 41
2

Ţesuturile conjunctive
Caractere generale ......................................................................................................................... 45
Celulele ţesutului conjunctiv.......................................................................................................... 45
Celulele proprii sau fixe ale ţesutului conjunctiv ....................................................................... 45
Celula mezenchimatoasă ....................................................................................................... 46
Fibroblastul, fibrocitul ............................................................................................................ 46
Miofibroblastul ...................................................................................................................... 48
Adipocitele ............................................................................................................................. 49
Celulele migrate (libere sau de apărare) ale ţesutului conjunctiv ............................................. 51
Mastocitul .............................................................................................................................. 51
Macrofagul ............................................................................................................................. 52
Plasmocitul ............................................................................................................................. 55
Neutrofilul .............................................................................................................................. 55
Eozinofilul............................................................................................................................... 56
Limfocitele.............................................................................................................................. 56
Fibrele ţesutului conjunctiv ........................................................................................................... 56
Fibrele de colagen .................................................................................................................. 56
Fibrele elastice ....................................................................................................................... 58
Substanţa fundamentală................................................................................................................ 59
Ţesuturile conjunctive embrionare................................................................................................ 60
Ţesutul mezenchimatos ......................................................................................................... 60
Ţesutul conjunctiv mucos ...................................................................................................... 60
Ţesuturi conjunctive adulte ........................................................................................................... 61
Ţesuturile conjunctive moi ........................................................................................................ 61
Ţesutul conjunctiv lax ............................................................................................................ 61
Ţesutul conjunctiv dermo-capsular ....................................................................................... 62
Ţesutul tendinos .................................................................................................................... 62
Ţesutul aponevrotic ............................................................................................................... 63
Ţesutul conjunctiv fibro-lamelar ............................................................................................ 64
Ţesutul conjunctiv elastic....................................................................................................... 64
Ţesutul conjunctiv reticulat ................................................................................................... 65
Ţesutul adipos ........................................................................................................................ 65
Ţesutul pigmentar .................................................................................................................. 68
Ţesuturile cartilaginoase sau cartilajele..................................................................................... 68
Cartilajul hialin ....................................................................................................................... 68
Cartilajul elastic ...................................................................................................................... 70
Cartilajul fibros ....................................................................................................................... 70
Ţesutul osos ............................................................................................................................... 71
Celulele ţesutului osos ........................................................................................................... 71
Tipuri de ţesut osos ................................................................................................................ 74
Osificarea sau formarea osului .............................................................................................. 77
Remodelarea osoasă .............................................................................................................. 79

Sângele
Generalităţi .................................................................................................................................... 83
Metode de studiu a sângelui.......................................................................................................... 83
Plasma sanguină............................................................................................................................. 84
Celulele sângelui ............................................................................................................................ 84
Hematiile .................................................................................................................................... 84
Leucocitele ................................................................................................................................. 86
Neutrofilul .............................................................................................................................. 86
 3

Eozinofilul ............................................................................................................................... 89
Bazofilul .................................................................................................................................. 90
Monocitele ............................................................................................................................. 91
Limfocitele .............................................................................................................................. 92
Plachetele sanguine ........................................................................................................................ 93
Măduva osoasă ............................................................................................................................... 95
Structura măduvei osoase .......................................................................................................... 95
Hematopoieza ............................................................................................................................ 99
Hematopoieza prenatală ........................................................................................................ 99
Hematopoieza postnatală .................................................................................................... 100
Reglarea hematopoiezei ....................................................................................................... 100
Eritropoieza .............................................................................................................................. 101
Granulopoieza .......................................................................................................................... 102
Monocitopoieza........................................................................................................................ 103
Trombopoieza........................................................................................................................... 103

Sistemul limfatic (imun)

Generalităţi ................................................................................................................................... 107
Mecanismele de apărare ale organismului .................................................................................. 107
Celulele sistemului imun .............................................................................................................. 108
Limfocitele ................................................................................................................................ 108
Limfocitele NK....................................................................................................................... 108
Limfocitele T ......................................................................................................................... 109
Limfocitele B ......................................................................................................................... 110
Celulele prezentatoare de antigen (CPA) ................................................................................. 110
Mecanisme de activare a limfocitelor ...................................................................................... 111
Organele şi ţesuturile limfoide ..................................................................................................... 112
Timusul ..................................................................................................................................... 112
Organizare histologică .......................................................................................................... 112
Maturarea şi diferenţierea limfocitelor T ............................................................................. 114
Vascularizaţia timusului ........................................................................................................ 115
Rolul timusului ...................................................................................................................... 115
Involuţia timusului ................................................................................................................ 115
Nodulul limfatic ........................................................................................................................ 116
Organizare histologică .......................................................................................................... 116
Vascularizaţia nodulului limfatic........................................................................................... 120
Rolul nodulului limfatic......................................................................................................... 120
Splina ........................................................................................................................................ 121
Organizare histologică .......................................................................................................... 121
Vascularizaţia splinei ............................................................................................................ 122
Rolul splinei .......................................................................................................................... 123
Ţesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) ............................................................................. 124
Amigdalele ............................................................................................................................ 124
Plăcile Peyer ......................................................................................................................... 125
Apendicele vermiform .......................................................................................................... 126

Ţesutul muscular
Generalităţi ................................................................................................................................... 129
Ţesutul muscular scheletic ........................................................................................................... 130
Generalităţi ............................................................................................................................... 130
Organizarea muşchilor scheletici.............................................................................................. 130
4

Tipuri de fibre musculare scheletice ........................................................................................ 131

Structura şi ultrastructura fibrei musculare scheletice............................................................ 131
Mecanismul contracţiei fibrelor musculare scheletice ............................................................ 139
Hipertrofia, hipotrofia şi regenerarea fibrelor musculare scheletice ...................................... 140
Vascularizaţia şi inervaţia muşchilor striaţi scheletici.............................................................. 140
Ţesutul muscular cardiac ............................................................................................................. 141
Generalităţi .............................................................................................................................. 141
Structura şi ultrastructura fibrei musculare cardiace .............................................................. 142
Inervaţia ţesutului muscular cardiac........................................................................................ 144
Regenerarea miocardului......................................................................................................... 144
Sistemul excitoconductor cardiac ............................................................................................ 144
Organizarea histologică a sistemului excitoconductor cardiac............................................ 145
Ţesutul muscular neted ............................................................................................................... 145
Generalităţi .............................................................................................................................. 145
Organizarea muşchilor netezi .................................................................................................. 145
Structura şi ultrastructura fibrei musculare netede ................................................................ 146
Mecanismul contracţiei fibrei musculare netede .................................................................... 147
Inervaţia fibrei musculare netede............................................................................................ 148
Regenerarea fibrelor musculare netede .................................................................................. 149

Ţesutul nervos
Generalităţi .................................................................................................................................. 153
Originea celulelor ţesutului nervos ...................................................................................... 153
Proprietăţile ţesutului nervos .............................................................................................. 153
Componentele ţesutului nervos .......................................................................................... 154
Marcheri imunohistochimici ai ţesutului nervos ................................................................. 154
Neuronul ...................................................................................................................................... 155
Clasificarea neuronilor ............................................................................................................. 155
Structura şi ultrastructura neuronului ..................................................................................... 157
Pericarionul .......................................................................................................................... 158
Prelungirile neuronale ......................................................................................................... 161
Sinapsele .............................................................................................................................. 163
Celulele gliale ............................................................................................................................... 168
Tipuri de celule gliale ............................................................................................................... 168
Astrocitele ............................................................................................................................ 168
Oligodendrocitele ................................................................................................................ 171
Celulele ependimare ............................................................................................................ 171
Microgliile ............................................................................................................................ 172
Celulele Schwann ................................................................................................................. 173
Fibrele nervoase........................................................................................................................... 174
Fibrele nervoase mielinice ....................................................................................................... 174
Fibrele nervoase amielinice ..................................................................................................... 179
Degenerarea şi regenerarea fibrei nervoase ........................................................................... 180
 7
Epiteliile

Caractere generale
Epiteliile sunt cele mai răspândite ţesuturi din organism. Ele acoperă suprafaţa corpului,
cavităţile şi canalele prin care acestea comunică cu exteriorul, formează glande (exo- şi
endocrine) sau constituie receptorul unor organe de simţ.
Indiferent de aspectul şi funcţia lor, epiteliile au câteva caractere comune, care le aseamănă
între ele şi le diferenţiază de alte ţesuturi:
- sunt ţesuturi relativ pure, adică sunt formate numai din celule, acestea fiind la rândul lor de
acelaşi fel, celule epiteliale
- celulele epiteliale sunt strâns unite între ele prin joncţiuni intercelulare complexe
- epiteliile sunt ţesuturi polarizate, adică diferitele laturi ale celulei, numite domenii celulare, au
aspecte şi funcţii specifice. Aceste domenii sunt: domeniul apical, domeniul lateral şi domeniul
bazal. Domeniul apical este orientat totdeauna spre suprafaţa epiteliului sau spre lumenul unui
organ, iar cel bazal spre membrana bazală. Funcţiile specifice ale acestor domenii sunt
îndeplinite cu ajutorul unor proteine specifice.
- sub epitelii există întotdeauna o membrană bazală
- epiteliile nu sunt vascularizate (sunt ţesuturi avasculare) şi de aceea sunt aşezate în contact cu
un ţesut conjunctiv bogat vascularizat, de care sunt despărţite prin membrana bazală
- sunt bogat inervate prin terminaţii nervoase libere
- se deosebesc de alte ţesuturi prin caractere ultrastructurale şi biomoleculare specifice, ce pot fi
puse în evidenţă prin tehnici moderne, cum ar fi de exemplu microscopia electronică şi
imunohistochimia (IHC).

Principiul IHC
IHC este o reacţie antigen-anticorp, în care antigenul este un anumit component al celulei (de
exemplu citocheratina din filamentele intermediare ale celulelor epiteliale), iar anticorpul
(obţinut în laborator) este îndreptat împotriva acelui component celular. Antigenul se cuplează
cu anticorpul, reacţia antigen-anticorp putând fi vizualizată prin colorare.

Marcherii imunohistochimici ai epiteliilor

Identificarea celulelor epiteliale se poate face cu trei categorii de anticorpi:
- anticorpii anti-citocheratină sunt cel mai frecvent utilizaţi, citocheratina (CK) fiind un
constituent al filamentelor intermediare din toate celulele epiteliale. Aceşti anticorpi nu
reacţionează cu alte clase de celule, de exemplu cu fibroblastul, limfocitul etc.
Până în prezent au fost identificate 20 de CK, numerotate de la 1 la 20 şi exprimate în mod diferit
în diferite ţesuturi epiteliale. Astfel, epiteliile simple exprimă CK simple precum CK 7, 18, 19, 20,
iar epiteliile stratificate exprimă citokeratine complexe cum sunt CK 5/6, 10, 14, 15.
- anticorpi anti-antigen epitelial de membrană. Antigenul epitelial de membrană (EMA – Epithelial
Membrane Antigen) este o clasă de glicoproteine prezente numai pe suprafaţa celulelor epiteliale.
- anticorpi împotriva unor produşi normali de secreţie ai diferitelor celule: anti-PSA (Prostate-
Specific Antigen), antigen secretat în mod normal de celulele prostatice, anti-tiroglobulină (TG -
ThyroGlobulin), tiroglobulina fiind secretată de celulele foliculare ale tiroidei, anti-calcitonină (CT
- Calcitonin), calcitonină secretată de celulele C din tiroidă etc.

Domeniile celulare şi specializările lor

Domeniul bazal
În zona domeniului bazal se pot întâlni trei tipuri de specializări:
- membrana bazală
- hemidesmozomii, care reprezintă joncţiuni celulă-matrice extracelulară
8
Epiteliile

- labirintul bazal.

Membrana bazală
Membrana bazală (MB) este o structură glicoproteică ce aparţine matricei extracelulare (MEC),
care se interpune totdeauna între celulele epiteliale şi ţesutul conjunctiv subiacent. Structura
MB este diferită şi mai complexă decât a unei membrane celulare obişnuite. Din acest motiv
mulţi autori o numesc „lamă bazală” nu membrană bazală. Cele două denumiri sunt sinonime,
dar cel de MB este mai uzual şi de aceea preferăm utilizarea acestei noţiuni. Pentru epitelii, MB
constituie un suport structural şi de ancorare a acestora la ţesutul conjunctiv subiacent. O
structură similară MB înconjoară anumite celule non-epiteliale, ca de exemplu celula musculară,
celula Schwann, celula adipoasă etc., iar termenul acceptat şi folosit în această situaţie este, pe
lângă acela de membrană bazală, şi cel de „lamina externa” sau „lamina basalis”.
Spre deosebire de alţi constituenţi ai MEC, care sunt secretaţi numai de celulele conjunctive
(fibroblaste), cea mai mare parte a constituenţilor MB sunt secretaţi de celulele epiteliale.
În microscopia optică, în coloraţia uzuală cu hematoxilină eozină (HE), MB este greu vizibilă
deoarece pe de o parte este foarte subţire, iar pe de altă parte se colorează eozinofil, ca şi
ţesutul conjunctiv subiacent. Ea se vizualizează însă elegant în coloraţii speciale, ca o linie fină,
situată între epiteliu şi ţesutul conjunctiv, colorată:
- roşu-violet cu coloraţia PAS (Periodic Acid Schiff)
- negru în impregnaţii argentice
- maro (sau roşu) în reacţii IHC cu anticorpi îndreptaţi împotriva unor constituenţi normali
(anticorpi anti-colagen IV, anticorpi anti-laminină etc.).
În microscopia electronică MB apare ca o ţesătură fină de filamente neregulate, orientate spaţial
în trei planuri. I se descriu trei zone sau lamine (fig. 1):
- lamina lucida (40 nm) este o zonă transparentă la fluxul de electroni, situată imediat sub
membrana celulară. Ea este străbătută de filamente fine alcătuite preponderent din laminină, o
glicoproteină ce face parte din familia moleculelor de adeziune la substrat (SAM – Substrate
Adhesion Molecule). Laminina are un site de legătură cu integrinele, unul cu proteoglicanii şi
două cu colagenul tip IV. Prin cuplarea la integrine se realizează aderarea lamininei (şi implicit a
MB) la celulă, iar prin cuplarea cu colagenul tip IV şi proteoglicanii, cu ceilalţi componenţi ai MB
(fig. 1). În felul acesta, laminina asigură o solidă ancorare a celulei la MEC.
Integrinele sunt receptori membranari (fac parte şi ele din familia SAM) care au o porţiune
intracelulară ce aderă la citoscheletul celulei (la nivelul hemidesmozomilor de filamentele
intermediare, iar în alte localizări de actina reţelei terminale), şi o porţiune extracelulară ce
aderă la laminină, realizând legătura transmembranară dintre celula epitelială şi MB (fig. 1). Se
consideră că integrinele reprezintă principala cale de comunicare a celulei epiteliale cu MEC.
- lamina densa are în general aceeaşi grosime ca şi lamina lucida, dar este electronodensă.
Examinată la o rezoluţie mare ea are o structură fibrilară. Constituentul major este o proteină
fibroasă, colagenul IV, un tip de colagen, care se găseşte exclusiv în MB. Colagenul IV aderă
intim la laminină printr-un situs de legătură, proces controlat de entactină.
Cele două reţele moleculare, cea de laminină şi cea de colagen tip IV, mai sunt solidarizate între
ele, precum şi de lamina reticularis, printr-un ansamblu de molecule de colagen VII, care
formează fibrilele de ancorare (fig. 1), structuri cu importanţă crucială în integritatea morfo-
funcţională a MB. Ele îşi au originea în apropierea hemidesmozomilor şi se fixează cu capătul
opus pe lamina reticularis.
Alţi constituenţi biochimici ai laminei densa, a căror localizare şi funcţie este mai puţin cunoscută
sunt: proteoglicanii (heparan şi condroitin sulfaţii), care se pare că datorită încărcăturii lor
negative controlează pasajul ionilor prin MB, şi fibronectina (glicoproteină a MEC), ce posedă
situsuri de fixare pentru toţi constituenţii MB (unul pentru colagen, două pentru heparan sulfaţi
şi două pentru integrine) asigurându-le solidarizarea.
 9
Epiteliile

- lamina reticularis este un produs exclusiv al celulelor conjunctive şi este mai bine reprezentată
în epiteliile cu rol de protecţie (de exemplu în epiderm). Este formată din colagen III sau fibre de
reticulină, evidenţiabile în impregnaţii argentice într-un aranjament sub formă de anse. Ele sunt
fixate de celelalte două lame prin fibrilele de ancorare. Lamina densa prezintă la locul de contact
cu lamina reticularis fine proiecţii, ce se împletesc cu fibrele de colagen III, constituind puncte şi
mecanisme suplimentare de legătură între cele două zone.
Alt component al laminei reticularis sunt microfibrilele de fibrilină, care ancorează lamina densa
la fibrele elastice ale MEC.

Figura 1. Membrana bazală și hemidesmozomul (modificat după Welsch, 2003).

1 – filamente intermediare, 2 – placa de adeziune intracelulară, 3 – integrine, 4 – membrană celulară,
5 – lamina lucida, 6 – laminină, 7 – fibrile de ancorare, 8 – lamina densa (colagen IV), 9 – lamina reticularis,
10 – fibre de reticulină.

Funcţiile MB
Prezenţa MB este esenţială pentru dezvoltarea şi funcţia epiteliilor. În consecinţă, rolurile ei sunt
multiple şi complexe, multe dintre ele fiind încă puţin cunoscute:
- leagă structural epiteliile de ţesutul conjunctiv subiacent
- constituie o barieră între epitelii şi ţesutul conjunctiv
- induce polaritatea şi diferenţierea celulară, mai ales a celulelor stem. De exemplu celulele
epiteliale crescute in vitro sunt aplatizate şi lipsite de orientare; aceleaşi celule devin similare cu
cele in vivo dacă vor fi crescute pe un suport ce conţine constituenţi ai MB. De asemenea, ea are
rol esenţial pe parcursul embriogenezei, controlând creşterea şi migrarea celulelor.
- are rol esenţial în fenomenul de migrare celulară în perioada de embriogeneză, dar şi în condiţii
patologice cum ar fi metastazarea tumorilor maligne ale epiteliilor (carcinoame)
- conferă un schelet pentru construcţia şi reconstrucţia epiteliilor. Celulele nou formate
utilizează MB rămasă după moartea celulară programată sau accidentală, pentru a reconstitui
arhitectura iniţială a epiteliului.
- filtru selectiv: controlează trecerea ionilor şi a altor substanţe din şi în ţesutul conjunctiv.

Implicaţii în patologie: principiul procesului de metastazare tumorală

Metastazarea reprezintă în esenţă răspândirea unei tumori maligne la distanţă de focarul primitiv.
Schematic, metastazele tumorilor epiteliale maligne se produc în felul următor: celulele epiteliale
maligne trimit semnale de un anumit tip fibroblastelor din ţesutul conjunctiv subiacent, care vor
secreta ca răspuns metaloproteinaze. Metaloproteinazele modifică compoziţia MB, facilitând
migrarea celulelor maligne spre MEC, şi apoi eventual spre sânge prin alterarea MB endoteliale.
10
Epiteliile

Influenţa pe care o exercită MB asupra celulelor epiteliale este rezultatul interacţiunii dintre
integrine şi moleculele de adeziune la substrat ale matricei extracelulare (fibronectina şi
laminina).
Moleculele de adeziune pot induce activarea integrinelor şi pot transmite astfel un semnal
intracelular via citoschelet, având ca rezultat activarea protein-kinazelor. Această semnalizare
modulează expresia unui ansamblu de gene situate intracelular, cu efect direct asupra
proliferării, diferenţierii şi migrării celulare.
Pe de altă parte, integritatea MB este controlată în permanenţă printr-un ansamblu de
proteinaze, numite metaloproteinaze şi prin inhibitorii lor. Acestea sunt sintetizate de celulele
ţesutului conjunctiv (fibroblastele).

Hemidesmozomii: joncţiuni celulă - matrice extracelulară

Ataşarea domeniului bazal al celulei epiteliale de MB se face printr-un tip particular de joncţiuni
de ancorare: hemidesmozomii şi punctele aderenţiale. Aceste joncţiuni sunt mai proeminente în
epiteliile supuse permanent la abraziune sau forţe mecanice, care ar putea detaşa celula de
ţesutul conjunctiv subiacent.
Hemidesmozomii sunt jumătăţi de desmozom şi au o structură similară cu aceştia. Moleculele
transmembranare sunt integrinele, spre deosebire de desmozomi unde aceste molecule sunt
caderinele. Ele se cuplează pe o placă intracelulară de ataşare de care se leagă componentele
citoscheletului. Prin intermediul integrinelor, care au receptori pentru laminină şi fibronectină,
filamentele intermediare se leagă de matricea extracelulară.

Labirintul bazal
Domeniul bazal al celulelor este în general neted. În epiteliile care îndeplinesc funcţii de
transport (tubi renali, canale de excreţie a glandelor salivare), membrana celulară prezintă
canale şi pompe ionice, precum şi invaginaţii profunde în citoplasmă, cu rol de mărire a
suprafeţei (fig. 2). În compartimentele citoplasmatice rezultate sunt aşezate longitudinal
mitocondrii, care furnizează energia pentru transportul activ. Prezenţa invaginaţiilor şi a
mitocondriilor dă un aspect striat acestei zone.

A B
Figura 2. Labirint bazal.
A. Reprezentare schematică: 1 – mitocondrie, 2 – membrana celulară (plicaturare a membranei
celulare); B. Imagine histologică: labirintul bazal al canalului striat (glande salivare).
 11
Epiteliile

Domeniul apical
Specializările prezente la nivelul polului apical al celulelor epiteliale asigură îndeplinirea unor
funcţii specifice, cum ar fi aceea de absorbţie, de deplasare a conţinutului etc. şi sunt
reprezentate de microvilozităţi, stereocili şi cili.

Microvilozităţile
Microvilozităţile sunt plicaturări ale membranei celulare, ce au rolul de a mări suprafaţa celulară;
ele sunt prezente în epiteliile cu rol de absorbţie sau de reabsorbţie.
În microscopia optică (fig. 3) ele apar ca o fină bandă striată la polul apical al celulelor, numită
platou striat în intestinul subţire şi margine în perie în tubii renali.

Figura 3. Platou striat (epiteliu intestinal).

1 – platou striat, 2 – epiteliu.

În microscopia electronică, microvilozităţile sunt vizibile ca fine proiecţii digitiforme ale

membranei celulare, strâns împachetate, uniforme şi paralele între ele. Din vârful fiecărei
microvilozităţi pornesc alte fine proiecţii ramificate (constituite din oligozaharide), ce formează
stratul de glicocalix de la suprafaţa membranei celulare. El se poate evidenţia în coloraţia PAS.

Figura 4. Ultrastructura microvilozităţii (modificat după Stevens şi Lowe, 1997).

1 – glicocalix, 2 – membrana celulară (pol apical), 3 – miozină şi ezrină, 4 şi 7 – filamente de actină,
5 – vilină, 6 – spectrină, 8 – reţea terminală.
12
Epiteliile

În general numărul şi forma microvilozităţilor este în strânsă legătură cu capacitatea de

absorbţie a celulei respective. Fiecare microvilozitate conţine în ax microfilamente de actină (25-
35), paralele cu axul lung al microvilozităţilor, ataşate pe de o parte de membrana celulară din
vârful microvilozităţii, pe de altă parte de reţeaua terminală (o reţea de filamente aşezate
orizontal, paralel cu membrana celulară, alcătuită la rândul ei din α-actină şi filamente
intermediare)(fig. 4).

La nivel molecular, microfilamentele de actină sunt legate:

- între ele prin vilină, o polipeptidă ce consolidează microfilamentele
- de moleculele de miozină, situate pe faţa internă a membranei microvilozităţii, prin ezrină;
ataşarea microfilamentelor de actină de aceste molecule asigură poziţia verticală a
microvilozităţii
- de reţeaua terminală prin spectrină (fig. 4).

Stereocilii
Stereocilii sunt microvilozităţi foarte lungi, care din punct de vedere morfologic pot fi confundaţi
cu cilii, dar care au aceeaşi ultrastructură cu microvilozităţile. Stereocilii sunt vizibili de obicei în
microscopia optică la polul apical al celulelor. Se găsesc exclusiv în epiteliul pseudostratificat al
epididimului (fig. 5) şi în celulele senzoriale din urechea internă.

Figura 5. Stereocili (epididim).

Cilii
Cilii vibratili sunt structuri citoplasmatice mobile, ale căror mişcări sincrone permit deplasarea
fluidelor sau particulelor prezente pe suprafaţa epiteliului. Numărul lor este foarte variabil: de la
unul pe celulă (rete testis) până la câteva sute (epiteliul respirator, trompa uterină). Toţi cilii au
aceeaşi lungime, reprezentând aproximativ jumătate din înălţimea celulei din care provin. Sunt
bine vizibili în microscopia optică datorită lungimii lor (sunt de 10 ori mai lungi decât
microvilozităţile) şi datorită unei linii întunecate, aparent continue, situată imediat sub domeniul
apical al membranei celulare, linia corpusculilor bazali (fig. 6). În microscopia electronică se
observă că această linie este discontinuă, deoarece fiecare cil are corpusculul său bazal.
Ultrastructural, fiecare cil este delimitat de membrana plasmatică. Partea centrală, numită
axonemă conţine 20 de microtubuli aşezaţi sub formă de perechi: o pereche central, şi 9 perechi
sau dubleţi la periferie (fig. 7).
La nivel molecular, în fiecare dublet periferic, numai unul dintre microtubuli are o circumferinţă
completă, alcătuită din 13 dimeri de tubulină dispuşi helicoidal (microtubulul A). Microtubulul
 13
Epiteliile

alăturat (microtubulul B) are numai 10 dimeri de tubulină şi formează un cerc incomplet: el nu

are perete propriu pe partea cu care se ataşează la microtubulul A (fig.7).

Figura 6. Cili în epiteliul respirator (trahee).

La intervale regulate (24 nm), dubleţii trimit braţe laterale de dineină în formă de cârlig (braţe cu
activitate ATP-azică indispensabilă mişcărilor ciliare), care formează legături temporare între
tubul complet (microtubulul A) şi cel incomplet (microtubulul B) al dubletului următor. La
intervale mai mari (86 nm) nexina, o proteină elastică a axonemei, leagă permanent
microtobulul A de microtubulul B al dubletului învecinat. Fiecare din cei nouă dubleţi periferici
trimit prelungiri sub formă de spiţe („radial spokes”) spre microtubulii centrali (fig.7). Prezenţa
lor, precum şi a nexinei, permite mişcările ample ale cililor.

Figura 7. Ultrastructura cilului (modificat după Stevens şi Lowe, 1997).

1 – dubleţi de microtubuli periferici (microtubuli A, microtubuli B) , 2 – braţe de dineină,
3 – nexină, 4 – spiţe, 5 – pereche de microtubuli situaţi central.

La bază axonema se inseră în corpusculul bazal, o structură individuală pentru fiecare cil, care
are un aranjament microtubular identic cu cel al centriolului (9 grupe de tripleţi de microtubuli).
Microtubulii axonemei se termină în mod diferit: cei centrali la baza cilului, iar cei periferici se
continuă cu cele 2 subunităţi interne ale tripleţilor din peretele corpusculului bazal.
Mişcarea cililor este sincronă şi ondulantă, energia necesară fiind furnizată de mitocondrii,
prezente în număr mare în citoplasmă. Deşi structura cililor este cunoscută, mecanismul prin
care ei se mişcă este încă incomplet înţeles. Se pare că mobilitatea lor ar fi rezultatul mişcărilor
longitudinale ale dubleţilor, unul în raport cu celălalt, în care dineina din braţele laterale ale
dubleţilor are rolul principal.
14
Epiteliile

Implicaţii în patologie: boli legate de anomaliile cililor

Sindromul Kartagener este o boală ereditară în care apare o anomalie structurală a cililor prin
lipsa dineinei din braţele laterale ale dubleţilor. Motilitatea cililor este profund afectată sau chiar
absentă. În consecinţă, transportul mucusului spre exteriorul arborelui respirator este redus sau
absent. Secreţiile stagnează, iar bolnavii prezintă boli respiratorii cronice (bronşite şi sinuzite).
Asociat acestor manifestări respiratorii cei afectaţi mai pot prezenta situs inversus al diferitelor
organe viscerale. Bărbaţii afectaţi sunt sterili, deoarece flagelul spermatozoidului, care are
structură asemănătoare unui cil, este imobil.

Domeniul lateral
Joncţiunile intercelulare
Feţele laterale ale celulelor epiteliale realizează coeziunea şi comunicarea intercelulară printr-o
serie de dispozitive ce permit controlarea circulaţiei diferitelor substanţe între mediul extern şi
intern, şi coordonarea celulelor în aşa fel încât epiteliul să funcţioneze ca o unitate. Se descriu
trei tipuri de joncţiuni intercelulare: ocluzive, aderenţiale şi comunicante. Asocierea mai multor
tipuri de joncţiuni formează complexele joncţionale.
La nivel molecular, fiecare tip de joncţiune este constituită dintr-o placă de adeziune
intracelulară (alcătuită dintr-un anumit tip de proteine) şi din molecule transmembranare, care
se leagă pe de o parte de placă, şi pe de altă parte de structuri extracelulare.

Joncţiunile ocluzive (joncţiuni strânse sau zonula occludens, ZO), situate imediat sub polul apical al
celulei sub forma unei benzi circumferenţiale, au rolul de a închide ermetic spaţiul intercelular.
Joncţiunile ocluzive sunt foarte bine dezvoltate în celulele epiteliale din intestinul subţire sau din tubii
renali.
Ultrastructural, la nivelul ZO membranele plasmatice ale celulelor adiacente fuzionează prin
intermediul unui sistem de creste intricate, ce se închid în mod similar dinţilor unui fermoar (fig. 8).

Figura 8. Zonula occludens (modificat după Welsch, 2003).

1 – membrana celulară, 2 – zonula occludens, 3 – ocludine, 4 – proteine de placă (Z0-1, Z0-2, Z0-3),
5 – microfilamente de actină şi spectrină.

La nivel molecular, această închidere se realizează cu ajutorul a trei tipuri de molecule:

- proteinele zonulei ocludens: ZO-1, ZO-2, ZO-3 sunt proteinele de placă
- ocludinele şi claudinele care sunt moleculele transmembranare ce interacţionează cu
moleculele transmembranare situate vis à vis, pe celula învecinată, în mod similar unui fermoar.
Porţiunea lor intracitoplasmatică se leagă de proteinele de placă. Se consideră că ele sunt
structurile care sigileză spaţiul intercelular.
- moleculele citoscheletului (microfilamentele de actină şi spectrină), care se inseră pe
proteinele de placă.
 15
Epiteliile

Joncţiunile ocluzive au două funcţii principale:

- funcţie de adeziune, menţinând coeziunea ţesutului epitelial prin realizarea aderenţei
intercelulare
- funcţie de barieră: ZO blochează circulaţia liberă a proteinelor şi lipidelor membranei celulare;
se delimitează în felul acesta două compartimente cu structură moleculară diferită, şi anume
domeniul membranar apical şi domeniul membranar bazo-lateral. Tot în cadrul acestei funcţii de
barieră, sigiliul ZO determină un traseu transcelular obligatoriu substanţelor care trec în
interstiţiu.

Joncţiunile aderenţiale (de ancorare), situate de obicei sub cele ocluzive, au rolul de a lega
strâns între ele ansamblul celulelor epiteliale. Ele reprezintă locuri de ancorare a componentelor
citoscheletului, în aşa fel încât citoscheletul unui grup de celule funcţionează ca o unitate,
conferind stabilitate mecanică acelui grup. Ele sunt de două tipuri: zonula adherens şi macula
adherens (desmozomii).
- zonula adherens este situată sub ZO şi reprezintă puncte de ancorare şi legătură a filamentelor
de actină din citoscheletul celulelor învecinate. Principala moleculă de adeziune
transmembranară a zonulei adherens este E-caderina, a cărei activitate este calciu dependentă.
Absenţa calciului duce la disocierea moleculelor de E-caderină şi la ruperea joncţiunii. Placa
intracitoplasmatică a zonulei adherens conţine catenină şi plakoglobină. Porţiunea terminală,
intracitoplasmatică a E-caderinei se leagă de catenină, iar complexul format (E-caderină-
catenină) de actina din citoscheletul celulei.
- macula adherens sau desmozomii (fig. 9) sunt puncte de ancorare ce asigură un ataşament
intercelular foarte strâns. Nu sunt specifici celulelor epiteliale. În celulele epiteliale ele sunt
situate imediat sub zonula adherens. Moleculele transmembranare ale desmozomilor sunt un tip
particular de caderine, şi anume desmocolina şi desmogleina. Placa intracelulară este constituită
din plakoglobină şi desmoplakină. Elementele citoscheletului legate de desmozomi sunt
filamentele intermediare de citocheratină, care se ancorează în placa desmozomilor sub forma
unui ac de păr.

Figura 9. Desmozom (modificat după Welsch, 2003).

1 – membrana celulară, 2 – spaţiu intercelular, 3 – caderine, 4 – filamente intermediare (citocheratină),
5 – placa intracelulară de ataşare.

Joncţiunile comunicante numite şi joncţiuni gap sau nexusuri, asigură o comunicare

intercelulară funcţională şi difuziunea selectivă a moleculelor. O joncţiune gap este formată
dintr-o multitudine de canale, ce permit trecerea de la o celulă la alta a ionilor cu încărcătură
electrică pozitivă şi a moleculelor mai mici de 2 nm diametru (în particular calciul şi AMP-ul
ciclic). Ionii cu încărcătură electrică negativă şi moleculele mari sunt respinse. Moleculele
transmembranare sunt în exclusivitate conexinele. Celula ce participă la formarea unui canal
intercelular trimite spre celula vecină un hemicanal numit conexon, care este constituit din 6
molecule de conexine asamblate sub formă de cilindru. Prin unirea a două conexoane învecinate
16
Epiteliile

se formează un canal tubular, care traversează spaţiul intercelular, făcând posibilă circulaţia
intercelulară (fig. 10).
Ţesuturile epiteliale au puţine joncţiuni de tip gap, spre deosebire de alte ţesuturi, ca de
exemplu ţesutul muscular cardiac şi scheletic, ţesuturile embrionare, unde aceste tipuri de
joncţiuni sunt foarte numeroase.

Figura 10. Joncţiune gap (nexus) (modificat după Welsch, 2003).

1 – membrana celulară, 2 – conexon.

Complexele joncţionale constau în asocierea mai multor tipuri de joncţiuni cu o anumită

organizare, care e specifică celulelor epiteliale (fig. 11). Ele constau dintr-o aşezare perfect
ordonată, în apropierea polului apical, a următoarelor joncţiuni: joncţiunea ocluzivă, zonula
adherens şi un rând paralel de desmozomi. În schimb, în restul domeniului bazo-lateral,
joncţiunile comunicante şi desmozomii sunt aşezaţi aleator.

Figura 11. Specializări membranare (modificat după Welsch, 2003).

1 – microvilozităţi, 2 – filament de actină, 3 – zonula occludens, 4 – reţea terminală, 5 – zonula adherens,
6 – desmozomi (maculae adherens), 7 – joncţiuni de tip gap (nexus), 8 – hemidesmozom, 9 – placă
intracelulară de ataşare, 10 – membrană bazală.
 17
Epiteliile

Implicaţii în patologie: patologia joncţiunilor

Pemfigusul este o boală autoimună a pielii în care organismul produce auto-anticorpi
antidesmogleină. Desmozomii nu-şi mai îndeplinesc rolul normal de adeziune. Celulele îşi pierd
coeziunea şi pe tegumente apar formaţiuni buloase asemenea blisterelor (ambalajul
medicamentelor), fenomen denumit acantoliză.
Pierderea joncţiunilor intercelulare poate să apară şi în tumorile maligne.

Plicaturările laterale
Plicaturările laterale se găsesc în regiunea domeniului bazo-lateral al celulelor cu funcţii de
absorbţie a apei şi electroliţilor. La acest nivel membrana celulară are un traiect foarte sinuos
datorită prezenţei unor plicaturări adânci, interdigitate cu plicaturările celulei învecinate. În
aceste plicaturări se găsesc ATP-aze Na+/K+-dependente, care transportă activ ionii de Na din
celulă în acest spaţiu intercelular, schimbându-l cu K+. Apa, urmărind gradientul de concentraţie,
iese din celulă şi prin acumulare lărgeşte spaţiul intercelular. Creşterea presiunii hidrostatice
obligă apa şi electroliţii să treacă în MEC a ţesutului conjunctiv subiacent. Prezenţa joncţiunilor
intercelulare, mai ales a celor ocluzive, împiedică pasajul acestor elemente spre polul apical.
Citoplasma celulei va fi spoliată de apă şi electroliţi, ce vor fi înlocuite prin difuziune din lumen,
prin specializările polului apical (microvilozităţi). Se asigură în felul acesta circulaţia continuă
transcelulară şi unidirecţională a lichidelor din lumenul unui organ în MEC.

Polaritatea epiteliilor
Celulele epiteliale sunt polarizate, această polarizare ajutând celula să-şi îndeplinească funcţiile:
de secreţie, de absorbţie, de reglare a traficului de ioni etc.
Polaritatea celulelor epiteliale este de trei feluri: morfologică, moleculară şi funcţională.

Polaritatea morfologică constă în:

- prezenţa unor specializări membranare specifice pe fiecare din domeniile celulei
- localizarea supranucleară a centrozomului şi a complexului Golgi
- acumularea produsului elaborat la polul apical al celulei în epiteliile cu rol secretor
- prezenţa joncţiunilor intercelulare ocluzive în apropierea suprafeţei libere a celulei.

Polaritatea moleculară se referă în principal la moleculele membranei celulare. ZO este structura

care controlează distribuţia şi circulaţia acestor molecule la nivelul domeniului apical sau a celui bazo-
lateral. Geneza şi menţinerea acestor domenii membranare necesită intrarea în funcţiune a unor
sisteme complexe ce permit trierea şi dirijarea acestor molecule spre domeniile membranare
specifice.

Polaritatea funcţională decurge din polaritatea morfologică şi moleculară. Un bun exemplu îl

constituie celulele epiteliale din intestinul subţire. Funcţia lor principală este absorbţia şi
transportul nutrimentelor din intestin spre sânge. Polul apical al celulelor este în contact cu
lumenul intestinului, în vreme ce polul bazal este în contact cu MB şi prin ea cu MEC în care se
găsesc vasele de sânge. Prezenţa joncţiunilor ocluzive din apropierea domeniului apical impune
pasajul transcelular al nutrimentelor până la MB, apoi în MEC, de unde ele vor difuza spre vasele
de sânge. Dacă luăm ca exemplu glucoza, absorbţia acesteia necesită 2 tipuri de proteine
membranare:
- transportori activi ai glucozei cuplaţi cu sodiul, localizaţi la polul apical al celulei
- proteine transportoare localizate în domeniul bazo-lateral, care facilitează difuziunea glucozei
spre spaţiul extracelular bazo-lateral.
18
Epiteliile

Histogeneza epiteliilor
Epiteliile îşi au originea în toate cele trei foiţe embrionare, dar mai ales din ecto şi endoderm.
Din ectoderm îşi au originea:
- epiteliul cornean şi epidermul pielii, care împreună acoperă toată suprafaţa corpului
- anexele pielii (glandele sebacee, sudoripare, glanda mamară, unghia, firul de păr)
- organul smalţului
- epiteliul cavităţii bucale şi al regiunii anale
- adenohipofiza
- urechea internă.
Din endoderm provin:
- epiteliul tubului digestiv
- glandele anexe ale tubului digestiv şi canalele lor de excreţie (glandele salivare, ficatul,
pancreasul)
- epiteliul respirator
- unele glande endocrine (tiroida, paratiroida).
Din mezoderm derivă epiteliile:
- rinichiului şi căilor urinare
- aparatului genital masculin şi feminin
- endoteliile şi mezoteliile.

Implicaţii în patologie: tumorile ţesutului epitelial

Tumorile sau neoplasmele sunt creşteri anormale ale unui ţesut. Ele iau naştere atunci când
mecanismele de control ale creşterii celulare sunt tulburate sau dispar. Tumorile pot fi benigne
atunci când seamănă cu ţesutul din care au provenit şi au o creştere localizată, sau maligne
atunci când aspectul este anormal, diferit de ţesutul din care au provenit, iar tumoarea
invadează ţesuturile din jur şi/sau dă metastaze în alte părţi ale organismului.
Tumorile benigne ale epiteliilor se numesc:
- papiloame dacă provin din epiteliul de acoperire
- adenoame dacă provin din epiteliul glandular.
Tumorile maligne ale epiteliilor se numesc:
- carcinoame dacă iau naştere din epiteliul de acoperire
- adenocarcinoame dacă iau naştere din epiteliile glandulare.

Reînnoirea şi regenerarea epiteliilor

Majoritatea epiteliilor au o durată limitată de viaţă. Ele sunt în permanenţă înlocuite prin
înmulţirea celulelor stem sau de rezervă. Rata turnover-ului, adică rata de înlocuire a celulelor,
este variabilă de la un epiteliu la altul. De exemplu, la om, celulele epiteliului intestinal au o
durată de viaţă de aproximativ 4-6 zile. Ele sunt înlocuite prin diviziunile celulelor stem din
criptele intestinale. Celulele nou formate migrează până la suprafaţa vilozităţilor, unde după cele
4-6 zile mor şi vor fi la rândul lor înlocuite. Epiteliul stratificat pavimentos al pielii este înlocuit
periodic la 28 de zile prin activitatea mitotică a celulelor din stratul bazal sau germinativ. Şi aici,
celulele nou formate se diferenţiază, se maturează, acumulează în citoplasmă cheratină,
degenerează şi mor. În alte epitelii, mai ales în cele care formează glande complexe, cum este
ficatul, rata de înlocuire a celulelor este mai scăzută.
Regenerarea epiteliilor se poate demonstra în cazul plăgilor, unde integritatea epiteliului este
întreruptă. În cursul procesului de vindecare (de regenerare), celulele situate pe marginea plăgii
migrează şi formează un fin strat ce umple spaţiul rămas gol, apoi prin proliferare refac întreaga
grosime a epiteliului.
 19
Epiteliile

Clasificarea epiteliilor
Clasificarea epiteliilor se poate face după mai multe criterii.
După rol, epiteliile pot fi:
- de acoperire
- glandulare
- senzoriale
După numărul de rânduri celulare, epiteliile pot fi:
- simple sau unistratificate, formate dintr-un singur rând de celule
- stratificate, formate din mai multe rânduri celulare
După forma celulelor, deosebim trei tipuri de epitelii, cu menţiunea că epiteliile stratificate se
clasifică după forma celulelor din stratul superficial:
- pavimentoase
- cubice
- cilindrice
După specializările polului apical:
- ciliate
- neciliate.

Epiteliile de acoperire
Epiteliile de acoperire sunt epitelii care îndeplinesc funcţii de barieră şi protecţie. Ele vor fi
descrise şi clasificate după: numărul de straturi celulare şi forma celulelor.

Epiteliile simple
Sunt formate dintr-un singur rând de celule, fiecare celulă având contact direct cu MB. Epiteliile
simple se întâlnesc la nivelul unor interfeţe implicate în difuziune, secreţie sau absorbţie.
Epiteliile simple oferă o slabă protecţie împotriva abraziunii şi de aceea nu le vom întâlni
niciodată pe suprafeţe supuse acestui fel de agresiune. Celulele ce formează aceste epitelii au
forme variate, strâns legate de funcţia pe care o îndeplinesc: cilindrice în epiteliul intestinului
subţire, cu o intensă activitate metabolică, pavimentoase în alveolele pulmonare unde ele
constituie o barieră slabă la difuziune.

Epiteliul simplu pavimentos (scuamos)

Este format dintr-un singur rând de celule turtite, aplatizate în aşa fel încât axul lor mare este
paralel cu membrana bazală pe care se sprijină (fig. 12). Grosimea lui mică face ca el să fie greu
de observat pe secţiuni transversale, celulele fiind puse în evidenţă doar prin nucleii hipercromi
şi proeminenţi în lumenul pe care-l căptuşesc (fig. 13 B). De aceea, acest tip de epiteliu se
studiază prin etalarea lui pe lamă (fig. 13 A). Privite de sus, celulele sunt poligonale, cu
interdigitaţii (margini crenelate) foarte strânse şi neregulate, ce se întrepătrund. În mod elegant,
această formă particulară a celulelor se pune în evidenţă prin impregnaţii argentice, nitratul de
argint precipitându-se în spaţiul intercelular.

Figura 12. Epiteliu simplu pavimentos, reprezentare schematică.

1 – membrana bazală, 2 – celulă pavimentoasă.
20
Epiteliile

B
A
Figura 13. Epiteliu simplu pavimentos.
A. Mezenter, preparat histologic etalat; B. Endoteliu, secţiune histologică: 1 – nucleii celulelor endoteliale,
2 – ţesut conjunctiv.

Ultrastructural citoplasma celulelor este puţin densă, conţine puţine organite, iar cromatina
nucleară este condensată. Toate aceste caractere morfologice denotă o slabă activitate metabolică.
Localizare: se găseşte în alveolele pulmonare, foiţa parietală a capsulei Bowman, segmentul
subţire al ansei Henle. De asemenea, tapetează lumenul vaselor, şi în acest caz se numeşte
endoteliu, sau unele cavităţi mari unde se numeşte mezoteliu (pleura, peritoneu, pericard).
Funcţia principală este aceea de tapetare (acoperire), dar în unele localizări permite difuziunea
lichidelor (în mezotelii) sau a gazelor (în alveolele pulmonare).

Epiteliul simplu cubic

Este o formă intermediară între epiteliul pavimentos şi cilindric. Pe o secţiune perpendiculară pe
membrana bazală, celulele acestui epiteliu apar pătrate (au toate laturile egale), cu un nucleu
rotund situat în centru (forma nucleului este adaptată la forma celulei) (fig. 14). Privite în spaţiu,
celulele acestui epiteliu au formă cubică.

A B

Figura 14. Epiteliu simplu cubic.

A. Reprezentare schematică: 1 – membrana bazală, 2 – celulă cubică; B. Imagine histologică, tub colector
din rinichi.

Ultrastructura celulelor este mai complexă decât a celulelor pavimentoase. Celulele cubice pot
prezenta specializări ale diferitelor domenii: microvilozităţi, labirint bazal sau pot conţine organite
celulare implicate în procese de sinteză precum şi vezicule de secreţie. Specializările şi organitele sunt
însă mult mai puţin proeminente decât în epiteliul simplu cilindric.
 21
Epiteliile

Localizare: foliculii tiroidieni, canalele de excreţie ale glandelor salivare, canalele biliare intrahepatice,
tubul colector renal, suprafaţa ovarului, plexul coroid, epiteliul pigmentar al retinei.
Funcţia principală a epiteliului simplu cubic este de căptuşire, dar poate îndeplini şi funcţii de
secreţie sau absorbţie.

Epiteliul simplu cilindric

Pe secţiunile histologice celulele acestui epiteliu apar dreptunghiulare, cu axul lung
perpendicular pe membrana bazală. Privite în spaţiu, ele sunt prismatice. Nucleii sunt ovalari
(corespunzător formei celulei), cu axul lung perpendicular pe MB, aşezaţi în general la
acelaşi nivel în toate celulele (fig. 15).
Ultrastructura epiteliului simplu cilindric este foarte complexă, deoarece el îndeplineşte funcţii
multiple: căptuşire, absorbţie, secreţie. Astfel, la polul apical pot fi prezente microvilozităţi sub
formă de bordură în perie sau platou striat (epiteliu absorbtiv). Tot la polul apical celulele pot
prezenta cili şi atunci epiteliul se descrie ca o entitate aparte: epiteliu cilindric ciliat. La polul
bazal celulele pot prezenta labirint bazal sau plicaturări laterale, structuri implicate în procese de
absorbţie şi reabsorbţie. Citoplasma conţine organite numeroase, bine dezvoltate, granule de
secreţie sau substanţe absorbite.
Localizare: tapetează tubul digestiv de la cardie până la canalul anal, vezica biliară, canalele striate
din glandele salivare, cavitatea uterină (endometru), trompa uterină, ductul epididimar etc.
Funcţia este complexă: căptuşire, absorbţie, secreţie.

A B

Figura 15. Epiteliu simplu cilindric.

A. Reprezentare schematică: 1 – membrana bazală, 2 – celulă cilindrică (prismatică); B. Imagine
histologică, vezica biliară.

Epiteliul pseudostratificat
Epiteliul pseudostratificat este un tip particular de epiteliu simplu cilindric, în care toate celulele
sunt aşezate pe membrana bazală, dar nu toate ajung la suprafaţă. Datorită înălţimii diferite a
celulelor, nucleii apar aşezaţi pe cel puţin 3 rânduri, ceea ce dă o impresie de falsă stratificare
(pseudostratificare) (fig. 16). Limitele intercelulare nu sunt vizibile. Poate fi ciliat sau neciliat.
Epiteliul pseudostratificat este format din mai multe tipuri de celule:
- celule bazale cu nucleii rotunzi situaţi în apropierea membranei bazale, sunt celule joase, care
nu ajung până la suprafaţa epiteliului. Prin diferenţiere, celulele bazale dau naştere celorlalte
celule care intră în componenţa acestui epiteliu.
- celule ciliate, celule cu microvilozităţi şi celule caliciforme (cu polul apical mai larg şi polul bazal
mai îngust, conţinând un nucleu alungit). Aceste celule ajung până la suprafaţa epiteliului.
- celule neuroendocrine sunt localizate tot bazal, nu ajung la suprafaţa epiteliului şi nu pot fi
diferenţiate de celulele bazale decât imunohistochimic.
- celule pe cale de diferenţiere din celulele bazale, cu înălţimi intermediare între acestea şi cele
care ajung la suprafaţa epiteliului.
22
Epiteliile

A B

Figura 16. Epiteliu pseudostratificat ciliat.

A. Reprezentare schematică: 1 – membrana bazală, 2 – celulă bazală, 3 – celulă cilindrică ciliată, 4 – celulă
intermediară, 5 – celule neuroendocrine; B. Imagine histologică, trahee.

Epiteliul pseudostratificat se deosebeşte de epiteliul stratificat prin următoarele caracteristici:

- celulele sale individuale sunt polarizate
- nucleii celulelor sunt situaţi în cele 2/3 inferioare ale grosimii epiteliului
- cele mai multe epitelii pseudostratificate sunt ciliate, în vreme ce epiteliile stratificate nu sunt
niciodată ciliate
- toate celulele vin în contact cu membrana bazală.
Localizare: căile aeriene superioare, tuba auditivă şi cavitatea timpanică au epiteliu
pseudostratificat ciliat, iar uretra peniană şi canalele excretoare ale glandelor salivare, neciliat.

Epiteliile stratificate
Caracteristic acestor epitelii este prezenţa a cel puţin două rânduri de celule. Pluristratificarea
are în primul rând funcţie de protecţie, iar numărul de straturi celulare depinde de tipul şi gradul
agresiunii la care este supus epiteliul respectiv.
Datorită grosimii, epiteliile stratificate sunt incapabile de absorbţie sau secreţie. Cu toate
acestea, unele epitelii sunt permeabile la apă şi la moleculele mici.
Clasificarea acestor epitelii se face după aspectul celulelor din stratul superficial.

Epiteliul stratificat pavimentos (scuamos) necheratinizat

Este alcătuit dintr-un număr variabil de rânduri celulare, care sunt diferite morfologic şi
funcţional din profunzime spre suprafaţă. Se pot distinge următoarele straturi (fig. 17):
- stratul bazal este cel mai profund, în contact direct cu membrana bazală. Este format dintr-un
singur rând de celule stem, de formă cubică, care prin mitoze succesive, vor da naştere celulelor
din straturile superioare. Datorită capacităţii sale mitotice se mai numeşte strat germinativ.
- stratul mijlociu sau spinocelular este format din mai multe rânduri de celule poliedrice
(poligonale), cu limite celulare nete, cu numeroşi desmozomi şi interdigitaţii care conferă
aspectul spinos. În timpul migrării spre suprafaţă, celulele se maturează, apoi, pe măsură ce se
îndepărtează de ţesutul conjunctiv, degenerează.
- stratul superficial sau descuamativ este format din mai multe rânduri de celule turtite, cu axul
lung paralel cu membrana bazală. Celulele prezintă semne de degenerescenţă: au citoplasma
palidă sau absentă, nucleul din ce în ce mai mic, mai condensat (hipercrom), situat excentric în
celulă. Caracteristic acestui epiteliu este prezenţa nucleilor până în stratul superficial. Consecutiv
degenerării, celulele acestui strat se descuamează.
Localizare: având în vedere că este rezistent la abraziune, dar nu rezistă la deshidratare, acest
epiteliu căptuşeşte cavităţi care sunt umectate de secreţii glandulare locale: cavitatea bucală,
faringe, esofag, canal anal, vagin.
 23
Epiteliile

A B

Figura 17. Epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat.

A. Reprezentare schematică: 1 - strat bazal (germinativ), 2 – strat spinocelular, 3 – strat superficial;
B. Imagine histologică, epiteliul mucoasei vaginale.

Dacă este supus frecării şi deshidratării, epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat se poate
cheratiniza, adică poate prezenta la suprafată un strat mai subţire sau mai gros de cheratină. Acest
fenomen de transformare a unui tip de epiteliu într-un alt tip, poartă numele de metaplazie.

Epiteliul stratificat pavimentos (scuamos) cheratinizat

Este o variantă a celui necheratinizat, adaptat să reziste mai bine la deshidratare şi frecare.
Caracteristic este faptul că pe parcursul maturării, celulele epiteliale acumulează treptat în
citoplasmă granule de cheratohialin (o scleroproteină). Cheratohialinul va ocupa în final întreaga
celulă în detrimentul citoplasmei, organitelor şi a nucleului, cheratinizarea marcând maturizarea
completă a celulei.

A B

Figura 18. Epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat.

A. Reprezentare schematică: 1 – strat bazal, 2 – strat spinocelular, 3 – strat cornos; B. Imagine
histologică, pulpa degetului.
24
Epiteliile

Prezenţa cheratinei este specifică epidermului şi poate fi considerată o diferenţiere specifică a

polului apical, care interesează ansamblul celulelor. Grosimea stratului de cheratină variază în
funcţie de intensitatea forţelor de frecare la care sunt supuse diferitele zone ale epidermului. În
epiteliul stratificat pavimentos cheratinizat se pot identifica mai multe straturi celulare al căror
aspect morfologic şi structură este diferită (fig. 18 A):
- stratul bazal sau germinativ şi stratul spinocelular sunt similare cu ale epiteliului pavimentos
necheratinizat
- stratul cornos, format din celule aplatizate şi anucleate, pline cu cheratină care se colorează roz
cu hematoxilină eozină. Celulele acestui strat se descuamează şi sunt înlocuite cu celule din
stratul germinativ.
Localizare: epidermul pielii (fig. 18 B).

Remarcă practică
Epidermul pielii prezintă, de fapt, 5 straturi. Pe lângă cele trei amintite mai sus, se mai pot identifica:
- stratul granulos, format din 3-5 rânduri celulare ce şi-au pierdut capacitatea mitotică, care au în
citoplasmă granule de cheratohialin, iar nucleul a devenit picnotic
- stratul lucid, prezent doar la nivelul epiteliilor groase, situat între stratul granulos şi stratul
cornos.

Epiteliul stratificat cubic

Este un epiteliu fin, format din 2-3 rânduri de celule cubice. Are în general rol de căptuşire, fiind
mai solid decât un epiteliu simplu.
Localizare: canalele excretoare ale glandelor salivare (fig. 19).

Figura 19. Epiteliu stratificat cubic (canal interlobular, glanda submandibulară).

Epiteliul stratificat prismatic

Este format din 2 rânduri de celule în care celulele bazale sunt cubice, iar cele superficiale sunt
prismatice (de unde şi numele epiteliului), şi pot prezenta cili sau platou striat.
Localizare: laringe, conjunctivă, uretra cavernoasă.
Rol: protecţie, absorbţie, secreţie.

Uroteliul sau epiteliul tranziţional

Este un tip particular de epiteliu stratificat, întâlnit aproape în exclusivitate la nivelul căilor
urinare: bazinet, ureter, vezica urinară (fig. 20 B), uretra prostatică, porţiunea iniţială a ductelor
prostatice.
Denumirea mai veche a acestui epiteliu a fost cea de epiteliu tranziţional, deoarece se considera
că el prezintă caractere intermediare între epiteliul stratificat cubic şi pavimentos. Conform
 25
Epiteliile

recomandărilor UICC (Uniunea Internaţională Contra Cancerului) din 1998, denumirea actuală
care trebuie adoptată este cea de uroteliu, iar cea a tumorilor care-şi au originea în el de
carcinoame uroteliale, în loc de carcinoame cu celule tranziţionale. Această recomandare ţine
cont de faptul că uroteliul este un epiteliu particular, ce se găseşte doar la nivelul căilor urinare.
Funcţional, acest epiteliu are două caracteristici majore. În primul rând, el este capabil de
distensie. Astfel, epiteliul vezicii urinare goale are 6-8 rânduri de celule, iar cel al vezicii pline,
destinse, doar 2-3. Numărul real de celule rămâne constant dar, în momentul distensiei, celulele
alunecă una în raport cu cealaltă şi se turtesc. În al doilea rând, uroteliul este impermeabil la apă
şi la substanţele toxice din urină.

A B

Figura 20. Uroteliu.

A. Reprezentare schematică: 1 – strat bazal, 2 – stratul celulelor în rachetă, 3 – stratul celulelor
umbreliforme; B. Imagine histologică, vezica urinară.

Morfologic, uroteliul are un aspect distinct de al altor epitelii stratificate (fig. 20 A):
- stratul bazal, format dintr-un rând de celule cubice
- stratul celulelor în rachetă, format din mai multe rânduri de celule cu o porţiune apicală
rotunjită care conţine un nucleu rotund, şi o porţiune bazală mult subţiată ce se insinuează
printre celelalte celule în rachetă şi are rol determinant în distensia epiteliului. Aspectul unei
celule izolate este acela al unei rachete de tenis.
- stratul superficial sau al celulelor umbreliforme este format dintr-un singur rând de celule, de
talie mai mare, care acoperă 2-3 celule în rachetă. Axul lung al acestor celule este paralel cu
membrana bazală.
Localizare: bazinet, ureter, vezica urinară.

Epiteliile glandulare
Epiteliile glandulare sunt epitelii a căror funcţie principală este aceea de secreţie. Ele se
diferenţiază morfologic sub formă de glande. Produsul elaborat este eliberat în mediul extern
sau în sânge.
Secreţia este procesul prin care se elaborează şi se descarcă din celulă produsul sintetizat:
moleculele sunt preluate din afara celulei şi sunt transformate prin biosinteză intracelulară, într-
un produs mult mai complex, care se acumulează în celulă. Secreţia implică un consum mare de
energie.
26
Epiteliile

Embriologic, glandele se formează prin invaginarea epiteliului de suprafaţă şi proliferarea lui în

mezenchimul subiacent. Sub acţiunea unor factori locali, celulele acestor epitelii capătă un
fenotip secretor, prin dezvoltarea unor organite celulare specifice. Acest proces are loc pe
parcursul dezvoltării embrionare.
Unele glande păstrează legătura cu epiteliul din care au provenit sub forma unui canal de
excreţie în care-şi elimină produsul secretat. Acestea sunt glandele exocrine.
Alte glande îşi pierd, pe parcursul dezvoltării, legătura cu epiteliul din care au provenit, rămânând
izolate în mezenchim. Ele se numesc glande endocrine, nu au canale de excreţie, dar stabilesc în
mezenchim raporturi intime cu capilarele sanguine, în care-şi vor elimina produsul elaborat.
A treia categorie sunt glandele amficrine, adică glande care sunt atât exocrine cât şi endocrine
(exemplu celula hepatică).

Fiziologia secreţiei
Ciclul secretor cuprinde perioada de timp dintre captarea precursorilor necesari secreţiei până la
eliminarea produsului rezultat. El cuprinde mai multe faze:
- faza de absorbţie constă în captarea substanţelor din sânge. În această etapă polul bazal al
celulei devine permeabil pentru apă şi substanţe, iar organitele celulare se înmulţesc.
Pătrunderea substanţelor în celulă se face prin difuziune, osmoză şi endocitoză, mediate de
diferiţi receptori sau se realizează prin mecanisme active cu consum de ATP.
- faza de elaborare începe cu impermeabilizarea tuturor compartimentelor şi intrarea în
activitate a organitelor responsabile de procesul de secreţie. Acest proces are loc în diferite zone
ale citoplasmei, în funcţie de natura produsului secretat (pentru proteine în RER, pentru
glicoproteine în RER şi complexul Golgi, pentru lipide în REN etc.).
- faza de eliberare are loc la polul apical. În această fază celula îşi elimină produsul secretat prin
cele trei mecanisme ce vor fi descrise mai jos.
Controlul activităţii de sinteză şi de eliberare a produsului secretat este neuronal, prin
intermediul sinapselor neuro-glandulare, şi hormonal, prin intermediul receptorilor hormonali
specifici.

Epiteliile glandulare exocrine sau glandele exocrine

Generalităţi
Glandele exocrine sunt constituite din celule epiteliale foarte specializate, a căror ultrastructură este
diferită, în funcţie de natura produsului secretat. Aceste celule formează porţiunea secretorie
propriu-zisă a glandelor exocrine, numită adenomer. Uneori adenomerul poate fi înconjurat de celule
contractile, celulele mioepiteliale, aşezate între membrana celulară şi membrana bazală a
adenomerului, care se pot contracta într-un mod similar celulelor musculare.
Glandele exocrine îşi eliberează produsul de secreţie la suprafaţa epiteliului din care provin (piele sau
lumen) prin intermediul unui canal excretor.
Epiteliile glandulare exocrine au o polaritate morfologică, moleculară şi funcţională foarte evidentă.
În funcţie de natura produsului secretat, glandele exocrine pot fi formate din mai multe tipuri de
celule: celule seroase, mucoase, celule secretoare de lipide şi celule transportoare de ioni.

Celulele seroase formează glande cu o secreţie apoasă, exclusiv proteică. În majoritatea

cazurilor aceste proteine sunt granule de zimogen.
Ultrastructural, celulele au o polaritate foarte evidentă (fig. 21 A):
- RER foarte bine dezvoltat şi mitocondrii numeroase la polul bazal, ceea ce determină o colorare
mai intensă (bazofilă) a citoplasmei subnucleare. Funcţia RER este de a sintetiza proteine din
aminoacizii preluaţi din sânge. Produsul de secreţie proteic este încorporat în vezicule de
transport şi transferat aparatului Golgi.
 27
Epiteliile

- aparat Golgi situat supranuclear este vizibil ca o mică zonă transparentă, strălucitoare; el are un rol
esenţial în dirijarea proteinelor transferate din RER spre uz celular sau spre eliminarea din celulă
- o zonă apicală care conţine granule de zimogen, delimitate de o membrană proprie şi pregătite
pentru exocitoză. Prezenţa granulelor secretorii colorează în roşu intens polul apical al celulelor,
în coloraţia standard cu HE (fig. 21 B).

A B

Figura 21. Celulă secretoare de proteine.

A. Reprezentare schematică: 1 – vezicule de secreţie, 2 – complex Golgi, 3 – mitocondrii,
4 – nucleu, 5 – RER; B. Imagine histologică, celule seroase, pancreas.

Celulele mucoase au o secreţie cu o consistenţă vâscoasă, numită mucus, constituită din

glicoproteine şi proteoglicani. Morfologia celulelor mucoase este particulară: citoplasma este
ocupată aproape în întregime de vacuole de mucină. Nucleul şi organitele citoplasmatice sunt
împinse la periferia celulei.

A B

Figura 22. Celulă secretoare de mucus.

A. Reprezentare schematică: 1 – granule de mucus, 2 – mitocondrii, 3 – complex Golgi, 4 – nucleu,
5 – RER; B. Imagine histologică, celulă caliciformă din epiteliul intestinal.

Ultrastructural, caracteristicile celulelor secretoare de mucus sunt (fig. 22):

- RER bine dezvoltat, ce sintetizează miezul proteic al mucinei. Prezenţa lui determină coloraţia
bazofilă a citoplasmei bazale.
28
Epiteliile

- un aparat Golgi supranuclear, greu vizibil în coloraţii standard, reprezentând principalul loc de
glicozilare a proteinelor sintetizate în RER
- granule mari de mucină, delimitate de o membrană proprie, ce ocupă o mare parte din celulă.
În cursul prelucrării histologice, mucina este parţial extrasă, iar vacuolele apar ca nişte arii clare
delimitate de o bandă fină de citoplasmă. Din acest motiv, în coloraţiile uzuale celula mucoasă
are un aspect necolorat (aspect vacuolar). Există însă coloraţii speciale ca PAS, albastru alcian
sau mucicarmin ce pot detecta produsul lor de secreţie.
În cursul eliminării din celulă, prin exocitoză, mucina se combină cu apa şi formează mucusul. În
funcţie de viteza cu care se produce exocitoza, se descriu două tipuri de celule secretoare de
mucus:
- cu pol mucos deschis, sunt celulele caliciforme, caracterizate printr-o exocitoză deosebit de
intensă (de exemplu celulele caliciforme din intestinul gros)
- cu pol mucos închis, sunt celule în care eliminarea produsului de secreţie este mai lentă (de
exemplu celulele mucoase din glandele salivare sau din epiteliul gastric).

Celulele secretoare de lipide formează glanda sebacee (produc sebum). Ultrastructural celulele
au iniţial organite citoplasmatice bine dezvoltate (RER şi REN); pe măsură ce în citoplasmă se
acumulează picături de lipide, numărul organitelor scade progresiv până la dispariţie (fig. 23 A).
Aspectul vacuolar al celulelor se datorează dizolvării lipidelor în cursul prelucrării histologice (fig.
23 B). Concomitent, nucleul celulei suferă modificări degenerative ce merg până la carioliză. În
final celulele, care nu mai conţin decât lipide, suferă un proces de degenerescenţă, iar prin
dezintegrare îşi elimină conţinutul de lipide. Aceste lipide împreună cu resturile celulare
formează produsul de secreţie al glandei, sebumul (fig. 23 B).

A B

Figura 23. Celulă secretoare de lipide.

A. Reprezentare schematică: 1 – picături de lipide, 2 – RER, 3 – REN, 4 – mitocondrii, 5 – aparat Golgi,
6 – nucleu; B. Imagine histologică, celule din glanda sebacee.

Celulele transportoare de ioni sunt celule capabile să pompeze diferiţi ioni în lumenul glandelor
în componenţa cărora intră. În transportul lor, care se face împotriva gradientului de
concentraţie, intervin ATP-azele sau aşa numitele „pompe protonice” transmembranare.
Trecerea ionilor antrenează o difuziune pasivă a apei sau a altor ioni. Celule transportoare de
ioni sunt:
 29
Epiteliile

- celulele parietale din mucoasa gastrică (ionul transportat activ este hidrogenul iar clorul trece
pasiv)
- celulele din adenomerul glandelor sudoripare (ionul secretat activ este sodiul, iar apa trece pasiv)
- celulele din canalele de excreţie ale glandelor salivare.

Mecanisme de eliberare a produsului secretat

Există mai multe mecanisme prin care celulele glandelor exocrine îşi elimină produsul secretat:
mecanismul merocrin, apocrin şi holocrin.
Mecanismul merocrin sau exocitoza constă în eliberarea produsului secretat cu păstrarea
integrităţii membranei celulare. În microscopia electronică s-a demonstrat că are loc fuziunea
membranei limitante a granulelor secretorii cu membrana celulară şi eliminarea conţinutului lor
în lumen (fig. 24). Exemplu de glande cu mecanism de secreţie merocrin: celula caliciformă,
celulele seroase şi mucoase din glandele salivare, neurotransmiţătorii din butonii terminali.

Figura 24. Secreţie merocrină (exocitoză).

1 – produs exocitat, 2 – granule de secreţie cu membrană proprie, 3 – aparat Golgi, 4 – RER.

Mecanismul apocrin a fost descris de microscopia electronică. Înainte, se credea că acest proces
constă în constricţia şi decapitarea polului apical, care conţine granulele de secreţie. Celula
supravieţuia şi îşi putea relua funcţia prin refacerea continuităţii membranei în zona de
constricţie.

Figura 25. Secreţie apocrină.

1 – veziculă de secreţie, 2 – proiecţie citoplasmatică cu produs de secreţie, 3 – produs de secreţie eliminat
din celulă.

Microscopia electronică a demonstrat că acest proces se produce într-adevăr prin pierderea unei
cantităţi de citoplasmă, dar această cantitate este foarte mică şi nu produce o breşă în
membrana citoplasmatică. Mecanismul propriu-zis se petrece în felul următor: una sau mai
30
Epiteliile

multe granule de secreţie se apropie şi presează membrana celulară a polului apical. Ia naştere o
proiecţie citoplasmatică ce conţine produsul de secreţie (fig. 25). Prin constricţie bazală,
proiecţia se detaşează de celulă, iar membrana polului apical se reface aproape instantaneu.
Spre deosebire de mecanismul merocrin, unde este eliminat doar produsul de secreţie, în
mecanismul apocrin se elimină şi o cantitate mică de citoplasmă şi de membrană celulară (fig.
25). Prototipul acestui mecanism de secreţie este glanda mamară.

Mecanismul holocrin este caracterizat prin acumularea treptată a produsului de secreţie în

celulă, având drept consecinţă degenerarea treptată a acesteia până la dezintegrarea ei. Prin
urmare, eliminarea produsului de secreţie are loc prin dezintegrarea celulei (fig. 26). Exemplul
clasic este glanda sebacee.

Figura 26. Secreţie holocrină.

Clasificarea glandelor exocrine

Glandele exocrine se clasifică după tipul adenomerului şi al canalului de excreţie.
În funcţie de tipul şi forma adenomerului distingem: glande tubulare, acinoase, alveolare,
tubulo-acinoase sau tubulo-alveolare. După numărul de celule care formează adenomerul,
putem deosebi glande unicelulare sau multicelulare.
În funcţie de canalul de excreţie, glandele pot fi fără canal excretor şi cu canal excretor. Canalul
de excreţie poate fi neramificat, caz în care glandele sunt denumite glande simple, sau ramificat,
denumirea în acest caz fiind de glande compuse.

Glande exocrine fără canal de excreţie

Glanda unicelulară
Cel mai comun exemplu de glandă unicelulară este celula caliciformă, o celulă mucoasă deschisă.
Localizare: între celulele epiteliului prismatic din epiteliul respirator sau digestiv.
În microscopia optică: celula caliciformă are o porţiune apicală foarte dilatată, plină cu granule
secretorii palid colorate sau necolorate în coloraţiile uzuale, şi o porţiune bazală îngustă ce
conţine un nucleu turtit hipercrom şi o cantitate mică de citoplasmă bazofilă. Seamănă
morfologic cu o cupă de şampanie, cu o pâlnie sau cu un „inel cu pecete” (fig. 27 A).
Mucusul polului apical nu se colorează cu HE (fig. 27 B), dar se poate colora cu diferite coloraţii
speciale: PAS sau albastru alcian.
Ultrastructural are aspectul descris al celulelor secretoare de mucus.
Rolul celulei caliciforme este secreţia de mucus, o glicoproteină cu funcţii complexe. Secreţia de
mucus este continuă şi regulată. Ea poate fi stimulată prin iritaţie chimică sau prin intermediul
sistemului nervos parasimpatic, situaţie în care celula îşi poate goli conţinutul în totalitate.
Mucusul se depune la suprafaţa epiteliului care l-a secretat şi are roluri multiple:
- protejează mucoasa porţiunii superioare a tubului digestiv de autodigestie
- lubrefiază mucoasa intestinului pentru trecerea materiilor fecale
- protejează mucoasa respiratorie de deshidratare
- contribuie la umectarea aerului inspirat
- serveşte ca suprafaţă adezivă pentru particulele de praf din aerul inspirat.
 31
Epiteliile

A B

Figura 27. Glandă unicelulară, intestin.

A. Reprezentare schematică. B. Imagine histologică, vilozitate intestinală: 1 - celule caliciforme.

Glanda intraepitelială
Este o grupare de celule secretoare de mucus, care îşi elimină conţinutul într-o cavitate mică ce
comunică direct cu lumenul. Această cavitate se formează printr-o uşoară invaginare a epiteliului în
corion (fig. 28).
Localizare: mucoasa cavităţii nazale, uretra masculină.

Figura 28. Glandă intraepitelială.

Glanda membraniformă
Formează epiteliul mucoasei gastrice şi este alcătuită dintr-un rând de celule prismatice înalte,
secretoare de mucus (fig. 29). Spre deosebire de celula caliciformă, acestea sunt celule mucoase
închise. Datorită faptului că mucusul nu se colorează în coloraţiile uzuale, celulele apar palid
colorate cu HE la polul apical.
Ultrastructural celulele individuale au aspectul unei celule secretoare de mucus. La polul apical
membrana celulară este intactă.
Rolul glandei membraniforme este de a proteja mucoasa gastrică de agresiunea chimică a
sucului gastric.

A B

Figura 29. Glandă membraniformă.

A. Reprezentare schematică. B. Imagine histologică, stomac.
32
Epiteliile

Glande exocrine cu canal de excreţie

Glande tubulare
Glanda tubulară simplă
Are formă de tub sau de deget de mănuşă. Epiteliul care căptuşeşte glanda (adenomerul) este
format dintr-un singur rând de celule caliciforme şi enterocite, aşezate alternativ. Polul lor apical
delimitează un lumen îngust, drept, în care îşi varsă secreţia celulele caliciforme. Lumenul
glandei, care este de fapt canalul de excreţie, se deschide la suprafaţa epiteliului (fig. 30).
Localizare: intestinul subţire şi gros.

A B

Figura 30. Glandă tubulară simplă.

A. Reprezentare schematică: 1 – adenomer, 2 – lumen; B. Imagine histologică, colon.

Glanda tubulară simplă încolăcită

Adenomerul glandei este un tub încolăcit, situat în dermul profund, căptuşit cu un singur rând de
celule cilindrice înalte. Acesta este legat de epiteliul de suprafaţă, care este epidermul, printr-un
canal de excreţie sub forma unui tub simplu, neramificat, situat în dermul superficial (fig. 31). În
adenomer, morfologic şi funcţional se pot deosebi două tipuri de celule: celule clare, care sunt
transportoare de ioni şi celule întunecate, mai puţin numeroase, care secretă proteine.
Exemplul unic al unei asemenea glande este glanda sudoripară.

Figura 31. Glandă tubulară simplă încolăcită.

1 – canal excretor, 2 – adenomer.
 33
Epiteliile

Glanda tubulară simplă ramificată

Adenomerul glandei este format din mai mulţi tubi (degete de mănuşă), care se unesc într-un
canal de excreţie unic, neramificat (fig. 32 A).
Localizare: glandele gastrice (fig. 32 B).

A B

Figura 32. Glandă tubulară ramificată.

A. Reprezentare schematică: 1 – adenomer, 2 – canal excretor; B. Imagine histologică, stomac.

Glande acinoase
Glanda acinoasă simplă
Adenomerul acestei glande este un acin, adică o unitate secretorie rotunjită, cu forma unui bob
de strugure. Din acin, porneşte un canal de excreţie simplu, neramificat (fig. 33).
Localizare: uretra peniană.

Figura 33. Glandă acinoasă simplă.

1 – adenomer (acin), 2 – celulă mioepitelială, 3 – canal de excreţie.

Glanda acinoasă compusă

Adenomerul glandei este format din mai mulţi acini, care-şi varsă produsul de secreţie într-un
canal excretor ramificat (fig. 34).
Exemplul tipic este glanda lacrimală.
34
Epiteliile

Figura 34. Glandă acinoasă compusă.

1 – adenomer (acin), 2 – celulă mioepitelială, 3 – canal de excreţie ramificat.

Glanda tubulo-acinoasă compusă

Adenomerul glandei este tubulo-acinos, adică are un segment secretor tubular, ce se termină cu
o porţiune dilatată sub formă de acin. La periferia adenomerului se pot identifica celule
mioepiteliale, cu funcţie contractilă. Canalul de excreţie este ramificat.
Localizare: glandele salivare mari şi pancreasul.
În funcţie de natura produsului elaborat, acinii pot fi de trei tipuri: seroşi, mucoşi şi micşti (fig. 35).
Acinii seroşi elaborează un produs apos, proteic, bogat în enzime. Consistenţa fluidă a
produsului de secreţie explică diametrul mic al canalului de excreţie, uneori greu vizibil.
În microscopia optică, un acin seros este constituit din 6-8 celule prismatice, al căror pol apical
delimitează un lumen foarte îngust, punctiform, şi care se sprijină pe o MB la polul bazal. Nucleul
celulelor este rotund, situat în treimea inferioară a celulei (fig. 36, 39). Ultrastructura celulei,
specifică oricărei celule secretoare de glicoproteine, explică coloraţia specifică a citoplasmei:
bazofilă subnuclear, acidofilă supranuclear.
Acinii mucoşi elaborează mucine, un amestec de glicoproteine şi proteoglicani. Lumenul acestor acini
este larg, deoarece produsul secretat are o consistenţă vâscoasă şi se elimină greu.
În microscopia optică, un acin mucos este alcătuit din 4-6 celule prismatice, cu citoplasma palid
colorată, discret bazofilă, cu nucleii turtiţi, împinşi la periferia celulelor prin acumularea de mucus
(fig. 37, 39).
Acinii micşti secretă un produs sero-mucos. Ei sunt cei mai mari acini, formaţi dintr-un acin
mucos cu lumen larg şi câteva celule seroase, ataşate la periferia acinului mucos sub forma unei
semilune (semiluna lui Gianuzzi) (fig. 38, 39).

Figura 35. Tipuri de acini.

A. Acin seros: 1 – celule seroase, 2 – celulă mioepitelială; B. Acin mucos: 1 – celule mucoase,
2 – celulă mioepitelială; C. Acin mixt: 1 – celule mucoase, 2 – semiluna lui Gianuzzi (celule seroase),
3 – celulă mioepitelială.
 35
Epiteliile

Figura 36. Glanda parotidă.

1 - acin seros, 2 - canal de excreţie.

Figura 37. Acini mucoşi – glandă sublinguală.

Figura 38. Acin mixt.

1 – celule mucoase, 2 – celule seroase (semiluna lui Gianuzzi), 3 – lumen.

Celulele mioepiteliale. La periferia adenomerului, indiferent de natura produsului de secreţie,

între membrana celulară şi membrana bazală se găsesc celule mioepiteliale, care ajută la
eliminarea produsului de secreţie al glandei, şi a căror funcţie contractilă este sub influenţa
sistemului nervos vegetativ şi a unor hormoni secretaţi de sistemul endocrin difuz.
36
Epiteliile

În microscopia optică celula mioepitelială este o celulă aplatizată, cu numeroase prelungiri

conectate între ele, cu care înconjoară complet adenomerul glandei (celule în coşuleţ).
Citoplasma clară este greu vizibilă. În schimb nucleul ovalar, condensat, aşezat paralel cu
membrana bazală se diferenţiază cu uşurinţă de nucleul celulelor secretoare (fig. 35).
Ultrastructura celulei este complexă: mitocondrii, RER, granule de glicogen, lipide, proteine
contractile ca actina, miozina, tropomiozina.

Figura 39. Glandă tubulo-acinoasă compusă – glanda submandibulară.

1 – acini seroşi, 2 – acin mucoşi, 3 – acini micşti, 4 – canal de excreţie.

Glande alveolare
Glanda alveolară simplă
Singurul exemplu de glandă alveolară simplă este glanda sebacee (fig. 40 B). Adenomerul glandei are
formă de săculeţ (fig. 40 A), iar canalul de excreţie este unic şi se deschide la rădăcina firului de păr.

A B

Figura 40. Glandă alveolară simplă – glanda sebacee.

A. Reprezentare schematică: 1 – adenomer, 2 – celule bazale, 3 – celule intermediare, 4 – canal de
excreţie; B. Imagine histologică, glanda sebacee din piele.

Glanda sebacee secretă sebum prin mecanism holocrin. Sebumul este format din lipide şi resturi
celulare. Celulele ce formează adenomerul au aspecte morfologice diferite, de la periferie spre
suprafaţă, în funcţie de cantitatea de lipide pe care o conţin (fig. 40):
 37
Epiteliile

- celulele bazale sunt cubice cu citoplasma intens colorată; ele sunt celulele stem cu rolul de a se
multiplica şi a se diferenţia în celulele secretoare, situate mai sus.
- celulele intermediare sunt poligonale, cu limite celulare bine vizibile, dar cu citoplasma
vacuolară datorită acumulării treptate a picăturilor de lipide (ce nu se colorează în coloraţii
standard). Citoplasma devine din ce în ce mai vacuolară, pe măsură ce numărul granulelor
creşte. Concomitent nucleul lor devine din ce în ce mai mic (picnotic) şi mai intens colorat
(hipercrom).
- celulele superficiale conţin doar lipide şi de aceea apar necolorate, delimitate doar de o fină
membrană celulară. Foarte curând membrana celulară se rupe, iar celula se dezintegrează,
eliminându-şi în acest fel produsul conţinut în citoplasmă.

Glanda alveolară compusă

Este formată din mai multe alveole secretoare de sebum şi un canal comun de excreţie.
Prototipul acestei glande este glanda Meibomius din pleoapă (fig. 41).

Figura 41. Glandă alveolară compusă – glanda Meibomius, pleoapă.

Glanda tubulo-alveolară compusă

Adenomerul acestei glande este tubulo-alveolar, având un segment tubular ce se dilată
sacciform în porţiunea terminală a glandei sub forma unei alveole. Canalul de excreţie este
ramificat.
Localizare: prostata şi glanda mamară.

Epiteliile glandulare endocrine sau glandele endocrine

Generalităţi
Glandele cu secreţie endocrină pot fi definite prin câteva caractere generale specifice, diferite de
cele ale glandelor exocrine:
- sunt lipsite de canal de excreţie
- sunt bogat vascularizate, celulele lor fiind în contact strâns cu vasele sanguine
- nu au pol bazal şi apical, ci doar un pol vascular, la locul de contact cu vasele din ţesutul
conjunctiv. Excepţie face glanda tiroidă, ale cărei celule îşi stochează extracelular produsul de
secreţie (tiroglobulină), pe care apoi îl reabsorb şi îl eliberează în sânge în funcţie de necesităţi.
Doar aceste celule au un pol apical şi unul bazal.
- produsul de secreţie al celulelor endocrine se eliberează direct în sânge şi se numeşte hormon.
Spre deosebire de produsul de secreţie al glandelor exocrine, hormonul acţionează ca mesager
38
Epiteliile

chimic asupra unor celule „ţintă”, care au pe suprafaţă receptori pentru acel mesager şi care
sunt situate în apropiere sau la distanţă de celulele endocrine. Acest mesager le inhibă sau le
stimulează activitatea.
Celulele endocrine se pot dispune în trei moduri:
- dispersate printre celulele altor epitelii a căror activitate o coordonează, formând sistemul
endocrin difuz, ca de exemplu în sistemul digestiv şi respirator
- formând mici grupuri distincte în structura altui organ, ca de exemplu în ovar, testicul, pancreas
- grupate într-un organ specializat formând glande endocrine ca hipofiza, tiroida, paratiroida,
suprarenala etc.

Clasificarea glandelor endocrine

După natura chimică a hormonului elaborat se pot întâlni două tipuri de celule endocrine:
- celule endocrine ce secretă polipeptide sunt celule care seamănă din punct de vedere
ultrastructural cu glandele exocrine ce secretă proteine. RER este însă mai puţin abundent
datorită volumului mai mic de secreţie. Mai conţin un aparat Golgi mic, granule de secreţie
răspândite în întreaga celulă, dar mai numeroase la polul vascular al celulei. Astfel de celule sunt
de exemplu celulele α şi β din pancreas ce secretă glucagon şi insulină, celulele hipofizei
anterioare ce secretă hormonul de creştere şi hormonul stimulant tiroidian etc.
- celule endocrine ce secretă hormoni steroizi. Caracteristica acestor celule este prezenţa unui
număr mare de mitocondrii şi a unui REN foarte extins, ce dă citoplasmei un aspect granular,
gălbui. Aceste organite sunt implicate în biosinteza hormonilor steroizi din lipide. Lipidele
acumulate în celulă, reprezentând precursorii hormonilor, dau aspect vacuolar citoplasmei,
deoarece ele se dizolvă în cursul prelucrării tehnice a ţesutului. Acest aspect vacuolar este o
caracteristică morfologică a celulelor endocrine secretoare de steroizi. Astfel de celule întâlnim
în ovar, testicul, glanda suprarenală.

După criterii funcţionale

Această clasificare se referă la raportul de distanţă existent între celula secretoare de mesageri
chimici (hormoni) şi celula ţintă asupra căreia acţionează. Deosebim:
- celule cu secreţie intracrină, în care mesagerul chimic acţionează asupra aceleași celule fără a fi
eliminat în MEC (fig. 42).

Figura 42. Secreţie intracrină.

- celule cu secreţie autocrină, în care mesagerul chimic este exocitat și acţionează asupra
propriilor receptori ai celulei (fig. 43). Exemplu, factorul de creştere epidermică (EGF – Epidermal
Growth Factor), implicat în controlul local al creşterii celulare.

Figura 43. Secreţie autocrină.

 39
Epiteliile

- celule cu secreţie paracrină, în care mesagerul chimic acţionează asupra celulelor din
vecinătate (fig. 44). Hormonul este eliminat în spaţiul intercelular sau în MEC, de unde
acţionează fie direct, fie pe cale sanguină asupra celulelor din vecinătate. Exemplul tipic este cel
al celulelor endocrine din sistemului endocrin difuz (SED).

Figura 44. Secreţie paracrină.

1 – celulă secretoare, 2 – celulă epitelială, 3 – celule ţintă, 4 – vas de sânge.

- celule cu secreţie endocrină, în care hormonii eliberaţi în sânge acţionează asupra unor celule
sau ţesuturi situate la distanţă (fig. 45). De exemplu, hormonul de creştere secretat de
adenohipofiză, acţionează asupra tuturor celulelor organismului.

Figura 45. Secreţie endocrină.

1 – celule endocrine, 2 – vas de sânge, 3 – celule ţintă.

După criterii arhitecturale

Din punct de vedere arhitectural celulele endocrine se pot organiza în trei moduri:
- în cordoane, alcătuite din şiruri de celule delimitate de o membrană bazală, atestând originea
lor epitelială. Între cordoane nu există spaţii sau lumene, ci doar o mică cantitate de ţesut
conjunctiv cu multe capilare fenestrate (fig. 46 A). Hormonul produs traversează membrana
bazală în MEC, de unde difuzează rapid în sânge. Exemplu de glandă endocrină organizată în
cordoane este glanda suprarenală (fig. 46 B).
40
Epiteliile

A B

Figura 46. Celule endocrine dispuse în cordoane.

A. Reprezentare schematică: 1 – celule endocrine, 2 – capilar sanguin; B. Imagine histologică, zona
fasciculată a glandei suprarenale.

- în cuiburi sau masive, care reprezintă cordoane ce prin anastomozare sau încolăcire formează
mici grupuri celulare, aşezate pe o membrană bazală sub care se găsesc numeroase capilare
fenestrate (fig. 47 A). Exemplul tipic al unei asemenea glande este insula Langerhans din
pancreas (fig. 47 B).

A B

Figura 47. Celule endocrine dispuse în cuiburi.

A. Reprezentare schematică: 1 – celule endocrine, 2 – capilar sanguin; B. Imagine histologică, insula
Langerhans, pancreas.

- în foliculi, prototipul și aproape singura localizare este glanda tiroidă (fig. 48 B). Foliculii sunt
corpusculi delimitaţi de un epiteliu simplu cubic (fig. 48), care conţin în centru o cavitate plină cu
coloid. Printre foliculi se găsesc numeroase capilare fenestrate.
 41
Epiteliile

A B

Figura 48. Celule endocrine dispuse în foliculi.

A. Reprezentare schematică: 1 – celule endocrine, 2 – capilar sanguin; B. Imagine histologică, tiroida.

Epiteliile senzoriale
Epiteliile senzoriale sunt compuse din celule epiteliale diferenţiate, de obicei incluse în epiteliul
de acoperire, specializate pentru a recepţiona excitaţii din mediul extern sau intern al
organismului. Ele formează segmentul receptor al organelor de simţ și ca atare vor fi studiate în
acele capitole. Exemple de epitelii senzoriale: mucoasa olfactivă, mugurele gustativ, retina etc.
42
Epiteliile
 45
Ţesuturile conjunctive

Caractere generale
Ţesuturile conjunctive sunt ţesuturi care se dezvoltă embriologic din mezenchim şi se
caracterizează printr-o mare heterogenitate morfologică. Ele intră în componenţa diferitelor
organe şi/sau se dispun în spaţiile libere dintre ele realizând conexiunea lor. Ţesuturile
conjunctive nu au însă un simplu rol de umplutură. Ele participă la procese metabolice complexe,
la schimburi de ioni şi de substanţe dintre sânge şi lichidul tisular, la realizarea reacţiilor de
apărare imună etc.
Funcţiile ţesuturilor conjunctive se pot sistematiza în trei categorii principale:
- funcţie de susţinere şi coeziune datorită abundenţei fibrelor
- funcţie nutritivă şi de schimburi legată de abundenţa matricei extracelulare şi a vaselor de
sânge
- funcţie de apărare datorită prezenţei celulelor sistemului imunitar.
Această mare varietate de funcţii este reflectată de heterogenitatea morfologică: diferite
ţesuturi conjunctive conţin celule, fibre şi substanţă fundamentală foarte diferite şi în cantităţi
variabile.

Ţesuturile conjunctive au trei componente majore: celule, fibre şi substanţă fundamentală.

Fibrele, substanţa fundamentală, împreună cu anumite glicoproteine formează matricea
extracelulară (MEC). În histogeneză elementul iniţial este celula, care elaborează apoi matricea
extracelulară.
Raportul dintre cele trei componente este foarte variabil de la un ţesut la altul, definind
caracteristicile ţesutului respectiv. Acest raport se modifică nu numai de la un ţesut la altul, ci şi
pe parcursul vieţii: la copii şi tineri predomină substanţa fundamentală, iar la bătrâni fibrele.
Ţesuturile conjunctive, deşi sunt ubicuitare, nu vin niciodată în contact cu mediul exterior de
care sunt despărţite prin membrana bazală.
Ţesuturile conjunctive au o mare capacitate de regenerare şi o mare capacitate plastică. Ele
reacţionează la agresiune şi, datorită capacităţii de regenerare, contribuie la vindecarea plăgilor.
Reactivitatea ţesutului conjunctiv se poate demonstra elegant la contactul cu tumorile, unde
ţesutul conjunctiv proliferează, dând naştere unei reacţii desmoplazice.

Celulele ţesutului conjunctiv

În ţesutul conjunctiv există două categorii de celule: celule proprii (fixe) şi celule migrate din
sânge (libere sau mobile).

Celulele proprii sau fixe ale ţesutului conjunctiv

Celulele proprii sunt fibroblastul (fibrocitul), miofibroblastul, adipocitul alb şi brun. În anumite
ţesuturi conjunctive, fibroblastul/fibrocitul poartă denumiri specifice: condroblast/condrocit în
ţesutul cartilaginos, osteoblast/osteocit în ţesutul osos. Toate aceste celule derivă din celula
mezenchimatoasă, celula cap de serie a ţesutului conjunctiv. Principalul rol al acestor celule este
producerea MEC. Prin intermediul MEC se asigură stabilitatea mecanică şi organizarea spaţială a
ţesuturilor conjunctive.
Caracterele comune ale celulelor conjunctive fixe sunt următoarele:
- au origine în mezenchim
- produc o mare varietate de componente ale matricei extracelulare
- rămân înglobate în matricea pe care au produs-o
46
Ţesuturile conjunctive

- posedă mecanisme de adeziune celulară prin care interacţionează mai degrabă cu matricea
extracelulară decât cu alte celule (spre deosebire de celulele epiteliale care sunt aderente între
ele)
- imunohistochimic exprimă vimentina, constituent normal al filamentelor intermediare din
aceste celule
- sunt foarte rezistente, suportând agresiuni care ar distruge celulele altor ţesuturi (epitelial,
nervos); această caracteristică le conferă un rol major în procesele de reparaţie.

Celula mezenchimatoasă
Este celula cap de serie a ţesutului conjunctiv. Este o celulă stem pluripotentă din care se pot
diferenţia celulele fixe adulte ale ţesutului conjunctiv precum şi celulele endoteliale şi celulele
musculare. Se crede că ele persistă în număr mic şi postnatal, la adulţi, generând celule
conjunctive diferenţiate, implicate în procese de reparaţie şi neovascularizaţie.
Aspectul ei morfologic se poate studia în ţesuturile embrionare. În microscopia optică apare ca o
celulă mică, stelată, cu prelungiri, dispuse într-o MEC formată aproape exclusiv din substanţă
fundamentală (fig. 49 B). Ultrastructural are un nucleu dens, câteva mitocondrii şi un RER mic
într-o citoplasmă redusă cantitativ (fig. 49 A).

A B

Figura 49. Celula mezenchimatoasă.

A. Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – mitocondrie, 3 – RER (modificat după Junqueira, 2002);
B. Imagine histologică

Fibroblastul, fibrocitul
Fibroblastul este singura celulă care este prezentă în toate ţesuturile conjunctive. În perioada
embrionară el derivă din celula mezenchimatoasă, iar în rest din fibroblastele preexistente.
Indicele de proliferare este variabil:
- în ţesuturile normale fibroblastul se divide rar; excepţie fac fibroblastele din teaca fibroblastică
a intestinului gros, din epiderm sau din jurul unor glande
- în diverse condiţii patologice indicele de proliferare poate fi foarte crescut: ca răspuns la
anumite agresiuni, fibroblastul proliferează şi sintetizează rapid componenţi ai matricei
extracelulare.
Fibroblastul este o celulă adultă, activă metabolic, adică o celulă ce secretă activ MEC. Sufixul
„blast” adăugat cuvântului exprimă această stare de activitate şi nu are nici o legătură cu vârsta
celulei.
În microscopia optică, în coloraţia cu HE, apare ca o celulă ovalară, fusiformă (12-20 μ) cu câteva
prelungiri la capete, anastomozate cu cele ale celulelor vecine. Citoplasma este relativ
 47
Ţesuturile conjunctive

abundentă, bazofilă. Nucleul este ovalar, hipocrom, situat central şi cu un nucleol proeminent,
semn al unei activităţi metabolice intense (fig. 50 B).
În microscopia electronică, fibroblastul are organite implicate în sinteza glicoproteică: RER foarte
dezvoltat, cu cisterne dilatate, mărginite de poliribozomi, complex Golgi perinuclear,
mitocondrii, lizozomi şi numeroase vezicule de secreţie ce conţin pro-colagen (PAS pozitiv), pro-
elastină, glicozaminoglicani etc. (fig. 50 A). Numeroşii microtubuli aşezaţi radiar dinspre
centrozom, ar avea rolul de a menţine forma alungită a celulei.
Fibroblastul este o celulă mobilă. El se poate deplasa in vitro sau in vivo, în matricea
extracelulară (cu o viteză de 1 μ/min) fără să-şi modifice forma. Mecanismele prin care această
deplasare este posibilă sunt legate de prezenţa unor integrine (de tipul SAM), care recunosc şi se
leagă de anumite molecule ale MEC.
Funcţia fibroblastului este în principal secretorie. El este capabil să sintetizeze:
- proteine fibroase (colagen şi elastină) şi substanţă fundamentală, adică cele două componente
ale MEC
- interferon, o clasă de glicoproteine cu rol antiviral şi citostatic.
Activitatea secretorie a fibroblastului este hormonodependentă:
- hidrocortizonul şi ACTH-ul (Adrenocorticotropic Hormone, hormonul adenocorticotrop)
administraţi exogen, suplimentar celor secretaţi în mod normal, inhibă sinteza de colagen. De
aici decurg 2 consecinţe majore: pe de o parte este împiedicată vindecarea plăgilor la bolnavii
care iau cortizon, pe de altă parte, cortizonul administrat în bolile de colagen, unde se produce
colagen în exces, încetineşte evoluţia bolii.
- hormonul somatotrop (STH – Somatotropic Hormone) stimulează proliferarea şi activitatea de
sinteză a fibroblastelor.
Între fibroblast şi celulele epiteliale există interacţiuni permanente (interacţiuni epiteliu-
mezenchim), fibroblastul controlând la adult creşterea şi diferenţierea epiteliilor.

A B

Figura 50. Fibroblastul.

A. Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – mitocondrie, 3 – RER, 4 – aparat Golgi, 5 - vezicule de secreţie
(modificat după Junqueira, 2002); B. Imagine histologică, ţesut de granulaţie: 1 – fibroblast.

Fibrocitul este aceeaşi celulă ca şi fibroblastul, dar aflată într-o altă stare funcţională. În
ţesuturile adulte, marea majoritate a celulelor conjunctive sunt de fapt fibrocite, adică
fibroblaste care şi-au încheiat procesul de sinteză a MEC şi au intrat într-o stare de repaus
relativ. Fibrocitul poate produce doar cantităţi mici de MEC, fiind capabil în schimb să
monitorizeze cantitatea şi calitatea ei. Când aceşti doi parametri sunt inadecvaţi, fibrocitul se
activează, se transformă în fibroblast şi îşi reia activitatea secretorie.
Sufixul „cit” adăugat la sfârşit exprimă starea de inactivitate relativă a celulei şi nu are nicio
legătura cu vârsta celulei.
48
Ţesuturile conjunctive

Microscopie optică. Fiind mai puţin activ metabolic, fibrocitul este o celulă mult mai mică decât
fibroblastul. Este fusiform, cu capetele bifurcate; este greu vizibil în coloraţii standard, deoarece
citoplasma lui este redusă cantitativ, este eozinofilă, cu o culoare similară cu a fibrelor colagene,
de care este strâns lipit. Prezenţa lui este semnalată de nucleii fusiformi, hipercromi, dispersaţi
în MEC (fig. 51).
În condiţii de stimulare adecvată fibrocitul se poate activa şi transforma în fibroblast.

A B
Figura 51. Fibrocitul.
A. Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – mitocondrie, 3 – RER, 4 – aparat Golgi, 5 - vezicule de
secreţie (modificat după Junqueira, 2002); B. Imagine histologică: 1 – fibrocite, 2 – fibre de colagen.

Miofibroblastul
Miofibroblastul a fost descris în anul 1970, în ţesutul de granulaţie. Deşi i-au fost consacrate
numeroase studii, rămâne până în ziua de azi o celulă misterioasă, un veritabil hibrid morfologic
şi funcţional, între fibroblast şi celula musculară netedă. Cele mai recente studii consideră că
miofibroblastul ar fi un fibroblast modificat sub acţiunea unor stimuli specifici ce vin din
ţesuturile lezate. Spre deosebire de celula musculară netedă, se poate întâlni şi ca celulă izolată.
Dacă este relativ rar întâlnit în ţesuturile normale, el figurează pe o lungă listă de procese
patologice: ciroza experimentală, tenosinovita, fibroza renală interstiţială, cataracta, placa
aterosclerotică, sclerodermia, cheloidul (cicatrice hipertrofică), boala Dupuytren, reacţii stromale
la o neoplazie malignă etc.
În microscopia optică miofibroblastul este imposibil de identificat sau de diferenţiat de fibrocit.
Metodele moderne de evidenţiere sunt microscopia electronică sau reacţiile imunohistochimice.
În microscopia electronică apare ca o celulă fusiformă, cu citoplasmă relativ abundentă. Nucleul
său este rotunjit sau alungit cu cromatina mai mult sau mai puţin densă, în funcţie de starea sa
funcţională, cu numeroase indentări şi numeroşi nucleoli mici. Citoplasma conţine pe de o parte
organitele necesare unei celule cu profil secretor, adică RER şi aparat Golgi (similar
fibroblastului), pe de altă parte organite implicate în contracţie, filamente de actină dispuse în
fascicule longitudinale asociate miozinei şi corpi denşi (similar celulei musculare netede). Prin
prelungirile sale, asemănătoare fibroblastului, celulele intră în contact unele cu altele şi stabilesc
comunicări de tip gap. Miofibroblastul stabileşte legături complexe şi cu MEC, prin mecanisme
de adeziune celulă-stromă: o legătură transmembranară între microfilamentele de actină ale
 49
Ţesuturile conjunctive

citoscheletului, integrinele membranei celulare şi fibronectina MEC, legătură în care fibronectina

joacă rolul principal, acela de ligand între celulă şi MEC.
Imunohistochimic miofibroblastul exprimă totdeauna vimentina (ca şi fibroblastul), actina
muşchiului neted (ca şi celula musculară netedă), proteina S100 şi uneori desmina. Acest
polimorfism imunofenotipic denotă o mare plasticitate biologică, ce permite miofibroblastului o
reacţie perfect adaptată unor necesităţi precise ale mediului înconjurător.
În ţesuturile lezate miofibroblastul se dezvoltă, fie prin proliferarea miofibroblastelor existente,
fie prin diferenţiere din fibroblast. Prin producţia de colagen şi prin proprietăţile contractile,
determină apariţia cicatricilor.
Ani de zile s-a crezut că responsabil de retracţia tisulară din vindecarea plăgilor este producerea
de colagen. Azi se ştie cu exactitate că această retracţie tisulară se datorează forţelor contractile
ale miofibroblastului şi legăturilor moleculare complexe pe care acesta le are cu MEC.
Mecanismele sunt însă incomplet cunoscute.

Adipocitele
Sunt celule proprii ale ţesutului conjunctiv, diferenţiate din celula mezenchimatoasă prin
intermediul unei celule precursoare, lipoblastul. Identificarea celulelor precursoare, înainte de
acumularea de grăsimi în celulă este foarte dificilă, aceste celule neavând marcheri specifici.
Această diferenţiere sau înmulţire a celulelor adipoase (hiperplazie celulară) are loc în viaţa
intrauterină (în trimestrul III de sarcină) şi în perioada pre- şi pubertară. Ea este determinată
genetic sau de aportul alimentar din această perioadă a vieţii. În afara acestor perioade, se
credea că masa adipoasă poate creşte numai prin creşterea în volum a celulelor adipoase, prin
acumulare de grăsimi (hipertrofie celulară).
Cercetări recente au demonstrat că şi în viaţa adultă, în anumite condiţii, se poate produce
hiperplazia adipocitelor. Atunci când, prin hipertrofie excesivă, adipocitele ating o dimensiune
critică, este stimulată diferenţierea de noi adipocite din celulele precursoare, crescând numărul
total de adipocite. Acest fenomen se produce în condiţii de supraalimentare de lungă durată.
Odată formate, adipocitele rămân pe viaţă, modificarea ţesutul adipos fiind posibilă numai prin
diminuarea dimensiunii celulare.
Adipocitele sunt specializate să acumuleze treptat grăsimi (trigliceride) în citoplasma lor. În afară de
trigliceride, celule adipoase mai conţin cantităţi mici de acizi graşi, digliceride, colesterol, fosfolipide.
În afara acestui rol de depozit, celulele îndeplinesc şi funcţii metabolice mai complexe.
Adipocitele se pot găsi izolate în ţesutul conjunctiv sau grupate în număr mare sub formă de
ţesut adipos, ţesut a cărui structură va fi discutată mai jos. Morfologic şi funcţional se pot întâlni
două tipuri de adipocite: adipocitul alb şi adipocitul brun.

Adipocitul alb sau univacuolar

În microscopia optică apare ca o celulă mare (70-200 µ), rotundă sau poligonală, cu limite celulare
bine vizibile. Aproape întreaga celulă este ocupată de o vacuolă unică de grăsime ce nu se colorează
cu hematoxilină eozină, deoarece ea se dizolvă în timpul prelucrării histologice (fixarea în formol,
deshidratarea cu alcool de diferite concentraţii). Citoplasma restantă este în cantitate foarte mică şi
este împinsă la periferia celulei împreună cu nucleul turtit şi hipercrom. Vacuola necolorată şi nucleul
hipercrom situat excentric justifică denumirea de „celulă în inel cu pecete” (fig. 52).
Pentru colorarea grăsimilor sunt necesare tehnici histologice şi coloraţii speciale: secţiunile se
fac la gheaţă, iar coloraţiile utilizate sunt: Sudan negru ce colorează vacuola de grăsime în negru,
Sudan III în portocaliu, Scharlachrot în roşu-brun, oil red O în portocaliu (este coloraţia cea mai
frecvent folosită, fiind cel mai uşor de executat tehnic) etc.
Fiecare celulă este înconjurată de o membrană bazală.
Funcţia. Adipocitul alb este departe de a fi o simplă celulă de stocaj a lipidelor; el poate sintetiza
un număr de molecule ce controlează metabolismul lipidic, glucidic şi ingestia de alimente.
Astfel, leptina, sintetizată de adipocit şi eliberată în sânge acţionează asupra receptorilor
50
Ţesuturile conjunctive

hipotalamici, reglând senzaţia de saţietate şi controlând greutatea corporală. Nivelul scăzut al

leptinei serice induce senzaţia de foame. Adiponectina are rol antiinflamator şi anti-
aterosclerotic şi, de asemenea, creşte sensibilitatea la insulină. Nivelul seric al adiponectinei este
invers proporţional cu gradul de obezitate. Adipocitele sunt o importantă sursă de TNF-α (Tumor
Necrosis Factor), citokină implicată în slăbirea marcată din stadiile terminale ale cancerului, dar
şi în inducerea rezistenţei la insulină (mecanism patogenetic fundamental în dezvoltarea
diabetului zaharat de tip II).

A B

Figura 52. Adipocitul alb.

A. Reprezentare schematică: 1 – citoplasmă, 2 – vacuolă lipidică, 3 – nucleu, 4 – RER, 5 – mitocondrie
(modificat după Grignon, 2002); B. Imagine histologică: 1 – nucleu şi citoplasmă redusă cantitativ,
2 – membrană celulară, 3 – vacuolă lipidică.

Adipocitul brun sau multivacuolar

Adipocitul brun este mai mic decât cel alb, diametrul celulei fiind de aproximativ 60 µ.
Embriologic provine direct din celula mezenchimatoasă, urmând o cale proprie de diferenţiere,
diferită de cea a adipocitului alb.
În microscopia optică celula are un nucleu excentric, dar rotund, nu turtit ca adipocitul alb şi
numeroase vacuole de grăsime în citoplasmă, ceea ce-i conferă aspectul multivacuolar (fig. 53 B).
Ultrastructural conţine un număr mare de mitocondrii, necesare elaborării de căldură prin
metabolizarea acizilor graşi. Acest număr mare de mitocondrii, pe lângă alte particularităţi
morfologice, dau o culoare maronie acestui ţesut (fig. 53 A).

A B

Figura 53. Adipocitul brun.

A. Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – mitocondrie, 3 – vacuole lipidice (modificat după Grignon, 2002);
B. Imagine histologică.
 51
Ţesuturile conjunctive

Celulele migrate (libere sau de apărare) ale ţesutului conjunctiv

Celulele migrate din sânge sunt: mastocitul, macrofagul, limfocitul, plasmocitul, neutrofilul,
eozinofilul. Ele traversează peretele vascular, pătrund în ţestul conjunctiv, se deplasează prin
substanţa fundamentală unde îşi îndeplinesc funcţiile şi apoi mor, durata lor de viaţă fiind
limitată.

Mastocitul
Mastocitul este cea mai mare celulă liberă a ţesutului conjunctiv, asemănătoare cu bazofilul
sanguin. Originea sa este controversată. Teorii mai vechi susţin diferenţierea sa din celula
mezenchimatoasă. În prezent, având în vedere asemănările morfologice şi funcţionale,
majoritatea autorilor consideră că mastocitul şi bazofilul sanguin ar avea un precursor comun în
măduva osoasă hematogenă.
Mastocitul se găseşte în toate ţesuturile conjunctive, dar mai ales în derm, căile respiratorii,
tubul digestiv, de-a lungul vaselor, mai ales a celor mici. Lipseşte în creier şi măduva spinării.
În microscopia optică, mastocitele sunt greu de observat în coloraţii uzuale. Pentru vizualizarea
lor se folosesc coloranţi bazici (albastru de toluidină), care colorează metacromatic, în roşu
purpuriu, granulele de secreţie. Celula apare ovalară, cu nucleul rotund, situat central şi
citoplasma plină cu granule de secreţie de talie mare (1-2 μ). Celelalte organite citoplasmatice
sunt slab reprezentate: RER, aparat Golgi, mitocondrii (fig. 54). Pe suprafaţa celulară sunt
prezenţi receptori pentru IgE.
Granulele mastocitelor conţin patru categorii de substanţe:
- histamina
- heparina
- SRS-A (Slow Reacting Substance of Anaphilaxy), o substanţă cu rol în declanşarea şocului
anafilactic
- factorul chemotactic pentru eozinofile şi neutrofile.

A B

Figura 54. Mastocitul.

A. Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – RER, 3 – aparat Golgi, 4 – mitocondrie, 5 – granule de secreţie
(modificat după Grignon, 2002); B. Imagine histologică: mastocite cu granule de secreţie.

Mastocitul îşi poate elimina granulele în matricea extracelulară prin exocitoză, proces numit
degranularea mastocitelor. Degranularea mastocitelor este evenimentul ce declanşează
reacţiile de hipersensibilitate imediată. Ea se poate produce prin două mecanisme:
- mecanisme nespecifice, sub acţiunea unor factori ca expunerea la frig, presiune, agenţi chimici
- mecanisme imune care se produc la al doilea contact cu un antigen la care organismul a fost
sensibilizat în prealabil. La primul contact cu acel antigen, plasmocitele secretă IgE specifice, care
52
Ţesuturile conjunctive

se fixează pe receptorii de pe suprafaţa mastocitului. La al doilea contact, antigenul se cuplează

cu IgE de pe suprafaţa mastocitului; reacţia antigen-anticorp declanşează degranularea
mastocitelor, ce are ca şi consecinţă o vasodilataţie locală pronunţată şi o infiltraţie masivă a
ţesutului cu celule imune şi inflamatorii. Acest tip de degranulare este mult mai rapidă şi mai
specifică unui anumit tip de antigen.
Rolul mastocitelor. Mastocitele îşi îndeplinesc rolul cu ajutorul substanţelor conţinute în
granule. Astfel, ele au rol anticoagulant prin heparină. Histamina şi SRS-A au rol vasodilatator şi
de creştere a permeabilităţii vasculare ceea ce are ca efect apariţia edemelor în ţesuturile moi.
SRS-A poate determina contracţia muşchilor netezi şi creşterea secreţiei de mucus din căile
respiratorii în criza de astm bronşic, sau asfixia din şocul anafilactic. Prin factorul chemotactic
pentru eozinofile, mastocitele atrag eozinofilele în ţesuturi, iar acestea prin enzimele secretate
inhibă activitatea histaminei şi a SRS-A. Mastocitele sunt implicate deci şi în reacţiile alergice şi
de hipersensibilitate imediată ca astmul, urticaria, şocul anafilactic, precum şi în diferite procese
inflamatorii.

Macrofagul
Macrofagul este o celulă ce provine din celula stem a măduvei osoase hematogene, circulă în
sânge sub numele de monocit şi îşi îndeplineşte funcţiile în ţesutul conjunctiv, unde migrează din
sânge. Principala lui funcţie este fagocitoza.
În microscopia optică şi în coloraţiile uzuale (HE) macrofagul inactiv nu este vizibil. El devine
vizibil, după ce a fagocitat, sub forma unei celule ce conţine particule de diferite dimensiuni în
citoplasmă (fig. 55 B). Dimensiunea şi forma celulei depinde de cantitatea de material fagocitat.

A B

Figura 55. Macrofagul.

A. Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – aparat Golgi, 3 – mitocondrie, 4 – REN, 5 – particule fagocitate,
6 – RER, 7 – lizozomi (modificat după Grignon, 2002); B. Imagine histologică.

În microscopia electronică se poate recunoaşte după forma particulară a nucleului, care este
reniform şi incizurat. Citoplasma conţine, pe lângă particule fagocitate, multe organite care ajută
celula să-şi îndeplinească funcţia: lizozomi, aparat Golgi, mitocondrii, RER, REN (fig. 55 A).
Macrofagul este o celulă foarte mobilă. Membrana celulară prezintă numeroase prelungiri,
denumite pseudopode. Pseudopodele asigură deplasarea macrofagului în ţesuturi, deplasare
care se face sub acţiunea factorilor chemotactici eliberaţi din focarul lezional. Pseudopodele sunt
esenţiale şi pentru realizarea fagocitozei, adică înglobarea unei particule străine în citoplasmă.
 53
Ţesuturile conjunctive

Suprafaţa celulară conţine un număr mare de receptori pentru IgG, IgM şi pentru fracţiunea C3 a
complementului (o proteină sintetizată în ficat şi care circulă liber în sânge).
În diferite ţesuturi macrofagul ia forme şi denumiri variate: histiocit în ţesutul conjunctiv, celulă
Kupffer în ficat, osteoclast în ţesutul osos, microglie în ţesutul nervos, celulă Langhans în piele etc.

Implicaţii în patologie
În inflamaţiile cronice, macrofagele se aglomerează în jurul focarului lezional, iau forme
poligonale, iar citoplasma lor devine abundentă. Dispoziţia şi aspectul lor seamănă cu a celulelor
epiteliale, motiv pentru care ele sunt numite celule epiteloide. Uneori, în jurul unor particule
străine de dimensiuni mari, macrofagele pot fuziona formând celule de talie foarte mare cu mulţi
nuclei. Aceste celule se numesc celule gigante multinucleate de corp străin sau celule
Langhans.

Rolul macrofagului este complex: fagocitoză, iniţierea reacţiilor imune, secreţie.

Fagocitoza este proprietatea fundamentală a macrofagelor, prin care ele sunt capabile să
înglobeze în citoplasmă şi să distrugă prin enzimele lor lizozomale o serie de particule străine
organismului: bacterii, viruşi, resturi organice (de exemplu celule moarte, ţesuturi necrozate),
complexe imune, corpi străini.
Prin proprietatea de a fagocita resturi organice, funcţionează ca un adevărat gunoier al
organismului, îndepărtând ţesuturile necrozate şi celulele moarte.
Datorită capacităţii lor de a fagocita microorganisme, macrofagele fac parte (împreună cu
neutrofilele) din prima linie de apărare a organismului împotriva bacteriilor, al căror devorator
vorace sunt.
Macrofagul poate fagocita prin două mecanisme:
- fagocitoza nespecifică se produce la un prim contact al organismului cu un antigen (material
străin organismului) şi care constă în simpla ingestie şi distrugere a materialului antigenic: sub
acţiunea unor factori eliberaţi în focarul lezional, macrofagul se deplasează spre acel focar, emite
prelungiri (pseudopode) cu care înconjoară antigenul, înglobându-l în citoplasmă într-o vacuolă
numită fagozom (fig. 56). Lizozomii macrofagului fuzionează cu fagozomul (fagolizozom), îşi
golesc enzimele, digerând materialul străin (fig. 56). Resturile sunt eliminate din celulă sub forma
unui corp rezidual.

Figura 56. Fagocitoza nespecifică.

1 – microb, 2 – membrană celulară, 3 - pseudopod, 4 – citoplasmă, 5 – lizozom, 6 – fagozom, 7 – enzime
citolitice, 8 – fagolizozom, 9 – microb parţial digerat, 10 – material nedigerabil, 11 – corp rezidual.
54
Ţesuturile conjunctive

- fagocitoza imună se declanşează la al doilea contact cu antigenul, prin intervenţia

imunoglobulinelor (Ig) şi a complementului. Fagocitoza imună este mult mai rapidă decât cea
nespecifică. Secvenţa evenimentelor este următoarea: la un prim contact cu o bacterie (de
exemplu), macrofagele o fagocitează printr-un mecanism nespecific, ea fiind străină
organismului. În acelaşi timp, plasmocitele, în contact cu bacteria respectivă, secretă IgG şi IgM,
care împreună cu complementul vor circula libere prin sânge în căutarea antigenelor (bacteriilor)
împotriva cărora au fost secretate. La al doilea contact cu acelaşi antigen, imunoglobulinele (IgG
şi IgM) şi complementul se leagă rapid de suprafaţa bacteriei, proces numit opsonizare. Bacteria
opsonizată este recunoscută rapid de macrofage, care au pe suprafaţa lor receptori pentru IgG şi
IgM şi pentru complement. Prelungirile macrofagului acoperă bacteria şi o preiau rapid în
citoplasmă unde este digerată de enzimele lizozomale.
Iniţierea răspunsului imun. Macrofagul are rol important în declanşarea răspunsului imun datorită
proprietăţii sale de celulă prezentatoare de antigen (CPA). Astfel, macrofagul este capabil să capteze
un antigen, să-l fragmenteze, să-l prelucreze cu ajutorul enzimelor lizozomale, să-l transporte pe
suprafaţa celulară, unde se leagă de o moleculă a complexului major de histocompatibilitate (CMH)
clasa II. Sub această formă, antigenul este recunoscut de limfocitele T helper (CD4+), care vor
declanşa mecanismele de apărare imună (vezi capitolul „Sângele”).
Rolul secretor al macrofagului. Macrofagul poate secreta:
- citokine, mediatori ce intervin în procesul imun, în anafilaxie şi în inflamaţie. Citokinele sunt
molecule proteice capabile să acţioneze în concentraţii foarte mici pe celulele ţintă (acelea care
au receptori). Câteva mai importante sunt: interleukina 1 (IL-1), TNF, factorul de stimulare al
coloniilor de granulocite-monocite din măduva osoasă hematogenă (GM-CSF – Granulocyte-
Monocyte Colony Stimulating Factor), factorul de creştere a fibroblastului (FGF - Fibroblast
Growth Factor), factorul de proliferare a fibroblastului (FPF – Fibroblast Proliferating Factor). IL-1
activează limfocitul B şi declanşează secreţia de Ig. Alţi mediatori au efect chemotactic asupra
neutrofilelor sau determină proliferarea fibroblastelor în focarul lezional.
- proteaze (colagenaze, elastaze şi glicozaminoglicozidaze), care facilitează migrarea macrofagului.

Sistemul monocitar – macrofagic

Istoric. Noţiunea de sistem monocitar - macrofagic înlocuieşte vechiul termen de sistem reticulo-
endotelial, definit de Aschoff în 1924 şi care includea în această categorie şi celulele endoteliale.
Această concepţie, dovedită ulterior a fi greşită, a rezultat din imposibilitatea microscopiei optice
de a diferenţia celulele endoteliale de macrofagele perisinusoidale (din sinusoidul hepatic) sau
celulele reticulare (ce formează stroma organelor limfoide) de macrofagele din ţesutul limfoid,
mai ales că toate aceste celule pot conţine particule străine. Mai târziu, studiile de microscopie
electronică au dovedit că celulele endoteliale preiau în citoplasmă doar coloranţi vitali, prin
mecanism de pinocitoză, dar nu au proprietăţi fagocitare. La fel şi celulele reticulare. Singurele
celule ce au cu adevărat capacitate fagocitară sunt macrofagele.
Noul concept al sistemului monocitar-macrofagic a fost introdus în 1970 de van Fourth şi include
o serie de celule care au proprietăţi comune:
- au originea într-un precursor comun, celula stem pluripotentă şi apoi CFU-Mo (Colony Forming
Units - Monocyte) din măduva osoasă hematogenă şi monocitul sanguin
- au capacitatea de a fagocita cu foarte mare aviditate coloranţi vitali, ca de exemplu albastrul de
tripan sau tuşul de China
- reacţionează pozitiv la peroxidază
- au pe suprafaţă receptori pentru IgG, IgM şi complement, fiind implicate în fagocitoza imună
- au pe suprafaţă aceeaşi marcheri specifici, făcând posibilă recunoaşterea lor cu ajutorul
anticorpilor monoclonali.
Membrii familiei sunt:
- monocitul sanguin
 55
Ţesuturile conjunctive

- histiocitul şi celula Langhans din ţesutul conjunctiv şi piele

- macrofagele din splină, noduli limfatici, măduva osoasă, timus
- macrofagul alveolar
- celula Kupffer din ficat
- osteoclastul din ţesutul osos
- microglia din sistemul nervos central, celulă care datorită proprietăţilor fagocitare face parte
din acest sistem, deşi s-a dovedit că originea ei embriologică este în crestele neurale.

Plasmocitul
Plasmocitul este un limfocit B activat şi migrat în ţesutul conjunctiv, unde îşi îndeplineşte funcţia,
adică secretă toate tipurile de imunoglobuline (anticorpi): IgA, IgM, IgG, IgD, IgE. Un plasmocit
produce numai un singur anticorp specific (o singură Ig). Se găseşte în toate ţesuturile
conjunctive, dar mai ales în cele situate în apropierea unor posibile căi de intrare a antigenelor:
mucoasa gastro-intestinală, mucoasa respiratorie, glandele salivare, noduli limfatici.

A B

Figura 57. Plasmocitul.

A. Reprezentare schematică. 1 – nucleu, 2 – mitocondrie, 3 – aparat Golgi, 4 – RER (modificat după
Grignon, 2002); B. Imagine histologică.

Morfologic este uşor de recunoscut în coloraţiile uzuale, fiind o celulă mare (aproximativ 20 μ),
rotundă sau ovalară (fig. 57). Nucleul este situat excentric (la o extremitate a celulei) şi are un
aspect particular al cromatinei, care este dispusă sub formă de bulgări aşezaţi în „spiţă de roată”
(alternanţă regulată a eucromatinei cu heterocromatina). Citoplasma este abundentă, bazofilă
deoarece conţine un RER bine dezvoltat, implicat în secreţia Ig-lor, dar şi alte organite:
complexul Golgi, mitocondrii. Citoplasma poate conţine corpi Russel, eozinofili, cu semnificaţie
necunoscută.

Neutrofilul
În mod normal neutrofilele se găsesc în număr mic în ţesutul conjunctiv. Numărul lor creşte
foarte mult în inflamaţiile acute. Sunt celule foarte mobile ce migrează prin endoteliul vaselor în
ţesuturi şi apoi cu foarte mare viteză spre focarul lezional în sensul gradientului de concentraţie
al mediatorilor eliberaţi la locul inflamaţiei. Această capacitate de deplasare a neutrofilelor se
numeşte chemotactism.
Ca şi macrofagele şi împreună cu ele, fac parte din prima linie de apărare a organismului
împotriva agresiunii bacteriene.
Aspectul morfologic şi funcţia lor vor fi descrise la capitolul „Sângele”.
56
Ţesuturile conjunctive

Eozinofilul
În număr mic, eozinofilele sunt prezente în mod normal în ţesutul conjunctiv; sunt mai
numeroase în piele, plămân sau la persoanele cu alergii sau infestaţii cu paraziţi. Aspectul şi
funcţia eozinofilelor vor fi descrise la capitolul „Sângele”.

Limfocitele
În ţesutul conjunctiv sunt prezente atât limfocite T cât şi limfocite B, ele fiind implicate în
mecanismele de apărare imună. Ele vor fi descrise pe larg la capitolul „Sângele” şi „Sistemul imun”.

Fibrele ţesutului conjunctiv

Fibrele sunt prezente în ţesutul conjunctiv în diferite cantităţi, în funcţie de necesităţile
structurale sau funcţia acestuia. Ele se pot clasifica în fibre colagene (inclusiv fibrele de
reticulină) şi fibre elastice. Toate aceste tipuri sunt secretate de către fibroblaste şi sunt
compuse din proteine alcătuite din lanţuri peptidice lungi.

Fibrele de colagen
Sunt flexibile şi prezintă o rezistenţă tensională remarcabilă. În microscopia optică, ele apar ca
structuri ondulate, de lăţime variabilă şi lungime în general nedeterminabilă (fig. 58). Cu HE se
colorează palid în roşu, fiind dificil de diferenţiat de fibrele musculare netede. Pentru a le putea
vizualiza se apelează la coloraţii speciale: coloraţia Van Gieson (în care fibrele musculare se colorează
în galben sau maro, iar fibrele colagene în roşu intens) sau coloraţii tricromice (Mallory, în care fibrele
colagene se colorează în albastru, sau Székely, în care apar colorate în verde).

Figura 58. Fibre de colagen.

Examinate la microscopul electronic, fibrele colagene apar ca nişte fascicule alcătuite din
subunităţi fine, fibrilare, fibrilele de colagen. În structura unei fibre individuale, diametrul
fibrilelor este relativ uniform. Dimensiunile lor pot totuşi varia, în funcţie de localizare şi stadiul
de dezvoltare. Astfel, în ţesuturile imature, fibrilele de colagen pot avea 15-20 nm diametru, pe
când în structura ţesutului tendinos sau în alte ţesuturi supuse la solicitări mecanice, ele pot
avea până la 300 nm diametru.

Principalele caracteristici ale fibrelor de colagen sunt următoarele:

- sunt glicoproteine extracelulare
- pot fi dispuse izolat sau sub formă de fascicule
 57
Ţesuturile conjunctive

- pot fi aşezate ordonat sau dezordonat

- nu se ramifică şi nu se anastomozează (cu excepţia fibrelor de reticulină)
- nu sunt extensibile
- sunt rezistente la acţiunea apei şi alcoolului
- pot fi distruse prin fierbere (rezultând gelatina) sau prin intermediul unor enzime specifice
(colagenaze).

Există 19 tipuri de fibre de colagen identificate până în prezent. Dintre aceste tipuri, unele
(colagenul de tip I, II, III, V şi XI) sunt denumite colagen fibrilar, după modul de organizare. Cele
mai importante sunt următoarele:
- colagenul de tip I – cel mai frecvent; întâlnit în structuri precum aponevroze, tendoane,
ligamente, oase, fascii, capsule conjunctive ale organelor
- colagenul de tip II – reprezintă peste 50% din proteinele prezente în cartilaje
- colagenul de tip III – formează fibrele de reticulină, un tip particular de fibre de colagen
- colagenul de tip IV – intră în structura membranei bazale a epiteliilor (lamina densa), fiind
descrise circa 24 de subtipuri
- colagenul de tip VII – intră de asemenea în structura membranei bazale (lamina fibro-
reticularis), asigurând legătura cu ţesutul conjunctiv.

Fibrele de reticulină sunt fibre de colagen de tip III, ele nu sunt vizibile în coloraţia standard cu
hematoxilină eozină. Pot fi evidenţiate prin intermediul impregnaţiilor argentice, cu care se
colorează în negru datorită argirofiliei lor (fig. 59). Spre deosebire de alte tipuri de colagen fibrilar,
fibrele de reticulină se ramifică şi se anastomozează, formând reţele.
Fibrele de reticulină se întâlnesc în ţesutul conjunctiv lax, unde înconjoară adipocitele, vasele
sanguine mici, nervii, precum şi la limita dintre ţesutul conjunctiv şi cel epitelial. Ele formează şi
stroma organelor hemato- şi limfopoetice, cu excepţia timusului. În aceste organe, fibrele de
reticulină sunt produse de celule specializate, celulele reticulare. În majoritatea celorlalte
localizări, aceste fibre sunt secretate de către fibroblaste, cu câteva excepţii notabile:
endonervul nervilor periferici, unde sunt sintetizate de către celulele Schwann, şi stratul
muscular al tubului digestiv, respectiv tunica media a vaselor sanguine, unde pot fi secretate de
către miocite, ce au şi fenotip secretor.

Figura 59. Fibre de reticulină – impregnaţie argentică.

Sinteza fibrelor de colagen. Fibrele de colagen sunt sintetizate de către fibroblast în două etape:
o etapă intracelulară şi una extracelulară. Producerea fibrilelor de colagen propriu-zise are loc în
a doua etapă.
Etapa intracelulară: celula preia din exteriorul său materia primă, pe care o include în RER. La
acest nivel este sintetizată componenta proteică, ce este apoi transferată în aparatul Golgi, unde
58
Ţesuturile conjunctive

i se adaugă glucide (glicozilare) în cantitate foarte redusă (aproximativ 0,5% din structura fibrelor
de colagen este glucidică). În urma acestor procese rezultă vezicule de secreţie ce conţin
procolagen, ce sunt exocitate cu ajutorul microtubulilor. Un rol important în această etapă îl are
vitamina C, a cărei concentraţie influenţează activitatea enzimelor implicate în procesul de
sinteză al procolagenului. Astfel, în deficienţa de vitamina C, procesele de vindecare sau de
reparare tisulară sunt deficitare. De asemenea, administrarea de colchicină sau vinblastină
alterează structura microtubulilor, afectând procesul de exocitoză şi având ca rezultat
acumularea de vezicule secretorii în interiorul fibroblastului.
Etapa extracelulară: procolagenul exocitat este convertit în molecule de colagen cu ajutorul unei
enzime, procolagen peptidaza. Aceste molecule se aliniază apoi pentru a forma fibrilele de
colagen prin autoasamblare. Fibroblastul controlează modul în care se vor dispune fibrilele nou
formate, direcţionând veziculele secretorii spre anumite porţiuni ale membranei celulare.
Sinteza colagenului se află sub influenţă hormonală, STH stimulând-o, iar ACTH inhibând-o
(motiv pentru care, de exemplu, în bolile de colagen se administrează cortizol).

Implicaţii în patologie: boli ale ţesutului conjunctiv

Scorbutul. Deficienţa de vitamină C produce o tulburare majoră în sinteza de colagen. Acidul
ascorbic este esenţial pentru hidroxilarea enzimatică a unor aminoacizi ai colagenului. În absenţa
lui, se formează un triplu helix instabil. Consecinţa este tendinţa marcată la sângerare datorită
fragilităţii capilarelor, vindecarea defectuoasă a plăgilor şi a fracturilor, etc.
Sindromul Ehlers-Danlos constă în lipsa unor hidroxilaze şi oxidaze necesare în asamblarea
colagenului. Boala este determinată genetic. Bolnavii sunt mici de statură şi au o mobilitate
articulară anormală.
Osteogeneza imperfectă este un sindrom datorat unei anomalii a unor gene implicate în sinteza
de colagen de tip I. Consecinţa este o fragilitate excesivă a oaselor, bolnavii prezentând fracturi
repetate, chiar la traume mici, dinţi anormali, tendoane fără rezistenţă, piele subţire.

Fibrele elastice
Sunt fibre în general mai groase decât cele de colagen, fiind dispuse într-o reţea tridimensională,
întreţesute cu fibre de colagen care asigură limitarea destinderii ţesuturilor şi previn ruperea
acestora. Principala lor caracteristică este elasticitatea, aceste fibre fiind capabile să revină la
forma iniţială după ce sunt supuse unor tracţiuni/deformări.

În HE, fibrele elastice se colorează foarte palid în roz sau nu se colorează deloc. Pentru a le putea
studia se apelează la coloraţii speciale, ca de exemplu coloraţia cu rezorcină-fuxină (Weigert) ce
colorează fibrele în mov sau cea cu orceină ce le colorează în negru (fig. 60).
Fibrele elastice sunt produse în principal de aceleaşi celule care sintetizează fibrele de colagen,
în principal fibroblastele. Sinteza fibrelor de elastină are loc în paralel cu cea a colagenului,
ambele procese putând avea loc simultan în aceeaşi celulă.
Spre deosebire de fibrele de colagen, fibrele elastice au două componente structurale: un miez
central de elastină şi microfibrile de fibrilină ce înconjoară acest miez. Elastina este o proteină ce
are o dispoziţie spiralată, spiralarea făcându-se aleator. Această morfologie este responsabilă de
proprietăţile mecanice ale acestor fibre. Microfibrilele de fibrilină, secretate anterior elastinei,
au rolul de a organiza elastina care, secretată, se aşează printre ele. În absenţa fibrilinei, elastina
se organizează în lamele, aşa cum se întâmplă în vasele sanguine.
Fibrele elastice alcătuiesc componenta preponderentă a matricei extracelulare în structuri
precum ligamentele vertebrale, anumite porţiuni din laringe şi arterele de tip elastic. În primele,
ele apar ca fibre groase, intercalate cu fibre de colagen. La nivelul corzilor vocale apar fibre
elastice mai subţiri. În cazul arterelor elastice, apar lamele fenestrate de elastină, dispuse
concentric printre straturile de fibre musculare. Spre deosebire de alte localizări, aici nu se
 59
Ţesuturile conjunctive

întâlnesc microfibrile de fibrilină. Aceste lamele sunt sintetizate de celulele musculare netede
din tunica medie a arterelor.

Figura 60. Fibre elastice.

Substanţa fundamentală
Substanţa fundamentală (SF) umple golurile existente între celulele şi fibrele ţesutului conjunctiv
formând împreună cu fibrele şi alte câteva proteine, matricea extracelulară. Ea apare ca o
materie vâscoasă, clară, fără structură histologică, ce conţine o cantitate mare de apă. SF apare
colorată doar pe secţiuni la gheaţă, bazofil cu coloranţi bazici. Pe preparatele uzuale apare sub
forma unor spaţii goale (lipsă de substanţă) fiind extrasă în cursul prelucrării histologice. SF nu
are doar rol de umplutură, ci la nivelul ei se desfăşoară procese complexe ca difuziunea gazelor
sau a substanţelor nutritive între vase şi diferitele ţesuturi.
Biochimic este constituită în principal din proteoglicani şi acid hialuronic.
Proteoglicanii sunt molecule foarte mari, constituite dintr-un miez proteic de care se leagă
covalent molecule de glicozaminoglicani (GAG). GAG sunt polizaharide cu încărcătură electrică
negativă, proprietate ce atrage apa. Prezenţa apei dă un aspect de gel hidratat SF. Consistenţa
gelatinoasă a SF permite trecerea cu uşurinţă a moleculelor solubile în apă, dar îngreunează
circulaţia moleculelor mari sau a bacteriilor.
Proteoglicanii conţin receptori pentru TGF-β (Transforming Growth Factor). Legarea acestuia de
proteoglicani poate modifica consistenţa SF, ceea ce are drept consecinţă accelerarea sau
inhibarea circulaţiei macromoleculelor, a microorganismelor sau a celulelor canceroase.
Acidul hialuronic este tot un polizaharid, diferit de alţi GAG prin lungimea mare a moleculei şi
numărul foarte mare (sute) de zaharuri din care este alcătuit. El nu se leagă covalent de o
proteină pentru a forma proteoglicani. Totuşi proteoglicanii se pot lega indirect de acidul
hialuronic, formând o moleculă gigantă în SF a cartilajului.
Alte glicoproteine componente ale MEC sunt fibronectina şi laminina. Ele fac parte din marea
familie a moleculelor de adeziune celulară (MAC), mai precis a moleculelor de adeziune la
substrat.
Fibronectina mediază adeziunea între o gamă largă de celule şi componentele MEC. Ea se poate
întâlni ca proteină plasmatică, ca proteină ce aderă tranzitor la suprafaţa celulelor sau ca fibrile
în MEC. Celulele de care aderă, au receptori pentru fibronectină, iar aceşti receptori se leagă
intracelular de actina din citoscheletul celulei. În felul acesta celula controlează MEC, prin
intermediul fibronectinei. Laminina este un constituent major al MB (vezi subcapitolul
„Membrana bazală”).
60
Ţesuturile conjunctive

Tipuri de ţesuturi conjunctive

Există două grupuri mari de ţesuturi conjunctive: ţesuturi conjunctive embrionare şi adulte.
Raportul dintre cele trei elemente componente (celule, fibre, substanţă fundamentală) este
foarte variabil în funcţie de tipul de ţesut conjunctiv, acest raport contribuind la stabilirea
consistenţei ţesutului respectiv.

Ţesuturile conjunctive embrionare

Ţesutul mezenchimatos
Este un tip de ţesut care se întâlneşte la embrion. Din el derivă aproape toate tipurile de ţesuturi
conjunctive (cu excepţia unor ţesuturi conjunctive din regiunea capului care provin din creasta
neurală), dar şi ţesutul muscular, sistemul vascular, seroasele şi sistemul uro-genital.

Figura 61. Ţesut conjunctiv mezenchimatos: celule mezenchimatoase stelate şi MEC.

În ţesutul conjunctiv mezenchimatos predomină celulele şi substanţa fundamentală.

Celulele sunt celule mezenchimatoase, celule nediferenţiate cap de serie pentru celulele
conjunctive adulte. Ele pot persista în ţesuturile adulte constituind o sursă de celule
multipotente în procesele de regenerare şi/sau reparaţie tisulară. Celulele mezenchimatoase
sunt relativ uniforme, mici, stelate. Citoplasma redusă cantitativ, emite prelungiri prin care
celulele învecinate stabilesc contacte prin intermediul joncţiunilor de tip gap şi formează o reţea
tridimensională (fig. 61).
Matricea extracelulară are un aspect gelatinos, vâscos şi este alcătuită preponderent din
substanţă fundamentală. Sunt prezente doar rare fibre de colagen de tip III (fibre de reticulină).

Ţesutul conjunctiv mucos

Este asemănător cu ţesutul mezenchimatos. Caracteristic acestui tip de ţesut este cantitatea
abundentă de substanţă fundamentală, care se colorează metacromatic în albăstrui şi care de
obicei este bogată în acid hialuronic. Fibrele (colagene şi de reticulină) sunt rare, la fel ca şi
celulele, care pot fi stelate sau fusiforme, asemănătoare cu cele mezenchimatoase (fig. 62).
Ţesutul conjunctiv mucos se întâlneşte rar la adult (pulpa dintelui în dezvoltare), dar constituie
gelatina Wharton a cordonului ombilical.
 61
Ţesuturile conjunctive

Figura 62. Ţesut conjunctiv mucos.

Ţesuturi conjunctive adulte

O clasificare simplă a ţesuturilor conjunctive adulte se poate face după consistenţa substanţei
fundamentale în:
- ţesuturi conjunctive moi, în care substanţa fundamentală este moale
- ţesuturi conjunctive semidure, în care substanţa fundamentală este cartilaginoasă (cartilajul)
- ţesuturi conjunctive dure, în care substanţa fundamentală şi fibrele sunt mineralizate (osul).
Această clasificare este numai didactică şi oarecum scolastică; ea nu se regăseşte în cărţile
moderne de histologie. O vom folosi în continuare deoarece considerăm că permite o orientare
mai bună a studenţilor în desişul ţesuturilor conjunctive.

Ţesuturile conjunctive moi, cuprind la rândul lor:

- ţesutul conjunctiv lax
- ţesuturi conjunctive dense
- neordonate: ţesutul dermo-capsular
- ordonate: ţesutul tendinos, aponevrotic, fibro-lamelar, elatic
- ţesuturi conjunctive specializate: ţesutul conjunctiv reticulat, adipos
Ţesuturile cartilaginoase sunt de trei tipuri:
- cartilajul hialin
- cartilajul elastic
- cartilajul fibros
Ţesutul osos:
- ţesut osos nehaversian (fibros)
- ţesut osos haversian (compact şi spongios).

Ţesuturile conjunctive moi

Ţesutul conjunctiv lax

Este tipul de ţesut conjunctiv cel mai frecvent întâlnit, mai ales în zone care nu necesită o
rezistenţă crescută. În ţesutul conjunctiv lax, cele trei elemente constitutive ale ţesutului
conjunctiv (celule, fibre, substanţă fundamentală) se găsesc în proporţii egale (fig. 63). Astfel,
întâlnim toate tipurile de celule conjunctive, atât fixe cât şi mobile, precum şi toate tipurile de
fibre (colagene, elastice, de reticulină). Printre acestea se găseşte substanţa fundamentală.
62
Ţesuturile conjunctive

Figura 63. Ţesut conjunctiv lax.

1 – fibrocite, 2 – fibre de colagen, 3 – vase de sânge.

Ţesutul conjunctiv lax conţine foarte multe vase sanguine, limfatice şi terminaţii nervoase.
Funcţiile acestui tip de ţesut sunt numeroase şi complexe: rol metabolic (la nivelul lui au loc
schimburile de substanţe între diferitele compartimente), rol în apărarea nespecifică (prin
granulocite şi macrofage) şi imună (mediată celular prin limfocite T şi mediată umoral prin
imunoglobulinele secretate de limfocite B), rol trofic pentru epiteliile sub care se găseşte, rol de
regenerare şi reparare după distrucţii tisulare.
Principalele localizări:
- corionul (lamina propria) organelor, este ţesutul situat sub toate epiteliile a căror nutriţie o asigură
- stratul submezotelial, situat imediat sub mezoteliul peritoneului, pleurei, pericardului etc.
- adventiţia diferitelor organe
- în spaţiile dintre organe
- în jurul vaselor de distribuţie (vase de tip muscular), însoţind cele mai mici ramificaţii ale
acestora în interiorul diferitelor organe
- între fasciculele de fibre musculare netede sau striate.

Ţesutul conjunctiv dermo-capsular

Ca tip, este un ţesut conjunctiv dens (fibros), neordonat, constituit în principal din fibre
conjunctive (mai ales colagene şi elastice). Aceste fibre sunt orientate în toate direcţiile, făcând
faţă la direcţia de acţiune a forţelor. Celulele sunt reprezentate aproape exclusiv de fibroblaste şi
fibrocite, strâns lipite de fibrele pe care le-au produs, identificabile în coloraţiile cu HE doar după
aspectul nucleului. Substanţa fundamentală este foarte redusă cantitativ.
Este un ţesut slab vascularizat.
Localizare:
- dermul pielii
- capsula diferitelor organe: ficat, splină, albugineea ovarului şi a testiculului, nodulii limfatici
- periost, pericondru
- dura mater
- epinervul (o teacă conjunctivă ce înconjoară nervii mari).

Ţesutul tendinos
Ţesutul tendinos este un ţesut conjunctiv dens, ordonat ce intră în structura ligamentelor şi
tendoanelor. Cea mai mare parte din masa tendonului este constituită din fibre conjunctive
 63
Ţesuturile conjunctive

colagene (de tip I), aşezate ordonat, paralel între ele şi discret ondulate. În felul acesta ele
formează o structură relativ flexibilă, dar şi rezistentă la stresul mecanic la care este supusă.
Examinat cu ochiul liber tendonul are o culoare albă-sidefie, aspect dat de aşezarea ordonată a
fibrelor.
Celulele ţesutului tendinos sunt fibrocite numite tenocite, şi se găsesc printre fibrele conjunctive,
de care sunt strâns lipite. Datorită dispoziţiei ordonate a fibrelor şi celulele sunt aşezate în
rânduri paralele (cu fibrele). Pe preparatele uzuale sunt vizibili mai ales nucleii, aşezaţi cap la cap
(nuclei gemeni), aspect foarte caracteristic pentru structura tendonului. Citoplasma, redusă
cantitativ, emite fine prelungiri care înconjoară fibrele şi se anastomozează cu prelungirile
celulelor învecinate. Aceste prelungiri citoplasmatice se găsesc aşezate într-o fină lamă de ţesut
conjunctiv lax ce conţine vase şi nervi, numită endotendon.
Tendonul conţine foarte puţină substanţă fundamentală în structura sa (fig. 64).

Figura 64. Ţesut tendinos.

1 – tenocite cu nuclei gemeni, 2 – fibre colagene.

Pe o secţiune transversală prin tendon, se observă că fiecare fibră conjunctivă este înconjurată
de o lamă fină de ţesut conjunctiv lax, endotendon; mai multe asemenea fibre formează
fascicule, învelite la rândul lor de o lamă conjuctivă mai groasă, peritendon; mai multe fascicule
reunite şi învelite de epitendon formează tendonul propriu-zis. Acest ţesut conjunctiv însoţeşte
vasele şi nervii tendonului.
Localizare şi funcţii:
- tendoanele sunt structuri ce ataşează muşchii la oase
- ligamentele au aceeaşi structură histologică, dar conectează oasele între ele la nivelul
articulaţiilor.
Tendonul şi ligamentele nu sunt doar structuri pasive, de legătură; în timpul contracţiei
musculare, ele sunt capabile să înmagazineze o cantitate de energie pe care o pot elibera,
tendonul fiind astfel o sursă de „energie liberă” pentru locomoţie.

Ţesutul aponevrotic
Este, ca şi ţesutul tendinos, un ţesut conjunctiv dens ordonat, format preponderent din fibre
colagene de tip I. Aceste fibre formează lame conjunctive ce învelesc şi servesc ca inserţie pe os
muşchilor laţi. În cadrul aceleiaşi lame, fibrele conjunctive sunt paralele între ele, dar sunt
perpendiculare pe fibrele din lamele învecinate (fig. 65). Fibrocitele aponevrozei se găsesc între
lamele conjunctive, sunt aplatizate şi au nucleii crestaţi.
64
Ţesuturile conjunctive

Figura 65. Ţesut aponevrotic.

1 – nuclei de fibrocite, 2 – fibre colagene.

Ţesutul conjunctiv fibro-lamelar

Este o structură particulară ce formează stroma corneei, unul din mediile transparente ale
ochiului. El constă din fascicule de fibre de colagen cu aceeaşi grosime, organizate în lamele (fig.
66). În interiorul aceleiaşi lamele fibrele de colagen sunt perfect paralele între ele şi sunt aşezate
la 90° în lamelele învecinate. Celulele (fibrocitele) sunt turtite şi, împreună cu fibrele, sunt
înconjurate de o cantitate mică de substanţă fundamentală ce conţine proteoglicani (cheratan
sulfaţi în cantitate mare) şi în mai mică măsură condroitin sulfaţi 4 şi 6.
Funcţia acestui ţesut conjunctiv este de a asigura, prin dispoziţia particulară a fibrelor
conjunctive, transparenţa corneei, şi nu de a-i conferi rezistenţă.

Figura 66. Ţesut fibro-lamelar, cornee.

1 – fibrocite, 2 – fibre colagene.

Ţesutul conjunctiv elastic

Este tot un ţesut conjunctiv ordonat, care, spre deosebire de celelalte ţesuturi descrise mai sus,
este alcătuit în principal din fibre conjunctive elastice. Acest tip de ţesut conjunctiv intră în
 65
Ţesuturile conjunctive

componenţa unor ligamente (ligamentul galben, ce conectează arcurile vertebrale succesive), a

corzilor vocale şi a mediei arterelor elastice.

Ţesutul conjunctiv reticulat

Ţesutul conjunctiv reticulat este un tip particular de ţesut conjunctiv, format din celule şi fibre de
reticulină (colagen tip III). Celulele au o formă stelată, deoarece au numeroase prelungiri prin
care celulele învecinate se anastomozează şi formează o reţea. Datorită acestui aspect, ele se
numesc celule reticulare; ele sunt de fapt fibroblaste, dar de un tip particular, deoarece secretă
numai fibre de colagen de tip III. Nucleul este rotund, hipocrom, mai mare decât al limfocitelor
care se găsesc printre ele. Fibrele de reticulină sunt aşezate sub forma unei reţele
tridimensionale, ce dublează reţeaua formată de prelungirile celulelor reticulare (fig. 67).

Figura 67. Ţesut conjunctiv reticulat, nodul limfatic.

1 – celule reticulare, 2 – limfocite.

Acest tip de ţesut formează stroma tuturor organelor limfoide, cu excepţia timusului. Dubla
reţea, formată de celulele reticulare şi fibrele de reticulină, reprezintă un suport pentru
limfocite, macrofage, iar în măduva osoasă hematogenă pentru precursorii celulelor sanguine.

Ţesutul adipos
Ţesutul adipos este un ţesut conjunctiv specializat, format aproape în exclusivitate din celule
numite adipocite. El este caracteristic mamiferelor, care ingerează alimente intermitent, dar
consumă continuu energie. Ţesutul adipos este capabil să depoziteze lipide, adică materiale
bogate în energie, în perioadele de exces alimentar şi să elibereze acizi graşi în perioadele de
înfometare. Celula responsabilă este adipocitul, care este capabil să depoziteze lipide exogene
sau să sintetizeze activ lipide din carbohidraţi şi să le depoziteze sub formă de grăsime.
Există două tipuri de ţesut adipos: alb şi brun. Ele sunt foarte diferite prin localizare, culoare,
vascularizaţie, funcţie.

Ţesutul adipos alb - univacuolar

După cum îi spune numele are culoare albă sau gălbuie, mai pronunţată dacă alimentaţia conţine
mult caroten. Celulele adipoase, a căror morfologie a fost descrisă în capitolul „Celulele ţesutului
conjunctiv”, sunt strâns împachetate unele faţă de altele formând paniculi adipoşi (fig. 68).
Ţesutul adipos poate avea un aspect septat, mai ales în zonele în care este supus unor presiuni.
Aceste septe sunt formate din ţesut conjunctiv lax, în care se găseşte o importantă reţea
vasculară.
66
Ţesuturile conjunctive

În stările de inaniţie prelungită sau în boli cronice grave, ţesutul adipos îşi eliberează aproape în
totalitate vacuola de grăsime şi rămâne sub forma unui ţesut foarte vascularizat, format din
celule rotunde sau ovalare ce mai conţin doar vacuole mici de grăsime.

Figura 68. Ţesut adipos alb.

Mobilizarea grăsimilor din adipocite se face sub influenţa factorilor nervoşi şi hormonali.
Membrana celulară a adipocitelor conţine receptori pentru anumiţi hormoni ce influenţează
metabolismul lipidic: insulina ce accelerează preluarea glucozei din sânge şi transformarea ei în
trigliceride, epinefrina din medulara suprarenalei şi hormonii tiroidieni accelerează lipoliza şi
eliberarea acizilor graşi.

Localizarea ţesutului adipos alb:

- în hipoderm se găseşte în cantităţi variabile în funcţie de starea de nutriţie şi diferite zone
predilecte. Acestea diferă în funcţie de sex: de exemplu, la femei cantităţi mai mari se găsesc în
regiunea sânilor, a abdomenului, a coapselor sau în funcţie de vârstă: la nou-născuţi şi copii mici
ţesutul adipos se găseşte sub forma unui strat continuu pe întreaga suprafaţă a corpului.
- în jurul globului ocular
- în mezenter, epiploon, retroperitoneu
- în jurul rinichiului şi a glandei suprarenale.

Implicaţii în patologie: obezitatea

În ţările dezvoltate, obezitatea constituie o problemă majoră de sănătate. Ea creşte mult riscul
diabetului zaharat de tip II şi a bolilor cardiovasculare (hipertensiune arterială şi infarct
miocardic).
Obezitatea dezvoltată la vârsta adultă se datorează de cele mai multe ori acumulării unor
cantităţi mari de grăsime într-un număr normal de celule adipoase uniloculare, care cresc
consecutiv în dimensiuni (de până la 4 ori). Acest tip de obezitate este obezitatea hipertrofică. În
obezitatea severă se poate constata şi înmulţirea numărului de adipocite, obezitate
hipercelulară. În mod normal adipocitele adulte nu sunt capabile să se dividă, ceea ce înseamnă
că acest fenomen se datorează proliferării precursorilor lor. Astfel de persoane au un număr mai
mare de precursori ai celulelor adipoase. Numeroase studii clinice şi experimentale au dovedit că
în afară de unii factori genetici, supraalimentarea nou-născutului în primele săptămâni de viaţă
duce la formarea unui număr mai mare decât normal de precursori de celule adipoase. S-a
dovedit astfel că obezitatea severă, hipercelulară, apare la persoanele care au fost
supraalimentate în copilărie.

Rolul ţesutului adipos alb este de izolator termic, de amortizare a şocurilor (rinichi, glob ocular),
depozit de lipide, sursă de energie, şi în metabolizarea hormonilor sexuali. Pe lângă aceste roluri
 67
Ţesuturile conjunctive

clasic cunoscute, cercetări moderne demonstrează că ţesutul adipos este departe de a fi un ţesut
inert şi un simplu rezervor de energie. Celulele sale sunt capabile să producă diferiţi hormoni
(leptina şi adiponectina) şi citokine (TNF-α), putând fi considerat o mare glandă endocrină.

Implicaţii în patologie: obezitatea, adipocitokinele şi cancerul

Hormonii peptidici şi citokinele secretate de ţesutul adipos poartă numele generic de
adipocitokine. Acestea sunt factori activi biologic, ce acţionează local sau general, influenţând
diferite procese precum metabolismul acizilor graşi şi al glucozei, sensibilitatea la insulină,
diferenţierea adipocitelor, inflamaţia şi răspunsul imun. În obezitate, pe lângă creşterea
numărului şi volumului celulelor adipoase, apare şi o alterare a nivelului seric al adipocitokinelor,
ceea ce poate afecta proliferarea celulară, apoptoza şi angiogeneza. Activarea acestor procese
reprezintă factori de risc pentru apariţia unor tipuri de cancer la femeile în menopauză, şi anume
cancerul de sân şi cancerul endometrial. Adipocitokinele implicate în aceste procese sunt
leptina, factorul de creştere hepatică (HGF – Hepatic Growth Factor) şi adiponectina. Dacă multă
vreme s-a crezut că etiologia acestor cancere asociate obezităţii ar fi exclusiv excesul de hormoni
estrogeni, în prezent se consideră că în patogeneza lor intervin şi modificările nivelului seric al
adipocitokinelor.

Ţesutul adipos brun

Se deosebeşte de cel alb printr-o serie de aspecte morfologice şi funcţionale:
- în primul rând prin culoarea brun-roşcată, care-l face uşor de recunoscut la examenul cu ochiul
liber. Această culoare se datorează vascularizaţiei abundente şi prezenţei unui pigment
(citocrom) în mitocondrii.
- este un ţesut cu o lobulaţie evidentă microscopic, ceea ce-l face să semene cu un parenchim
glandular endocrin
- celulele sale sunt aşezate totdeauna grupat, niciodată izolate. Ele sunt poliedrice, mai mici
decât adipocitele albe, au nucleul rotund, situat excentric, iar citoplasma este multivacuolară
datorită prezenţei a numeroase picături de grăsime dispersate în citoplasmă (fig. 69)
- este foarte bogat vascularizat.
Ultrastructural celulele au organite citoplasmatice mult mai bine dezvoltate ceea ce semnifică o
intensă activitate metabolică: mitocondrii, ribozomi, RER, REN.

Figura 69. Ţesut adipos brun.

Localizare
Ţesutul adipos brun se găseşte în cantităţi mari la animalele care hibernează, la nou-născut şi la
sugar în regiunea gâtului, toracelui, spatelui, axile, retroperitoneal. La om suferă o involuţie
marcată, astfel încât la adult este rar întâlnit în mod normal, în jurul vaselor şi a glandei
suprarenale.
68
Ţesuturile conjunctive

Funcţia principală a ţesutului adipos brun este de a asigura termoreglarea. El generează căldură
organismului. Contrar metabolismului altor ţesuturi, în care energia este eliberată sub formă de
ATP, în ţesutul adipos brun energia elaborată prin oxidarea lipidelor este eliberată direct sub
formă de căldură. Căldura este dirijată rapid spre restul corpului prin bogata reţea capilară pe
care o conţine ţesutul, şi este utilizată de exemplu de nou născut, în perioada vulnerabilă
neonatală, la termoreglare.
Producţia de căldură este controlată de sistemul nervos simpatic.

Ţesutul pigmentar
Spre deosebire de majoritatea ţesuturilor conjunctive, celulele acestui ţesut au origine ecto-
mezodermică, cea ectodermică fiind în crestele neurale însă, conform tradiţiei, acest tip de ţesut
este inclus în categoria ţesuturilor conjunctive. Celulele se numesc melanocite şi elaborează un
pigment negru-brun, melanina colorând diferitele ţesuturi care o conţin.
Localizare:
- coroidă, iris, retină (melanocitele cu această localizare elaborează melanina în perioada
embrionară, ea persistând toată viaţa)
- epiderm (melanocitele din epiderm, spre deosebire de celelalte, elaborează pigment toată
viaţa, fiind stimulate de lumină şi inhibate de întuneric).

Ţesuturile cartilaginoase sau cartilajele

Ţesuturile cartilaginoase sunt ţesuturi conjunctive particulare, în care celulele proprii se numesc
condrocite/condroblaste, iar substanţa fundamentală are aspectul şi proprietăţile unui gel vâsco-
elastic, conferind cartilajului fermitate dar şi elasticitate în acelaşi timp. Substanţa fundamentală
şi fibrele formează matricea cartilajului.
Cartilajul se dezvoltă direct din ţesutul mezenchimatos, în anumite arii programate genetic.
Cartilajul nu este vascularizat şi inervat. Celulele cartilaginoase sunt hrănite prin difuziune din
capilarele din jurul cartilajului.
Se descriu trei tipuri de cartilaj, în funcţie de cantitatea de substanţă fundamentală, cantitatea şi
tipul de fibre conjunctive conţinute: cartilajul hialin, cartilajul elastic şi cartilajul fibros.

Cartilajul hialin
Este cea mai răspândită formă de cartilaj şi de aceea în majoritatea cărţilor este descris ca
prototipul de cartilaj. În cartilajul hialin predomină substanţa fundamentală, celulele şi fibrele
fiind în cantitate mai redusă (fig. 70).

Celulele cartilaginoase
Condrocitele sunt echivalentele fibrocitelor. Sunt celule rotunde sau ovalare aşezate izolat sau în
grupuri izogene în nişte lacune ale substanţei fundamentale numite condroplaste (fig. 70).
Grupurile izogene pot fi coronare, dacă condrocitele sunt aşezate în cerc, sau axiale, dacă
condrocitele sunt aşezate unele sub altele sub formă de cordoane sau şiruri. Spre deosebire de
fibrocit, condrocitele au o cantitate abundentă de citoplasmă ce se colorează bazofil, şi un
nucleu rotund cu 1-2 nucleoli.
Ultrastructural celula are puţine organite, dar conţine numeroase incluzii de glicogen şi lipide. La
suprafaţa condrocitului se observă microvili cu rolul de a mări suprafaţa de contact cu matricea
cartilajului.
Funcţia principală a condrocitului este de a controla şi de a regla compoziţia matricei cartilajului.
Condroblastele sunt celulele active, cu rol în formarea şi organizarea ţesutului cartilaginos. Ele se
găsesc la periferia cartilajului, în pericondru. Sunt celule elipsoidale, turtite, cu axul în lungul
pericondrului (fig. 70). Ele se diferenţiază din celulele mezenchimatoase în perioada embrionară
şi din fibrocitele straturilor externe ale pericondrului în perioada adultă. Pe măsură ce se
 69
Ţesuturile conjunctive

diferenţiază, ele achiziţionează în citoplasmă organite necesare sintezei matricei cartilajului. Ele
nu conţin sau conţin puţine incluzii de glicogen şi lipide.

Matricea cartilajului
Este un gel amorf, hialin (sticlos în limba greacă), omogen. Ea conţine câteva fibrile de colagen,
fine, aşezate într-o reţea tridimensională şi o cantitate abundentă de substanţă fundamentală,
colorată metacromatic în albastru (bazofilă).
Din punct de vedere biochimic, substanţa fundamentală a cartilajului conţine trei tipuri de
glicozaminoglicani: acid hialuronic, condroitin sulfaţi, cheratan sulfaţi. Condroitin şi cheratan
sulfaţii se leagă de un miez proteic şi formează monomeri de proteoglicani. Acidul hialuronic se
leagă de mai mulţi monomeri de proteoglicani, formând agregate mari de proteoglicani
hialuronaţi.
Matricea cartilajului conţine o cantitate mare de apă (60-80% din greutatea cartilajului) ce
permite difuziunea metaboliţilor spre condrocite.
Matricea extracelulară a cartilajului hialin nu este uniform distribuită. În jurul fiecărui
condroplast precum şi în jurul fiecărei grupări izogene, matricea cartilajului se condensează,
devine mai bazofilă formând un fel de capsulă în jurul celulei. Această condensare se numeşte
matrice teritorială, este mai bazofilă, bazofilie ce se datorează unui conţinut mai mare de
proteoglicani sulfataţi. Ariile situate la distanţă de celule conţin o cantitate mai mică de
proteoglicani sulfataţi şi se numesc matrice interteritorială.

Figura 70. Cartilaj hialin, trahee.

1 – pericondru, 2 – condroblaste, 3 – condrocite.

Pericondrul
Este un ţesut conjunctiv dens, aşezat de jur împrejurul cartilajului, formând o structură
asemănătoare capsulei unor organe. Celulele acestui ţesut conjunctiv sunt asemănătoare
fibroblastelor şi determinate genetic să se diferenţieze în condroblaste, apoi în condrocite.
Pericondrul are două zone distincte, bine vizibile la cartilajul în creştere:
- o zonă fibroasă externă, cu structură tipică de ţesut conjunctiv
- o zonă celulară internă, în care se diferenţiază condroblastele.
Localizarea cartilajului hialin:
- scheletul embrionului este format la început din cartilaj hialin. Prin osificare encondrală el se
transformă în os şi dă naştere oaselor scheletului (mai ales cele lungi şi scurte)
- epifizele oaselor lungi, asigurând creşterea în lungime a oaselor
- septul nazal
70
Ţesuturile conjunctive

- laringe
- inelele cartilaginoase ale traheei şi bronhiilor
- cartilajele costale.

Cartilajul elastic
Cartilajul elastic are o matrice redusă cantitativ, formată dintr-o reţea de fibre şi lamele elastice
şi puţină substanţă fundamentală, caracteristică ce îl deosebeşte de alte tipuri de cartilaj. Fibrele
elastice nu se colorează cu HE, dar se pot pune în evidenţă prin coloraţii speciale pentru fibrele
elastice. Prezenţa fibrelor elastice face cartilajul pliabil şi îi conferă elasticitate. Celulele
cartilaginoase sunt dispuse izolat sau în grupări izogene preponderent axiale.
Cartilajul elastic este înconjurat de un pericondru cu structură similară pericondrului cartilajului
hialin, dar cu un conţinut mai mare de fibre elastice (fig. 71).

Figura 71. Cartilaj elastic, epiglotă.

1 – pericondru, 2 – fibre elastice, 3 – condrocite.

Spre deosebire de cartilajul hialin, acesta nu se osifică şi se deteriorează mai puţin cu vârsta.
Localizarea cartilajului elastic:
- urechea externă
- trompa lui Eustachio
- epiglota şi laringele.

Cartilajul fibros
Cartilajul fibros seamănă morfologic cu ţesutul conjunctiv tendinos, cu care se află de cele mai
multe ori în continuitate directă. Ca şi ţesutul tendinos şi acest tip de cartilaj este format din
fascicule ordonate şi paralele de fibre colagene (de tip I); celulele cartilaginoase sunt globuloase
(rotunde sau ovalare), aşezate în condroplaste izolate sau în grupări izogene, împreună cu o
cantitate mică de substanţă fundamentală bogată în condroitin şi dermatan sulfaţi. Aceasta
formează o matrice teritorială a cărei culoare bazofilă contrastează cu aspectul general eozinofil
al ţesutului, dat de prezenţa fibrelor de colagen. La periferie nu are pericondru (fig. 72).
Localizare:
- discurile intervertebrale: nucleul pulpos al discului intervertebral este înconjurat la periferie de
un inel de cartilaj fibros. În condiţii patologice acest inel fibros se poate rupe, nucleul pulpos
herniază, şi poate comprima nervii spinali dacă hernierea este posterioară.
- simfiza pubiană
- articulaţia sterno-claviculară.
 71
Ţesuturile conjunctive

Figura 72. Cartilaj fibros, disc intervertebral.

1 – condrocite, 2 – fibre colagene.

Ţesutul osos
Este un ţesut conjunctiv specializat, format din celule, fibre de colagen de tip I şi substanţă
fundamentală. Particularitatea acestui ţesut este faptul că cele două componente ale matricei
extracelulare sunt mineralizate cu săruri de fosfat de calciu, dispuse sub formă de cristale de
hidroxiapatită.

Celulele ţesutului osos

În ţesutul osos se pot întâlni 4 tipuri de celule osoase, din care trei au origine comună, în celula
mezenchimatoasă (celula osteoprogenitoare, osteoblastul, osteocitul) şi una în măduva osoasă
hematogenă, fiind parte a sistemului monocitar macrofagic (osteoclastul).
Celula osteoprogenitoare se diferenţiază direct din celula mezenchimatoasă şi este celula stem a
ţesutului osos. Ea se poate divide şi deci se poate înmulţi numeric (poate prolifera). Sub acţiunea
unor stimuli adecvaţi, celulele osteoprogenitoare sunt capabile să se diferenţieze în osteoblaste
şi apoi în osteocite, celulele mature ale ţesutului osos.

Celula osteoprogenitoare
Celula osteoprogenitoare este o celulă slab diferenţiată, capabilă să-şi modifice morfologia şi
funcţia ca răspuns la stimuli specifici şi să se diferenţieze în trei tipuri de celule:
- osteoblast
- fibroblast
- condroblast.
De aceea, în momentul de faţă este considerată o celulă slab diferenţiată, dar mai bine
diferenţiată decât celula mezenchimatoasă, deoarece este angajată pe o anumită linie de
diferenţiere. Posibilitatea ei de a se diferenţia în cele trei tipuri de celule este sugerată de două
situaţii patologice:
- în tumorile maligne ale osului care provin din celula osteoprogenitoare, numite osteosarcoame,
se pot întâlni 3 tipuri de ţesuturi malignizate: ţesut fibros, cartilaginos şi osos
- în formarea calusului din cursul vindecării fracturilor, celulele care se activează sunt celulele
osteoprogenitoare. Ele formează mai întâi ţesut fibros, apoi cartilaj şi apoi os.
72
Ţesuturile conjunctive

Celulele osteoprogenitoare sunt prezente în os şi în viaţa postnatală, acoperindu-i practic toate

suprafeţele libere: stratul intern al periostului, canalul medular, areolele ţesutului spongios,
canalele Havers şi Volkmannn.
În osul matur în care nu este necesară formarea activă de os sau nu au loc procese de
remodelare osoasă, ele apar ca celule turtite, fusiforme, lipite de suprafaţa osoasă (de exemplu
celule periostale sau endostale).

Osteoblastul
Osteoblastul este celula diferenţiată a ţesutului osos, care are două funcţii majore:
- secreţia matricei extracelulare, care constă în principal din fibre conjunctive colagene de tip I
dar şi din substanţă fundamentală. Această matrice organică se numeşte osteoid şi este mai palid
colorată în HE decât cea mineralizată.
- iniţierea procesului de calcificare a osteoidului este relizată tot de osteoblast. Acesta secretă în
osteoid vezicule (50-250 nm diametru) delimitate de o membrană, care conţin fosfatază
alcalină, enzima cheie a mineralizării. Ele sunt secretate numai în perioadele în care osul
produce matrice organică. Aceste vezicule se încarcă cu fosfat de calciu, se rup în osteoid şi
iniţiază un focar de mineralizare. Odată iniţiat, procesul continuă de la sine prin creşterea în
diametru a focarelor. Prin unirea tuturor focarelor are loc mineralizarea completă a osului.
În microscopia optică osteoblastele apar ca celule cuboidale sau poligonale aşezate într-un rând
la marginea osului pe cale de formare (fig. 74). Ele sunt înconjurate de o zonă clară de osteoid,
au citoplasma bazofilă şi un nucleu triunghiular, hipocrom. Ultrastructural celula are un RER şi
un aparat Golgi bine dezvoltat, mulţi ribozomi, mitocondrii, lizozomi, granule PAS pozitive, care
conţin fosfatază alcalină (fig. 73). Osteoblastul emite numeroase prelungiri în osteoidul nou
format, stabilind joncţiuni comunicante de tip gap (nexus), fie cu osteoblastele învecinate, fie cu
osteocitele (fig. 73).

Figura 73. Celulele ţesutului osos (modificat după Welsch, 2003).

A – osteoblast, B – osteocit, C – osteoclast: 1 – nucleu, 2 – aparat Golgi, 3 – mitocondrii, 4 – RER,
5 – lizozomi, 6 – granule PAS pozitive, 7 – nexus, 8 – osteoplast, 9 – microvilozităţi, 10 – lacuna Howship.

Osteocitul
Osteocitul este celula matură, sechestrată în matricea osoasă pe care au secretat-o
osteoblastele. Ele sunt aşezate în nişte lacune, numite osteoplaste (fig. 73, 74), de la care pleacă
numeroase canalicule care conţin prelungirile fine ale osteocitelor. Aceste canalicule comunică
cu canaliculele osteocitelor situate atât pe aceeaşi lamelă osoasă, cât şi cu osteocitele situate pe
lamelele învecinate. De aceea, pe preparatele de os uscat şi şlefuit ele seamănă cu un paianjen.
Osteocitele sunt celule mai mici decât osteoblastele, au citoplasmă mai puţină, eozinofilă şi în
general au un aspect distorsionat datorat decalcificării.
 73
Ţesuturile conjunctive

Osteocitul se poate întâlni în trei stadii funcţionale:

- de repaus: celule dormante
- de sinteză: sintetizează mici cantităţi de matrice, în această fază semănând morfologic cu
osteoblastul
- de resorbţie: resoarbe cantităţi mici de matrice şi eliberează calciul pentru menţinerea
calcemiei serice. Procesul se numeşte osteoliză osteocitică şi se află sub influenţe hormonale:
parathormonul îl stimulează, determinând creşterea calcemiei serice, iar calcitonina îl inhibă. Ca
o dovadă a acestei osteolize, în lacuna osteocitului se poate găsi un material floculent, ce
reprezintă materialul de degradare a matricei, dar nu se pot găsi fibre de colagen.
Rolul osteocitului este deci de a controla şi de a menţine în limite normale matricea osoasă. La
adult, depunerea substanţelor minerale este, în condiţii normale, în echilibru cu resorbţia. La
bătrâni, predomină resorbţia.
Osteocitul este o prezenţă obligatorie pentru integritatea osului: moartea osteocitului (prin
traumatisme sau îmbătrânire) duce la resorbţia osului prin activarea osteoclastelor, urmată de
repararea sau remodelarea ţesutului osos prin activarea osteoblastelor.

Osteoclastul
Osteoclastul face parte din sistemul monocitar-macrofagic şi are, spre deosebire de celelalte
celule ale ţesutului osos, originea în celula stem din măduva osoasă hematogenă. Aceste
macrofage ale osului se activează numai în perioadele în care are loc resorbţia osoasă, cum ar fi
de exemplu procesele de remodelare osoasă. De aceea au şi o localizare caracteristică: pe
marginea osului care trebuie fagocitat: osteoane alterate, zone în care osul suferă modificări
datorate creşterii.
Aspectul morfologic al acestei celule este inconfundabil: celulă de talie mare, cu mulţi nuclei
(multinucleată) şi cu citoplasma puternic eozinofilă (fig. 74). Histochimic, prezintă reacţii pozitive
pentru fosfataza acidă conţinută în lizozomi.

A B
Figura 74. Ţesut osos spongios.
A: 1 – osteocite, 2 – osteoblaste, 3 – travee osoasă; B: 1 – osteoclast, 2 – osteocite.

În microscopia electronică se poate constata că la locul de contact cu osul, osteoclastul prezintă

(fig. 73):
- numeroase microvilozităţi în zona centrală, ce formează o adevărată margine în perie ce
conţine anhidrază carbonică. Printre microvilozităţi se pot pune în evidenţă cristale de
hidroxiapatită. În această zonă citoplasma conţine numeroase mitocondrii şi foarte mulţi
lizozomi.
74
Ţesuturile conjunctive

- o zonă clară sub forma unui inel, ce se întinde şi demarchează limitele osului care trebuie resorbit.
Citoplasma acestei zone nu conţine organite citoplasmatice, cu excepţia microfilamentelor.
- nucleii, RER şi vezicule de endocitoză, în partea opusă marginii în perie.

Rolul osteoclastului este distrugerea osului prin fagocitare, proces ce are loc în etape inverse
celor de formare a osului de către osteoblaste.
Primul pas este demineralizarea osului, proces realizat cu ajutorul acizilor organici prezenţi în
marginea în perie. Producţia de acizi este dovedită prin prezenţa anhidrazei carbonice la acest
nivel. Osul demineralizat este format doar din matrice organică şi este vizibil sub forma unei
zone mai palid colorate, numite lacuna Howship. În matricea organică sunt apoi eliberaţi
lizozomii, care conţin colagenaze, enzime care degradează fibrele de colagen. Materialul rezultat
este fagocitat de osteoclast.
Activitatea osteoclastului se află sub influenţe hormonale:
- parathormonul (hormon secretat de paratiroidă) activează osteoclastul
- calcitonina (hormon secretat de celulele C din tiroidă) inhibă activitatea osteoclastului
- estrogenii, mai puţin androgenii, menţin intact osul. La menopauză, când producţia de hormoni
estrogeni înceteză, se intensifică activitatea osteoclastelor, determinând apariţia osteoporozei,
boală care constă în fragilizarea marcată a oaselor (decalcificarea şi pierderea matricei osoase).
Nu se cunoaşte rolul hormonilor în remodelarea osului în timpul creşterii.

Implicaţii în patologie
Structura normală a ţesutului osos poate suferi modificări în unele boli, numite generic
osteopatii.
Osteoporoza este o afecţiune scheletală, caracterizată prin pierdere de masă osoasă (matrice
organică şi anorganică), urmată de creşterea fragilităţii oaselor şi a predispoziţiei la fracturi.
Datorită microfracturilor de la nivelul traveelor osoase ale osului spongios din corpii vertebrali,
apar deformări ale vertebrelor (scăderea înălţimii corpilor vertebrali până la dispariţia lor), care
explică scăderea în înălţime şi apariţia cifozei la persoanele în vârstă cu osteoporoză severă. Este
mai frecventă la femei după menopauză, ca urmare a scăderii nivelului secreţiei de estrogeni.
Mecanismul apariţiei osteoporozei postmenopauzale este creşterea resorbţiei osoase realizate
de osteoclaste, şi scăderea formării osoase de către osteoblaste.
Deficitul de vitamina D se manifestă la adult prin osteomalacie şi la copil prin rahitism. Osteomalacia
se caracterizează prin reducerea componentei anorganice a ţesutului osos de până la 35%, ceea ce
duce la înmuierea şi deformarea progresivă a oaselor. În rahitism, ca urmare a mineralizării
defectuoase a cartilajelor de creştere, apar deformări osoase şi tulburări de creştere.
Afectarea structurii şi creşterii osului apare şi în anumite boli endocrine. În caz de deficit de hormoni
de creştere hipofizari la copii apare nanismul hipofizar (încetinirea şi chiar oprirea creşterii în
înălţime), iar în caz de exces apare gigantismul (creşterea exagerată în înălţime). La adulţi, excesul
acestui hormon duce la acromegalie, caracterizată prin creşterea în grosime a oaselor.
Tumorile primare ale ţesutului osos sunt rare şi pot fi benigne (osteoblastoame, osteoclastoame)
sau maligne (osteosarcoame). Mai frecvent se întâlnesc metastaze provenite de la tumori
maligne ale altor organe (sân, plămân, prostată etc.).

Tipuri de ţesut osos

Ţesutul osos imatur

Se găseşte în oasele embrionului. Poate persista şi la adult în zonele de remodelare osoasă, la

inserţia tendoanelor, în osul alveolar (lamina dura), suturile osoase, osul labirintic, calusul osos.
Osul imatur are următoarele caractere care îl diferenţiază de cel matur:
- nu are o organizare lamelară, fiind un os non-lamelar, fasciculat
 75
Ţesuturile conjunctive

- este mai celular, adică are mai multe celule pe unitatea de suprafaţă decât osul matur, iar
celulele sunt aşezate dezordonat
- are mai multă substanţă fundamentală, colorată puternic bazofil spre deosebire de cea a osului
matur, care este eozinofilă
- este de la început puternic mineralizat, spre deosebire de osul matur care suferă o mineralizare
secundară
- se formează mai rapid decât cel matur.

Ţesutul osos matur

Ţesutul osos matur este format din lamele osoase cu o arhitectură ordonată. Matricea
extracelulară este abundentă şi complet mineralizată. În coloraţia cu HE, ţesutul osos matur
decalcificat se colorează uniform în eozinofil.

Există două tipuri de ţesut osos matur: nehaversian (fibros) şi haversian.

Ţesutul osos nehaversian sau fibros formează osul periostal şi endosteal. Fiind un os de
rezistenţă, substanţa fundamentală este redusă. Matricea extracelulară este formată
preponderent din fibre colagene orientate paralel şi circular cu suprafaţa osoasă (de unde şi
denumirea lui de os fibros). Alte fibre colagene, fibrele Sharpey, se desprind şi au un traiect
perpendicular pe axul lung al osului; ele se amestecă cu cele ale osului haversian. Rolul acestor
fibre este de a solidariza periostul sau endostul de osul propriu-zis.

Ţesutul osos haversian sau lamelar este la rândul său de două tipuri: compact şi spongios.

Ţesutul osos compact este cel mai răspândit tip de ţesut osos. El formează diafizele oaselor
lungi, scurte şi late.
1 2

3
Figura 75. Ţesut osos compact, osteoane.
1 – canal Havers, 2 – lamele osoase concentrice, 3 – sistem interhaversian.

Unitatea morfologică şi funcţională a osului haversian este osteonul sau sistemul Havers.
Un osteon are forma unui cilindru, aşezat cu axul lung în axul osului. Este centrat de un canal,
canalul Havers, în jurul căruia se aşează concentric între 5 şi 30 de lamele osoase. Lamelele
osoase sunt alcătuite din substanţă fundamentală şi fibre de colagen de tip I. În interiorul unei
lamele, fibrele sunt paralele între ele şi au un traiect helicoidal. Osteocitele sunt aşezate pe
marginea lamelelor osoase, în nişte cavităţi numite osteoplaste. Osteoplastele comunică între
ele prin numeroase canalicule, în care se găsesc prelungirile osteocitelor. Pe osul uscat şi şlefuit,
76
Ţesuturile conjunctive

aceste canalicule dau un aspect de paianjen osteoplastelor (fig. 75, 76). Cele mai interne
osteoplaste se deschid direct în canalul Havers.

Figura 76. Osteoplaste şi canaliculele lor – os uscat şi şlefuit.

Osteonul prezintă două limitante, una externă şi una internă formate dintr-un strat de osteoid,
sărac în fibre de colagen.
Canalul Havers străbate osteonul pe toată lungimea lui. El conţine vasele nutritive ale osului
(arteriolă, capilar, venulă), vase limfatice, nervi şi o mică cantitate de ţesut conjunctiv în jur. Cele
din apropierea periostului se termină orb, în deget de mănuşă. Canalele Havers comunică între
ele prin canale de anastomoză oblice, canalele Volkmann. Aceste canale au un traiect
perpendicular pe axul lung al osului şi nu sunt înconjurate de lamele osoase (fig. 77 B). Aceste
caractere morfologice ne permit să le diferenţiem de canalele Havers. Şi ele conţin vase
sanguine, limfatice şi nervi.
Osul adult conţine sisteme Havers (fig. 77 A) de diferite vârste şi dimensiuni. Cele mai vechi sunt
cele mai mineralizate.

A B
Figura 77. Ţesut osos compact.
A – secţiune transversală, B – secţiune longitudinală: 1 – canal Havers, 2 – lamele osoase ,
3 – canal Volkmann.

Sistemele interhaversiene sau lamelele interstiţiale, sunt arcuri de cerc, de diferite dimensiuni,
aşezate între sistemele Havers, cu rolul de a le solidariza (fig. 75). Ele rezultă din sistemele
 77
Ţesuturile conjunctive

Havers în urma proceselor de remodelare osoasă. În consecinţă şi ele sunt formate din lamele
osoase cu osteocite aşezate în osteoplaste, centrate sau nu de un canal Havers. Rolul lor este de
a da rezistenţă osului.

Ţesutul osos spongios formează epifizele oaselor lungi şi scurte şi oasele late. El este format din
trabecule sau travee de ţesut osos haversian, trabecule care se anastomozează şi se întretaie,
delimitând spaţii de diferite forme şi dimensiuni numite areole (fig. 78).
Areolele osului spongios conţin măduvă roşie hematogenă la nou-născut şi la copil şi măduvă
galbenă la adult. La adult există câteva localizări precise în care mai poate persista măduva roşie
(vezi la capitolul „Măduva osoasă”). La osul spongios în curs de creştere sau remodelare, pe
marginea areolelor se observă osteoblaste, aşezate unul lângă celălalt şi chiar osteoclaste.
Osteocitele se găsesc în interiorul lamelelor osoase, care intră în structura traveelor osoase.

Figura 78. Ţesut osos spongios.

1 – travee osoase, 2 – areole.

Osificarea sau formarea osului

Osificarea este procesul biologic prin care organismul construieşte os. Este diferită de
osteogeneză, care se defineşte ca procesul de edificare a osului ca organ.
Osificarea are loc în viaţa intrauterină şi, pentru a decurge în mod normal, presupune intervenţia
a numeroşi factori:
- vascularizaţia bogată care asigură aportul de energie, materii prime pentru construcţia matricei
organice şi elemente minerale (calciu şi fosfor)
- prezenţa osteoblastelor pentru construcţia matricei
- secreţia fosfatazei alcaline
- factori hormonali: parathormonul, calcitonina, hormonii sexuali, hormonul somatotrop,
hormonul tireostimulant etc.
- vitaminele A, C, D etc.
- factori metabolici.
Osificarea se poate produce prin două mecanisme, în funcţie de osul care trebuie construit:
osificarea endoconjunctivă (pentru oasele late) şi osificarea endocartilaginoasă (pentru oasele
lungi şi scurte).
78
Ţesuturile conjunctive

Osificarea endoconjunctivă debutează în săptămâna a 8-a de viaţă intrauterină şi are două etape:
- faza de remaniere a ţesutului conjunctiv, care începe prin condensarea ţesutului
mezenchimatos în locurile programate genetic să formeze oase late. În acest ţesut
mezenchimatos condensat intră numeroase vase (ţesutul devine puternic vascularizat), celulele
mezenchimatoase încep să crească în volum şi se transformă în osteoblaste, celule care conţin în
citoplasmă toate organitele necesare sintezei şi calcificării matricei osoase. Osteoblastele vor
secreta osteoidul.
- faza de mineralizare constă în mineralizarea osteoidului, mineralizare care se produce simultan
în întreaga matrice organică sub acţiunea fosfatazei alcaline. Rezultatul este formarea unor
„spiculi” osoşi.
Aceşti spiculi (os nou format) sunt înconjuraţi de ţesut mezenchimatos. Celulele
mezenchimatoase din jurul spiculilor osoşi se diferenţiază în celule osteoprogenitoare, care în
contact cu spiculii devin osteoblaste formatoare de os. Ele secretă matrice pe care o depun la
suprafaţa spiculului, determinând creşterea spiculului osos prin apoziţie.
Consecutiv mineralizării se formează ţesutul osos imatur, care va suferi procese de remaniere
înainte de a da naştere osului definitiv.

Osificarea endocartilaginoasă începe de asemenea prin condensarea ţesutului mezenchimatos,

dar în acest caz, celulele mezenchimatoase se transformă în condroblaste, care secretă un
cartilaj hialin. Osificarea se produce în acest model de cartilaj hialin. Exemplul tipic îl constituie
formarea scheletului, care iniţial este cartilaginos şi este delimitat de un pericondru. Creşterea
modelelor cartilaginoase ale osului în grosime se face prin apoziţie de matrice cartilaginoasă,
produsă de condroblastele care se diferenţiază din stratul celular al pericondrului. Osificarea
apare în regiunea mediană a osului, zonă în care pericondrul se transformă în periost iar
condrocitele sunt înlocuite cu osteoblaste, celule formatoare de os. Acestea secretă o lamă fină
de osteoid, pe care-l calcifică ulterior, de jur împrejurul modelului cartilaginos. Acest os se va
numi os periostal datorită localizării sale sau os intramembranos conform modului de formare. În
acelaşi timp în cartilaj are loc hipertrofia condrocitelor, care încep să secrete fosfatază alcalină şi
calcifică matricea. Condrocitele mor (vezi mai jos cauza) şi ulterior are loc distrugerea matricei,
cu formarea unor cavităţi a căror dimensiune creşte treptat. În aceste cavităţi intră câteva vase
sanguine din periost şi, împreună cu ele, celule periostale primitive. Acestea vor deveni celule
osteoprogenitoare care, la contactul cu cartilajul calcificat se transformă în osteoblaste şi vor
depune osteoid pe marginea traveelor de cartilaj calcificat. Osteoidul şi ţesutul osos, odată
calcificat, apar colorate eozinofil pe preparatele histologice, în vreme ce cartilajul calcificat este
puternic bazofil.

Un alt exemplu de osificare endocartilaginoasă este creşterea în lungime a oaselor prin cartilajul
hialin de pe suprafaţa articulară a epifizelor, numit şi cartilaj de creştere. Acest tip de osificare
are mai multe faze, identificabile morfologic sub forma mai multor zone (fig. 79):
- zona de cartilaj hialin sau zona cartilajului de rezervă este reprezentată de un cartilaj care
pare inactiv, nu produce matrice şi nu prezintă diviziuni celulare
- zona cartilajului seriat sau de proliferare, în care celulele cartilaginoase cresc în volum, se
aşează unele sub altele formând grupări izogene axiale
- zona cartilajului hipertrofic, în care celulele cresc mult în volum, devin globuloase deoarece
acumulează glicogen şi lipide în citoplasmă ceea ce dă un aspect clar citoplasmei. Nucleii devin
mici, picnotici. Celulele cartilaginoase încep să secrete fosfatază alcalină producând calcificarea
(mineralizarea) matricei cartilaginoase. Consecutiv mineralizării matricei are loc degenerarea şi
moartea condrocitelor; cauza este calcificarea matricei care împiedică difuzarea substanţelor
nutritive la celule.
- zona de eroziune sau de resorbţie este zona situată cel mai aproape de diafiză, în care cartilajul
calcificat este în contact direct cu măduva osoasă. Acestă zonă are un aspect de fagure de miere
 79
Ţesuturile conjunctive

datorită numeroaselor cavităţi rezultate în urma morţii condrocitelor. În aceste cavităţi pătrund
vase de sânge şi celule osteoprogenitoare.
- zona de osteoid, în care celulele osteoprogenitoare se diferenţiază în osteoblaste, care încep
depunerea de osteoid pe traveele de ţesut cartilaginos calcificat. Pe măsură ce se depune
osteoidul, cartilajul este resorbit. Pe de altă parte, vasele de sânge aduc cu ele celule stem din
care se vor forma celulele hematopoietice ale măduvei osoase.
Osteoidul este mineralizat rezultând un ţesut osos care se va matura consecutiv unor procese de
remodelare şi reorganizare osoasă sub acţiunea osteoclastelor şi osteoblastelor.

Figura 79. Osificare endocartilaginoasă.

1 – zona de cartilaj hialin, 2 – zona de cartilaj seriat, 3 – zona de cartilaj hipertrofic, 4 – zona de eroziune,
5 – zona de osteoid.

Remodelarea osoasă

Remodelarea osoasă se desfăşoară întreaga viaţă, dar este predominantă la adult (după vârsta
de 20 de ani). Ea constă din resorbţia unor mici cantităţi de os şi înlocuirea lui cu os nou format.
În mod normal, între aceste două procese există o balanţă perfectă. Procesul de remodelare nu
modifică forma oaselor, dar este vital pentru integritatea osului, din mai multe motive:
- remodelarea asigură reparaţia zonelor afectate de stresul repetat, înlocuind mici lipsuri de
ţesut osos sau mici deformităţi
- previne acumularea unor cantităţi prea mari de os îmbătrânit care poate să-şi piardă
elasticitatea şi să devină sfărâmicios
- asigură funcţionarea scheletului ca depozit de calciu şi fosfor
- resorbţia osoasă, mai ales cea de la suprafaţa trabeculelor osoase, poate suplini necesităţile de
calciu şi fosfor atunci când aceste minerale sunt deficitare în alimentaţie sau când există
necesităţi crescute (sarcină, alăptare).
Remodelarea osoasă are loc toată viaţa, în aşa fel încât marea majoritate a scheletului este
înlocuită din 10 în 10 ani.
80
Ţesuturile conjunctive
 83
Sângele

Generalităţi
Sângele este un ţesut alcătuit din plasmă, un fluid bogat în proteine, celule sanguine (hematii
sau eritrocite, leucocite), şi plachete sanguine (trombocite) (tabelul 1). O parte din aceste celule
folosesc sângele doar ca pe un mijloc de transport spre diferite ţesuturi, unde îşi îndeplinesc
funcţiile (leucocitele).
Vechii histologi considerau sângele un ţesut conjunctiv în care substanţa fundamentală este
fluidă. În momentul de faţă marea majoritate a histologilor îl consideră o categorie aparte,
deoarece spre deosebire de celelalte ţesuturi conjunctive, el nu realizează legături morfologice
între diferitele părţi ale corpului. Sângele este un ţesut de legătură mai mult în sens funcţional,
căci prin circulaţia sa el realizează comunicarea între toate ţesuturile şi organele corpului.

Volumul sanguin este de aproximativ 5 litri, reprezentând 7% din greutatea corporală. Plasma
sanguină reprezintă aproximativ 55% din acest volum, eritrocitele 44%, iar leucocitele şi
plachetele 1%. Volumul ocupat de elementele celulare din sânge după centrifugare se numeşte
hematocrit şi este reprezentat în proporţie de 99% de hematii. Valoarea normală a
hematocritului este de 39-50% la bărbaţi şi 35-45% la femei.
Sângele este oglinda organismului şi de aceea cunoaşterea compoziţiei sale normale este de o
importanţă capitală pentru practica medicală; nu există în organism un alt ţesut care să fie atât
de mult examinat în scop diagnostic. El oferă informaţii nu numai în legătură cu bolile care-l
afectează în mod direct, ci şi informaţii indirecte despre infecţii virale, bacteriene, parazitare,
modificări metabolice sau de altă natură. Sângele furnizează clinicianului elemente esenţiale atât
pentru diagnostic, cât şi pentru urmărirea evoluţiei bolii şi eficacitatea tratamentului.

Sângele circulă în sistemul vascular sub acţiunea de pompă a inimii.

El are funcţii multiple şi complexe:
- transportă oxigen şi substanţe nutritive spre celule
- transportă dioxid de carbon şi metaboliţi de la celule
- transportă hormoni şi alte substanţe reglatoare de la locul lor de producere la ţesuturi
- are rol şi în apărarea nespecifică şi specifică (imună)
- rol în menţinerea homeostaziei
- rol în termoreglare
- rol în coagulare.

Metode de studiu a sângelui

Sângele poate fi studiat din punct de vedere biochimic şi din punct de vedere al celulelor.
Pentru studiul biochimic, sângele este recoltat într-o eprubetă prin puncţie venoasă cu ajutorul
unui ac de seringă. În contact cu aerul, în mod normal, el se coagulează rapid. Dacă se adaugă
factori anticoagulanţi sângele se sedimentează în mai multe straturi: la suprafaţă un strat gros
de plasmă, apoi un strat fin de material albicios (ce conţine leucocitele) şi apoi încă un strat gros,
colorat roşu viu (ce conţine hematiile).
Celulele sângelui se studiază în mod obişnuit pe frotiul sanguin, care se obţine prin întinderea
unei fine pelicule de sânge, obţinut prin înţeparea pulpei degetului, pe o lamă de sticlă. Cea mai
uzuală metodă de colorare a frotiului sanguin este May-Grünwald-Giemsa (MGG). Examinarea
frotiului, la obiectivul cu imersie a microscopului, permite numărarea celulelor sanguine şi
exprimarea lor în procente, dar şi examinarea aspectului lor morfologic. În laboratoarele
moderne, numărarea celulelor se face electronic.
84
Sângele

Plasma sanguină
Conţine în proporţie de 90% apă şi 10% diferite substanţe, din care 97% sunt reprezentate de
proteine: albumine 55%, globuline 38%, fibrinogen şi complement. Restul de 3% este
reprezentat de diferite alte substanţe ca hormoni, vitamine, lipoproteine, ioni, diferiţi metaboliţi.

Celulele sângelui
Hematiile
Hematiile sau eritrocitele sunt corpusculi anucleaţi ce dau culoare roşie sângelui. Sunt cele mai
numeroase celule ale sângelui: 4-5 milioane/ml.
Îşi au originea în măduva osoasă (MO) din celula stem multipotentă mieloidă (CSM), unde
hematiile se prezintă ca celule adevărate, nucleate. Înainte de a intra în circulaţie, ele îşi
extrudează nucleul, pierzându-şi capacitatea de sinteză proteică dirijată prin ADN. În condiţiile în
care ele sunt celule anucleate, este mai corect să le numim hematii decât eritrocite. În acelaşi
timp îşi pierd şi mitocondriile şi celelalte organite citoplasmatice, dar acumulează în schimb un
pigment respirator bogat în fier, hemoglobina (Hb).
Hematia apare în sânge sub formă de reticulocit, un corpuscul delimitat de o membrană şi a
cărui citoplasmă conţine hemoglobină, câteva enzime necesare menţinerii integrităţii celulare şi
transportului de gaze şi câţiva ribozomi ce se pot evidenţia pe frotiul sanguin prin coloraţii
speciale, sub forma unei reţele delicate, bazofile. Numele de reticulocit se datorează prezenţei
acestei reţele. În cel mult 24 de ore această reţea dispare. Numărul reticulocitelor este sub 1%
din numărul total de hematii. Determinarea numărului de reticulocite este foarte important,
deoarece exprimă rata producerii de eritrocite în MO.
Creşterea numărului de reticulocite în sângele periferic este un indice bun al eficacităţii
terapeutice al unei anemii.

Tip celular Hematie Limfocit Neutrofil Eozinofil Bazofil Monocit Trombocit

Talie 6,7-7,7 µ 6-18 µ 12-14 µ 12-17 µ 10-14 µ 16-20 µ 2-3 µ
3,9-6,5 x 0-0,1 x 2-7,5 x 1,3-3,5 x 0-0,44 x 0,2-0,8 x 150-400 x
Număr/litru
109 109 109 109 109 109 109
Procentaj - 20-50% 40-75% 2-5% 0,5-1% 1-5% -
leucocitar
Durata de 5-7 zile 1-2 zile 6-9 zile 6-9 zile 3-7 zile 2-3 zile 4-5 zile
maturare
120 zile Variabilă 6 ore – 8-12 zile - Luni - ani 8-12 zile
Durata de
câteva
viaţă
zile

Tabel 1. Celulele sanguine şi trombocitele.

Aspectul morfologic al hematiei

Funcţia principală a hematiei este transportul de oxigen şi dioxid de carbon. Pentru realizarea
acestei funcţii, hematia are o formă şi o structură particulară.
 85
Sângele

Hematia are diametrul mediu de 7,5 μ şi o grosime de 1,9 μ. Privită de sus este mai palidă în
centru şi mai intens colorată la periferie. Privită din profil are formă de pişcot sau de disc
biconcav. Această formă realizează cea mai mare suprafaţă pentru acelaşi volum. Această formă
favorizează saturaţia imediată a hemoglobinei cu oxigen, pe măsură ce hematia trece prin
capilarele pulmonare, deoarece moleculele de hemoglobină sunt mai aproape de membrana
plasmatică.
Hematiile au o mare plasticitate, fiind capabile să-şi schimbe forma când trec prin capilarele mici
de 3-4 μ diametru. Această deformare e posibilă datorită forţelor hidrodinamice şi altor
mecanisme fizice ce nu influenţează schimburile de gaze.

Forma hematiilor este influenţată şi de osmolaritatea mediului: în soluţii hipotone se umflă

(macrocite, megalocite), iar în soluţii hipertone se rup, proces numit hemoliză.
În diferite boli, hematiile au forme patologice:
- eliptocite în eritrocitoza ereditară
- stomatocite sau drepanocite în hemoglobinopatii
- acantocite în diverse afecţiuni hepatice.

Ultrastructura hematiei
Membrana plasmatică are două straturi lipidice ce încorporează proteine într-un strat
discontinuu. Ea este în continuare obiect de studiu pentru înţelegerea mecanismelor de
menţinere a formei hematiilor.
Imediat sub membrana plasmatică există o reţea bidimensională de filamente scurte, ancorate la
membrana celulară. Ele formează un citoschelet membranar ce este compus în principal din
spectrină, actină eritrocitară, ankirină, tropomiozină. Rolul lui este de a menţine forma hematiei
şi explică unele anomalii congenitale de formă: sferocitoza şi eliptocitoza.
Citoplasma este lipsită de organite. Cu toate acestea, este o celulă activă metabolic, fiind
capabilă să obţină energie din glucoză prin metabolism anaerob.
Cea mai mare parte a celulei este ocupată de hemoglobină, o proteină capabilă să lege oxigenul
sau dioxidul de carbon.
Hemoglobina este alcătuită dintr-o grupare HEM ce conţine fier şi globină, formată din 4 lanţuri
polipeptidice (combinaţii de lanţuri α, β, γ sau δ). Hemoglobina adultului este formată din trei
tipuri de hemoglobină: 96% este HbA (formată din 2 lanţuri α şi două lanţuri β), 2% este HbA2
(formată din 2 lanţuri α şi două lanţuri δ) iar restul de 2% este hemoglobină fetală HbF (formată
din 2 lanţuri α şi două lanţuri γ). HbF predomină în viaţa fetală, cantitatea ei scade brusc după
naştere, fiind înlocuită cu HbA. Ea poate persista în cantităţi anormal de mari în două forme de
anemie: talasemia şi anemia „sickle cell”.

Antigenele de suprafaţă
Membrana citoplasmatică are un număr foarte mare (de ordinul trilioanelor) de antigene de
suprafaţă. Două dintre aceste tipuri de antigene au semnificaţie clinică în relaţie cu transfuzia
sanguină şi stau la baza sistemului de grup sanguin ABO. Astfel, unii indivizi au pe suprafaţa
hematiilor antigene A, alţii antigene B, alţii atât antigene A cât şi B, iar alţii nu au nici antigene A
şi nici B. Se pot stabili astfel patru mari grupe sanguine: grupa A, B, AB şi O. Din motive
necunoscute, aproape toţi indivizii au în plasma lor anticorpi împotriva unor anumite antigene ce
nu sunt prezente pe eritrocitele lor, numite aglutinine. Înainte de orice transfuzie este important
să determinăm grupa de sânge şi aglutininele donorului şi primitorului, pentru a evita reacţii
antigen-anticorp între antigenele şi aglutininele donorului şi primitorului. Consecinţa unei
incompatibilităţi de grup sanguin ar fi hemaglutinarea sau liza intravasculară a hematiilor, cu
efecte fatale.
Alt antigen important de pe suprafaţa hematiilor este antigenul Rh. Majoritatea indivizilor îl au şi
sunt Rh+, alţii nu-l au şi sunt Rh-. Împotriva acestui antigen nu se dezvoltă anticorpi în mod
86
Sângele

spontan, doar în caz de izoimunizare post-transfuzională sau post-partum. Astfel, dacă un individ
Rh- primeşte o transfuzie cu sânge Rh+, o a doua transfuzie cu sânge Rh+ poate determina
hemoliză. La fel în sarcină, dacă mama este Rh-, iar fătul Rh+ , mama va dezvolta anticorpi anti-
Rh, care la o a doua sarcină cu făt Rh+ vor traversa bariera placentară şi vor cauza hemoliză.

Implicaţii în patologie: anemiile

Anemiile sunt boli care rezultă în urma scăderii numărului de hematii circulante sau a
hemoglobinei, a căror consecinţă este hipoxia şi care pot fi detectate prin analiza sângelui
periferic şi a măduvei hematogene. Există mai multe tipuri de anemii, de diferite cauze: deficit
de fier (anemia feriprivă), deficit de vitamina B12 şi acid folic (anemia megaloblastică), anomalii
structurale ale hematiei precum şi prin distrugerea prematură a hematiilor (anemii hemolitice)
etc.
Cea mai frecventă este anemia feriprivă, a cărei cauză majoră este lipsa de fier rezultată dintr-o
alimentaţie deficitară, pierderi cronice de sânge, malabsorbţie intestinală, sau necesităţile
crescute în cursul sarcinii şi alăptării. Persoanele anemice prezintă o paloare caracteristică,
senzaţie de slăbiciune, ameţeli, oboseală cronică, iar în formele severe chiar insuficienţă
cardiacă. În această formă de anemie, eritrocitele sunt mai mici (microcite) şi mai palide
(hipocrome), de aceea se mai numeşte şi anemie microcitară sau hipocromă. În anemia
megaloblastică eritrocitele sunt de dimensiunui foarte mari (megaloblaşti).
Distrugerea prematură a hematiilor din anemiile hemolitice se datorează pe de o parte unor
defecte structurale, iar pe de altă parte unei incompatibilităţi de grup sanguin (Rh) între mamă şi
făt (eritroblastoza fetală).
Defectele citoscheletului hematiei determină modificări de formă ale acesteia ce duc la apariţia
eliptocitozei şi sferocitozei, în care anemia este însoţită de icter şi splenomegalie, datorită
distrucţiei masive în splină a acestor hematii anormale. O serie de alte afecţiuni hematologice au
la bază defecte structurale ereditare ale hemoglobinei: talasemia, prin sinteza anormală a unuia
sau mai multor lanţuri de hemoglobină, şi anemia falciformă (eritrocite în formă de seceră).

Leucocitele
Leucocitele, sau globulele albe, se găsesc în proporţie de mai puţin de 1% din numărul total de
celule sanguine.
Proporţia diferitelor tipuri de leucocite realizează formula leucocitară:
- neutrofilele 40-75%
- eozinofilele 2-5%
- bazofilele 0,5-1%
- monocitele 1-5%
- limfocitele 20-50%
Neutrofilele, eozinofilele şi bazofilele sunt leucocite granulare, deoarece conţin în citoplasma lor
granule de sinteză, specifice. Neutrofilele se mai numesc şi polimorfonucleare datorită
variabilităţii formei nucleului.
Limfocitele şi monocitele sunt leucocite agranulare, deoarece nu conţin în citoplasmă granulaţii
specifice.

Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză, iar scăderea leucopenie. Există variaţii
diurne ale numărului de leucocite: cel mai mic număr este dimineaţa, după repaus. Numărul
leucocitelor creşte postprandial, în stări de stres, după efort fizic.

Neutrofilul
Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite circulante. În sânge ele se găsesc într-o formă
inactivă, dar sub acţiunea unor stimuli adecvaţi, ele părăsesc sângele, intră în ţesutul conjunctiv
unde devin celule foarte mobile şi avide de fagocitoză. Ele constituie prima linie de apărare a
 87
Sângele

organismului în faţa invaziei microbiene, rolul lor principal fiind de a fagocita bacterii. De
asemenea, ele intervin în fazele iniţiale ale inflamaţiei, ca răspuns al organismului la o agresiune.

Aspectul morfologic
Dimensiunea neutrofilului este de 12-14 µ pe frotiu şi 9-10 µ în sânge. Membrana celulară este
lipoproteică şi acoperită cu glicocalix. Spre deosebire de alte membrane celulare, conţine actină,
miozină, tubulină şi alte proteine contractile asociate microtubulilor. Prezenţa acestor proteine
contractile asigură o mobilitate deosebită neutrofilului, atât în sânge cât şi în ţesuturi.
Nucleul neutrofilului este format din doi sau mai mulţi lobi (sau segmente), uniţi între ei prin
punţi fine de cromatină (fig. 80). La eliberarea în sânge din MO, nucleul are o formă simplă,
ovoidă sau alungită, celula numindu-se din acest motiv „band cell”. Constricţiile se dezvoltă
ulterior, iar neutrofilele bătrâne ajung să aibă 5 sau mai mulţi lobi. Numărarea formelor
nesegmentate este un indice al pătrunderii neutrofilelor din MO în sângele periferic.
Formula Arneth exprimă procentual numărul de neutrofile nesegmentate şi numărul de
neutrofile segmentate în funcţie de numărul de segmente nucleare. O formulă Arneth normală
are următorul aspect:
- neutrofile nesegmentate 0-5%
- neutrofile cu nucleu cu 2 lobi 14-30%
- neutrofile cu nucleu cu 3 lobi 40-50%
- neutrofile cu nucleu cu 4 lobi – restul până la 100%.
Anomaliile neutrofilelor se apreciază prin deplasarea la dreapta sau la stânga a acestei curbe.

4 3
2 8

A B
Figura 80. Neutrofil segmentat.
A: Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – aparat Golgi, 3 – mitocondrie, 4 – RER, 5 – granulaţii specifice,
6 – granulaţii azurofile, 7 – granulaţii terţiare, 8 – centriol (modificat după Poirier, 2002); B: Imagine
histologică, frotiu periferic.

Cromatina nucleară este condensată, nucleolul invizibil. La femei, cromatina, reprezentând

condensarea cromozomului X (inactiv), poate forma o prelungire a lobului nuclear sub forma
unui băţ de tobă, numit corpusculul Barr. La bărbaţi, cromozomul Y este mult mai mic şi nu se
poate observa. Este posibilă deci determinarea sexului pe frotiul periferic.
Citoplasma este acidofilă şi conţine puţine organite: RER, complex Golgi, centrioli, microtubuli
(fig. 80 A).
Caracteristică este prezenţa în citoplasma neutrofilelor a granulelor specifice şi nespecifice sau
azurofile. Numărul lor este de 50-200, variind de la o celulă la alta. Fiecare granulă este
înconjurată de o membrană proprie (endomembrană). Granulele nu sunt statice, ele sunt într-o
permanentă mişcare browniană, fie în grup, fie izolat. Ele sunt de trei tipuri (fig. 80 A):
88
Sângele

- granulaţii azurofile sau primare corespund lizozomilor altor celule. Ele se colorează
metacromatic în roşu, dar de obicei sunt greu vizibile fiind mascate de granulaţiile specifice.
Granulaţiile azurofile conţin mieloperoxidază, hidrolaze acide şi proteine cationice numite
defensine cu acţiune similară anticorpilor.
- granulaţii secundare sau specifice sunt fine, pulverulente dând tentă albăstruie citoplasmei. Nu
se pot individualiza la microscopul optic. La microscopul electronic ele au formă alungită
semănând cu boabele de orez. Conţin diferite enzime cu efect litic: colagenaze, fosfolipaze,
lactoferine, substanţe cu efect bactericid (lizozimul) şi activatori ai complementului.
- granulaţii terţiare, care au fost descoperite mai recent; ele conţin fosfataze (fosfataza alcalină)
şi metaloproteinaze (gelatinaze şi colagenaze), al căror rol este de a facilita deplasarea
neutrofilului prin ţesutul conjunctiv.

Rolul neutrofilului
Fagocitoza este funcţia principală a neutrofilului, pe care o îndeplineşte în ţesutul conjunctiv.
Neutrofilul reprezintă prima linie de apărare a organismului în faţa invaziei bacteriene.
Mecanismul prin care distruge bacteriile se numeşte fagocitoză. Există două tipuri de fagocitoză:
nespecifică şi specifică sau imună.

Fagocitoză nespecifică. La locul invaziei microbiene, în ţesuturi, se eliberează mediatori chimici

(citokine, limfokine, fracţiunea C5 a complementului ce are rol în chemotaxie) ce vor fi purtaţi de
curentul sanguin până la MO; efectul va fi, pe de o parte, creşterea producţiei de neutrofile, pe
de altă parte, eliberarea lor în sânge şi orientarea lor spre ţesuturile infectate. În acelaşi timp are
loc şi mobilizarea neutrofilelor marginate, de pe peretele vaselor.
La locul infecţiei, neutrofilele aderă de peretele venulelor postcapilare şi migrează printre
celulele endoteliale în ţesutul conjunctiv perivascular. Aderenţa neutrofilelor de peretele capilar
se face prin mecanisme imunologice, prin intermediul unei proteine din membrana lor celulară:
Leucocyte Cell Adhesion Molecule 1 (L-CAM 1), precum şi a altor mediatori, eliberaţi de diferite
celule la locul invaziei microbiene: interleukina 1 (IL1), Tumor Necrosis Factor α (TNF α), care
stimulează celula endotelială să atragă L-CAM-ul din membrana celulară a neutrofilelor. Odată
adeziunea realizată, neutrofilul emite pseudopode în spaţiul intercelular al endoteliului venulelor
postcapilare. Pasajul neutrofilelor spre ţesutul conjunctiv va fi facilitat de histamina şi heparina
eliberate din mastocitele perivasculare de la locul invaziei microbiene.
În ţesutul conjunctiv perivascular are loc reorganizarea citoscheletului neutrofilului, care devine
polarizat pentru migrare în funcţie de gradientul de concentraţie a chemotactantului (mediatorii
chimici). Această proprietate a neutrofilului de a migra spre chemotactant, de la concentraţii
mici spre concentraţii mari, poartă numele de chemotaxie. Când ajung în regiunea concentraţiei
maxime, în imediata apropiere a bacteriilor, neutrofilele nu mai migrează ci devin avide de
fagocitoză: emit pseudopode, care se întind în jurul bacteriei pe care o înglobează în citoplasmă,
într-o vacuolă mare numită fagozom. Granulaţiile neutrofilului (cele specifice şi cele azurofile) îşi
descarcă enzimele în fagozom şi distrug bacteria. Resturile bacteriene se pot regăsi în citoplasmă
sub forma corpilor reziduali, sau pot fi eliminate din celulă prin exocitoză. În această bătălie mor
mii de neutrofile şi alte leucocite, care împreună cu bacteriile moarte şi ţesuturile distruse
formează puroiul.

Fagocitoza imună. Ingestia şi distrucţia bacteriilor de către neutrofile este mult mai eficientă
dacă individul a avut un contact prealabil cu aceeaşi bacterie. În cursul acestui prim contact, are
loc, pe lângă distrucţia bacteriană prin fagocitoză nespecifică, şi secreţia unor anticorpi specifici
la antigenele de pe suprafaţa bacteriei. Aceşti anticorpi sunt IgG secretate de plasmocite, care
vor circula prin sânge în permanenta căutare a antigenelor.
La al doilea contact cu bacteria, IgG se leagă pe antigenele de pe suprafaţa bacteriei, la acest complex
antigen-anticorp adăugându-se şi fracţiunea C3 a complementului. Componentele plasmatice, IgG, C3
 89
Sângele

şi C5, ce acoperă bacteria şi cresc eficienţa fagocitozei se numesc opsonine, iar procesul de acoperire
al bacteriei se numeşte opsonizare. Membrana celulară a neutrofilului conţine receptori pentru IgG şi
C3, care vor atrage cu mare viteză bacteria opsonizată. Are loc o fagocitoză imună, bazată pe reacţia
antigen-anticorp. Acest tip de fagocitoză este mult mai rapidă şi mai specifică.

Funcţie secretorie. Neutrofilele, ca şi alte celule fagocitare, sunt capabile să sintetizeze anumiţi
mediatori care intervin în diferite momente ale procesului inflamator. Aceşti mediatori se
numesc leucotriene, identificate cu litere din alfabet şi numere: LTA4, LTB4, LTC4, LTD4, LTE4 etc.
Rolul lor este diferit, astfel:
- LTA4 este un precursor în formarea leucotrienelor bioactive, sintetizat de neutrofile, eozinofile
și mastocite, fiind rapid metabolizat și transformat în LTB4 sau LTC4
- LTB4 promovează aderarea neutrofilelor la endoteliu şi migrarea lor în ţesuturi. Este de
asemenea chemotactant pentru eozinofile, monocite şi alte neutrofile, participând în felul acesta
la recrutarea acestor celule la locul infecţiei.
- LTC4, LTD4, LTE4 cresc permeabilitatea capilarelor şi a venulelor postcapilare contribuind la
apariţia edemului de la locul inflamaţiei. De asemenea, produc vasoconstricţie (sau
bronhoconstricţie) la bolnavii cu astm bronşic. Drogurile care blochează acţiunea sau sinteza
acestor leucotriene împiedică constricţia bronşică la astmatici.
Neutrofilele mai secretă şi interleukina 1 (IL1), o substanţă pirogenă, adică o substanţă care
induce febra. Febra este o consecinţă a inflamaţiei acute în care sunt implicate neutrofilele.
După unii autori ar mai secreta şi molecule de adeziune celulară, pe care le pot insera în
membrana celulară, facilitând aderarea neutrofilului la peretele venulelor postcapilare.

Eozinofilul
Eozinofilele sunt mult mai puţin numeroase decât neutrofilele, ele reprezentând doar 2-5% din
leucocitele sanguine. Numărul lor are o mare variabilitate pe parcursul zilei: este mai mare dimineaţa
şi mai mic seara. Se estimează că pentru fiecare eozinofil circulant, există 300 de eozinofile în
ţesuturi.
Numărul eozinofilelor creşte în infestaţii parazitare, reacţii alergice, reacţii adverse
medicamentoase sau infecţii cronice.
După expulzarea din MO, ele rămân doar câteva ore în circulaţie, după care intră în ţesuturi:
piele, plămân, tub digestiv, unde durata lor de viaţă este de câteva zile.

Aspectul morfologic
Dimensiunea eozinofilului este de 9 μ în sânge şi de 12-17 μ pe frotiul sanguin, fiind mai mare decât
neutrofilul. Se identifică imediat prin două caractere morfologice: aspectul nucleului şi al
granulaţiilor.
Nucleul eozinofilului este bilobat, cu formă de desagă. Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte fină
de cromatină (fig. 81). În general este mai puţin condensat decât nucleul neutrofilului.
Citoplasma conţine granulaţii specifice şi nespecifice (fig. 81):
- granulaţiile specifice ale eozinofilului sunt cele mai mari şi se colorează portocaliu în coloraţia
May-Grünwald-Giemsa. În microscopia electronică ele sunt ovoide, având în centru un miez cu
structură cristalină, electronodens la fluxul de electroni, înconjurat de o matrice mai puţin densă.
Granulele conţin patru proteine majore cu efect citotoxic şi neurotoxic asupra paraziţilor:
proteoglican 2 (PRG2), o proteină ce conferă culoarea specifică granulaţiilor, Eosinophil Cationic
Protein (ECP), Eosinophil Peroxidase (EPO), Eosinophil-Derived Neurotoxin (EDN), ce are efecte
neurotoxice asupra helminţilor. Mai conţin: histaminază, arilsulfatază cu rol de a inactiva SRS-A
sau leucotriena 3 secretată de mastocite, precum şi colagenaze şi catepsine. Cu excepţia PRG2,
care este conţinută în miezul electronodens, toate celelalte substanţe se găsesc în matricea
granulaţiei.
90
Sângele

- granulaţiile azurofile sunt mai mici decât cele specifice. Ele sunt lizozomii eozinofilului care
conţin hidrolaze acide şi alte enzime litice implicate în distrucţia paraziţilor şi a complexelor
antigen-anticorp incluse în citoplasma eozinofilului.
Pe lângă granulaţii, citoplasma eozinofilului conţine organite slab dezvoltate (fig. 81).

1 4
3

6
2

A B
Figura 81. Eozinofil.
A: Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – aparat Golgi, 3 – mitocondrie, 4 – RER, 5 – granulaţii specifice,
6 – granulaţii azurofile (modificat după Poirier, 2002); B: Imagine histologică, frotiu periferic.

Rolul eozinofilului
Fagocitoza. Eozinofilele sunt şi ele celule fagocitare, dar cu o capacitate oxidativă mai mare
decât a neutrofilelor. Membrana celulară are receptori pentru alte Ig decât neutrofilul: IgE, cu
acţiune specifică în distrugerea paraziţilor. Eozinofilele au şi ele chemotactism, deplasându-se în
ţesuturi ca răspuns la:
- produşi parazitari şi complement
- histamină şi factorul chemotactic pentru eozinofile eliberate de bazofile şi mastocite
- IL secretate de limfocitele activate.
Distrugerea parazitului se face fie prin fagocitoză obişnuită, fie prin eliberarea conţinutului
granulaţiilor în cazul în care parazitul este prea mare (de exemplu Schistosoma haematobium).
Modularea reacţiilor alergice şi inflamatoare. Eozinofilul are rol în ameliorarea reacţiilor de
hipersensibilitate, deoarece prin enzimele sale inhibă degranularea mastocitelor sau
neutralizează o serie de substanţe vasoactive secretate de acestea: histamina şi SRS-A (sau
leucotriena 3). Numărul eozinofilelor este de asemenea crescut în ţesuturile ce prezintă o
inflamaţie cronică.

Bazofilul
Sunt cele mai puţin numeroase (0,5-1%) şi cele mai mici leucocite, de aceea se găsesc cu mare
dificultate pe frotiu.

Aspectul morfologic
Dimensiunea bazofilului este de aproximativ 5-6 μ în sânge şi 10-14 μ pe frotiu. Membrana
celulară conţine receptori Fc (fragment cristalizabil) pentru IgE.
Nucleul celulei are forma literei U sau J sau poate fi chiar bi-/trilobat, iar citoplasma conţine
două tipuri de granulaţii (fig. 82):
- granulaţiile specifice sunt mai mari dar în număr mai mic decât în eozinofil şi sunt colorate
puternic bazofil cu coloraţia MGG. În microscopia electronică ele sunt rotunde sau ovalare,
conţin o particulă densă, înconjurată de o masă mai puţin densă, matrix. Ele conţin 4 substanţe
principale: histamina, heparan- şi condroitin-sulfat, SRS-A (sau leucotriena 3) şi factorul
chemotactic pentru eozinofile.
 91
Sângele

- granulaţiile azurofile sau nespecifice sunt lizozomii bazofilului şi conţin, ca şi în celelalte

leucocite, hidrolaze acide.

5
6

4
2
3

A B
Figura 82. Bazofil.
A: Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – aparat Golgi, 3 – mitocondrie, 4 – RER, 5 – granulaţii specifice,
6 – granulaţii azurofile (modificat după Poirier, 2002); B: Imagine histologică, frotiu periferic.

Rolul bazofilului
Funcţia bazofilului este foarte asemănătoare, dar, după unii autori, nu identică cu a mastocitului.
Ambele celule au pe suprafaţă receptori Fc pentru IgE, produse de plasmocite ca răspuns la
diferiţi alergeni. Degranularea se produce prin aceleaşi mecanisme ca şi în cazul mastocitelor,
fiind urmată de tulburări vasculare severe, reacţii de hipersensibilitate ca cele din urticarie,
atacul astmatic sau alte manifestări cutanate ale hipersensibilităţii; degranularea masivă poate
produce chiar şoc anafilactic şi moarte.
Relaţia bazofil-mastocit este foarte controversată. După unii autori, ar fi una şi aceeaşi celulă
aflată în compartimente diferite: în circulaţia sanguină şi în ţesuturi. Aceşti autori au ca
argument faptul că cele două celule au aceeaşi compoziţie a granulaţiilor, aceleaşi mecanisme de
degranulare, aceiaşi receptori pe suprafaţă.
Alţi autori consideră că sunt celule diferite, dar cu origine comună în CSM. Argumentele în
favoarea acestei teorii sunt:
- bazofilul este mult mai mic decât mastocitul (10-14 μ faţă de 20-30 μ)
- nucleul este segmentat la bazofil şi rotund la mastocit
- granulaţiile sunt puţine, mici şi bazofile la bazofil, şi numeroase, mari şi metacromatice la
mastocit
- bazofilul nu se divide, în vreme ce mastocitul se poate divide.
Există şi alte teorii conform cărora mastocitul s-ar putea diferenţia şi direct din celula
mezenchimatoasă.

Monocitele
Monocitele sunt cele mai mari leucocite, se găsesc în sânge în proporţie de aproximativ 1-5% şi
provin, ca şi celelalte leucocite, din celula stem pluripotentă (CSP) din MO. Monocitele rămân în
circulaţia sanguină 1-2 zile, după care intră în ţesuturi devenind precursorii celulelor ce aparţin
sistemului monocitar macrofagic.

Aspectul morfologic
Dimensiunea monocitelor este de 9-12 μ în sânge şi 16-20 μ pe frotiul periferic.
Nucleul este situat excentric în celulă, are aspect reniform şi este incizurat (fig. 83). Este eucrom
şi conţine 1-2 nucleoli, care sunt greu vizibili în coloraţia MGG.
92
Sângele

Citoplasma are doar câteva granulaţii azurofile, care sunt lizozomii monocitelor şi câteva
organite citoplasmatice: complex Golgi, REN, RER şi microtubuli. Nu conţine granulaţii specifice şi
de aceea se numesc leucocite agranulare (fig. 83 A).
Pe frotiu pot fi confundate cu limfocitele mari, dar au dimensiuni ceva mai mari; în jurul
nucleului, care este mai incizurat, se găseşte o cantitate mai abundentă de citoplasmă, care se
colorează gri-albăstrui şi nu albastru ca cea a limfocitelor.

6 3

7
5 2

A B
Figura 83. Monocit.
A: Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – aparat Golgi, 3 – mitocondrie, 4 – RER, 5 – REN, 6 – granulaţii
azurofile, 7 – glicogen, 8 – centriol (modificat după Poirier, 2002); B: Imagine histologică, frotiu periferic.

Rolul monocitelor
În sânge nu au decât rolul unor celule mobile de rezervă, capabile să migreze în ţesuturi şi să-şi
îndeplinească funcţiile ca macrofage. Rolul macrofagelor în ţesuturi a fost descris pe larg în
capitolul „Ţesutul conjunctiv”.

Limfocitele
Ca şi monocitele, sunt leucocite agranulare. În sângele periferic se găsesc în proporţie de 20-
50%. Numărul lor creşte în infecţii virale (de exemplu în mononucleoză) şi scade în
imunodeficienţe (de exemplu în SIDA). Provin din CSM limfoidă, se diferenţiază şi se maturează
în diferite organe limfoide (timus şi echivalentele bursei lui Fabricius), sângele fiind folosit doar
ca mijloc de locomoţie între organele limfoide şi celelalte ţesuturi ale organismului.

Aspect morfologic
În sângele periferic, limfocitele se găsesc sub trei aspecte morfologice: limfocitul mic, mijlociu şi
mare.
Limfocitele mici au pe frotiu aproximativ 6-9 μ diametru. Sunt celule inactive. Nucleul este foarte
condensat, uşor incizurat şi ocupă 90% din volumul celular (fig. 84 B). Conţine un nucleol, vizibil
în coloraţia cu verde-metil-pironină. Citoplasma este în cantitate foarte mică, formează o
semilună în jurul nucleului şi este bazofilă, deoarece conţine un număr mare de ribozomi liberi.
Conţine câteva granulaţii azurofile şi alte organite citoplasmatice rudimentare (fig. 84 A).
Limfocitele mari au diametrul între 12-18 μ şi reprezintă fie limfocite activate (B sau T) în drum
spre ţesuturile unde-şi îndeplinesc funcţia, fie, în proporţie mică, limfocite NK. Nucleul lor este
mai mare şi palid colorat, hipocrom (celule activate) cu 1-2 nucleoli vizibili. Citoplasma este
abundentă, colorată bazofil şi conţine mai multe organite decât limfocitele mici, mai ales
granulaţii azurofile şi RER. Aceste organite sunt implicate în sinteza diferiţilor mediatori implicaţi
în mecanismul de apărare imună.
Limfocitele medii au dimensiuni intermediare între celelalte două tipuri de limfocite.
 93
Sângele

3
1

A B
Figura 84. Frotiu periferic. Limfocit mic.
A: Reprezentare schematică: 1 – nucleu, 2 – aparat Golgi, 3 – mitocondrie, 4 – RER, 5 – granulaţii azurofile
(modificat după Poirier, 2002); B: Imagine histologică, frotiu periferic.

Membrana citoplasmatică a limfocitelor are structura tipică a oricărei membrane. În microscopia

optică cu baleiaj se observă că atât limfocitele mici, cât mai ales cele mari, emit prelungiri
asemănătoare microvilozităţilor. Ele sunt mai numeroase pe limfocitele B şi înaintea erei
imunohistochimiei evidenţierea lor era singura modalitate de a diferenţia tipurile de limfocite.

Funcţional, limfocitele se pot clasifica în trei mari categorii:

- limfocitele NK (Natural Killer)
- limfocitele B (LB)
- limfocitele T (LT).
Identificarea lor se face prin imunohistochimie, fiecare tip de limfocit având pe suprafaţă antigene
specifice. Rolul limfocitelor va fi descris pe larg în subcapitolul „Sistemul limfatic (imun)”.

Plachetele sanguine
Plachetele sanguine sunt particule anucleate ce se găsesc în sângele mamiferelor, cu rolul de a
coagula sângele la locul unei agresiuni şi de a proteja organismul împotriva pierderii de sânge. Se
mai numesc trombocite, dar fiind particule anucleate, mai corect este să le numim plachete
sanguine.
Numărul lor normal este de 150.000-300.000/mm3.

Aspectul morfologic
Pe frotiul periferic se găsesc aglomerate mai multe la un loc, sub formă de agregate
trombocitare. Sunt particule rotunde sau ovoide, măsoară 2-3 μ în diametru (fig. 85), iar în
coloraţia MGG prezintă două zone concentrice:
- o zonă periferică colorată albastru palid, numită hialomer
- o zonă centrală mai eozinofilă, numită granulomer.
Hialomerul nu conţine organite citoplasmatice ci doar câţiva microtubuli, aşezaţi sub formă de
inel, imediat sub membrana celulară, cu rol în menţinerea formei discoidale. În plus, hialomerul
plachetelor conţine, după ţesutul muscular, cea mai mare cantitate de actină şi miozină sub
formă de monomeri, care se pot însă polimeriza în filamente necesare contracţiei (fig. 85 A).
Aceste proteine contractile sunt responsabile de retracţia cheagului sanguin.
Granulomerul are în schimb o structură complexă. El conţine organitele citoplasmatice
(mitocondrii, resturi golgiene, ribozomi), granule de glicogen, enzime necesare respiraţiei aerobe
şi anaerobe, sistemul tubular dens (STD), un sistem de tubi ce conţin o izoenzimă a peroxidazei,
94
Sângele

cu rolul probabil de a secreta prostaglandine, un sistem de canalicule ce se deschid la suprafaţă

şi au rolul de a elibera produşii de secreţie, granulele plachetare, care sunt de fapt cele mai
importante structuri ale granulomerului (fig. 85 A). Ele sunt de patru tipuri:
- granulele α, care conţin două proteine exclusiv plachetare: β tromboglobulina, a cărei funcţie nu
este cunoscută, dar al cărei nivel controlează activarea plachetară şi factorul IV plachetar
(antagonistul heparinei) al cărui rol major este cel de a regla permeabilitatea vasculară. Aceste
granule mai conţin factori de coagulare ca fibrinogen, factorul V, factorul VIII von Willebrand (ce
facilitează aderarea plachetelor de peretele vascular) precum şi alte proteine ca fibronectina (care
este o moleculă de adeziune celulară), trombospondina, factorul de creştere derivat din plachete
(PDGF - Platelet-Derived Growth Factor) implicat în repararea vaselor lezate şi alţi factori de creştere.
- granulele dense, numite astfel datorită aspectului electronomicroscopic (sunt foarte dense la
fluxul de electroni). Ele conţin serotonină, care a fost absorbită din plasmă şi secretată de
celulele enterocromafine ale intestinului.
- granulaţii azurofile sau lizozomii plachetelor care sunt delimitate de o membrană proprie şi
conţin enzime lizozomale
- microperoxizomi cu activitate peroxidazică, în număr mic în plachete.

1
4
6

5
7
3

A B
Figura 85. Frotiu periferic. Trombocite.
A: Reprezentare schematică: 1 – microtubuli, 2 – microfilamente de actină şi miozină, 3 – mitocondrie,
4 – granulaţii dense, 5 – granule α, 6 – granulaţii azurofile, 7 - glicogen (modificat după Poirier, 2002);
B: Imagine histologică, frotiu periferic.

Rolul plachetelor sanguine

Plachetele sanguine au rol esenţial în coagularea sângelui, un proces complex în care intervin o
mulţime de factori. Ele intervin în coagulare prin:
- formarea cheagului ce obstruează locul leziunii vasculare
- favorizează formarea cheagului furnizând un suport pentru asamblarea proteinelor coagulării
responsabile de formarea trombinei
- secretă factori implicaţi în procesul de reparare a vaselor.

Implicaţii în patologie
Anomalia congenitală a plachetelor şi a factorilor plasmatici se numeşte hemofilie.
Defectele de structură şi de funcţie a trombocitelor se numesc trombocitopatii. Purpura
trombocitopenică este un defect în producerea plachetelor asociat cu o fragilitate vasculară
crescută şi implicit sângerări spontane.
 95
Sângele

Măduva osoasă
Principalul rol al măduvei osoase (MO) este hematopoieza, adică formarea şi eliberarea în sânge
a diferitelor tipuri de celule sanguine. În plus, în MO sunt fagocitate şi degradate
microorganisme sau celule sanguine anormale şi de asemenea se produc anticorpi (Ig).
Măduva osoasă ocupă toate cavităţile scheletului. Dacă o considerăm în totalitate, ea constituie
un organ relativ voluminos, reprezentând aproximativ 5% din greutatea corpului. În funcţie de
aceasta, greutatea ei este cuprinsă între 1500 şi 3500 g. Există două tipuri de măduvă osoasă:
măduva roşie (sau ţesutul mieloid) şi măduva galbenă. Proporţia dintre cele două tipuri variază
considerabil pe parcursul vieţii. În viaţa fetală şi la naştere toate cavităţile oaselor conţin măduvă
roşie (cavităţile oaselor lungi şi scurte sau spaţiile osului spongios). Treptat, măduva roşie este
înlocuită de măduvă galbenă, astfel încât la adult, măduva roşie este prezentă mai mult în oasele
late: coaste, vertebre, stern, pelvis, epifizele unor oase lungi.

Structura măduvei osoase

Capsula
Măduva osoasă nu are o capsulă proprie, ci este înconjurată de ţesutul osos compact sau de
traveele osului spongios, tapetate de endoos (celule periostale sau osteoprogenitoare), pe
alocuri de osteoblaste sau chiar de osteoclaste (fig. 86). Atât măduva roşie cât şi cea galbenă
sunt foarte bogat vascularizate, sunt inervate, dar nu au vase limfatice. Vascularizaţia MO este
esenţială pentru îndeplinirea funcţiei hematopoietice.

Ca structură, MO este formată din stromă, parenchim (cordoane de celule hematopoietice) şi un

sistem complex de vase sanguine numite sinusoide.

Figura 86. Măduva osoasă.

Stroma
Măduva osoasă are o stromă formată din celule reticulare şi matrice extracelulară (fibre de
reticulină şi substanţă fundamentală). Poate să conţină un număr variabil de celule adipoase, al
căror număr creşte cu vârsta.
Celulele reticulare, prin numeroasele prelungiri citoplasmatice ce se anastomozează, formează o
reţea, o plasă, dublată de reţeaua fină a fibrelor de reticulină pe care le secretă. Reţeaua fibrelor
de reticulină este mai condensată în jurul pereţilor arterelor mari. Această dublă plasă conferă
un suport morfologic celulelor sanguine pe cale de maturare. În spaţiile rămase libere se află
celelalte componente ale matricei extracelulare, secretate tot de celulele reticulare:
96
Sângele

fibronectina, heparan-sulfaţii, vitronectina, V-CAM (Vascular-Cell Adhesion Molecule), o

moleculă ce facilitează aderarea diferitelor celule mature la peretele endotelial, trombospondina
şi alţii.
Pe lângă rolul de suport, celulele reticulare au şi rol în reglarea hematopoiezei, prin secreţia unor
factori de creştere (CSFs – Colony Stimulating Factors) ce stimulează diferenţierea celulelor stem
şi a celulelor progenitoare.

Cordoanele de celule hematopoietice

Cordoanele de celule hematopoietice sunt aşezate fie printre sinusoide, fie între sinusoide şi os.
Structura lor histologică este diferită în măduva roşie şi galbenă. Astfel măduva roşie, fiind activă
hematopoietic, conţine precursorii tuturor celulelor sanguine, iar măduva galbenă conţine
preponderent celule adipoase. Între aceste două tipuri de celule există totdeauna un echilibru
perfect: dacă scade numărul celulelor hematopoietice, creşte numărul celor adipoase şi invers,
astfel încât, în mod normal, spaţiul dintre sinusoide este totdeauna ocupat de celule.
Mecanismul prin care se reglează acest fenomen este necunoscut.

Cordoanele măduvei roşii conţin foarte multe celule. Culoarea roşie este dată de predominanţa
celulelor din seria eritrocitară. Celulele ce formează aceste cordoane sunt imposibil de identificat
morfologic în coloraţia uzuală cu HE. Singurele celule identificabile pe secţiuni la parafină sunt
megacariocitul, datorită dimensiunii sale mari şi a cantităţii abundente de citoplasmă, și
adipocitul, datorită aspectului său univacuolar. Pentru identificarea celorlalte tipuri celulare se
folosesc coloraţii speciale, ca May-Grünwald-Giemsa (MGG), Romanowsky sau imunohistochimia
pentru o identificare mai exactă. În tabelul 2 sunt enumeraţi câţiva anticorpi și celulele pe care le
identifică.

Anticorpi Celule hematopoietice din MO

Anti-CD34 Celule stem, celule progenitoare şi celule endoteliale
Anti-CD15 Neutrofile şi monocite
Anti-CD68 Monocite, macrofage
Anti-hemoglobina A Celulele seriei eritroide
Anti-factor VIII Megacariocite, celule endoteliale
Anti-CD45 Limfocite T, limfocite B, macrofage, granulocite
Anti-CD3 Limfocite T
Anti-CD2 (pan T) Limfocite T
Anti-CD20 Limfocite B
Anti-CD19 (pan B) Limfocite B
Anti-Ig Plasmocite, imunoblaşti
Anti- CD41 şi CD42 Celulele liniei megacariocitare
AA1 Mastocite
CD57 Celule NK

Tabel 2. Anticorpi monoclonali sau policlonali folosiţi pentru identificarea diferitelor celule din măduva
osoasă hematogenă normală (după Mills).

Identificate astfel, celulele din cordoanele măduvei roşii sunt:

- celule hematopoietice, care includ celulele stem hematopoietice şi toate celulele sanguine care
derivă din acestea, aflate în diferite stadii de maturare
- macrofage (celule fagocitare şi secretoare ai unor factori de reglare a hematopoiezei)
- un număr variabil de adipocite.
Aparent, celulele sunt aşezate foarte dezordonat în aceste cordoane. În realitate există o
organizare foarte precisă, dezvoltarea fiecărei linii celulare făcându-se în cuiburi sau clone cu o
 97
Sângele

localizare exactă. Astfel eritrocitele şi megacariocitele se dezvoltă în cuiburi (clone) situate lângă
sinusoide, linia eritrocitară conţinând obligatoriu un macrofag. În contrast, cuiburile de
granulocite sunt situate în centrul cordoanelor, departe de sinusoide.
Cercetări recente au demonstrat că în măduvă se mai găsesc şi celule stem mezenchimatoase,
capabile să se diferenţieze spre variate tipuri de celule conjunctive (adipocite, osteoblaste şi
osteoclaste situate pe marginea lamelelor osoase, condrocite etc.) sau chiar spre alte tipuri de
celule (celule musculare, hepatocite etc.), dar aceste descoperiri sunt încă în curs de validare.

Celulele hematopoietice se găsesc în patru compartimente funcţionale ale măduvei osoase

(tabelul 3): compartimentul celulelor stem, compartimentul celulelor progenitoare,
compartimentul celulelor identificabile morfologic şi compartimentul celulelor mature.

Compartimentul celulelor stem

Celulele stem, conform definiţiei, sunt capabile pe de o parte de autoreplicare, mecanism prin
care menţin constant numărul acestor celule în măduvă, pe de altă parte de diferenţiere dând
naştere unor celule sanguine din ce în ce mai diferenţiate.
Celula stem pluripotentă (CSP) ia naştere în sacul vitelin, în faza prehepatică a hematopoiezei, şi
de acolo este purtată de curentul sanguin în diversele localizări ale hematopoiezei.
CSP nu se poate identifica la examenul microscopic obişnuit, fiind similară limfocitului.
Recunoaşterea ei este posibilă imunohistochimic, datorită antigenelor specifice pe care le are pe
suprafaţă (exemplu CD34) sau prin tehnici de biologie moleculară.
Din CSP, prin diviziune şi diferenţiere, ia naştere celula stem multipotentă (CSM) mieloidă şi
celula stem multipotentă limfoidă, care sunt şi ele capabile de autoreplicare (pentru menţinerea
constantă a numărului) şi de diferenţiere. Potenţialul CSM este mai limitat decât al CSP, ea fiind
deja angajată pe o anumită linie de diferenţiere. Astfel, CSM mieloidă poate da naştere
majorităţii celulelor sanguine, cu excepţia limfocitelor, care iau naştere din CSM limfoidă.

Compartimentul Compartimentul Compartimentul Compartimentul

celulelor stem celulelor progenitoare celulelor celulelor mature
(angajate) identificabile
morfologic

CFU-G, Mo CFU-G Precursorii N N mature

CSM CFU-Mo Precursorii Mo Mo mature

mieloidă
CFU-Eo Precursorii Eo Eo mature

CFU-Ba Precursorii Ba Ba mature

CSP CFU-Mega Precursorii Mega Mega mature

CFU-E Precursorii E E mature

CFU-LT LT mature
CSM
limfoidă
CFU-LB LB mature

Tabel 3. Compartimentele celulare ale măduvei osoase.

98
Sângele

Compartimentul celulelor progenitoare

Celulele progenitoare au o capacitate mult redusă atât de autoreplicare cât şi de diferenţiere,
comparativ cu celulele stem. Astfel, dintr-o celulă progenitoare angajată pe o anumită linie de
diferenţiere pot lua naştere doar 1-2 tipuri de celule sanguine, pe când din CSM mieloidă, toate
tipurile amintite mai sus.
Celulele progenitoare au fost identificate şi caracterizate datorită capacităţii lor de a forma
colonii ce conţin celulele uneia sau mai multor linii celulare, şi de aceea se numesc unităţi
formatoare de colonii (CFU – Colony Forming Units).
Din compartimentul celulelor progenitoare fac parte:
a. celulele provenite din CSM mieloidă:
- unităţile formatoare de colonii eritroide sau CFU-E
- unităţile formatoare de colonii de neutrofile şi monocite, CFU-G,Mo şi care vor da naştere la
câte o colonie specifică fiecărei celule, adică CFU-G şi CFU-Mo
- unităţile formatoare de colonii de eozinofile sau CFU-Eo
- unităţile formatoare de colonii de megacariocite sau CFU-Mega
- unităţile formatoare de colonii de bazofile sau CFU-Ba.
b. celulele provenite din CSM limfoidă:
- CFU (sau celula progenitoare) a limfocitelor T
- CFU (sau celula progenitoare) a limfocitelor B.
Compartimentul celulelor identificabile morfologic
Prin diferenţiere şi maturare, din unităţile formatoare de colonii iau naştere celule sanguine,
care se pot identifica morfologic: precursorii neutrofilelor, bazofilelor, eozinofilelor, monocitelor,
eritrocitelor şi a megacariocitelor. Ele nu mai sunt capabile de autoreplicare şi se pot diferenţia
numai spre linia celulară spre care au fost angajate.
Compartimentul celulelor mature
Cel de-al patrulea compartiment cuprinde celule mature, care vor fi eliberate în fluxul sanguin.

Remarcă practică
Cunoştinţele actuale despre celula stem şi diferitele compartimente celulare ale măduvei osoase
hematogene se bazează pe experimentul splenic, efectuat în 1960. Splina este un organ mult
mai accesibil studiului histologic decât măduva osoasă hematopoietică. În plus, celulele stromale
splenice pot realiza un micromediu asemănător cu cel al măduvei, permiţând proliferarea şi
dezvoltarea celulelor hematopoietice.
Experimentul splenic s-a efectuat pe şobolani de la care s-a recoltat măduvă osoasă
hematogenă, şi care au fost apoi iradiaţi şi aduşi într-o stare de aplazie medulară, stare în care
măduva nu mai produce celule sanguine. Apoi, li s-a injectat o suspensie din celulele recoltate
înainte de iradiere. Aceste celule au fost purtate de curentul sanguin şi, în acele micromedii care
erau propice hematopoiezei (măduvă osoasă hematogenă, splină), au început să prolifereze şi să
se diferenţieze. Animalele au fost sacrificate după câteva zile. S-a observat că în splină au apărut
mici colonii monoclonale de celule hematopoietice, fiecare dezvoltate prin proliferarea unei
singure celule. Potenţialul de dezvoltare al fiecărei colonii se poate studia prin identificarea
celulelor mature ce sunt prezente în colonia respectivă. Dacă sunt prezente toate celulele
sanguine, se poate trage concluzia că celula de origine a coloniei a fost CSP. Dacă sunt prezente
toate celulele mieloide, celula de origine este CSM mieloidă. Dacă sunt prezente doar neutrofile
şi monocite, colonia s-a dezvoltat din CFU-G,Mo şi aşa mai departe.

Cordoanele măduvei galbene. Măduva galbenă este inactivă hematopoietic. Cordoanele de

celule hematopoietice sunt înlocuite total cu celule adipoase ce dau măduvei un aspect similar
unui ţesut adipos. Mai persistă doar mici focare hematopoietice, de dimensiuni microscopice, ce
conţin mai ales celulele liniei granulocitare.
 99
Sângele

Celulele adipoase sunt univacuolare şi sunt cele mai mari celule ale măduvei galbene. Se pare că
ele nu sunt totuşi adevărate celule adipoase, ci se formează prin acumularea de lipide în celulele
reticulare şi în celulele endoteliale ale sinusoidelor.
Măduva galbenă este doar temporar inactivă şi, deoarece nu-şi pierde niciodată potenţialul
hematoformator, ea poate redeveni hematopoietică în caz de nevoi majore: de exemplu în cazul
unor anemii grave prin pierderi masive de sânge. Redobândirea potenţialului hematoformator se
face prin două mecanisme: fie prin popularea măduvei cu celule stem circulante, fie prin
extensia ţesutului hematopoietic în măduva galbenă.

Sinusoidele
Sinusoidele măduvei sunt structuri vasculare specializate, ce formează o reţea complexă
interpusă între arterele şi venele măduvei osoase. Ele iau naştere totdeauna din arterele care au
vascularizat mai întâi osul. Unele studii au arătat că acest sânge aduce anumiţi factori de
creştere secretaţi în os sau în celulele endoosului, cu efect asupra hematopoiezei.
Sinusoidele sunt vase cu pereţii foarte subţiri, formaţi din celule endoteliale turtite, cu o MB
discontinuă foarte fină, dublată la exterior de prelungirile celulelor reticulare ale stromei şi de
câteva fibre de reticulină. Când MO este activă, celulele reticulare şi MB se retrag şi sunt
înlocuite de celule sanguine mature ce se aglomerează spre peretele sinusoidelor, pregătindu-se
să intre în circulaţie. Migrarea celulelor se face transendotelial, un mod de transport specific
ţesutului hematopoietic, ea putând fi bidirecţională. Traversarea se face prin mecanisme
complexe, care implică molecule de adeziune celulară specifice, unirea membranelor celor două
celule (celula endotelială şi celula sanguină), crearea unei breşe (apertură) în celula endotelială,
care se repară instantaneu după trecerea celulei.
Celulele endoteliale ale sinusoidelor sunt profund implicate şi în reglarea hematopoiezei, prin
secreţia unor citokine: IL6, G,Mo - CSF (Colony Stimulating Factor), IL1α, G-CSF.
Adiacent vaselor, adică arterelor mici şi sinusoidelor se pot întâlni mastocite mature.

Hematopoieza
Celulele sanguine au o durată scurtă de viaţă, de la câteva zile la câteva luni şi de aceea necesită
înlocuire continuă. Zilnic se formează 200x109 eritrocite şi 10x109 neutrofile. Celulele sanguine se
formează în măduva osoasă, iar procesul poartă numele de hematopoieză şi cuprinde
eritropoieza, leucopoieza şi trombopoieza.
Hematopoieza are două etape: o etapă prenatală şi o etapă postnatală.

Hematopoieza prenatală
Hematopoieza prenatală debutează foarte precoce în viaţa embrionară şi pe parcursul ei, locul
hematopoiezei se schimbă de la o regiune la alta în trei faze succesive:
- faza prehepatică sau mezoblastică începe în săptămâna a doua de gestaţie (ziua 19), când
embrionul este doar de câţiva milimetri. Ea se desfăşoară în anumite zone din sacul vitelin în
care mezenchimul primordial formează aşa numitele „blood islands”, din care se pare că iau
naştere celulele stem şi endoteliile vasculare. În aceste zone se diferenţiază pentru prima dată
eritroblaşti primitivi, care se transformă apoi în eritrocite primitive (megaloblaşti sau eritrocite
cu nucleu).
- faza hepatică începe aproximativ în săptămâna a 6-a de gestaţie şi se desfăşoară în principal în
ficat, şi în mai mică măsură în splină şi timus, acestea fiind organe secundare de hematopoieză
- faza mieloidă coincide cu mineralizarea scheletului cartilaginos al embrionului, formarea
cavităţilor osului şi formarea celulelor reticulare destinate să formeze stroma măduvei osoase
hematogene. Ea începe în luna a 4-a de viaţă intrauterină şi continuă şi după naştere. Treptat
hematopoieza din ficat şi splină scade, iar măduva osoasă hematogenă rămâne locul principal al
hematopoiezei. La sfârşitul perioadei prenatale zonele extramedulare (ficatul, splina şi timusul)
100
Sângele

îşi încetează activitatea hematopoietică. Ele nu îşi pierd însă niciodată capacitatea
hematoformatoare, fiind capabile să îşi reia această funcţie în diferite situaţii patologice:
hemoragii masive, boli ale sângelui.

Hematopoieza postnatală
În perioada postnatală hematopoieza are loc exclusiv în măduva osoasă şi în ţesutul limfatic
(timusul pentru limfocitele T).
Teoria unicistă sau monofiletică defineşte concepţia actuală a hematopoiezei. Conform acestei
teorii, toate celulele sanguine iau naştere dintr-o singură celulă, celula stem pluripotentă. Ea
înlocuieşte teoria mai veche, conform căreia fiecare celulă sanguină ar avea un precursor
propriu.

Reglarea hematopoiezei
Proliferarea şi dezvoltarea celulelor sanguine în MO se face sub influenţa factorilor umorali şi a
micromediului hematopoietic, ce presupune contactul intim al celulelor cu stroma MO.
Reglarea umorală se face prin factori de creştere ce modulează proliferarea, diferenţierea şi
maturarea celulară. Factorii umorali de creştere sunt sistemici sau locali şi sunt sintetizaţi de
diferite celule:
- eritropoietina în rinichi
- IL (interleukinele) sunt secretate de limfocite (IL3), celulele endoteliale (IL6), celulele reticulare
din MO (IL7) etc.
- CSF sunt secretaţi de macrofag, celule endoteliale şi celule stromale activate prin intermediul
unor citokine.
Foarte mulţi dintre aceşti factori de creştere au fost identificaţi şi sintetizaţi în laborator prin
metode de biotehnologie şi sunt deja folosiţi în practica clinică. Ei acţionează specific asupra unei
anumite celule:
- Stem Cell Factor (factorul de stimulare al celulelor stem) stimulează CSP
- IL3 şi CSF stimulează CSM
- factori de creştere specifici pentru celulele progenitoare: G-CSF pentru neutrofile, Mo-CSF şi IL9
pentru monocite, Eo-CSF pentru eozinofile, eritropoietina şi IL5 pentru eritrocite şi
megacariocite
- IL2, IL4, IL5, IL6, IL7 pentru celula progenitoare şi precursorii LB
- IL2, IL3, IL4, IL7, IL10 pentru celula progenitoare şi precursorii LT.
Pe lângă factorii umorali de creştere, în măduvă se pot produce şi factori cu efect inhibitor
asupra hematopoiezei. Ei sunt produşi de macrofage, de celule endoteliale sau de fibroblaste şi
includ TGFβ1 (Transforming Growth Factor), o proteină ce inhibă proliferarea celulelor
progenitoare în general, TNFα ce inhibă proliferarea precursorilor granulocitelor, interferonul α
ce inhibă celulele progenitoare ale megacariocitelor etc.
Micromediul hematopoietic. Influenţa micromediului asupra hematopoiezei este mai puţin
înţeleasă, dar este certă. Deşi CSP este purtată de curentul sanguin în tot organismul,
hematopieza are loc doar în anumite locuri, capabile să susţină proliferarea celulară. În crearea
acestui micromediu, propice hematopoiezei, sunt implicate atât celulele stromale cât şi
elementele matricei extracelulare. Celulele stromale ale MO controlează diferenţierea şi
maturarea celulelor sanguine, prin intermediul unor semnale care sunt necunoscute încă. De
asemenea, formarea unei anumite linii celulare depinde de numărul relativ de celule reticulare şi
de macrofage din stromă (formarea eritrocitelor este legată de numărul de macrofage, iar a
granulocitelor de numărul de celule reticulare).
Celulele stromale nu sunt suficiente pentru crearea micromediului, fapt demonstrat în culturile
celulare, în care hematopoieza nu a fost posibilă numai în prezenţa celulelor reticulare.
Componentele matricei extracelulare, de exemplu glicozaminoglicanii sau moleculele de
 101
Sângele

adeziune celulară specifice măduvei joacă şi ele, probabil, un rol tot atât de important ca şi
celulele reticulare.

Eritropoieza
Hematiile (eritrocitele) se dezvoltă din CSM mieloidă sub influenţa unor factori de creştere
specifici: eritropoietina, G,Mo-CSF, IL3 şi IL4. CSM mieloidă dă naştere celulelor progenitoare
angajate pe linia de diferenţiere eritrocitară (CFU-E), prima celulă identificabilă morfologic fiind
proeritroblastul. Procesul de diferenţiere până la hematia adultă implică:
- micşorarea celulei
- producţia treptată de hemoglobină
- scăderea treptată, până la pierderea organitelor citoplasmatice
- modificarea culorii citoplasmei, de la bazofil (culoare dată de prezenţa ribozomilor) la eozinofil
(culoare datorată prezenţei hemoglobinei)
- condensarea şi eliminarea nucleului.

Precursorii hematiilor sunt:

- proeritroblastul este prima celulă identificabilă morfologic a eritropoiezei. Este o celulă de 12-
20 μ, nucleată, cu citoplasma bazofilă (conţine mulţi ribozomi).
- eritroblastul bazofil este o celulă mai mică, cu citoplasma încă bazofilă, dar care treptat începe
să se coloreze şi cu eozină pe măsură ce în citoplasmă se acumulează hemoglobină
- eritroblastul policromatofil are citoplasma colorată inomogen, cu zone distincte eozinofile şi
bazofile. Nucleul este mai mic şi are cromatina granulară.
- eritrocitul ortocromatofil este doar cu puţin mai mare decât hematia. Are citoplasma în
totalitate eozinofilă şi un nucleu mic, compact, hipercrom. Din acest stadiu de dezvoltare,
celulele nu mai sunt capabile să se dividă.
- eritrocitul policromatofil (normoblastul) şi-a pierdut nucleul, care a fost extrudat din celulă. În
această fază, celula nu mai are organite citoplasmatice, pe care le-a pierdut pe parcursul
diferenţierii. Mai poate persista puţin ARN şi câţiva poliribozomi ce se pot pune în evidenţă prin
coloraţii speciale (violet de Cresyl) sub forma unei reţele bazofile. Din această cauză eritroblastul
policromatofil se mai numeşte şi reticulocit. Reticulocitul intră în circulaţia periferică, unde se
poate identifica printre hematiile mature.

Locul de formare al hematiilor

Eritropoieza se desfăşoară adiacent sinusurilor medulare, în mici insule eritroblastice. Aceste
insule sunt formate din una sau două macrofage specializate, înconjurate de celulele
progenitoare ale hematiilor. Macrofagele au prelungiri citoplasmatice lungi şi invaginaţii ale
membranei celulare, asigurând un contact intim cu celulele progenitoare. Acestea, pe parcursul
diferenţierii, migrează celulifug, de-a lungul prelungirilor citoplasmatice ale macrofagelor. Când
ajung la maturitate, traversează imediat sinusurile medulare prin pori transendoteliali şi ajung în
fluxul sanguin. MO nu reprezintă un loc de stocaj al hematiilor.

Reglarea eritropoiezei
Cel mai important factor care reglează diferenţierea hematiilor dar şi funcţia hematiilor adulte
este eritropoietina, un factor de creştere sintetizat de rinichi (la adult, dar şi de ficat la făt) ca
răspuns la scăderea concentraţiei de oxigen din sânge. Ea controlează numărul de hematii
produse de MO în funcţie de necesităţile de oxigen ale organismului. În reglarea eritropoiezei
intervin şi factori de creştere mai puţin specifici ca: G,Mo-CSF, IL3 şi IL4.
De asemenea sunt absolut necesari o serie de alţi factori, în lipsa cărora hematiile se dezvoltă
anormal şi apare anemia. Aceşti factori sunt: fierul, vitamina B12, acidul folic.
102
Sângele

Granulopoieza
Prin granulopoieză se înţelege formarea leucocitelor granulare: neutrofilul, eozinofilul şi
bazofilul. Ele se dezvoltă din CSM mieloidă, în clone situate la distanţă de sinusurile medulare,
sub influenţa unor factori de creştere (citokine): G,Mo-CSF, G-CSF, IL3 şi IL5 (pentru eozinofile).

Precursorii neutrofilelor
Neutrofilele sanguine se formează fie dintr-o celulă bipotenţială (CFU-G,Mo) împreună cu
monocitele sanguine, fie dintr-un precursor unipotent care se poate diferenţia fie în monocit fie
în neutrofil, în funcţie de citokinele care stimulează CFU.
De la CFU-G până la stadiul final de maturare, neutrofilul parcurge 6 stadii:
- mieloblastul este prima celulă identificabilă morfologic din seria neutrofilului. Este de talie
mare (până la 20 μ), are un nucleu mare eucrom cu 3-5 nucleoli şi o cantitate mică de citoplasmă
intens bazofilă, fără granulaţii. Se presupune că unele mieloblaste se maturează spre
promielocitul neutrofil, iar altele spre promielocitul eozinofil sau bazofil.
- promielocitul are deja în citoplasmă granulaţii azurofile (primare). Granulaţiile azurofile sunt
produse numai de promielocit şi de aceea numărul lor scade cu fiecare diviziune de maturare a
celulei.
- mielocitul este prima celulă în care încep să apară granulaţii specifice (secundare şi terţiare). Ele
sunt produse de aparatul Golgi. În această fază, nucleul celulei începe să devină reniform.
- metamielocitul conţine deja un număr foarte mare de granulaţii specifice, număr ce îl întrece
pe cel al granulaţiilor azurofile. În această fază este posibilă identificarea morfologică a celor trei
tipuri de granulocite. Stadiul următor de dezvoltare este stadiul de „band cell”, stadiu care este
prezent numai în dezvoltarea neutrofilului. Eozinofilul şi bazofilul se transformă direct în celule
adulte.
- în stadiul de „band cell” nucleul celulei are formă de potcoavă, cu o grosime uniformă pe toată
lungimea sa. Începe apoi constricţia nucleului cu formarea de lobi, uniţi prin punţi fine de
cromatină, stadiu în care celula se numeşte neutrofil segmentat. Segmentarea nucleului se poate
produce atât în MO cât şi în sângele periferic. Majoritatea neutrofilelor au între 2 şi 5 segmente
nucleare.
- neutrofilul matur a cărui descriere a fost făcută la sânge.

Cinetica neutrofilelor
Maturarea mieloblastului în neutrofil durează 7-8 zile şi implică cinci diviziuni celulare, până în
stadiul de metamielocit, după care celula nu se mai divide.
Neutrofilele mature rămân în MO aproximativ cinci zile, după care sunt eliberate în fluxul
sanguin unde circulă doar câteva ore (aproximativ 6 ore). După acest interval, neutrofilele
migrează în ţesutul conjunctiv unde supravieţuiesc 2-5 zile, după care mor prin apoptoză. Dacă
sunt implicate într-un proces de fagocitoză, ele pot muri mai repede.
În MO există în permanenţă un compartiment cu neutrofile de rezervă, al căror număr este de
aproximativ 5 ori mai mare decât al celor care se pierd în mod normal. Ele sunt eliberate în
sânge pe măsură ce neutrofilele mor, sau ca răspuns la inflamaţii acute şi cronice sau infecţii.
Un alt rezervor de neutrofile există în vasele sanguine, unde pe lângă neutrofilele circulante
există neutrofile aderente de endoteliul vaselor, aşa numitele neutrofile marginate. Ele sunt într-
un perfect echilibru cu neutrofilele circulante.

Precursorii eozinofilelor şi ai bazofilelor parcurg aceleaşi etape de dezvoltare. Eozinofilele se

dezvoltă din CFU-Eo, iar bazofilele din CFU-Ba. Granulaţiile specifice apar în stadiul de mielocit.
Doar după acest stadiu celulele pot fi identificate morfologic.
 103
Sângele

Monocitopoieza
Precursorii monocitelor din MO sunt monoblastul şi promonocitul. Se descriu două populaţii
egale ca număr de promonocite: una care se divide rapid şi dă naştere celulelor mature, alta care
se divide lent şi constituie celule progenitoare de rezervă, având în vedere că MO nu depozitează
monocite adulte.
Maturarea monocitelor în MO durează ceva mai mult de 2 zile, după care monocitul rămâne în
circulaţie circa 16 ore, înainte de a migra în ţesuturi şi a se transforma în macrofag.

Trombopoieza
Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente citoplasmatice desprinse din megacariocit în
fluxul sanguin. Megacariocitul se dezvoltă din CSM mieloidă, care sub acţiunea unor citokine
specifice se diferenţiază într-o celulă unipotentă: CFU-Mega, angajată să se diferenţieze în
megacarioblast şi apoi megacariocit. Megacarioblastul este o celulă mare (aproximativ 30 μ) cu
nucleu unic. Sub acţiunea trombopoietinei, nucleul suferă o serie de endomitoze, care au ca
rezultat creşterea ploidiei ADN-ului nuclear, până la 64n. În aceast moment megacarioblastul
devine megacariocit şi poate forma plachete sanguine. Pe măsură ce creşte ploidia, creşte şi
dimensiunea celulei. Megacariocitul este o celulă foarte mare (50-70 μ), cu citoplasmă
eozinofilă, cu câteva granulaţii azurofile şi nucleu polilobat. La microscopia electronică,
citoplasma megacariocitului apare compartimentată prin invaginaţii ale membranei
citoplasmatice. Aceste invaginaţii formează canalele de demarcaţie plachetară.
104
Sângele
 107
Sistemul limfatic (imun)

Generalităţi
Sistemul limfatic sau imun este constituit dintr-o serie de celule şi ţesuturi cu rolul major de a
monitoriza permanent organismul, de a detecta prezenţa unor materiale străine (antigene) şi de a
le neutraliza sau distruge. Principalele celule implicate în acest proces sunt limfocitele, ele fiind
celulele efectoare ale mecanismelor de apărare ale organismului. Ţesuturile sistemului limfatic
sunt foarte variate. Ele formează organe limfoide (timusul, nodulul limfatic, splina) sau doar
ţesuturi limfoide, dispuse fie difuz, sub epiteliul diferitelor organe, fie sub formă de agregate
limfoide situate sub diferite mucoase (amigdala palatină, placa Peyer). Acest din urmă ţesut
limfoid, poartă numele de Ţesutul Limfoid Asociat Mucoaselor sau MALT (Mucosa-Associated
Lymphoid Tissue). Organele şi ţesuturile limfoide sunt locuri în care limfocitele proliferează, se
maturează şi se diferenţiază, dar şi locuri în care ele îşi îndeplinesc o parte din funcţii.

Mecanismele de apărare ale organismului

Organismul este în permanenţă ameninţat de invazia unor organisme patogene (bacterii, viruşi,
ciuperci, paraziţi), a unor toxine sau celule străine, a căror prezenţă îl poate distruge. Împotriva
acestor agresiuni organismul reacţionează prin mecanisme de apărare nespecifice şi specifice.

Mecanismele de apărare nespecifice constau din:

- variate bariere fizice, ce până la un moment dat previn agresiunile externe. Exemple de astfel
de bariere: substanţele antibacteriene secretate pe suprafaţa mucoaselor (lizozimul), stratul de
mucus de pe suprafaţa epiteliului respirator, aciditatea sucului gastric etc. Când aceste
mecanisme de apărare sunt depăşite, intră în funcţiune alte mecanisme.
- inflamaţia, ce constă în distrugerea ţesutului mort şi a materialelor exogene şi înlocuirea lui cu
un ţesut regenerat sau cu o cicatrice. În acest proces, un rol important joacă complementul (o
proteină plasmatică), leucocitele care prin chemotactism sunt activate şi atrase în focarul
respectiv, dar şi macrofagele. Fenomenul de opsonizare a microorganismelor (vezi la capitolul
„Sângele”, neutrofilul), amplifică fagocitoza. Fagocitarea şi degradarea microorganismelor poate
duce şi la declanşarea unui mecanism de apărare specific (imun), dacă o fracţiune din acel
microorganism este prezentat limfocitelor.

Implicaţii în patologie: imunodeficienţele

Imunodeficienţele pot fi congenitale sau dobândite, şi constau dintr-o deficienţă în apărarea imună a
organismului. Atunci când sunt marcate şi de durată, ele determină o sensibilitate exagerată a
organismului la infecţii, cauzate chiar de germeni care în mod normal sunt inofensivi (infecţii
oportuniste).
Imunodeficienţele congenitale sunt determinate genetic, şi afecteză atât mecanismele de apărare
specifice cât şi pe cele nespecifice (de exemplu sindromul DiGeorge, agamaglobulinemia Bruton).
Imunodeficienţele dobândite au cauze multiple. Cea mai frecventă cauză în lume este malnutriţia,
alte cauze fiind: bolile renale, care antrenează pierderi masive de proteine, chimioterapia şi
radioterapia administrate în tumorile maligne, sau infecţii virale care pot genera o imunodeficienţă
trecătoare sau gravă.
Cea mai gravă imunodeficienţă virală dobândită este SIDA (AIDS – Acquired Immunodeficiecy
Syndrome), datorată infecţiei cu virusul HIV (Human Immunodeficiency Virus). Virusul afectează LTH,
care devin nonfuncţionale, iar bolnavii îşi pierd capacitatea de apărare imună faţă de infecţii virale
sau bacteriene.

Mecanismele de apărare specifice sunt reprezentate de apărarea imună, un mecanism de apărare

foarte specific, ţintit, asupra unor anumite materiale străine organismului, numite antigene.
108
Sistemul limfatic (imun)

Antigenele pot fi microorganisme (bacterii, viruşi etc.), diferite substanţe solubile (proteine
străine, toxine, polizaharide etc.) sau chiar propriile celule transformate ale organismului (celule
tumorale sau celule infectate viral).
Există două tipuri de apărare imună:
- de tip umoral, care constă în producerea unor proteine (exemplu Ig de către LB) ce marchează
antigenele pentru a putea fi distruse de alte celule imune
- de tip celular, în care antigenele (în special celulele transformate) sunt distruse direct de limfocite.

Celulele sistemului imun

Limfocitele
Limfocitele sunt celule imunocompetente, adică:
- au capacitatea de a distinge „self”-ul (molecule normal prezente în organism) de „non-self”
(adică molecule străine, ce nu sunt prezente în mod normal)
- au capacitatea de a distruge sau inactiva organisme străine (viruşi, bacterii), celule proprii
transformate (celule tumorale, celule infectate viral) sau substanţe străine (toxinele).
Aceste proprietăţi sunt achiziţionate de limfocite pe parcursul dezvoltării lor. Răspunsul
protector al sistemului limfatic este cunoscut sub denumirea de imunitate.
Există trei categorii de limfocite: LT, LB şi NK, care îndeplinesc funcţii diferite în apărarea imună,
şi care pot fi identificate imunohistochimic datorită antigenelor specifice de pe suprafaţă.

Marcheri imunohistochimici ai limfocitelor

Există patru clase principale de antigene de suprafaţă:
- receptorii celulelor T sau TCR (T Cell Receptor), se găsesc numai pe suprafaţa limfocitelor T,
fiind molecule asemănătoare imunoglobulinelor
- imunoglobulinele (Ig) sunt proteine secretate de limfocitele B şi apoi inserate în membrana lor
celulară, jucând în felul acesta şi rol de receptori de antigene
- antigenele complexului major de histocompatibilitate (CMH) sunt antigene majore, ce diferenţiază
ţesuturile unui individ de al altuia, fiind proprii fiecărui organism. La om acest sistem este denumit
HLA (Human Leucocyte Antigen). Există trei clase ale CMH, din care două sunt mai importante:
- antigenele clasei I-a a CMH, prezente pe suprafaţa tuturor celulelor organismului, cu
excepţia hematiilor
- antigenele clasei a II-a a CMH, sunt exprimate în mod normal pe suprafaţa celulelor
prezentatoare de antigen , dar şi a LB (adică a acelor celule care prezintă antigenul limfocitelor T); ele
sunt molecule esenţiale în interacţiunea imună.
- antigenele de suprafaţă definite prin sistemul CD (CD = cluster of differentiation, clonă de
diferenţiere), sunt proteine de suprafaţă cu funcţii foarte variate. Sunt caracteristice unei
anumite subclase particulare de limfocite T, ce permit diferenţierea diferitelor subpopulaţii
funcţionale ale acestora.
S-a identificat un număr foarte mare de astfel de antigene incluse în sistemul CD, numerotate cu
cifre arabe de la 1 la peste 100. Ele sunt prezente nu numai pe suprafaţa limfocitelor, ci şi a altor
celule (exemplu CD34 este exprimat de celulele endoteliale, CD68 de macrofage etc.).

Limfocitele NK
Limfocitele NK (Natural Killer) seamănă cu LT, cu care se pare că au o celulă progenitoare
comună. Deosebirea esenţială este de ordin funcţional: limfocitul NK este o celulă spontan
citotoxică, adică este capabilă să recunoască un anumit antigen (de exemplu celulele infectate
viral sau neoplazice) şi să-l distrugă fără intervenţia CPA. Distrugerea celulelor se face prin
intermediul substanţelor secretate de limfocitul NK (perforinele şi fragmentinele din granulele
mari, specifice), care induc apoptoza, adică moartea celulară.
 109
Sistemul limfatic (imun)

Ele nu exprimă pe suprafaţă nici marcherii LT şi nici ai LB, de aceea în literatura mai veche sunt
cunoscute ca limfocite „nule” sau „0”.
Sunt singurele limfocite care se pot recunoaşte pe frotiuri datorită dimensiunii lor mari, formei
nucleului şi prezenţei în citoplasmă a numeroase granule de talie mare (ce conţin perforine,
fragmentine), specifice. De aceea se mai numesc şi limfocite granulare mari. Pentru identificarea
lor se folosesc anticorpi monoclonali: CD16, CD57, CD94.

Limfocitele T
Limfocitele T sau timodependente, sunt limfocite cu o durată lungă de viaţă. Ele provin din CSM
şi celula progenitoare a limfocitelor T, celule care migrează în timus unde se multiplică, se
maturează şi se diferenţiază. Maturarea constă în primul rând în achiziţionarea pe suprafaţa LT a
antigenelor specifice, limfocitele devenind mature, dar naive, deoarece nu au avut niciodată
contact cu antigenele (vezi şi subcapitolul „Timusul”). Pe parcursul acestui proces, LT capabile să
reacţioneze cu constituenţi normali ai organismului (deci cu celule sau substanţe normal
prezente în organism) sunt distruse sau reprimate. Se dezvoltă astfel ceea ce se numeşte „self
tolerance” sau toleranţa faţă de sine.
Clonele de LT mature sunt eliberate din timus şi populează organele limfoide periferice în zonele
specifice pentru LT: zona paracorticală din nodulii limfatici, tecile periarteriale din splină, ţesutul
limfoid difuz din MALT. Ele sunt celule responsabile de imunitatea mediată celular, adică distrug
antigenele prin citotoxicitate. Consecutiv contactului cu antigenele se dezvoltă LT cu memorie,
capabile de o reacţie mai rapidă şi mai specifică la un al doilea contact cu aceleaşi antigene.

LT au mai multe subpopulaţii funcţionale:

LT helper sau auxiliare (LTH) sunt CD4 şi panT pozitive. Antigenele panT cuprind, la rândul lor,
două antigene CD (CD2 şi CD3), şi TCR.
LTH ajută celelalte limfocite să-şi îndeplinească funcţia: rolul lor major este să recunoască antigenele
străine prezentate de CPA. În urma acestui contact, ele se activează şi secretă interleukine (IL). IL
activează alte categorii de limfocite şi alte celule implicate în apărarea imună, cu scopul de a distruge
antigenele: celelalte subclase de LT (LTC şi LTS), LB care vor secreta Ig şi macrofagele care vor deveni
avide de fagocitoză. LTH nu este capabil să recunoască singur antigenul, numai dacă acesta îi este
prezentat de CPA.
Mecanismul de activare al LTH este complex. Iniţial, CD4 se leagă de moleculele CMH clasa II de pe
suprafaţa CPA (ce conţin şi particule parţial digerate ale unor substanţe străine organismului), ceea ce
constituie un semnal de activare a LTH (fig. 87). TCR-ul fixează şi el aceste particule străine prezentate
de CPA. Consecutiv acestor procese, CD3, care este strâns legat de TCR, declanşează un mecanism
suplimentar de activare a LTH.
LT citotoxice (LTC) sunt CD8 şi TCR pozitive. Funcţia lor este de a distruge celule infectate cu viruşi,
celule maligne sau alte celule care nu mai sunt recunoscute ca fiind „self”.
Activarea LTC se face prin intermediul IL secretate de LTH sau prin fixarea directă la moleculele CMH
clasa I ale CPA (ce conţin antigene sintetizate de o celulă proprie organismului, de exemplu o celulă
tumorală) (fig. 87). LTC activat aderă la celulele „non-self” şi secretă anumite citokine (perforine,
fragmentine) care activează apoptoza sau mecanisme de liză a celulei respective. Acest proces de
distrugere a fost numit, foarte plastic, „sărutul mortal”.
LT supresoare (LTS) sunt CD8 pozitive. Ele supraveghează răspunsul imunologic, având funcţii
multiple:
- opresc răspunsul imun în momentul dispariţiei stimulului declanşator
- modulează răspunsul imun în aşa fel încât el să fie adaptat stimulului declanşator, iar reacţia
imunologică să nu fie nici prea slabă (caz în care nu ar distruge antigenul în totalitate), dar nici
prea puternică (ar distruge şi ţesuturi proprii)
- suprimă răspunsul imun vis à vis de autoantigene, contribuind la menţinerea toleranţei faţă de
sine („self tolerance”).
110
Sistemul limfatic (imun)

Limfocitele B
Limfocitele B sau burso-dependente derivă din CSM limfoidă şi celula progenitoare angajată
pentru LB, care migrează în măduvă şi în ţesutul limfoid asociat mucoaselor de la nivelul
intestinului, numit GALT (Gut-Associated Lymphoid Tissue), considerat echivalent al bursei lui
Fabricius de la păsări, unde se înmulţesc, se maturează şi se diferenţiază devenind celule
imunocompetente. Maturarea, adică dobândirea competenţei imunitare, constă în inserarea Ig-
lor în membrana celulară, Ig devenind în acest fel receptori antigenici ai LB.
Marcherii CD ai limfocitelor B sunt: CD9, CD19, CD20 şi CD24.

Imunoglobulinele limfocitelor B
Prima imunoglobulină de suprafaţă a limfocitelor B este IgM. Limfocitele B care exprimă pe
suprafaţa lor numai molecule IgM sunt considerate imature. Alături de IgM pot să coexiste IgA
sau IgG. Pe măsură ce diferenţierea limfocitelor B progresează, alături de IgM apare IgD, care
treptat devine dominantă cantitativ. Limfocitele B mature în repaus (neangajate) au pe suprafaţa
lor nivele mai înalte de IgD decât IgM. Acestea sunt adevăratele celule imunocompetente.

Din echivalentele bursei lui Fabricius, limfocitele B mature dar naive migrează în organele
limfoide, în zone specifice LB. Expunerea la antigene antrenează o proliferare clonală şi activarea
LB, care se transformă în plasmoblast şi apoi în plasmocit. Plasmoblastul va da naştere pe de o
parte LB cu memorie, iar pe de altă parte plasmocitului care va secreta IgM, IgG (una din
subclase), IgA sau IgE.
Ig secretate de LB activate sunt anticorpi specifici, care au rolul de a neutraliza antigenele împotriva
cărora au fost secretate. LB sunt astfel, celule responsabile de imunitatea mediată umoral.
La primul contact cu antigenul se produce un răspuns imunitar primar. În urma lui, un număr mic
de LB devin LB cu memorie, cu o durată mai lungă de viaţă şi care sunt capabile să răspundă
imediat prin secreţie de Ig la o nouă întâlnire cu acelaşi antigen. Acest răspuns, la a doua
întâlnire cu antigenul, este un răspuns imunitar secundar, care este mult mai rapid, mai
pronunţat şi mai specific.
Aceste fenomene explică faptul că, după anumite infecţii, imunitatea poate persista foarte mult
timp, uneori chiar toată viaţa. Este de asemenea principiul general pe care se bazează
vaccinarea: se injectează o suspensie de microbi sau viruşi cu patogenitate atenuată, împotriva
cărora se secretă anticorpi specifici, care dau imunitate. La un nou contact, aceşti anticorpi
specifici vor inactiva microbi sau viruşi cu adevărat patogeni.

Bursa lui Fabricius

Este un organ limfoepitelial ce se dezvoltă ca un diverticul dorsal al intestinului terminal al
păsărilor, situat lângă cloacă. În acest organ are loc proliferarea clonală şi diferenţierea LB la
păsări. Acest rol este mediat de factori umorali, ca de exemplu, bursopoetina, un polipeptid mic,
capabil să inducă diferenţierea limfocitelor B in vitro.

Celulele prezentatoare de antigen (CPA)

Cel de-al doilea tip de celule implicate în procesul imun sunt CPA sau celulele imunitare
accesorii. Ele au rolul de a capta şi de a reţine sau fagocita antigenele (materiale străine
organismului) şi de a le prezenta pe suprafaţa lor, legate de o moleculă a CMH clasa II, formă sub
care sunt recunoscute de LTH. Acest proces este esenţial pentru iniţierea răspunsului imun.
Celulele prezentatoare de antigen sunt macrofagele tipice, celulele Kupffer din ficat, celulele
Langerhans din piele, celulele interdigitate din nodulul limfatic.
Celulele dendritice din nodulul limfatic se pare că nu sunt adevărate celule prezentatoare de
antigen, deoarece nu au pe suprafaţă molecule ale CMH clasa II.
 111
Sistemul limfatic (imun)

Mecanisme de activare a limfocitelor

Activarea limfocitelor T: antigenele transformate (AT) prezentate de macrofage, legate de CMH
clasa II, sunt recunoscute de LTH, care se activează şi suferă o proliferare clonală. Ele secretă IL
determinând activarea şi proliferarea clonală a LTC, care prin citotoxicitate distrug celulele
antigenice (fig. 87).

Figura 87. Mecanismele de activare imună (modificat după Wheater, 2001).

112
Sistemul limfatic (imun)

Activarea limfocitelor B: LB se activează fie la contactul direct cu antigenele, fie prin intermediul
IL secretate de LTH, fie prin contact direct cu LTH. Consecutiv activării, ele proliferează clonal şi se
tranformă în plasmocite, care secretă Ig specifice antigenului care le-a determinat activarea.
Aceste Ig (anticorpi) distrug bacteria (fig. 87).

Implicaţii în patologie: boli autoimune

Există situaţii în care constituenţi normali ai organismului nu mai sunt recunoscuţi ca „self”, ci
sunt consideraţi antigene de către limfocite, şi împotriva lor se dezvoltă reacţii autoimune.
Lupusul este o boala autoimună sistemică (adică care interesează întregul organism) în care din
motive neelucidate, celulele sistemului imunitar atacă ţesuturile propriului organism. Se
manifestă ca o boală inflamatorie cronică ce poate afecta articulaţiile, pielea, rinichii, celulele
sanguine, inima şi plămânii. În majoritatea cazurilor sunt interesate femeile.
Tiroidita cronică limfocitară este o boală autoimună în care limfocitele se înmulţesc şi distrug
propriile celule tiroidiene. Scade în acest fel producţia de hormoni tiroidieni, iar bolnavii prezintă
diferite grade de insuficienţă tiroidiană.

Organele şi ţesuturile limfoide

Din punct de vedere embriologic şi funcţional, organele limfoide se pot împărţi în organe
limfoide primare şi secundare.
Organele limfoide primare sunt cele care „educă” diferitele categorii de limfocite să recunoască
şi să distrugă antigenele. Aici, limfocitele devin celule imunocompetente. Funcţia acestor organe
este condiţionată de popularea cu celule progenitoare provenite din ficat sau din măduva
osoasă, în funcţie de etapa hematopoiezei. Absenţa sau incompleta dezvoltare a acestor organe
e urmată de dereglări cantitative şi calitative ale funcţiei imune. Organe limfoide primare sunt
considerate timusul, măduva osoasă şi MALT din intestinul subţire, numit şi GALT (Gut-
Associated Lymphoid Tissue).
Organele limfoide secundare sunt cele în care limfocitele maturate în organele primare devin
celule efectoare în realizarea răspunsului imun. Cea mai mare parte a activităţii limfocitelor se
desfăşoară în aceste organe. Ablaţia sau alterarea funcţională a unuia dintre ele, nu influenţează
funcţia imună. Organe limfoide secundare sunt nodulul limfatic, splina, MALT şi ţesutul limfoid
difuz.

Timusul
Timusul este primul organ limfoid care se dezvoltă în viaţa embrionară. Este localizat în partea
anterioară şi superioară a gâtului, la emergenţa vaselor mari ale inimii. Anatomic este constituit
din doi lobi ce iau naştere din primordii diferite (arcul branhial III drept şi stâng împreună cu
paratiroida superioară) şi care devin apoi strâns unite prin ţesut conjunctiv.
El atinge greutatea maximă relativă la sfârşitul vieţii intrauterine, dar greutatea absolută
continuă să crească până la pubertate. Apoi suferă un proces de involuţie, astfel încât la adult
este înlocuit cu un ţesut fibro-adipos.
Timusul este locul în care celulele stem limfoide multipotente proliferează şi se diferenţiază în
limfocite T imunocompetente (capabile să distingă selful de non-self, să distrugă non-selful şi să
dezvolte toleranţa faţă de sine). În acelaşi timp timusul este şi un organ endocrin. El secretă o
serie de hormoni care controlează proliferarea, diferenţierea, maturarea şi funcţia LT.

Organizare histologică
Timusul respectă planul general de organizare al organelor limfoide: capsulă la periferie, septe,
stromă şi parenchim (fig. 88).
 113
Sistemul limfatic (imun)

A B
Figura 88. Timusul.
A. Reprezentare schematică: 1 – capsulă, 2 – septe (trabecule), 3 – lobuli timici, 4 – zona corticală, 5 – zona
medulară, 6 – corpusculi Hassall (modificat după Baumhoer, 2000); B. Imagine histologică.

Capsula este de natură conjunctivă; ea trimite septe (trabecule) în parenchim, compartimentând

organul în lobuli timici. Compartimentarea este doar parţială, deoarece ea interesează mai ales
zona corticală (externă) a timusului, zona medulară (profundă) fiind comună mai multor lobuli
(fig. 88).
Pe lângă ţesut conjunctiv, capsula şi trabeculele conţin vase de sânge, vase limfatice eferente,
nervi, celule adipoase şi o serie de celule migrate din sânge.
Din trabeculele groase se desprind fine septe secundare care intră în lobuli însoţiţi de o mică
cantitate de ţesut conjunctiv şi fine ramificaţii vasculare.

Stroma timusului este diferită de a celorlalte organe limfoide, fiind formată din celule epiteliale.
Limfocitele T se aranjează şi se multiplică printre aceste celule epiteliale, distanţându-le şi
determinând forma lor stelată. Ele posedă joncţiuni intercelulare, specifice celulelor epiteliale şi
CK în filamentele intermediare. Sunt considerate echivalentul celulelor reticulare din celelalte
organe limfoide, de unde şi denumirea lor de celule epitelioreticulare (fig. 89), dar sunt de fapt,
adevărate celule epiteliale. Ele nu secretă fibre de reticulină, timusul fiind singurul organ sau
ţesut limfoid care nu are asemenea fibre în stroma sa. În schimb, celulele epitelioreticulare sunt
implicate în procesele de proliferare, diferenţiere şi maturare a limfocitelor prin diferitele
substanţe pe care le secretă: interleukine, factori de stimulare a creşterii celulare, timulina,
timopoietina, timozina.

Pe baza localizării şi funcţiei, se descriu 6 tipuri de celule epitelioreticulare, desemnate prin cifre
romane. Trei sunt localizate în corticală, trei în medulară.
Celulele epitelioreticulare tip I tapetează partea internă a capsulei şi a trabeculelor, izolând
parenchimul timusului de ţesutul conjunctiv şi de vasele care se găsec în aceste structuri. Ele
joacă un rol important în realizarea barierei sânge-timus.
Celulele epitelioreticulare tip II se găsesc în corticala timică, sunt în contact intim cu limfocitele, şi
funcţional sunt implicate în educarea lor, adică în achiziţionarea pe suprafaţă a antigenelor
specifice limfocitelor T imunocompetente. Spre deosebire de cele de tip I, exprimă pe suprafaţă
moleculele CMH clasa I şi II.
Celulele epitelioreticulare tip III şi de tip IV se găsesc între corticală şi medulară, unde formează o
barieră funcţională. Şi ele exprimă pe suprafaţă moleculele CMH clasa I şi II.
114
Sistemul limfatic (imun)

Celulele epitelioreticulare tip V sunt similare celor de tip II, dar sunt localizate în medulară,
având şi ele rol în maturarea limfocitelor.
Celulele epitelioreticulare tip VI formează corpusculii Hassall, structuri foarte caracteristice zonei
medulare a timusului (fig. 89 A și B). Pe secţiunile histologice corpusculii Hassall au aspectul unui
bulb de ceapă, fiind formaţi din celule epiteliale răsucite concentric, strâns împachetate, cu
aspect lamelar. Din loc în loc se mai observă nucleii celulelor epiteliale. În centru, corpusculii se
pot cheratiniza, fenomen ce nu este surprinzător pentru celulele epiteliale.
Numărul corpusculilor Hassall creşte treptat până la pubertate când începe procesul de involuţie
al timusului.
Nu se cunoaşte încă în totalitate rolul lor în timus, dar unele studii histochimice indică clar faptul
că celulele epitelioreticulare tip VI din care sunt compuşi, produc unii hormoni ai timusului cu rol
în maturarea limfocitelor T.
Parenchimul timusului este format în totalitate din limfocite T, în diferite stadii de maturare, şi
din macrofage. Pentru limfocitele incomplet maturate se mai foloseşte termenul de timocite.
Pe secţiunile histologice, în timus se pot identifica două zone distincte: zona corticală, situată
periferic, închisă la culoare şi zona medulară, situată mai profund şi mai deschisă la culoare.
Această colorabilitate diferită se datorează faptului că zona medulară este formată
preponderent din limfocite mari, care au un nucleu hipocrom şi multă citoplasmă în jur, în vreme
ce zona corticală este formată din limfocite mici cu nucleul condensat şi cu citoplasmă puţină.

A B
Figura 89. Timusul.
A. Reprezentare schematică detaliată: 1 – capsulă, 2 – septe (trabecule), 3 – celule epitelioreticulare,
4 – timocite, 5 – macrofage, 6 – vas sanguin, 7 – corpusculi Hassall (modificat după Baumhoer, 2000);
B. Imaginea microscopică a unui corpuscul Hassall din zona medulară.

Maturarea şi diferenţierea limfocitelor T

Limfocitele T se formează din celulele stem limfoide pluripotente ce provin din măduva osoasă şi
care populează timusul încă din viaţa intrauterină. Aceste celule se înmulţesc foarte mult prin
mitoze repetate (proliferare clonală) în partea externă a corticalei şi încep să migreze spre
medulară. Pe măsură ce migrează spre medulară, ele se maturează şi se diferenţiază, adică
achiziţionează pe suprafaţă antigene specifice (din categoria CD). Rol esenţial în acest proces au
celulele epitelioreticulare.
Procesul de maturare al limfocitelor T este foarte complex. Astfel, în stadiile incipiente de
dezvoltare, pe suprafaţa limfocitelor T se pot identifica anumite antigene: CD2, CD7 şi apoi CD1.
Pe măsură ce maturarea continuă, ele achiziţionează pe suprafaţă antigene mai specifice: TCR,
 115
Sistemul limfatic (imun)

CD3, CD4 şi CD8. În acest stadiu de dezvoltare, limfocitele T exprimă ambele clase de antigene.
Ele sunt apoi prezentate celulelor epitelioreticulare tip II şi III, care au pe suprafaţă molecule ale
CMH clasa I şi II. Dacă limfocitele sunt capabile să recunoască aceste molecule, vor supravieţui.
Dacă nu, vor muri prin apoptoză şi vor fi fagocitate de macrofage. Acest proces poartă numele
de „selecţie pozitivă”.
Limfocitele T ajung apoi în medulară, unde vor suferi un nou proces de selecţie, de această dată
de „selecţie negativă”. Prin acest proces vor fi eliminate acele limfocite care sunt capabile să
recunoască şi să se activeze în prezenţa antigenelor „self”. Rezultatul este dezvoltarea toleranţei
imunologice „faţă de sine” (immunologic self tolerance).
Un număr foarte mare de limfocite mor pe parcursul acestei diferenţieri şi vor fi fagocitate de
macrofage, prezente în număr mare în corticală.
Limfocitele restante vor pierde fie antigenele CD8, fie pe cele CD4 şi vor deveni limfocite T
helper, CD4+, sau citotoxice, CD8+.
În zona medulară, limfocitele T mature dar naive (căci nu au luat încă contact cu antigenele) intră
în circulaţia sistemică fie pe cale limfatică (vase limfatice aferente), fie pe cale sanguină (venule
postcapilare) şi consecutiv vor popula organele limfoide secundare, în zone specifice limfocitelor
T. Aici ele îşi vor căpăta întreaga maturitate imunologică.

Vascularizaţia timusului
Vascularizaţia este foarte abundentă, fapt ce permite migrarea limfocitelor. Vasele de sânge
pătrund în timus prin intermediul trabeculelor. Cele mai fine ramificaţii intră în parenchimul
timusului însoţite de o mică cantitate de ţesut conjunctiv. Capilarele corticalei au peretele
continuu, iar cele din medulară sunt fenestrate. La nivelul joncţiunii cortico-medulare se găsesc
venulele postcapilare, venule cu endoteliul înalt, prin care are loc migrarea limfocitelor în şi din
timus. Sistemul venos este tributar celui arterial.
Timusul nu are vase limfatice aferente, doar vase limfatice eferente, care iau naştere în zona
joncţiunii cortico-medulare şi în medulară.

Bariera sânge-timus este o adaptare morfologică şi funcţională care permite limfocitelor să se

dezvolte fără să ia contact cu antigenele. Această barieră se interpune între limfocitele T şi
lumenul vaselor sanguine. Elementele componente ale barierei, enumerate dinspre timus spre
vase, sunt:
- celulele epitelioreticulare tip I strâns unite prin desmozomi
- membrana lor bazală
- ţesutul conjunctiv din septuri (sau care însoţeşte vasele sanguine)
- membrana bazală a capilarelor
- celulele endoteliale ale capilarelor.

Rolul timusului
- dezvoltarea de LT imunocompetente (LTH, LTC, LTS) provenite din celulele precursoare
limfocitelor T din măduva osoasă
- proliferarea clonelor de LT pentru a asigura necesarul de LT din sânge şi din organele limfoide
secundare
- dezvoltarea toleranţei faţă de propriile antigene (toleranţa faţă de sine)
- rol endocrin: hormonii timici (timulina, timozina şi timopoietina) sunt secretaţi de celulele
epitelioreticulare.

Involuţia timusului
Timusul atinge greutatea maximă la pubertate, perioadă după care suferă un proces de involuţie
treptată, astfel încât la bătrâneţe, uneori cu greu mai poate fi recunoscut.
116
Sistemul limfatic (imun)

Involuţia timusului se face prin depleţie limfocitară şi acumulare de ţesut adipos. Depleţia limfocitară
constă în scăderea treptată a numărului de limfocite, în aşa fel încât, la un moment dat celulele
epitelioreticulare devin vizibile în coloraţia cu HE. Depleţia limfocitară nu este totdeauna completă. În
resturile timusului involuat, rămâne totuşi un mic număr de limfocite care continuă să se diferenţieze
şi să prolifereze, furnizând limfocite T organismului. Acumularea de grăsime în timus începe imediat
după naştere şi se accelerează dramatic după pubertate. Mai întâi involuează corticala, apoi
medulara. Celulele epitelioreticulare secretă hormoni timici toată viaţa.

Nodulul limfatic
Nodulii limfatici sunt structuri reniforme, de culoare cenuşie, dispuse în grupuri sau lanţuri pe
traiectul vaselor limfatice, la nivelul liniilor de flexiune ale membrelor, la rădăcina mezenterului
şi în hilul unor organe. Nodulii inactivi au un diametru de câţiva mm, dar pot creşte până la 1-2
cm atunci când sunt sediul unui răspuns imunitar. Pe suprafaţa lor, prezintă o mică scobitură,
hilul nodulului, prin care intră şi ies vasele şi nervii.
Nodulii limfatici sunt organe limfoide secundare şi îndeplinesc două funcţii principale:
- filtrează limfa, reţinând şi inactivând diferite particule străine organismului (microorganisme,
alte particule antigenice)
- conferă un loc ideal unde limfocitele pot interacţiona cu antigenele sau cu celulele
prezentatoare de antigen, se activează, proliferează clonal şi distrug antigenele.

A B
Figura 90. Nodulul limfatic.
A. Reprezentare schematică: 1 – capsulă, 2 – sept (trabeculă), 3 – vase limfatice aferente, 4 – vas limfatic
eferent, 5 – zonă corticală superficială (foliculi limfoizi), 6 – zonă corticală profundă (paracorticală),
7 – zonă medulară (cordoane de limfocite), 8 – sinus subcapsular (marginal), 9 – sinus paratrabecular,
10 – sinus medular (modificat după Stevens, 1997); B. Imagine histologică de ansamblu.

Organizare histologică
Nodulul limfatic prezintă capsulă conjunctivă la periferie, stromă şi parenchim (fig. 90).

Capsula are structura obişnuită, conjunctivă, cu vase de sânge, limfatice, nervi. Din ea se extind
spre parenchim trabecule, fără să compartimenteze nodulul în lobi sau lobuli.

Stroma nodulului limfatic este constituită din ţesut conjunctiv reticular: celule de origine
mezenchimatoasă, stelate, cu prelungiri care anastomozându-se formează o plasă, dublată de
plasa fibrelor de reticulină, secretate de aceste celule. În ochiurile acestei duble plase sunt
aşezate celulele parenchimului.
 117
Sistemul limfatic (imun)

Electronomicroscopic şi IHC, în limfonodul s-au identificat 2 tipuri de celule stromale:

- celule reticulare tipice, asemănătoare fibroblastului, ce secretă fibrele de reticulină şi care prin
prelungirile lor învelesc în totalitate fibrele, izolându-le de parenchimul nodulului
- celule dendritice foliculare, localizate în centrul germinal, celule ce au numeroase prelungiri
filiforme insinuate printre limfocitele B situate în această zonă; datorită proprietăţilor lor, ele
mai sunt numite şi celule imunitare accesorii (vezi mai jos).

Parenchimul nodulului limfatic prezintă două zone distincte din punct de vedere morfologic şi
funcţional: zona corticală şi zona medulară (fig. 90). Zona corticală la rândul ei este formată
dintr-o corticală superficială şi o corticală profundă sau zona paracorticală.

Zona corticală superficială este zona cu limfocite B a nodulului limfatic şi este formată din
numeroşi foliculi limfatici (fig. 91). Ocazional se pot găsi foliculi şi în zonele mai profunde.
Foliculii limfatici sunt structuri rotunde sau ovalare, cu dimensiuni şi aspecte variabile:
- înainte de naştere foliculii sunt mici, au un aspect omogen şi se numesc foliculi primari. Ei sunt
alcătuiţi din limfocite mici, „naive”, care nu au avut contact cu antigenele.
- după naştere şi contactul cu primele antigene, se formează foliculii secundari. Aceştia sunt mai
mari şi au o structură foarte caracteristică: o zonă centrală mai palid colorată, numită centru
germinativ, înconjurată de o zonă mai închisă la culoare, coroana limfocitară (sau zona de
manta). Formarea centrului germinal se datorează apariţiei limfocitelor mijlocii şi mari, numite
limfocite centrofoliculare. Ele sunt limfocite activate în urma contactului cu antigenele. Aceste
limfocite sunt dispuse mai puţin dens, au nucleul mai mare, palid colorat, nucleolat şi o cantitate
abundentă de citoplasmă bazofilă ce înconjoară complet nucleul. Aceste caracteristici explică
culoarea mai palidă a centrului germinal (fig. 91). În jurul centrului germinal, celulele reticulare
formează o structură similară unei capsule, cu rolul de a controla celulele ce intră şi ies din
nodulul limfatic. Aceste celule se numesc celulele bordante ale centrului germinal. Coroana
limfocitară este formată din limfocite mici cu nucleul condensat şi citoplasma puţină, aspecte ce
dau bazofilia caracteristică acestei zone.

A B
Figura 91. Zona corticală superficială a nodulului limfatic.
A. Reprezentare schematică: 1 – celule reticulare, 2 – limfocite din coroana foliculară,
3 – limfocite din centrul germinal, 4 – macrofage, 5 – celule dendritice (modificat după Baumhoer, 2000);
B. Imagine histologică.

În exteriorul coroanei limfocitare există o a treia zonă, care prin analogie cu aceeaşi structură din
foliculii splenici, se numeşte zonă marginală. În nodulul limfatic această zonă nu este însă atât de
evidentă datorită faptului că foliculii sunt dispuşi foarte dens.
118
Sistemul limfatic (imun)

Celulele zonei corticale:

- limfocitele B, cele mai numeroase, sunt de mai multe tipuri. Astfel, în coroana limfocitară se
găsesc limfocite B mici naive şi limfocite B cu memorie. Ele exprimă marcheri caracteristici:
CD20, CD22 şi CD24, precum şi IgM şi G. În centrul germinal se găsesc limfocite B activate sau
celule centrofoliculare. Ele provin din limfocitele mici ale coroanei limfocitare, care în urma
contactului cu antigenul se activează. În centrul germinal ele se transformă mai întâi în centrocite
(celule clivate mari şi mici), apoi în centroblaste (celule neclivate mari şi mici) care părăsesc
centrul germinal sub formă de imunoblaşti. În paracorticală sau în zona medulară, din
imunoblaşti iau naştere fie plasmocite secretoare de imunoglobuline, fie limfocitele B cu
memorie, care vor păstra amintirea antigenului cu care au venit în contact şi se vor putea activa
rapid, la o nouă întâlnire cu acelaşi antigen. Celulele centrului germinal fiind tot limfocite B,
exprimă aceeaşi marcheri CD, IgM, dar nu exprimă IgG.
- limfocite T helper, localizate în coroana limfocitară, cu rolul de a activa limfocitele B; trecerea
lor în centrul germinal este împiedicată de celulele bordante ale centrului germinal
- limfocite NK, în număr mic în zona corticală şi în general în nodulul limfatic, au rolul de a
identifica şi a distruge celulele maligne şi celulele infectate viral
- celule imunitare accesorii, reprezentate de macrofagele clasice sau mai corect macrofagele cu
corpi tingibili şi de celulele dendritice (fig. 91 A). Macrofagele clasice sau cu corpi tingibili
fagocitează antigenele, le prelucrează şi le prezintă pe suprafaţă într-o formă ce poate fi
recunoscută de limfocite. De aici şi denumirea lor de celule prezentatoare de antigen (CPA).
Celulele dendritice sunt celule cu numeroase prelungiri filiforme insinuate printre limfocite. Ele
nu sunt celule fagocitare, nu au pe suprafaţă antigene ale CMH clasa II, deci nu sunt adevărate
celule prezentatoare de antigen. Ele sunt capabile în schimb să păstreze un timp îndelungat
antigenele pe suprafaţa lor şi să le prezinte direct limfocitelor B. Originea embriologică a acestor
celule este încă controversată.

Zona paracorticală sau cortexul profund este o zonă mai puţin bine delimitată, în care se
observă vase caracteristice numai acestei zone, venulele postcapilare sau venule cu endoteliul
înalt (fig. 92 A). Ea este zona timodependentă a nodulului limfatic şi este formată preponderent
din limfocite T, dispuse difuz, fără să formeze centri germinali (fig. 92).

A B
Figura 92. Zona paracorticală a nodulului limfatic.
A. Reprezentare schematică: 1 – limfocite , 2 – celule interdigitate, 3 – celule reticulare, 4 – venule
postcapilare (modificat după Baumhoer, 2000); B. Imagine histologică.
 119
Sistemul limfatic (imun)

Celulele zonei paracorticale (fig. 92 A):

- limfocitele T sunt celulele caracteristice acestei zone; ele pătrund în nodul pe cale sanguină,
prin venulele postcapilare şi părăsesc nodulul pe calea limfei eferente. În contact cu CPA, ele se
pot activa, se transformă în limfoblaşti, care proliferează mitotic şi dau naştere unei clone
expansionate de limfocite T activate. Acestea părăsesc nodulul şi migrează la periferie (de
exemplu în ţesutul conjunctiv) unde-şi îndeplinesc funcţiile citotoxice.
- limfocite B, doar în trecere prin zona paracorticală, în drumul lor dinspre venulele postcapilare
spre corticala superficială, sau imunoblaşti în drum spre zona medulară, unde se vor transforma
în plasmocite
- celule imunitare accesorii, reprezentate de celule interdigitate, care sunt macrofage tipice (CPA)
cu origine în MO. Celulele interdigitate sunt celule cu numeroase prelungiri lungi şi fine,
împletite cu prelungirile celulelor reticulate. Suprafaţa lor mare facilitează contactul cu
antigenele şi limfocitele.

Zona medulară este zona cea mai profundă a nodulului limfatic, formată din cordoane de
limfocite separate prin sinusuri limfatice (fig. 93).
Celulele zonei medulare (fig. 93 A):
- limfocite B activate (imunoblaşti)
- plasmocite şi precursorii lor, acestea fiind cele mai numeroase celule ale zonei medulare
- limfocite T
- celule imunitare accesorii (macrofage clasice).

A B

Figura 93. Zona medulară a nodulului limfatic.

A. Reprezentare schematică: 1 – celule reticulare, 2 – plasmocite, 3 – macrofage, 4 – sinusuri medulare,
5 – endoteliul sinusurilor medulare, 6 - cordoane de limfocite (modificat după Baumhoer, 2000);
B. Imagine histologică.

Sinusurile nodulului limfatic

Capsula din porţiunea convexă a nodulului este perforată de numeroase vase limfatice aferente,
care drenează limfa într-un sistem de sinusuri, care străbat nodulul şi formează apoi, la nivelul
zonei medulare, vasele limfatice eferente (fig. 90, 94).
Între capsulă şi parenchimul nodulului se află sinusul subcapsular (sau marginal), în care se varsă
limfaticele aferente. Sinusurile paratrabeculare sunt situate în corticala superficială şi în
120
Sistemul limfatic (imun)

paracorticală. Din ele limfa se varsă în sinusurile medulare, ce formează o reţea complexă printre
cordoanele medulare şi converg în final în vasele limfatice eferente. Sinusurile sunt tapetate cu
endoteliu, continuu în zonele adiacente ţesutului conjunctiv, şi discontinuu în zonele în care
sinusul este adiacent parenchimului nodulului limfatic. Prin aceste discontinuităţi circulă
limfocitele, iar macrofagele îşi întind pseudopodele pentru a monitoriza calitatea limfei, din care
detectează şi fagocitează antigenele.
Sinusurile limfatice nu sunt spaţii deschise; ele sunt traversate de o reţea de fibre de reticulină,
acoperite cu prelungirile celulelor reticulare. Această reţea are rolul de a întârzia curgerea limfei
şi de o filtra mai eficient. Materialele şi celulele oprite de acest filtru mecanic sunt apoi
fagocitate de macrofage sau se vor ataşa de celelalte celule imunitare accesorii.

Vascularizaţia nodulului limfatic

Vasele de sânge reprezintă principala cale prin care limfocitele intră în nodulul limfatic. În acelaşi
timp, ele îi asigură necesităţile metabolice. Arterele (una sau două) intră în nodul prin hil şi se
capilarizează în corticala superficială şi în paracortex. Capilarele se continuă cu venulele
postcapilare sau venulele cu perete înalt, aflate în paracortex. Endoteliul acestor venule este
format din celule cubice ce au receptori specializaţi, care fiind recunoscuţi de limfocitele
circulante facilitează aderarea şi traversarea peretelui vascular. Venulele postcapilare reprezintă
principalul loc prin care limfocitele intră în nodul, dar au rol important şi în recircularea
limfocitelor (fenomenul de „homing” – vezi mai jos). Restul vaselor sanguine sunt impermeabile
la trecerea limfocitelor. Venele părăsesc nodulul prin hil.

Figura 94. Sinusurile nodulului limfatic.

1 – sinus marginal (subcapsular), 2 – sinus paratrabecular, 3 – sinus medular.

Rolul nodulului limfatic

- filtrarea limfei şi reţinerea materialelor antigenice prin activitatea fagocitară a macrofagelor,
împiedicând aceste materiale să ajungă în circulaţie
- facilitează interacţiunea limfocitelor circulante cu antigenele din limfă ceea ce permite, fie direct, fie
indirect prin intermediul celulelor prezentatoare de antigen, declanşarea răspunsului imun
- activarea şi proliferarea LB ca răspuns la o stimulare antigenică specifică, având ca rezultat
producerea de anticorpi specifici de către plasmocite. Consecutiv iau naştere limfocite B cu
afinitate pentru un anumit antigen (LB cu memorie).
- activarea şi proliferarea LTH şi a LTC.
 121
Sistemul limfatic (imun)

Splina
Splina este un organ limfoid voluminos situat în cavitatea abdominală (cadranul superior stâng).
Pe faţa mediană prezintă o adâncitură, care constituie hilul splinei sau locul de pasaj al vaselor
de sânge, limfaticelor şi nervilor.

Organizare histologică
Capsula, stroma şi parenchimul splinei prezintă câteva caractere particulare.

Capsula splinei are o structură diferită de a celorlalte organe limfoide, în sensul că în structura ei,
pe lângă ţesut conjunctiv, întâlnim şi miofibroblaste, care au atât fenotip contractil cât şi fenotip
secretor (secretă matrice extracelulară). La speciile la care splina constituie un rezervor de
sânge, numărul celulelor contractile este mare, prin contracţia lor asigurând golirea splinei (de
exemplu la cal).
Din capsulă pornesc trabecule cu aceeaşi structură histologică cu a capsulei, care nu
compartimentează organul în lobi sau lobuli (fig. 95).
Stroma este constituită din ţesut conjunctiv reticulat cu structura tipică: celule reticulare şi fibre
de reticulină.

Parenchimul sau pulpa splinei are două zone distincte din punct de vedere morfologic şi
funcţional: pulpa albă şi pulpa roşie (fig. 95 B).
Pulpa albă este vizibilă pe secţiunile de splină proaspătă sub forma unor arii rotunjite sau alungite,
de culoare alb-cenuşie, iar pe secţiunile histologice ca zone puternic bazofile (datorită hipercromaziei
nucleilor limfocitelor). Ea este constituită din ţesutul limfoid al splinei. Acest ţesut limfoid este
organizat în jurul unei arteriole ce provine din artera splenică. Există două zone distincte ale pulpei
albe, constituite din două tipuri de ţesut limfoid , ce sunt similare morfologic şi funcţional cu ţesutul
limfoid al cortexului superficial şi al paracortexului din nodulul limfatic. Aceste zone sunt tecile
periarteriale şi nodulii splenici sau corpusculii Malpighi (fig . 95 A).

A B
Figura 95. Splina.
A. Reprezentare schematică: 1 – capsulă conjunctivo-musculară, 2 – miofibroblaste, 3 – septe,
4 – sinusuri splenice, 5 – corpusculi Malpighi, 6 – teci periarteriale (modificat după Baumhoer, 2000);
B. Imagine histologică.

Tecile periarteriale sunt constituite din manşoane sau teci de limfocite aşezate simetric în jurul
unei arteriole centrale (fig. 96).
Pe secţiuni longitudinale au aspect cilindric, conform traiectului arterial. Pe secţiuni transversale
apar ca arii circulare aşezate simetric în jurul arteriolei. Tecile periarteriale sunt teritorii timo-
122
Sistemul limfatic (imun)

dependente, deci zone de limfocite T şi corespund morfologic şi funcţional zonei paracorticale a

nodulului limfatic.

Figura 96. Teacă periarterială.

Nodulii splenici sau corpusculii Malpighi (a nu se confunda cu corpusculul renal Malpighi) sunt
constituiţi dintr-un ţesut limfoid ce dezvoltă un centru germinal, înconjurat de o coroană
limfocitară (fig. 97). Apariţia centrului germinal are drept consecinţă dislocarea arteriolei, care va
lua o poziţie excentrică. La periferia coroanei limfocitare se descrie zona marginală, o zonă de
tranziţie între pulpa albă şi cea roşie. Corpusculii Malpighi sunt teritorii de limfocite B şi
îndeplinesc aceleaşi funcţii ca şi foliculii limfatici din nodulul limfatic.

Figura 97. Corpusculi Malpighi.

Pulpa roşie este alcătuită dintr-o serie de cordoane celulare, separate între ele prin sinusoide, o
reţea de vase încolăcite, ramificate şi anastomozate. Celulele pulpei roşii sunt hematii,
macrofage, limfocite, plasmocite şi granulocite.

Vascularizaţia splinei
Organizarea şi funcţia pulpei roşii este strâns legată de vascularizaţia splinei (fig. 98).
Arterele splinei sunt ramuri ale arterei splenice ce pătrunde în splină prin hil şi se ramifică
urmărind traiectul trabeculelor (de aici denumirea lor de arterele trabeculare). La un diametru
de aproximativ 0,2 mm părăsesc trabeculele şi devin arteriole centrale. Arteriolele îşi pierd
adventiţia, dar sunt înconjurate de un manşon de ţesut limfoid (care alcătuieşte pulpa albă). Ca
 123
Sistemul limfatic (imun)

structură, aceste arteriole sunt constituite din endoteliu şi 2-3 rânduri de celule musculare
netede. Pe măsură ce arterele străbat pulpa albă, ţesutul limfoid îşi reduce grosimea, devenind
din ce în ce mai subţire.
Când ajung la un diametru de aproximativ 40-50 µ, arteriolele se divid brusc, în unghi drept,
dând naştere la câteva vase mai subţiri, arteriolele penicilate sau peniciliile. Ele sunt încă
înconjurate de 1-2 straturi de limfocite, extensie a ţesutului limfoid periarterial. Arteriolele
penicilate, prin ramificare dau naştere capilarelor cu manşon, nişte capilare cu perete
discontinuu, numite astfel datorită unui strat gros de macrofage agregate ce le înconjoară.
Capilarele cu manşon se termină orb în pulpa splenică, fără continuitate cu sistemul venos.
Sângele este astfel obligat să iasă în pulpa roşie şi să traverseze manşonul capilarelor.
Macrofagele din acest manşon monitorizează calitatea hematiilor din sânge şi le fagocitează pe
cele deteriorate sau îmbătânite. Fierul care rezultă din distrugerea hematiilor este reutilizat la
formarea de noi hematii.
Din pulpa roşie sângele reintră în circulaţie, în sinusurile splenice, primul segment al sistemului
venos. Sinusurile splenice sunt şi ele vase cu perete discontinuu (atât endoteliul cât şi membrana
bazală), aceste discontinuităţi permiţând sângelui să treacă cu uşurinţă spre sistemul venos.
Acest tip de circulaţie, în care nu există continuitate între sistemul arterial şi cel venos, se
numeşte circulaţie deschisă şi este singura cale prin care, la om, sângele ajunge în sistemul
venos. La alte specii animale, între capilarele cu manşon şi sinusurile splenice există o
continuitate, această circulaţie fiind numită circulaţie închisă.

Figura 98. Circulaţia splenică (modificat după Ross, 2002)

1 – arteră trabeculară, 2 – venă trabeculară, 3 – arteră centrală, 4 – corpuscul Malpighi, 5 – teacă
periarterială, 6 – arteriole penicilate, 7 – capilare cu manşon, 8 – circulaţia deschisă, 9 – circulaţia închisă,
10 – sinus splenic.

Rolul splinei
Principalul rol al splinei este de a monitoriza şi de a filtra sângele. Pe lângă acesta, îndeplineşte şi alte
funcţii:
- iniţiază un răspuns imun la antigenele vehiculate de sânge; structura sa permite un contact
intim între sânge şi celulele imunocompetente, tot aşa cum în nodulul limfatic limfa intră în
contact cu aceste celule
- activarea şi proliferarea limfocitelor B şi T
- produce anticorpi faţă de antigenele prezente în circulaţie
- distruge celulele sanguine îmbătrânite sau anormale, mai ales hematiile: splina este sediul unei
distrucţii masive de hematii prin mecanisme care sunt încă incomplet cunoscute (mecanism pur
mecanic, sau probabil prin recunoaştere imunologică)
124
Sistemul limfatic (imun)

- reutilizează fierul rezultat din distrugerea hematiilor la formarea de noi hematii.

Ca funcţii secundare: în viaţa intrauterină este, la un moment dat, sediul principal al
hematopoiezei (împreună cu ficatul) şi la unele mamifere constituie un depozit important de
sânge ce poate fi mobilizat în caz de nevoie.

Ţesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT)

Ţesutul limfoid asociat mucoaselor sau MALT este ţesutul limfoid localizat în mucoasa diferitelor
organe ca: tubul digestiv, aparatul respirator, aparatul genital etc. Spre deosebire de celelalte
organe limfoide, acest ţesut limfoid nu este delimitat de o capsulă.
MALT reprezintă o cantitate foarte mare de ţesut limfoid şi în prezent este considerat, în
totalitatea lui, ca un adevărat organ limfoid. El poate fi denumit în funcţie de regiunea sau
organul în care apare: GALT (Gut Associated Lymphoid Tissue) în tubul digestiv, sau BALT
(Bronchus Associated Lymphoid Tissue) în aparatul respirator.
MALT cuprinde:
- agregate limfocitare mari (amigdala palatină, placa Peyer)
- ţesut limfoid diseminat în diferitele mucoase amintite mai sus, fie ca foliculi limfatici izolaţi, fie
ca ţesut limfoid difuz
- limfocitele din grosimea epiteliilor ce acoperă ţesutul MALT, care sunt în majoritate LT
citotoxice şi supresoare sau limfocite NK.
Foliculii limfatici din MALT au centrii germinali şi reprezintă zonele de LB, inclusiv plasmocite, care
secretă toate tipurile de Ig. Între foliculii limfatici se găseşte ţesut limfoid difuz, care reprezintă zonele
de LT. Mai sunt prezente şi celule imunitare accesorii necesare pentru preluarea şi prelucrarea
antigenelor.
Epiteliile care acoperă acest ţesut limfoid sunt specializate în preluarea şi transportul antigenelor
spre celulele limfoide, acesta jucând rolul vaselor limfatice aferente din nodulul limfatic (MALT
nu are limfatice aferente).
Celulele acestui ţesut au o poziţie strategică în mucoasa diferitelor organe; ele interceptează
materialul antigenic transportat trans-epitelial şi declanşează un răspuns imun mediat celular
sau umoral, în funcţie de necesităţi. Consecutiv contactului cu antigenul, limfocitele stimulate se
deplasează pe calea limfaticelor eferente în nodulii limfatici regionali, unde proliferează şi se
diferenţiază în LT sau LB active (efectoare). Pe calea canalului toracic sau a circulaţiei sistemice
ele se reîntorc în mucoasa din care au plecat sau în alte mucoase. Fenomenul de reîntoarcere a
limfocitelor în mucoasa din care au plecat poartă denumirea de „homing” sau recirculaţia
limfocitelor. LB active reîntoarse în mucoasă suferă un proces de maturare finală şi se
transformă în plasmocite, care secretă toate categoriile de Ig, dar mai ales IgA. IgA este
transportată activ în lumenul organului respectiv unde acţionează împotriva antigenelor (de
exemplu microorganisme), înainte ca acestea să intre în ţesuturi (fig. 100). IgG şi IgM sunt
secretate în corion pentru combaterea antigenelor care au scăpat de mecanismele de apărare de
la suprafaţă. IgE, prezentă tot în corion, reglează eliberarea histaminei din mastocitele
corionului.

Amigdalele
Sunt mase voluminoase de ţesut limfoid situate la intrarea în orofaringe, organizat sub forma
unui inel, inelul Waldeyer, care cuprinde mai multe amigdale: amigdala palatină, amigdala
linguală situată la baza limbii, amigdala faringiană şi amigdala tubară.
Amigdalele palatine sunt cele mai voluminoase. Sunt situate în pereţii laterali ai orofaringelui,
fiind alcătuite din agregate de ţesut limfoid neîncapsulat acoperit de mucoasa cavităţii bucale.
Epiteliul de suprafaţă (epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat) se invaginează în
profunzimea amigdalelor şi formează 10-12 cripte adânci. Foliculii limfoizi cu centrii germinali
(zone de LB) sunt aşezaţi de o parte şi de alta a acestor invaginaţii (fig. 99). Ţesutul limfoid difuz
dintre foliculi (zone de LT) conţine venule postcapilare (venule cu perete înalt).
 125
Sistemul limfatic (imun)

A B

Figura 99. Amigdala palatină.

A. Reprezentare schematică: 1 – epiteliul mucoasei bucale, 2 – corion,3 – cripte amigdaliene, 4 – foliculi
limfoizi secundari, 5 – infiltrat limfoid difuz, 6 – detritusuri situate în fundul criptelor (modificat după
Junqueira, 2002); B. Imagine histologică.

Antigenele (inclusiv bacterii) care se găsesc la suprafaţa epiteliului sau care pătrund în
adânciturile criptelor sunt transportate trans-epitelial, printr-un fenomen de fagocitoză, la
ţesutul limfoid care iniţiază un răspuns imun. Limfocitele activate sunt transportate pe calea
limfaticelor eferente până la lanţul limfonodulilor cervicali profunzi. Limfocitele efectoare, după
cum a fost explicat mai sus, se întorc în epiteliul din care au plecat (fenomenul de „homing”) sau
în alte epitelii pentru îndeplinirea funcţiilor.

Plăcile Peyer
Sunt agregate limfocitare din intestinul subţire, mai rare în duoden şi mai frecvente în ileonul
terminal. Ca şi în amigdale, agregatele de limfocite sunt alcătuite din foliculi limfatici cu centri
germinali (zone de LB) şi ţesut limfoid difuz (zone de LT), care conţin şi macrofage şi venule post-
capilare. Prezenţa lor bombează mucoasa în lumenul intestinului, formând un fel de dom.

Figura 100. Mecanismul reacţiei imune la nivelul mucoasei intestinale (modificat după Junqueira, 2002)
1 – enterocit, 2 – celulă M cu invaginaţii profunde ale membranei celulare în care se găsesc limfocite B şi
macrofage, 3 – macrofag, 4 – membrană bazală, 5 – celulă dendritică, 6 – antigene, 7 – limfocite B,
8 – limfocite TH, 9 – plasmocite secretoare de imunoglobuline.
126
Sistemul limfatic (imun)

Epiteliul de suprafaţă este epiteliul polimorf al intestinului subţire, specializat în captarea

antigenelor prin prezenţa unor celule specializate, celulele M și declanșarea unei reacţii imune
(fig. 100). Aceste celule nu prezintă microvilozităţi, dar prezintă la polul bazal nişte invaginaţii
profunde ale membranei celulare. Celulele M nu sunt adevărate celule prezentatoare de
antigen; ele fagocitează antigenele şi doar le transportă transcelular la ţesutul limfoid, fără să le
prelucreze şi fără să le exprime pe suprafaţă. Antigenele sunt preluate de macrofagele din placa
Peyer şi sunt prezentate LT sau determină activarea LB şi secreţia de Ig. Se pare că în placa Peyer
nu se secretă cantităţi mari de IgA. Limfocitele B activate prin contactul cu antigenele migrează
însă în limfonodulii mezenterici, unde răspunsul imun este amplificat. De aici, pe calea canalului
toracic, limfocitele ajung în corionul intestinului unde se transformă în plasmocite. Acesta este
locul în care se secretă de fapt IgA în cantităţi mari. Imunoglobulinele sunt trasportate apoi
transcelular în lumenul intestinal (fig. 100). În timpul alăptării limfocitele migrează în sân, unde
secretă Ig în lapte, protejând astfel nou-născutul de agenţii patogeni la care mama a fost expusă.

Apendicele vermiform
Este un organ tubular anexat cecului, cu o structură similară intestinului subţire. La copii şi tineri
prezintă o abundenţă de agregate limfocitare cu aceeaşi organizare morfologică ca şi a plăcii
Peyer. Odată cu înaintarea în vârstă, cantitatea de ţesut limfatic scade şi organul regresează.
 129
Ţesutul muscular

Generalităţi
Ţesutul muscular este un ţesut înalt specializat, de origine mezenchimatoasă, format din celule
alungite, dotate cu proprietăţi contractile, numite şi fibre musculare sau miocite. Aceste celule
(fibre) îşi exercită funcţia prin conversia energiei chimice în energie mecanică. Ele sunt
solidarizate prin intermediul ţesutului conjunctiv în structuri organizate numite muşchi şi sunt
controlate de sistemul nervos.

Tipuri de ţesut muscular

Există 2 tipuri de ţesut muscular: ţesut muscular striat şi ţesut muscular neted.
Ţesutul muscular striat, la rândul lui, cuprinde mai multe categorii:
- ţesutul muscular scheletic, format din fibre musculare lungi, cilindrice, cu striaţii în citoplasmă şi cu
numeroşi nuclei situaţi periferic (tabel 4). El alcătuieşte în esenţă muşchii ataşaţi scheletului.
Realizează contracţii puternice, rapide, discontinue şi voluntare, asigurând mişcările voluntare ale
corpului şi menţinerea posturii, sub controlul sistemului nervos central.
- ţesutul muscular cardiac, ale cărui fibre sunt dreptunghiulare, bifurcate, au câteva striaţii în
citoplasmă şi un singur nucleu situat central (tabel 4). Intră în structura miocardului şi a bazei
venelor mari care ajung la cord. Realizează contracţii puternice, rapide, ritmice, involuntare şi
permanente, sub controlul sistemului nervos autonom.
- ţesut muscular din muşchii viscerali, ale căror fibre musculare sunt identice cu cele scheletice,
dar care sunt ataşaţi ţesuturilor moi (de exemplu muşchii faringelui, limbii, diafragma, partea
superioară a esofagului) şi intervin în realizarea funcţiei acestora.
Ţesutul muscular neted, format din fibre musculare fusiforme, fără striaţii citoplasmatice, cu un
singur nucleu dispus central. El formează tunicile musculare ale unor organe interne (cavitare).
Realizează contracţii slabe, lente şi involuntare, sub controlul sistemului nervos autonom sau
vegetativ.

Remarcă practică
În ţesutul muscular noţiunea de fibră musculară este sinonimă cu aceea de celulă musculară.
Fibrele musculare nu trebuie confundate cu fibrele conjunctive, care sunt componente ale
matricei extracelulare, secretate de fibroblast.

Caracteristici comune
În ţesutul muscular, pentru descrierea diferitelor componente celulare se foloseşte o
terminologie particulară: sarcolemă pentru membrana celulară, sarcoplasmă pentru citoplasmă,
reticul sarcoplasmic pentru reticulul endoplasmatic neted etc.
De asemenea, la nivel ultrastructural fibrele musculare prezintă o serie de caractere comune:
- sarcoplasma conţine două tipuri de proteine contractile: miofilamente de actină şi de miozină
- sarcolema conţine numeroşi receptori şi transportori, mai ales de glucoză
- fiecare fibră musculară este înconjurată de o membrană bazală (lamina basalis şi câteva fibre
de reticulină)
- miofilamentele de actină sunt ancorate la laminina membranei bazale printr-un complex de
proteine transmembranare reprezentate, printre altele, de distrofină.

Alte celule cu proprietăţi contractile

În afară de fibrele musculare, în organism există încă 3 tipuri de celule ce posedă, pe lângă alte
caractere, şi proprietăţi contractile:
- celula mioepitelială, ce se găseşte în jurul unităţilor secretorii şi în porţiunea iniţială a canalelor
de excreţie a anumitor glande exocrine; ea are pe lângă caracterele comune celulelor epiteliale
şi proprietăţi contractile (rol de a asigura eliminarea produsului de secreţie)
- miofibroblastul, se găseşte în ţesutul conjunctiv, şi are un dublu fenotip, contractil şi secretor
de colagen, descris deja în capitolul „Ţesutul conjunctiv”
130
Ţesutul muscular

- pericitul, o mică celulă contractilă, slab diferenţiată, ce se găseşte în jurul vaselor mici (capilare
şi venule postcapilare).

Marcheri imunohistochimici ai ţesutului muscular

Pentru identificarea imunohistochimică a ţesutului muscular se folosesc următorii anticorpi:
- anticorpi anti-desmină, o proteină conţinută în filamentele intermediare din citoplasma
fibrelor musculare netede şi striate. În fibrele musculare netede se găseşte în ariile dense şi
corpii denşi, iar în fibrele musculare striate se găseşte în membrana Z. Desmina este un marcher
specific al diferenţierii miogene, nu numai a fibrelor musculare, ci şi a tumorilor provenite din
aceste celule (rabdomioame, rabdomiosarcoame, leiomioame, leiomiosarcoame).
- anticorpi anti-actină, o proteină contractilă prezentă în toate tipurile de fibre musculare. Ea
reprezintă, alături de desmină, unul dintre cei mai importanţi marcheri citoplasmatici ai ţesutului
muscular.
- anticorpi anti-mioglobină, o proteină care se găseşte exclusiv în muşchii scheletici, mai ales în
cei cu contracţie susţinută. Deoarece apare târziu în procesul de maturare musculară, ea nu este
prezentă în tumorile embrionare, ci doar în muşchii striaţi şi în tumorile de tip adult ale
muşchilor striaţi (rabdomiosarcoame şi rabdomioame).
- anticorpi anti-caldesmonă, o proteină citoplasmatică ce se găseşte predominant în fibrele
musculare netede şi în alte tipuri celulare cu diferenţiere parţial miogenă. Ea este folosită ca
marcher specific pentru fibrele musculare netede, miofibroblaste şi celule mioepiteliale.

Ţesutul muscular scheletic

Generalităţi
Ţesutul muscular scheletic este format din celule sau fibre musculare cilindrice, multinucleate,
dispuse paralel între ele, în fascicule. Fibrele musculare striate sunt numite şi rabdomiocite. Mai
multe fascicule de fibre musculare scheletice alcătuiesc un muşchi scheletic.
Mărimea fasciculelor musculare reflectă funcţia diferitelor tipuri de muşchi. Astfel, muşchii
responsabili de mişcările de mare fineţe (de exemplu muşchii externi ai globului ocular) prezintă
fascicule musculare mici şi o cantitate relativ mare de ţesut conjunctiv. În contrast, muşchii
responsabili de mişcările ample, grosiere, prezintă fascicule musculare mari şi o cantitate mică
de ţesut conjunctiv.
Muşchii scheletici formează cel mai mare organ al corpului prin greutate şi volum. Ei sunt ataşaţi
oaselor şi cuprind muşchii posturali, precum şi muşchii responsabili de mişcarea scheletului şi a
globilor oculari.

Organizarea muşchilor scheletici

În muşchiul scheletic fibrele musculare sunt unite între ele printr-un ţesut conjunctiv bogat în
vase şi nervi (fig. 101). Ţesutul conjunctiv al muşchiului formează mai multe tunici, ce poartă
diferite denumiri, în funcţie de localizare:
- endomisium, o lamă delicată de ţesut conjunctiv ce înconjoară fiecare fibră musculară
- perimisium, un ţesut conjunctiv mai consistent, care poate să conţină şi câteva celule adipoase,
ce înconjoară mai multe fibre musculare şi le solidarizează formând fascicule
- epimisium, ţesut conjunctiv dens ce înconjoară şi uneşte mai multe fascicule şi formează
muşchiul propriu-zis.
Endomisiumul şi perimisiumul au, pe lângă rol de susţinere şi nutritiv, şi rol în transmiterea
mecanică a forţelor generate de celula musculară. Acest lucru este necesar deoarece în general
celulele musculare individuale nu se extind de la un capăt la celălalt al muşchiului.
 131
Ţesutul muscular

Figura 101. Fibre musculare striate scheletice şi ţesutul conjunctiv din jurul lor.

Fibrele musculare şi ţesutul conjunctiv sunt ataşate scheletului prin tendoane, structuri alcătuite
din ţesut conjunctiv dens ale cărui fibre colagene aderă la toate structurile conjunctive ale
muşchiului, de la epimisium până la membrana bazală a fibrei musculare.

Tipuri de fibre musculare scheletice

În funcţie de conţinutul în mioglobină (vezi mai jos), de numărul de mitocondrii şi de abundenţa
vascularizaţiei, se descriu trei tipuri de fibre musculare scheletice:
- fibrele roşii sunt fibre cu un conţinut crescut de mioglobină, numeroase mitocondrii şi o bogată
vascularizaţie. Ele sunt adaptate pentru o activitate continuă, se contractă lent, dar puternic şi
îndelungat. Le întâlnim ca şi constituenţi principali ai muşchilor posturali, cu rol de susţinere a
corpului (de exemplu musculatura spatelui).
- fibrele albe sunt fibre mai groase, mai slab vascularizate, cu mai puţine mitocondrii şi
mioglobină decât cele roşii. Sunt fibre adaptate pentru contracţii rapide, puternice, dar de scurtă
durată şi pentru mişcările de precizie. Au un număr mai mare de joncţiuni neuro-musculare, un
sistem T şi un reticul sarcoplasmic mai bine dezvoltate decât cele roşii, ceea ce explică
rapiditatea mai mare cu care răspund la excitaţii. Se întâlnesc în număr mare în muşchii
oculomotori şi ai degetelor.
- fibrele intermediare au o structură şi funcţie intermediară între celelalte două tipuri.
În organismul uman, muşchii scheletici sunt alcătuiţi dintr-un amestec, în proporţii variabile, al
celor trei tipuri de fibre. La persoanele sedentare există mai multe fibre roşii, iar sportivii au mai
multe fibre albe.

Structura şi ultrastructura fibrei musculare scheletice

În microscopia optică, fibra musculară scheletică are o formă de panglică (dreptunghiulară) în
secţiune longitudinală şi poligonală în secţiune transversală. Lungimea fibrelor este foarte
diferită, dar de obicei este de ordinul centimetrilor (1-50 cm), iar grosimea de ordinul micronilor
(40-100 µ).
Fibra musculară scheletică este o celulă multinucleată (sinciţiu), ce rezultă din fuziunea mai
multor mioblaste individuale, mioblastele fiind precursorii miocitelor.

Sarcolema
Are structura tipică a unei membrane celulare şi este înconjurată la exterior de o membrană
bazală.
La nivel molecular, prezintă două proteine transmembranare importante:
132
Ţesutul muscular

- integrinele, care prin receptorii pentru laminină joacă rol în organizarea şi aderarea membranei
bazale la celula musculară
- complexul distrofină-glicoproteine, cu rol în stabilizarea membranei celulare şi conectarea
aparatului contractil la mediul extracelular.
Sarcolema se invaginează adânc în interiorul citoplasmei formând, la intervale regulate de-a
lungul fibrei musculare, tubii transversali T. Aceştia formează un adevărat sistem, care constituie
un component esenţial al contracţiei musculare, motiv pentru care vor fi descrişi mai jos.

Celulele satelite sunt celule precursoare (celule stem musculare) situate între sarcolemă şi
membrana bazală, ce apar mai ales în apropierea capilarelor şi a plăcii motorii din epimisium. În
microscopia optică, celulele satelite sunt greu de identificat. Sunt fusiforme, cu foarte puţine
organite citoplasmatice şi un nucleu bogat în heterocromatină (hipercrom). Prin proliferare,
permit creşterea, reînnoirea şi regenerarea fibrelor musculare (prin definiţie, celulele stem sunt
capabile de reînnoire infinită). Activarea celulelor satelite este determinată de pierderea de fibre
musculare, indiferent de cauză (moarte celulară programată, degenerescenţă, traumatism etc.).
Celulele satelite activate cresc în volum, îşi înmulţesc organitele citoplasmatice şi dobândesc
ramificaţii. Activarea şi proliferarea celulelor satelite determină pe de o parte reînnoirea
numărului de celule satelite, şi pe de altă parte diferenţierea lor în celule musculare imature,
mioblaste. Mioblastul migrează în interiorul membranei bazele, unde se va diferenţia într-o fibră
musculară. Dacă din diferite cauze este distrusă şi membrana bazală, leziunea va fi reparată de
miofibroblaste prin formarea unei cicatrici. Fibrele musculare nou formate au ca particularitate
aşezarea centrală a nucleilor. Cu timpul, aceştia îşi iau poziţia normală.

Nucleii
Sunt numeroşi (sute şi chiar mii, aproximativ 20-40 pe mm), au formă dreptunghiulară, uşor
aplatizaţi, mici, hipocromi, cu nucleoli vizibili, dispuşi în şiruri la periferia celulei, sub membrana
celulară (fig. 102).

Sarcoplasma
Este eozinofilă şi striată atât în sens longitudinal, datorită prezenţei miofibrilelor, cât şi
transversal datorită structurii particulare a miofibrilelor, care în microscopia optică prezintă o
alternanţă regulată de discuri clare şi discuri întunecate (fig. 102).
Citoplasma fibrei musculare striate conţine o serie de organite comune oricărei celule, precum şi
organite şi molecule specifice fibrei musculare.

Organitele comune mai importante sunt:

- mitocondrii voluminoase, dispuse în şiruri paralele de-a lungul miofibrilelor, care furnizează
ATP-ul necesar contracţiei
- citoscheletul, care asigură coeziunea fasciculelor de miofibrile şi ale cărui filamente
intermediare conţin desmină.
Organitele specifice sunt reprezentate de:
- miofibrile, organite specifice fibrelor musculare, implicate în contracţie
- reticulul sarcoplasmic sau sistemul tubular L, care este reticulul endoplasmatic neted specializat
al muşchiului.
Alte molecule:
- mioglobina este o proteină răspândită în toată citoplasma, ce dă culoare roşie muşchilor şi are
rolul de a fixa oxigenul şi de a-l transfera mitocondriei
- granule de glicogen, ca formă de depozitare a glucozei în muşchi
- alte proteine: creatina, creatinfosfokinaza (CPK), care permite catabolizarea creatinei în
creatinină (creatininemia este corelată cu masa musculară şi reflectă funcţia renală).
 133
Ţesutul muscular

A B
Figura 102. Fibre musculare scheletice.
A. Reprezentare schematică; B – Imagine histologică.

Miofibrilele sunt organite specifice cu rol contractil, care ocupă aproximativ 80% din volumul
fibrei musculare scheletice (de la câteva sute la câteva mii) (fig. 104).
În microscopia optică, în secţiuni longitudinale, apar ca nişte formaţiuni cilindrice, separate între
ele prin septe de citoplasmă. Sunt orientate longitudinal, aşezate foarte ordonat, paralele între
ele şi paralele cu axul lung al celulei (striaţii longitudinale). Pe secţiuni transversale miofibrilele
apar ca nişte puncte fine dispuse în grupuri şi delimitate de septe fine de citoplasmă (câmpurile
Cohnheim) (fig. 103).

A B
Figura 103. Fibre musculare striate scheletice.
A – striaţii longitudinale; B – câmpurile Cohnheim.

Miofibrilele sunt alcătuite din fascicule de miofilamente cu grosimi diferite. Miofilamentele

groase sunt alcătuite din miozină, iar cele subţiri din actină şi proteinele asociate ei. Fiecare
miofilament este înconjurat de un reticulul sarcoplasmic dezvoltat (vezi mai jos).
Atât în microscopia optică cât şi microscopia electronică, miofibrilele au un aspect striat
transversal. Aceste striaţii reprezintă cel mai important aspect histologic al fibrei musculare
scheletice. Ele rezultă dintr-o alternanţă regulată de benzi sau discuri clare şi întunecate, aşezate
în registru, la acelaşi nivel în toate miofibrilele din celulă (fig. 102, 104).
Discurile clare sau discurile I sunt palid colorate cu eozină şi conţin numai miofilamente subţiri,
ceea ce le conferă caracter izotrop în lumină polarizată. Ele se scurtează în timpul contracţiei pe
când discurile întunecate rămân nemodificate. În mijlocul fiecărui disc clar se găseşte o bandă
134
Ţesutul muscular

îngustă, întunecată, numită linia sau stria Z („Zwischenstreifen”: între discuri, în germană), care-l
împarte în două jumătăţi egale (fig. 105). Linia Z este o structură sub formă de zig-zag de care se
leagă, de o parte şi de alta, miofilamentele subţiri (miofilamentele subţiri nu trec dintr-un
sarcomer în altul ci se termină la nivelul liniei Z). Miofilamentele subţiri se ataşează cu un capăt
de linia Z, străbat discul clar şi pătrund pe o mică distanţă şi în discul întunecat adiacent, printre
filamentele de miozină, până la limita striei H (fig. 106).
Discurile întunecate sau discurile A sunt mai intens colorate cu eozină şi anizotrope în lumină
polarizată. Conţin miofilamente groase şi miofilamente subţiri (aspect anizotrop), care se dispun
paralel între ele şi paralel cu axul lung al miofibrilei, fiind conectate între ele prin intermediul
punţilor de unire. Excepţie face stria H, unde se găsesc numai miofilamente groase (fig. 106).

Figura 104. Structura schematică a unei fibre musculare striate.

1 – nuclei, 2 – miofibrilă cu discuri clare şi întunecate.

Fiecare disc întunecat este şi el divizat în două segmente egale printr-o zonă clară, numită banda sau
stria H („Hell”: clar, în germană), care la rândul ei este străbătută de o linie subţire, întunecată,
numită linia M („Mittelstreifen”: mijloc, în germană) (fig. 105). Linia M, care împarte în două jumătăţi
egale stria H, este formată din miomesină, proteina C şi alte proteine mai puţin cunoscute, care au
rolul de a interconecta filamentele groase şi de a le asigura dispoziţia specifică.

Figura 105. Miofibrilă: A – disc întunecat (anizotrop), I – disc clar (izotrop), S – sarcomer;
1 – linia Z, 2 – stria H, 3 – linia M.

Sarcomerul este unitatea morfologică şi funcţională a miofibrilei şi reprezintă segmentul unei

miofibrile situat între două linii Z, cu o lungime de aproximativ 2,5-3 µ. În consecinţă, sarcomerul
este format dintr-un disc întunecat, având de o parte şi de cealaltă câte o jumătate de disc clar.
O miofibrilă cuprinde o succesiune de sute sau chiar mii de astfel de sarcomere.
În microscopia electronică, un sarcomer este alcătuit din două tipuri de miofilamente aşezate
ordonat, paralel cu axul longitudinal (fig. 106):
- miofilamentele subţiri (circa 2000 pe sarcomer), cu o grosime de 7 nm şi o lungime de 1 µ,
formate din actină, tropomiozină şi troponină
- miofilamentele groase (circa 1000 pe sarcomer), cu o grosime de 15 nm şi o lungime de 1,5 µ,
formate din miozină.
Tot în microscopia electronică, pe secţiuni transversale prin diferite zone ale sarcomerului, se
observă mai multe modele de aranjare a miofilamentelor (fig. 106):
 135
Ţesutul muscular

- la nivelul discului clar, miofilamentele de actină se vizualizează sub forma unor puncte fine
dispuse dens şi ordonat
- la nivelul discului întunecat, cu excepţia striei H, se observă ambele tipuri de miofilamente care
se interdigitează (fig. 106), astfel încât fiecare miofilament gros de miozină este înconjurat de 6
miofilamente subţiri, şi fiecare miofilament subţire de actină este înconjurat, la rândul său, de 3
miofilamente groase. Se crează astfel structuri hexagonale, care au în centru un miofilament de
miozină şi la fiecare vârf 6 miofilamente de actină, distanţa care separă un miofilament subţire
de unul gros fiind de circa 13 nm.
- la nivelul mijlocului discului întunecat, corespunzător striei H, se observă zone punctiforme mai
groase (miofilamente groase) dispuse tot ordonat, dar mai distanţat una faţă de cealaltă, având
o distanţă între ele de 30-45 nm (fig. 106).

Figura 106. Structura sarcomerului (modificat după Wheater, 2007).

H – stria H, Z – linia Z; 1 – sarcomer, 2 – secţiune la nivelul striei H, 3 – secţiune prin discul întunecat, în
afara striei H, 4 – secţiune prin discul clar, 5 – miofilamente groase,
6 – miofilamente subţiri.

Componentele moleculare ale sarcomerelor sunt reprezentate de agregate proteice care

cuprind mai multe tipuri de proteine: proteine contractile (actina, miozina, tropomiozina,
troponina) şi proteine reglatoare sau accesorii (titina, α-actina, nebulina, tropomodulina, desmina,
miomesina, proteina C, distrofina).

Proteinele contractile
Miozina formează miofilamentele groase şi reprezintă fracţiunea proteică cea mai importantă
atât cantitativ cât şi funcţional din muşchi. Filamentele groase se dispun în centrul sarcomerului,
în discul A (fig. 105) şi au o lungime de 1,5 µm şi o grosime de 15 nm. Fiecare miofilament gros
conţine aproximativ 350 molecule de miozină aliniate cap la cap (fig. 117 B).

Remarcă practică
Sunt descrise 17 clase de miozină, din care unele funcţionează ca monomeri (miozina I şi XV),
altele ca dimeri (miozina V, VI, X). Cea mai studiată este miozina II, cunoscută şi sub denumirea
de miozină convenţională. Acest tip de miozină este implicată în contracţia fibrelor musculare.
Miozina XV intră în structura stereocililor din urechea internă.

La nivel molecular, miozina este formată din 2 lanţuri polipeptidice grele dispuse helicoidal şi 2
perechi de lanţuri polipeptidice uşoare (fig. 107).
136
Ţesutul muscular

Fiecare din cele 2 lanţuri grele au aspectul unei crose de golf, formate dintr-o porţiune cu aspect
de bastonaş (coada crosei) şi o zonă globuloasă (capul crosei). Zona dintre capul şi coada crosei
este flexibilă, permiţând modificări ale configuraţiei miozinei (regiune articulată a moleculei).
Cele 2 crose de golf (respectiv lanţuri polipeptidice grele) sunt încolăcite una în jurul celeilalte
într-un α-helix cu 2 capete (fig. 107).
Lanţurile grele pot fi clivate de către tripsină în:
- meromiozina uşoară, sub forma unui bastonaş neted care formează cea mai mare parte a cozii
crosei
- meromiozina grea, sub forma a 2 capete globuloase (capetele crosei de golf) legate de un
bastonaş neted scurt (restul cozii crosei) printr-o zonă de flexiune (regiunea articulată).
Meromiozina grea, la rândul ei, poate fi clivată în 2 segmente cu ajutorul papainei (o enzimă
proteolitică prezentă în fructul papaya) (fig. 107):
- segmentul S1, care cuprinde cele 2 capete globuloase, ce au rolul de a lega adenozintrifosfatul
(ATP) şi de a contribui la formarea punţilor între miofilamentele groase de miozină şi cele subţiri
de actină prin intermediul a două situsuri specifice (situsul pentru actină şi situsul pentru ATP)
(fig. 107)
- segmentul S2 care cuprinde bastonaşul scurt (face parte din coadă).
Lanţurile uşoare (a nu se confunda cu meromiozina uşoară) sunt de 2 tipuri (unele reglatoare şi
unele esenţiale) şi sunt ataşate de capetele globuloase ale lanţurilor grele, în aşa fel încât pentru
fiecare lanţ greu există 2 lanţuri uşoare (fig. 107).

Figura 107. Structura miozinei (modificat după Wheater, 2007).

A – molecula de miozină: 1 – lanţuri uşoare, 2 – lanţuri grele, 3 – meromiozina grea, 4 – meromiozina
uşoară, 5 – situsuri de legare a actinei şi a ATP-ului; B – filament gros; M – linia M.

În miofilamentul gros, moleculele de miozină se aşează paralel între ele, după tipul margine la
margine, în aşa fel încât porţiunile liniare ale moleculelor (bastonaşele croselor de golf) sunt
agregate laolaltă în mijlocul miofilamentului, iar porţiunile globuloase (capetele crosei) proemină
în mod regulat, în unghi drept, în afara miofilamentului, având dispoziţie helicoidală şi formând
punţile transversale. Aceste proiecţii sunt punţi de legătură cu miofilamentele subţiri, de o parte
şi de alta a striei H, în hemidiscurile întunecate. Moleculele de miozină din cele două jumătăţi ale
filamentului gros sunt dispuse în două seturi antiparalele, cu o reversie a direcţiei de aşezare a
 137
Ţesutul muscular

lor, la mijlocul filamentului, zonă ce corespunde liniei M. De aceea, zona mijlocie a filamentului
gros (linia M) cuprinde numai porţiuni liniare ale moleculei de miozină, nu şi punţi transversale
(fig. 107 B).

Actina, alături de alte proteine, intră în structura miofilamentelor subţiri care au o lungime de 1 µ
şi o grosime de 5-7 nm, şi se găseşte atât în discurile clare, cât şi în cele întunecate (fig. 106).
Molecula de actină este un complex polipeptidic ce se prezintă sub două forme (fig. 108):
- actina globulară (actina G), un monomer globular
- actina fibrilară (actina F), un polimer format prin polimerizarea monomerilor de actină G.
Actina G este o moleculă sferică (globuloasă). Fiecare moleculă de actină G conţine un situs activ
de care se leagă capul moleculei de miozină (subfragmentul S1) (fig. 108).
Actina F este formată din mai multe molecule de actină G dispuse sub forma a două lanţuri
(filamente) neramificate, împletite helicoidal unul în jurul celuilalt, cu perioade repetitive de
circa 35 nm între două helixuri (fig. 108). Pentru fiecare tur de helix există 13,5 unităţi de actină
G. Capetele terminale ale lanţurilor au dispoziţie diferită: un capăt este liber şi este situat între
filamentele groase de miozină în discul A, spre linia M, iar celălalt este ancorat în banda Z prin
intermediul α-actinei.

Miofilamentele subţiri sunt formate din 2 lanţuri de actină F, încolăcite unul în jurul celuilalt, şi
din 2 proteine contractile asociate, troponina şi tropomiozina. Organizarea miofilamentelor
subţiri se face astfel: o porţiune axială (filamentul propriu-zis), formată din două lanţuri de actină
F (fibrilară) care se încolăcesc helicoidal (dublu helix) unul în jurul celuilalt. În jgheabul
miofilamentului subţire se aşează filamentele tropomiozinei, încolăcite şi ele în dublu helix. Pe
acest traiect, la intervale regulate se dispun molecule de troponină (fig. 108).

Figura 108. Actina.

1 – actina G, 2 – actina F, 3 – tropomiozina, 4 – troponina (I, C, T), 5 – miofilament subţire.

Tropomiozina este alcătuită din 2 lanţuri polipeptidice cu aspectul a 2 structuri filamentare

împletite una în jurul celeilalte sub formă de dublu-helix, aşezate într-un jgheab al moleculei de
actină F. Astfel, o moleculă de tropomiozină este în contact cu 7 monomeri de actină G de pe
fiecare din cele două lanţuri de actină F ce formează filamentul subţire (fig. 108). În stare de
repaus, tropomiozina blochează situsul de legătură al miozinei cu actina.
138
Ţesutul muscular

Troponina este dispusă de-a lungul moleculei de tropomiozină la intervale regulate de 25-30 nm
(fig. 108) şi este formată dintr-un complex de 3 subunităţi peptidice globulare:
- troponina C (TnC), cu mare afinitate faţă de ionii de calciu. Legarea ionilor de calciu de
troponina C induce modificări conformaţionale ale moleculei de tropomiozină, deblocând astfel
situsurile de legătură cu miozina de pe actina G. Se permite astfel moleculei de miozină să se
flecteze şi să se formeze punţi de legătură între subfragmentele S1 ale miozinei şi situsurile
active de pe actina G.
- troponina T (TnT), care are rolul de a lega complexul de troponină de tropomiozină
- troponina I (TnI) se leagă de actină, împiedicând interacţiunea dintre actină şi miozină în
perioadele de relaxare musculară.

Proteinele accesorii
α actinina este proteina cea mai importantă a liniei Z, organizată sub formă de filamente subţiri,
cu mare afinitate faţă de actină. Ea determină aşezarea paralelă a miofilamentelor subţiri.
Titina face parte din citoscheletul intrasarcomeric şi este o proteină ce ancoreză miofilamentele
groase de miozină de membrana Z. Ea conferă elasticitate miofibrilelor, menţine aliniamentul
filamentelor de miozină şi împiedică întinderea excesivă a sarcomerului.
Nebulina este tot o componentă a citoscheletului intrasarcomeric. Este o proteină fără
elasticitate, care însoţeşte şi înveleşte miofilamentele subţiri de actină şi le ataşează de linia Z;
se crede că pe parcursul embriogenezei ea determină lungimea miofilamentului subţire (este un
ghid pentru gradul de polimerizare al actinei).
Tropomodulina, componentă a citoscheletului intrasarcomeric, este o proteină foarte mică, ataşată
de capătul liber al miofilamentelor subţiri, cu rolul de regla lungimea acestora (previne adăugarea sau
pierderea de molecule de actină G din filamentul subţire).
Desmina este componenta cea mai importantă a citoscheletului extrasarcomeric. Ea formează
filamentele intermediare, care încercuiesc miofibrilele şi asigură legături între miofibrilele
adiacente, menţinându-le aranjamentul în registru. De asemenea, ea leagă miofibrilele de
membrana celulară.
Proteina C şi miomezina formează linia M şi ataşează miofilamentele groase de miozină,
asigurându-le dispoziţia în registru.
Distrofina este o proteină ce aparţine citoscheletului subsarcolemic. La o extremitate ea se leagă
de actina F, iar la cealaltă, prin intermediul unui complex glicoproteic de laminina din membrana
bazală a sarcolemei.

Implicaţii în patologie
Distrofia musculară Duchenne este o boală genetică cu transmitere recesivă, legată de
cromozomul X, şi de aceea, afectează doar băieţii. Ea se datorează unei deleţii parţiale a genei ce
codează distrofina, această genă fiind cea mai lungă genă a genomului uman.
Boala se manifestă prin apariţia distrofiei musculare. La copii, fibrele musculare distrofice sunt
înlocuite cu altele noi prin diferenţierea celulelor satelite dar, odată cu epuizarea acestora, locul
fibrelor musculare este luat de ţesut conjunctiv şi adipos. Progresiv se instalează astenia, având
drept consecinţă la început tulburări ale mersului şi apoi tulburări cardiace şi de respiraţie.

Sistemul tubular T şi reticulul sarcoplasmic

Sistemul tubular T şi reticulul sarcoplasmic sunt componente esenţiale ale fibrei musculare
scheletice implicate în contracţie.
Sistemul tubular T este alcătuit din numeroase canale tubulare transmembranare (fiecare canal
tubular formează un tub T), care se formează prin invaginarea digitiformă a sarcolemei, adânc în
interiorul fibrei musculare, la nivelul joncţiunii dintre discul clar şi discul întunecat. Lumenul
acestor invaginaţii comunică liber cu spaţiul extracelular.
 139
Ţesutul muscular

Tubii T iau naştere din loc în loc pe întreaga lungime a fibrei musculare, au o direcţie transversală
în raport cu sarcolema şi prezintă numeroase ramificaţii ce formează o adevărată reţea în jurul
fiecărei miofibrile.
Reticulul sarcoplasmic (RS) sau sistemul longitudinal L este un exemplu tipic de adaptare
funcţională a REN pentru funcţia de contracţie. El reglează contracţia sau relaxarea musculară,
controlând sechestrarea sau eliberarea ionilor de Ca în sarcoplasmă. Eliberarea ionilor de Ca se
face sub acţiunea undei de depolarizare transmise prin tubii T.
RS este format dintr-o reţea de canalicule şi saci anastomozaţi, dispuşi longitudinal, care
înconjoară fiecare miofibrilă şi se termină sub forma unor dilatări numite cisterne terminale,
situate la nivelul fiecărei joncţiuni dintre discurile A şi I. În structura lui intră două porţiuni:
reticulul sarcoplasmic joncţional şi reticulul sarcoplasmic liber.
Reticulul sarcoplasmic joncţional este reprezentat de cisternele terminale, care stabilesc
contacte cu sistemul T. Două asemenea cisterne, situate de o parte şi de alta a unui tub T,
formează împreună cu acesta o triadă. Cisternele terminale au ca funcţie principală stocarea
ionilor de calciu care urmează să fie eliberaţi în sarcoplasmă, prin canale de Ca2+, pentru
declanşarea contracţiei.
Reticulul sarcoplasmic liber este format din tubi longitudinali care fac legătura între cisternele
terminale şi nu stabilesc contacte cu sistemele T. Şi el are capacitatea de a stoca ioni de calciu.
Reticulul sarcoplasmatic şi sistemul tubular T sunt esenţial implicate în contracţia musculară.
Această dispoziţie particulară a sistemului tubular T şi a reticulului sarcoplasmic permite undei
de depolarizare să se răspândească aproape instantaneu de la suprafaţa sarcolemei, prin celulă,
până la cisternele terminale, care conţin în membrana lor canale de Ca2+ voltaj dependente.
Deschiderea acestor canale determină eliberarea Ca2+ din cisternele terminale în apropierea
miofibrilelor.

Mecanismul contracţiei fibrelor musculare scheletice

În stare de relaxare musculară, concentraţia Ca2+ liber din sarcoplasmă este foarte mică. Ca urmare,
troponina C nu poate lega Ca2+ şi în consecinţă tropomiozina ocupă o poziţie de blocare a situsurilor
de interacţiune dintre actină şi miozină.
În timpul contracţiei se produc mai multe fenomene, în etape succesive :
- în momentul în care un impuls nervos ajunge la nivelul plăcii motorii, în urma eliberării
neurotransmiţătorilor (acetilcolinei), se generează un potenţial de acţiune, cu apariţia unei unde de
depolarizare, care se transmite în întreaga sarcoplasmă prin intermediul sistemului tubular T şi
ajunge la cisternele terminale ale RS joncţional
- Ca2+ depozitat la acest nivel este eliberat masiv prin canalele de calciu în sarcoplasma dintre
miofibrile
- Ca2+ eliberat se leagă de troponina C, determinând modificarea conformaţiei complexului
troponinic; această modificare determină eliberarea troponinei I din legătura sa cu actina. Situsul de
legătură al actinei rămâne liber, permiţând legarea punţilor transversale (zonele globulare) ale
miozinei de actină.
- concomitent are loc activarea ATP-azei şi hidroliza ATP-ului cu producerea de ADP (adenozin
difosfat) şi fosfat anorganic, declanşându-se astfel eliberarea de energie necesară contracţiei
- contracţia se realizează prin scurtarea sarcomerului, prin apropierea celor două linii Z. Discul A
rămâne nemodificat ca lungime, în timp ce hemidiscurile I se scurtează. Acest fenomen se realizează
prin mecanismul de glisare a miofilamentelor subţiri de actină printre miofilamentele groase de
miozină, până când capetele libere ale miofilamentelor de actină ajung în apropierea liniei M.
- scurtarea sarcomerului şi deci contracţia musculară, se realizează prin cicluri succesive de
cuplare şi decuplare ale miozinei de actină, determinând înaintarea miofilamentelor subţiri de
actină între cele groase de miozină
- reintrarea ionilor de Ca în RS determină o scădere a concentraţiei sarcoplasmatice a Ca2+ şi
implicit relaxarea musculară.
140
Ţesutul muscular

Hipertrofia, hipotrofia şi regenerarea fibrelor musculare scheletice

Forţa de contracţie a unei fibre musculare nu depinde de mărimea fibrei, ci de conţinutul în
miofibrile. Suprasolicitarea musculaturii (de exemplu prin antrenament) duce la o hipertrofie
(creştere în volum) a anumitor grupe musculare prin creşterea conţinutului în proteine
contractile şi prin înmulţirea miofibrilelor, dar şi prin declanşarea activităţii mitotice a celulelor
satelite şi înmulţirea fibrelor musculare. Lipsa folosirii anumitor grupe musculare (de exemplu
prin repaus prelungit la pat) duce la hipotrofia muşchilor scheletici prin scăderea numărului de
miofibrile şi scăderea volumului celular. Între celulele musculare se va acumula ţesut adipos.
Porţiuni de ţesut muscular neutilizat mult timp se pot transforma în ţesut conjunctiv.
Regenerarea fibrelor musculare se realizează nu prin diviziunea lor (ele sunt celule care nu se
mai divid) ci prin intermediul celulelor satelite, după cum a fost menţionat mai sus. Dacă
traumatismele musculare sunt masive, formarea de fibre musculare noi prin intermediul
celulelor satelite nu este suficientă şi, de regulă, ţesutul muscular distrus este înlocuit de ţesut
conjunctiv cicatricial.

Vascularizaţia şi inervaţia muşchilor striaţi scheletici

Vasele sanguine pătrund în muşchi împreună cu ţesutul conjuntiv al septelor şi formează o
bogată reţea capilară. Muşchii conţin şi vase limfatice dispuse de asemenea în ţesutul conjunctiv.
Inervaţia este esenţială pentru realizarea funcţiei şi pentru menţinerea integrităţii funcţionale a
muşchilor. Inervaţia, cea motorie mai ales, are o influenţă trofică asupra fibrei musculare. Dacă
continuitatea nervului ce deserveşte muşchiul respectiv este întreruptă, muşchiul suferă procese
de atrofie. Revenirea la normal este posibilă numai prin restabilirea continuităţii fibrei nervoase
prin procedee chirurgicale sau prin regenerarea nervului.
Inervaţia muşchilor este de două tipuri, motorie şi senzitivă.
Inervaţia motorie: un motoneuron alfa localizat în coarnele anterioare ale măduvei spinării
inervează mai multe fibre musculare datorită arborizaţiei terminale a axonului. Ansamblul
fibrelor musculare controlate de acelaşi motoneuron formează o unitate motorie.
În apropierea fibrei musculare, axonul îşi pierde teaca de mielină şi se termină sub forma unei
zone dilatate numită buton terminal, care se plasează într-o depresiune de pe suprafaţa
sarcolemei. Această joncţiune neuromusculară este numită placă motorie. La acest nivel, nervul
este acoperit numai de o foiţă citoplasmatică subţire aparţinând celulei Schwann.
Butonul terminal (componenta presinaptică) conţine numeroase mitocondrii şi vezicule sinaptice
în care se găseşte neurotransmiţătorul plăcii motorii, acetilcolina. Între axon şi fibra musculară
se găseşte un spaţiu, spaţiul sau fanta sinaptică, care conţine o substanţă fundamentală amorfă.
Membrana celulară a fibrei musculare (componenta postsinaptică) conţine receptorii
acetilcolinei. Când un potenţial de acţiune ajunge la nivelul plăcii motorii, are loc eliberarea
acetilcolinei, care traversează spaţiul sinaptic şi se fixează de receptorii acetilcolinei de pe
sarcolemă, determinând o depolarizare a membranei. Acetilcolina în exces este degradată de
acetilcolin-esterază. Depolarizarea realizată la nivelul plăcii motorii se propagă de-a lungul
suprafeţei fibrei musculare şi adânc în interiorul acesteia pe calea sistemului tubular transvers,
până la nivelul triadelor.

Remarcă practică
Numărul de fibre musculare inervate de un singur motoneuron variază în funcţie de tipul de
muşchi. Cu cât mişcările executate de muşchi sunt mai fine, cu atât numărul de fibre musculare
inervate de un singur neuron este mai mic şi invers (de exemplu, în muşchii oculari un neuron
inervează o singură fibră musculară, iar în muşchii membrelor un neuron inervează aproximativ
1500-2000 de fibre musculare).
 141
Ţesutul muscular

Inervaţia senzitivă: muşchii scheletici conţin şi terminaţii senzitive, care fac sinapsă în două
structuri ale muşchiului, echipate cu mecanoreceptori: fusurile neuromusculare şi organele
neuro-tendinoase Golgi.

Fusurile neuromusculare. Toţi muşchii scheletici conţin proprioreceptori încapsulaţi (receptori

de întindere) numiţi fusuri neuromusculare. Ele monitorizeză lungimea şi modificările de lungime
ale muşchilor. Fusurile neuromusculare sunt formaţiuni ovalare situate în endomisium, alcătuite
din 8-10 fibre musculare foarte scurte şi modificate morfologic, numite fibre intrafusale, dispuse
într-o substanţă fundamentală fluidă şi delimitate de o capsulă subţire conjunctivă. Alte fibre
musculare, foarte asemănătoare cu cele scheletice, înconjoară fusul şi sunt numite fibre
extrafusale.
Câteva fibre nervoase senzitive cu origine în ganglionul spinal pătrund în fusul neuromuscular şi
se dispun spiralat în jurul fibrelor intrafusale. La acest nivel există şi câteva fibre nervoase
motorii, terminaţii ale axonilor neuronilor gamma din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
Fibrele motorii sunt responsabile de starea de întindere normală a fibrelor musculare şi au rolul
de a regla sensibilitatea fusului neuromuscular la întindere. Fibrele nervoase senzitive
detectează modificările apărute în lungimea (distensia) fibrelor musculare extrafusale şi transmit
aceste informaţii măduvei spinării, unde se activează o serie de reflexe complexe, care duc la
menţinerea posturii şi la reglarea activităţii grupurilor musculare contralaterale, implicate în
activităţi motorii cum ar fi mersul.
Numărul de fusuri neuromusculare variază de la un muşchi la altul. Muşchii care efectuează
mişcări fine (muşchii oculari, muşchii mici ai mâinii) conţin multe fusuri, pe când în muşchii
toracali acestea sunt în număr mai mic.
Organele neuro-tendinoase Golgi monitorizeză intensitatea contracţiei musculare. Ele se dispun
în tendoane, la nivelul locului de inserţie a fibrelor musculare. Sunt formate din câteva
mănunchiuri de fibre de colagen ce continuă fibrele de colagen de la nivelul joncţiunii
miotendinoase, înconjurate de o capsulă conjunctivă fină. În interiorul lor pătrund fibre nervoase
senzitive. Ele au funcţie de receptori proprioceptivi prin detectarea diferenţelor de tensiune de
la nivelul tendoanelor, ajutând astfel la reglarea şi dozarea nivelului de efort necesar pentru
realizarea unor mişcări ce necesită o forţă de contracţie variabilă.

Implicaţii în patologie
Botulismul este o boală provocată de un microb (Clostridium botulinum) ce se dezvoltă în
alimente conservate în condiţii improprii. Toxina acestui microb inhibă eliberarea acetilcolinei,
având ca rezultat paralizia întregii musculaturi. În absenţa tratamentului, poate duce la deces.
Miastenia gravis este o boală autoimună ai cărei autoanticorpi blochează receptorii de
acetilcolină. Consecutiv, se formează noi receptori ce sunt şi ei inactivaţi, ceea ce cu timpul duce
la scăderea capacităţii de a iniţia unda de depolarizare. Acest fapt are drept consecinţă
întreruperea transmiterii influxului nervos spre fibra musculară. Boala se manifestă prin
slăbiciune musculară progresivă, mai ales la nivelul muşchilor extremităţii craniale a corpului, şi
poate fi ameliorată prin administrarea de droguri colinergice.

Ţesutul muscular cardiac

Generalităţi
Ţesutul muscular cardiac sau miocardul este o formă specială de ţesut muscular format din fibre
musculare striate, cu miofibrile, dar cu nucleu unic, numite cardiomiocite, a căror caracteristică
esenţială este aceea de a se contracta spontan, ritmic şi permanent în absenţa unui stimul
nervos. Este un muşchi care nu oboseşte niciodată.
142
Ţesutul muscular

El se găseşte la nivelul muşchiului cardiac şi în porţiunea proximală a venelor pulmonare. Fibrele

musculare de la nivelul atriilor sunt mai mici decât cele de la nivelul ventriculilor.

Structura şi ultrastructura fibrei musculare cardiace

În microscopia optică, aspectul morfologic al fibrelor musculare cardiace diferă de cel al fibrelor
musculare scheletice prin următoarele caracteristici (fig. 109, tabel 4):
- sunt celule cilindrice scurte
- au un singur nucleu, ovalar, situat în centrul celulei, cu axul mare paralel cu axul lung al celulei,
înconjurat de o porţiune de citoplasmă lipsită de striaţii
- au capetele bifurcate (sau trifurcate, în coadă de peşte)
- prezintă un număr mare de joncţiuni intercelulare, vizibile sub forma discurilor intercalare sau
striilor scalariforme Eberth, structuri specifice fibrei musculare cardiace
- sunt dispuse în fascicule cu aspectul unei reţele plexiforme, în care fibrele musculare sunt
dispuse cap la cap, în coloane anastomozate
- între fascicule se găseşte o lamă fină de ţesut conjunctiv care conţine numeroase vase de
sânge, nervi şi fascicule care aparţin sistemului excito-conductor cardiac
- ţesutul muscular cardiac nu conţine celule satelite şi, ca urmare, fibrele musculare cardiace nu
se pot regenera.

Sarcolema
Are o structură diferită de cea a fibrei musculare striate scheletice, prin absenţa plăcilor motorii
şi a joncţiunilor neuromusculare, şi prin prezenţa a numeroase sisteme joncţionale intercelulare.
Sarcolema are o porţiune periferică, la nivelul căreia se formează discurile intercalare, şi una
internă de unde iau naştere tubii transversali T.
Discurile intercalare (striile scalariforme Eberth) sunt joncţiuni intercelulare dispuse la
extremităţile fibrelor musculare (joncţiuni cap la cap). În această zonă, sarcolemele celor două
fibre musculare se interdigitează, prezentând o succesiune de porţiuni transversale şi
longitudinale în raport cu axul lung al fibrei, ceea ce conferă joncţiunii un aspect caracteristic în
zig-zag (sau de scară).
Porţiunea transversală poate fi considerată echivalentul unei linii Z. La acest nivel, miofibrilele se
inclavează într-un material electronodens, format din vinculină (o proteină care are capacitatea
de a ataşa filamentele de actină).
Porţiunea transversală are rolul de a solidariza celulele între ele. La nivelul ei există două tipuri
de joncţiuni, dispuse alăturat:
- zonula adherens, care realizează conexiunea dintre capetele celulelor şi ancorează filamentele
subţiri de actină din sarcomerele terminale de membrana celulară
- desmozomi, care solidarizează celulele între ele întărind astfel zonula adherens.
Porţiunea longitudinală are rolul de a asigura conducerea intercelulară şi cuplarea electrică; este
paralelă cu miofibrilele şi prezintă, la rândul ei, două tipuri de joncţiuni:
- desmozomi, care solidarizează şi în acest plan extremităţile celulelor musculare
- nexus-uri sau joncţiuni de tip gap, ce conţin conexina 43. Acestea sunt cele mai importante
joncţiuni ale discului intercalar. Ele permit comunicarea intercelulară: pasajul ionilor şi a
moleculelor semnalizatoare.
Sistemul tubular transversal (sistemul T) este format din invaginări tubulare ale sarcolemei, în
dreptul liniilor Z, care se extind transversal în interiorul fibrei. Lumenul tubilor se continuă cu
spaţiul extracelular. Tubii prezintă numeroase ramificaţii în unghi drept, dispuse în lungul celulei,
care leagă sistemele T între ele. Au un diametru mai mare decât tubii T din fibra musculară
scheletică şi sunt mai numeroşi la nivelul ventriculilor faţă de atrii.

Nucleul
Fibra musculară cardiacă are un nucleu unic, alungit, eucrom, situat central, cu nucleol evident.
 143
Ţesutul muscular

Sarcoplasma
Este acidofilă, cu o zonă periferică unde se evidenţiază striaţiile transversale şi o zonă centrală,
perinucleară, fără striaţii, cu incluzii lipidice şi organite comune.
Caracteristicile sarcoplasmei fibrei musculare cardiace sunt:
- numărul mare de mitocondrii (aproximativ jumătate din volumul fibrei musculare este ocupat
de mitocondrii), localizate în apropierea nucleului şi printre miofibrile; acestea din urmă sunt
numite mitocondrii mari, ele putând atinge dimensiunea unui sarcomer. Prezenţa lor în număr
atât de mare denotă un consum ridicat de energie la nivelul fibrei musculare cardiace.
- cantitate mare de granule de glicogen, ce reprezintă o altă sursă de energie a celulei
- o cantitate mare de mioglobină, ca urmare a necesarului mare de oxigen a fibrei musculare
cardiace
- lipsa RER.

A B

Figura 109. Fibre musculare cardiace.

A. Reprezentare schematică: 1 – fibre musculare cardiace, 2 – strii scalariforme Eberth, 3 – ţesut conjunctiv;
B. Imagine histologică, miocard.

Aparatul contractil
Structura şi funcţia miofibrilelor la nivelul fibrelor musculare cardiace sunt asemănătoare cu a
fibrelor musculare scheletice. De asemenea, structura sarcomerului cu alternanţa de benzi clare
şi întunecate, complexul distrofină-proteine la nivelul muşchiului cardiac, nu sunt diferite ca
structură de cele de la nivelul muşchiului scheletic.
Diferenţe există la nivelul sistemului tubular T şi al reticulului sarcoplasmic (sistemul L), al
aprovizionării cu ioni de Ca, al canalelor de ioni de la nivelul sarcolemei, şi în privinţa duratei
potenţialului de acţiune.
Sistemele tubulare T şi L nu sunt la fel de ordonat distribuite şi organizate ca în muşchiul
scheletic. Cisternele terminale ale reticulului sarcoplasmic sunt de talie mult mai mică decît în
muşchiul scheletic. Ele se termină tot în proximitatea tubului T, dar numai pe o parte a acestuia,
formând aşa numitele diade, localizate în apropierea liniei Z, spre deosebire de fibra musculară
scheletică, în cazul căreia se află la interfaţa dintre discurile A şi I.
Deoarece reticulul sarcoplasmic este relativ slab reprezentat, el nu poate stoca suficienţi ioni de
Ca, necesari declanşării unei contracţii puternice. Ca urmare, în muşchiul cardiac există surse
adiţionale de Ca2+ (de exemplu, Ca2+ din spaţiul extracelular), care asigură un influx suplimentar
de Ca2+ în timpul depolarizării. Din aceste surse, Ca2+ intră în celulă prin intermediul tubilor T,
care comunică larg cu acest spaţiu. Există, de asemenea, şi mecanisme adiţionale de pătrundere
a Ca2+ în fibra musculară cardiacă, reprezentate de canale largi Na+/Ca2+.
144
Ţesutul muscular

Celulele mioendocrine
La nivelul atriului drept se găsesc câteva celule musculare cardiace modificate, sărace în
miofibrile, cu rol endocrin, numite celule mioendocrine. Aceste celule conţin vezicule de secreţie
cu factor natriuretic atrial (hormonul cardiac, cardionatrina sau cardiodilatina), hormon peptidic
secretat în sânge atunci când celula suferă o alungire excesivă. El este responsabil de scăderea
presiunii arteriale (prin vasodilataţie, creşterea eliminării de sodiu şi a diurezei).

Inervaţia ţesutului muscular cardiac

Contracţia musculară cardiacă, ritmică şi autonomă (frecvenţa cardiacă), este determinată de
activitatea intrinsecă a nodului sino-atrial, care are rol de pacemaker. Sistemul nervos
influenţează totuşi activitatea contractilă a miocardului: inervaţia parasimpatică (având ca
neurotransmiţător acetilcolina) încetineşte ritmul cardiac, iar cea simpatică (având ca
neurotransmiţător noradrenalina) accelerează ritmul cardiac.

Regenerarea miocardului
În mod normal fibrele miocardice nu se regenerează, deci fibrele distruse nu pot fi înlocuite prin
altele noi. Locul lor este ocupat de o cicatrice fibroasă, nefuncţională.

Implicaţii în patologie
Infarctul miocardic este o zonă de necroză musculară apărută în urma obstrucţiei unei ramuri
arteriale a miocardului. Repararea miocardului lezat se face de către miofibroblaste printr-o
cicatrice de ţesut conjunctiv.
Cardiomiopatia hipertrofică este o boală genetică ce constă în îngroşarea peretelui ventriculului
drept prin hipertrofia fibrelor musculare. În aceste situaţii apare un deficit de oxigenare a
fibrelor deoarece numărul capilarelor sanguine care le irigă nu creşte. Această boală este cauza
principală a morţii subite la persoane tinere şi la atleţi.

Sistemul excitoconductor cardiac

Funcţionarea şi contracţia ritmică a miocardului contractil este coordonată de sistemul
excitoconductor. Este format din celule musculare cardiace modificate, care formează sistemul
de conducere al miocardului. Celulele acestui sistem sunt de trei tipuri:
-celule nodale sau celule P
-celule T
-celule Purkinje.

Celulele nodale (celulele P) sunt situate în nodul sinoatrial, atrioventricular şi în trunchiul

fasciculului His. Sunt celule mult mai mici decât celulele musculare cardiace, sărace în miofibrile
şi bogate în glicogen şi mitocondrii. Aspectul lor fusiform şi dispoziţia lor în interiorul unui ţesut
conjunctiv abundent şi dens pot să facă dificilă diferenţierea lor de fibroblastele din jur, dar o
examinare atentă descoperă striaţiile transversale. Ele stabilesc joncţiuni de tip desmozomal
între ele sau cu celulele T. Celulele P sunt celule cu funcţie de pacemaker.
Celulele T au formă alungită şi o structură şi organizare celulară intermediară între celulele P şi
celulele musculare cardiace convenţionale (contractile). Ele conţin mai multe miofibrile şi
mitocondrii decât celulele P, şi nu prezintă sistem T. Celulele T au rolul de a conduce impulsul cu
origine în celulele P şi de a opri accesul impulsurilor ectopice premature. Ele stabilesc joncţiuni
cu celulele P şi cu celulele cardiace contractile.
Celulele Purkinje sunt situate în ramificaţiile fasciculului His şi în reţeaua Purkinje. Globuloase şi
mult mai mari decât fibrele musculare cardiace lucrătoare, ele prezintă unul sau mai mulţi nuclei
situaţi în centrul unei mase de citoplasmă abundentă, clară, eozinofilă, bogată în glicogen şi
mitocondrii, săracă în miofibrile.
 145
Ţesutul muscular

Organizarea histologică a sistemului excitoconductor cardiac

Frecvenţa cardiacă este controlată şi iniţiată de nodul sinoatrial (pacemaker) localizat la
joncţiunea venei cave superioare cu atriul drept.
Celulele specializate din acest nod se pot depolariza spontan de 70 ori pe minut, creând un impuls
care trece prin pereţii atriali, printr-o reţea internodală, spre nodul atrioventricular localizat în
peretele septal, aproape de valva tricuspidă. Celule cardiace modificate din nodul atrioventricular,
reglate prin impulsuri venite de la nodul sinoatrial, transmit semnale de la atrii spre miocard, via
fasciculul atrioventricular His. Fibre din fasciculul His coboară prin septul interventricular pentru a
conduce impulsul mai departe la ventriculi, declanşând o contracţie ritmică.
Celulele P sunt aşezate la nivelul nodului sino-atrial şi atrio-ventricular sub formă de grupuri localizate
central, printre acestea şi la periferia nodului aflându-se celulele T. Celulele Purkinje formează corpul
principal al fasciculului His, ramurile sale şi ramificaţiile sale terminale subendocardice. Fasciculul His
se dispune în ţesutul conjunctiv subendocardial are o structură asemănătoare unui cablu, cu celulele
Purkinje aşezate una în continuarea celeilalte, în lanţ. Celulele Purkinje transmit impulsurile mai
departe celulelor miocardice prin intermediul joncţiunilor de tip gap.

Implicaţii în patologie
În patologia cardiacă se cunosc mai multe tipuri de tulburări de ritm cardiac care sunt produse
de funcţionarea defectuoasă a unor porţiuni din sistemul excitoconductor cardiac. În cazul
întreruperii activităţii nodului sinoatrial, nodul atrioventricular preia funcţia de pacemaker, dar
cu o frecvenţă proprie mai mică, de numai 40 bătăi cardiace pe minut. Datorită faptului că în
acest caz atriile vor fi stimulate retrograd, se va produce contracţia simultană a atriilor şi
ventriculilor, cu scăderea performanţei pompei cardiace.
În cazurile grave se poate apela la implantarea unor stimulatoare cardiace (pacemaker), care au
rolul de a prelua funcţia nodului sinusal.

Ţesutul muscular neted

Generalităţi
Ţesutul muscular neted este format din fibre (celule) a căror funcţie principală este contracţia.
Ele sunt numite fibre musculare netede sau leiomiocite deoarece nu au striaţii în citoplasmă. Pe
lângă funcţia de contracţie, unele fibre musculare netede sunt capabile şi de sinteză proteică:
colagen, elastină, glicozaminoglicani, proteoglicani şi factori de creştere.

Organizarea muşchilor netezi

Muşchii netezi nu formează organe anatomic individualizate, ţesutul muscular neted
reprezentând doar o parte integrantă, alături de alte ţesuturi, în alcătuirea diverselor organe.
Fibrele musculare netede se găsesc în organism fie izolate, fie grupate în tunici musculare sau
muşchi individualizaţi.
Fibrele izolate se întâlnesc în capsula sau stroma diferitelor organe (de exemplu, prostata şi
splina), în ţesutul conjunctiv subcutanat (la nivelul scrotului, areolei mamare şi a mamelonului),
în ţesutul erectil penian şi în centrul vilozităţilor intestinale (muşchiul Brücke).
Cel mai frecvent, fibrele musculare netede formează straturi musculare suprapuse în cadrul
tunicilor musculare ale organelor cavitare din:
- tubul digestiv, de la treimea mijlocie a esofagului până la sfincterul anal extern
- structura canalelor excretoare ale glandelor anexe ale tubului digestiv
- arborele respirator, de la trahee până în apropierea alveolelor
- diferitele părţi componente ale aparatului uro-genital
- tunica medie a arterelor şi venelor etc.
146
Ţesutul muscular

Rareori, fibrele musculare netede se grupează pentru a forma muşchi individualizaţi, ca de

exemplu muşchii erectori ai firului de păr, muşchiul constrictor şi dilatator al irisului, muşchii
ciliari şi muşchiul traheal.

Structura şi ultrastructura fibrei musculare netede

În microscopia optică, fibrele musculare netede sunt celule fără striaţii, alungite, fusiforme, cu o
parte centrală mai bombată şi extremităţi alungite. În interiorul fasciculului muscular aceste
fibre sunt aşezate paralel între ele, în aşa fel încât porţiunea centrală, mai bombată, a unei fibre
vine în contact cu extremităţile subţiate ale fibrelor vecine. Solidarizarea fibrelor în cadrul
fasciculului se realizează prin ţesut conjunctiv (fig. 110).

A B

Figura 110. Ţesutul muscular neted.

A. Reprezentare schematică: 1 – fibre musculare netede dispuse în fascicule, 2 – ţesut conjunctiv;
B. Imagine histologică, vezica urinară.

Lungimea fibrelor musculare netede este variabilă, fiind cuprinsă între 20 µ la nivelul pereţilor
vaselor mici până la 500 µ în uterul gravid.
Celula prezintă un singur nucleu situat central, iar sarcoplasma prezintă două zone: una centrală,
omogenă , în care se găsesc organitele, şi una periferică, inomogenă ce conţine aparatul contractil.

Sarcolema
Este alcătuită din membrana celulară şi membrana bazală ce înconjoară fiecare fibră şi conţine
câteva fibre de reticulină. Spre deosebire de fibrele musculare scheletice, membrana celulară nu
prezintă tubi T, dar la nivelul ei există specializări caracteristice acestui tip de fibră musculară:
caveolele şi ariile dense.
Caveolele sunt invaginări de formă veziculară ale sarcolemei, care comunică liber cu spaţiul
extracelular. Acestea sunt dispuse în şiruri paralele cu axul lung al fibrei şi din loc în loc se alipesc
de membrana plasmatică a fibrelor musculare adiacente pentru a forma nexus-uri (joncţiuni
comunicante sau gap), care permit difuzarea excitaţiei de la o celulă la alta. Sub caveole se
găsesc vezicule aparţinând REN. Se crede că invaginările sarcolemei şi aceste vezicule ale REN
funcţionează într-un mod similar sistemului tubular T din muşchiul striat: sechestrează Ca2+ din
sarcoplasmă în repaus şi-l eliberează în momentul depolarizării.
Ariile dense sunt situate pe versantul intern al membranei celulare, în spaţiile dintre caveole şi
sunt asemănătoare corpilor denşi din sarcoplasmă. În microscopia electronică ele sunt zone de
material electronoopac, ce conţin α-actinină şi complexe moleculare cu receptori pentru
laminine care asigură legătura cu matricea extracelulară.
 147
Ţesutul muscular

Nucleul
Este unic, eucrom, fusiform, situat central, cu axul lung paralel cu axul lung al celulei. În fibra
contractată nucleul se scurtează şi devine spiralat.

Sarcoplasma
Este omogenă, fără striaţii, eozinofilă. Ea conţine organite comune, dispuse spre centrul celulei,
şi organite specifice (aparatul contractil) la periferie.

Organite comune şi incluzii

- mitocondrii dispuse printre miofibrile, unde asigură energia necesară contracţiei, în axul celulei
furnizând energia necesară diferitelor procese de sinteză, şi lângă membrana celulară, unde
furnizează ATP-ul necesar pompelor ionice (exemplu pompa de Ca2+)
- RER, aparat Golgi mai bine dezvoltat decât în fibra musculară scheletică, fibra musculară
netedă având şi un fenotip secretor. Astfel, celula poate sintetiza componenţi ai membranei
bazale, ca laminina şi colagenul IV, precum şi alţi componenţi ai matricei extracelulare ca
proteoglicani, colagen de tip III, elastină.
- incluziuni de glicogen şi de lipide, care reprezintă rezerve energetice
- filamente intermediare, care formează citoscheletul celulei şi conţin desmină în muşchii
viscerali, respectiv vimentină şi desmină în muşchii netezi ai vaselor de sânge. Ele se inseră pe
corpii denşi din sarcoplasmă sau în ariile dense sarcolemice.
- corpi denşi, care aparţin citoscheletului şi sunt vizibili numai în microscopia electronică. Ei sunt
structuri echivalente liniei Z din muşchiul scheletic (fibra musculară netedă nu conţine linii Z), conţin
α-actinină, şi au rolul de a ancora filamentele intermediare şi miofilamentele subţiri de actină.

Aparatul contractil
La fel ca şi în fibra musculară scheletică, în fibra musculară netedă există miofilamente subţiri şi
groase dispuse sub formă de reţea, fără a forma însă miofibrile. Raportul actină-miozină este de
12-14 la 1.
Miofilamentele subţiri conţin actină, tropomiozină şi caldesmonă şi sunt aşezate paralel cu axul
lung al celulei, dar dispuse neregulat. Nu conţin troponină, aceasta fiind înlocuită de
caldesmonă, care are rolul de a împiedica interacţiunea actină-miozină în perioadele de relaxare
musculară şi de a fixa ionii de calciu, declanşând astfel contracţia. Miofilamentele subţiri se
inseră pe ariile dense sarcolemice şi traseul lor este presărat cu corpi denşi sarcoplasmatici
situaţi la intersecţia dintre miofilamente şi filamentele intermediare.
Miofilamentele groase de miozină au aproximativ aceeaşi structură cu cea din fibrele musculare
scheletice, prezentând molecule de miozină formate din cele 2 lanţuri grele şi 4 lanţuri uşoare.
Moleculele de miozină sunt astfel aranjate încât subfragmentele S1 (capetele moleculei) să se
proiecteaze spre filamentele subţiri pe toată lungimea filamentului (chiar şi în mijlocul
miofilamentului gros). Datorită acestei structuri particulare, contactul dintre miozină şi actină se
realizează pe o suprafaţă mai mare, creând astfel posibilitatea ca muşchiul neted să realizeze
contracţii prelungite, spre deosebire de muşchiul scheletic.
Alte proteine implicate în contracţie sunt: α-actinina, calmodulina, kinaza lanţurilor uşoare ale
miozinei.

Mecanismul contracţiei fibrei musculare netede

Contracţia fibrei musculare netede prezintă următoarele particularităţi:
- forţa mai mică de contracţie
- viteza mică de contracţie (contracţia lentă dar susţinută)
- capacitatea mare de scurtare în contracţie, de până la un sfert din lungimea iniţială
- contracţie de lungă durată, muşchiul putând să rămână în stare contractată mult timp fără să
obosească
148
Ţesutul muscular

- contracţia se poate produce în valuri, determinând mişcări peristaltice, ca de exemplu în tractul

gastro-intestinal
- este involuntară.

Mecanismul contracţiei fibrei musculare netede prezintă o serie de asemănări cu mecanismul

contracţiei fibrei musculare scheletice. Declanşarea contracţiei este realizată tot de creşterea
fluxului de ioni de Ca în sarcoplasmă, proces care are loc mult mai lent faţă de fibra musculară
scheletică. Ionii de Ca se vor lega de calmodulină, iar complexul calmodulină-Ca2+ va declanşa
fosforilarea lanţurilor uşoare ale miozinei. Consecutiv fosforilării lanţurilor uşoare are loc
ataşarea subfragmentului S1 al miozinei la actină, şi declanşarea contracţiei. Muşchiul se
relaxează în momentul în care are loc defosforilarea şi decuplarea actinei de miozină.
O particularitate a fibrei musculare netede este aceea că nu toate punţile transversale ale miozinei
vor realiza cicluri de ataşare-detaşare de miofilamentele subţiri de actină ca în fibra musculară striată.
O parte din punţile transversale sunt permanent ataşate de miofilamentele de actină, ceea ce
permite menţinerea unei tensiuni permanente, cu cost energetic redus (se explică astfel tonusul
intrinsec al muşchiului neted). Datorită numărului mai mic de miofilamente de miozină faţă de cele
de actină, un număr mai mic de punţi transversale de miozină se ataşează şi tracţionează mai multe
miofilamente subţiri de actină. Se explică astfel forţa mai mică de contracţie a fibrelor musculare
netede. Viteza de contracţie mai mică se explică, pe de o parte, prin activitatea ATP-azică mai scăzută
a miozinei (foloseşte doar 10% din ATP-ul pe care l-ar folosi muşchiul scheletic), şi pe de altă parte
prin lentoarea cu care ea interacţionează cu actina. Gradul mai mare de scurtare a fibrei musculare
netede este explicat prin lipsa liniilor Z, ele fiind cele care împiedică, în condiţii normale, scurtarea
fibrei musculare scheletice sub 65% din lungimea ei iniţială.

Inervaţia fibrei musculare netede

Musculatura netedă este mai mult sau mai puţin sub influenţa sistemului nervos vegetativ
simpatic şi parasimpatic, a anumitor hormoni (bradikinina) şi a condiţiilor locale.
La nivelul fibrelor musculare netede nu există joncţiuni neuromusculare tipice ca la fibrele
musculare scheletice. Teminaţiile sinaptice ale nervilor vegetativi ajung numai foarte rar direct
pe suprafaţa fibrei musculare. Majoritatea se termină la aproximativ 5-20 µ de fibra musculară şi
formează pe traiectul lor mai multe sinapse „în trecere” (vezi capitolul „Ţesutul nervos”). De
asemenea, nu toate fibrele musculare vin în contact cu sinapsa şi neurotransmiţătorii ei.
Sincronizarea funcţională se face prin joncţiunile de tip gap sau nexusuri.
În musculatura netedă a mai multor organe, de exemplu la nivelul uterului, vezicii urinare,
tractului gastro-intestinal şi a mai multor vase sanguine mari, există centre intrinseci de generare
a unor potenţiale de acţiune, astfel că ele funcţionează relativ autonom şi sunt influenţate mai
puţin de inervaţia vegetativă (de exemplu, celulele interstiţiale Cajal din musculara tubului
digestiv, care joacă rol de „celule pacemaker”).

Implicaţii în patologie: celulele interstiţiale Cajal

Reprezintă o categorie distinctă de celule de origine mezenchimală, care au fost descrise de
neuro-anatomistul spaniol Santiago Ramon Y Cajal, descoperire pentru care acesta a primit
premiul Nobel în 1906. Ceea ce el denumea celule interpuse (între neuronii plexurilor nervoase
gastrointestinale şi fibrele musculare netede), sunt denumite astăzi celulele interstiţiale Cajal
(ICC - Interstitial Cells of Cajal). În totalitatea lor, aceste celule îndeplinesc un rol de pacemaker
în reglarea motilităţii digestive, prin generarea unor unde lente de contracţie peristaltică. Aceste
celule nu sunt vizibile în coloraţii uzuale, ele sunt puse în evidenţă imunohistochimic prin
folosirea unor anticorpi ca CD117, CD34, nestina etc. Recent, a fost descris un grup distinct de
tumori mezenchimale cu localizare gastrointestinală (GIST – Gastro-Intestinal Stromal Tumors),
care exprimă la rândul lor aceiaşi anticorpi. Studii ulterioare au demonstrat că originea acestor
tumori este în celulele interstiţiale Cajal.
 149
Ţesutul muscular

Activitatea celulei musculare netede este coordonată şi de o serie neurotransmiţători, hormoni

şi factori tisulari (de exemplu, noradrenalina, acetilcolina, monoxidul de carbon, estrogenii,
ocitocina, histamina şi serotonina).

Regenerarea fibrelor musculare netede

Fibrele musculare netede, spre deosebire de cele scheletice, îşi păstrează capacitatea mitotică.
În consecinţă celulele pre-existente pot da naştere altor celule musculare netede. Un exemplu
foarte sugestiv este hiperplazia miometrului în sarcină. De asemenea, în vasele sanguine,
diferenţierea fibrelor musculare netede este posibilă din pericite.

Fibre musculare Fibre musculare Fibre musculare

Caracteristici
scheletice cardiace netede
Dreptunghiulară Cilindrică, cu capete
Forma celulei Fusiformă
(panglică) bifurcate
Miofibrile Prezente Prezente Absente
Nuclei numeroşi, Nucleu unic, situat Nucleu unic, situat
Nucleu
situaţi la periferie central central
Prezenţi, subţiri, intră
Prezenţi, largi, intră în
Tubi T în componenţa Absenţi
componenţa diadelor
triadelor
Joncţiuni
Absente Discuri intercalare Joncţiuni gap (nexus)
intercelulare
Contracţie Voluntară Involuntară Involuntară

Tabel 4. Principalele caracteristici ale fibrelor musculare.

150
Ţesutul muscular
 153
Ţesutul nervos

Generalităţi
Ţesutul nervos este un ţesut înalt specializat în recepţionarea şi prelucrarea stimulilor proveniţi
din mediul extern sau intern, respectiv în transmiterea acestora sub forma de impuls electric
spre organele efectoare.

Originea celulelor ţesutului nervos

Dezvoltarea ţesutului nervos începe timpuriu în perioada intrauterină, din ectodermul
embrionar sub influenţa notocordului, şi continuă câţiva ani după naştere. Din ectodermul
embrionar se diferenţiază placa neurală, ale cărei margini se îngroaşă şi prin înfundare formează
şanţul neural. Marginile şanţului vor fuziona şi vor da naştere tubului neural, din care se
formează întregul sistem nervos central: toţi neuronii, celulele epiteliale ale plexului coroid,
precum şi celulele gliale (inclusiv celulele ependimare), cu excepţia microgliei. Din capătul
anterior al tubului neural se va forma creierul, iar din restul tubului, măduva spinării.
Pe laturile tubului neural se dezvoltă crestele neurale, ale căror celule vor migra în toate
compartimentele corpului şi vor da naştere pe de o parte neuronilor şi celulelor gliale ale
sistemului nervos vegetativ (componentă a sistemului nervos periferic), iar pe de altă parte unor
celule cu aspecte şi funcţii variate.
Acest lucru este posibil deoarece celulele crestei neurale sunt celule pluripotente. În funcţie de
localizarea lor la nivelul embrionului, ele se pot diferenţia într-o gamă largă de celule:
- celulele cromafine din medulosuprarenală, celulele C din tiroidă şi celulele paratiroidiene
- melanocitele din piele
- odontoblastele
- celulele plexului parasimpatic (submucos) din tubul digestiv
- celulele nervoase din nervii cranieni şi ganglionii spinali
- neuronii postganglionari ai sistemului nervos simpatic şi parasimpatic
- celulele Schwann din nervii periferici mielinici şi celulele satelite din ganglionii periferici.

Implicaţii în patologie: defecte ale tubului neural

Închiderea defectuoasă a tubului neural este responsabilă de apariţia unor malformaţii
congenitale:
- spina bifida este cea mai frecventă malformaţie a tubului neural a nou născutului. Ea se poate
manifesta ca un defect osos asimptomatic al coloanei vertebrale (spina bifida oculta), sau ca o
malformaţie complexă, cu dezorganizarea şi aplatizarea unui segment al măduvei spinării asociat
cu hernierea meningelui (meningocel). Meningomielocelul asociază hernierii meningelui şi
hernierea ţesutului nervos. Boala se manifestă prin disfuncţii neurologice legate de anomalia
structurală a măduvei, şi prin infecţii ce se extind din mediul extern prin pielea foarte subţire ce
acoperă defectul osos.
- anencefalia este malformaţia cea mai severă, apărută prin defecte de închidere la nivelul
regiunii anterioare. Această condiţie nu este compatibilă cu viaţa, din cauza lipsei creierului,
craniului şi meningelui.
- craniorachischis este lipsa de închidere a întregului tub neural.

Proprietăţile ţesutului nervos

Celulele ţesutului nervos au trei proprietăţi fundamentale, ceea ce le permite un răspuns rapid
la stimuli:
- excitabilitatea, capacitatea de a răspunde la acţiunea unui excitant sau stimul prin generare de
impulsuri sau influxuri
154
Ţesutul nervos

- conductibilitatea, transmiterea influxului nervos generat la celule efectoare, glandulare

(determinând secreţia) şi musculare (determinând contracţia), sau la alte celule nervoase, cu
generare de noi impulsuri
- comunicarea intercelulară, aptitudinea de a transmite sau nu mesajul la o altă celulă nervoasă
sau celulă efectoare prin intermediul unor contacte specializate, denumite sinapse.

Componentele ţesutului nervos

Elementele structurale principale ale ţesutului nervos sunt reprezentate de:
- neuroni, celule specializate, alcătuite dintr-un corp celular şi un număr variabil de prelungiri.
Spaţiul dintre neuronii din sistemul nervos central ocupat de prelungirile neuronale şi de celulele
gliale cu prelungirile lor se numeşte neuropil.
- celule gliale (nevroglii sau celule de susţinere), elemente auxiliare ale ţesutului nervos, care
sunt în contact intim cu neuronii; ele nu au rol în transmiterea impulsului nervos, ci doar de
izolator electric. Celulele gliale au rol esenţial în funcţia şi supravieţuirea celulelor nervoase,
asigurând protecţia mecanică, schimburile metabolice dintre neuroni şi sânge şi secreţia de
mielină.
- microglii, macrofagele sistemului nervos central (SNC), cu originea în măduva osoasă
- celule stem, ce participă la dezvoltarea, reînnoirea permanentă şi regenerarea ţesutului nervos.
Conform unor cercetări recente, ele ar putea fi o sursă promiţătoare de noi celule nervoase
pentru reparaţia ţesutului nervos.
Toate aceste celule, împreună cu elemente ale ţesutului conjunctivo-vascular participă la formarea:
- sistemului nervos central (SNC): creier şi măduva spinării
- sistemului nervos periferic (SNP): nervii cranieni, nervii spinali şi ganglionii nervoşi.

Marcheri imunohistochimici ai ţesutului nervos

Celulele nervoase şi gliale, normale şi neoplazice, pot fi identificate şi prin metode IHC cu
ajutorul unor anticorpi orientaţi împotriva unor componente structurale ale acestora:
- anticorpi anti-NFPs (Neurofilament Proteins), neurofilamentele reprezentând conponentele
majore ale citoscheletului celulelor nervoase, cu structură chimică diferită în pericarion faţă de
prelungirile neuronale; sunt folosiţi în diagnosticul tumorilor sistemului nervos central şi
periferic.
- anticorpi anti-proteina S100, proteină implicată în metabolismul intracelular al calciului. În
ţesutul nervos, este prezentă în melanocite, neuroni, celule Schwann. Anticorpii anti-proteina
S100 sunt folosiţi pentru diagnosticul tumorilor provenite din aceste celule, mai ales al
melanomului (tumoare malignă a melanocitelor) şi a tumorilor tecilor nervilor periferici
(schwannoame).
- anticorpi anti-NSE (Neuron-Specific Enolase), o enzimă glicolitică prezentă în neuroni şi celulele
neuroendocrine; pot fi utilizaţi, împreună cu alţi marcheri tumorali, în diagnosticul tumorilor cu
origine nervoasă şi neuroendocrină
- anticorpi anti-sinaptofizină, o glicoproteină prezentă în membrana veziculelor presinaptice;
sunt marcheri utili în diagnosticul tumorilor de origine nervoasă şi a tumorilor neuroendocrine
- anticorpi anti-GFAP (Glial Fibrillary Acidic Protein), constituent major al citoscheletului
astrocitelor; sunt marcheri ai tumorilor cu origine în astrocite (astrocitoame), dar şi ai altor
tumori cu origine în alte celule gliale (oligodendroglii, celule ependimare)
- anticorpi anti-cromogranine, un grup de proteine din membrana granulelor neurosecretorii,
prezente în celulele neuroendocrine şi celulele nervoase. Este cel mai specific marcher al
tumorilor neuroendocrine.
- anticorpi anti-EMA (Epithelial Membrane Antigen), glicoproteină specifică celulelor epiteliale;
sunt marcheri utili în diagnosticul unor tumori nervoase (meningioame şi ependimoame),
demonstrând şi caracterul epitelial al acestora.
 155
Ţesutul nervos

Neuronul
Neuronul sau celula nervoasă reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a ţesutului şi sistemului
nervos, unitate independentă anatomic şi funcţional, cu caractere morfologice complexe (fig. 111).
Neuronii sunt celule cu dimensiuni foarte variate: neuroni foarte mari, giganţi, cu diametru de
până la 125 µ (celulele piramidale Betz din scoarţa cerebrală, neuronii motori din măduva
spinării), şi neuroni foarte mici, de 4-8 µ (celulele granulare din scoarţa cerebeloasă).
Majoritatea neuronilor au dimensiuni intermediare, între aceste limite.
Numărul neuronilor este enorm: 1010-1011 (numai în creierul uman ar fi aproximativ 12-18
miliarde) din care numai 4-10% sunt funcţionali. Restul celulelor nervoase vor înlocui neuronii
dezintegraţi şi distruşi sub influenţa unor factori fiziologici (îmbătrânire) sau patologici, fapt de o
deosebită importanţă, deoarece neuronul este o celulă lipsită de capacitatea de a se divide.
Majoritatea neuronilor sunt prezenţi deja la naştere, numărul şi complexitatea conexiunilor
interneuronale crescând în perioada postnatală.

A B

Figura 111. Structura generală a neuronului.

A. Reprezentare schematică: 1 – pericarion, 2 – dendrite, 3 – axon (modificat după Maillet, 1977);
B. Imagine histologică.

Clasificarea neuronilor
Clasificarea neuronilor se face în funcţie de aspectul morfologic şi funcţia lor.

Din punct de vedere morfologic clasificarea neuronilor se poate face după trei criterii.
După forma pericarionului, care este determinată de numărul prelungirilor, deosebim:
- neuroni sferici (neuron unipolar)
- neuroni fusiformi (neuron bipolar)
- neuroni piriformi (celula Purkinje)
- neuroni piramidali (celula Betz)
- neuroni stelaţi (neuron multipolar).

După lungimea axonului, ce poate varia, de la câţiva milimetri până la un metru, neuronii pot fi:
156
Ţesutul nervos

- de tip Golgi I, care au un axon lung, ce se termină la distanţă de pericarion, în altă parte a
sistemului nervos sau în alte ţesuturi (piele, muşchi). Astfel de neuroni sunt neuronii motori din
măduva spinării, celulele piramidale mari din cortexul cerebral etc (fig. 112).

Figura 112. Neuron tip Golgi I (modificat după Maillet, 1977).

1 – dendrite, 2 – corp celular, 3 – axon.

- de tip Golgi II, cu un axon scurt, care se ramifică în apropierea pericarionului, şi care sunt
neuroni de asociaţie (fig. 113).

Figura 113. Neuron tip Golgi II (modificat după Maillet, 1977).

1 – axon, 2 – corp celular, 3 – dendrite.

După polaritatea neuronului, ce se reflectă în organizarea spaţială a prelungirilor:

- neuroni unipolari (anterior denumiţi neuroni pseudounipolari) sunt celule nervoase derivate din
neuroblaşti bipolari (precursori ai celulelor nervoase), la care în cursul embriogenezei a avut loc
fuzionarea celor două prelungiri. Sunt neuroni cu un corp celular rotund, din care porneşte o
singură prelungire, ce se bifurcă în vecinătatea pericarionului în două ramuri lungi, un axon şi o
dendrită (fig. 114). Transmiterea impulsului nervos se face dinspre dendrită înspre axon, fără a
trece prin corpul celular.
- neuroni bipolari, de formă ovalară sau alungită, cu două prelungiri diametral opuse, o
prelungire dendritică şi una axonică (retină, mucoasa olfactivă) (fig. 115)
 157
Ţesutul nervos

- neuroni multipolari, majoritari, au formă stelată, cu două sau mai multe dendrite şi un axon
(neuronii motori din măduva spinării) (fig. 116).

Din punct de vedere funcţional, neuronii pot fi clasificaţi în:

- neuroni motori (eferenţi, efectori): celule în general mari, multipolare, cu axonul lung, care
transmit impulsul de la sistemul nervos central la celulele efectoare (de exemplu neuronii
piramidali din scoarţa cerebrală, neuronii motori din cornul anterior al măduvei spinării)
- neuroni senzitivi (aferenţi, receptori), situaţi în afara SNC, care preiau şi transmit impulsul de la
receptori la sistemul nervos central (de exemplu neuronii din ganglionul spinal)
- neuroni de asociaţie (interneuroni sau neuroni intercalari, neuroni centrali), care se interpun
între neuronii motori şi senzitivi (de exemplu neuronii mici de tip Golgi II) şi formează o reţea de
comunicare şi de integrare. Se estimează că peste 99,9% din neuroni aparţin acestei reţele de
integrare.
- neuroni secretori sau celule neurosecretorii (de exemplu neuronii din nucleul supraoptic şi
paraventricular din hipotalamus). Prezintă în citoplasmă granule secretorii cu dimensiuni şi
conţinut variabil, ocitocină, vasopresină, somatostatina, CRH (Corticotropin-Releasing Hormone),
TRH (Thyrotropin-Releasing Hormone).

Figura 114. Neuron unipolar (modificat după Maillet, 1977).

Figura 115. Neuron bipolar (modificat după Figura 116. Neuron multipolar (modificat după
Maillet, 1977). Maillet, 1977).

Structura şi ultrastructura neuronului

Neuronul este constituit din corp celular, numit pericarion (somă) şi două tipuri de prelungiri,
care pornesc din pericarion (fig. 111):
- dendrite, în număr variabil, în general mai scurte, ce constituie zona receptoare, celulipetă,
de recepţionare a stimulului şi transmitere spre pericarion
- axon, totdeauna unic, în general mai lung, reprezentând zona efectoare, ce transmite
impulsul celulifug, de la pericarion la alţi neuroni sau celule efectoare.
158
Ţesutul nervos

În SNC, pericarionul se găseşte în substanţa cenuşie, iar prelungirile acestuia le întâlnim în

substanţa albă. În cazul sistemului nervos periferic, pericarionii se găsesc numai în ganglionii
spinali, vegetativi şi în unele organe senzoriale (mucoasa olfactivă, retina), iar prelungirile
neuronale fac parte din structura nervilor periferici.

Pericarionul
Pericarionul sau corpul celular reprezintă centrul trofic şi receptor al celulei şi este partea
neuronului formată din membrană celulară (neurolemă), nucleu şi citoplasmă (neuroplasmă),
fără prelungiri.
Membrana celulară, neurolema, are o grosime de 7,5 nm, este de tip comun: trilaminară, de
natură lipoproteică, bogată în enzime (ATP-aza), cu pompe pentru sodiu şi potasiu, 5-
nucleotidază, precum şi receptori specifici. Neurolema este dublată la exterior de o membrană
bazală precum şi de membranele expansiunilor celulelor gliale.

Nucleul este unic, voluminos, rotund sau ovalar, eucrom şi dispus central, cu granule mari de
heterocromatină, cu un nucleol mare, dens şi bine vizibil (fig. 117).
Caracterul eucrom al nucleului şi prezenţa nucleolilor constituie indiciile unei activităţi
metabolice intense. Nucleii hipercromi cu nucleoli greu vizibili, indică o activitate metabolică
redusă. Rareori, se pot întâlni şi neuroni cu doi nuclei (în ganglionii senzitivi şi simpatici).

Citoplasma sau neuroplasma pericarionului conţine organite comune, organite specifice,

elementele filamentoase ale citoscheletului, precum şi incluziuni citoplasmatice (fig. 117 A).

A B

Figura 117. Structura pericarionului.

A. Reprezentare schematică: 1 – corpi Nissl, 2 – dendrită, 3 – mitocondrii, 4 – aparat Golgi, 5 – nucleu,
6 – nucleol, 7 – conul de emergenţa al axonului, 8 – axon, 9 – neurotubuli şi neurofilamente, 10 –
prelungirile celulelor gliale (modificat după Maillet, 1977); B. Imagine histologică.

Organitele comune
- mitocondriile, prezente în număr mare, sunt răspândite atât în citoplasma pericarionului, cât şi
în prelungirile sale, mai cu seamă în axon (în special în butonii terminali)
- aparatul Golgi, prezent în toate celulele nervoase, este voluminos şi dispus în jurul nucleului,
sub formă de reţea, dar lipseşte în dendrite şi axoni. Complexul Golgi este implicat în glicozilarea
 159
Ţesutul nervos

proteinelor sintetizate în RER şi împachetarea produşilor de secreţie în vezicule secretorii,

veziculele sinaptice.
- REN, relativ abundent în pericarion dar şi în dendrite şi axon, formează o reţea. Are rol în
sechestrarea calciului şi a proteinelor. Poate constitui şi o cale de distribuţie a calciului şi
proteinelor, precum şi a veziculelor sinaptice în cadrul celulei.
- lizozomii se găsesc dispersaţi în întreaga neuroplasmă. Numărul lor este variabil şi creşte în paralel
cu vârsta.
- centrul celular (centrozomul) este prezent numai în celulele tinere (neuroblaşti) şi lipseşte în
mod obişnuit în celulele adulte, care nu se divid.

Organite specifice
Organitele specifice ţesutului nervos sunt reprezentate de granulaţiile Nissl şi neurofibrile,
componente ale citoscheletului celular.
- granulaţiile Nissl (corpii Nissl sau substanţa tigroidă) sunt structuri intracitoplasmatice vizibile
în microscopia optică, ce se colorează intens bazofil cu coloranţi bazici (albastru de toluidină). Se
dispun variabil, fie sub formă de granulaţii mari, grosolane, neregulate, în neuronii mari
(neuronii motori din măduva spinării, neuronii din ganglionul spinal), fie sub formă de granulaţii
mici, fine, pulverulente în neuronii mici, conferind neuroplasmei un aspect pătat (de unde şi
denumirea de substanţă tigroidă). Granulaţiile sunt prezente în pericarion şi în dendrite, dar
lipsesc din axon şi conul său de emergenţă (fig. 118).

A B

Figura 118. Granulaţiile Nissl: dispoziţie şi structură.

A. Reprezentare schematică: 1 – granulaţii Nissl din pericarion, 2 – granulaţii Nissl din dendrite, 3 – con de
emergenţă şi axon fără granulaţii Niss, 4 – ribozomi şi cisterne din structura granulaţiilor Nissl (modificat
după Maillet, 1977); B. Imagine histologică.

Microscopia electronică a arătat că granulaţiile Nissl corespund unor zone de RER foarte
dezvoltat, organizat în agregate de cisterne paralele, cu un număr mare de ribozomi liberi şi
poliribozomi (fig. 118 A). Printre aceste zone se găsesc reticulul endoplasmic neted şi alte
organite.
160
Ţesutul nervos

În RER au loc intense procese de sinteză proteică, mai cu seamă a proteinelor de structură
(constituenţi ai plasmalemei, citoplasmei, organitelor, enzimelor), dar şi a celor de export
(neurotransmiţători, polipeptide hormonale).
Numărul şi aspectul granulaţiilor Nissl este dependent de tipul şi starea funcţională a neuronilor.
Pot prezenta modificări atât în condiţii fiziologice, cât şi în caz de leziuni patologice
(traumatisme sau oboseala neuronului).

Remarcă practică
Lezarea neuronului sau stimulii prelungiţi determină un proces de cromatoliză constând din
ştergerea până la dispariţia granulaţiilor Nissl, prin reducerea RER şi a conţinutului proteic
(fenomen ce caracterizează procesele de îmbătrânire şi de suferinţă neuronală). Reapariţia
progresivă a granulaţiilor Nissl indică un proces de regenerare axonală.
Contribuţii originale privind cromatoliza, dar şi asupra altor fenomene cum ar fi troficitatea
reflexă, neuronofagia şi degenerescenţa retrogradă în cazul secţiunii axonilor, a adus Gheorghe
Marinescu (1863 - 1938). Neurolog român şi fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie, a fost
printre primii medici din lume care a aplicat metode histochimice şi de electrofiziologie în
cercetarea ştiinţifică.

Citoscheletul celulei nervoase îndeplineşte funcţii multiple: intervine în menţinerea formei

pericarionului şi a prelungirilor acestuia, în creşterea în grosime a axonului, în distribuţia
intracelulară şi transportul organitelor şi veziculelor sinaptice şi în neurogeneză. Este constituit
din neurofibrile, alături de microtubuli şi microfilamente de actină:
- neurofibrilele, mai numeroase în neuronii mari (neuroni motori) decât în cei mici, reprezintă
elementul de bază al citoscheletului neuronal. În microscopia optică apar ca structuri fibrilare, cu
diametru de 1-2 µ, ce pot fi puse în evidenţă în impregaţii argentice, colorate negru-cafeniu (fig.
119). În microscopia electronică s-a demonstrat că neurofibrilele sunt de fapt filamentele
intermediare (diametru de 10 nm), numite neurofilamente, formate dintr-un grup de proteine
NFPs (Neurofilament Proteins) cu greutate moleculară diferită. Abundente în pericarion, ele se
dispun sub forma unor reţele perinucleare, printre corpii Nissl şi componentele zonei Golgi. La
nivelul prelungirilor neuronale, în axoni şi în dendrite, ele se dispun în fascicule paralele între ele.
Neurofilamentele reprezintă structuri de suport (citoschelet), având un anumit rol în histogeneza
şi orientarea fibrelor nervoase, precum şi în menţinerea formei neuronului şi a prelungirilor sale.

A B

Figura 119. Citoscheletul celulei nervoase.

A. Reprezentare schematică: 1 – neurofibrile, 2 – pericarion, 3 – nucleu cu nucleol, 4 – prelungiri
neuronale (modificat după Maillet, 1977). B. Imagine histologică.
 161
Ţesutul nervos

- microtubulii (neurotubuli), care au diametrul cuprins între 20-28 nm, sunt similari cu cei din
alte celule. Asamblarea şi stabilizarea microtubulilor este asigurată printr-un grup de proteine
asociate microtubulilor, MAP1B (Microtubule-Associated Protein 1B), fenomene cu rol important
în dezvoltarea (neurogeneză) şi funcţionarea sistemului nervos. Microtubulii se găsesc atât în
pericarion, cât şi în prelungiri, fiind mai numeroşi în axoni, mai ales în conul de emergenţă.
Realizează contracţii pulsatile ritmice, fiind implicaţi în producerea curenţilor citoplasmatici,
dar şi în fixarea, respectiv în transportul veziculelor şi organitelor citoplasmatice intraneuronal
şi de-a lungul axonilor. Polimerizarea şi depolimerizarea, respectiv autoasamblarea de noi
microtubuli, duce la modificarea lungimii lor şi astfel la modificarea formei neuronale.
- microfilamentele de actină sunt cele mai subţiri filamente din neuron, cu un diametru de 3-6
nm, care se formează prin polimerizarea actinei G. Majoritatea acestor filamente se leagă de
scheletul membranar (proteine filamentare de tip spectrină, distrofină etc.) de pe faţa internă a
membranei plasmatice printr-o proteină de ancorare, numită fodrină. La nivelul creierului, actina
se găseşte mai ales în spinii dendritici.

Incluziunile citoplasmatice sunt structuri granulare ce pot fi:

- granule de secreţie (neurosecreţia hipotalamică)
- incluziuni lipidice mici ce reprezintă fie un material de rezervă, fie rezultatul unui metabolism
patologic
- granule de glicogen
- granule de pigment: lipofuscina, cel mai frecvent întâlnit pigment; se întâlneşte mai ales în
neuronii mari, sub forma unor granule galben-brune, dispuse în grămezi în apropierea nucleului.
Cantitatea ei creşte semnificativ cu vârsta, când migrează spre periferia celulei nervoase. Este un
produs final al degradării lizozomale. Alţi pigmenţi sunt neuromelanina, pigment negru-cafeniu
prezent în anumite zone ale trunchiului cerebral (locus coeruleus, substantia nigra) şi fierul.
- corpusculi Marinescu, eozinofili, observaţi mai ales în neuronii pigmentaţi din substantia nigra,
dar fără semnificaţie patologică şi al căror număr poate creşte cu vârsta
- alţi corpusculi eozinofili, dar cu semnificaţie patologică sunt: corpusculii Lewy (agregate
anormale de proteine prezente în neuroplasmă în boala Parkinson) şi corpusculii Hirano
(agregate intracelulare de actină şi proteine asociate actinei din boala Alzheimer).

Implicaţii în patologie: boli neurodegenerative

Boala Alzheimer este o boală degenerativă a cortexului, ce apare în general după vârsta de 65
de ani, dar şi la tineri, consecutiv pierderii de neuroni şi sinapse, cu atrofia regiunii afectate (lob
temporal, parietal etc.). Are ca manifestare clinică principală demenţa, caracterizată prin
pierderea memoriei, confuzie, agresivitate, afectarea treptată a funcţiilor organismului şi, în
final, deces.
Boala Parkinson, a doua boală neurodegenerativă a SNC ca şi frecvenţă, fără o cauză specifică
cunoscută, ce se caracterizează prin distrugerea de neuroni dopaminergici din substantia nigra,
cu acumularea de depozite proteice (proteina α-synuclein) în pericarion (corpi Lewy) şi la nivelul
axonilor (neuriţi Lewy). Simptomele tipice sunt tremorul extremităţilor în repaus, accentuat de
stările emoţionale, rigiditatea întregii musculaturi, pierderea reflexelor posturale, însoţite de
stări depresive, anxietate, apatie, tulburări de somn. Este o boală lent progresivă, fără a fi fatală
prin ea însăşi.

Prelungirile neuronale
Prelungirile neuronilor, reprezentate de dendrite şi de axoni, sunt expansiuni ale citoplasmei,
delimitate de membrana celulară.

Dendritele
Sunt prelungiri ramificate ale pericarionului, cu rol în recepţionarea stimulilor electrochimici
proveniţi din mediul extern sau intern, stimuli ce vor fi conduşi aferent, sub forma influxului
162
Ţesutul nervos

nervos către corpul neuronal sau uneori spre alte dendrite. Împreună cu pericarionul, dendritele
constitue câmpul receptor al unui neuron, ce poate recepţiona concomitent mai mulţi stimuli.
Numărul şi lungimea dendritelor variază de la neuron la neuron. De regulă, dendritele sunt
prelungiri numeroase dar relativ scurte, ce se ramifică bogat în vecinătatea pericarionului,
realizând o arborizaţie dendritică. Porţiunea lor iniţială este mai groasă, dar devin din ce în ce
mai subţiri pe măsură ce se ramifică. Sunt acoperite de dendrolemă, continuarea neurolemei şi
conţin dendroplasmă (citoplasmă).
Dendroplasma conţine aceleaşi organite ca şi pericarionul, cu excepţia complexelor Golgi, care se
extind doar ocazional în dendrite. Numărul organitelor scade odată cu scăderea diametrului
dendritei. Suprafaţa dendritelor este neregulată, cu mici proeminenţe cu aspect spinos,
denumite spini dendritici, ce reprezintă expresia morfologică a sinapselor (fig. 120). Numărul lor
este mare, dar poate să scadă odată cu înaintarea în vârstă şi în unele boli genetice (trisomia 13,
trisomia 21).

Axonul
Este întotdeauna o prelungire unică, eferentă a pericarionului, cu rol efector, ce conduce
impulsul nervos de la corpul celular spre alţi neuroni sau spre celulele efectoare. Axonul (neurit,
filament axial) ia parte la formarea sinapsei şi transmite informaţii eferente sub formă de
potenţial de acţiune.
Rar, întâlnim şi celule nervoase care nu au axon (celulele amacrine ale retinei), respectiv neuroni
la care axonul poate lua naştere din baza unei dendrite principale.
Spre deosebire de dendrite, axonul are o suprafaţă netedă şi îşi păstrează diametrul de 0,02-0,2
µ, pe toată lungimea sa, realizând o structură cilindrică.
Axonul porneşte din pericarion, dintr-o regiune de formă piramidală, mică, numită con de
emergenţă (hilul axonului) sau con de implantare (fig. 120).
Pe parcurs, axonul poate emite colaterale, desprinse în unghi drept. Unele ramuri se desprind
chiar în vecinătatea corpului celular, şi ulterior fie se reîntorc înspre corpul celular, colaterale
recurente, fie se orientează în direcţia terminaţiei axonale.
După un traiect mai mult sau mai puţin lung, porţiunea terminală a axonului se ramifică bogat.
Extremitatea fiecărei terminaţii prezintă o mică dilataţie, numită buton terminal, structură
implicată în organizarea unei sinapse (fig. 120).
Axonul este învelit de axolemă şi conţine axoplasmă, în care se regăsesc toate organitele
prezente în pericarion, cu excepţia complexului Golgi şi a granulaţiilor Nissl, care lipsesc atât în
axon, cât şi în conul de emergenţă. El conţine şi elementele citoscheletului: numeroşi
neurotubuli şi neurofilamente ce se dispun longitudinal.
Axolema este înconjurată de o membrană bazală, şi uneori de teaca de mielină, o structură
elaborată de celule gliale specializate. Segmentul iniţial al axonului, situat imediat după vârful
conului de emergenţă este lipsit de teaca de mielină şi se caracterizează printr-un prag mai
scăzut de excitabilitate.
Unele componente structurale ale axonului sunt implicate în transportul neurotransmiţătorilor şi
al proteinelor de structură necesare pentru menţinerea integrităţii morfo-funcţionale a celulei
nervoase, a căror sinteză are loc în pericarion. Acest proces se realizează prin intermediul
sistemului de transport axonal, care poate avea loc în două direcţii: transport anterograd, de la
pericarion la periferie, sau transport retrograd, de la periferie la pericarion.
Calea de transport retrograd este folosită şi de toxine (toxina tetanică) şi viruşi neurotropi (de
exemplu virusul Herpes simplex, virusul rabic) pentru a ajunge prin nervii periferci la nivelul SNC.
Această proprietate se poate folosi şi în cercetare pentru a detecta, cu ajutorul unor substanţe
imunomarcate, diferitele căi nervoase şi relaţiile dintre pericarioni şi terminaţii nervoase
specifice.
Integritatea şi funcţia axonilor este dependentă de sinteza proteică de la nivelul pericarionului şi
de transportul axonal. De exemplu, în cazul secţionării axonului, segmentul său distal, care nu
mai păstrează legătura cu pericarionul, degenerează şi moare.
 163
Ţesutul nervos

Figura 120. Prelungirile neuronale (modificat după Maillet, 1977).

SNC – sistem nervos central, SNP – sistem nervos periferic, SC – substanţa cenuşie, SA – substanţa albă,
1 – dendrite cu spini dendritici, 2 – pericarion, 3 – conul de emergenţă al axonului, 4 – segment iniţial al
axonului, 5 – colaterală emisă de axon, 6 – axon sau filament axial, 7 – teaca de mielină,
8 – oligodendrocit, 9 – teaca Schwann, 10 – nucleu al celulei Schwann, 11 – arborizaţie terminală a
axonului, 12 – butoni terminali.

Sinapsele
În neuron, influxul (impulsul) nervos este condus întotdeauna în sens unic: de la dendrite
(celulipet) la corpul celular, iar de la acest nivel prin axoni (celulifug) la alţi neuroni sau celule
efectoare (celule musculare sau glande). Contactele dintre neuroni, sau dintre neuroni şi celule
efectoare, se realizează prin joncţiuni specializate numite sinapse.
Contactele dintre neuroni se pot realiza şi prin joncţiuni aderenţiale, similare celor din ţesutul
epitelial, care au mai ales rol de consolidare şi menţinere în poziţie a neuronilor, fără a fi
implicate în transmiterea impulsului nervos.
În sistemul nervos central sinapsele sunt localizate exclusiv în substanţa cenuşie, iar în sistemul
nervos periferic, în ganglionii autonomi (simpatici şi parasimpatici) şi în organele periferice
(receptoare sau efectoare).
De obicei, sinapsele se realizează între axon şi dendrite (sinapse axo-dendritice) sau între axon şi
corpul celular al unui alt neuron (sinapse axo-somatice). Există însă şi alte tipuri morfologice de
sinapse: între axoni (axo-axonale) sau între dendrite (dendro-dendritice), şi mai rar, între
164
Ţesutul nervos

dendrite şi corpul neuronului vecin (dendro-somatice) sau între pericarionii a doi neuroni
(somato-somatice) (fig. 121).
Se pot realiza sinapse şi între celulele receptoare şi neuroni (epitelii senzoriale), sau între
neuroni şi celule efectoare (fibre musculare: placa motorie, celule glandulare).
După sistemul de transmitere a impulsului nervos şi mecanismul de declanşare a potenţialului de
acţiune deosebim două tipuri de sinapse: sinapse electrice şi sinapse chimice.

Sinapsele electrice, mai rare la mamifere, sunt prezente la nivelul trunchiului cerebral, cortexului şi
în retină. Din punct de vedere ultrastructural şi molecular sunt joncţiuni distanţate, de tip gap
(nexus), care permit schimburi ionice intercelulare bidirecţionale. În ţesutul nervos uman schimburile
sunt unidirecţionale, de la un neuron la altul, transmiterea prin aceste sinapse fiind foarte rapidă.

Sinapsele chimice reprezintă marea majoritate a sinapselor existente în organismul uman,

responsabile de transmiterea impulsului nervos prin mediatorii chimici, numiţi neurotransmiţători şi
neuromodulatori.

Figura 121. Reprezentarea schematică a unui neuron cu diferitele tipuri de sinapse şi a barierei hemato-
encefalice (modificat după Welsch, 2003).
1 – astrocit, 2 – dendrită, 3 – pericarion, 4 – teaca de mielină, 5 – axon (neurit), 6 – capilar, 7 – prelungirea
astrocitului, 8 – oligodendroglie, A – sinapsă la nivelul spinilor dendritici, B – sinapsă axo-dendritică,
C – sinapsă axo-axonală, D – sinapsă axo-somatică.

Structura şi ultrastructura sinapsei chimice

Sinapsa chimică tipică prezintă trei componente: componenta presinaptică, care conţine şi
eliberează mediatorii chimici, componenta postsinaptică, care conţine receptorii pentru
neurotransmiţători şi fanta sinaptică sau spaţiul intersinaptic, spaţiu intercelular de 20-30 nm,
ce conţine glicoproteine şi glicozaminoglicani.

Componenta presinaptică este reprezentată de butonul presinaptic sau butonul terminal, cu un

diametru de 0,4-4 µ. Este porţiunea mai scurtă şi dilatată, în formă de bulb (de clopot, de coş sau
de măciucă) a segmentului terminal al fibrei nervoase (de obicei terminaţie axonică), care la
acest nivel îşi pierde teaca de mielină şi teaca celulelor Schwann, fiind delimitat doar de
axolemă. Porţiunea axolemei care vine în contact direct cu fanta sinaptică se numeşte
membrană presinaptică. Axoplasma butonului terminal conţine (fig.122):
- un număr relativ mare de mitocondrii, care furnizează ATP-ul necesar menţinerii potenţialului
de acţiune şi reacţiilor moleculare de eliberare a transmiţătorilor
- elemente ale citoscheletului
 165
Ţesutul nervos

- câţiva tubuli scurţi de REN

- vezicule sinaptice
- câteva granule de glicogen.
Cele mai importante elemente structurale ale componentei presinaptice sunt veziculele
sinaptice şi membrana presinaptică.
Veziculele sinaptice se formează în pericarion, la nivelul granulaţiilor Nissl şi a aparatului Golgi,
de unde migrează de-a lungul axonului în sens distal, spre terminaţia acestuia. Sunt structuri cu
diametrul de 30-100 nm, delimitate de o membrană. Membrana veziculelor sinaptice prezintă pe
suprafaţă un factor proteic numit NSF (N-ethyl-maleimide-Sensitive Factor), ATP-dependent, cu
rol în fuzionarea veziculelor cu membrana presinaptică, proteine fixatoare de calciu
(sinaptotagmina) şi alte glicoproteine (sinaptofizina).

Figura 122. Structura sinapsei (modificat după Junqueira, 2002).

1 – teacă de mielină, 2 – microtubul, 3 – microfilamente, 4 – axon, 5 – vezicule sinaptice, 6 – componenta
presinaptică (buton terminal), 7 – neurotransmiţători, 8 – fanta sinaptică, 9 – componenta postsinaptică,
10 – densitate postsinaptică, 11 – receptori.

Veziculele sinaptice conţin neurotransmiţători, neuromodulatori şi proteine specifice.

Neurotransmiţătorii apar sub formă de vezicule mici, sferice sau ovale (fig. 122), având diametrul
de 40-50 nm şi un conţinut omogen şi electronoclar, mai rar electronodens; în marea lor
majoritate se dispun în vecinătatea zonei active a membranei presinaptice. Stimularea prin
neurotransmiţători este rapidă (sub 1 m/s).
Există o mare varietate de neurotransmiţători, şi în consecinţă o mare varietate de sinapse, a
căror denumire se face în funcţie de tipul neurotransmiţătorului:
- acetilcolina, la nivelul joncţiunii neuromusculare şi al unor sinapse din SNC (sinapse colinergice)
- catecolaminele: adrenalina, specifică SNC, noradrenalina sintetizată de neuroni adrenergici ai
SN autonom, dopamina (sinapse adrenergice, noradrenergice şi dopaminergice)
- serotonina, histamina (sinapse serotoninergice, histaminergice)
- acidul γ-aminobutiric (GABA), cu rol inhibitor (sinapse GABA-ergice).
Neuromodulatorii prezenţi în veziculele mari, au diametru cuprins între 70 şi 280 nm, cu o zonă
centrală electronodensă, separată de membrană printr-un halou clar. Aceste vezicule se dispun
la distanţă de membrana presinaptică.
Proteinele specifice necesare funcţionării sinapsei sunt:
- cromogranina, conţinută în ambalajul neurotransmiţătorilor
- sinaptofizina, glicoproteină a membranei veziculare.
166
Ţesutul nervos

Remarcă practică
Neuromodulaţia este procesul prin care variate clase de neurotransmiţători ai sistemului nervos
reglează diverse populaţii de neuroni (un neuron se va conecta şi va influenţa activitatea mai
multor neuroni prin diferiţi neurotransmiţători).
Noţiunea de neuromodulator este un concept relativ nou. Se consideră că neuromodulatorii ar fi
nişte neurotransmiţători care, după transmiterea impulsui nervos, nu vor fi recaptaţi de
neuronul presinaptic şi nici nu vor fi degradaţi metabolic. Ei rămân timp îndelungat în ţesutul
nervos unde influenţează (sau modulează) nivelul general de activitate al creierului. Din acest
motiv unii neurotransmiţători sunt consideraţi a fi neuromodulatori.
Neuromodulatorii sunt secretaţi de către un mic grup de neuroni şi vor difuza pe arii largi ale
sistemului nervos, cu efect asupra mai multor neuroni. Se dispun în vezicule în citoplasma
neuronală, şi joacă un rol deosebit în reglarea senzaţiilor şi instinctelor ca durerea, bucuria,
foamea, setea, ca şi în reglarea comportametului sexual. Neuromodulatorii pot fi:
- neurotransmiţători: acetilcolina, dopamina, noradrenalina, serotonina, histamina
- neuropeptide ce pot fi eliberate în fanta sinpatică: endorfine, enkefaline, neuropeptida Y,
substanţa P, colecistokinina
- neurohormonii eliberaţi de hipotalamus (TRH, somatostatina) şi neurohipofiză (oxitocina,
vasopresina)
- hormonii elaboraţi de celulele sistemului endocrin difuz, cu localizare digestivă (VIP,
bradikinina, colecistokinina, substanţa P, neurotensina).
Neuromodulatorii acţionează asupra unor receptori specifici, numiţi receptori metabotropi.
Stimularea prin neuromodulatori este mai lentă, cu durată de câteva minute.
Neurotrofinele sunt proteine neurotrofice, de exemplu NGF (Nerve Growth Factor), BDNF (Brain-
Derived Neurotrophin Factor), ce sunt elaborate tot de neuronii SNC. Joacă un rol important în
stimularea proceselor de creştere şi a unor funcţii neuronale specifice. Deficitul lor poate duce la
diferite tulburări ale funcţiilor neuronului.

Membrana presinaptică are o structură complexă ce poate fi evidenţiată prin tehnici speciale
(microscopie electronică de transmisie, de baleiaj, crio-fracturare). Suprafaţa internă a
membranei presinaptice este mai groasă şi electronodensă, datorită prezenţei unui material
dens, asociat cu numeroase mitocondrii. De la nivelul ei se desprind proeminenţe în formă de
conuri, orientate înspre interiorul butonului terminal (fig. 123). Această structură complexă a
fost denumită densitate presinaptică, şi reprezintă zona activă a sinapsei, la nivelul căreia
veziculele presinaptice îşi vor elibera mediatorii chimici în spaţiul intersinaptic. Membrana
presinaptică prezintă şi o serie de canale de Ca2+ voltaj-dependente, cu rol important în iniţierea
transmiterii impulsului nervos, precum şi o serie de proteine de transport membranar
(transportori), cu rol în recaptarea neurotransmiţătorilor din fanta sinaptică.

Fanta sinaptică, cu o grosime ce variază între 20-50 nm, face parte din spaţiul extracelular al
SNC şi reprezintă spaţiul dintre cele două membrane (pre- şi postsinaptică). Poate conţine un
material proteic, electronodens, reprezentat de elementele glicocalixului de pe suprafaţa celor
două celule interconectate (glicozaminoglicani, glicoproteine). Pe lângă îngroşările pre- şi
postsinaptice, între cele două membrane pot exista şi contacte specializate ca interdigitaţii,
desmozomi sau nexus-uri.

Componenta postsinaptică a cărei structură nu este încă foarte bine cunoscută, este
reprezentată de membrana postsinaptică şi aparatul subsinaptic (fig. 123).
Membrana postsinaptică apare în microscopia electronică ca o membrană asimetrică, cu
suprafaţa internă electronodensă şi mai groasă decât cea a componentei presinaptice, denumită
densitate postsinaptică. Este o specializare a citoscheletului la nivelul sinapsei, identificată iniţial
în microscopia optică ca o regiune electronodensă a membranei postsinaptice. Ea conţine
 167
Ţesutul nervos

receptori (molecule proteice şi glicoproteice) pentru neurotransmiţători, al căror număr şi poziţie

poate varia.
Aparatul subsinaptic, situat la mică distanţă de membrana postsinaptică, conţine o reţea
filamentară, câteva mitocondrii şi o aglomerare de cisterne aplatizate suprapuse (fig. 123).

Figura 123. Sinapsa (modificat după Maillet, 1977).

2+
1 – membrana presinaptică, 2 – densitate presinaptică, 3 – canale de Ca voltaj-dependente, 4 – vezicule
sinaptice cu neurotransmiţători, 5 – proteină de transport, 6 – fanta sinaptică, 7 – membrana
postsinaptică, 8 – receptori, 9 – densitate postsinaptică, 10 – clatrina, 11 – vezicule cu manta.

Transmiterea sinaptică a influxului nervos este un fenomen complex, realizat fie pe cale chimică
(sinapse chimice), fie pe cale electrică (sinapse electrice), fie prin ambele mecanisme.
Influxul nervos, transmis de-a lungul axonului ca o undă rapidă a unui potenţial de acţiune, va
determina depolarizarea membranei plasmatice. Potenţialul negativ creat de impuls de-a lungul
membranei va ajunge la nivelul butonului terminal, unde determină deschiderea canalelor de
Ca2+ voltaj-dependente, cu un influx de ioni de calciu din spaţiul extracelular.
În prezenţa ionilor de calciu se declanşează o cascadă de reacţii ce necesită energie furnizată de
ATP şi în urma căreia veziculele sinaptice migrează spre membrana presinaptică, de care apoi se
ataşează. Sub influenţa a două proteine din membrana veziculelor sinaptice, sinaptotagmina şi
sinaptofizina, are loc fuzionarea celor două membrane (membrana veziculelor sinaptice şi
membrana presinaptică) şi eliberarea neurotransmiţătorilor în fanta sinaptică prin fenomene de
exocitoză reglată (fig. 123).
Majoritatea neurotransmiţătorilor eliberaţi se vor lega de receptorii specifici de pe membrana
postsinaptică, element cheie în procesul de transmitere a impulsului nervos, prin care va fi
influenţat comportamentul celulei postsinaptice. Legarea de receptorul postsinaptic determină
activarea acestuia, cu producerea unui potenţial postsinaptic.
La nivelul sinapsei vor avea loc fie fenomene excitatorii (sinapse excitatorii), fie fenomene
inhibitorii (sinapse inhibitorii), în funcţie de tipul de neurotransmiţători din fanta sinaptică.
Neurotransmiţătorii excitatori (acetilcolina, glutamatul, serotonina) vor deschide receptorii cu
canal ionic pentru cationi, ce determină un influx de ioni de Na, urmată de depolarizarea
membranei postsinaptice şi crearea unui potenţial de acţiune.
Neurotransmiţătorii inhibitori (GABA, glicina) determină deschiderea receptorilor cu canal
pentru anioni, ce va duce la un influx de ioni de Cl şi hiperpolarizarea membranei postsinaptice,
fără crearea unui potenţial de acţiune.
168
Ţesutul nervos

Neurotransmiţătorii eliberaţi în fanta sinaptică vor fi rapid îndepărtaţi, împiedicându-se astfel o

stimulare sau o inhibiţie prelungită a membranei postsinaptice. Ei vor fi preluaţi în butonul
presinaptic şi reincluşi în vezicule (glutamat, GABA) sau vor fi descompuşi enzimatic (aceticolina,
neuropeptidele). Este posibil ca o parte să difuzeze din fanta sinaptică şi să fie preluaţi de
celulele gliale.

Fenomenul de reciclare a membranei veziculelor. După eliminarea mediatorului chimic

membrana veziculelor este preluată prin endocitoză, este acoperită de clatrină, complex ce
poartă denumirea de „vezicule cu manta”. Acestea se ataşează apoi tubulilor REN, unde vor fi
reciclate, cu eliberarea clatrinei.

Celulele gliale
Sunt celulele de susţinere ale ţesutului nervos, în majoritate de origine neuroectodermică.
Celulele gliale sunt mult mai numeroase decât neuronii, în creierul mamiferelor existând de 10
ori mai multe celule gliale decât neuroni.
Pe preparatele de rutină se vizualizează doar nucleii lor. Pentru a putea vizualiza forma întregii celule
gliale se folosesc metode imunohistochimice sau impregnaţii metalice.

Rolul celulelor gliale este complex:

- rol nutritiv şi de susţinere pentru neuroni
- rol de barieră, prin care separă celulele nervoase de restul organismului
- rol de izolator electric pentru corpul şi prelungirile neuronale şi rol în neurotransmisie
- controlează compoziţia lichidului extracelular, şi asigură formarea şi menţinerea constantă a unui
microclimat, în care neuronii îşi pot exercita funcţiile
- rol şi în histogeneză/neurogeneză, prin direcţionarea migrării neuronilor şi producerea de molecule
care vor influenţa creşterea axonilor şi dendritelor
- rol în producerea tecii de mielină
- rol fagocitar, de distrugere a agenţilor patogeni şi de îndepărtare a celulelor nervoase distruse.

Tipuri de celule gliale

Celulele gliale sunt diferite în SNC şi SNP. Celulele gliale din SNC sunt:
- astrocitele, celulele care asigură suportul fizic şi metabolic al neuronilor din SNC
- oligodendrocitele, celulele formatoare de mielină în SNC
- celulele ependimare, ce tapetează cavităţile ce conţin lichid cefalorahidian (LCR)
- microgliile, celulele fagocitare ale SNC.
Celulele gliale ale SNP sunt:
- celulele Schwann , celule ce formează mielina nervilor periferici
- celulele satelite, celule de susţinere în ganglionii spinali şi vegetativi.

Astrocitele
Astrocitele reprezintă 20% din celulele gliale ale SNC. Sunt cele mai mari celule gliale, cu
prelungiri numeroase şi lungi dispuse radiar, ce se termină sub forma unor picioruşe (de
exemplu pediculii vasculari). Citoplasma astrocitelor, relativ clară, conţine un nucleu sferic,
palid, localizat central, toate organitele, incluzii de glicogen şi un citoschelet format din
gliofilamente. Acestea sunt specifice pentru nevroglii, sunt bogate în proteină gliofibrilară acidă
(GFAP) şi reprezintă echivalentul filamentelor intermediare din alte celule.
Se deosebesc două tipuri de astrocite: astrocitele protoplasmatice şi astrocitele fibroase.
 169
Ţesutul nervos

Astrocitele protoplasmatice se găsesc în substanţa cenuşie a SNC. Au o citoplasmă granulară,

abundentă şi prezintă prelungiri celulare bogat ramificate, scurte şi mai groase decât ale
astrocitelor fibroase. Aceste prelungiri vin în contact cu neuronii, vasele de sânge şi pia mater
sau acoperă sinapsele (fig. 124).

A B
Figura 124. Astrocit protoplasmatic.
A. Reprezentare schematică: 1 – corp celular cu nucleu, 2 – prelungiri celulare (modificat după Maillet,
1977); B. Imagine histologică.

Astrocitele fibroase, întâlnite în special în substanţa albă a SNC, prezintă prelungiri mai puţine,
lungi, subţiri şi netede, care se ramifică rar. Corpul celular este ceva mai mic, cu un nucleu cu
cromatina mai densă. Citoplasma mai palidă, cu mai puţine organite, prezintă gliofilamente, atât
în corpul celular cât şi în prelungiri, mai numeroase decât astrocitele protoplasmatice (fig. 125).

A B
Figura 125. Astrocit fibros.
A. Reprezentare schematică: 1 – corp celular cu nucleu, 2 – prelungiri celulare (modificat după Maillet,
1977); B. Imagine histologică.

Rolul astrocitelor
Rol de barieră: prin prelungirile lor, astrocitele participă la realizarea unor bariere ce separă
ţesutul nervos de restul organismului. Acestea sunt:
- bariera hemato-encefalică ce intervine în schimburile dintre sânge şi ţesutul nervos. Este un
sistem format de prelungirile celulelor gliale, numite pediculii vasculari sau picioruşe vasculare,
care înconjoară complet, sub forma unui manşon, toate capilarele. Între membrana bazală a
capilarelor şi învelişul astrocitar se menţine un mic spaţiu (fig. 126). Astfel, componentele
170
Ţesutul nervos

barierei hemato-encefalice sunt reprezentate de: manşonul realizat de picioruşele astrocitelor,

membrana bazală şi endoteliul capilar, cu spaţiul dintre ele.
- glia limitans, barieră relativ impermeabilă care înveleşte întreg SNC. Apare sub forma unui
înveliş realizat de către prelungirile celulelor gliale, aflate în contact direct cu celulele piei mater.

A B
Figura 126. Bariera hemato-encefalică.
A. Reprezentare schematică: 1 – astrocit, 2 – capilar, 3 – prelungire astrocit, 4 – corp neuronal (modificat
după Welsch, 2003); B. Imagine histologică.

Rol în modularea transmisiei nervoase. Prelungirile astrocitare se insinuează printre neuroni,

ajungând în contact intim cu pericarionul şi prelungirile acestora, unde realizează un sistem de
tip teacă în zonele lipsite de mielină (nodurile Ranvier, terminaţiile axonale). Prezenţa acestei
teci şi la nivelul fantei sinaptice asigură o selecţie a transmisiei nervoase, prin blocarea difuziunii
neurotransmiţătorilor, cu menţinerea lor în fanta sinaptică, sau cu îndepărtarea excesului de
neurotransmiţători prin pinocitoză
Rol metabolic: astrocitele furnizează substanţele nutritive necesare neuronilor. Astrocitele pot
depozita glicogen, ca sursă de energie, asigurând echilibrul metabolic al celulelor nervoase.
Rol de reglare a concentraţiei de ioni din spaţiul extracelular: astrocitele menţin homeostazia la
nivelul SNC, prin reglarea compoziţiei chimice şi ionice a mediului extracelular cu ajutorul
pompelor şi transportorilor de ioni: captarea şi îndepărtarea ionilor de K în exces (ce ar putea
duce la o depolarizare nedorită), a neurotransmiţătorilor (glutamat, GABA) difuzaţi din fanta
sinaptică, precum şi menţinerea balanţei de ioni de Ca în ţesutul nervos.
Rol secretor: secretă un factor neurotrofic, GDNF (Glial cell - Derived Neurotrophic Factor), cu rol
important în supravieţuirea şi diferenţierea neuronilor dopaminergici şi a neuronilor motori, ca şi
în prevenirea apoptozei neuronale în cazul lezării axonilor. Produc şi aşa-numiţii
gliotransmiţători, ce facilitează comunicarea dintre neuroni şi alte celule gliale.
Intervin şi în procese de reparaţie a ţesutului nervos: în cazul unor leziuni neuronale ale SNC,
astrocitele sunt capabile să fagociteze neuronii lezaţi şi să formeze o cicatrice glială, în locul
neuronilor care nu sunt capabili de regenerare.

Implicaţii în patologie
În cazul unor leziuni la nivelul SNC astrocitele pot interveni în elaborarea unui ţesut cicatricial,
care poate determina apariţia periodică a unor crize epileptice.
Glioamele sunt tumori frecvente ale SNC, cu origine glială. După tipul de celulă glială interesată
pot fi: astrocitoame, glioblastoame, ependimoame, oligodendroglioame, oligoastrocitoame etc.
Simptomatologia este în funcţie de localizarea acestor tumori: cele cu localizare la nivelul
creierului pot cauza cefalee, greaţă, vărsături, convulsii datorită creşterii presiunii intracraniene;
cele de la nivelul nervului optic pot duce la pierderea vederii; iar cele care afectează măduva
spinării sunt însoţite de durere, slăbiciune şi paralizii ale membrelor.
 171
Ţesutul nervos

Oligodendrocitele
Oligodendrocitele, cele mai numeroase celule gliale ale SNC (aproximativ 75%), se găsesc atât în
substanţa cenuşie cât şi în cea albă.
Deosebim oligodendrocite:
- mielinizante sau interfasciculare, dispuse în substanţa albă, în jurul axonilor. Prin prelungirile
lor formează teaca de mielină în sistemul nervos central, similar celulelor Schwann din nervii
periferici, cu rol în izolarea electrică. Sunt celule mici, rotunde, cu citoplasmă întunecată, lipsită de
gliofilamente. Prezintă prelungiri citoplasmatice ce se întind spre mai mulţi axoni adiacenţi, în jurul
cărora formează segmente scurte de teacă de mielină (grosime de 1 mm). Exprimă proteina S100.
- non-mielinizante sau celule satelite, se găsesc în substanţa cenuşie, în jurul corpului celular al
neuronului.

Celulele ependimare
Celulele ependimare (ependimocitele) sunt celule care îşi au originea în stratul intern al tubului
neural şi delimitează cavităţile umplute cu lichid cefalorahidian din SNC, ventriculii şi canalul
central al măduvei spinării. Se aşează adiacent una alteia, realizând o dispoziţie pseudoepitelială,
similară unui epiteliu simplu cubic sau prismatic înalt. Între celule întâlnim joncţiuni de tip zonula
adherens. Spre deosebire de epitelii, celulele ependimare nu se dispun pe o membrană bazală.
Sunt celule polarizate, având un pol apical şi un pol bazal. La suprafaţa apicală prezintă un număr
variabil de cili, cu rol în propulsarea lichidului cefalorahidian în interiorul ventriculilor. Tot aici se
găsesc şi microvilozităţi ce intervin în procese de absorbţie şi secreţie a LCR (fig. 127).

A B
Figura 127. Celula ependimară.
A. Reprezentare schematică: 1 – nucleu cu nucleol, 2 – RER, 3 – mitocondrie, 4 – aparat Golgi, 5 – REN,
6 – lizozom, 7 – microvilozitate, 8 – cil, 9 – rădăcina cilului (modificat după Maillet, 1977);
B. Imagine histologică.

Polul bazal, cu numeroase invaginaţii, se îngustează treptat şi se ramifică într-un strat subiacent
format din prelungiri astrocitare, cu care stabilesc contacte.
De la nivelul polului bazal porneşte şi o prelungire citoplasmatică ce pătrunde pe distanţe
variabile în ţesutul nervos. În zonele mai înguste ale ţesutului nervos, prelungirile pot ajunge
pâna la pia mater. Se realizează astfel două membrane limitante: una internă, formată din corpul
celulelor ependimare, cu rol de tapetare, şi una externă, localizată sub pia mater, formată din
fuzionarea expansiunilor celulare.
172
Ţesutul nervos

Citoplasma celulelor ependimare prezintă un număr mare de mitocondrii şi filamente

intermediare, iar nucleul, cu cromatina granulară, are formă de bastonaş şi se dispune în treimea
inferioară a celulelor (fig. 127).
În ventriculii cerebrali întâlnim celule ependimare speciale, ce participă la formarea epiteliului
plexurilor coroide. Sunt celule transformate morfologic, legate între ele prin joncţiuni tip zonula
occludens şi care prezintă apical numeroase microvilozităţi caracteristice. Au rol de secreţie a
LCR şi de transport al acestuia.
Tanicitele sunt celule ependimare de tip particular, care ar asigura circulaţia LCR spre celulele
neurosecretoare din hipotalamus. Ele prezintă prelungiri bazale lungi, specializate, ce ajung până
la nivelul hipotalamusului, unde vin în contact intim cu elementele vasculare şi celulele
neurosecretoare. Apical prezintă numai un cil.

Rolul celulelor ependimare este variat:

- controlează şi reglează circulaţia LCR
- asigură schimburi între LCR şi parenchim (tanicite)
- secretă hormoni, neuromediatori şi alte molecule din LCR
- constituie o nişă pentru celulele stem ale SNC, situate într-un strat numit subependimar ce
tapetează ventriculii cerebrali.

Microgliile
Microgliile sunt celule mobile, cu rol fagocitar ce aparţin sistemului monocitar-macrofagic,
provenind din celule stem din măduva osoasă. Prezente în număr mic la adult, 5-20% din
nevrogliile SNC, sunt cele mai mici celule gliale ale sistemului nervos central. Se găsesc mai ales
în substanţa cenuşie, dar şi în cea albă, şi se dispun în jurul vaselor sanguine, a neuronilor sau
printre fibrele mielinice. Corpul celular este mic, dens şi alungit, cu un nucleu alungit, dens şi
intens colorat, spre deosebire de nucleul rotund al altor celule gliale (fig. 128).

Figura 128. Microglie (modificat după Maillet, 1977).

1 – corp celular cu nucleu, 2 – prelungire celulară.

Prezintă prelungiri scurte şi neregulate, acoperite de expansiuni mici, ce le dă un aspect spinos

(ar fi echivalentul marginii în perie sau viloase specifice altor celule fagocitare). În citoplasmă
găsim numeroşi lizozomi, incluziuni şi vezicule, cantităţi reduse de RER şi elemente ale
citoscheletului, filamente de actină, vimentină şi microtubuli.
Deosebim:
- microglii în repaus, ce sunt celule cu corp mic şi multe prelungiri
 173
Ţesutul nervos

- microglii activate, celule cu prelungiri retractate şi un corp celular ovoid, hipertrofiat. Activarea
lor se face în cursul dezvoltării SNC, deoarece au rol în eliminarea reziduurilor, dar şi în cazul
unor procese inflamatorii, având rol în fagocitoză.

Rolul microgliilor:
- intervin în procesele reparatorii şi bolile inflamatorii ale SNC: proliferează şi devin active în caz
de leziuni sau boli ale SNC
- fagocitează atât neuronii uzaţi sau degeneraţi, cât şi resturile provenite din dezintegrarea
mielinei, formând corpi granulo-grăsoşi
- pot acţiona şi ca celule prezentatoare de antigen, secretând o serie de citokine imunoreglatoare
- secretă factorul de proliferare glială, un polipeptid care stimulează proliferarea astrocitelor şi a
oligodendrocitelor, în cursul gliogenezei, precum şi pe parcursul formării cicatricilor gliale.

Celulele Schwann
Sunt celule aplatizate (cilindrice), cu diametrul în jur de 1 µm. Sunt delimitate de o membrană
celulară, acoperită înspre exterior de o membrană bazală. În citoplasmă conţin puţine organite:
mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi, microtubuli, precum şi un nucleu ovalar, dispus paralel cu axonul.
Joncţiunea dintre două celule Schwann se face prin interdigitaţii, vizibile în cadrul fibrei
nervoase, la nivelul strangulaţiilor lui Ranvier.

Rolul celulelor Schwann:

- formează teaca de mielină din jurul axonului şi, mai rar, din jurul dendritelor şi, respectiv, teaca
Schwann
- intervin în procesele de regenerare a fibrelor nervoase periferice.

Celulele satelite
Celule satelite sunt celule cu origine şi rol asemănător celulei Schwann, fără să producă însă
mielină. Se dispun într-un strat continuu, în jurul neuronilor din ganglionii periferici, spinal şi
vegetativ, între pericarion şi capsula acestora; de aceea se mai numesc şi celule capsulare. Ele
asigură izolarea electrică a pericarionului, şi contribuie la schimburile metabolice dintre neuron
şi mediul adiacent (fig. 129).

Figura 129. Dispoziţia celulelor satelite în jurul neuronilor (modificat după Poirier, 2002).
1 – celule satelite, 2 – neuron

Sunt celule gliale mai mici, aplatizate sau cuboidale cu citoplasmă redusă, bogată în vezicule de
pinocitoză, şi nucleu ovalar, bogat în cromatină. Corpul lor celular se află localizat în depresiuni
ale suprafeţei neuronilor ganglionari, ce trimit prelungiri digitiforme înspre celulele satelite.
Prelungirile neuronale trebuie să pătrundă printre aceste celule pentru a putea realiza sinapse.
Celulele satelite înconjoară atât pericarionul cât şi segmentul iniţial al axonului, locul lor fiind
apoi preluat de celulele Schwann.
174
Ţesutul nervos

Fibrele nervoase
Fibra nervoasă este o structură formată din două componente principale: neuritul sau filamentul
axial, prelungirea neuronală care corespunde axonului sau, mai rar, unei dendrite, şi tecile
nevroglice din jurul acestuia. În funcţie de natura acestor teci, se descriu:
- fibre nervoase mielinice, cu teacă de mielină şi teacă Schwann, prezente în SNP, şi respectiv
teacă oligodendrocitară în substanţa albă a SNC
- fibre nervoase amielinice, lipsite de teacă de mielină, dar având teacă Schwann, şi care sunt
prezente în SNP
- fibre nervoase nude, lipsite de orice fel de teacă, fiind formate numai din cilindrax; provin din
neuroni de asociaţie cu axon scurt, şi se găsesc în număr mic la nivelul extremităţilor terminale
ale ramificaţiilor axonale sau în substanţa cenuşie a SNC.
După localizarea lor, deosebim fibre nervoase centrale, dispuse sub forma fasciculelor nervoase
în SNC (substanţa albă din creier sau măduvă), şi fibre nervoase periferice, care formează nervii
periferici.

Fibrele nervoase mielinice

Fibrele nervoase mielinice sunt fibre nervoase care au teacă de mielină. Aceasta este elaborată
de celulele Schwann în sistemul nervos periferic şi de oligodendrocite în sistemul nervos central,
în cursul mielinogenezei.

Fibra nervoasă periferică mielinică

Fibra nervoasă periferică mielinică este formată dintr-o prelungire neuronală denumită neurit
sau cilindrax, acoperită de 3 teci: teaca de mielină, teaca glială sau teaca Schwann şi teaca
endoneurală.
Neuritul este componenta centrală a fibrei nervoase, ce poate avea grosimi diferite şi o structură
caracteristică originii sale dendritice sau axonice.
Teaca de mielină este învelişul ce înconjoară filamentul axial (neuritul) şi apare macroscopic ca
un tub de culoare albă - sidefie, omogenă şi strălucitoare. Mielina este un complex lipoproteic ce
se dizolvă parţial prin tehnicile histologice clasice, astfel că pe preparatele de rutină apare sub
forma unei zone aproape goale, incolore. Prezenţa sa poate fi demonstrată pe preparatele
obţinute prin tehnici de congelare şi apoi impregnate cu tetraoxid de osmiu, care conservă
mielina şi o colorează în negru (fig. 130).

Figura 130. Fibra nervoasă periferică mielinică.

Teaca de mielină începe în apropierea corpului celular şi se termină la o distanţă de 1-2 µ de

extremitatea distală a fibrei nervoase. Ea nu apare ca un tub continuu, ci este alcătuită din
 175
Ţesutul nervos

segmente cilindrice succesive, separate din loc în loc, prin discontinuităţi sau zone strangulate,
denumite noduri sau strangulaţiile Ranvier (fig. 131).
Segmentul de mielină cuprins între două noduri Ranvier succesive, poartă numele de segment
internodal şi corespunde unei celule Schwann. Lungimea unui segment mielinic internodal
variază în funcţie de grosimea fibrei nervoase şi de vârstă, între 200 μ şi 1,5 mm. Grosimea, între
0,08 şi 0,1 mm, se corelează cu lungimea segmentelor internodale.
De-a lungul ei, teaca de mielină prezintă scizuri oblice de formă conică, vizibile la microscopul
optic şi denumite incizurile (scizurile) Schmidt-Lantermann (fig. 131). Ele reprezintă distanţări
între membranele lamelor de mielină, zone în care citoplasma celulelor Schwann a fost prinsă şi
reţinută în interiorul lamelor de mielină în timpul mielinizării.
În microscopia electronică teaca de mielină, la nivelul segmentelor internodale, apare constituită
dintr-o suprapunere foarte regulată de lame concentrice (fig. 132), concretizate printr-o alternanţă
de linii clare şi linii dense. Aceste lame concentrice apar ca urmare a rulării celulei Schwann în jurul
neuritului, în cursul procesului de formare a tecii de mielină, prin apoziţionarea şi fuzionarea
membranei citoplasmatice a celulei Schwann.
Linia densă, denumită linia densă majoră, apare prin fuzionarea suprafeţelor interne ale membranei
citoplasmatice, dintre care s-a eliminat citoplasma. Linia clară, denumită linia intraperiodică, apare
prin fuzionarea suprafeţelor externe ale membranei citoplasmatice, cu un spaţiu extracelular restant
foarte îngust (fig. 133).

Figura 131. Fibra nervoasă periferică mielinică (modificat după Röhlich, 1999).
1 – teaca Henle, 2 – axon (neurit sau filament axial), 3 – teaca de mielină formată din lamele suprapuse,
4 – nucleu al celulei Schwann, 5 – compartiment extern al celulei Schwann, 6 – compartiment intern al
celulei Schwann, 7 – nod Ranvier, 8 – incizura Schmidt-Lantermann, 9 – buclă perinodală.

Nodurile Ranvier reprezintă spaţiile şi în acelaşi timp zona de joncţiune dintre celulele Schwann
adiacente, care au participat la formarea a două segmente de teacă de mielină. Astfel, la nivelul
strangulaţiilor Ranvier teaca de mielină se întrerupe: fiecare lamelă lipoproteică se termină
printr-o buclă, ce conţine puţină citoplasmă, şi se dispune în registru pe suprafaţa neuritului, cu
care stabileşte joncţiuni. Peste aceste structuri, celulele Schwann adiacente se intrepătrund prin
interdigitaţii, formând o coroană citoplasmatică în jurul axonului (fig. 131). La acest nivel se
realizează schimburi metabolice şi energetice între citoplasma celulei Schwann şi axoni. Tot la
nivelul acestor noduri, iau naştere ramurile colaterale ale axonului, acoperite în această zonă
numai de prelungirile citoplasmatice ale celulelor Schwann.
Axolema cilindraxului din zona internodală prezintă un strat intern de material dens la fluxul de
electroni, o densificare subaxolemală, iar axoplasma este mai bogată în mitocondrii,
neurofilamente, granule dense şi mici vezicule.
Lamele mielinice sunt formate în proporţie de 75% din lipide complexe (colesterol, fosfolipide,
glicolipide) şi 25% din diferite proteine (MBP – Myelin Basic Protein, PMPZZ – Peripherical
Myelin Protein ZZ, P0 – Protein 0, MAG – Myelin Associated Protein, connexina 32 - Cx32 şi o
moleculă de adeziune celulară, caderina E).
176
Ţesutul nervos

Figura 132. Teaca de mielină, vedere desfășurată
(modificat după Maillet, 1977).
1 – axon, 2 – spaţiu periaxonal, 3 – colier intern,
4 – teaca de mielină, 5 – colier extern, 6 – membrana
bazală.
Figura 133. Teaca de mielină, secţiune
transversală (modificat după Maillet, 1977).
1 – citoplasma celulei Schwann, 2 – mezaxon,
3 – linie densă majoră, 4 – linie intraperiodică.

Remarcă practică
Proteinele mielinice majore (MBP) sunt endoproteine prezente în celulele Schwann dar şi în
oligodendroglii, cu rol esenţial în mielinizare. În unele boli asociate cu demielinizarea (scleroza
multiplă), mecanismul patogenetic principal constă în producerea de anticorpi anti-MBP.
Proteina P0, specifică celulelor Schwann, serveşte ca element structural de legare a lamelor
adiacente şi, prin aceasta, ca element-cheie în stabilizarea ansamblului tecii de mielină. Defecte
în expresia genetică a sintezei acestei proteine de către celulele Schwann au drept consecinţă
tulburări grave în mielinizarea nervilor periferici.

Funcţiile tecii de mielină sunt complexe:

- are un rol trofic şi de protecţie, izolând complet axolema de mediul extracelular pe distanţa
unui segment internodal
- este un izolator electric, lamelele lipoproteice ale tecii de mielină constituind o barieră pentru
ionii necesari conducerii influxului nervos
- intervine în accelerarea conducerii impulsului nervos prin conducere „în salturi” (saltatorie), cu
economie de material şi energie a acestuia. Această conducere se realizează prin intermediul
nodurilor Ranvier, zone de slabă rezistenţă electrică, capabile şi responsabile de declanşarea
unui potenţial de acţiune prin depolarizarea membranei. Aici sunt concentrate canalele de sodiu,
legate de citoschelet prin filamente de actină, astfel că influxul va fi eliberat numai la nivelul
strangulaţiilor Ranvier, acestea fiind singurele zone de comunicare de-a lungul tecii de mielină.

Formarea tecii de mielină

Teaca de mielină este o structură membranară, multilamelară, elaborată de celulele Schwann.
Mecanismul exact al formării tecii de mielină este încă neclar.
Iniţial, fibra nervoasă embrionară este lipsită de orice teci, fiind reprezentată numai de
prelungirile neuronilor, axon (neurit) sau mai rar dendrite.
În cursul dezvoltării, odată cu creşterea în lungime a neuritului, are loc proliferarea celulelor
Schwann. Proliferarea celulelor Schwann este iniţiată de contactul cu fibra nervoasă, în prezenţa
unor factori stimulatori (IGF-1 şi 2, FGF-1 şi 2, TGF-β) şi factori inhibitori (colagen tip 1, activina).
Celulele Schwann se vor aşeza una lângă cealaltă, de-a lungul axonului. Apoi, pe suprafaţa
celulelor Schwann va apărea câte o depresiune, în care se va aşeza axonul (fig. 134 A). Se
constituie un înveliş celular, în formă de jgheab, în jurul axonului, până în imediata vecinătate a
extremităţii terminale. Marginile (buzele) acestui jgheab, rezultate prin apoziţia membranelor
celulare externe ale celulei gliale, sunt foarte apropiate, fără însă a fuziona între ele, şi vor forma
un mezaxon. Ulterior mezaxonul se va închide (fig. 134 B).
 177
Ţesutul nervos

Într-o etapă următoare, una dintre buze, se va înfăşura în jurul axonului, de 3 până la 50 de ori,
în funcţie de tipul neuronului. Maniera de înfăşurare este particulară şi constă într-o
suprapunere a membranelor celulare, în straturi concentrice, formate dintr-o alternanţă de
lamele clare şi întunecate, din care s-a eliminat citoplasma (fig. 134 C).
Citoplasma celulei Schwann se va menţine:
- în imediata vecinătate a neuritului, sub forma unui inel fin, numit colier intern. Conexiunea
dintre feţele externe ale membranelor plasmatice realizează mezaxonul intern (fig. 134 C). Între
neurit şi acest colier intern rămâne un spaţiu real foarte mic, spaţiul periaxonal (15-20 nm), care
prin intermediul spaţiului mezaxonic (între cele două margini ale depresiunii) comunică în mod
liber cu lichidul intercelular al celulei Schwann (fig. 132, 134 D).
- similar, la exteriorul tecii de mielină, sub forma colierului extern (un alt inel fin de citoplasmă)
(fig. 132, 134 D). La acest nivel, prin fuzionarea feţelor externe ale membranelor plasmatice se
constituie mezaxonul extern. Lamela cea mai externă a tecii de mielină este în continuitate
morfologică, prin intermediul mezaxonului extern, cu membrana plasmatică a celulei Schwann
(fig. 134 D).
- sub formă de mici insule, între lamele succesive de mielină, denumite incizurile Schmidt-
Lantermann, considerate defecte de fuzionare ale membranelor plasmatice în procesul de înfăşurare
(fig. 131)
- în buclele perinodale ale nodurilor Ranvier (fig. 131).
Toate aceste zone, traduse prin disociaţii ale liniilor dense majore, permit o comunicare între
corpul celulei Schwann şi lamboul mielinic format.
Corpul celulelor Schwann va rămâne ataşat pe suprafaţa tecii de mielină sub forma tecii
Schwann.

Figura 134 A. Fazele mielinizării (modificat după
Junqueira, 2002).
1 – axon, 2 – celula Schwann situată în
proximitatea axonului , 3 – nucleu al celulei
Schwann.
Figura 134 B. Fazele mielinizării (modificat după
Junqueira, 2002).
1 – axon cuprins în jgheabul celulei Schwann,
2 – celula Schwann cu cele două buze apropiate,
3 – nucleu al celulei Schwann, 4 – mezaxon,
5 – spaţiu periaxonal.

Figura 134 C. Fazele mielinizării (modificat după
Junqueira, 2002).
1 – axon, 2 – corpul celulei Schwann ce s-a
înfăşurat în jurul axonului, 3 – nucleu al celulei
Schwann, 4 – mezaxon intern, 5 – mezaxon
extern.
Figura 134 D. Fazele mielinizării (modificat după
Junqueira, 2002).
1 – axon (neurit), 2 – colier intern, 3 – nucleul celulei
Schwann, 4 – colier extern, 5 – teaca de mielină.
178
Ţesutul nervos

Remarcă practică
Formarea tecii de mielină începe în viaţa intrauterină şi se continuă şi după naştere până la
vârsta de aproximativ doi ani. Rădăcinile nervilor motori sunt deja mielinizate la naştere, dar
nervul optic şi rădăcinile senzitive se vor mieliniza doar după 3-4 luni. Tracturile corticospinale
necesită un an până la mielinizare completă, iar axonii comisurali ai emisferelor cerebrale au
nevoie de 7 ani sau chiar mai mult. În cadrul acestui proces progresiv, instalarea diferitelor
funcţii se corelează cu gradul de mielinizare.
Implicaţii în patologie: tulburări de mielinizare
Integritatea mielinei este afectată în aşa-numitele boli demielinizante. Acestea pot fi de cauză
imună (boala Charcot-Marie-Tooth, scleroza multiplă şi boala de demielinizare monofazică),
moştenite (adrenoleucodistrofia datorată unui defect genetic ce duce la acumularea de acizi
graşi cu lanţuri foarte lungi, VLCFA – Very-Long-Chain Fatty Acids), metabolice (alcoolism,
malnutriţie, deficit de vitamină B12) sau induse de virusuri (encefalopatie progresivă multifocală
în infecţii virale oportuniste la pacienţi cu imunodeficienţe).

Teaca Schwann este cea de a doua structură tubulară ce participă la formarea tecii fibrei
nervoase periferice mielinizate. Teaca Schwann este alcătuită din ceea ce rămâne din celulele
Schwann după formarea tecii de mielină (fig. 131). La nivelul strangulaţiilor Ranvier, celulele
Schwann adiacente sunt solidarizate prin interdigitaţii, care acoperă în parte, buclele terminale
ale lamelor mielinice.
În microscopia optică, teaca Schwann apare sub forma unui strat subţire de citoplasmă,
transparentă, amorfă şi elastică, aplicată pe faţa externă a tecii de mielină. În regiunea
perinucleară, plasată în partea mijlocie a celulei, citoplasma este ceva mai abundentă. Nucleul
este alungit, ovalar, aşezat paralel cu axul fibrei. Nucleii din mai multe segmente succesive sunt
dispuşi totdeauna alternativ, la dreapta şi la stânga fibrei nervoase.
În microscopia electronică, se observă în citoplasmă, mai ales în regiunea perinucleară,
numeroase mitocondrii, RER, aparat Golgi, lizozomi, incluziuni lipidice, microtubuli şi
microfilamente.
Teaca endoneurală (anterior denumită şi teacă Henle) înveleşte la exterior teaca Schwann. Între
celulele Schwann şi teaca endoneurală există o membrană bazală elaborată de celulele Schwann.
Teaca endoneurală este o teacă conjunctivă continuă, ce dispare numai la nivelul terminal al
fibrei nervoase. Este o structură formată dintr-o lamă fină de ţesut conjunctiv, ce înconjoară
fiecare fibră nervoasă în parte şi care se ataşează de membrana bazală a celulei Schwann. În
acest ţesut conjunctiv se observă fibroblaste, macrofage, mastocite, fibre de colagen, de
reticulină şi elastice, precum şi capilare.
Teaca endoneurală are un rol mecanic, de rezistenţă şi protecţie, şi participă la controlul şi
reglarea proceselor de permeabilitate.

Fibra nervoasă centrală mielinică

Fibra nervoasă centrală mielinică, este lipsită de teaca glială şi teaca conjunctivă endoneurală.
Mielina este formată de către prelungirile oligodendrogliilor, în timp ce corpul celulei
mieloformatoare rămâne la o oarecare distanţă de fibra nervoasă (fig. 135). Mecanismul de rulare a
prelungirilor oligodendrocitului în jurul axonilor nu este încă pe deplin cunoscut.
O celulă glială poate forma mai multe segmente de mielină, nu doar unul ca în cazul celulei
Schwann. De aceea distanţa între două noduri este mai scurtă, rulourile mielinice sunt mai
reduse, iar teaca mai subţire. De asemenea, oligodendrogliile emit mai multe prelungiri care vor
edifica teaca de mielină din jurul mai multor axoni. Prelungirile oligodendrocitelor la nivelul
nodurilor Ranvier nu prezintă interdigitaţii, astfel încât teaca de mielină la acest nivel, fie va fi
acoperită de picioruşele astrocitelor, fie va rămâne neacoperită.
 179
Ţesutul nervos

Figura 135. Oligodendrocitul şi modul de formare a tecii de mielină pe trei fibre nervoase centrale
mielinice (modificat după Röhlich, 2006).
1 – nucleu, 2 – lizozomi, 3 – mitocondrie, 4 – aparat Golgi, 5 – reticul endoplasmic neted,
6 – reticul endoplasmatic rugos, 7 – gliofilamente, 8 – microtubuli, 9 – axon cu teaca de mielină.

Remarcă practică
Din punct de vedere molecular şi respectiv biochimic, mielina din SNC diferă de mielina din jurul
fibrelor nervoase periferice. Conţine 70% lipide (galactoceramide) şi 30 % proteine, ce formează
molecule specifice ca:
- proteolipide (molecule transmembranare ca PLP şi DM20), care asigură coeziunea feţelor
externe ale membranelor celulare
- MBP (Myelin Basic Protein), care determină fuziunea feţelor interne ale membranelor celulare
şi formarea liniei dense majore
- MAG (Myelin Associated Glycoprotein) şi MOG (Myelin Oligodendrocyte Glycoprotein), cu rol
de molecule de adeziune şi de recunoaştere.
Lipsesc însă molecule glicoproteice P0. Bolile de demielinizare sunt date de insuficienţa sau
absenţa anumitor proteine.

Între fibra nervoasă centrală mielinică şi cea periferică există următoarele diferenţe:
- nodurile Ranvier sunt mai mari, iar segmentele internodale sunt mai scurte; astfel conducerea
saltatorie este mai rapidă
- lipsesc incizurile Schmidt-Lanterman, citoplasma persistând numai la nivelul colierului intern şi
în zona paranodală; la fel, la nivelul tecii de mielină, datorită absenţei laminei externe
oligodendrocitare şi distanţării corpului celular de neurit, respectiv neuriţi, stratul situat cel mai
superficial este lipsit de citoplasmă.

Fibrele nervoase amielinice

Fibra nervoasă periferică amielinică
Fibrele nervoase periferice amielinice, sunt caracteristice nervilor vegetativi, fiind numite şi fibre
Remack. Teaca de mielină este absentă, neuritul fiind înconjurat numai de teaca glială Schwann
şi teaca endoneurală.
Teaca Schwann este formată dintr-o succesiune de celule gliale. Spre deosebire de fibra
nervoasă periferică mielinică, în acest caz, celula Schwann prezintă la nivelul corpului celular mai
multe depresiuni, în care este capabilă să adăpostească unul sau mai mulţi axoni, 5-20 fascicule
de axoni, denumite fibre poliaxonale (fig. 136). Depresiunile citoplasmatice comunică prin
mezaxon cu mediul extracelular, iar marginile jgheaburilor formate nu fuzionează complet,
făcând posibilă comunicarea directă între axolemă şi substanţele extracelulare. Datorită acestui
180
Ţesutul nervos

aranjament, celula glială nu se mai poate roti în jurul fiecărui neurit, ceea ce face imposibilă
formarea tecii de mielină în jurul tuturor axonilor.
Fibrele nervoase amielinice sunt lipsite de noduri Ranvier, deoarece celulele Schwann învecinate
se unesc prin prelungirile lor laterale pentru a forma o teacă continuă.

Figura 136. Fibra nervoasă periferică amielinică (modificat după Röhlich 2006).
1 – nucleul celulei Schwann, 2 – corpul celulei Schwann cu depresiuni citoplasmatice, 3 – axoni.

Fibra nervoasă centrală amielinică

Este lipsită de teci, astfel încât axonul vine în contact direct cu prelungirile celulelor gliale sau cu
alţi axoni. Asemenea fibre se găsesc în substanţa cenuşie a encefalului şi a măduvei spinării şi vin
în contact direct cu prelungirile celulelor gliale sau cu alţi axoni.

Remarcă practică
Conducerea impulsului nervos
Axonii mielinizaţi conduc impulsurile mult mai rapid decât axonii nemielinizaţi. Conducerea de-a
lungul axonilor mielinizaţi este saltatorie sau discontinuă, de la un nod Ranvier la următorul.
Viteza conducerii saltatorii este dependentă de grosimea tecii de mielină, dar şi de cea a
axonului, conducerea impulsului fiind mult mai rapidă în axonii cu diametru mai mare decât în
cei subţiri.

Degenerarea şi regenerarea fibrei nervoase

Neuronul este o unitate morfo-funcţională şi genetică (fig. 137), care reacţionează ca un întreg.
Lezarea pericarionului determină leziuni grave la nivelul prelungirilor sale, care se dezintegrează
şi dispar. Toate aceste modificări sunt de tip degenerativ, ele putând fi reversibile şi ireversibile.

Figura 137. Neuron indemn (modificat după Maillet, 1977).

1 – pericarion cu corpi Nissl, 2 – cilindrax, 3 – teaca endoneurală, 4 – teaca Schwann, 5 – teaca de mielină,
6 – placa motorie, 7 – fibra musculară striată.

Astfel, orice alterare a continuităţii dintre fibrele nervoase şi pericarionul propriu (secţionare,
compresiune prelungită) determină un proces de degenerare, urmat de tentativa de refacere
morfologică şi funcţională, ce implică o serie de reorganizări structurale şi reacţii metabolice,
numite reacţie axonală.
Reacţia axonală implică trei tipuri de modificări, în raport cu localizarea:
- locale, caracteristice strict locului de agresiune
 181
Ţesutul nervos

- la nivelul segmentului distal, unde realizează degenerescenţa walleriană

- la nivelul segmentului proximal, unde realizează degenerescenţa retrogradă.

Degenerescenţa walleriană (anterogradă sau secundară) are loc distal de punctul lezat, pe toată
întinderea capătului periferic al nervului.
Funcţional, se caracterizează prin dispariţia excitabilităţii şi conductibilităţii nervului respectiv.
Structural, se manifestă prin dezintegrarea fibrelor nervoase care şi-au pierdut continuitatea cu
pericarionul. Ea se realizează în minimum 4 săptămâni şi interesează filamentul axial, teaca de
mielină şi teaca Schwann a fibrei nervoase lezate. În segmentul situat distal leziunii nervului, atât
axonul (separat de pericarion), cât şi teaca de mielină degenerează complet, iar resturile lor, în
afară de elementele conjunctive şi teaca perineurală, vor fi fagocitate de către macrofage
(microglii).
În primele 48 de ore neuritul îşi pierde excitabilitatea, devine mai palid şi se retractă. În
axoplasmă au loc alterări mitocondriale şi ale citoscheletului, urmate de dezintegrări ale
axolemei, ceea ce determină degenerarea şi fragmentarea segmentului distal al axonului, sub
formă de „mărgele”. După câteva zile sau o săptămână, se observă fragmentarea tecii de
mielină, urmată de apariţia unei mase lipidice pe traiectul întregului segment distal. Implicit
sinapsa, realizată prin terminaţia axonală respectivă, este compromisă (fig. 138).

Figura 138. Degenerescenţa walleriană (modificat după Maillet, 1977).

1 – pericarion fără corpi Nissl, cromatoliză, 2 – teaca Schwann, 3 – fragmentarea mielinei, 4 – fragmente
de cilindrax, 5 – macrofage.

Aproximativ din ziua a şaptea, resturile de neurit şi de mielină sunt fagocitate şi eliminate de
celulele Schwann sau de către microglii.
Celulele Schwann, membranele lor bazale şi ţesutul conjunctiv supraiacent nu suferă modificări
degenerative la nivelul segmetului distal.

Degenerescenţa retrogradă cuprinde atât modificările fibrei nervoase, care şi-a păstrat legătura
cu pericarionul, proximal de locul leziunii, cât şi modificări ale pericarionului.
Modificările fibrei nervoase încep la 24 ore după lezare, ating intensitatea maximă la aproximativ
7 zile şi se termină în jurul zilei a 21-a. Segmentul proximal axonal degenerează în vecinătatea
leziunii pe o distanţă scurtă, însă începe să crească, imediat ce macrofagele au preluat
rămăşiţele degenerate. Dacă leziunile post-traumatice sunt ireversibile, neuronul se
dezintegrează, iar în final este fagocitat de celulele microgliale.
Degenerescenţa retrogradă este cu atât mai pronunţată cu cât leziunea este mai apropiată de
pericarion.
Modificările din cursul degenerescenţei retrograde sunt similare cu cele de la nivelul
segmentelor distale, şi anume alterarea citoscheletului şi a organitelor prezente în axon.
Extinderea lor, însă, este mai redusă, fiind limitată până la ramura colaterală situată cel mai
aproape, sau cel mult pe întinderea a câteva segmente internodale, până la primul sau cel mult
la al doilea nod Ranvier.
Pierderile reduse de axoplasmă se însoţesc de modificări tranzitorii şi reversibile. Dacă însă,
cantitatea de axoplasmă pierdută este importantă, modificările sunt definitive, determinând
moartea celulară.
182
Ţesutul nervos

În paralel, în pericarion nucleul migrează la periferia celulei şi devine picnotic, corpii Nissl se
fragmentează şi dispar prin cromatoliză sau tigroliză, instalată la 1-2 zile post-leziune, fiind
maximă la două săptămâni. De asemenea are loc fragmentarea complexului Golgi, creşte
numărul de lizozomi, iar neuronul îşi retractă dendritele. Întregul pericarion va suferi şi un
proces de hiperhidratare şi tumefiere continuă.

Regenerarea fibrei nervoase este un proces care se desfăşoară la nivelul SNP, în cazul leziunilor
post-traumatice reversibile, fiind diferită în funcţie de segmentul afectat.
O leziune apărută la nivelul axonului îl împarte în două segmente: segmentul proximal
reprezentat de filamentul axial situat în continuarea pericarionului, şi segmentul distal,
reprezentat de filamentul axial situat după leziune. Segmentul distal, fiind separat de corpul
celulei nervoase, degenerează şi este fagocitat de către macrofage (microglii). Refacerea
continuităţii axonului se va face pe seama segmentului proximal, deoarece acesta îşi păstrează
continuitatea cu pericarionul.
Procesul de regenerare implică pe de o parte refacerea tecilor nervoase şi pe de altă parte
restabilirea continuităţii filamentului axial secţionat.
Regenerarea începe prin proliferarea celulelor Schwann restante, atât de la nivelul segmentului
distal, cât şi la nivelul celui proximal, cu scopul de a restabili conexiunea dintre cele două
segmente (fig. 139). Proliferarea celulelor Schwann este stimulată de un factor de proliferare
glială secretat de microglii, dar şi de factori neurotrofici, ca de exemplu NGF.

Figura 139. Regenerarea fibrei nervoase mielinice (după 3 săptămâni) (modificat după Maillet, 1977).
1 – cordon Büngner, 2 – axon în curs de creştere, 3 – celule Schwann.

În urma acestei proliferări ia naştere cordonul Büngner, un tub celular format dintr-un şir de
celule Schwann, ce delimitează un spaţiu periaxonal continuu, înconjurat de ţesut conjunctiv, şi
care se întinde de la segmentul proximal până la fosta fantă sinaptică (fig 139). Acest tub va servi
drept ghid în regenerarea viitorului axon, dinspre segmentul proximal înspre fanta sinaptică. Pe
măsură ce axonul neoformat umple în sens distal tunelul format, va fi inhibată proliferarea
celulelor Schwann şi stimulată formarea tecii de mielină (fig. 140).

Figura 140. Fibra nervoasă mielinică la 3 luni de la regenerare (modificat după Maillet, 1977).

Dacă distanţa dintre segmentul distal şi proximal este mare sau dacă segmentul distal dispare
complet (în caz de amputaţii, infecţii, hemoragii), regenerarea se va face defectuos: fibra
nervoasă nou crescută poate forma o masă bulboasă, pseudo-tumorală numită nevromul de
amputaţie (impropriu neuron de amputaţie sau de pseudoregenerare). Dacă leziunile sunt
severe, procesul de refacere a integrităţii nervului respectiv este compromis: regenerarea
 183
Ţesutul nervos

neuritului nu va avea loc, iar celulele Schwann vor prolifera haotic, realizând o tumoare de tip
particular denumită schwannomul sau neurinom de amputaţie.
Când numai o parte din fibrele unui nerv sunt secţionate apare procesul de înmugurire
colaterală. În acest caz, fibrele rămase integre dau naştere la nivelul nodurilor Ranvier din zona
respectivă, la numeroase colaterale ce reinervează organele efectoare, muşchii, a căror fibre au
fost secţionate.

În sistemul nervos central, procesul de regenerare a fibrelor nervoase decurge în condiţii mai
puţin favorabile:
- în cazul secţionării fibrelor din SNC, procesul de fragmentare şi degenerare completă a
segmentelor de axon este mult mai îndelungat
- se descriu unele proliferări axonale timide, care însă nu asigură restabilirea completă
morfologică şi funcţională; refacerea fibrelor la acest nivel este imposibilă, parţial şi datorită
faptului că aici ţesutul conjunctiv este absent
- lipsesc celulele gliale adiacente, care să formeze bandeletele de legătură; neuronii fiind celule
lipsite de capacitatea de diviziune, nu pot prolifera, iar distrugerea lor este definitivă.
Neuronii lezaţi vor fi fagocitaţi de către microglii, iar celulele gliale proliferează compensator,
dezvoltând cicatrici gliale ce vor înlocui zona de ţesut nervos funcţional. Astfel, leziunile
localizate în SNC, în care sunt afectate corpurile neuronale, sunt permanente.
184
Ţesutul nervos
Bibliografie selectivă

Baumhoer D, Steinbrück I, Götz W: Histologie, Kurtzlehrbuch mit Schemazeichnungen. Urban &

Fischer Verlag München - Jena, 2000
Căruntu ID, Cotuţiu C: Histologie.Ţesuturi fundamentale. UMF Iaşi, Editura Gr T Popa, 2004
Dabbs DJ: Diagnostic Immunohistochemistry. Churchill Livingstone Elsevier, 2006
Eroschenko V: diFiore's Atlas of Histology with Functional Correlations. Lippincott Williams &
Wilkins, 2008
Fletcher CDM: Diagnostic Histopathology of Tumors. Churchill Livingstone Elsevier, 2007
Gartner LP, Hiatt JL: Color Textbook of Histology. Saunders, 2006
Grignon G: Précis de cytologie et d`histologie. Ellipses Marketing, 2002
Junqueira LC, Carneiro J, Kelley RO: Histologie. Springer- Verlag Berlin Heidelberg, 2002
Junqueira LC, Carneiro J: Basic Histology, Text and Atlas. Mcgraw Hill, 2007
Kierszenbaum AL: Histology and Cell Biology. An Introduction to Pathology. Mosby Elsevier,
2007
Kumar V, Abbas AK, Fausto N: Robbins and Cotran Pathologic Basis of Disease. Elsevier, 2005
Maillet M: Le Tissu Nerveux, Collection Histologie et Histophysiologie Humaines. Vigot,
Paris,1977
Mills SE : Histology for Pathologists. Lippincott Williams & Wilkins, 2007
Poirier J, Ribadeau Dumas JL: Histologie – les tissus. Masson, Paris, 2002
Raica M, Mederle O, Căruntu ID, Pintea A, Chindriş AM: Histologie Teoretică şi Practică. Editura
Brumar, Timişoara, 2004
Röhlich P: Szövettan. Egyetemi Tankönyv. Semmelweis Orvostudományi Egyetem Képzéskutató,
Oktatástechnológiai és Dokumentációs Központ, 2008
Ross MH, Romrell LJ, Kaye GI: Histology. A Text and Atlas. Williams & Wilkins, 2002
Stevens A, Lowe JS: Human Histology. Mosby, 1997
Taylor CR, Cote RJ: Immunomicroscopy. A Diagnostic Tool for the Surgical Pathologist. Major
Problems in Pathology. Saunders Elsevier, 2006
Weather PR, Young B, Heath JW: Histologie Fonctionnelle. De Boeck Université, 2001
Welsch U: Sobotta Lehrbuch Histologie. Urban & Fischer Verlag München - Jena, 2003
Young B, Lowe JS, Stevens A, Heath J: Wheater's Functional Histology. A Text and Colour Atlas.
Churchill Livingstone Elsevier, 2007
 Investeşte în oameni !
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1 “Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi
dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie 1.2 „Calitate în învăţământul superior”
Proiect: „Tehnologii avansate pentru calitate în universitatea orientată spre viitor”
Cod Contract: POSDRU/86/1.2/S/58609

Material editat de Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg Mureş la 26.11.2012

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii

Europene sau a Guvernului României