GHID DE PROIECTARE A CONSTRUCŢIILOR PENTRU TRATAREA

APEI ÎN VEDEREA POTABILIZĂRII

Indicativ GP 087 - 2003

Cuprins

* PREVEDERI GENERALE
* PRINCIPALELE SCHEME TEHNOLOGICE DIN CADRUL STAŢIILOR DE TRATARE A APEI
* PROIECTAREA TEHNOLOGICĂ A CONSTRUCŢIILOR ŞI INSTALAŢIILOR PENTRU
TRATAREA APEI
* PRINCIPIILE DE PROIECTARE A SISTEMULUI DE MONITORIZARE, AUTOMATIZARE,
DISPECERIZARE A STAŢIILOR DE TRATARE A APEI
* ASIGURAREA EXIGENŢELOR DE CALITATE PENTRU CONSTRUCŢII, IGIENA ŞI
SĂNĂTATEA OAMENILOR ŞI PROTECŢIEI MEDIULUI
* Bibliografie
* ANEXA 1
* ANEXA 2: Definirea termenilor ştiinţifici utilizaţi pentru caracterizarea corectă a apei
* ANEXA 3
* ANEXA 4
* ANEXA 5
* ANEXA 6: Tipuri de camere de reacţie independente
* ANEXA 7
* ANEXA 8
* ANEXA 9: Procesul de filtrare şi factorii determinanţi
* ANEXA 10
* ANEXA 11: Influenţa compoziţiei granulometrice asupra parametrilor de funcţionare
* ANEXA 12
* ANEXA 13
* ANEXA 14
* ANEXA 15
* ANEXA 16
* ANEXA 17
* ANEXA 18
* ANEXA 19: Dotări de laborator
* ANEXA 20: Personal de exploatare şi întreţinere necesar staţiilor de tratare a apei
* ANEXA 21
* ANEXA 22: Categorii de utilaje, echipamente şi armături utilizate în staţiile de tratare

1. PREVEDERI GENERALE

1.1. Obiectul ghidului

Staţiile de tratarea apei sunt unităţi complexe de instalaţii tehnologice şi construcţii care au
funcţiunea de a prepara, din apele surselor naturale, apă potabilă care să corespundă unui
anumit standard de calităţi fizico – chimice şi bacteriologice.

Schemele tehnologice ale staţiilor de tratare sunt foarte diversificate, ele depinzând de multiple
condiţii şi în principal de :

- caracteristicile fizico – chimice şi bacteriologice ale apei de la sursa ce urmează a fi tratată ;

- exigenţele de calitate ce se impun pentru apa tratată ;

- mărimea debitului de apă tratată ;

- gradul de automatizare şi dotare a staţiei în cadrul bugetului disponibil ;

- condiţiile naturale de climă ;

- mărimea amplasamentului disponibil pentru implementarea staţiei de tratare in cadrul sistemului

de alimentare cu apă ;

- tehnologiile de tratare şi echipamentele disponibile ;

- standardul de viaţă al populaţiei .

Din NTPA-013/7 Februarie 2002 „Norme de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de
suprafaţă utilizate pentru potabilizare” vor putea fi avute în vedere condiţiile pentru stabilirea
surselor eligibile pentru apa potabilă.

Prezentul ghid de proiectare a construcţiilor pentru tratarea apei în vederea potabilizării este
conceput, pentru a stabili principiile ce trebuie avute în vedere la definitivarea schemei
tehnologice a staţiei de tratare, ţinând seama de calitatea apei la sursă şi de variaţiile acesteia,
de mărimea debitului de apă, precum şi obiectivele şi performanţele ce se impun pentru fiecare
treaptă din procesul tehnologic

Ghidul pune la dispoziţia specialiştilor care proiectează staţii de tratare, elementele teoretice,
tehnologice şi constructive privind aceste lucrări.

Prevederile ghidului urmăresc armonizarea prescripţiilor de proiectare cu specificaţiile şi

reglementările tehnice din domeniu , cunoscute atât pe plan intern cât şi internaţional. De
asemeni urmăreşte implementarea legislaţiei UE în vigoare. Directiva 98/83 privind calitatea apei
potabile.

Ghidul nu se referă la calcule de stabilitate şi rezistenţă ale construcţiei, acestea urmând să fie
executate conform standardelor şi reglementărilor tehnice de specialitate existente propunându-
se să se evidenţieze numai prescripţiile tehnice privind exigenţele de calitate referitoare la Legea
10/1995.

Tehnologiile referitoare la corectarea unor calităţi chimice, ca demineralizarea, desalinizarea şi

demanganizarea apei etc., care au caracter special şi au o frecvenţă de aplicare mai redusă nu
sunt cuprinse în prezentul ghid. Au fost introduse şi anumite tipuri de instalaţii care au fost
realizate frecvent în decursul ultimilor 30 ani care sunt în prezent depăşite din punct de vedere
tehnic (în special decantoare şi filtre) dar a căror cunoaştere este utilă pentru cazurile de
retehnologizare şi modernizare a staţiilor de tratare a apei, existente.

În conformitate cu STAS 4273 – Construcţii Hidrotehnice „încadrarea în clase de importanţă” în

ghid sunt prezentate obiecte (construcţii) ce constituie părţi determinante în fluxul tehnologic
pentru obţinerea apei potabile, acestea încadrându-se în categoria de importanţă normală (C)
sau categoria de importanţă redusă (D) cu respectarea cerinţelor de verificare. Stabilirea
categoriei de verificare. Stabilirea categoriei de importanţă a unei construcţii se face de
proiectant.
Conform Legii nr. 10 privind calitatea în construcţii şi prevederilor regulamentelor legiferate prin
HG nr. 766/1997 anexa 3 a Regulamentului privind stabilirea categoriei de importanţă a
construcţiilor şi a Regulamentului pentru verificarea şi expertizarea tehnică a proceselor, a
execuţiei tehnice a proceselor, a execuţiei lucrului şi a construcţiilor, obiectele ce intră în
componenţa staţiilor de tratare a staţiilor de epurare se încadrează în categoria de importanţă
normală la care exigenţa de verificare obligatorie este: rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor (A1),
siguranţa în exploatare (B9), igiena, sănătatea oamenilor şi protecţia mediului (D).

În prezentul ghid obiectele (construcţiile) prezentate „nu compromit siguranţa personalului,

animalelor domestice şi bunurilor” prevăzându-se şi exigenţele esenţiale conform directivei
89/106/CEE (vezi pct.5).

Proiectarea construcţiilor pentru tratarea apei se face în conformitate cu prevederile Legii

10/1995 privind calitatea în construcţii urmărindu-se realizarea şi menţinerea pe întreaga durată
de existenţă a construcţiei, a cerinţelor de calitate obligatorii (rezistenţă şi stabilitate, siguranţa în
exploatare, igiena, sănătatea oamenilor şi protecţia mediului etc.).

Terminologia şi denumirile folosite în prezentul ghid privind construcţiile şi instalaţiile de tratarea

apei în vederea potabilizării sunt cele utilizate în STAS 10898 şi reglementările apărute ulterior
acestuia.

1.2. Domeniu de aplicare

Se aplică în activitatea de proiectare şi exploatare a staţiilor de tratare pentru potabilizarea apei

pentru toate tipurile de localităţi .

1.3. Utilizatori

Ghidul se adresează proiectanţilor care elaborează proiecte, caiete de Sarcini, Documentaţii de

Licitaţie şi detaliile de execuţie, pentru construcţiile de tratarea apei, verificatorilor de proiecte,
experţi tehnici, cât şi organelor administrative publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniu,
administratorii folosinţelor de apă şi prestatorii de servicii, personalului responsabil cu execuţia şi
exploatarea lucrărilor.

1.4. Necesitatea corectării şi îmbunătăţirii calităţilor apei din sursele naturale în vederea
potabilizării

1.4.a. Impurificatori minerali au influenţe asupra calităţilor organoleptice, asupra

comportamentului în reţelele de conducte, asupra aspectului estetic, dar nu au efecte
semnificative asupra sănătăţii consumatorilor.

Turbiditatea trebuie eliminată pentru a permite o bună dezinfecţie, pentru a îndepărta poluanţii
absorbiţi pe materiile în suspensie şi pentru a evita depunerile din conducte, precum şi pentru a
da apei un aspect estetic şi de eliminare a culorii .

Culoarea poate fi datorată anumitor impurităţi minerale (ca fierul şi manganul) dar şi materiilor
organice (acizi humici sau fulvici). Ea trebuie eliminată pentru a face apa plăcută la băut, această
eliminare putând fi însoţită de eliminarea anumitor substanţe organice ce generează compuşi
haloformi.

Mineralizarea, echilibrul calco – carbonic rezultat din alcalinitatea, duritatea, acidul carbonic
dizolvat şi pH-ul apei, evită depunerile de calcar sau coroziunea reţelelor.
Un conţinut ridicat de sulfaţi poate dă un gust neplăcut şi efecte laxative, iar un conţinut important
de cloruri dă gust neplăcut şi efecte de coroziune. Apele cu conţinut de H2S dizolvat au un miros
neplăcut şi pot avea efecte laxative.

Amoniul NH4+ fără a avea efecte directe asupra sănătăţii, este un indicator al poluării apelor de
suprafaţă. Eliminarea lui se impune întrucât poate permite proliferarea anumitor bacterii în
reţelele de distribuţie.

În ceea ce priveşte efectele impurificatorilor din apă asupra sănătăţii pot fi caracterizate ca
urmare a experimentelor efectuate pe animale cu sensibilităţi apropiate de cele ale omului :

- Toxicitate ridicată: cele care provoacă moarte în scurt timp. Doza letală exprimă cantitatea de
substanţă care provoacă în 24 ore moartea a 50% din indivizi

- Toxicitate cronică: doza care luată în fiecare zi provoacă o moarte prematură. În legătură cu
această toxicitate se defineşte „doza zilnic acceptabilă” care poate fi ingerată zilnic toată viaţa

- Mutagenicitate: prin care se provoacă anumite mutaţii în funcţie de dozele ingerate

- Efecte cancerigene: expunerea la produsul examinat sau înghiţirea lui provoacă apariţia unei
tumori maligne

Principalii impurificatori minerali sunt :

- Metale: cadmiul, cromul, plumbul, mercurul, seleniul şi arsenicul care trebuie înlăturate din apă
prin procesul de eliminare a suspensiilor care reţin prin adsorbţie aceste metale

- Nitraţii a căror nocivitate la concentraţii mari este la originea methemoglobinei sugarilor

- Fibrele de azbest inspirate din aer au efect cancerigen, dar la cele din apă nocivitatea nu a fost
demonstrată. Ele se reţin în instalaţiile de reducere a turbidităţii

- Duritatea nu are efecte asupra sănătăţii dar dedurizarea apei în schimbătoarele de ioni în ciclu,
sodiu conduce la creşterea conţinutului de sodiu care la concentraţii mari favorizează
hipertensiunea. Se recomandă utilizarea apelor cu duritate cât mai redusă

- Fluorul în concentraţii mari provoacă fluoroza oaselor şi în astfel de cazuri trebuie eliminat

1.4.b. Impurificatori organici

1.4.b.1. Impurificatori organici naturali

Substanţele organice naturale ce se găsesc în apele subterane şi mai ales în cele de suprafaţă
se clasează în 6 grupe principale :

- substanţe humice ;

- acizi hidrofilici ;

- acizi carbonilici ;

- pesticide şi aminoacizi ;
- hidraţi de carbon ;

- hidrocarburi .

Aceste substanţe organice se pot cuantifica fie prin indici, globali cum este oxidabilitatea cu
permanganat şi carbon organic total sau prin măsurarea substanţelor bine definite sau a
grupurilor ce reacţionează împreună.

Ele au origine naturală sau provin din deversări urbane sau industriale şi ele trebuie reduse în
apa tratată cât mai mult posibil întrucât nu este posibil de a se stabili o relaţie între parametrii
globali şi o măsură a toxicităţii, sau ciclotoxicităţii, sau efectelor cancerigene sau mutagene şi în
consecinţă de a stabili concentraţii limită bazate pe un oarecare efect asupra sănătăţii
consumatorului, dar aceşti indicatori globali permit urmărirea eficienţei în treptele procesului
tehnologiei de tratare şi optimizarea în exploatare a acestui proces între mai multe alternative.

1.4.b.2. Impurificatori organici de sinteză

Dintre impurificătorii organici de sinteză trebuie avuţi în vedere ca având influenţe în procesul de
tratare şi efecte nocive sau toxicitate: pesticidele şi produsele fitosanitare. Sunt utilizate în
agricultură în lupta contra dăunătorilor plantelor, unele se hidrolizează rapid, altele se
acumulează în alimente. Unele sunt toxice, altele mutagene sau cancerigene.

În anul 1985 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat limitele recomandărilor de conţinut şi limitele
admise. În prezent, acestea se regăsesc în Legea 458/2002.

Solvenţii cloraţi: substanţe ca dicloretan, dicloreten, tricloretan din descărcări industriale, injecţii în
foraje pierdute sunt cancerigene sau mutange şi este important ca ele să fie eliminate .

Fenoli şi derivaţi : aceste substanţe, chiar la concentraţii foarte reduse în prezenţa clorului dau
apei gust neplăcut de clor fenol. În mod normal reducerea conţinutului de fenol la 1  gl-1 asigură
protecţia pentru gustul neplăcut. La această concentraţie clorfenolii nu mai prezintă pericol de
sănătate pentru consumator.

Hidrocarburi. Provenind din descărcarea de produse petroliere ele pot contamina atât apele de
suprafaţă cât şi pe cele subterane.

Biodegrabilitatea lor este lentă. În caz de poluare accidentală prezenţa lor la prizele de apă de
suprafaţă este de durată limitată dar în pânzele de apă subterană prezenţa este de ordinul anilor.

Influenţe nocive şi toxicitate :

- creează un film care împiedică reoxigenarea apelor de suprafaţă şi în consecinţă auto – aerarea
;

- perturbă procesele tehnologice în staţiile de tratare a apei în compartimentele de floculare,

decantare şi filtrare ;

- apar gusturi şi mirosuri pentru urme variabile între 0,5  gl-1 pentru uleiuri şi lubrefianţi

Hidrocarburi policiclice aromatice. Substanţe ca benzopyrenul, benzofluoratenul, benzoperilenul,

indonopirenul sunt substanţe foarte cancerigene şi ele trebuie eliminate complet înainte de
distribuţia apei.
Policlordifenili, apăruţi în ultimi ani ca plastifianţi, solvenţi lubrifianţi, la fabricarea
transformatoarelor şi condensatorilor. Aceştia au o mare stabilitate, sunt asimilabili de organisme.
Fără a fi formal demonstrată, nocivitatea lor este foarte suspectată.

Detergenţii – agenţi de suprafaţă şi adjuvanţi.

Agenţi de suprafaţă slab biodegradabili produc o reducere a tensiunilor superficiale ceea ce le

conferă proprietăţi de spălare. Cei anionici (alchilbenzen sulfonaţi) care dau probleme serioase în
apă sunt în curs de înlocuire cu detergenţi, cu lanţuri lineare, biodegradabili în proporţie de 80%.

Adjuvanţi: întăritori, aditivi, enzime.

Concentraţia în apele de suprafaţă este de 0,05 … 6 mg/l dar este în curs de diminuare pe
măsura introducerii detergenţilor biodegradabili.

Nocivitatea prezenţei lor se datorează formării de spumă care răspândeşte bacteriile şi viruşii
(concentraţii peste 0,3 mg/l), încetinirii transferului de oxigen, apariţiei gustului de săpun, creşterii
conţinutului de fosfaţi ce favorizează eutrofizarea şi dezvoltarea planctonului.

Detergenţii nu sunt toxici faţă de baterii, de alge, de peşti cu atât mai mult cu cât concentraţia
rămâne sub 3 mg/l.

1.4.c. Radioactivitatea prezentă în apa de consum poate conduce la apariţia de tumori .

1.4.d. Poluarea indusă poate fi produsă de utilizarea unor reactivi, a unor coagulanţi minerali, a
polielectroliţilor adjuvanţi) pentru care trebuie prescrise doze maxime admise).

1.4.e. Impurităţi produse de reacţia unor reactivi cu substanţe organice din apă dând compuşi
haloformici.

Această acţiune poate fi produsă de ClO- sau un alt halogen (brom, Iod) pe baza reacţiei :

Produsele rezultate „trihalometani” sunt suspectaţi de a fi cancerigeni.

1.4.f. Impurităţi de natură biologică

Bacterii şi viruşi

Bacteriile indică o posibilă contaminare de viruşi patogeni pentru om. Dezvoltarea germenilor
banali în reţelele de distribuţie produc consumul oxigenului dizolvat, coroziune, apariţia unor
gusturi neplăcute.

Microorganisme

Fito şi zooplanctonul secretă substanţe care imprimă apei un gust şi miros neplăcut. Ele sunt
patogene pentru om şi produc depozite în reţele precum şi apariţia condiţiilor de anaerobie.
1.5. Armonizarea prescripţiilor de proiectare cu specificaţiile şi reglementările din
directivele cu normele uniunii europene 98/83 şi 89/106

Necesitatea alinierii legislaţiei existente privind calităţile ce trebuie îndeplinite de apa potabilă cu
normele directivei UE a condus la emiterea Legii 458/2002.

În tabelul 1.1. din Anexa 1 se prezintă o comparaţie între exigenţele de calitate impuse de Legea
458 şi cele prevăzute în STAS 1342 – Apa potabilă.

Din această comparaţie rezultă exigenţe sporite la numiţi indicatori precum şi extinderea
numărului de indicatori ce trebuie monitorizaţi.

Legea 458/2002 prevede ca alinierea la noile norme să se realizeze până cel târziu în anul 2013.
Ca urmare în staţiile de tratare existente este necesar să se realizeze retehnologizări şi
modernizări care să asigure aceste obiectiv.

Această acţiune trebuie precedată de efectuarea unor studii hidrochimice asupra calităţii apei,
surselor şi a variaţiilor în timp a acestora, precum şi a unor studii de tratabilitate a apei la scară
pilot, în perioade caracteristice din punct de vedere a calităţilor apei de la sursă (turbidităţi,
temperaturi, conţinut de microfloră, microfaună, substanţe organice, poluări accidentale).

În vederea efectuării acestor studii care au un rol determinant în stabilirea schemelor tehnologice
a staţiei de tratare, precum şi în dimensionarea tehnologică a fiecărei trepte din staţia de tratare,
este necesar ca toate laboratoarele de profil să fie dotate cu staţii pilot mobile. Aceste staţii
dimensionate pentru debite de 50 – 150 l/h vor trebuie să fie dotate corespunzător acestor debite,
cu instalaţii şi echipamente necesare treptelor de tratare: preoxidare, dozare reactivi coagulanţi şi
adjuvanţi cărbune activ praf, decantoare, corecţie pH, filtre rapide de nisip, interoxidare cu Cl2 şi
ozon, filtre de cărbune activ, dezinfecţie cu clor. Fluxul tehnologic cu interconexiunile între
treptele menţionate trebuie să permită by-pasarea unora din trepte.

Aceeaşi filieră de stabilire a schemei tehnologice şi dimensionare trebuie parcursă şi în cazul

unor staţii noi de tratare.

În principal staţiile de tratare existente vor trebuie completate, după caz, cu instalaţiile de
preoxidare şi interoxidare, instalaţii moderne de preparare şi dozare a reactivilor (granulari sau în
soluţie), de preparare şi dozare polielectroliţi, de corectare a pH-ului (cu var sau un acid),
instalaţii de ozonizare şi filtre de cărbune activ. Introducerea pe scară largă a monitorizării şi
automatizării întregului proces tehnologic cu echipamente moderne de măsurare în flux şi de
corectare în timp real a anumitor parametrii (turbiditate, temperatură, doza de reactivi etc.) va fi
obligatorie, atât pentru obţinerea unei ape potabile, în limitele de calitate impuse, cât şi pentru
optimizarea consumurilor de reactivi şi energie.

[top]

2. PRINCIPALELE SCHEME TEHNOLOGICE DIN CADRUL STAŢIILOR DE

TRATARE A APEI

Întreaga cantitate distribuită în reţea trebuie să corespundă condiţiilor de calitate, nefiind de

conceput realizarea unei reţele de distribuţie separate pentru apa efectiv consumată ca apă
potabilă.
2.1. Corectarea calităţilor apei

În vederea satisfacerii condiţiilor impuse de diverse utilizări, corectarea calităţilor apei, se

realizează prin procedee de tratare determinate de natura, echilibrul şi starea de dispersie a
substanţelor minerale sau organice conţinute în apă, substanţe care după caz, trebuie total sau
parţial eliminate.

În vederea caracterizării corecte a apei ce urmează a fi tratată trebuie precizaţi o serie de termeni
ştiinţifici utilizaţi, din care cei mai frecvent sunt următorii: turbiditate, indice de colmatare, titru
alcalimetric ş.a. Pentru definirea acestora vezi Anexa 2.

Substanţele minerale sau organice se pot găsi în apă în 3 stări de dispersie: substanţe dizolvate;
dispersii coloidale; suspensii gravimetrice.

 Substanţele dizolvate în apă sunt dispersii moleculare (soluţii) particulele fiind ca mărime sub 1
m . În apă pot fi dizolvate substanţe minerale (cloruri, carbonaţi, şi bicarbonaţi, sulfaţi, oxizi,
bioxizi, azotaţi de sodiu, de potasiu, de calciu, de magneziu, de fier, de siliciu etc.) substanţe
organice (resturi de plante şi animale, compuşi conţinând carbon, hidrogen şi uneori oxigen şi
azot) sau gaze (oxigen, azot, bioxid de carbon, metan, hidrogen sulfurat).

Substanţele dizolvate imprimă apei reacţia caracteristică (pH) care are o deosebită importanţă, în
special la tratarea apei cu coagulant.

Substanţele dizolvate în apă formează soluţii de electroliţi, neutre din punct de vedere electric
(suma sarcinilor electrice pozitive ale cationilor este egală cu suma sarcinilor negative ale
anionilor), având o conductibilitate electrică cu atât mai mare cu cât concentraţia soluţiei este mai
mare.

Normele sanitare sau normele tehnice corespunzătoare proceselor tehnologice unde se foloseşte
apa stabilesc anumite limite admisibile pentru conţinutul în apă a substanţelor dizolvate, pentru
duritatea, alcalinitatea sau agresivitatea apei faţă de construcţiile cu care vine în contact (metale,
betoane). Dacă aceste limite admisibile sunt depăşite, devine necesară corectarea calităţilor apei
(deferizarea, demanganizarea, reducerea durităţii, desalinizarea, eliminarea gazelor dizolvate,
defluoarea apei); pentru eliminarea mirosului şi gustului apei se folosesc fie metode chimice (cu
sulfat de cupru şi clor), fie filtrări prin cărbune activ.

 Dispersiile coloidate sunt constituite din cele două faze, apa şi substanţele în dispersie, care se
prezintă sub formă de particule de mai multe molecule cu mărimea între 1 şi 100 m (compuşi de
aluminiu, de siliciu, de fier şi compuşi organici). Datorită forţelor superficiale de la suprafaţa de
separaţie între apă şi particule dispersiile coloidale nu au decât o slabă tendinţă de depunere şi
pentru separarea lor din apă este necesar să se trateze apa în prealabil cu un coagulant (de
obicei un hidrat metalic), care are proprietatea de a aglomera aceste particule în dispersie
coloidală, aducându-le în stare de suspensie gravimetrică, pentru a fi astfel separate din apă prin
decantare şi filtrare.

 Din categoria substanţelor organice în suspensie fac parte şi microorganismele vii (planctonul)
sau moarte şi în stare latentă (pseudoplanctonul). Această floră şi faună a apelor dă indicaţii
asupra compoziţiei chimice a apei (microorganisme feruginoase, sulfuroase etc.) precum şi a
stării a apei (alge verzi şi diatomee, larve sau ouă de viermi intestinali, bacterii banale sau
patogene).
Decantarea şi filtrarea reduc numai parţial conţinutul de materii organice din apă. Reducerea lor
şi în special a numărului de bacterii sub limita admisibilă constituie procesul de dezinfectare a
apei, care se bazează fie pe acţiunea unor agenţi chimici (clorul şi ozonul), fie a unor agenţi fizici
(electricitatea, razele ultraviolete), fie prin reţinerea lor în membrana biologică a filtrelor lente.

 Particulele în suspensie gravimetrică cu mărimea de peste 100  m constituie sisteme în care

faza solidă se separă din apă în timp relativ scurt fie prin decantare,în cazul particulelor cu
greutatea specifică mai mare decât a apei (nisip, resturi de vegetale etc.), fie prin ridicarea la
suprafaţa apei, în cazul particulelor cu greutatea specifică mai mică decât a apei (uleiuri şi
grăsimi).

Separarea din apă a suspensiilor gravimetrice se face prin procedee fizice de sedimentare flotare
şi filtrare.

În staţiile de tratare curente, conţinând tratarea cu reactivi coagulanţi, decantarea, filtrarea şi

dezinfectarea apei, se obţine în general numai o limpezire, prin eliminarea dispersiilor, coloidale
şi gravimetrice şi o dezinfectare a apei. În aceste staţii nu se obţine decât o reducere parţială a
substanţelor organice şi nu se schimbă, în general, mineralizarea apei.

Pentru a se reduce mineralizarea apei este necesar să se apeleze la tratări chimice cu var pentru
reducerea durităţii, cu schimbători de ioni pentru demineralizarea mai avansată, iar în anumite
condiţii de concentraţii mari de săruri, la electroliză sau osmoză inversă. De asemenea, pentru
reducerea substanţelor organice sub anumite limite, mai ales prezenţa în apă a micropoluanţilor
sau fenolilor trebuie să se recurgă la tratări cu ozon, urmate de cele mai multe ori de filtrare cu
cărbune activ, această tratare având efecte şi în eliminarea culorii şi a mirosului apei.

La alegerea schemei de tratare a apei se examinează deopotrivă calităţile naturale ale apei, cât
şi natura şi influenţa impurificatorilor datoriţi contactului apei cu diverse surse de poluare.

Dintre calităţile naturale ale apei factorii care se examinează în principal sunt :

- Conţinutul în oxigen. Apele lipsite de oxigen dizolvat în cantităţi suficiente sunt neplăcute la
gust. În consecinţă, în special în cazul apelor subterane lipsite de oxigen dizolvat este indicată o
aerare. Dimpotrivă oxigenul în cantităţi apropiate de punctul de saturaţie poate conduce la
fenomene de coroziune a tuburilor metalice

- Temperatura apei. Temperatura apelor subterane cu o bună constanţă în tot timpul anului şi
care nu coboară de 100C este un factor care facilitează adoptarea unor procedee de tratare
stabile în timp pentru aceste ape. Scăderea temperaturii în cazul apelor de suprafaţă sub valori
de +100C conduce la dificultăţi în procesele chimice de floculare, pe care le întârzie, fiind
necesară intervenţia ajutătorilor de coagulare

Temperaturile mai ridicate pot conduce în schimb la dezvoltări importante ale plantonului, la
suprasaturarea apei cu gaze dizolvate, care produc, de asemenea, inconveniente în staţiile de
tratare, în special în procesul de limpezire a apei

Dar, de regulă, nu se întreprind măsuri speciale pentru modificarea temperaturii apei, acestea
fiind prohibitive din punct de vedere al costului

- Materii în suspensie. Acestea provin în principal din antrenarea în mod natural, pe cursurile de
apă, a materiilor mai fine sau mai grosiere din bazinul hidrografic, în special în perioadele de
precipitaţii şi de ape mari. Acestea trebuie studiate pentru a se cunoaşte starea lor de dispersie,
natura şi starea lor de echilibru în apă, comportarea lor în procesele de coagulare – floculare şi
limpezire

- Conţinutul în materii organice. Materiile organice conţinute în apă trebuie examinate din punct
de vedere al originii lor precum şi al oxidabilităţii. Dacă acestea sunt de origine vegetală şi
nenocive o concentraţie mai mare a lor nu trebuie să atragă măsuri de reţinere în staţiile de
tratare, măsuri în general costisitoare, fiind necesare de obicei tratări cu oxidanţi puternici (ozon,
dioxid de clor) şi reţineri în filtre cu cărbune activ. În cazul apelor cu conţinut de substanţe
organice trebuie testată oxidabilitatea cu clor gazos până la punctul critic cu aplicarea acestei
tratări în cazul când dozele de clor rezultate nu depăşesc 2-3 g/m3

- Culoarea, gustul apei şi provenienţa acestora

- Natura şi cantităţile de plancton care pot produse dificultăţi în procesul tehnologic de tratare a
apei

- Poluanţii şi micropoluanţii organici în principal fenolii şi derivaţii acestora, hidrocarburile ca:

petrolul, uleiurile sau lubrefianţii, kerosenul, benzina; detergenţii ca: agenţi de suprafaţă anionici,
cationici sau neionici, adjuvanţii şi pesticidele, natura şi mai ales degradabilitatea acestora,
reacţia acestora faţă de tratarea cu agenţi oxidanţi ca: ozonul. Dioxidul de clor şi clorul şi
adsorbţia lor pe cărbune activ, praf sau granulat.

2.2. Scheme tehnologice pentru staţiile de tratarea apei

În tabelul 2.1. sunt arătate pentru o orientare generală instalaţiile de tratare necesare în vederea
potabilizării, corespunzând categoriilor de ape de la sursele de apă subterană sau de suprafaţă.

Proprietăţile fizice, chimice şi bacteriologice ale apei la sursă şi condiţiile de calitate cerute de
consumator determină procesele tehnologice de tratare a apei.

Condiţiile de calitate pentru apa potabilă din STAS 1342 vor trebuie să se alinieze la prevederile
Legii 458/2002 privind calitatea apei potabile în următorii 9 ani. Pentru a îndeplini noile condiţii de
calitate vor trebuie făcute investiţii importante pentru retehnologizarea staţiilor de tratare existente
care nu pot în prezent să îndeplinească noile condiţii impuse de Directiva UE 98/83.

Dimensionarea staţiilor de tratare se face ţinând seama de calitatea apei la sursă, în limitele
admise pentru calităţile apei de categoria surselor respective (vezi pct. bibliog. 14 şi NTPA
013/2002).

În condiţiile actuale când în majoritatea cursurilor de apă se descarcă numeroase canalizări de

ape uzate industriale, este posibil şi adesea inevitabil să apară modificări accidentale ale
calităţilor apei, datorită unor defecţiuni în sistemele de epurare sau a unor descărcări importante
de substanţe poluante ce nu pot fi reţinute în staţiile de epurare. Aceeaşi situaţie se poate ivi pe
cursurile de apă navigabile datorită scăpărilor de produse petroliere sau alte substanţe nocive. În
general staţiile de tratare nu pot fi concepute şi dimensionate pentru astfel de situaţii accidentale
şi ca urmare în schema tehnologică a alimentărilor cu apă din astfel de surse este necesar să se
prevadă un rezervor tampon, înaintea staţiei de tratare care să conţină o rezervă de apă de 2-5
zile, rezervă la care se poate apela în perioadele de degradare a calităţii apei la sursă. În general
aceste rezervoare, constituie din bazine deschise, se folosesc şi ca predecantoare, pentru a se
evita stagnarea îndelungată a apei.

Precizarea schemelor tehnologice, metodelor şi treptelor de tratare se face ţinând seama pe de o

parte de natura, starea fizico - chimică şi concentraţia substanţelor conţinute în apa brută,
 stabilite pe baza unui studiu prealabil în laborator sau pentru debite de peste 100 l/s în staţii pilot
şi pe de altă parte de limitele admise pentru aceste substanţe, în apa tratată, de normele de
calitate pentru apa potabilă. La alegerea schemei tehnologice de tratare a apei trebuie adoptate
instalaţiile şi construcţiile care asigură procesul de tratare cel mai eficient şi în acelaşi timp cel
mai simplu din punct de vedere tehnologic, indicaţiile de principiu fiind date în tabelul 2.2.

Amplasamentul staţiei de tratare se alege în funcţie de planul general şi de schema tehnologică a

sistemului de alimentare cu apă, între sursa de apă şi rezervoarele reţelei de distribuţie.

Amplasamentul, cât şi întregul proiect al staţiei de tratare trebuie să fie avizate de Ministerul
Sănătăţii conf. Ord. MS nr. 536/97 şi Ord. MSF nr. 117/1997 şi trebuie să aibă asigurate zonele
de protecţie sanitară, conform HGR nr. 101/1997.

Este recomandată adoptarea fluxului tehnologic în cascadă folosind aducţiunea sau pomparea
apei de la sursă la o cotă care să permită curgerea gravitaţională prin toate treptele de tratare.
Dacă amplasamentul nu permite aşezarea în trepte a diferitelor compartimente ale staţiei de
tratare, fluxul în cascadă menţionat se poate realiza prin adoptarea unor construcţii de tip grupat
sau etajat.

Prin gruparea şi concentrarea instalaţiilor în construcţii unice sau cuplate se obţin în general
importante avantaje tehnice şi economice, ca economie de spaţiu, de conducte, cabluri, canale
de legătură şi o exploatare mai simplă.

Ca regulă generală, trebuie preferate procesele tehnologice care se pretează la automatizare,

respectiv la o exploatare cât mai simplă.

Planul general al staţiei trebuie astfel ales încât să permită extinderea staţiilor de tratare în toate
compartimentele lor. La proiectarea schemelor generale de alimentare cu apă trebuie avută în
vedere posibilitatea avantajoasă de grupare a staţiilor de tratare cu rezervoarele şi eventual cu
staţiile de pompare deservind reţeaua de distribuţie.

Tipodimensiuni de staţii de tratare, modularea tipodimensiunilor

Este recomandabil ca debitul de dimensionare al staţiilor de tratare să fie rotunjit în scopul

modulării şi tipizării acestor instalaţii - în conformitate cu tabelul 2.3, care utilizează pentru debite
şirul fundamental al numerelor normale cu relaţia :

Staţiile de tratare pot fi livrare în module monobloc prefabricate; cele din categoria până la 63
m3/h (20 dm3/s), pot fi considerate ca unităţi mici şi ele pot fi livrate în module monobloc
prefabricate, cele cu debite cuprinse între 21 şi 120 dm3/s staţii medii, iar cele cu debite peste
120 dm3/s intră în categoria staţiilor mari de tratare. Staţiile de tratare cu debite de depăşesc 3
m3/s, sunt concepute ca un multiplu de module din ultima categorie.

Tabelul 2.1.

Indicaţii privind necesităţile de tratare a apei pentru potabilizare

Apa de Instalaţii de tratare Observaţii

 Aerare Tratare cu
(preoxidare coagulant
tratat Decantare Filtrare Dedurizare Dezinfectare
sau sau alţi
preclorare) reactivi

o – obligatorii; n – necesare de la caz la caz

a) când duritatea apei depăşeşte 30 grade sa
cerută de apa industrială
b) în cazul când decantarea fără coagulant n
limpezirea necesară admisă
c) când apa conţine alge sau este colorată
d) în cazul când fierul este de origine organic
Apă de râu - 0 0 0 na) of)
compuşi humici
e) în general filtre cu marmură granulată
f) pentru cazurile în care apa conţine substan
ca fenoli sau micropoluanţi, care nu reacţione
corespunzător cu clorul pentru oxidare, este
tratare cu ozon urmată de obicei de filtrare pe
activ

 
Apă din lac - oc) n o n o

 
Apă
subterană
- - - - n o
din pânză
freactică

 
Apă
subterană
mineralizată
cu Fe, Mn, o nd) n o n o
CO2 peste
limitele
admise

 
Apă
subterană
- o n n oa) o
cu duritate
mare

 
ne)
Apă o - - n o
subterană
 cu CO2
agresiv
Tabelul 2.2.
Principiile de alcătuire a schemelor tehnologice pentru staţiile de tratare a apei în funcţie
de calitatea apei brute şi de eficienţa cerută
Procedeul sau instalaţia
ratare (a) Cazul în care se aplică
utilizată (c)
corpurilor 1.1. Grătare rare La prizele de apă de
suprafaţă în regim natural
1.2. Grătare dese Idem şi la apa de lac.
Când nu există pericolul
de degradare de către
corpurile mari şi plutitoare
şi când nu se prevede o
curăţare mecanică a
grătarelor dese se poate
renunţa la grătarele rare
1.3. Site rotative La prizele de apă din râuri
cu conţinut important de
corpuri plutitoare sub 10
mm
1.4. Deznisipatoare Ape cu suspensii grosiere
cu mărimea peste 0,2 mm
în proporţie de peste 20%
din conţinutul total. Când
apa se transportă ca
atare pe lungimi mari pe
conducte sau canale şi
înaintea staţiilor de
pompare
Parametrii şi condiţiile de
aplicare (b)
Interspaţiile între bare 8-
10 cm la cele rare, 2,5-4
cm la cele dese. Se iau
măsuri de prevenire a
degradării barelor de
corpurile mari plutitoare şi
măsuri de combatere a
fenomenelor de iarnă
(zai, gheaţă)
Plase cu ochiuri 1-5 mm.
Spălare cu jeturi de apă
la partea superioară a
tamburului
Timpul de sedimentare 2-
3 min. Viteze de sedi-
mentare în funcţie de
particulele reţinute :
 >0,10 mm
v=0,6 cm/s
 >0,20 mm
v=2,0 cm/s
Eficienţa tehnologică
Obse
(b)
Introducerea în La cantităţi imp
instalaţiile de limpezire corpuri reţinute
a unei ape fără corpuri o curăţire mec
grosiere grătarelor
Reţinerea frunzelor şi La numeroase
resturilor vegetale cu s-au dovedit in
dimensiuni 1-20 mm fost scoase din
Reţinerea nisipului Se cuplează în
(particule peste 0,15 – construcţia priz
0,2 mm) evitarea
depunerii acestuia în
aducţiuni şi în
decantoare.
Prevenirea uzurii
rotoarelor la
pomparea apei brute

1.5. Microsite Ape de lac sau de râu cu
conţinut de microfloră şi
microfaună acvatică
1.6. Separator de uleiuri În cazul existenţei unei
pelicule de ulei sau
grăsime
1.7. Decantoare şi La ape de suprafaţă ce
degrosisoare pot depăşi în anumite
perioade concentraţia de
10000 mg/dm3 suspensii
la intrarea 2.1. Introducerea clorului La ape cu conţinut
atare important de substanţe
organice şi plancton. La
ape conţinând bacterii
feruginoase manganoase
2.2. Introducerea clorului La ape încărcate cu
sau dioxidului de clor substanţe organice
înainte de decantare oxidabile, ape cu
amoniac, nitriţi,
microorganisme,
plancton, ape colorate
datorită materiilor humice.
Clorul este contraindicat
 >0,25 mm
v=2,6 cm/s
Pânze de sită cu ochiuri
de 20-60 . Spălare cu jet
de apă la partea
superioară a tamburului.
Viteza de rotaţie a
tamburului 1-2 rot/min. la
pânzele metalice se evită
preclorarea
Se utilizează flotarea
naturală sau utilizând
barbotare cu aer. Se
aplică înaintea
deznisipatoarelor sau
combinat cu acestea,
uneori pe canale
deschise de aducţiune
Viteze de trecere 20-30
m/h. Viteze ascensionale
2-6 m/h. timp de
decantare 0,5 ÷ 1 h.
poduri cu lamă racloare
sau pompe de nămol, cu
viteză de deplasare de
1÷3 cm/s
Doze de 2-20 mg/dm3.
După caz preclorarea
poate fi făcută intermitent
Doze pentru „punctul
critic” sau doze mai
reduse de clor stabilite
prin teste de laborator
Reducerea puterii Prin comparaţi
colmatante a apei cu decantor eficie
50-80%, reţinerea produce n efec
microflorei şi reducere a put
microfaunei acvatice. de precloare c
Reducerea în 90%
oarecare măsură a
turbidităţii şi
substanţelor organice
Eliminarea peliculelor
de ulei sau grăsimi
Reducerea suspen- Coagularea se
siilor nisipuri fine şi în perioadele c
argile,în proporţie de concentraţii foa
65 ÷ 85 % până la suspensii
95% prin adăugarea
de coagulant .
concentraţia nămolului
este de 10 kg/m3
Împiedicarea Trebuie exami
dezvoltării preclorării în ca
planctonului şi existenţei acizi
creşterii conţinutului
de bacterii, oxidarea
substanţei organice
Amoniacul trece în Timpul de cont
cloramină sau la doze sensibil mai re
mari se nitrifică. necesar pentru
Compuşii feroşi- dezinfectare; ti
mangonoşi sunt contact 15 min
oxidaţi. Nitriţii sunt
aduşi în stare de
nitraţi

2.3. Preozonizarea
3.1. Pulverizarea prin
sprinklere
3.2. Barbotarea cu aer
3.3. Barbotarea cu aer de
joasa presiune (ventilator)
3.4. Aerare mecanica cu
rotoare cu ax vertical sau de
tip perie cu ax orizontal
4.1. Coagulare totală,
floculare, decantare şi
filtrare, diferenţiat ca mai
jos
4.1.1. Decantare într-o
singură treaptă în
decantoare de tip
la ape cu conţinut de
fenoli
Clorul este contraindicat Oxidează anumite Timp de conta
la ape cu conţinut de substanţe organice.
fenoli Îmbunătăţeşte
filtrabilitatea apei.
În cazul apelor cu Pulverizarea apei cu 1-2 Eliminarea H2S şi
conţinut de H2S, CO2, Fe, l/sm3 la presiunea de 7-8 mirosului specific a
Mn. m H2O (procedeu cu CO2 cu reducerea
randament scăzut) agresivităţii apei
La apele feruginoase      
lipsite de O2 dizolvat, în
procesul de deferizare
(treaptă obligatorie)
Pentru flotarea uleiurilor Barbotare cu 50-100 Introducerea de O2cu  
şi grăsimilor emulsionate m3/hm3 aer cu încărcare ameliorarea gustului
în apă. de 10-30 m3/hm2 apă
eventual cu trecere prin
masă de contact.
În cazul apelor cu Barbotare cu aer produs    
conţinut de fier sau de ventilator în strat de
mangan. Înainte de apă de 25-30 cm cu debit
separatoarele de uleiuri de apă de 20-40 m3/hm2
de planşeu şi debit de aer
de 30-60 ori debitul de
apă. Bazine pentru timp
de contact de 5-15,
rotoare cu ax vertical sau
orizontal
La ape cu conţinut Potenţialul electric având Cazul curent a
important de materii în valori negative, este suprafaţă în re
suspensie depăşind 20- redus prin coagulare neamenajat
30 g/m3, cu conţinut mare aproape de zero
de substanţe organice
depăşind 10-15 g/m3. La
ape cu conţinut important
de plancton
La ape cu turbiditate Decantoare statice cu Reducerea Cu corectarea
medie, când nu se viteze ascensionale 1-1,5 suspensiilor până la pH-ului prin ad
depăşesc concentraţii de m/h în decantor. concentraţii sub 15 –
floculator cu raclor,
urmată de filtrare
4.1.2. Decantoare într-o
singură treaptă de tip
suspensional (circulaţia
stratului de nămol, de tip
circulator) sau cu paturi
de nămol (de tip
pulsator), de tip
suspensional cu strat
suspensional creat prin
adaos de strat suport
recuperabil (decantoare
lestate)
4.1.3. Procedeul de la
4.1.1.
4.1.4. Decantare în două
trepte, prima treaptă ca la
1.7 cu utilizarea
eventuală de coagulant
numai în perioadele de
viituri, a doua treaptă ca
la 4.1.2. urmată de
filtrarea rapidă
2000-3000 g suspensii/
m3
La ape cu turbiditate
medie, când nu se
depăşesc concentraţii de
1000-2000 g suspensii/
m3 pentru coagulare-
limpezire. La decolorare
şi eliminarea mirosului. La
decarbonatare. La
deferizare,
demanganizare la ape cu
conţinut de Fe şi Mn>15
g/m3
La ape cu turbidităţi mari,
de peste 2000 – 3000
g/m3
La ape cu turbidităţii
peste 3000 g/m3 ce pot
depăşi în cazuri
excepţionale 10000 g/m3.
La ape care prezintă
dificultăţi de decantare
după procedeul 4.1.3.
Decantoare longitudinale
cu înălţimea de apă 2,5 –
4,0 m cu panta fundului
1%; viteza podului raclor
1 cm/s. decantoare
radiale cu înălţimea de
construcţie pe
circumferinţa de 2-3 m;
viteza periferică a podului
raclor 1-3 cm/s
La decantoare cu
circulaţia startului de
nămol; timp de retenţie
45-100 min. viteze
ascensionale sub 2 m/h
La decantoare cu pat de
nămol şi lamele: pulsaţii
la interval de 20-40 s,
efectuate sub o presiunea
de 0,6-1,5m H2O Viteze
ascensionale sub 5 m/h,
ce se pot mări la 6-7 m/h
în cazul decantoarelor
lamelare şi viteze peste
20 m/h la decantoarele
lestate. Este necesară
asigurarea unei coagulări
corespunzătoare pentru a
realiza coeziunea
nămolului cu valori de
0,8-1,2 m/h
Numai în cazul în care
volumul de nămol produs
nu periclitează buna
funcţionare a decantării
Utilizarea de coagulant în
treapta 1 de decantare
numai în perioadele cu
concentraţii de suspensii
peste 5000 – 6000 g/m3.
Parametrii de funcţionare
pentru treapta 2 ca la
4.1.2.
30 g/m3. Se obţin
nămoluri cu
concentraţii de 5000 –
10000 g/m3
Limpezirea apei după Pentru obţinere
decantare în general corespunzătoa
sub 10 g suspensii/m3, nămolului este
iar după filtrare sub 1- utilizarea ajută
2 grade turbiditate. coagulare în sp
Concentraţia temperaturi su
nămolului obţinut din toate cazurile a
decantoare 10000 – coagulare prod
30000 g/m3. îmbunătăţire a
limpezirea apei lqa de decantare ş
decantoarele lestate nu permit însă
sub 2 grade dozelor de coa
turbiditate. Introducerea a
Recuperarea stratului coagulare se fa
suport şi separarea oarecare timp
suspensiilor prin coagulantului c
centrifugare eventual chiar
apei în decanto
de decantare s
realiza în batal
care în perioad
turbidităţi mai r
scot din funcţiu
Ca la 4.1.1. curăţă. Sistem
de capacitatea
stratului filtrant
poate fi îmbun
mărirea grosim
sau folosirea fi
strat superior d
Decantarea în două Staţia de tratar
trepte îmbunătăţeşte obicei preceda
considerabil folosirea micro
funcţionarea (procedeul 1.5
decantării şi filtrării, proteja sistemu
reduce consumurile distribuţie de în
specifice de reactivi, alge
măreşte siguranţa în
funcţionare a treptei
de limpezire a apei
 4.2. Coagularea parţială
(cu formarea de
microflocoane) şi filtrare
4.3. Coagularea totală,
floculare în strat suport şi
dublă filtrare; pe filtru de
contact şi apoi pe filtre cu
dublu curent
e 5.1. Prin utilizarea clorului
sau compuşilor săi
5.2. Prin utilizarea
peroxidului de clor
5.3. Prin utilizarea
ozonului
La ape cu conţinut de Coagularea cu doze sub
suspensii ce nu depăşesc cele rezultate după „Jar
20-40 g/m3 şi conţinut Test”
redus de substanţe
organice
La ape de lac, când Strat suport de reacţie din
volumul acumulării (peste pietriş 0,4 m şi prefiltru
10-20 mil.m3) asigură o 1,0 m cu granulozitate 2-4
apă cu turbidităţi sub 40- mm, în curent
60 grade silice. Când apa ascensional cu viteze de
la sursă nu depăşeşte la 10-12 m/h. filtre cu dublu
viituri 60-80 g suspensii/ curent cu strat inferior 0,9
m3 m în curent ascendent şi
strat superior 0,5-0,6 m în
curent descendent, cu
granulozitate 1-1,5 mm
ambele cu viteze de 5-6
m/h
Când apa nu conţine Doze (uzual 1 – 2
materii organice sau mg/dm3) care să asigure
substanţe chimice care clor rezidual 0,05-0,2
formează cu clorul mg/dm3. Timp de contact
compuşi cu gust şi miros minimum 20-30 min dorit
neplăcut (în special 1-2 h. În cazul utilizării
fenoli) unei superclorări la
punctul critic este
necesară corecţia
ulterioară cu hiposulfit
sau anhidridă sulfuroasă
Când apa conţine fenoli Dozele trebuie aplicate la
(dar nu şi alţi compuşi limita celor necesare
organici ce pot da gustul pentru a împiedica
de baltă) formarea excesivă a
cloritului de sodiu
Ape ce trebuie tratare Doze la ape de suprafaţă
pentru corectarea foarte încărcare de 1-1,2
gustului, culorii şi g/m3, cu conţinut rezidual
eliminarea anumitor de 0,4 g/m3, timp de
micropoluanţi. Pentru contact 5 min.Ozonizarea
distrugerea viruşilor şi nu este influenţată de pH
Calitatea apei este
mai slabă decât în
cazul 4.1. La
depăşirea
concentraţiei de
suspensii în apa brută
filtrele se colmatează
rapid şi sunt scoase
din funcţiune
Apă limpezită de
calitate superioară
comparabilă cu cea
obţinută prin
procedeul 4.1.2.
Se obţine apă lipsită Dozele depind
de bacterii îş de de pH (cresc o
germeni patogeni. Se şi trebuie adap
oxidează substanţele concentraţia az
organice ce pot fi amoniacal
ulterior reţinute pe
filtre de cărbune activ
Elimină formarea
clorfenolilor
Se obţine o apă de În cazul unei p
calitate superioară în coagulări neco
privinţa gustului, punzătoare do
culorii conţinutului de necesare pot c
substanţe organice. g/m3. În reţele
Ozonul rezidual după ozonizare
 oxidarea materiilor şi de azotul amoniacal. trebuie eliminat înainte făcută o cloriza
organice. La ape cu Ozonul rezidual dispare ca apa să intre în reduse pentru
conţinut de fenoli, când în  1 h în rezervoarele instalaţie calităţii apei pr
ozonizarea trebuie de stocare rezidual
urmată de filtrare pe
cărbune activ

ămolurilor 6.1. Concentrare şi
uscare pe paturi
6.2. Concentrare şi
uscare artificială pe filtre
presă, vacuum filtre sau
centrifugare
Nămoluri cu concentraţii Concentratoare de nămol
de 3000 -15000 g/m având suprafaţa
corespunzătoare unei
încărcări specifice de 10-
15 kg nămol (materie
uscată) pe m2 zi
Se obţine recuperarea Respectarea N
apei de spălare care chiar şi pe timp
se trimite în circuitul
staţiei de tratare sau
se descarcă în emisar

a 7.1. Aerare moderată Ape cu conţinut de Fe Introducerea prin Eliminarea Fe şi Mn În toate cazuril
urmată de filtrare sub 3-3 g/m3 fără mangan procedeele de la pct.3, a sub limita de 0,05 g/m3 tehnologic treb
6-8 g/m3 O2. Filtrare cu prealabil în lab
viteze de 4-6 m/h staţii pilot

7.2. Aerare, preclorare,
dublă filtrare
Ape cu conţinut de Fe şi Aerare ca la 7.1.
Mn Preclorare cu doze de 4 –
5 g/m3
Filtre treapta I cu viteze
de 6 ÷ 7 m/h pentru
reţinerea fierului
Filtre treapta Ii cu viteze
de 4 ÷ 5 m/h pentru
reţinerea manganului

7.3. Procedeul de la 7.2
cu folosire de reactivi sau
nămol cu catalizator
Ape cu conţinut de Fe şi Ca la 7.2 cu adaos de
Mn în compuşi humici sau oxidanţi puternici KMnO4
complexat pe materii sau O3. cu recuperarea
organice nămolurilor de la spălarea
filtrelor treapta a II-a şi
introducerea lor în filtrele
treapta I. Cu folosirea
nisipului manganizat în
filtrele treapta a II-a

 
durităţii 8.1. Decarbonatare cu var Ape cu duritate temporară Tratare cu var şi clorură Reducerea durităţii
peste cea prescrisă de ferică sau sulfat feros temporare la 3 ÷ 5
normele consumatorului activat cu clor grade
industrial sau în Decantare suspensională
standardul de calitate al cu recircularea stratului

8.2. Filtre schimbători de
ioni
sulfaţilor şi 9.1. Electrodializa
9.2. Osmoza inversă
a subs- 10.1. Coagulare floculare
nice – decantare, cu injectare
de cărbune activ praf
10.2. Ca la 10.1 cu filtrare
ulterioară pe cărbune
activ
a gustului 11.1. Ozon şi cărbune
activ
11.2. Numai cărbune
activ
a micropo- 12.1. Oxidare cu ozon
apei potabile cu viteze ascensionale
sub 6 m/h
La ape cu duritate Răşinile cationice preiau Reducerea durităţii Pentru evitarea
permanentă peste cea ionii de calciu din apă în totale, eliminarea unei apei agre
admisă schimbul ionilor de sodiu sulfaţilor ş clorurilor proceda la trat
Se aplică numai la ape Răşinile anionice nu sunt părţi din debitu
limpezite în prealabil admise la tratarea apei amestecul ape
cu restul debitu
Ape cu mineralizare Trecerea apei prin Reduce mineralizarea
medie salmastră, ape membrane speciale sub de la 3000 la 500 g/m3
salmastre cu debite mai acţiunea curentului
importante electric
Ape cu mineralizare Trecerea apei pure prin Produce apă complet
puternică, ape de mare, membrane speciale la demineralizată
cu debite până la 1000 presiuni mai mari de  70
m3/zi ats
Producţia:  200dm3/m2zi
Ape cu conţinut important Ca la 4.1.2. dozele de Reducerea Oxidarea chim
de substanţe organice de cărbune activ praf 5 – 15 substanţelor organice chiar ozon sau
origine animală g/m3 cu  40-70% parţială pe filtru
acţiune de red
numai 10-30%
substanţelor or
În cazul că se cere o Ca la 10.1 şi filtre de Se elimină 75 ÷ 95%
eliminare mai avansată a cărbune activ cu din substanţele
materiilor organice înălţimea de strat de 2 – organice rămase la
2,5 m tratarea de la 10.1
Schimbarea cărbunelui
devine necesară la 3-9
luni
Ape cu gust neplăcut Cărbunele activ praf în Reducerea gustului şi Gustul neplăcu
provocat de multipli doze 15-20 g/m3 introdus mirosului proveni din pro
compuşi existenţi în apă. în apă înainte de tratare prin form
Ape cu temperatură decantare, ozonul după din combinarea
variabilă putând scade filtrare substanţe azot
sub 50C
Ape cu conţinut de fenoli Dozele se stabilesc prin Eliminarea fenolilor şi În caz de conc
încercări ( de 4 ori compuşilor de clor de vâr se poat

12.2. Filtrare pe cărbune Când se doreşte o
activ eliminare totală a fenolilor
12.3. Cărbune activ praf Ape cu conţinut de
hidrocarburi cu lanţ
saturat
12.4. Ozonizare Ape cu conţinut de
hidrocarburi policiclice tip
3-4benzopyren
12.5. Spumare Ape cu conţinut important
de detergenţi
12.6. Ozonizare Ape cu conţinut de
detergenţi nebiode-
gradabili
12.7. Cărbune activ Ape cu conţinut puţin
biodegradabil
12.8.Tratare cu clor, Ape cu conţinut de
peroxid de clor sau pesticide
permanganat
conţinutul de fenoli)
Adsorbţia se face pe
granule de cărbune chiar
epuizate faţă de materiile
organice
Înainte de decantoare în
doze de 5 g/g
hidrocarburi
Insuflare puternică de aer
sub grosimea mică de
apă
Tratarea spumei prin
evaporare sau pe
cărbune activ
Doze importante de ozon
d, ce rezultă după relaţia:
ead=D/D0
A – coeficientul după
natura detergentului şi a
compuşilor din apă
D – concentraţia obţinută
în apă după introducerea
ozonului
D0 – concentraţia iniţială
de detergent
Cărbune activ praf
introdus înainte de
decantoare cu doze de
12,5-25 g/m3
Erbicidele sunt degradate
de clor, peroxid de clor şi
permanganat
Aceştia nu au însă
fenoli cărbune activ,
combinat cu tra
  pentru a nu
supradimensio
ozonizare. Ace
hidrocarburi su
fi cancerigene
detergenţilor
Reducerea deter-
genţilor sub limita de
spumare (0,3-0,4
g/m3)
Dozele de ozo
Reducerea cu 50% a influenţate de t
detergenţilor anionici contact, nici de
la doze de ozon 1,5 ÷ introducere în
3 g/m3 apă. Se ajunge trepte
la un stadiu de
eliminare maximă de Preclorarea nu
70 ÷ 95% dozele de ozon
Dozele pot fi re
injecţii periodic
activ praf
Reducerea cu 50% a Pentru reducer
detergenţilor dozele cresc la
devenind proh
Eficacitate parţială Erbicidele orga
(aldrina) sunt d
doze de ozon d
 acţiune asupra
pesticidelor clorate

Cărbunele activ praf în

12.9. Cărbune activ
Apă cu conţinut de doze maxime de 20 g/m3 Eliminarea gustului Controlul produ
pesticide provenind de la secundari
Prin filtrare pe cărbune majoritatea
activ granut pesticidele pesticidelor
sunt practic complet
reţinute

Notă :

(a) Instalaţiile şi procedeele de la 1.1 – 1.7 şi 2.1 se cuplează de regulă la prizele de apă

(b) Parametri de dimensionare şi eficienţele tehnologice indicate au caracter informativ şi ele

trebuie stabilite fie prin studii la scară pilot sau se precizează de firmele furnizoare

În tabel au fost incluse şi procedee şi trepte de tratare care se regăsesc în staţiile de tratare mai
vechi care ar urma să fie modernizate în viitor .

Tabelul 2.3.

Tipodimensiunile staţiilor de tratare utilizând debite de calcul modulate

Se aplică pentru debite

Tipodimensiunea
(debit de calcul) (m3/h)
Categoria staţiei
[m3/h]
de la la

Unităţi mici (de obicei 6,3 4,7 7,3

tip monobloc
prefabricate)
10 7,4 12

16 12,1 19

25 19,1 29

40 30 46
 63 47 70

80 71 88

100 89 110

125 111 137

160 138 174

Unităţi medii
200 175 220

250 221 275

315 276 347

400 348 440

Unităţi mari 500 441 550

630 551 700

800 701 880

1000 881 1100

1250 1101 1375

1600 1376 1750

2000 1751 2200

 2500 2201 2750

3150 2751 3470

4000 3471 4400

5000 4401 5500

6300 5501 7000

8000 7001 8800

10000 8801 11000

[top]

3. PROIECTAREA TEHNOLOGICĂ A CONSTRUCŢIILOR ŞI INSTALAŢIILOR

PENTRU TRATAREA APEI

3.1. Coagularea şi flocurarea substanţelor coloide

3.1.1. Procesul de coagulare şi floculare

Natura substanţelor coloidale în apă este, de obicei, foarte complexă: substanţele anorganice
provin, în primul rând, din diferite argile şi apoi din particule de nisip, carbonaţi de calciu, hidroxizi
de fier şi de mangan etc.

Substanţele organice coloidale provin din procesele de degradare a plantelor, algelor şi bateriilor
(denumite substanţe humice), precum şi din procesele de degradare ale impurificatorilor evacuaţi
de industrii şi oraşe.

Dimensiunile coloizilor variază, în general, între 0,1 – 10  (coloizi proveniţi din argile de obicei
între 0,1 – 0,2  , iar substanţele humice între 2 şi 10  ).

Întrucât în procesele de decantare viteza de depunere a particulelor depinde de diametrul

particulelor la pătrat (Stokes), evident că pentru a se obţine viteze bune de decantare este
necesară o aglomerare a particulelor coloidale, vizând mărirea diametrului particulelor. Particulele
coloide au tendinţa să-şi păstreze datorită efectului de respingere reciprocă generat de sarcina
electrică (de obicei negativă) dimensiunile iniţiale, respectiv starea de dispersie . Schema
încărcării electrice a coloizilor este reprezentată în figura 3.1.
Datorită încărcării electrice negative, ia naştere la suprafaţa coloidului o zonă difuză, în care
concentraţia ionilor pozitivi descreşte spre periferie. Diferenţa de potenţial în acest strat este
diferenţa de potenţial zeta  .

S-a stabilit următoarea relaţia între  şi mobilitatea particulelor.

 =K  /d

K – factor care depinde de dimensiunea şi tipul coloidului ;

 - vâscozitatea (poise) ;

D – constanta dielectrică a apei ;

 - mobilitatea particulelor (microsecunde/volt cm) ;

 - potenţialul zeta (V) .

Acest potenţial zeta, care poate fi măsurat cu un aparat de micro – electroforeză („zetametru”)
exprimă forţa de respingere a coloizilor şi prin aceasta, stabilitatea unui sistem coloidal.

În prezent există un aparat denumit SCD, care este un analizor, on line de încărcare
electrocinetică, ce oferă monitorizarea, măsurarea şi funcţiile de control pentru procesul de
coagulare.

SCD este singurul instrument on – line care măsoară direct rezultatul adaosului de coagulant.

SCD măsoară instantaneu curentul electric generat între doi electrozi prin contra – ioni fără
sarcină în mostră continuă de apă sau apă uzată. Contra – ionii sunt mărginiţi hidraulic de
particule coloidale libere prezente în mostra de apă care sunt absorbite în pereţii celulei probei .

Acţiunea de mărginire este cauzată de un piston acţionat de un motor care imprimă o mişcare de
du-te vino în gaura celulei care îndepărtează hidraulic ionii şi îi trece peste electrozi. Rezultatul
este, un curent de curgere alternativ care este proporţional cu condiţia de încărcare a apei.
Condiţia de încărcare sau densitatea netă de încărcare, depinde de excesul de ioni pozitivi sau
negativi prezent în apă după coagulare.

Semnalul de curent de curgere de la electrozii probei este procesat de panoul electronic principal
care primeşte şi un semnal de sincronizare de la un disc canelat montat în axul motorului.
Rezultatul este o ieşire de 4 – 30 miliamp. şi se afişează în unităţi de curent de curgere, care este
proporţional cu condiţia de încărcare a mostrei. Această ieşire poate fi apoi utilizată pentru a
monitoriza sau controla procesul de coagulare. În figura 3.2 este arătat curentul tipic de curgere
vis a vis de curba dozei de coagulant.

SCD permite monitorizarea continuă a procesului de coagulare furnizând astfel o calitate

constantă a apei în diferite condiţii de tratare. SCD asigură :

- dozarea uniformă de chimicale proporţională cu conţinutul de solide în suspensie din apă sau
apa uzată :
- dozarea uniformă de chimicale indiferent de fluctuaţiile în solide în suspensie şi/sau debitul de
apă brută ;

- dozarea uniformă de chimicale indiferent de variaţiile în concentraţiile soluţiei chimice de

coagulant.

În aplicaţiile de tratarea apei, SCD va menţine un punct de setare care a fost selectat utilizând
testele jar sau alte observaţii. Acest punct de setare corespunde condiţiei optime de încărcare în
apa tratată care furnizează o bună calitate a apei şi totodată asigură :

- utilizarea redusă de coagulant pentru aceeaşi calitate a apei tratare, rezultând reducerea
costurilor ;

- volum redus de nămol datorită dozării optime de coagulant ;

- funcţionări mai îndelungate ale filtrului datorită formării reduse a nămolului ;

- operarea automată a procesului de coagulare, permiţând reducerea mâinii de lucru sau

operarea fără personal ;

- aluminiu rezidual minim ca măsură de sănătate publică ;

- dozarea precisă şi consistenţa pentru eliminarea chisturilor Giardia ;

- un control mai strâns al pH-ului datorită dozării optime de coagulant .

În figura 3.3. este indicată amplasarea tipică a aparatului pe fluxul tehnologic al staţiei de tratare
a apei.

De obicei, în cazul apelor din ţara noastră folosite în staţiile de tratare urmând a fi tratate cu
coagulant, potenţialul zeta variază între -10 -30 mV.

Destabilizarea unui sistem coloidal, înţelegând prin aceasta anularea sarcinilor electrice negative
de respingere, se poate face fie prin adăugare de reactivi coagulanţi – de obicei săruri de metale
trivalente (Al +++; Fe++), fie prin electroforeză.

În momentul în care un sistem este „destabilizat” particulele coloidale se pot apropia datorită
mişcării browniene şi se pot aglomera; particulele aglomerate având o suprafaţă mai mică
raportată la masă, constituie o formă termodinamică mai stabilă, cu nivel de energie mai mic.

Procesul de formare a particulelor aglomerate, uşor decantabile cuprinde de fapt 3 faze distince :

1 Neutralizarea sarcinilor electrice prin adaosul de reactivi – coagulanţi; această neutralizare este
favorizată de un amestec energetic, cât mai rapid

2. Formarea microflocoanelor prin ciocnirea particulelor, ca urmare a mişcării browniene; această

fază este numită şi „pericinetică” (datorită faptului că mişcarea particulelor are loc în toate
direcţiile).

3. Formarea macroflacoanelor, la care, în această fază, mişcarea are o singură direcţie – pe

verticală; această fază se mai numeşte şi „ortocinetică”. Literatura de specialitate atribuie
termenilor coagulare – floculare accepţiuni diferite. În cele mai multe cazuri se utilizează pentru
noţiunea coagulare sensul corespunzător fazelor 1 şi 2, arătate mai înainte, iar pentru floculare
cel corespunzător fazei 3 – ortocinetice.

În tabelul 3.1. sunt indicate etapele de agregare .

Tabelul 3.1.

Stadiul Fenomene Denumire

Adaos de Reacţie cu apa, ionizare,

HIDROLIZA
coagulant hidroliză, polimerizare

Comprimarea dublului strat

Adsorbţia specifică a ionilor

coagulantului pe suprafaţa
particulelor
Destabilizare COAGULARE
Incluzia coloidului într-un
precipitat de hidroxid

Legături interparticule prin

polimerizare

Mişcarea browniană FLOCULARE

PERICINETICĂ
Transport
Energie disipată (gradient de FLOCULARE
viteză) ORTOCINETICĂ

Flocularea ortocinetică este legată de energia disipată. Gradientul de viteză medie G determină
probabilitatea de întâlnire a particulelor (în coagulare 400 – 1000 s-1, în floculare de ordinul 100 s-
1
):

(s-1)

P - putere disipată (m2Kgs-3) (W) ;

V - volumul ocupat de fluid (m3) ;

K - constantă depinzând de temperatura T .

T0C = 0 5 10 15 20 30

K= 23,6 25,6 27,6 29,6 31,6 35,4

3.1.2. Scheme tehnologice şi reactivi utilizaţi în tehnica tratării apelor

La alegerea schemelor care utilizează reactivi se are în vedere în mod special :

- gruparea fluxului tehnologic în cascadă ;

- gruparea gospodăriilor de reactivi în clădiri monobloc ;

- asigurarea de tehnologii în flux continuu ;

- introducerea automatizării ;

- posibilitatea extinderii instalaţiilor.

Precizarea metodelor de tratare, respectiv a schemei de adoptat pentru reactivi şi a dozelor de

utilizat (care dimensionează staţia) se face, de regulă, pe baza unui studiu de laborator (studiu
hidrochimic) sau a datelor ce se pot obţine din experienţa în exploatare a unei staţii de tratare
care utilizează aceiaşi sursă de apă brută.

În cazul în care se conturează o schemă complexă, cu mai mulţi reactivi, devine necesar să se
efectueze studii mai detaliate pe o staţie pilot.

Proprietăţi fizico – chimice ale reactivilor şi adjuvanţilor utilizaţi în tratarea apei, precum şi criterii
de utilizare a reactivilor cu caracter orientativ se prezintă în tabelele 3.2 – 3.17 din Anexa 3.

3.1.3. Stabilirea dozelor de reactivi uzuali

Dozele de reactivi pentru tratarea apei se stabilesc pe baza testelor de laborator ce se

efectuează zilnic, utilizând metoda „jar test” şi aparatajul specializat, indicat în figura 3.4.

Doza optimă de coagulant se stabileşte astfel: în 5 -6 vase de 1 l se introduce apa de tratat. Se

introduce în fiecare vas o doză progresivă de coagulant preparat cu concentraţia de 10% (o
picătură de soluţie corespunde astfel la  5 mg iar 1 cm3/100 mg coagulant). Dozele se aleg din 5
în 5 mg/l în jurul dozei cunoscute din practica de tratare pentru un anumit grad de turbiditate a
apei (de exemplu la ape cu 500 – 600 mg/l suspensii se vor încerca dozele de 45; 50; 55; 60; 65
şi 70 mg/l). Se amestecă 1 minut cu 60 – 780 rot./min şi 15 minute cu 30 rot./min în fiecare vas şi
apoi se observă în fiecare vas se formează flocoane, care se depun în cea mai mare parte în
următoarele 30 minute, lăsând apa în repaus; doza găsită se aplică în instalaţia de tratare.

Dacă apa decantată are un pH<6,5 se reface determinarea adăugând 1-3 picături de lapte de var
pentru a aduce pH-ul între 6,5 şi 7 sau mai mult.
O determinare asemănătoare se poate face pentru stabilirea coagulantului cel mai indicat.

Vasele de încercare în laborator se pot dota cu agitatoare mecanice.

Pentru calcule orientative, la proiectarea gospodăriilor de reactivi se pot admite dozele indicate în
tabelul 3.18.

Tabelul 3.18.

Doze de sulfat de aluminiu pentru predimensionarea staţiei de reactivi

Concentraţia medie a Doza de sulfat de

suspensiilor în apă aluminiu tehnic
(mg/dm3) (mg/dm3)

100 25-35

200 30-45

400 40-60

600 45-70

800 55-80

1000 60-90

1400 65-405

1800 75-115

2200 80-125

Doza de var, respectiv carbonatul de sodiu şi soda caustică necesară alcalinizării se poate
calcula cu relaţia :

DV = (0,05 Ds - A + 2K) (mg/dm3)

DV - doza de var (mg/dm3) (Ca(OH)2), respectiv soda caustică sau carbonat de sodiu ;

Ds - doza de coagulant (mg/dm3) (sub formă pură) ;

A - alcalinitatea naturală a apei în grade (ca duritate temporară) ;

K - 10 (mg/dm3) pentru var – 18,3 mg/dm3 pentru sodă şi 14,3 mg/dm3 pentru sodă caustică

Dacă doza de calcul DV are o valoare negativă, alcalinizarea nu este necesară .

Doza de clor se stabileşte în laborator, prin încercări.

Pentru operaţia de preclorare se utilizează doze de Cl2 cuprinse între 3 şi 15 mg/dm3 .

Pentru operaţia de dezinfecţie a apei (postclorare) dozele uzuale de Cl2 variază, de regulă, între
0,5 şi 1 mg/dm3.

Doza de clor se poate stabili şi în funcţie de conţinutul apei în substanţe organice, după datele
orientative prezentate în tabelul 3.19.

Tabelul 3.19.

Substanţe organice Doza de clor

(mg/dm3) (mg/dm3)

3,0 0,40

5,0 0,65

8,0 1,00

10,0 1,20

Doza de amoniac este de obicei 1/4- 1/10 din doza de clor.

Doza de cărbune activ, când aceasta se introduce înaintea decantării este de până la 15 mg/dm3,
iar când se introduce înaintea filtrării, doza minimă este de  5 mg/dm3.

Reactivii se introduc în apă în următoarele locuri :

1) Clorul – la operaţia de preclorare – în conducta de apă brută (cu luarea măsurilor de protecţie
împotriva coroziunii)

2) Reactivii coagulanţi în conducta de intrare în amestecător sau înainte de aceasta

3) Varul pentru alcalinizare se introduce în amestecător, preferabil înainte de coagulant

4) Silicea activă şi polielectroliţii în bazinul de amestec după reactivii coagulanţi

5) Cărbunele activ se introduce fie odată cu coagulantul, în amestecător (însă cu cel puţin 10
minute după introducerea clorului), fie după ieşirea apei din decantoare

6) Clorul şi amoniacul necesari la dezinfecţia apei se introduc în apa filtrată; în cazul prezenţei
fenolilor în apă, amoniacul se introduce înainte de clor, atât în operaţia de preclorare, cât şi în
cea de postclorare

3.1.4. Proiectarea construcţiilor şi instalaţiilor pentru reactivi

Stabilirea tipurilor de reactivi şi dozele de utilizare ale acestora se precizează, cum s-a arătat la
paragraf 3.1.2 şi 3.1.3. prin studii hidrochimice şi probe de laborator, determinând apoi amploarea
construcţiilor şi instalaţiilor pentru staţia de reactivi. În cele ce urmează se face o prezentare a
principalilor parametri şi condiţii de care trebuie să se ţină seama la proiectare.

a) Sulfatul de aluminiu - sulfatul de aluminiu folosit pentru tratarea apei (STAS 342) se prezintă
fie sub formă de bulgări, granular şi plăci (mai rar sub formă de soluţie). Se livrează în lăzi,
butoaie de lemn, în containere speciale sau de obicei în vrac, fie sub formă granulară în saci sau
containere de 1 tonă.

Stocarea se poate face la loc uscat atunci când aceasta se depozitează ca atare. Deoarece este
foarte hidroscopic şi în contact cu umezeala îşi schimbă calităţile, sulfatului de aluminiu în plăci
este recomandat ca acesta să se stocheze umed.

Depozitele pentru păstrarea reactivilor se amplasează în aproprierea încăperii pentru prepararea

soluţiilor.

La determinarea suprafeţei depozitului uscat pentru coagulanţi, se recomandă a se lua în

consideraţie înălţimea maximă a stratului de 2 m.

La stabilirea duratei pentru care se dimensionează stocarea trebuie ţinut seama de posibilităţile
locale de aprovizionare cu reactivi, mărimea şi importanţa staţiei de tratare, consumul zilnic de
reactivi.

În general se recomandă să se asigure în depozit cantitatea de sulfat corespunzătoare

consumului pentru 30 zile. La staţii de tratare unde se poate asigura o aprovizionare ritmică
corespunzătoare unui consum pentru o perioadă mai redusă, nu însă sub 15 zile.

La determinarea capacităţii depozitului se ia în consideraţie doza maximă de coagulant

corespunzătoare perioadele din an în care apa brută are turbiditatea maximă. Această doză se
stabileşte prin analize de laborator.

Deoarece sulfatul de aluminiu are solubilităţi variabile în funcţie de temperatură în staţiile unde se
prevede depozitarea uscată, prepararea soluţiilor se poate face în două trepte :

- una pentru soluţia concentrată  20% ;

- una pentru soluţie diluată 5 – 10%.

Depozitarea umedă se face în bazine a căror volum se determină ţinând seama că la 1 t sulfat de
aluminiu corespunde un volum necesar al bazinului de 1,50 m3.

Dozarea se poate face fie direct (soluţie  20%), fie printr-o soluţie de lucru intermediară, cu o
concentraţia de 5 – 10% care se prepară în bazine a căror volum se determină astfel :

Q – debitul apei de tratat (m3/h) ;

D – doza de coagulant industrial (mg/l) ;

n – numărul de preparări în 24 h, care variază între 3 şi 6 ;

c – concentraţia soluţiei în cuva respectivă 5 – 10% ;

d – densitatea soluţiei de concentraţie respectivă (g/cm3) .

Prepararea soluţiei de sulfat de aluminiu se face ţinând seama de următoarele :

1. Sulfatul bulgări se descarcă în bazine prevăzute cu grătare de lemn deasupra fundului.

Interspaţiile între barele grătarului se prevăd de 10 – 15 mm

2. Apa pentru dizolvarea sulfatului trebuie să aibă o temperatură de 15 – 200C. Aceasta se obţine
din amestecarea apei reci cu apă caldă, de la centrala termică a staţiei de tratare

3. O dizolvare corespunzătoare se poate obţine, în cazul în care este necesară dizolvarea în timp
scurt prin barbotare cu aer (insuflarea de aer sub grătarul de lemn)

4. Soluţia de lucru diluată, cu o concentraţie de 5 – 10% se prepară din soluţia 20 – 25% la care
se adaugă apă. În bazinele de soluţie diluată omogenizarea se poate face cu dispozitive
mecanice – agitatoare cu palate sau cu un sistem de obstacole create în circulaţia soluţiei de la
introducerea în bazin până la punctul de placare din bazin.

În cazul agitării mecanice sau pneumatice se recomandă ca puterea motorului utilizat să fie de
cel puţin 0,30 kW/m3 de soluţie stocată .

În cazul folosirii sistemului hidraulic (recirculare) se ia în consideraţie un debit minim de

recirculare egal cu 2 l/s/1m3 stocat.

În figura 3.5 se prezintă o diagramă pentru determinarea parametrilor necesari proiectării de

instalaţii pentru sulfatul de aluminiu livrat în vrac.

Se recomandă ca rezervoarele pentru soluţii să aibă fundul înclinat (> 10%) spre başa de
colectare a soluţiei.

Golirea bazinelor se face printr-o conductă cu diametrul de minimum 100 mm.

Conductele de plecare a soluţiei se amplasează la minimum 200 mm de la fund .

Pereţii bazinelor se protejează cu materiale rezistente anticorozive.

Dozarea poate fi făcută cu pompe dozatoare antiacide cu turaţie variabilă.

b) Silicea activă

Silicea activă se obţine prin amestecul silicatului de sodiu industrial cu un acid sau cu alţi reactivi
care în soluţie dau reacţie acidă (acidul sulfuric, acidul clorhidric, clor, sulfat de aluminiu).

În procedeul discontinuu de preparare a silicei active aceasta rezultă după o activare a silicatului
de sodiu cu acid sulfuric, sulfat de aluminiu sau clor şi după măturarea amestecului, alternativ în
două secţiunii din care una este în preparare şi alta în dozare.
Depozitarea silicatului de sodiu se face în spaţii închise special amenajate, în care să se poată
asigura o temperatură minimă de +50C; se recomandă să se asigure în depozit o cantitate de
silicat de sodiu necesară pentru 15 zile. Prepararea unui strat de soluţie se poate face în
recipienţi (protejaţi adecvat) similar cucele din figura 3.6.; unele dimensiuni sunt date în tabelul
3.20.

c) Hidroxidul de calciu (varul)

Varul este folosit pentru tratarea apei se livrează, la unele staţii de tratare existente, sub formă de
var nestins – în bulgări, şi var stins, sub formă granulară, deshidratată de pulbere. Varul nestins
în bulgări se transportă în vrac, iar varul stins se transportă ambalat în saci.

Depozitarea varului se face în spaţii special amenajate în acest scop şi anume :

- varul nestins în bulgări se depozitează în buncăre sau în spaţii de depozitare acoperite,

construite din materiale incombustibile;

- varul stins se depozitează în ambalajul în care a fost livrat, pe platforme închise şi acoperite .

Tabelul 3.20

Bazine de amestec cu agitare mecanică

(vezi fig. 3.6)

Greutatea
A B Cmin D E F R1 R2 R3 P
Volumul (kg)
(kW)
(m3) (mm) Gol Plin
0,63 3141 2455 500 700 808 275 100 50 50 354 1047 0,37

1,00 3181 2505 500 700 1008 275 100 50 50 406 1506 0,37

1,60 3028 2500 500 700 1308 275 100 50 50 572 2332 0,55

2,50 3623 2940 500 700 1408 275 100 50 50 615 3365 0,75

4,00 4120 3339 500 700 1608 260 100 80 80 907 5307 1,10

6,30 4292 3430 500 700 2010 260 100 80 80 1530 8460 2,20

10,00 4610 3710 500 700 2410 260 100 80 80 2020 13020 3,00

16,00 5153 4177 500 700 2812 260 100 80 80 2890 20490 4,00

25,00 5788 4705 500 700 3016 260 100 100 100 4635 32135 7,50

La stabilirea volumului depozitului se ţine seama de posibilităţile locale de aprovizionare cu var

de mărimea şi importanţa staţiei de consumul de var. În general se recomandă să se asigure în
depozit cantitatea de var necesară pentru 30 zile. În unele cazuri, în funcţie de cele arătate,
durata pentru care se face stocarea poate fi redusă, dar nu va fi mai mică de 15 zile.
Cantitatea de var care să păstrează în depozit :

(kg)

G – cantitatea de var din depozit (kg) ;

Q – debitul de apă tratat (m3/h) ;

Z – numărul de zile pentru care se dimensionează depozitul (15-30) ;

D – doza de var necesară, exprimată în CaO (g/m3) .

La determinarea capacităţii depozitului se ia în consideraţie doza maximă de var necesară.

c – conţinutul de Ca;

- în varul nestins în bulgări: c = 60 …. 80 %;

- în varul stins pulverulent: c = 60 … 67 % .

Pentru stabilirea volumului depozitului se ţine seamă de densitatea materialului :

- var nestins în bulgări : d = 1 t/m3 ;

- var stins pulverulent: d = 0,6 … 0,7 t/m3 ;

Staţiile de tratare cu var utilizează fie laptele de var provenit din varul stins în cadrul staţiei, fie
direct varul hidratat pulverulent livrat în saci sau în vrac .

Pentru prepararea laptelui de var din var nestins se prevăd: un buncăr pentru primirea varului, un
concasor, o instalaţie pentru stingerea varului, un separator pentru îndepărtarea sterilului,
rezervoare pentru lapte de var şi mijloace pentru transportarea varului uscat şi a laptelui de var.

Capacitatea rezervoarelor (minimum două) :

(m3)

Q – debitul de apă de tratat (m3/h) ;

n – numărul de preparări în 24 h, se ia între 3 şi 6 ;

D – doza de var exprimată în CaO (g/ m3);

c – concentraţia laptelui de var – se ia maximum c=2(%) ;

d – densitatea laptelui de var (g/cm3); în calcule se ia d=1 g/cm3 .

Rezervoarele pentru lapte de var trebuie prevăzute cu dispozitive pentru amestecare continuă
spre a se evita depunerea varului.

Amestecarea se poate realiza :

1. Hidraulic (prin pompe), viteza ascendentă a soluţiei în rezervor trebuind aleasă de minimum 5
mm/s. Rezervoarele se prevăd cu funduri conice cu pată de minimum 450. Introducerea laptelui
de var care circulă prin pompe trebuie realizată la partea inferioară a rezervorului, iar preluarea la
partea superioară

2. Prin barbotare cu aer comprimat, introducerea aerului făcându-se la partea inferioară, printr-un
sistem de ţevi perforate care să asigure repartizarea uniformă a aerului în rezervor. Debitul de
aer se stabileşte considerând un debit unitar de 8-10 l/s m2

3. Prin amestecătoare mecanice, viteza de rotaţie a amestecătoarelor trebuind să fie de minim 40

rot./min.

La fiecare rezervor de lapte de var se prevede posibilitatea evacuării depunerilor în canalul de

scurgere, printr-o conductă cu diametrul de minimum 100 mm.

Diametrul conductelor pentru transportarea laptelui de var se alege de minimum 50 mm, iar
viteza de curgere în aceasta se ia de minimum 1 m/s. Coturile conductelor pentru lapte de var se
prevăd cu raza de minimum 5d (d este diametrul interior al conductei) şi creând posibilitatea
demontării şi spălării conductelor.

Dozarea laptelui de var se face cu dispozitive concepute pentru funcţionarea du suspensii

(pompe dozatoare, rezervor dozator cu amestecare hidraulică).

Prepararea şi dozarea laptelui de var din var bulgări conduce la instalaţii şi construcţii cu un
volum mare şi la o exploatare ce reclamă personal numeros şi un proces tehnologic greoi în care
se manipulează cantităţii importante de reactivi şi steril.

De aceea în ultima perioadă s-a trecut la utilizarea aproape exclusivă a varului hidratat
pulverulent livrat în saci, sau pentru staţiile mai mari în vrac.

În figura 3.7 se prezintă diagrama pentru dimensionarea instalaţiilor de tratare cu var (dozare
umedă şi dozare uscată) utilizând var hidratat livrat în saci.

Varul stins pulverulent poate fi introdus în apa brută direct sau formă de pulbere sau sub formă
de lapte de var. Avantajul folosirii varului stins pulverulent constă în simplificarea instalaţiilor şi
reducerea spaţiului necesar, mai ales în cazul introducerii varului în apa brută sub formă de
pulbere. Din acest motiv se recomandă adoptarea acestei tehnologii, pentru dozare folosindu-se
dozatoare de pulbere cu disc rotativ şi cuţite reglabile (vezi fig. 3.8) sau dozatoare cu şnec.

Dozatorul uscat cu disc se instalează la partea inferioară a unui buncăr metalic în care se
depozitează cantitatea de var pulverulent necesară pentru un consum de 8 - 24 h.

Având în vedere că prin blocarea varului pulverulent la partea inferioară a buncărului intrarea
acestuia în dozator poate fi îngreunată, între buncăr şi dozator este prevăzut un vibrator mecanic
(eventual pneumatic) pentru afânarea materialului (în unele cazuri dozatorul este el însuşi
prevăzut cu vibrator, ceea ce face să nu mai fie necesare alte dispozitive suplimentare de
afânare) .
Pentru a se evita degajarea pulberii de var în incinta gospodăriei de var introducerea varului în
buncăr se face cu un sistem pneumatic de aspiraţie care preia varul direct din saci.

În cazul livrării varului stins pulverulent în vrac (ceea ce nu se recomandă la instalaţiile mici şi
medii din cauza complicării instalaţiilor), acestea se depozitează în buncăre închise etanş, iar
pentru vehiculare se prevede o instalaţie de transport pneumatic de tip ciclon, racordată direct la
vehiculul care aduce varul la depozit.

La depozitele moderne cu şnec la instalaţiile de mare capacitate se utilizează aprovizionarea

varului granulat în containere refolosite de 1 m3 care se montează direct pe dozator şi apoi se
refolosesc returnându-se la furnizor. Această tehnologie elimină instalaţiile de transvazare a
varului din saci în dozator şi exhaustoarele pentru desprăfuire.

Amestecul varului deshidratat direct cu apa brută se face într-o cameră de amestec hidraulic, cu
şicane, cu circulaţia apei pe verticală.

Amestecul varului granular se poate face prin intermediul unor vase de amestec cu apă dotate cu
mixere, la concentraţii sub 0,8 % cu adaos de apă de la reţeaua staţiei.

Vasele de amestec se dimensionează la timpi de 5-7 min. şi sunt prevăzute pe conducta de

alimentare cu apă cu flotor la nivelul de preaplin. Suspensia de var este trimisă la bazinul de
amestec cu pompe clasice.

d) Cărbunele activ

Folosirea cărbunelui activ se face în funcţie de schema tehnologică adoptată pentru tratarea apei,
fie sub formă de pulbere, fie sub formă de granule. Cărbunele activ sub formă de pulbere se
introduce în apă în mod continuu, în doze de 5-20 g/m3 de apă tratată. Locul de introducere a
cărbunelui activ sub formă de pulbere poate să fie înaintea treptei de decantare sau înainte de
intrarea apei în filtre (soluţie uzual utilizată).

Introducerea cărbunelui activ pulbere înaintea filtrelor se face în special când apa are o încărcare
mare de substanţe organice şi alge.

Cărbunele activ sub formă de granule se foloseşte în filtre similare cu filtrele de nisip deschise
sau sub presiune. Filtrele cu cărbune activ granulat sunt, de obicei, filtre sub presiune care
funcţionează cu o viteză de 20-50 m/h. Grosimea stratului de cărbune se ia 1-3 m, asigurându-se
un timp de contact de minimum 3 min. (dimensiunea granulelor 1,5-3 mm). Pierderea de sarcină
se poate considera de maximum 0,8 mH2O, la 1 m grosime strat de cărbune, la viteza maximă
admisă. Stratul de cărbune activ trebuie spălat la 15 zile prin contracurent de apă, sterilizare
săptămânală, prin trecerea vaporilor de apă (de sus în jos) sau spălarea cu apă clorată (30 mg/l)
este necesară pentru evitarea dezvoltării bateriilor şi mucegaiului.

Pentru eliminarea excesului de clor, volumul cărbunelui activ granulat se ia de 1/25 din debitul
orar maxim de apă tratată. În acest fel clorul este eliminat în întregime,chiar dacă doza de clor
este mare. regenerarea în acest caz nu este de obicei necesară, deoarece clorul este în cea mai
mare parte transformat în acid clorhidric sub influenţa catalizantă a cărbunelui. Dacă totuşi
regenerarea se dovedeşte necesară, aceasta se realizează prin trecerea vaporilor de apă timp de
1 h prin stratul de cărbune.

În figura 3.9 se prezintă o diagramă pentru dimensionarea unei instalaţii de cărbune activ şi
schema tehnologică a unei asemenea instalaţii.
Pentru combaterea mirosului şi eliminarea fenolilor, volumul cărbunelui activ granulat se ia de
1/10 din debitul maxim orar de apă tratată. Regenerarea se face în medie la 3-6 luni, prin
trecerea vaporilor de apă timp de 1h prin stratul de cărbune, urmată de spălarea cu soluţie de
sodă 5% la temperatura minimă de 800C.

Intensitatea vaporilor de apă cu care se face regenerarea este de 15-20 l/s m2.

Deoarece prin spălări şi regenerări succesive se pierde o parte din cărbunele activ anual se
completează materialul filtrant (de regulă este suficient să se prevadă  7% din volumul iniţial).

Cărbunele activ în pulbere sau granule se ambalează în saci, depozitarea în stive a sacilor ca şi
depozitarea în vrac, nu trebuie să depăşească 1,50 m înălţime, pentru ca straturile inferioare să
nu se încălzească sub greutatea masei de cărbune de deasupra. Încăperea pentru depozitarea
cărbunelui activ trebuie să corespundă condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească depozitul
pentru materiale uşor inflamabile conform normelor de pază şi stingere a incendiilor.

e) Tratări speciale

Pentru corectarea unor calităţi chimice ale apei sunt necesare tratări speciale; având în vedere că
acestea necesită studii speciale de laborator nu vor fi cuprinse în prezentul ghid decât prin
indicarea de principiu a metodei de tratare :

- Eliminarea calciului şi magneziului (pentru reducerea durităţii temporare) se poate realiza prin
tratare cu var carbonat de sodiu sau sodă caustică

- Precipitarea siliciului prin adsorbţia silicei pe flocoane de hidroxid de Al, Mg sau Fe

- Precipitarea metalelor în principal prin neutralizarea efluenţilor acizi proveniţi din tratarea apelor
de suprafaţă

În Anexa 4 ce conţine tabelele 3.21 şi 3.22 sunt date materialele indicate a fi utilizate în instalaţiile
de stocare, preparare şi dozarea reactivilor şi măsuri preventive pentru protecţia muncii la
manipularea unor reactivi .

3.1.5. Amestecul reactivilor cu apă brută

Amestecul soluţiilor sau suspensiilor de reactivi cu apa brută se poate face în bazine cu pereţi
şicană sau cu pereţi perforaţi, în camere de formă spirală, în bazine cu salt hidraulic sau în
bazine cu agitatoare mecanice; acestea din urmă au, faţă de procedeele hidraulice de
amestecare, avantajul că nu produc pierderi de sarcină importante în bazinul de amestec. În
figura 3.10 din Anexa 5 sunt arătate principalele tipuri de bazine de amestec.

În camerele de amestec cu şicane, alegerea elementelor constructive se face ţinând seama de

următorii factori: viteza v1 a apei la ieşirea din bazin se ia de 0,4 – 0,6 m/s, astfel încât să asigure
o curgere liniştită spre camerele de reacţie. În spaţiile înguste d, dintre pereţii şicană, viteza apei
se ia de 0,8 m/s, astfel încât să se asigure turbionare intensă fără mari pierderi de sarcină.

Dimensiunile camerei, în conformitate cu notaţiile din fig. 3.10 din Anexa 5 se stabilesc astfel:
lăţimea jgheabului la plecarea apei se alege constructiv d  0,60 m; pentru debitul Q al apei de
tratat rezultă :
Pierderile de sarcină  H în deschiderile d1 … dn ale pereţilor şicană:

 este un coeficient având valoarea 2 – 2,5 pentru înclinarea la 450 a şicanelor.

Înălţimea H şi lăţimea d pentru o treaptă oarecare se calculează ţinând seama că  H rămâne

constant în toate treptei (expresiile sunt valabile pentru fundul bazinului orizontal) :

La camerele de amestec cu pereţii găuriţi, dimensionarea se face în mod analog ţinând seama că
viteza apei în orificii se ia 1 m/s, iar coeficientul  are valoarea între 1,4 şi 1,6; diametrul orificiilor
se ia de 20 – 200 mm.

Amestecul coagulantului în apa brută se poate face prin introducerea soluţiei de reactiv în
conducta de aspiraţie a pompelor de treapta I sau direct în conducta de legătură la camerele de
reacţie, când lungimea acestei conducte depăşeşte 50 diametre. La decantoarele cu cameră de
reacţie centrală cu turbină, amestecul soluţiei de coagulant se face direct sub paletele turbinei.

3.1.6. Sistemele de distribuţie a apei brute, de amestec a apei cu coagulantul şi camerele

de reacţie

Bazinele de amestec şi distribuţie

Apa brută se distribuie la intrarea în staţia de tratare în mod egal între decantoare prin intermediul
bazinelor de distribuţie care au totodată rolul de a realiza amestecul rapid al apei cu coagulantul.
Ele mai asigură un preaplin general la intrarea în staţia de tratare. Un rol important în buna
funcţionare a decantoarelor îl are distribuţia egală a debitelor la fiecare unitate. Sistemul care
asigură această repartiţie egală în modul cel mai simplu şi care se adaptează automat la
eventualele variaţii de debit este acela la deversoarelor de distribuţie. Aceasta se realizează
riguros în acelaşi plan orizontal şi au lungimi egale la decantoare ce preiau debite egale; în cazul
unor unităţi de decantare de diferite mărimi, ele au lungimi direct proporţionale cu debitele ce
trebuie distribuite fiecărui decantor,

În figura 3.11 este dată schema generală a unui bazin de distribuţie şi amestec cu 4 deversoare
de distribuţie şi un deversor de preaplin. Camera centrală are şi rolul de amestec a reactivilor,
fiind dorată în acest scop cu un amestecător rapid cu ax vertical. Volumul camerei de amestec se
dimensionează la un timp de trecere al apei de  20 s.

În funcţie de debitul de apă, amestecătoarele se producea în ţară şi care astăzi se regăsesc în

staţii de tratare existente, au gabaritele de montaj şi caracteristicile din fig. 3.11 şi tabelul 3.23.

Tabelul 3.23.
 Amestecător cu elice pentru bazine de amestec

Debitul de suport
P greutatea
apa E F G H L A B C D
(kW) (kg)
(m3/h) (mm)
0,37 500 370 94 100-200 290 1900 435 204 2297 335 126
0,55 750 370 94 100-200 290 1900 460 220 2297 335 130
0,75 1050 420 94 100-200 340 1900 532 232 2295 395 150
1,10 1500 248 151
420 94 100-200 340 1900 532 2295 395
1,50 2100 262 160
2,20 3000 470 94 100-200 390 1900 612 282 2308 445 189
3,00 4000 470 94 100-200 390 1900 650 298 2308 445 199
4,00 5000 520 94 100-200 440 2300 726 314 2701 495 340
5,50 7700 520 94 100-200 440 2300 759 336 2701 495 362
7,50 10500 520 94 100-200 440 2300 825 354 2999 495 462
10,0 14000 520 94 100-200 440 2300 875 376 2999 495 480

Observaţie: Sensul de învârtire corespunde unei circulaţii în bazinul de amestec de jos în sus.

3.1.7. Camerele de reacţie

Formarea flocoanelor cu dimensiuni de 0,5 – 0,6 m se produce într-un interval de timp de 5 – 30

min. după amestecarea rapidă a reactivilor în apa brută. Pentru crearea unor condiţii favorabile
formării acestor flocoane înainte de intrarea apei în decantoare se prevăd camere de reacţie
adaptate în general tipului de decantor la care sunt utilizate.

În camerele de reacţie trebuie să se asigure viteze suficient de mari pentru a menţine flocoanele
în suspensie, dar limitate pentru a nu le dezagrega. Aceste viteze depinde de tipul de cameră
utilizat şi în general ele trebuie să descrească pe parcursul timpului de reacţie astfel încât la
intrare să fie limitele de 0,50 – 1,00 m/s iar la ieşire 0,20 – 0,01 m/s.

Soluţiile constructive prezentate în Anexa 6 (fig. 3.12, fig. 3.13, fig. 3.14, fig. 3.15, fig. 3.16 şi fig.
3.17) se vor aplica pentru eventuala completare a staţiilor de tratare existente (fără cameră de
reacţie) în vederea reabilitări lor.

La decantoarele moderne camerele de reacţie sunt înglobate în construcţia acestora sau sunt
adiacente acestora fig. 3.16 din Anexa 6 în special în cazul decantoarelor longitudinale.

La decantoarele radiale se amenajează în centrul decantorului camere de reacţie tronconice

turbionare având forma, şi cu vitezele de parcurgere indicate în figura 3.17 din Anexa 6.

Acest tip de cameră de reacţie se dimensionează pentru un timp de reacţie de 6 – 10 min.

Camerele de reacţie din fig. 3.12 din Anexa 6 se dimensionează pentru vitezele de 0,20 – 0,40
m/s şi timp de trecere 15 – 30 min. Lăţimea compartimentelor se ia 0,4 – 0,6 m, iar pierderea
totală de sarcină este de 2 – 4 cm apă.
Sistemul cu camere succesive (3 sau 4) în care mişcarea este imprimată de palete cu viteze de
rotaţie variabile descrescând de la 0,5 la 0,20 m/s de la primul la ultimul compartiment. Aceste
palete sunt antrenate de motoare electrice cu reductor sau cu ajutorul aerului comprimat, cu o
viteză de rotaţie care să nu depăşească limitele indicate.

3.2. Proiectarea tehnologică a construcţiilor pentru decantarea apei

3.2.1. Date de bază

Decantarea apei este procesul de eliminare a suspensiilor existente în apa surselor de suprafaţă,
sau formate ca urmare a tratării cu agenţi coagulanţi – bazalt, în principal, pe sedimentarea şi
evacuarea concentrată a acestora sub formă de nămol.

Decantarea are drept scop reducerea turbidităţii, a conţinutului de substanţe organice etc., în
vederea utilizării apei ca atare în diferite procese industriale, sau în vederea limpezirii finale prin
filtrare. Decantarea se mai utilizează şi în alte procese de tratare a apei cum este de exemplu
decarbonatarea şi uneori deferizarea – demanganizarea apei.

Procentul depunerilor din conţinutul total de suspensii este variabil, în funcţie de scopul în care se
foloseşte apa decantată.

Pentru apa potabilă este necesară o reducere a suspensiilor prin decantare la o valoare care să
asigure după filtrare turbidităţi mai mici/ egale cu 5 NTU (unităţi nefelometrice de turbiditate)
conform Legii 458/2002 Calitatea Apei Potabile – vezi Anexa 1.

În prezent există în exploatare diferite tipuri de decantoare: cu funcţionare continuă, discontinuă

şi pulsatorie, cu nivel liber sau sub presiune, cu circulaţia apei pe direcţia orizontală, verticală sau
radială şi suspensionale.

În general, decantoarele cu apa în repaus şi cu funcţionarea discontinuă au fost abandonate,

datorită costului lor ridicat, calităţii variabile a apei livrate şi exploatării costisitoare.

În prezent, în tehnica decantării apei se aplică pe scară largă separatoarele suspensionale care
prezintă mari avantaje tehnice (volume reduse, reducerea suspensiilor până la 5 NTU în apa
decantată, eliminarea camerelor de reacţie independente de decantor şi reducerea dozelor de
coagulant).

Independent de tip, schema tehnologică a unui decantor trebuie să conţină :

- un sistem de introducere şi distribuţie a apei brute ;

- un spaţiu de decantare ;

- un spaţiu de sedimentare a nămolului decantat ;

- un sistem de colectare şi de evacuare a nămolului .

Unul dintre modurile de clasificare a decantoarelor ar putea fi :

a) decantoare clasice (orizontale, radiale, verticale) ;

b) decantoare suspensionale (statice, cu recircularea nămolului, cu viteză variabilă);

c) decantoare lamelare ;

d) decantoare modernizate (oricare tip de la pct. a, b, c) cu lamele

Fiecare din aceste elemente componente ale decantoarelor trebuie să corespundă unor condiţii
tehnologice bine precizate, arătate în continuare .

- Sistemul de distribuţie al apei brute trebuie să asigure o repartiţie uniformă a debitului între
diferite unităţi de decantoare şi o altă cât mai uniformă, a debitului fiecărui decantor în secţiunea
incipientă a spaţiului de decantare. De asemenea acest sistem trebuie să asigure păstrarea stării
de coeziune a flocoanelor din apa coagulată, adică viteze suficient de reduse pentru a nu
distruge aceste flocoane

- Spaţiul de decantare trebuie să asigure condiţiile de depunere a suspensiilor până la limita

cerută apei decantate (timp de parcurgere volume, lungimi şi înălţimi decurgând din vitezele
necesare pe orizontală sau verticală etc.)

Forma şi amenajările spaţiului de decantare trebuie să asigure viteze cât mai uniforme în
secţiunile normale pe curentul de curgere şi să împiedice curenţii de convecţie; în acest sens, la
decantoarele orizontale se limitează lăţimea compartimentului la maximum 1/10 din lungime. În
general spaţiul de decantare corespunde unui volum egal cu 1,5-3 ori debitul orar maxim al
decantorului

- Sistemul de colectare a apei decantate trebuie să asigure prelevarea în mod uniform a apei,
precum şi buna funcţionare a colectării apei pe timp de îngheţ. În acest scop se utilizează în
general deversoare în formă de dinţi de ferăstrău reglabile pe înălţime, conducte sau jgheaburi
colectoare, cu perforaţii situate sub adâncimea stratului posibil de gheaţă

- Spaţiul de sedimentare a nămolului trebuie să asigure acumularea volumului de nămol,

rezultate între două curăţiri; el este foarte variabil, în funcţie de tipul decantorului şi de sistemul
de curăţire

La decantoarele suspensionale, evacuarea continuă a nămolului reduce la minimum aceste spaţii

pentru nămol

- Sistemul de curăţire a nămolului se adaptează sistemului de decantor şi poate fi tipul mecanic

cu raclor, la decantoarele orizontale şi radiale, de tip hidraulic sau cu hidroelevator ori pompe, la
cele cu funcţionare continuă şi de tipul sifon la decantoarele suspensionale. Aceste sisteme
trebuie să asigure: evacuarea nămolului cu o concentraţie cât mai mare, fără a produce
reamestecarea lui cu apa din decantor şi o funcţionare complet automată. De asemenea aceste
sisteme şi în special podurile – raclor, trebuie protejate împotriva efectului gheţii.

O problemă conexă la decantarea apei o constituie camerele de reacţie, care trebuie să asigure
formarea flocoanelor ca urmare a tratării apei cu coagulant. Aceste camere de reacţie pot
constitui obiecte separate de decantoare sau pot fi legate de construcţia acestora (adiacente la
decantoarele orizontale şi incluse la cele radiale şi de tip suspensional).

3.2.2. Procesul de decantare, alegerea tipului de decantor şi a parametrilor de

dimensionare

Procesul de decantare a apei poate fi caracterizat printr-o serie de parametri, printre care cei
determinaţi sunt: viteza de sedimentare a particulelor în suspensie, timpul de decantare, vitezele
de circulaţie a apei în secţiunea de decantare şi randamentul (reprezentat prin reţinerile
procentuale de suspensii din apa brută).

La proiectarea decantoarelor se pune de fapt problema alegerii timpului şi a vitezei de

sedimentare, care să satisfacă cerinţele date privind randamentul decantării sau să asigure limita
fixată pentru conţinutul de suspensii din apa decantată .

Datorită condiţiilor fizico – chimice foarte diferite ale apelor ce trebuie tratare, condiţii variind nu
numai de la o sursă la alta, în funcţie de condiţiile hidrologice, geologice etc., şi pentru aceiaşi
sursă, în funcţie de factorii climatici, nu se pot stabili parametri, general valabili, pentru
dimensionarea acestor instalaţii.

Este necesar ca pe baza unor studii directe asupra apei de tratat, efectuate în perioade
caracteristice (viituri, temperaturi scăzute, ape medii etc.) să se stabilească la scara de laborator
condiţiile medii şi excepţionale ale apei de tratat.

Parametrii pentru dimensionarea decantoarelor trebuie aleşi cu discernământ ţinând seama de

aceste aspecte, astfel încât instalaţiile să funcţioneze cu randamente foarte bune în condiţiile
apelor cu caracteristici medii şi să asigure apa de calitatea scontată chiar în condiţiile
excepţionale ale unor ape cu conţinut mare de suspensii, sau la temperaturi scăzute etc.

Calculele riguroase tehnico – economice pentru dimensionarea decantoarelor în vederea obţinerii

soluţiei optime nu pot fi practic făcute, ele creând o desfăşurare a studiilor la sursa de apă pe
termene lungi. Totuşi, astfel de calcule sunt necesare şi se fac acceptând anumite aproximaţii
privind prognoza calităţilor apei de tratat; ele trebuie să ţină seama de următoarele elemente :

1) Variaţia costului construcţiei decantoarelor cu volumul acestora

2) Variaţia consumului mediu anual de coagulant în funcţie de parametrii de bază pentru

dimensionare (timp de decantare, viteze de sedimentare)

3) Costul suplimentar a ajutătorilor de coagulare pe timpul perioadelor excepţionale

Prin stabilirea orientativă a 3 - 4 soluţii, în care să fie prinse valori de comparaţie ale elementelor
de mai înainte, se pot obţine indicaţii asupra soluţiei celei mai economice.

La diverse doze de coagulant, efectul de coagulare se poate manifesta fie printr-o sedimentare
difuză a flocoanelor (datorită faptului că ele sunt relativ slab dezvoltate, fie printr-o sedimentare
accelerată şi concomitentă a tuturor flocoanelor sub forma unui pat de depuneri, la suprafaţă
rămânând o zonă de apă limpede (cazul ce se produce când flocoanele sunt mari şi cu o bună
coeziune).

O nouă generaţie de decantoare suspensionale sunt cele „lestate” care utilizează o pulbere de
nisip cuarţos ca suport pentru formarea flocoanelor. Din nămolul reţinut cu umiditate redusă sub
95% pulberea suport este recuperată prin centrifugare şi reintrodusă în circuit. Aceste decantoare
pot funcţiona cu viteze ascensionale foarte mari de peste 25 m/h.

În vederea stabilirii elementelor preliminare necesare alegerii tipului de decantor şi a principalilor

parametri de dimensionare, se prezintă mai jos o tehnologie privind examinarea posibilităţilor de
limpezire a apei.
Stabilirea efectului de coagulare se face prin metoda „jar test” într-un aparat, în care cu diferite
doze de coagulant se stabileşte efectul floculării (la o agitaţie de 40 rot./min cu o paletă de 1  5
cm, timp de 10 min.).

Stabilirea vitezei de decantare difuze se poate face la scară de laborator pe baza decantării
statice, în vasele în care s-a stabilit efectul de floculare, folosindu-se în toate vasele aceiaşi doză
de coagulant stabilită în prealabil ca având efectul optim.

După cele 20 minute de agitare apa se lasă în repaus, iar apoi la timpi variabili se sifonează o
anumită cantitate de apă H, corespunzătoare la ½ din volumul vasului (aceiaşi cantitate din toate
probele).

Sifonarea trebuie făcută cu un tub t al cărui capăt este curbat în sus, pentru a se evita extragerea
de nămol depus în jumătatea inferioară a vasului (fig. 3.18)

Din fiecare probă extrasă se introduc în tuburi comparatoare cantităţi de apă decantată, care să
asigure la înălţimea de coloană d, aceiaşi transparenţă cu o coloană de înălţime b, de apă brută
şi cu o coloană f, de apă floculantă.

Înălţimile de coloană f<b<d sunt invers proporţionale cu turbiditatea probelor respective, astfel
încât efectul floculării şi decantării se poate exprima prin rapoartele :

- b/d reprezentând efectul de limpezire ;

- f/d reprezentând efectul de decantare.

Prin compararea acestor rapoarte, la diferitele doze de coagulant aplicate, se poate aprecia
viteza de decantare maximă admisibilă Va, în seria de experienţe făcută :

(m/h)

H – înălţimea coloanei de apă, în m, evacuată brusc prin sifonare din vasele în care se
efectuează floculare (care se ia  50% din înălţimea vasului) ;

T – timpul scurs de la terminarea celor 20 min. de floculare, până la efectuarea sifonării apei
decantate (min.)

Stabilirea vitezei de decantare accelerate în decantarea suspensională se poate face la scară de

laborator şi ea corespunde vitezei curentului ascensional de apă care readuce în stare de
suspensie nămolul în prealabil depus într-un vas cu apă floculată. Se lasă 5-10 min. pentru
depunerea nămolului, iar apoi printr-un tub central se introduce un debit de apă floculată în mod
discontinuu, astfel încât să se obţină progresiv o expansiune a nămolului la nivelul iniţial de 250
ml (fig. 3.19) .

Viteza teoretică de decantare rezultă din raportarea debitului introdus, pentru ţinerea în stare de
expansiune a nămolului, la secţiunea orizontală a vasului în care se face experienţa.

Notând pentru aceleaşi experienţe volumul aparent al nămolului depus faţă de volumul total al
probei de apă, în funcţie de timp (pentru 1; 2; 3; 5; 15; 30; 60 şi 120 min.) se obţin dare pe baza
cărora se pot calcula alte elemente ale decantorului, cum ar fi başele de colectare a nămolului.
S-a constatat că în procesul de decantare difuză, prin adăugarea unei cantităţi de nămol deja
depus, viteza de sedimentare a particulelor creşte; această observaţie a condus la punerea la
punct a decantoarelor suspensionale. Cum îmbogăţirea directă a conţinutului de nămol pentru
obţinerea vitezei maxime de filtrare nu poate fi experimentată direct, întrucât urmează o perioadă
apreciabilă de timp, sa propus ca starea de coeziune a nămolurilor să fie studiată şi determinată
pe baza gradului de expansiune ce-l are nămolul când este supus unui curent de apă
ascensional cunoscut; aceasta, întrucât s-a constatat că un strat de nămol supus unui curent
ascendent de apă se dilată şi ocupă un volum aparent aproximativ proporţional cu viteza
curentului de apă ce-l străbate, sau viteza V a curentului de apă este proporţională cu gradul de
expansiune a nămolului :

V – viteza curentului ascensional (mm/s) ;

K – coeficientul de coeziune a nămolului ;

H2 – volumul de nămol în timpul trecerii curentului de apă ;

H1 – volumul de nămol iniţial (pentru V=0) .

Dacă se notează H2/H1=E, gradul de expansiune a nămolului, relaţia de mai înainte devine :

V = K (E - 1)

Rezultă că pentru un grad de expansiune E=2 (nămolul înfoiat la dublul volumului iniţial),
coeficientul de coeziune K este egal cu viteza de ascensiune a apei care traversează nămolul;
acest grad de expansiune caracterizează coeziunea nămolului şi se exprimă prin coeficientul K.

Stabilirea coeficientului K de coeziune a nămolului poate fi făcută după următoarea metodă :

1 Într-o eprubetă de 250 ml se introduce nămolul dintr-unul din vasele în care s-a făcut
încercarea de coagulare – floculare şi se lasă în repaus 5 min .

2. Se sifonează nămolul pentru a rămâne în eprubetă  75 cm3 volum aparent de nămol

3. Se introduce încet în eprubetă un tub prelungit la partea superioară cu o pâlnie; capătul inferior
al tubului se menţine la  10 mm de la fundul eprubetei

4. Se introduce apoi cu ajutorul unui vas gradat de 100 cm3 în mod discontinuu apă decantată
(aceiaşi din care provine nămolul)

5 Se măsoară timpul w (s) corespunzător introducerii celor 100 cm3 apă pentru volumele
aparente ale nămolului de 75; 100; 150 şi 200 cm3 .

6 Viteza va fi egală cu 3,6A/T (m/s) dacă se notează cu A înălţimea, în mm, a eprubetei de 250
ml pentru un volum de 100 cm3

7 Se trasează apoi dreapta V=f(E), cu relaţia amintită :

K putând să fie determinat (fiind panta acestei drepte), fie ca o ordonată corespunzătoare
gradului de expansiune E=2, fie ca valoare, unde intersectează dreapta prelungită axa
ordonatelor, după cum rezultă din fig. 3.20.

La toate aceste determinări se notează temperatura, care joacă un rol important în coeziunea
nămolurilor.

Starea de coeziune a nămolurilor joacă un rol important şi în procesul de filtrare a apei după cum
este arătat în subcapitolul 3.3.

Coeziunea particulelor coagulate, caracterizată prin coeficientul K, poate fi corectată prin ajutători
de coagulare, astfel încât să se evite flocoanele fragile având K=0,3 …0,4 (care dau dificultăţi în
procesele de tratare) şi să se asigure valori K=0,8 … 1,2 care se pot considera corespunzătoare
unor ape corect tratate cu coagulanţi şi ajutători de coagulare, în vederea unei decantări şi filtrări
eficiente.

Stabilirea vitezei de sedimentare în decantarea gravimetrică se face prin probe de sedimentare

cu diferite doze de coagulant, stabilindu-se în funcţie de timp procentul de depuneri a particulelor
de suspensii; rezultatele se pot exprima în diagrame de forma celor din figura 3.21, a,b

3.2.3. Decantoare orizontale

Decantoarele sunt bazine prin care apa circulă în sens orizontal cu o viteză aproximativ
constantă, firele de curent fiind paralele. În aceste bazine particulele aflate în suspensie se depun
sub un unghi oarecare faţă de direcţia de parcurgere a apei.

Decantorul propriu-zis nu-şi schimbă forma atât în cazul tratării apei cu coagulant, cât şi în lipsa
acesteia.

Un decantor cuprinde o cameră de distribuţie, un compartiment de decantare şi unul de colectare

a apei curate. În afara acestora se prevăd galerii pentru evacuarea nămolului depus în camera de
decantare şi uneori conducte de ocolire pentru perioadele când apa nu necesită o tratare .

Numărul de bazine este în general minim trei, astfel încât în timpul scoaterii din funcţiune a unui
bazin vitezele în celelalte bazine să nu crească cu mai mult de 50%.

Secţiunea se calculează la mijlocul compartimentului de decantare, admiţându-se o viteză de

curgere pentru decantoarele fără coagulant de maximum 3 mm/s. Pentru decantoarele în care
apa s-a tratat cu coagulant se poate merge până la 10 mm/s. În literatură această limită este de
15 mm/s.

Câteva exemple de viteze adoptate a lucrări din străinătate sunt: Washington 3,6 mm/s;
Cleveland 12 mm/s; Moscova 5,6 mm/s.

Lungimea L a compartimentului de decantare :

 - coeficientul de neuniformitate, care se ia între 1,2 şi 1,5 ;

v – viteza de curgere la mijlocul compartimentului (m/s) ;

u – viteza de sedimentare a particulelor în suspensie care se determină experimental (m/s) ;

H – adâncimea utilă a decantorului (m); de obicei se consideră între 1,50 şi 3,20, preferând-se
adâncimile mai mici, care dau un randament mai bun .

O metodă de calcul mai exactă introduce viteza medie de pulsaţie a particulelor vz med :

este coeficientul de rugozitate (pentru beton 0,012 – 0,014).

Cu această viteză de pulsaţie se reduce viteza teoretică de sedimentare obţinută în laborator pe

baza studiilor gravimetrice şi se ajunge la viteza de sedimentare de calcul :

w = u - vz med

Se calculează apoi durate de decantare :

şi, în sfârşit, lungimea L, suprafaţa F şi lăţimea B a decantorului :

Q' debitul (m3/s)

Se recomandă să se facă studii gravimetrice pentru determinarea vitezei de sedimentare în toate

cazurile. Aceste studii trebuie făcute pe o perioadă mai lungă ( 1 an) casă cuprindă şi o
perioadă de viitură sau de ape mari .

În lipsa unor date experimentale, pentru instalaţii mici în sisteme de apă potabilă, în calculele
preliminare se poate admite ca dimensionarea să se facă în funcţie de un timp de decantare de 
2-4 h, în cazul sedimentării naturale şi 1,5 – 2,5 h în cazul sedimentării activate cu coagulanţi,

Lăţimea bazinului nu trebuie să depăşească  1/10 din lungime şi să nu aibă în nici un caz mai
mult de 8 m. Lăţimile mai mici sunt de preferat, deoarece se evită formarea curenţilor
transversali, dăunători procesului de decantare.

Pentru a reduce lăţimea bazinelor se prevăd uneori pereţi longitudinali, care să nu aibă
continuitate pe fund (sistem aplicat la alimentarea cu apă din Galaţi). Uneori se prevede
parcurgerea şicanată a apei prin executarea unei perete longitudinal, al cărui capăt să fie liber.
Uneori acest sistem nu are rezultate satisfăcătoare, deoarece apa îşi modifică viteza la capătul
şicanei, producând tulburări în procesul de sedimentare.
Din cercetările făcute a rezultat că la o viteză a apei în decantor de 5-6 mm/s, întoarcerea apei pe
lângă pereţii despărţitori nu provoacă dificultăţi, în timp ce pentru viteza de  10 mm/s se
încetineşte vizibil procesul de decantare.

Înălţimea compartimentului de sedimentare trebuie să fie de 2,50 – 3,00 m ajungând la maximum

6 m. Această înălţime este compusă din înălţimile parţiale indicate în figura 3.22.

În general, bazinele de decantare în climatul de la noi din ţară se execută neacoperite. În acest
fel se obţine o economie în costul lucrării şi o exploatare mai lesnicioasă.

Un factor are influenţează asupra procesului de decantare este şi temperatura diferită de cea din
bazin, procesul de decantare suferă.

În figura 3.23 este arătată schematic circulaţia apei într-un decantor orizontal – în condiţii de
laborator – pentru un grad diferenţă între apa din decantor şi cea care intră în acesta .

În vederea evitării degradării construcţiei în timpul iernii, din cauza formării gheţii, se prevăd
pereţi evazaţi cu  1:10, adoptându-se uneori chiar la pereţi cu înclinarea de 1:3 la partea
superioară (de la  0,5 m sub nivelul apei).

Panta mediană a fundului decantorului se ia de  1-5%, la decantoarele cu curăţire mecanice şi

este inversă sensului de parcurgere a apei, deoarece cantitatea cea mai mare de depuneri se
face în prima porţiune a decantorului (în primele minute se face cele mai multe depuneri).

În prima parte se prevede aşa zisa pâlnie de nămol, care se întinde pe  1/8 – 1/4 din lungimea
bazinului şi are pante pronunţate până la 450; de pe fundul acestei pâlnii pornesc conducte de
evacuare a nămolului.

În figura 3.24 din Anexa 7 se prezintă decantoarele orizontale cu curăţire mecanică a nămolului
care sunt în prezent tipizate, având caracteristicile din tabelul 3.24.

La decantorul cu curăţare hidraulică, fără pompare, se amenajează o pantă transversală de

minimum 5% spre rigola de colectare şi evacuare a nămolului. Aceasta va avea o pantă
longitudinală care să asigure o viteză mai mare de 1 m/s pentru curgerea nămolului. Intrarea apei
trebuie să se facă cât mai uniform şi pe întreaga suprafaţă a decantorului.

Pentru aceasta se foloseşte sistemul cu deflectoare (fig. 3.25). Acest sistem se utilizează în
special la decantoarele care folosesc coagulanţi, dându-se o formă specială acestor deflectoare,
pentru a nu distruge flocoanele formate în bazinele de reacţie.

Se recomandă ca deflectoarele să fie calculate pentru viteze de 0,2 – 0,3 m/s şi pentru debite de
4 – 7 l/s m2 şi să fie aşezate la distanţe de 1,00 – 1,25 m pe orizontală şi verticală, uniform
amplasate pe peretele frontal. Evacuarea apei decantate se face pe întreaga secţiune şi astfel
încât să nu tulbure procesul de sedimentare.

Rezultatele cele mai bune s-au obţinut prin deversoare transversale pe întreaga lăţime a
decantorului. Pentru a permite măsurarea lesnicioasă a debitului, la unele instalaţii s-au adoptat
deversoare multiple triunghiulare.

În unele cazuri, deversoarele pot fi prelungite şi în lungul pereţilor longitudinali, fără a se depăşi
1/7 – 1/8 din lungimea totală a compartimentului de sedimentare. Colectarea apei decantate se
poate face şi prin orificii sau fante înecate, amplasate sub nivelul stratului de gheaţă.
 Pentru reţinerea corpurilor plutitoare se prevăd pereţi semiscufundaţi la ieşirea din decantor, care
însă nu trebuie să fie prea adânci, deoarece pot înrăutăţi procesul de decantare prin antrenarea
particulelor depuse pe fundul decantorului.

Tabelul 3.24.

Nr. Specificarea dimensiunilor Lăţime b1 (m)

crt. constructive 3,0 3,5 4,0 5,0 6,0 7,0 8,0 9,0
1 Lungime L (m) 20-30 21-35 25-40 30-50 40-50 45-60 50-65 55-70
2 Lăţime b2 (m) 2,30 2,80 3,30 4,30 5,30 6,30 7,30 8,30
3 Lăţime b3 (m) 1,10 1,35 1,60 2,10 2,60 3,10 3,60 4,10
4 Lăţime b4 (m) 0,20 0,325 0,45 0,70 0,85 1,20 1,45 1,70
5 Lăţime l3 (m) 1862 1862 1977 2093 2324 2439 2555 2670
6 Lăţime l4 (m) 1576 1576 1699 1805 2035 2143 2265 2379
7 Înălţine totală Ht (m) 2,60 2,60 2,80 3,00 3,40 3,60 3,80 4,00
8 Înălţimea zonei de siguranţă hs (m) 0,30 0,30 0,30 0,30 0,30 0,30 0,30 0,30
9 Înălţimea zonei utile hu (m) 2,10 2,10 2,25 2,40 2,75 2,90 3,05 3,20
10 Înălţimea zonei de depunere hd (m) 0,20 0,20 0,25 0,30 0,35 0,40 0,45 0,50
11 Înălţimea totală de apă ha (m) 2,30 2,30 2,50 2,70 3,10 3,20 3,50 3,70
Ecartamentul podului raclor
12 3,55 4,05 4,55 5,55 6,55 7,55 8,55 9,55
Ec = b1 + 0,55 (m)

În cazul decantoarelor longitudinale se utilizează de obicei sistemul de îndepărtare mecanică a

depunerilor, printr-un raclor (fig. 3.26) care străbate bazinul cu o viteză redusă (de obicei  1/2
din viteza curentului apei în decantor). Cursa activă a raclorului corespunde cu sensul invers al
curentului apei. Pentru ca raclorul să revină în poziţie normală de lucru, lama lui este scoasă din
apă la partea din amonte şi parcurge bazinul până la punctul de ieşire unde este din nou
introdusă lama în apă. Viteza de parcurgere în afara cursei de lucru se ia de  30 ori viteza de
curăţire.

Acelaşi dispozitiv poate fi utilizat la curăţirea mai multor compartimente, mutarea de pe un

decantor pe altul făcându-se cu ajutorul unui pod transbordor.

S-au realizat şi decantoare orizontale suprapuse, aşa numitele „decantoare etajate”.

Amenajarea acestui tip de decantoare se bazează pe faptul că încărcarea superficială a unui

decantor (raportul dintre debitul orar şi suprafaţa orizontală a bazinului, a cărui valoare – limită
superioară corespunde vitezei de sedimentare a particulelor) nu depinde de înălţimea acestuia.
Rezultă că introducerea unuia sau mai multor planşee intermediare pe de o parte micşorează
încărcarea superficială, prin faptul că amplifică suprafaţa cu numărul de etaje, iar pe de altă parte
înlesneşte separarea particulelor, prin reducerea distanţei care trebuie parcursă de acestea
pentru a ajunge la suprafaţa de adeziune. Din motive practice numărul planşeelor intermediare
este limitat, pentru a permite evacuarea depunerilor.

Avantajele acestor decantoare constau în economia de teren (reducere de 65% în cazul

decantoarelor cu 3 etaje şi de 75% pentru cele cu 4 etaje) şi o mai redusă influenţare a
procesului de decantare de către agenţii atmosferici. În schimb este mai complicată evacuarea
depunerilor, care necesită şi un consum destul de mare de apă. Procedeele de colectare
mecanică a nămolului fiind dificil de aplicat.

3.2.4. Decantoare verticale

Decantoarele verticale sunt de formă cilindrică şi mai rar paralelipipedică, acoperite şi

neacoperite, prin care apa circulă de jos în sus. Forma poligonală în plan se aplică în cazul în
care se prevăd mai multe bazine cu pereţi comuni.

Decantoarele verticale se utilizează în locurile unde nu există spaţiu suficient şi numai în cazul
instalaţiilor mici (până la  15.000 m3/zi). Astfel de decantoare nu se mai construiesc în prezent,
deoarece au randamente scăzute.

3.2.5. Decantoare radiale

Decantoarele radiale au raportul D/H mai mare decât 6, iar curentul de apă este radial, de la
cilindrul central spre periferic. Apa este colectată într-un jgheab aşezat pe conturul decantorului.

Aceste decantoare sunt în prezent tipizate având forma şi dimensiunile din figura 3.27 şi tabelul
3.25.

Randamentul acestor decantoare este bun, deoarece viteza merge descrescând, astfel că
sedimentarea se face în condiţii mai bune. Decantoarele radiale se folosesc în special în instalaţii
mari.

Colectarea depunerilor se face continuu înspre centrul construcţiei, cu ajutorul unui raclor, care
are mărimea razei (sau uneori a diametrului) decantorului şi se mişcă în jurul centrului
construcţiei.

Viteza de rotaţie a braţelor raclorului este mică, astfel încât să nu se deranjeze procesul de
decantare. Această viteză este de  1 cm/s. În mod obişnuit se consideră  3 rot./h ca suficiente.

Raclorul este acţionat de un motor electric amplasat la centrul decantorului, în special la

construcţiile mici (până la 20 m), sau motorul este amplasat la periferie deplasându-se pe o cale
de rulare, care în multe cazuri constituie chiar peretele decantorului, nefiind necesară în acest
caz amplasarea unei şine speciale. Puterea motorului de antrenare a mecanismului este de 2 ÷ 4
kW.

Din partea centrală unde sunt adunate depunerile şi care este mai adâncă, evacuarea nămolului
se face prin pompare sau prin sifonare. Partea centrală are pereţii cu pante de  450.

Evacuarea nămolului se face uneori automatizat, intermitent, printr-o vană comandată electric de
un dispozitiv de ceasornic, deschiderea vanei se face la  15 s.

Conducta de intrare a apei brute şi cea de golire a nămolului sunt amplasate în galerii, sub
radierul decantorului, acoperite cu dale de beton.

Dimensionarea se face în funcţie de viteza de depunere a suspensiilor, care se stabileşte

experimental.

Se calculează timpul de sedimentare :

T = h / v (s)

h – adâncimea apei la ieşirea din decantor, care se ia de obicei între 1,50 şi 3,00 m ;

v – viteza de sedimentare (m/s) .

Tabelul 3.25

Decantoare radiale tipizate

Tipul Dimensiuni generale (m) Podul raclor

DRA D D2 d1 d2 d3 h1 h2 h3 Tipul Putere motor G (kg)
16 16 14,7 0,37
18 18 16,7 5,6 4,6 5,0 0,43 Ma 1239 3150
20 20 18,5 2,0 0,50 2 x 0,37
22 22 20,5 0,53 Ma 1163 4360
6,6 5,6 6,0
25 25 23,5 0,63
28 28 26,1 0,70
7,6 6,6 7,0 0,4 Ma 1180 4910
30 30 28,1 0,77
2,5 2 x 0,55
32 32 30,1 0,80 Ma 1266 5830
9,0 7,6 8,0
35 35 33,1 0,90
40 40 37,7 10,0 8,6 9,0 1,03
Ma 1317 7385
45 45 42,7 11,0 9,6 10,0 3,0 1,17 2 x 0,75
Ma 1160 8710
50 50 47,7 12,0 10,6 11,0 1,30

Pe baza timpului de decantare se determină volumul util al decantorului :

V = QT (m3)

Q – debitul apei brute (m3/s) ;

T – timpul de sedimentare (s) .

Diametrul cilindrului central este de 3-7 m (atunci când acesta nu serveşte drept bazin pentru
reacţia cu soluţie de coagulant).

Panta fluidului decantorului de la periferie spre centru este cuprinsă între 5 şi 10%, astfel încât la
centru să nu depăşească adâncimea H de 3 ÷ 5 m. Adâncimea totală se consideră cu 30 cm mai
mare decât cea utilă (de calcul), pentru asigurarea spaţiului pentru depuneri .

În funcţie de elementele geometrice apreciate şi de volumul spaţiului calculat se stabileşte şi

diametrul decantorului, care în general nu trebuie să depăşească 60 m, din cauza greutăţilor de
execuţie a raclorului. După dimensionare se verifică raportul D/H care trebuie să fie mai mare de
67 şi viteza medie a apei care nu trebuie să depăşească 0,02 m/s.

Viteza medie la jumătatea traseului curentului de apă se determină cu următoarele formule :

 (m/s)

D, d şi T sunt notaţii cu cele din formulele anterioare ;

rm = raza medie, de la centru până la mijlocul drumului parcurs de curentul de apă până la
periferia decantorului; se calculează cu formula :

hm – înălţimea utilă a apei în decantor în secţiunea de calcul a lui vm .

Pentru distribuţia uniformă a apei din tubul central se prevăd dispozitive de distribuţie cu
deflectoare, cu tuburi în formă de T, sau pereţi inelari amplasaţi în faţa orificiilor de distribuţie.

Decantoarele radiale au fost tipizate pentru diferite diametre de 16; 25; 30; 40 şi 45 m.

În figura 3.28 este dată diagrama de dimensionare a decantoarelor radiale în funcţie de debit şi
de timpul de decantare T determinat la acest paragraf.

La stabilirea tipurilor de decantoare s-a ţinut seama de necesitatea unui volum de decantare
suplimentar de  30% care să compenseze neuniformitatea distribuţiei şi colectării apei în
secţiunile normale de curgere.

3.2.6. Decantoare suspensionale

Decantarea suspensională are loc prin mişcarea ascendentă a apei, după introducerea
coagulantului, printr-un strat de nămol format din flocoane depuse anterior şi menţinut în
suspensie, fie prin viteza ascendentă a apei, fie prin agitare mecanică. Limpezirea apei ca
urmare a trecerii printr-un pat de flocoane menţinute în suspensie este un fenomen complex, care
depinde de foarte mulţi factori, printre care: chimistul apei, pH-ul, calitatea flocoanelor (ca
filtrabilitate, rezistenţă, mărime, formă, capacitate de adsorbţie, greutate), diluţia suspensiei,
viteza şi temperatura apei, forma geometrică şi organizarea interioară a decantorului etc.

Limpezirea apei prin trecerea acesteia printr-un strat de suspensii este cunoscută încă de la
sfârşitul secolului trecut, însă nu a început a fi utilizată pe sacră industrială decât în ultimii 25 ani,
găsindu-şi o largă aplicare în majoritatea staţiilor de tratare noi, ca şi în cazul modernizării staţiilor
vechi, prin reechiparea unor construcţii depăşite tehnic. În prezent se cunosc peste 100 tipuri de
decantoare suspensionale, ce se pot grupa, după principiul de funcţionare, în 4 grupe.

1) Decantoare suspensionale statice, în care menţinerea în suspensie a stratului se face prin

curentul ascendent al apei ;

2) Decantoare suspensionale cu agitare mecanică a stratului de suspensii ;

3) Decantoare suspensionale cu circulaţie de nămol ;

4) Decantoare suspensionale cu funcţionare discontinuă (pulsatorie) ;

Principalele avantaje ale decantoarelor suspensionale :

1) Calitatea mai bună a apei tratate, în comparaţie cu tipurile clasice de decantoare ;

2) Economie de coagulant, prin utilizarea coagulantului remanent în nămol şi a efectului

adsorbant al flocoanelor din stratul de nămol ;

3) Economie de volum şi spaţiu, spaţiile pentru amestec şi reacţie fiind încorporate în construcţia
decantorului.

Dezavantajele decantoarelor suspensionale :

1) Necesitatea unei supravegheri mai atente şi a unui personal mai calificat ;

2) Dependenţa mai mare a performanţelor obţinute din corecta dozare a reactivilor ;

3) Necesitatea amplasării, în anumite condiţii de climă, în construcţii închise .

Domeniul de aplicabilitate a decantoarelor suspensionale este delimitat, orientativ, astfel :

1) Pentru ape a căror turbiditate, în mod obişnuit, nu scade pentru o perioadă mai îndelungată de
timp sub 50 grade, în scara silicei ;

2) Pentru ape a căror turbiditate nu depăşeşte, în mod obişnuit o perioadă mai îndelungată de
timp, 1500 grade, în scara silicei ;

3) Pentru cazul în care coeficientul K de coeziune a nămolului este mai mare decât 0,80 m/h.

Depăşirea limitei inferioare a turbidităţii face neeconomică utilizarea decantoarelor

suspensionale, apărând mai avantajoase alte scheme de tratare, eventual cu trecerea apei
coagulante direct în filtre. Pentru ape cu turbiditate mai mare de 1500 grade, utilizarea
decantoarelor suspensionale apare de asemenea neeconomică, deoarece, pe de o parte, creşte
mult capacitatea de apă se consumă pentru evacuarea nămolului, iar pe de altă parte
concentratorul de nămol capătă o extindere prea mare în raport cu volumul total al decantorului.
În asemenea cazuri se recomandă includerea în schema de tratare a unor predecantoare, care
să reducă turbiditatea sub limita recomandată.

În cazul apelor la care coeficientul de coeziune a nămolului, rezultat prin coagularea suspensiilor,
este sub limita recomandată, este necesar să se încerce utilizarea unor adjuvanţi, pentru
corectarea proprietăţilor nămolului.

Problema adoptării decantoarelor suspensionale în schema de tratare a apei trebuie rezolvată pe

baza unor studii de laborator sau chiar pe model şi prin compararea tehnico – economică a
soluţiei cu alte soluţii tehnologice, în special când caracteristicile apei rezultate din studii sunt
apropiate de limitele de economicitate sus menţionate.

Tipurile de decantoare suspensionale statice se caracterizează prin menţinerea în suspensie a

stratului de depuneri, datorită curentului ascendent de apă. În general, fără ca acestea să fie
obligatorii, aceste decantoare sunt dotate cu o cameră de reacţie centrală. Forma lor în plan este
de regulă circulară, cu diametru sub 10 m, utilizându-se astfel pentru debite până la 100 l/s;
pentru debite mai mari se adoptă forma dreptunghiulară, putându-se ajunge astfel până la
capacităţi de 3000 l/s .
Decantoarele suspensionale statice produc adesea dereglări în stratul suspensional pe care
viteze sporite ale apei îl expandează şi-l antrenează , nedorit în sistemul de colectare a apei
decantate.

Din acest motiv sistemul trebuie aplicat cu prudenţă numai în cazurile când nămolul are o bună
coeziune (K ≥ 0,7 …0,8) şi când există un control riguros al debitelor de apă introduse în staţiile
de tratare .

Tipurile de decantare cu agitare mecanică se caracterizează prin faptul că sunt dotate cu racloare
pe radier, care prin rotire lentă produc atât strângerea nămolului în başele circulate de
concentrare şi evacuare, cât şi agitarea lentă a nămolului din stratul suspensional, pentru a-l
menţine în stare de suspensie. La acest tip de decantoare, care este utilizat în general pentru
debite mari, la care rezultă diametre de peste 40 m, nu există concentratoare propriu-zise de
nămol, distincte, neinfluenţate de mişcarea apei în decantor .

Decantoarele cu recircularea nămolului se caracterizează prin introducerea, prin curgerea liberă,

a nămolului din zona de decantare în zona centrală, de unde este reluat prin pompare cu ajutorul
unui ejector sau a unui agitator şi reintrodus în zona de reacţie. Prin agitarea astfel creată
flocoanele sunt menţinute în stare de suspensie. La decantoarele mari recircularea cu
hidroejector nu a dat rezultate.

La aceste tipuri de decantoare există în majoritatea cazurilor un concentrator de nămol, ca zonă

liniştită distinctă, în care flocoanele se depun gravitaţional.

Un avantaj al decantoarelor suspensionale cu recircularea nămolului constă în faptul că permit o

variaţie destul de importantă a debitului de alimentare, fără ca acesta să conducă la depunerea
stratului suspensional şi deci fără a prejudicia calitatea apei tratate. Un alt avantaj constă în
aceea că utilajele de amestecare, fie hidraulice, fie mecanice, sunt reglabile, astfel încât permit
modificarea debitului recirculat, adaptându-se uşor la diferite situaţii de exploatare.

Unul din cele mai răspândite tipuri de decantoare este cel de tip „Accelerator” care are în general
fundul plan, fiind prevăzut în interior cu o cupolă conică care delimitează în centru o zonă dublă
de reacţie, inelul exterior constituind zona propriu-zisă de decantare.

În figura 3.29 din Anexa 8 este dată secţiunea unui decantor tip Accelerator .

Apa brută este adusă în canalul circular (de secţiune triunghiulară), amplasat în mijlocul
bazinului; de aici apa trece în bazinul inferior, unde sunt introduse şi substanţele coagulante,
realizându-se o agitare cu ajutorul unor palete care produc o mişcare verticală în apă. În
continuare lichidul trece în bazinul superior, unde se introduce o nouă doză de coagulant, apoi
ajunge în compartimentul exterior, unde se produce limpezirea, apa trecând prin stratul de
suspensii şi evacuându-se prin jgheaburi periferice.

Viteza ascensională a apei în decantor este de 1,2 ÷ 1,5 mm/s. O parte din apa tratată se
reîntoarce în prima cameră de amestec şi reacţie, antrenând depunerile de pe fund, reintrând din
nou în circuit.

Apa tratată, reintrodusă în circuit, are rolul de catalizator .

Nămolul în exces este evacuat din camera de nămol la intervale regulate printr-o vană acţionată
de un mecanism de ceasornic.
Volumul total al decantorului este egal cu debitul orar al apei brute. Suprafaţa bazinului se
calculează pentru o viteză ascensională de 0,8 … 1,50 mm/s. Conţinutul în suspensii al apei
decantate este mai mic decât 10 mg/l.

Caracteristica decantorului tip „Accelerator” este că spaţiul ocupat de reacţie este mare, iar
spaţiul de decantare propriu-zis este foarte mic în comparaţie cu decantoarele clasice.

Din categoria decantoarelor cu recirculare hidraulică a stratului de nămol sunt tipurile „Circulator”
pentru debite mici, utilizate deopotrivă şi pentru dedurizarea apei .

Pentru dimensionarea decantoarelor suspensionale cu recircularea nămolului, în lipsa unor date

rezultate din încercări pe model, se pot utiliza urătoarele date :

1) Debitul recirculat: de la 3 la 4 ori debitul apei de tratat

2) Timpul de trecere prin stratul de suspensii: 20 – 40 minute

3) Viteza ascensională: 4 – 7 m/h

4) Grosimea stratului suspensional

5) Grosimea saltelei de apă: 1,50 – 2,00 m

6) Distanţa dintre jgheaburile de colectare a apei decantate: maximum dublul grosimii saltelei de
apă

7) Diametrul orificiilor de colectare a apei: min. 10 mm

8) Viteza în conductele de golire şi de nămol: 1,20 m/s (diametrul minim 100 mm)

Un decantor suspensional cu recirculare, în care se face şi o agitare mecanică a nămolului este

cel din figura 3.30 utilizat cu bune rezultate de exemplu la staţie de tratare a municipiului
Bucureşti, la Turnu Măgurele etc. La acest tip, folosit în general pentru debite mari, sistemele de
colectare, recirculare şi evacuare a nămolului sunt mai complicate decât la alte tipuri, iar
consumul de energie este mai mare.

Acest model de decantor este tipizat pentru diametrele de 18, 24, 42 şi 48. În tabelul 3.26 sunt
date dimensiunile principale pentru tipodimensiunile intrate în uz D1=24; D1=34 şi D1=48 m.

În diagrama din figura 3.31 se determină tipodimensiunile acestor decantoare şi numărul de

unităţi necesare în funcţie de debitul Q şi de viteza ascensională va .

Tabelul 3.26

Decantoare radiale cu recircularea nămolului (vezi fig. 3.30)

D Principalele dimensiuni (m)

1 D D D D D D D D D D D h h h h h b b g g g l f
( 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 1 1 1 1 1 1 1 2 3
m
)

2 1 0 1 3 7. 8. 9. 1 1 1 1 3 6 0 5 1 0 2 0 0 0 4 1.
4 4. . . . 7 3 2 0. 0. 4. 4. . . . . . . . . . . . 3
4 5 6 5 0 0 0 0 7 8 0 0 4 7 7 2 6 9 1 1 1 8 0
3 0 0 5 0 0 0 0 0 0 5 0 7 0 0 4 0 0 0 4
4 1 1 1 2.
2 0 2 4 0. 1. 2. 1 1 2 1 3 6 1 5 1 0 2 0 0 0 4 0
4 5. . . . 9 3 6 3. 4. 1. 9. . . . . . . . . . . . 0
8 3 8 3 9 0 0 0 9 9 7 8 0 5 0 8 5 6 9 1 1 1 9
0 0 4 0 0 0 0 0 0 0 0 6 0 5 7 0 0 0 6 3.
1 1 1 0
3 1 3 6 5. 5. 7. 1 2 3 2 3 6 1 6 2 0 2 0 0 0 5 0
9. . . . 4 9 7 9. 0. 8. 8. . . . . . . . . . . .
1 0 3 9 0 0 0 3 7 5 0 0 6 4 0 0 6 9 1 1 1 5
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 8 5 8 0 0 0 0

Decantoarele cu viteză variabilă (pulsatorie) se bazează pe principiul introducerii intermitente, în

şarje, a apei brute la baza stratului de nămol. La acest tip de decantor (figura 3.32) apa brută
este introdusă într-un corp central, de obicei cilindric, închis ermetic, unde prin realizarea unui
anumit vacuum se obţine acumularea apei brute. La un anumit nivel (0,60 - 1,50 m peste nivelul
apei din decantor) se deschide în mod brusc o vană care face legătura cu exteriorul, astfel încât
întregul volum de apă acumulat în partea superioară a corpului central se goleşte într-un timp
foarte scurt ( 5 – 10 s). Umplerea şi golirea corpului central se succed la intervale regulate de 
20 – 40 s.

Debitul pompei de vid este de  50% din debitul apei ce se tratează. Viteza de golire a clopotului
central se poate regla acţionând asupra vanei de legătură cu exteriorul.

Decantorul „Pulsator” poate funcţiona cu viteze ascensionale de 2-3 ori mai mari decât cele uzate
la decantoarele statice. Datorită concentraţiei ridicate a patului de nămol (de 3-5 ori mai mare
decât la decantoarele cu recircularea nămolului) şi a rolului său de tampon, o eroare în dozarea
reactivilor sau o variaţie a pH-ului nu au consecinţe grave imediate în asemenea situaţii se
constată o variaţie lentă a turbidităţii apei decantate, fără a se produce însă o antrenare masivă a
flocoanelor de nămol în decantor.

Un tip mai perfecţionat este „Pulsatorul cu plăci” care este echipat cu plăcuţe plane şi ondulate,
dispuse oblic în salteaua de apă (fig. 3.33). Flocoanele mici, care mai sunt totuşi antrenate
împreună cu apa din stratul suspensional, se depun pe aceste plăci, acumulându-se până când
coeziunea dintre ele le permite să alunece pe plăcuţe şi să cadă în stratul de nămol.

3.2.7. Decantoare lamelare

Pe baza constatării că sedimentarea particulelor este mult înlesnită de mărimea suprafeţelor de

depunere, de micşorarea spaţiului ce trebuie parcurs până la acestea ca şi de laminarizarea
mişcării curentului de apă s-au realizat în ultimii ani, în mai multe ţări, aşa numitele „decantoare
lamelare” a căror eficienţă s-a dovedit a fi foarte ridicată. Un decantor lamelar este alcătuit în
principiu din mai multe grupuri de plăci plate paralele, amplasare la distanţe reduse unele de
altele, printre care apa de decantat circulă de obicei de jos în sus.

Între principalele elemente ale sistemului (fig. 3.34) există relaţia :

; pentru  =450

În practică se foloseşte un singur etaj constituit din mai multe rânduri de plăci, înălţimea fiecărui
parchet (etaj) de lamele este de 0,80 – 1,00 m, iar distanţa dintre plăci 4 – 8 cm. Pentru a se
asigura autoevaluarea depunerilor, lamelele trebuie să aibă o înclinare faţă de orizontală între 520
şi 600 (când evacuarea are loc în mod continuu).

În unele instalaţii, în locul plăcilor plate, decantoarele au fost echipate cu grupuri de tuburi
circulare sau de secţiune pătrată, hexagonală etc., executate din plăci de PVC de diferite profile
(fig. 3.35) .

Grupurile de tuburi de la acest tip de decantoare, ca şi modulele de la cele lamelare pot fi

utilizate, cu unele adaptări constructive, la îmbunătăţirea randamentului sau eficienţei multor
decantoare de tip clasic.

Din tipurile de decantoare s-au pus la punct aparate de mare eficienţă şi productivitate cum sunt
cele denumite: ultrapulsatoare, tip Actiflo (decantoare pulsator cu module lamelare la care se pot
adopta viteze ascensionale de 4 – 8 m/h) sau decantoarele lestate are pot funcţiona cu viteze
ascensionale de peste 20 m/h şi care în general fac obiectul unui patent.

3.3. Proiectarea tehnologică a construcţiilor pentru filtrarea apei

3.3.1. Date de bază

Filtrarea este procedeul de limpezire avansată a apei, constând din trecerea acesteia printr-o
masă de material poros denumit strat filtrant, ales în concordanţă cu scopul propus.

Filtrarea este utilizată ca ultimă treaptă de limpezire, atât pentru producerea apei potabile, cât şi
în frecvente cazuri pentru tratarea apei industriale.

Prin această funcţie filtrarea are un rol esenţial în obţinerea indicatorilor de calitate ai apei la
nivelul exigenţelor solicitate.

În anul 1804 s-a construit în Anglia primul filtru pentru limpezirea apei având la bază un patent al
lui James Peacock, obţinut în anul 1791 pentru filtrare printr-un strat de nisip.

Primul filtru cu funcţionare continuă este realizat tot în Anglia în 1892 de James Simpson.

În România primele filtre au fost realizate la Bucureşti în anul 1848 în cadrul”Stabilimentului

fântânilor” care furniza apă din râul Dâmboviţa folosind ca strat filtrant lâna. Primele filtre lente de
la Arcuda au intrat în funcţiune în anul 1889.

Procesul de filtrare rapidă a fost examinat din punct de vedere teoretic şi experimental, pentru
prima oară în mod sistematic de R.Eliassen.
De atunci numeroşi alţi specialişti au abordat problemele teoretice şi tehnice ale procesului şi
instalaţiilor de filtrare pentru limpezirea apei, ceea ce a conduc la progrese remarcabile în
domeniul cunoştinţelor teoretice şi la o permanentă îmbunătăţire a filtrelor realizate .

În România s-au întreprins, în special după anul 1950, multiple cercetări fundamentale şi
aplicative în institute specializate şi s-au realizat o gamă întreagă de staţii de tratare cu filtre
rapide majoritatea după proiecte întocmite de „Institutului de Studii şi Proiectări pentru
Sistematizare Locuinţe şi Gospodărie Comunală (ISLGC)”, lucrări care asigură în prezent
alimentarea cu apă a tuturor localităţilor importante şi a multor obiective industriale, care au surse
de suprafaţă.

Pe baza studiilor şi cercetărilor întreprinse în ultimii 25 ani s-au proiectat şi realizat staţii de
tratare de mare capacitate cu debite de până la 4-6 m3/s şi s-au pus la punct tehnici avansate de
filtrare cum sunt acelea ale filtrelor de contact şi ale filtrelor cu dublu curent.

În ansamblul proceselor de limpezire a apei operaţia de filtrare are o pondere valorică de 30-
50%.

Filtrarea trebuie privită ca o componentă esenţială, dar nu unic determinantă, a ansamblului de

procese necesare pentru limpezirea apei de suprafaţă; ea este menită ca în condiţii favorabile,
create de procesele anterioare de tratare a apei, în principal coagularea suspensiilor şi
decantarea acestora (se reţine cca. 90-95% din suspensii), să desăvârşească, să finiseze
această tratare.

F(a) ctorii care influenţează şi definesc procesul complex al limpezirii apei prin filtrare pot fi
grupaţi după :

1. Caracteristicile dispersiilor care se filtrează: natura, mărimea, concentraţia şi starea de

agregare a acestora în apă

2. Caracteristicile mediului filtrant: natura, mărimea şi forma granulelor, structura, porozitatea şi

grosimea stratului filtrant

3. Condiţiile hidrodinamice ale filtrări: viteza de filtrare, temperatura apei, pierderile de sarcină,
regimul de curgere şi temperatura apei, pierderile de sarcină, regimul de curgere şi variaţiile
acestora în decursul unui ciclu.

În Anexa 9 se prezintă procesul de filtrare şi factorii determinanţi.

3.3.2. Criterii pentru alegerea parametrilor tehnologici şi constructivi ai staţiilor de filtrare

Proiectarea staţiilor de filtrarea a apei trebuie să fie fundamentală pe o cunoaştere detaliată a

caracteristicilor fizico – chimice şi biologice a apei brute şi a variaţiei acestora în timp. Sunt
necesare în acest scop studii hidrochimice conform legislaţiei în vigoare care să cuprindă cel
puţin o perioadă de un an. Aceste studii au menirea să stabilească comportarea apei în
procesele de tratare prealabilă (deznisipare, coagulare, decantare) şi totodată să furnizeze date
cu privire la indicatorii care caracterizează procesul de filtrare şi în special : potenţialul zeta,
indicele de filtrabilitate pH, coeficientul de coeziune, natura, concentraţia şi comportarea în
procesul de filtrare a substanţelor organice (vezi Anexa 9).

3.3.2.1. Influenţa concentraţiei suspensiilor la intrarea şi ieşirea din staţia de filtrare.

În cazul apei destinate consumului populaţiei, turbiditatea la ieşirea din filtre trebuie să fie sub 5
grade. De regulă filtrele care funcţionează în bune condiţii livrează apă cu turbidităţi de cel mult 1-
2 grade. În mod excepţional se admit pentru apa potabilă turbidităţi până la 5 UNT (legea 458). O
condiţie esenţială pentru ca staţia de filtrare să funcţioneze în mod corespunzător este aceea a
asigurării unor limite maxime ale concentraţiei suspensiilor la intrarea în filtre, în mod curent sub
10-15 mg/dm3 şi în mod excepţional numai pe perioade scurte, de 20-30 mg/dm3 .

Durata ciclului de filtrare scade substanţial odată cu creşterea turbidităţii peste 10 grade. În figura
3.36 sunt date curbele de variaţie pentru ciclurile de filtrare pe sorturile de nisip fin 0,5 – 1,0 mm
şi nisip mediu 1,0 – 1,5 mm cu grosime de 1,0 m şi viteze de 7 – 10 m/h.

În cazul straturilor filtrante fine şi medii examinate se remarcă scăderi ale duratei ciclului de
filtrare de la 30 la 10 h, pentru creşteri ale turbidităţii în apa brută cu  12 respectiv 23 grade.

Odată cu reducerea duratei ciclului scade productivitatea specifică şi deci randamentul general al
instalaţiei; exploatarea se scumpeşte datorită spălărilor mai frecvente şi creşte consumul de apă
pentru nevoi tehnologice.

Deci aici decurge atenţia ce trebuie acordată asigurării unei bune coagulări şi a unei decantări
până la limitele de turbiditate indicate mai înainte turbiditatea apei decantate trebuie să fie de
regulă < 5 NTU.

În cazul în care datorită condiţiilor naturale ale apei la sursă unde pot interveni viituri şi frecvente
măriri ale turbidităţii care nu poate fi redusă în mod corespunzător până la intrarea în filtre, se va
avea în vedere utilizarea unor straturi filtrante cu granulometrie medie – mare (1,0 – 2,0 mm) mai
puţin sensibile la astfel de creşteri accidentale ale turbidităţii.

De asemenea, pentru astfel de situaţii pot să fie introduse în schema generală a alimentării cu
apă bazine de stocare de apă brută, având în funcţionare normală şi rol de predecantoare şi
servind în caz de degradare a calităţii apei la sursă ca rezervoare de apă brută pe durate de
viitură (în general aceste bazine trebuie să aibă volume corespunzătoare consumului pentru 2 – 5
zile).

Mai puţin utilizate dar cu acelaşi rol de a proteja filtrele împotriva unor colmatări rapide datorită
turbidităţilor mărite din apa decantată, sunt prefiltrele care funcţionează cu viteze sporite pe
straturi filtrante cu granulometrie mare (2,0 – 1,0 mm).

3.3.2.2. Alegerea naturii compoziţiei granulometrice şi grosimii stratului filtrant

a. Natura materialului filtrant

În tehnica filtrării apei se utilizează ca material filtrat, în marea majoritate a cazurilor, nisipul
cuarţos.

Acest nisip trebuie să îndeplinească condiţii speciale de calitate care sunt prevăzute în STAS
1712. El trebuie să conţină cel puţin 98% silice şi cel mult 0,5% materii organice.

În România acest material se procură din carierele de la Făget Aghireş – Cluj, Băicoi şi din
cariere locale ale anumitor staţii de tratare.

În anumite cazuri utilizând tehnici speciale de filtrare mai sunt folosite ca strate filtrante şi alte
materiale ca antracitul granulat, polistirenul expandat, cocsul granulat, diatomita, marmură
granulată, cărbunele activ granulat.
Antracitul, materialul cel mai frecvent folosit la filtrele cu dublu strat, se recomandă a fi foarte dur
cu următoarele proprietăţi: greutate specifică între 1,6 şi 1,7 t/m3, greutate volumetrică între 0,7 şi
0,9 t/m3, procent de cenuşă < 5 - 10%, conţinut de sulf < 3%, să se sfărâme prin concasare în
granule de formă cubică.

Toate materialele filtrante, inerte din punct de vedere chimic faţă de apa ce se filtrează şi
neavând proprietăţi absorbante se comportă identic din punct de vedere al eficienţei de filtrare
dacă granulometria şi geometria particulelor sunt identice.

Utilizarea stratelor filtrante de antracit, cocs şi polistiren expandat se face în special în cazul
filtrelor multistrat, ca urmare a faptului că ele nu se amestecă cu stratul de bază din nisip cuarţos
datorită diferenţei de masă specifică .

Diatomita se utilizează în filtre de treapta a doua pentru obţinerea unor ape cu exigenţe speciale
de limpiditate.

Antracitul şi marmura se pot folosi pentru filtrarea apei industriale în cazul în care se cere ca apa
tratată să nu conţină urme de siliciu .

Cărbunele activ este folosit ca material filtrant în general în filtre de treapta a doua când se
urmăreşte reţinerea prin adsorbţie a anumitor compuşi organici oxidaţi în prealabil cu ozon, a
anumitor gaze dizolvate în apă sau a urmelor de produse petroliere.

b. Compoziţia granulometrică şi grosimea stratului filtrant. Elemente geometrice ce

caracterizează granulometria stratului filtrant, definite în Anexa 9 sunt: compoziţia granulometrică,
coeficientul de uniformitate, diametrul eficace, diametrul echivalent, forma granulelor şi grosimea
stratului filtrant.

Alegerea compoziţiei granulometrice, care trebuie corelată cu grosimea stratului filtrant, se face
ţinând seama de o serie de considerente de ordin tehnologic şi economic ce vor fi analizate în
continuare.

În prezent se utilizează ca strate filtrante în special materialele monogranulare cu limite apropiate

între dimensiunile extreme ale granulelor.

Aceasta este o cerinţă obiectivă care s-a impus datorită neajunsurilor ce le creează utilizarea
stratelor eterogene în care materialul fin este adus în timpul spălării la suprafaţa stratului filtrant.
Drept urmare în cursul filtrării se produc colmatări accentuate în această zonă, reducerea duratei
ciclurilor şi scoaterea prematură din funcţiune a filtrului.

Dintre aceste strate s-au impus în special sorturile 0,8 – 1,25 şi 1,0 – 1,5 mm , cu grosimea de
strat de 1,00 – 1,20 m, care asigură o filtrare eficientă şi cicluri cu durată de peste 20 – 30 h.

La aceste sorturi pierderile de sarcină iniţiale la viteze de 7 – 12 m/h sunt de ordinul a 10 – 30

cm, iar spre finele ciclului de filtrare, după 20 – 30 h de funcţionare pot ajunge la 30 -90 cm.
Evoluţia în timp a pierderii de sarcină este de tip liniar.

Pierderile de sarcină în sorturile de nisip mai fine evoluează în timp după o curbă exponenţială. În
figura 3.37 din Anexa 10 sunt date curbele de pierdere de sarcină pentru sorturi de nisip fin,
mediu şi grosier, pentru viteze iniţiale de filtrare de 12 şi 7 m/h, la diferite grosimi pe strat filtrant.

Parametrii tehnologici de bază ai unui filtru sunt debitul şi calitatea filtratului.

 Debitul ce se filtrează are tendinţa să scadă în decursul ciclului de filtrare dacă se menţine
presiunea de lucru constantă. Această scădere se datorează creşterii rezistenţelor hidraulice în
materialul filtrant datorită colmatării acestuia cu suspensii.

Colmatarea progresivă a materialului filtrant se măsoară prin pierderea de sarcină.

În figura 3.38 se poate urmări evoluţia curbei de presiune în interiorul unui filtru rapid cu curent
descendent pe parcursul ciclului de filtrare.

Tabelul 3.27

Recomandări privind alegerea diametrului eficace al stratului filtrat pentru filtre rapide

Pierderi de
Diametrul eficace al
Viteză de sarcină
stratului filtrant d10 Recomandări pentru Spălare cu Caracteristici si observaţii
filtrare m/h pentru filtrul
(mm)
colmatat

Filtarere foarte rapidă.

Filtarere fără decantare prealabilă, cu Până la 25
0,3...0,5 coagular, direct pe filtru, pentru ape La filtre lente 15 m H2O Apă 40 m3/hm2 Colmatare rapidă în câteva
cu turbiditate sub 200 mg/l SiO2 ca 3-6 m/zi ore
strat de suprafaţă la filtru cu spălare
numai cu apă.

Comportă de obicei un
Filtrare fără decantare prealabilă, cu strat de 15 cm grosime cu
sau fără coagulare directă pe filtru granulozitate de 7 ÷ 15
0,6...0,8 (staţii provizorii, pişcine) pentru ape 5-20 m/h 6 m H2O Apă 65 m3/hm2 mm.
cu turbiditatea sub 50 mg/l SiO2. La depăşirea pierderii de
Strat omogen în toate tipurile de sarcină intervine de obicei
filtru rapid. şi alterarea calităţii apei
filtare.
Aer 60 - 70
m3/hm2 Colmatare între 8 şi 100h
0,9...1,0 Strat omogen în toate tipurile de filtre Până la 20 m/h 4 m H2O
Apă 20 - 30 Granulozitatea folosită în
rapide cu planşee cu crepine m3/hm2 Europa

Prefiltre 1,5m H2O

1,3...1,5 Filtre pentru apă coagulată şi 5 - 25 m/h Apă şi aer -
2m H2O
decantată
Filtrarea apei industriale

2,0...2,5 Degrosisoare obişnuite pentru apă 15 - 25 m/h 2m H2O Apă şi aer -

industrială fără coagulare

3,5 - 10 şi 25 - - - -
Straturi suport

De la nivelul superior al stratului filtrant, la începutul ciclului de filtrare, pierderile de presiune

cresc liniar spre baza stratului filtrant, fiind aplicabilă legea de curgere după relaţia Darcy.
Presiunea la nivelul sistemului de drenaj va fi pi, iar pierderea de sarcină corespunzătoare ht-po .
presiunile variază în strat după dreapta fopo a cărei înclinare depinde numai de granulometria
stratului şi de viteza de filtrare.

Datorită mecanismului de depunere a suspensiilor în straturi elementare succesive din mediul

filtrant la timpul t1 de la începutul ciclului de filtrare o anumită porţiune NI din stratul filtrant va fi
într-o stare de colmatare la limita de echilibru. Nivelul I poartă denumirea de „front de filtrare” la
timpul t1.

În acest strat superior, presiunile variază după curba fifo. În porţiunea IP a stratului filtrant, sub
nivelul I al frontului de filtrare, nisipul fiind curat, variaţia presiunilor va fi liniară după dreapta fipi
paralelă cu fopo. Pierderea totală de sarcină prin stratul filtrant este hi – pi.

Porţiunea IP din stratul filtrant rămasă necolmatată conferă siguranţă filtrării din punct de vedere
calitativ. Suspensiile reţinute deasupra nivelului I al frontului de filtrare nu pot fi antrenate în
filtrant. Această porţiune se recomandă să nu se reducă sub grosimea minimă de 30 cm.

Totodată pe curba de presiunea nu trebuie să existe nici o secţiune în care presiunea să nuu fie
sub presiunea atmosferică.

În anumite cazuri când presiunea de lucru a filtrului sau grosimea stratului filtrant nu corespund
cerinţelor hidrodinamice ale filtrării aceste două condiţii nu sunt respectare, în special către finele
ciclului de filtrare, după cum se va arătat în continuare .

Frontul de filtrare coboară în decursul perioadei de filtrare spre baza stratului filtrant. Când acest
front ar ajunge în poziţia v din figura 3.38 astfel încât curba de presiunea din stratul filtrant ar fi fofi,
intersectând axa coordonatelor în punctele 1 şi 2, cu toate că presiunea la ieşirea din filtru ar fi
pozitivă, cu valoarea pv pe porţiunea între 1 şi 2 stratul filtrant s-ar găsi sub vid. Această situaţie
este inadmisibilă întrucât perturbă echilibrul hidrodinamic al suspensiilor reţinute în stratul filtrant
şi ea trebuie corectată prin mărirea corespunzătoare a presiunii de lucru a filtrului, respectiv a
înălţimii stratului de apă.

O altă situaţie limită la finele ciclului de filtrare ar fi aceea când frontul de filtrare s şi deci punctul
fs s-ar găsi într-o poziţie virtuală sub nivelul inferior al stratului filtrant. Acest caz reflectă situaţia în
care cu toate că filtrul mai are o rezervă de presiune pentru a livra debitul solicitat (pierderea de
sarcină este sub cea disponibilă), el este scos din funcţiune datorită deteriorării calităţii filtrantului.
În acest caz corecţia se face prin mărimea grosimii stratului filtrant astfel încât frontul de filtrare la
finele ciclului să se găsească pentru motive de securitate a calităţii filtrantului cu cel puţin 30 cm
peste nivelul sistemului de drenaj.

Când sunt îndeplinite ambele codiţii arătate mai înainte filtrul poate asigura atât calitatea de apă
cerută, cât şi debitul scontat, dispunând pentru acesta de o gardă de strat filtrant necolmatat şi
respectiv de presiunea de lucru corespunzătoare vitezei de filtrare.

Ciclul de filtrare trebuie oprit, în vederea spălării, după timpul T1 când turbiditatea apei tinde să
depăşească limita admisibilă (de exemplu 5 grade SiO2).

De asemenea, ciclu de filtrare este limitat la o perioadă T2 în care se atinge pierderea de sarcină
maximă admisibilă în filtru Hmax .

Cazul când T2 < T1, dar valorile lor sunt apropiate, corespunde filtrului optimizat din punct de
vedere tehnologic. Curba granulometrică a stratului filtrant, grosimea acestuia şi a stratului de
apă asigură atât calitativ, cât şi cantitativ procesul de filtrare, pentru caracteristicile date ale apei
la intrarea şi ieşirea din filtru.

Apa care intră în filtru nu are caracteristici constante. Schimbarea acestora în timp, în special
datorită temperaturii, stării de coeziune a suspensiilor, a puterii lor colmatate poate avea
repercusiunii determinante în privinţa raportului între duratele T1 şi T2 menţionate.

Dacă suspensiile ce trebuie reţinute se află într-o stare de coeziune puternică şi ele se fixează
solid pe stratul filtrant, reţinerea lor se va face în suprafaţa stratului filtrant colmatând-o într-un
timp relativ scurt. T2 se reduce simţitor atingându-se prematur pierderea de sarcină maximă
disponibilă Hmax. Filtrul trebuie spălat cu toate că el ar mai putea livra, în continuare apă de
calitatea cerută.

Dimpotrivă, dacă suspensiile coagulate au o coeziune şi putere de fixare redusă, depunerile

acestora în stratul filtrant se fac prin avansarea rapidă a fronturilor de filtrare, astfel încât stratul
filtrant este traversat într-un timp T1 relativ scurt şi calitatea filtrantului se degradează. Filtrul
trebuie oprit şi spălat cu toate că el ar mai avea posibilitatea de a livra debitul solicitat ca urmare
a pierderi de sarcină rămasă încă disponibilă.

Rezultă că pentru a alege un strat filtrant este necesar ca în prealabil să fie efectuate cercetări
privind efectul de coagulare a suspensiilor din apă, caracterizat prin limitele ce pot fi obţinute în
perioada de exploatare pentru coeficientul de coeziune K. Acestea dau în linii mari orientarea
asupra sortului de material filtrant indicat.

În figura 3.39 este arătată o corelaţie orientativă între coeziunea K care se poate obţine prin
coagulare la o anumită apă brută şi caracteristica d10 a materialului filtrant pentru care se obţine
productivitatea maximă pe ciclu (condiţia T1=T2).

Pe de altă parte, grosimea stratului filtrant şi înălţimea minimă necesară de apă trebuie stabilite
prin testarea procesului de filtrare în conformitate cu cele arătate mai înainte, trasând curbele
caracteristice ale presiunii şi pierderilor de sarcină prin filtru după cum este indicat în figura 3.38,
curbe care să ateste, funcţie de posibilităţile reale de agregare (coroziune) a particulelor ce
urmează a fi reţinute în filtre, siguranţa în privinţa nedepăşirii gărzilor de siguranţă pentru
calitatea filtrantului şi pierderea de sarcină arătate mai înainte.

Repartiţia pe înălţime în stratul filtrant a pierderilor de sarcină arătă că în timp ce pentru sorturile
cu granulozitate medie – mare, peste 1,0 mm, distribuţia acestor pierderi este mai uniformă (50%
din pierderea de sarcină se produce până la adâncimi ale stratului de 25-30 cm) la sorturile cu
nisip fin, sub 1mm, peste 80% din pierderea de sarcină, se produce la suprafaţă până la 5 cm
adâncime

Aceasta indică o distribuţie mai uniformă a suspensiilor pe toată înălţimea stratului filtrant
monogranular mediu şi explică capacitatea lui sporită de reţinere şi productivitatea mai mare a
ciclurilor de filtrare ce se obţin. În tabelul 3.28 din Anexa 11 sunt comparate 3 sorturi de nisip
filtrante din punct de vedere al productivităţii, pierderilor de sarcină şi variaţiei de filtrare .

Calitatea filtrantului, în condiţiile unei corecte coagulări şi decantări prealabile a apei, nu este
influenţată esenţial de granulozitatea stratului filtrant. Diferenţele de turbiditate ale filtrantului în
aceste condiţii pentru diferitele sorturi de material filtrant pot fi de cel mult 2-3 grade.

Sorturile de nisipuri mai mari, de exemplu 1,5 – 2,5 cu grosimi de 120 cm se comportă
corespunzător în procesul de filtrare atâta timp cât nu apar depăşiri ale turbidităţii apei la intrare
peste 30 grade SiO2, asigurând în aceste condiţii cicluri de peste 36 h de funcţionare. La aceste
sorturi pot însă apare anumite perturbaţii datorită modificărilor bruşte ale condiţiilor hidrodinamice
(viteză de filtrare şi nivel al apei pe filtru). La sortul 1,0 – 1,5 aceste influenţe sunt mult atenuate.

Forma granulelor materialului filtrant poate fi apropiată de cea sferică, în cazul nisipurilor de
carieră sau de balastieră sau colţuroasă, pentru nisipiul de concasaj.

La nisipuri cu aceeaşi compoziţie granulometrică se constată pierderi de sarcină mai reduse la

granulele de concasaj care prezintă forme mai neregulate decât la nisipurile cu granule rotunjite.

Calitatea filtrantului este însă mai bună la materialele filtrante cu granule rotunjite. Pentru a obţine
o calitate similară în cazul nisipurilor de concasaj este necesară să se recurgă la sorturi cu
diametrul eficace mai mic.

Reţinerea substanţelor organice nu este influenţată esenţial de granulozitatea stratului filtrant.

Nisipurile fine par a avea un efect de reducere a oxidabilităţii mai important în prima perioadă a
ciclului de filtrare, acest efect dispărând însă când se compară mediile pe ciclu.

Grosimea stratului filtrant este condiţionată de compoziţia granulometrică a acestuia.

Indicele de penetrabilitate, care este invers proporţional cu grosimea stratului filtrant are, pentru
sortul de nisip 1,0 – 1,5 mm la viteze de filtrare de 6 – 7 m/h, valori de 0,5 – 1,3 la începutul
ciclului de filtrare şi 2,0 – 3,5 la finele ciclului.

În figura 3.40 este dată variaţia acestui indice pentru 3 sorturi de nisip, având grosimea stratului
filtrant de 80 cm, pentru cicluri de filtrare începute cu viteze de 12 m/h.

Pentru a reduce indicele de penetrabilitate în cazul nisipurilor cu granulozitate peste 1,5 mm este
necesar să se adopte înălţimi ale stratului filtrant de 1,30 – 1,50 m.

Dimpotrivă, la nisipurile sub 1 mm indicii de penetrabilitate cu valori reduse permit adoptarea unor
înălţimi de strat filtrant sub 1 m (0,60 – 0,80 m).

Sorturile de nisip 0,8 – 1,25 şi 1,0 – 1,5 se situează într-o poziţie intermediară, înălţimile de strat
filtrant optime fiind situate între 1,00 şi 1,20 m.

Indicaţiile arătate au un caracter de orientare generală, pentru staţiile de tratare importante fiind
necesare studii speciale pe staţii pilot care să precizeze atât compoziţia granulometrică, cât şi
dispoziţia generală a filtrului în ceea ce priveşte grosimea stratului filtrant şi înălţimea stratului de
apă după considerentele de ordin tehnologic expuse în acest paragraf.

3.3.2.3. Viteza de filtrare şi reglajul funcţionării filtrelor

a. Tehnologia de filtrare cu viteză variabilă

În ultimele două decenii asupra modalităţi de exploatare a filtrelor rapide s-au produs importante
mutaţii de la concepţia şi principiul de funcţionare cu debit constant, la aceea a utilizării în cursul
unui ciclu de filtrare a vitezelor variabile, mai mari la începutul filtrării şi mai reduse către finele
ciclului.

Această modificare a tehnologiei de filtrare a fost fundamentată în decursul ultimei perioade de

timp prin studii teoretice şi aplicative atât în străinătate cât şi la noi în ţară, astfel încât în prezent
problema este pe deplin elucidată atât sub aspectul implicaţiilor tehnologice, cât şi sub raport
economic.
Între volumul ocupat de suspensiile reţinute în filtru, variabil de-a lungul ciclului de filtrare, care
condiţionează direct atât creşterea pierderilor de sarcină, cât şi a vitezelor reale de curgere în
mediul poros, pe de o parte şi între menţinerea prin reglaj a unei viteze aparente de filtrare
constantă există o evidentă contradicţie.

Menţinerea debitului constant pe durata ciclului de filtrului are următoarele influenţe nefavorabile
asupra procesului de filtrare :

1) Permite prin limitarea vitezelor iniţiale, depunerea suspensiilor în special în stratul superficial al
filtrului care se colmatează prematur

2) Împiedică în consecinţă pătrunderea suspensiilor în profunzimea stratului filtrant care este

incomplet utilizat

3) Creează pierderi de sarcină suplimentare datorită aglomerărilor de depuneri în stratul

superficial

4) Obligă o creştere permanentă a vitezei reale de curgere în mediul filtrant pe măsură ce se

produc depunerile de suspensii

5) Produce perturbări ale echilibrului hidrodinamic din mediul filtrant, prin reglările necesare
pentru mărirea vitezei reale de curgere în vederea menţinerii debitului constant; aceste reglaje,
manuale sau automate, sunt în principal factorul ce conduce la degradarea calitativă a filtrantului
prin antrenarea suspensiilor depuse în filtru, în special spre finele ciclului.

Pe lângă aceste neajunsuri tehnologice, menţinerea debitului constant, reclamă un aparataj

special de reglare şi întreţinere a acestuia.

Prin trecerea la tehnologia de filtrare cu debit (viteză) variabil pe parcursul ciclului, neajunsurile
enumerate sunt eliminate.

Utilizând viteze mai mari la începutul filtrării suspensiile sunt antrenate în profunzimea stratului
filtrant. Aceasta este utilizat mai complet, iar pierderile de sarcină capătă o distribuţie mai
uniformă pe înălţimea filtrului.

Vitezele de filtrare descresc spre finele ciclului adaptându-se astfel, în mod logic, la capacitatea
mai redusă de filtrare din această perioadă .

Vitezele reale de curgere in mediul filtrant se autoreglează în funcţie de rezistenţele hidraulice

variabile în timp cu gradul de colmatare a stratului filtrant. În acest mod se elimină perturbările
aduse de schimbarea regimului hidrodinamic de curgere, din filtrele cu debit constant. Calitatea
filtrantului se îmbunătăţeşte.

Studiile comparative asupra celor două tehnologii de filtrare arată că sub toate rapoartele filtrarea
cu viteză variabilă prezintă indicatori mai buni.

În tabelul 3.29 din Anexa 12 se dau, cu privire la cele arătate, o serie de date comparative,
extrase după experimentări .

b. Reglajul funcţionării filtrelor cu viteză variabilă

La filtrele cu viteză variabilă apare necesitatea limitării vitezei iniţiale de filtrare la cea stabilită prin
proiect. Aceasta se poate realiza în principal în două moduri: prin limitarea înălţimii iniţiale a
stratului de apă pe filtre (în general la 40 – 60 cm) urmând ca acest nivel să crească odată cu
creşterea pierderilor de sarcină, sau prin introducerea unui reglaj a nivelului de apă pe filtru.

Pentru a rămâne constant acest nivel comandă, prin dispozitive speciale, care introduc rezistenţe
hidraulice suplimentare pe conducta de ieşire a apei filtrate.

La cuvele de filtrare mici (sub 12 – 16 m2) se pot introduce pe conductele de apă filtrată vane cu
acţionare manuală care se reglează o singură dată la probele tehnologice, pentru a limita viteza
iniţială de filtrare la cea prescrisă.

Eficienţa tehnologică a reglajului cu nivel de apă constant pe filtre este mai bună, fără ca
diferenţele să fie semnificative faţă de cea a reglajului cu nivel variabil ascendent.

c. Programarea ciclurilor de filtrare

La filtrarea cu viteză variabilă fiecare filtru din cadrul staţie de filtrare produce un debit qx variabil
în decursul ciclului de filtrare în limitele qi – qf. Dacă variaţia debitului care este proporţional cu
viteza de filtrare, este de tip liniar, cazul curent pentru condiţiile procesului tehnologic în filtrarea
apei, la momentul tx de la începutul ciclului de filtrare de durată T debitul unui filtru va fi :

Dar suma debitelor qx furnizate de cele n filtre la fiecare moment tx trebuie să corespundă cu

debitul nominal al întregii instalaţi :

(compensarea făcându-se în rezervor)

Deci suma timpilor de funcţionare la cele n filtre de la începutul fiecărui ciclu de filtrare până la
momentul considerat, trebuie să fie jumătate din produsul dintre numărul filtrelor şi durata T a
unui ciclu.

Această condiţie poate fi îndeplinită numai în cazul decalării în timp a ciclurilor de filtrare cu

perioadele .

De aceea, spălarea consecutivă a filtrelor trebuie să se facă riguros la intervale egale ts .

d. Vitezele de filtrare şi optimizarea duratei ciclurilor de filtrare

Filtrarea cu viteză variabilă a permis să se mărească vitezele de filtrare ajungându-se la o


creştere a productivităţii filtrelor rapide în limitele de 6,00 – 7,50 m3/m2 h.

Vitezele de filtrare iniţiale depăşind 10 m/h conduc la scăderea mai rapidă a vitezelor în timp şi
deci la diminuarea ciclului de filtrare. La aceste viteze se remarcă de asemenea o diminuare a
siguranţei indicatorilor de calitate.
În consecinţă, vitezele de filtrare iniţiale vi se aleg în domeniul 6 - 9 m/h spre limita superioară la
straturi filtrante cu granulozitate peste 1 mm şi spre cea inferioară la nisipuri fine sub 1 mm.

Variaţia în timp a vitezelor de filtrare joacă un rol economic important în determinarea duratei
optime Te a ciclurilor de filtrare.

Se poate admite că în special în prima parte a ciclurilor de filtrare viteza de filtrare are o variaţie
de tip liniar. În figura 3.41 sunt date curbe de variaţie de acest tip ale vitezelor pentru 3 sorturi de
nisip.

În ipoteza admisă, productivitatea medie a filtrului se poate stabili, din figura 3.42, astfel:

1. Volumul de apă produs pe 1 m2 suprafaţă filtrată pe un ciclu de durată Tx :

vi – viteza de filtrare iniţială (m/h) ;

vx – viteza de filtrare în m/h după Tx (h) ;

tx – durate de întrerupere a ciclului de filtrare, în timpul spălării filtrului (pentru calcule curente
tx=0,4 h) ;

Vs – volumul de apă consumat pe 1 m2 de filtru la o spălare (în calcule curente Vs=7 m3) ;

Vx – poate fi stabilit în funcţie de timpul T, de la începutul ciclului de filtrare la care viteza iniţială
scade cu 20% .

În cazul în care nu există date experimentale cu privire la timpul T, pentru nisipurile

monogranulare 1,0 – 1,50 mm, aceasta se poate lua ca fiind cu aproximaţie în funcţie de

turbiditatea  (grade SiO2) a efluentului : (h).

2. Productivitatea medie a filtrului :

calculând, se explicitează durata Tx care corespunde ciclului cu durata optimă Tc, între două
spălări la care rezultă productivitatea medie maximă a filtrului :

(h)

În cazurile examinate din figura 3.41 duratele optime Tc ale ciclurilor de filtrare rezultă :

- pentru nisipul 0,5 – 1,0 mm, având T=8 h, Tc=9 h ;

- pentru nisipul 1,0 – 1,5 mm, având T=19 h, Tc=15 h ;

- pentru nisipul 1,5 – 2,5 mm, având T=26 h, Tc=17 h .

Dacă în cazul examinat se prelungesc ciclurile de filtrare cu de două ori duratele Tc rezultate ca
optime, respectiv la 18, 30 şi 34 h, productivitatea staţiei de filtrare scade cu 5% iar dacă ciclurile
se adoptă egale cu timpii T la care vitezele scad cu 20% din cele iniţiale scăderea de
productivitatea este < 1%.

Alegerea granulozităţii şi grosimii stratului filtrant, a înălţimii stratului de apă şi a vitezei iniţiale de
filtrare trebuie să fie astfel făcute încât viteza iniţială de filtrare vi să nu se reducă în interval de 20
– 24 h cu mai mult de 20%.

În acest caz durata ciclurilor de filtrare poate fi adoptată fără alte calcule tehnico – economice
numai pe considerente de nedepăşire a calităţii filtrantului şi pierderilor de sarcină maxime
admise.

3.3.2.4. Alegerea intensităţilor şi tehnologie de spălare a filtrelor rapide

a. Rolul şi modalităţile de spălare

Un rol primordial în buna funcţionare tehnologică a filtrelor rapide îl are spălare eficientă a
acestora. Operaţia de spălare, prin durata sa care întrerupe ciclul productiv al filtrării) şi prin
cheltuielile importante de exploatare, reprezentate de consumul de apă şi consumurile de energie
electrică de pompare, constituie un element care influenţează în mare măsură productivitatea şi
eficienţa economică a filtrării.

La terminarea ciclului prin atingerea pierderii de sarcină maximă admisibilă sau deteriorarea
calităţii filtrantului, stratul filtrant se află la limita capacităţii de reţinere şi se impune ca suspensiile
să fie evacuate din filtru.

Spălarea filtrelor se face, de regulă, prin trecerea unui curent de apă în sens invers sensului de
filtrare, care, însoţit în faza incipientă de o barbotare cu aer, agită masa granulară a stratului
filtrant şi antrenează suspensiile reţinute pe care le evacuează prin deversoare şi rigole situate la
partea superioară a filtrului .

În continuare se tratează problema spălării filtrelor rapide cu funcţionare intermitentă, operaţia de

spălare fiind efectuată prin oprirea ciclului de filtrare.

Regenerarea filtrelor lente, precum şi spălările filtrelor cu funcţionare continuă sau a unor tipuri de
filtre speciale, vor fi expuse odată cu tehnologiile de filtrare respective.

Spălarea stratului filtrant are de îndeplinit următoarele funcţii :

1. Desprinderea particulelor de suspensii reţinute prin adsorbţie fizică sau coalescenţă pe

granulele din strat

2. Evacuarea acestora împreună cu nămolul reţinut în interspaţiile materialului filtrant prin

efectele de sedimentare şi sitare

3. Evacuarea apei încărcată cu nămolul spălat, din spaţiul de deasupra stratului filtrant
b. Condiţiile care trebuie îndeplinite în procesul de spălare

Pentru a-şi îndeplini funcţiile menţionate şi a corespunde şi din punct de vedere al eficienţei
economice, procesul de spălare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

1. Spălarea trebuie să se facă uniform, cu aceleaşi intensităţi de aer şi apă, pe toată suprafaţa
filtrului, efect ce se obţine printr-o alegere adecvată şi o corectă execuţie a sistemului de
distribuţie a apei şi aerului de spălare; intensităţile de spălare între punctele extreme ale
suprafeţei filtrante nu trebuie să difere cu mai mult de 5%

2. O colectare riguros uniformă a apei de spălare, care se obţine prin execuţia deversoarelor
rigolelor de colectare cu toleranţe maxime de  2 mm faţă de un plan orizontal

3. Desfăşurarea procesului de spălare trebuie să evite antrenarea suspensiilor reţinute la diverse

niveluri din stratul filtrant spre partea inferioară a acestuia; în acest scop este necesar ca încă de
la începutul spălării să se asigure un contracurent de apă de cel puţin 2-3 dm3/s m2, concomitent
cu aerul de spălare, care să antreneze suspensiile spre zona superioară a filtrului

4. Intensităţile de spălare utilizate nu trebuie să producă antrenarea, odată cu suspensiile, a

materialului filtrant în rigolele de evacuare a apei de spălare. Această condiţie este îndeplinită
dacă muchiile rigolelor de colectare a apei de spălare se află la cel puţin 40 cm peste nivelul
stratului filtrant şi dacă intensitatea de spălare cu apă nu depăşesc în timpul barbotării cu aer 3 –
4 dm3/s m2

5. Evacuarea completă a apei cu suspensii din zona cuprinsă între suprafaţa stratului filtrant şi
muchia jgheaburilor de colectare a apei de spălare şi evitarea depunerii de spumă sau impurităţi
pe pereţii laterali ai cuvei de filtru. În acest scop distanţa dintre jgheaburile de colectare a apei de
spălare trebuie limitată la maximum 2,50 – 3,00 m, iar jgheaburile trebuie să fie dispuse pe
perimetrul pereţilor filtrului. Limpezirea apei de spălare se produce cu atât mai rapid, cu cât
muchiile de colectare a apei de spălare sunt mai aproape de suprafaţa stratului filtrant. Pentru a
evacua suspensiile din filtru cu minimum de consum de apă de spălare, înălţimea acestor muchii
peste stratul filtrant nu trebuie să depăşească 50-60% din grosimea acestuia

Uneori pentru diminuarea consumului de apă de spălare, se utilizează procedeul de baleiaj de

suprafaţă folosind apa decantată care intră în continuare în filtru şi în timpul spălării fiind dirijată
de pe un ax dintre jgheaburile de colectare spre aceste jgheaburi, grăbind evacuarea suspensiilor
şi reducând, pe ansamblu, consumul de apă de spălare.

Pentru prevenirea depunerilor de impurităţi şi spumă pe pereţi se utilizează uneori o reţea

perimetrală de stropire a acestora în timpul spălării.

6. La terminarea spălării apa rămasă în spaţiul de deasupra stratului filtrant trebuie să aibă o
turbiditate aproximativ egală cu cea a apei decantate

7. Consumul specific de apă nu trebuie să depăşească la o spălare 6 m3/m2, iar consumul

specific de energie electrică să fie <0,45 kWh/1 m2 filtru

8. Durata de întrerupere a ciclului de filtrare în vederea spălării, cuprinzând manevrele necesare

şi spălarea propriu-zisă, nu trebuie să depăşească 0,4 h

O spălare necorespunzătoare – incompletă sau neuniformă – a stratului filtrant colmatarea

progresivă a anumitor zone din mediul filtrant. Ca urmare, în procesul de filtrare se produc zone
preferenţiale de curgere a apei prin stratul filtrant, cu viteze sporite şi în paralel zone colmatate cu
circulaţie nulă (sau cu viteze foarte reduse), fenomene ce conduc la o folosire numai parţială a
stratului filtrant, la filtrări cu viteze peste cele prevăzute, la scurtarea ciclurilor de filtrare şi la
degradarea calitativă a filtratului. Aceste fenomene se agravează în cursul exploatării putând
ajunge până la scoaterea totală din funcţiune a filtrului care trebuie regenerat prin înlocuirea
stratului filtrant.

În interiorul stratului filtrant pot apărea de asemenea, în special în cazul spălării numai cu
contracurent de apă (după tehnologia folosită în special în SUA), aşa numiţii „bulgări de nămol”
care constituie aglomerări de nisip şi nămol, formaţi datorită spălărilor incomplete şi care sun
rulaţi apoi în interiorul stratului filtrant căpătând o formă sferică. Acest fenomen se evită în cazul
utilizării sistemului de spălare cu apă şi aer preconizat şi utilizat în filtrele din ţară şi în general în
Europa.

c. Intensităţi de spălare şi succesiunea operaţiilor de spălare

Intensităţile de spălare depind de metoda de spălare aplicată (spălare numai cu apă sau spălare
cu apă combinată cu barbotare cu aer), de compoziţia granulometrică şi grosimea stratului
filtrant.

În tabelul 3.30 se dau debitele de apă şi aer utilizate la spălarea diferitelor tipuri de filtre rapide.

Pentru ca spălarea materialului filtrant să-şi îndeplinească rolul de regenerare integrală a

capacităţii de filtrare după fiecare ciclu, cu funcţiile şi condiţiile arătate la aliniatele a şi b este
necesară o anumită succesiune a fazelor de spălare.

S-a constatat atât în practica de exploatare, cât şi la cercetările întreprinse pe model că o

barbotare iniţială numai cu aer a stratului filtrant colmatat cu suspensii produce o antrenare a
acestora spre partea inferioară. Acest efect este urmarea curentului necompensat, ascensional al
bulelor de aer care generează un curent descendent al apei cu suspensii. Ori majoritatea
impurităţilor sunt reţinute în partea superioară a stratului filtrant de unde este normal să fie
evacuate direct spre jgheaburile de spălare.

Prin aplicarea unei astfel de tehnologii de barbotare iniţială numai cu aer, evacuarea nămolurilor
reţinute în filtru şi introduse în profunzimea stratului filtrant necesită ulterior un consum sporit de
apă de spălare pentru evacuarea lor.

În consecinţă este necesar ca încă de la începutul spălării să existe un curent ascensional de apă
care să împiedice fenomenul arătat. Intensitatea acestui curent trebuie să fie corespunzătoare la
jumătate din debitul de apă de spălare indicat. La intensităţi mai mari apare pericolul de a se
pierde materialul filtrant odată cu evacuarea apei de spălare.

Spălarea corectă a filtrelor rapide trebuie făcută în următoarea succesiune:

1. F(a) za de barbotare: deschiderea vanei de apă de spălare şi pornirea unei pompe de spălare
care să asigure jumătate din debitul de apă indicat în tabelul 3.30; deschiderea vanei de aer şi
pornirea suflantei (în cazul mai multor suflante acestea se pornesc la intervale de 15 s), imediat
ce nivelul apei de spălare ajunge la deversorul jgheaburilor. Această fază are o durată de 4 -5
min

2. F(a) za de limpezire: se închide vana de pe conducta de aer şi se opresc suflantele; se

porneşte a doua pompă de spălare, asigurând debitul de apă integral. Această fază continuă pe o
 durată de 8 – 12 min., până când apa din spaţiul de deasupra stratului filtrant ajunge la
turbiditatea apei decantate, adică 10 – 15 grade .

Tabelul 3.30

Debitele de apă şi aer de spălare a filtrelor rapide

Debitul de spălare Volumul1) de

Compoziţia Înfoierea
qs (dm3/s x m2) apă
granulometrică aparentă a
Tipul instalaţiei consumat la Observaţii
a stratului stratului filtrant
Apă Aer o spălare
filtrant d10 (mm) (%)
(m3/m2)
0,3 - 0,4 10 6-9
0,5 - 0,6 12,5 8 - 11
Filtre cu spălare 0,7 - 0,8 18
- 18 - 25
11 - 16
 
numai cu apă 0,9 - 1,0 27 16 - 25

0,9 - 1,0 5-6 16 - 18 10 - 15 4,0 - 5,0 La înălţimi ale stratului de apă peste
nisip sub 0,5 - 0,6 m
Filtre cu spălare cu
apă şi aer
0,9 - 1,0 7-8 16 - 18 20 - 25 5,0 - 6,0 La grosimi alestratului filtrant de peste
1m

0,8 - 1,0 7-8 16 - 18 10 - 15 3,0 - 4,0

Filtre cu baleaj Numai apă filtrată.

0,8 - 1,0 5-6 14 - 15 15 - 20 4,0 - 5,0  

Filtre sub presiune

1)
Volumul de apă de spălare s-a calculat pentru o durată a spălării de 15 min. la filtrele cu spălare
exclusivă cu apă şi de 12,5 min. la filtrele cu apă şi aer (5 min. cu qs/2 şi 10 min. cu qs)

În faza de barbotare se realizează o desprindere a particulelor fixate pe granulele de nisip şi o

evacuare a acestora, împreună cu nămol reţinut în interspaţiul granular, în zona de deasupra
stratului filtrant. Viteza ascensională, asigurată de jumătate din debitul de spălare, este de  12 –
13 m/h, ceea ce în 4 -5 min. conduce la parcurgerea unei înălţimi de strat de  0,80 – 1,00 m. În
acest interval se poate deci conta că majoritatea nămolului a fost evacuat din stratul filtrant.

În faza de limpezire se elimină restul de suspensii din stratul filtrant şi se evacuează apa şi
nămolul de deasupra stratului filtrant.

d. Procedee de spălare intensivă

Anumite îmbunătăţiri în procesul de spălare, în special în cazul stratelor filtrante puternic

colmatate, sau a celor în care se formează cruste de nămol, se pot obţine prin utilizarea unor
şocuri de aer în timpul barbotării. Aceste şocuri se obţin prin introducerea pe conducta de aer de
barbotare a unor electrovane ce se deschid periodic timp de câteva secunde evacuând aerul
comprimat în atmosferă şi întrerupând astfel barbotarea. Se obţin şocuri de aer care au rolul de a
sparge crustele şi de a produce o agitare intermitentă mai violentă.
Pentru reducerea consumului de apă în perioada de limpezire se poate utiliza o spălare de
suprafaţă la nivelul spaţiului de deasupra stratului filtrant, utilizând apă decantată din alimentarea
filtrului respectiv care nu se mai întrerupe pe durata spălării.

Prin această metodă, după experienţa din alte ţări volumul de apă filtrată consumată pentru
spălarea filtrelor scade la 50%.

Pentru îmbunătăţirea procesului de spălare, în Japonia se utilizează instalaţii cu ultrasunete, cu

rolul de a desprinde suspensiile de pe granulele stratului filtrant.

e. Instalaţii auxiliare de recuperare a apei de spălare

În cazul în care debitul de apă al resursei este limitat sau când apa este pompată pe înălţimi de
peste 20 m de la sursă la staţia de tratare apare oportună recuperarea apei de la spălarea filtrelor
şi reintroducerea ei în circuitul tehnologic, în decantoare, după o prealabilă îndepărtare a
nămolului prin decantare. Această măsură este necesară şi în cazul în care sursa nu poate primi
apele încărcate cu nămol şi reactivi de la spălarea filtrelor.

Reintroducerea în circuitul de tratare a apelor de la spălarea filtrelor se va face numai după

examinarea prealabilă a conţinutului în substanţă organică, microfloră, microfaună din apa de
spălare care nu trebuie să afecteze calitatea apei decantate ce intră în filtre.

În figura 3.43 se dau două scheme pentru astfel de instalaţii.

Schema I în care apa de spălare este adusă gravitaţional la bazinele R de stocare a apei, cu o
capacitate de cel puţin dublul volumului de apă care se consumă la o spălare. Aceste bazine
trebuie să dispună de pod raclor pentru evacuarea nămolului care se depune în mod inerent. O
staţie de pompare P preia apa de la fundul acestor bazine şi o trimite cu un debit constant la un
decantor D, cu funcţionare continuă: debitul Qr al staţiei de pompare se stabileşte în funcţie de
volumul zilnic total al apei de spălare Vs (m3/zi), conform relaţiei :

Qr = 0,042 x Vs (m3/h)

Dimensionarea decantorului se face pentru un timp de decantare de 1 – 2 h după date care

trebuie obţinute pe baza unor probe de sedimentare a nămolului, obţinute pe ap de spălare a
unui filtru experimental.

Decantorul D este amplasat astfel încât să asigure o curgere a apei gravitaţional în bazinul de
distribuţie Bd al apei brute din staţia de tratare.

Această schemă se aplică în cazul staţiilor de filtrare cu un număr mai mare de cuve la care
intervalul între două spălări este mai mic decât durata necesară pentru decantarea apei de
spălare.

Schema II care se aplică în cazul staţiilor de filtrare cu un număr mic de cuve, când intervalul
între două spălări este mai mare decât timpul necesar pentru decantarea apei de spălare. În
acest caz este posibilă folosirea a două decantoare cu funcţionare intermitentă. Apa de la spălare
se trimite în decantorul D1 unde rămâne timpul necesar pentru limpezire şi apoi este pompată în
bazinul de distribuţie al apei brute. La spălarea cuvei de filtru următoare apa se trimite în
decantorul D2, unde urmează acelaşi ciclu. Decantoarele funcţionează alternativ, iar staţia de
pompare se comută după fiecare perioadă de decantare pe decantorul D1 respectiv pe D2 .
Decantoarele pot fi de tipul radial cu pod raclor, dar fără sistemul de distribuţie, reacţie şi
colectare a apei decantate. Apa de spălare poate fi introdusă lateral la un nivel oarecare, iar apa
decantată se colectează de la un nivel inferior, cu o gardă de 50 – 60 cm faţă de nivelul de
depozitare a nămolului sedimentat. Conducta de aspiraţie a apei limpezite care se recuperează
trebuie să aibă la ieşirea din decantor o secţiune mărită pentru a nu se depăşi viteze de 0,20 –
0,30 m/s care pot crea curenţi de antrenate a nămolului depus.

Nămolul este colectat cu ajutorul podului raclor şi se evacuează pe acelaşi circuit cu nămol din
decantoarele staţiei .

Informativ se arată că prin aplicarea sistemului de recuperare a apei de la spălarea filtrelor 70 –

90% din această apă poate fi reintrodusă în circuitul tehnologic.

În cazul în care apa de la spălarea filtrelor nu se recirculă, trebuie ţinut seama că evacuarea ei
directă în emisar aduce la începutul spălării concentraţii de suspensii şi reactivi de câteva mii de
g/m3, în medie această concentraţie în suspensii fiind de ordinul a 400 – 500 g/m3. Întrucât NTPA
001/2002 limitează conţinutul de suspensii ce se pot descărca în emisar la maxim 60 g/m3 este
necesar ca apele de la spălarea filtrelor să fie preepurate printr-un bazin de omogenizare şi
decantare astfel încât să fie respectată această condiţie.

3.3.3. Tehnica filtrării apei

În prezent în tehnica filtrării apei se utilizează o gamă largă de filtre care pot fi clasificate după
diferite criterii, dintre care, mai uzitate :

1. Viteza de filtrare : filtre lente; filtre rapide; filtre ultrarapide ;

2. Presiunea de funcţionare: filtre deschise; filtre uscate; filtre sub presiune ;

3. Compoziţia granulometrică a stratului filtrant şi numărul de sorturi ale acestuia: filtre cu sort
unic, monogranular; filtre cu strate multiple; filtre cu două strate de materiale diferite; prefiltre;
degrosisoare; filtre de treapta a doua

4. Sensul filtrării apei: filtre normale cu sensul de parcurgere descendent: filtre de contact cu sens
de filtrare ascendent; filtre suprapuse cu duble sene de filtrare; filtre radiale la care filtrarea se
face pe linii de curent orizontale, convergente şi concentrice

5. Modul de spălare: spălare cu apă; spălare cu aer şi apă; spălare autocomandată de tipul filtre
fără vane; spălare continuă

6. Modul de reglaj al funcţionării: cu debit variabil; cu debit constant; cu reglaj al nivelului apei
constant pe ciclu; cu nivel al apei variabil; cu debit proporţional etc.

7. Scopul tehnologic al filtrului :

- pentru limpezirea apei ;

- pentru deferizare – demanganizare ;

- pentru mărirea durităţii ;

- pentru reducerea gustului, mirosului sau substanţelor organice etc.

Prin gruparea acestor categorii tehnologice în vederea obţinerii scopului şi performanţelor
propuse rezultă, evident o mare diversitate de tipuri de filtre greu de catalogat.

Staţia de filtre se compune din: cuve de filtre, galeria de conducte, rezervor de apă de spălare,
instalaţia şi utilajele de spălare.

Pentru o bună funcţionare este bine ca :

- galeria de conducte să fie deschisă, uşor accesibilă ;

- conductele de aer să fie amplasate deasupra nivelului apei ;

- rezervorul de apă de sub cuve să aibă ventilaţia şi accesul din afara staţiei nu prin galerie (mai
ales când clorizarea se face în rezervor) ;

- accesul la toate elementele componente să fie uşor ;

- să permită o extindere ulterioară .

Se vor expune în principal câteva tipuri de filtre reprezentative care întrunesc la nivelul actuala
condiţiile tehnico - economice de aplicare eficientă şi care au fost verificate în exploatare cu
rezultate corespunzătoare. În subsidiar se vor trece în revistă principalele tendinţe şi realizări în
tehnica filtrării apei pe plan mondial.

3.3.3.1. Filtre lente

Filtrarea lentă, cu viteze apropiate de cele ce se realizează în natură în stratele de apă

subterană, asigură o limpezire a apei fără coagulare chimică şi posibil chiar fără decantare
prealabilă.

Coagularea materiilor coloidale din apă se produc datorită diastazelor secretate de algele şi
microorganismele (în special diatomee şi protozoare) care se fixează pe nisip, în zona superioară
a stratului filtrant, formând o membrană biologică; această membrană joacă şi rolul unui filtru
reţinând şi oxidând microorganismele din apa brută (folosind pentru aceasta oxigenul dizolvat în
apă), astfel încât o dezinfectare ulterioară a apei nu mai este necesară.

Întrucât membrana biologică joacă un rol primordial în filtrarea lentă, după curăţirea filtrului, care
constă în îndepărtarea stratului superior de 2 - 3 cm nisip murdărit (care conţine şi membrana
biologică), este necesar ca apa filtrată, a cărei calitate este necorespunzătoare să fie descărcată
la canalizare sau recirculată pe celelalte filtre în funcţiune, aşteptând timp de câteva zile (în mod
obişnuit 1 – 3 zile) refacerea membranei biologice.

Cu toate avantajele calitative, filtrele lente au în prezent o aplicabilitate redusă, datorită

suprafeţelor mari ocupate, a costului ridicat al lucrărilor necesare şi a manoperei apreciabile
necesare la curăţirea lor periodică (această curăţire nu se pretează la o mecanizare a operaţiilor).
În prezent se pot propune astfel de instalaţii la debite care nu depăşesc 2000 – 2500 m3/zi.

Filtrele lente precedate de decantoare pot fi dimensionate pentru viteze de filtrare de 2,50 – 6,00
m/zi în funcţie de calitatea apei decantate.

În cazul în care înaintea filtrelor lente nu se prevăd decantoare, acestea trebuie suplinite prin
degrosisoare (cu viteza de filtrare de 20 – 30 m/zi) şi prefiltre (cu viteza de filtrare de 10 – 20
m/zi); filtrele lente vor putea funcţiona în acest caz cu o viteză de 5 – 10 m/zi)
 Alcătuirea constructivă şi instalaţiile la un filtru lent sunt cele din figura 3.44. Dispoziţia propusă
se pretează atât pentru cazul filtrelor aşezate pe o singură parte a galeriei instalaţiilor, cât şi
pentru dispoziţia cu cuve pe ambele părţi. Instalaţiile sunt concepute pentru a se grupa integral
de-a lungul şi deasupra rigolei de golire (care colectează astfel şi apele care se scurg din
eventualele neetanşeităţi la trecerile prin pereţi sau la vane). Spaţiul din galeria instalaţiilor ocupat
de acestea este astfel de maximum 50 - 60 cm, lângă peretele cuvei rămânând restul pentru
circulaţie, în vederea unei întreţineri comode. De asemenea tijele vanelor care ies pe planşeul
superior sunt retrase din culoarul de circulaţie şi aliniate la 50 cm distanţă pe peretele cuvei. Dată
fiind manevrarea la intervale mari de timp a vanelor acestea se prevăd de obicei cu acţionare
manuală.

Filtrul lent din figura 3.44 prezintă o simplificare faţă de tipul clasic, în sensul că nu reclamă
reglarea debitului. Acesta s-a realizat prin ridicarea conductei de plecare a apei filtrate la nivelul
+2,40 m, corespunzător înălţimii de apă pe filtru de 60 cm. La acest nivel debitul filtrului va fi zero.
La nivelul de 70 cm apă peste stratul filtrant începe filtrarea cu o pierdere de sarcină redusă, filtrul
fiind proaspăt curăţit. O dată cu colmatarea filtrului creşte nivelul apei în filtru, nivelul aval
rămânând constant şi dictat de cota +2,40 m a conductei de apă filtrată. Filtrul trebuie curăţit
când nivelul apei (şi deci pierderea de sarcină) a crescut cu maximum 50 cm, adică apa a ajuns
la nivelul preaplinului. De aici rezultă şi o simplificare a supravegherii funcţionării filtrelor.
Distribuţia debitului în mod egal intre cuvele de filtre trebuie făcută prin deversoare de tip pâlnie
aşezate în fiecare filtru pe conducta de apă brută la cota +3,00 m riguros verificate. Prin reglarea
vanelor V5 (sau mai bine prin asigurarea unei secţiuni mari a conductei generale B, de apă brută,
care să asigure aceeaşi presiune la branşamentul fiecărei cuve) trebuie să se obţină în toate
cuvele aceeaşi înălţime de lamă deversantă.

Filtrul lent prezentat este interesant şi prin aceea că reduce numărul de vane de la 6 (câte sunt
necesare la filtrele clasice) la 5 şi totodată numărul de treceri de conducte prin peretele filtrului de
la 6 sau 7 la 4.

În tabelul 3.31 sunt arătate fazele de funcţionare a filtrelor lente, durata lor şi manevrele necesare
pentru efectuarea unei exploatări corecte.

Tabelul 3.31

Fazele de funcţionare ale filtrului lent (vezi fig. 3.44)

Poziţia vanelor: O = deschis; X = închis

Faza Operaţia V1 V2 apă V3 V4 golire de V5 apă Durata fazelor
golire filtrată prefiltrare suprafaţă brută
Umplerea cu apă de jos
0 0 X X X
Punerea în în sus
1 - 3 zile
funcţiune Umplerea cu apă brută X X X X 0
Prefiltrare X X 0 X 0
Filtrare   X 0 X X 0  
X X X 0 X
Golire de suprafaţă
Golire de fund 0 X X X X 3 - zile din care 2 -
Curăţire 3 zile aerisirea
Curăţirea membranei filtrului
0 X X X X
biologice pe 2 - 3 cm
Aerisirea filtrului 0 X X X X
Observaţii :

1. Umplerea cu apă de jos în sus se face până la 15 – 20 cm peste nivelul nisipului

2. Umplerea cu apă brută se face până la nivelul corespunzător începerii intrării (la cota + 2,50
m)

3. Prefiltrarea se termină când analizele bacteriologice ale apei prefiltrare indică o apă potabilă

4. Filtrarea se termină când pierderea de sarcină ajunge în apropriere de limita la care se rupe
membrana biologică a filtrului (0,30 – 0,50 excepţional 1,00 m)

5. După curăţire se împrăştie uneori pe suprafaţa filtrului soluţie de permanganat de potasiu

pentru dezinfectare

6. La intervale de 1 – 2 ani, adică după 10 – 15 curăţiri se scoate nisipul se spală şi se

reintroduce în filtru la grosimea iniţială

Filtrele lente se construiesc de obicei în aer liber, fiind prevăzute în construcţii închise doar
instalaţiile hidraulice şi uneori culoarul de manevră pentru vane. Bazinele trebuie să aibă la
partea superioară cel puţin doi pereţi (adiacenţi) înclinaţi cu panta 3 : 1, pentru a preveni
împingerea gheţii. Pe acest considerent staţiile de filtre lente prevăd cuplarea a cel mult două
filtre, respectiv patru, în cazul în care ele sunt amplasate pe două rânduri faţă de galeria
conductelor.

În tabelul 3.32 din Anexa 13 sunt date suprafeţe filtrante corespunzătoare filtrelor lente
funcţionând cu viteze de filtrare cuprinse între 2,5 şi 10 m/zi.

Raportul laturilor la un bazin de filtrare trebuie ales după un calcul tehnico – economic, astfel
încât construcţia pe ansamblu să prezinte un volum minim de beton armat .

Această condiţie este satisfăcută pentru un anumit raport  al laturilor bazinelor de filtrare. În
cazul bazinelor aşezate pe o singură parte a galeriei de conducte (fig. 3.45,a)  =0,5. În cazul
bazinelor aşezate pe ambele părţi ale galeriei (fig. 3.45,b),  =0,75.

Dimensiunile optimizate a şi b ale bazinelor şi numărul n de bazine necesare pentru suprafeţele

din filtrare rezultate din tabelul 3.32 sunt date în tabelul 3.33 din Anexa 13.

Din comparaţia celor două dispoziţii rezultă că atunci când amplasamentul permite aşezarea
bazinelor de filtre lente pe ambele părţi ale galeriei de conducte este mai avantajos din punctul de
vedere al consumului de beton armat; această dispoziţie necesită de asemenea şi lungimi mai
mici de conducte de legătură.

În anumite condiţii de teren bazinele filtrelor lente se pot amenaja cu taluze dalate, în acest fel
partea de beton armat a construcţiei putându-se reduce numai la sistemul de drenaj şi la galeria
instalaţiilor. Acestea vor avea dimensiunile în plan conform figurii 3.45 şi tabelului 3.33 din Anexa
13 cu excepţia dimensiunilor L şi B care se modifică în funcţie de taluzele adoptate la bazinele
dalate.

3.3.3.2. Filtre rapide

a). Debitul de dimensionare a filtrelor rapide

Mărimea caracterizată a staţiilor de filtrare a apei este suprafaţa totală de filtrare Sf :

[m2]

Debitul de dimensionare a staţiilor de filtrare QF se calculează ţinând seama de consumul propriu

al staţiei de filtrare şi de productivitatea reală a filtrelor :

(m3/h)

Kp - coeficientul de pierdere prin aducţiuni şi reţele ;

Kzi – coeficientul de neuniformitate a debitului zilnic ;

Qn zi med – debitul zilnic mediu al necesarului de apă, (m3/zi ) ;

Ks – coeficient pentru nevoile tehnologice proprii ale sistemului de alimentare cu apă în secţiunea
filtrelor rapide; acesta poate fi determinat cu relaţia :

sau se poate lua conf. STAS 1343/1 Ks=1,05 ÷ 1,08

ts – durata spălării unui filtru [h]. În cazurile curente se poate adopta ts=0,4 h, cuprinzând 15 min
spălarea propriu-zisă şi 2 5 min, timp de manevră şi redare în funcţiune

T – durata ciclului de filtrare între două spălări [h]

q1 – volumul de apă consumat la o spălare de 1 m2 suprafaţă filtrantă [m3]. La filtrele obişnuite

q1=6 m3, considerând o spălare cu 4 dm3/sm2 timp de 5 min şi 8 dm3/sm2 timp de 10 min

Vmed – viteza de filtrare, medie pe ciclu [m3/h]

Rf – proporţia de apă care pierde în cazul recirculării apei de spălare a filtrelor: Rf =1 în cazul în
care apa de spălare nu se recirculă şi Rf =0,25 în cazul existenţei sistemului de recirculare

F – numărul de trepte de filtrare. În cazul curent F=1.

Procentul de 2% care se adaugă reprezintă necesarul de apă al sistemului de canalizare, spălări

reţele etc.

Suprafaţa de filtrare necesară în funcţie de debitele de filtrare astfel calculate şi rotunjite în seria
numerelor normale cu raţia , R10 (200 – 8000 m3/h) şi în funcţie de vitezele medii de filtrare
pe ciclu, determinate experimental sau adoptate conform tabelul 3.35 rezultă din tabelul 3.34.

Rotunjirile debitelor necesare pentru a se înscrie în seria propusă sunt de maximum  11%.
La cele 80 de cazuri cuprinse în tabelul 3.34, corespund în total 14 tipodimensiuni de staţii de
filtrare având suprafeţe de filtrare cuprinse între 50 şi 1000 m2 care se înscriu în aceeaşi serie
R10, ceea ce permite realizarea unui număr restrâns de proiecte de referinţă care acoperă
întreaga gama de instalaţii necesare în practica curentă.

b). Caracteristici funcţionale şi fluxul tehnologic

Din categoria filtrelor rapide vor fi examinate în mod special filtrele funcţionând cu viteza variabilă
şi nivel amonte constant care se impun a fi aplicate pe considerentele arătate la subcap. 3.3.2.3.

Tabelul 3.34.

Suprafeţe de filtrare modulate în funcţie de debit şi viteza de filtrare

Debitul Vitezele medii de filtrare (m/h)

3 3
Observaţii
(m /s) (dm /s) 4 5 6,3 8 10
200 56 50 40 31,5 25 20
250 70 63 50 40 31,5 25
315 90 80 63 50 40 31,5
400 110 100 80 63 50 40
Se utilizează
500 140 125 100 80 63 50 staţiile de
630 180 160 125 100 80 63 filtrare tip FN
(vezi. fig. 3.46)
800 220 200 160 125 100 80
1000 280 250 200 160 125 100
1250 350 315 250 200 160 125
1600 450 400 315 250 200 160
2000 560 500 400 315 250 200
2500 710 630 500 400 315 250
3150 900 800 630 500 400 315 Se utilizează
staţiile de
4000 1100 100 800 630 500 400
filtrare tip FT
5000 1400 - 1000 800 630 500 (vezi fig. 3.46)
6300 1800 - - 1000 800 630
8000 2200 - - - 1000 800

Acest tip de filtre se caracterizează în principal prin următoarele elemente tehnologice :

1) Viteza (debit) variabilă pe ciclu de filtrare

2) Distribuţia apei pe filtre prin sistem de clapete cu auto – închidere

3) Sens de filtrare descendent

4) Strat filtrant din nisip cuarţos în sorturi monogranulare

5) Reglajul nivelului constant ala apei pe filtru printr-un sistem de vană fluture amplasată pe
conducta de apă filtrată şi comandată de nivelul apei pe filtru printr-un dispozitiv cu acţionare
electrică sau un flotor cu transmisie mecanică

6) Sistem de drenaj cu plăci sau ţevi cu crepine

7) Spălarea cu aer comprimat şi apă

8) Sistem de colectare a apei de spălare pe jgheaburi colectoare având muchia de deversare

deasupra nivelului normal de exploatare a apei în filtru

Ca sinteză a celor arătate cu privire la parametrii tehnologici de dimensionare şi funcţionare ai

filtrelor rapide, în tabelul 3.35 sunt date caracteristici principalelor staţii de filtrare în funcţie de
calitatea apei de tratat şi de exigenţele cerute pentru limpezire. Principalii parametrii indicaţi
pentru orientare generală în acest tabel trebuie testaţi în condiţiile concrete ale sursei de apă.

c). Construcţia staţiei de filtrare

Pentru filtrele rapide cu sene de filtrare descendent şi strat filtrant monogranular care au în
prezent ce mai largă aplicabilitate a fost selecţionată o dispoziţie generală, prezentată în figura
3.46. Aceasta întruneşte o serie de condiţii tehnologice şi constructive avantajoase care o
recomandă pentru aplicare, atât din punct de vedere funcţional cât şi o din punctul de vedere al
economiei generale a construcţiei.

Staţia de filtrare este constituită din n cuve de filtrare limitate de o galerie de distribuţie a apei
brute I situată etajat faţă de galeria de colectare a apei de spălare E. Pe latura opusă a cuvelor
de filtrare se găseşte galeria conductelor şi instalaţiilor T. Cuvele filtrelor au suprafaţa s1<40 m2
de tipul denumit FN au jgheaburi de colectare C, numai pe pereţii laterali, iar cuvele mai mari de
tip FT au în plus şi un jgheab median G având la partea inferioară o galerie de colectare a apei
filtrate şi de distribuţie a aerului şi apei de spălare .

Stratul filtrant este susţinut pe un sistem de drenaj constituit din plăci cu crepine aşezate pe
grinzişoare.

Suprastructura halei închide spaţiul pentru culoarul pupitrelor de comandă şi pentru acces la
partea superioară a cuvelor de filtrare şi a galeriei de distribuţie .

Staţia de filtrare poate fi, după caz, fundată direct sau aşezată pe un rezervor de apă filtrată.
Această ultimă dispoziţie are avantajul de a grupa construcţiile, cu consecinţa economiei de teren
ocupat, de a scurta legăturile tehnologice pe circuitul apei filtrate şi al apei de spălare, pompele
aspirând apa direct din acest rezervor. Dispoziţia aceasta reclamă un oarecare spor la
construcţia de beton armat a rezervorului care este însă compensat de avantajele arătate .

Pentru a realiza suprafaţa totală de filtrare SF în condiţiile cele mai economice, corespunde o
soluţie unică determinată de alegerea numărului n de cuve de filtrare şi deci a suprafeţei unei
cuve s1=SF/n şi de dispunere a acestor cuve în plan pe o parte sau pe ambele părţi ale galeriei
conductelor şi instalaţiilor.

Dispunerea cuvelor pe ambele părţi ale galeriei conductelor are avantajul de a concentra
instalaţiile staţiei de filtrare, dar conduce la anumite dificultăţi la structura de rezistenţă, mărind
aproape la dublu deschiderea construcţiei şi punând şi unele probleme în legătură cu iluminatul
natural şi ventilaţia galeriei instalaţiilor. Totodată accesul la instalaţiile din această galerie este
mai complicat decât în cazul cuvelor de filtrare pe un singur rând.
 Construcţia unor astfel de staţii de filtrare se leagă, pe de altă parte, mai dificil cu pavilionul de
exploatare.

Din practica lucrărilor realizate până în prezent a rezultat că dispoziţia cuvelor de filtre pe o
singură parte a galeriei instalaţiilor se impune în cazul staţiilor de filtrare cu suprafeţe SF 1000 m2
.

Pentru suprafeţe mai mari este necesar să se facă studii comparative între cele două variante
arătate în condiţiile specifice de amplasament şi fundare.

În ceea ce priveşte numărul n de cuve care corespunde volumului minim de beton armat la
suprafaţa totală filtrantă necesară, din studii efectuate pentru această problemă a rezultat că
există soluţii optimizate determinate în domeniul n=3 … 12 şi s1=16 … 80 m2 (tabelul 3.36 din
Anexa 14).

Indicele de consum de beton armat la 1 m2 suprafaţă filtrantă I0 pentru staţii de filtrare rapidă
poate fi exprimat în funcţie de suprafaţa totală SF şi de grosimea stratului filtrant hn prin relaţia :

(m3/m2)

Această relaţie poate fi folosită în programele de calcul pentru optimizarea staţiilor de filtrare,
dând volumul de beton armat cu aproximaţie de  3,5% faţă de valorile calculate pentru staţii cu
suprafeţe SF=50 … 1000 m2 .

Tabelul 3.35.

Caracteristici tehnice pentru diferite tiputi de stsţii de filtrare

Scopul tratării
Apă potabilă Apă industrială
Parametrul tehnologic Ape cu subst. Apă filtrată cu
Ape uşor Ape din lacuri Apă filtrată cu
organice, acizi turbiditate > 10
filtrabile de acumulare exigenţe speciale
humici etc. grade
Filtre rapide Filtre cu dublu Filtre rapide
Dublă filtrare Dublă filtrare
Tipul staţiei de filtrare deschise curent deschise
Nisip cuarţos Nisip cuarţos,
Natura Nisip cuarţos Nisip cuarţos Nisip cuarţos
cărbune activ strat diatomită
1,0 - 1,5 0,8 - 1,25 Prefiltru 2,0 - 1,0 - 2,5 Nisip 0,6 - 1,0
Compoziţia granulometrică
sau sau 4,0 sau (diatomită 0,3 -
pentru nisip (mm)
(0,8 - 1,5) (0,6 - 1,25) filtru 1,0 - 1,5 (1,5 - 2,5) 0,5)
Stratul Coeficient de uniformitate Ku < 1,1 < 1,4 < 1,4 < 1,6 < 1,3
filtrant 1,02 - 1,1 0,85 - 0,95 2,1 - 2,2 1,1 - 1,3 0,65 - 0,7
Diametrul eficient d10 (mm)
(0,9 - 1,1) (0,65 - 0,7) 1,05 - 1,10 (1,55 - 1,7) (0,32 - 0,35)
40 - 42
Porozitatea m0 (%) 40 - 42 40 - 42 40 - 45 38 - 43
(35 - 40)
1,2 - 1,4 0,8 - 1,0
Grosimea (m) 1,2 - 1,1 0,9 - 1,0 1,00 ÷ 0,9 ÷ 0,6
(1,3 - 1,5) 0,5 - 0,6
 0,5 - 0,7 1,0 - 1,2 1,2 - 1,4
Înălţimea stratului de apă (m) 0,6 - 0,7 1,2 - 1,3
(0,6 - 0,8) (1,1 - 1,3) 1,5 - 1,7
Viteza de Viteza iniţială (m/h) 8-9 6-7 5-6 10 - 12 5-6
filtrare
reglabilă Viteza finală (m/h) 6-7 4,5 - 5,5 4 - 4,8 7,5 - 9,0 4 - 4,5
Reglarea nivelului apei din filtru amonte amonte aval şi amonte amonte amonte
10 - 15
Pierderile de iniţial (cm) 10 - 20 15 - 25 30 - 50 20 - 30
40 - 50
sarcină
maximă disponibilă (cm) 1,4 - 1,5 1,6 - 1,8 1,0 - 1,2 1,5 - 1,9 1,5 - 1,9
3 . 2
Intensităţile apă (dm /s m ) 6-8 6-8 12 - 14 6-8 6-8
de spălare 3 .
aer (dm /s m ) 2
18 - 20 18 - 20 18 - 20 18 - 20 18 - 20
1)
Sistemul de drenaj Plăci cu crepine sau blocuri Ţevi cu crepine Plăci cu crepine

1)
În cazul utilizării blocurilor ca sisteme de drenaj înalţimea stratului filtrant se va completa cu
filtru invers suport.

Pentru a introduce în aceste programe costul total al staţiei de filtrare (fără pavilionul tehnologic)
în funcţie de gradul de finisare şi echipare al staţiilor, s-a stabilit pe un număr mare de staţii că
indicele de cost total (partea de construcţie, instalaţii hidraulice, electrice, mecanice, încălzire şi
ventilaţii) variază între 1200 şu 1600 $/m3 beton armat.

Utilizând astfel o medie ponderată a valorilor obţinute de 1500$/m3 rezultă costul staţiilor de
filtrare IF :

(mii $)

Dimensiunile şi dispoziţiile de detaliu ale staţiilor de filtrare pot fi cele din figura 3.46 şi tabelul
3.37 din Anexa 15.

Construcţia staţiei de filtrare trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru a corespunde

exigenţelor impuse de fluxul tehnologic. Aceste condiţii şi dotările necesare sunt indicate în
subcap. 3.3.3.5 şi 3.3.3.6.

d). Fluxul tehnologic şi instalaţiile staţiei de filtrare (vezi fig. 3.46)

Apa decantată cu un conţinut de 5-10 mg/dm3 suspensii este adusă de la decantoare în galeria
de distribuţie I pe conducte în care viteza nu trebuie să depăşească 0,70 – 0,80 m/s pentru a nu
distruge microflocoanele rămase după procesul de decantare. La filtrarea în două trepte se poate
admite o introducere de reactivi coagulanţi suplimentari, în doze mici, înainte de intrarea apei în
filtrele de treapta a doua.

Galeria de distribuţie este dorată cu un deversor U, prevăzut cu lamă metalică reglabilă, care are
rolul de preaplin general al staţiei. Deversarea apei se face în galeria de evacuare a apei de
spălare.

Accesul apei decantate în cuvele de filtrare se face prin intermediul unor clapete. Aceste clapete
trebuie prevăzute şi montate riguros la nivelul indicat, asigurând astfel închiderea lor automată la
ridicarea nivelului apei în cuva de filtre în perioada de spălare.
Apa decantată formează un strat deasupra nisipului filtrant având nivelul superior variabil în
limitele comandate de regulatorul de nivel amonte.

Prin deschiderea vanei de pe conducta de apă filtrată L, apa trece prin stratul filtrant F de
grosime h, prin sistemul de drenaj D şi pleacă apoi prin conducta de apă filtrată l în rezervorul R.

După perioada de timp corespunzătoare duratei ciclului de filtrare când se realizează fie
pierderea de sarcină maximă sau se atinge turbiditatea maximă admisă în apa filtrată, fie se
produce o scădere cu peste 20 – 30% a vitezei de filtrare, filtrul trebuie spălat.

Prin închiderea vanei de pe conducta de apă filtrată nivelul apei în filtru creşte şi închide clapeta
de admisie a apei decantate.

Spălarea filtrului după programul şi cu intensităţile de spălare arătate la subcap. 3.3.2.4,c se face
prin manevrarea vanelor de pe conductele de apă de spălare 2 şi aer de barbotare 3 şi a
agregatelor de spălare.

Toate aceste acţionări se fac de la pupitrele de comandă care sunt dotate cu comenzi electrice
pentru agregatele de spălare şi pentru robineţi. Pe acest pupitru este indicată şi pierderea totală
de sarcină în filtre. În staţiile moderne complet automatizate poate exista un singur centru de
comandă pentru toate filtrele .

Instalaţiile de conducte şi armături situate în galeria T adiacentă cuvelor de filtru se grupează

astfel încât să fie uşor accesibile şi să permită o circulaţie în lungul galeriei lăsând în acest scop
un gabarit de liberă trecere de cel puţin 0,80  2,10 m.

Când cuvele sunt prevăzute pe două rânduri, rezultă avantajos din punct de vedere al circulaţiei
ca apa să fie distribuită sau colectată prin conducte pentru fiecare rând de cuve independent;
aceste conducte se unesc apoi la capătul galeriei de instalaţii.

Legătura conductelor cu cuva de filtru trebuie realizată la cuvele până la 40 m2 (filtrele de tip FN)
cu o singură piesă de trecere, iar la cuvele mai mari (filtrele de tip FT) care dispun de o galerie de
distribuţie centrală G a aerului şi apei de spălare în lungul cuvei, prin două piese de trecere din
care una pentru apa filtrată şi apa de spălare şi cealaltă pentru aerul de spălare .

Diametrele conductelor şi armăturilor din instalaţiile filtrelor rapide cu care trebuie dotate cuvele
cu suprafeţe de 16 – 80 m2 sunt indicate în tabelul 3.38.

Tabelul 3.38

Conducte şi armături în instalaţiile filtrelor rapide

Conducte şi robineţi Clapete de admisie

Vf max=8 m/h
Tipul de
cuvă
S1 (m2) Apă Apă de Tipul Nr.
Ql max (l/s) Aer de spălare
filtrată spălare
Dn (mm)
Dn (mm) Dn (min) (cm) (buc.)
 16 35 200 300 150 20 x 40 1

20 45 200 400 200 20 x 40 1

25 56 250 400 200 20 x 40 1

40 90 300 500 250 20 x 40 2

50 110 300 500 300 20 x 40 2

      (600)      

63 140 400 600 300 20 x 60 2

80 180 400 600 400 20 x 60 2

      (800)      

e) Sistemul de drenaj al filtrelor rapide

Sistemul de drenaj are pe de o parte rolul de a susţine stratul filtrant şi de a permite curgerea
apei filtrare fără antrenarea particulelor acestui strat şi pe de altă parte rolul de a distribui în mod
uniform aerul şi apa de spălare, în condiţiile arătate la subcap.2.2.2.4,b şi c.

Pentru filtrele lente sistemul de drenaj este alcătuit din plăci denumite ARCUDA (vezi fig.3.47 din
Anexa 16).

Pentru filtrele rapide cu spălare cu aer şi apă sistemele de drenaj se realizează în mod curent din
planşee cu plăci cu crepine.

Planşeul este constituit din grinzişoare de susţinere cu lăţimea de 12 cm situate la 50 cm distanţă

interax care susţin plăcile cu creprine de tipul celor din figura 3.48 din Anexa 16 .

Astăzi există tendinţa de creştere a dimensiunilor plăcii cu crepine (multiplu de 2 sau 3 pe

lungimea a), ce se realizează cu lungimi mai mari pentru a diminua numărul de rosturi ce nu se
reazemă pe grinzişoare şi care pun probleme de etanşare.

Crepina este o piesă compusă din 3 elemente principale (vezi fig. 3.49); un manşon cu filet
interior care se înglobează în plăcile suport, corpul crepinei cu filet exterior pentru înşurubare în
manşonul înglobat şi care susţine la partea superioară crepina propriu-zisă cu fante, prin care se
distribuie în stratul filtrant apa şi aerul de spălare, iar în timpul filtrării trece apa filtrată. În corpul
crepinei se înşurubează un tub deschis la ambele capete (coada crepinei) de 15 – 20 cm
lungime, cu o fantă laterală la partea inferioară. Coada crepinei are rolul de a crea sub plăcile de
susţinere o pernă de aer, care egalează presiunea sub întregul planşeu şi asigură accesul aerului
în toate crepinele , concomitent; aceasta se realizează prin practicarea la partea superioară a
cozii crepinei a unui orificiu  3 mm care are şi rolul de a evacua aerul de sub planşei după
terminarea spălării. În prezent crepinele din material plastic fabricate în ţară cu fante de 0,5 mm şi
coş cu fante amovibil satisfac toate cerinţele tehnologice şi de fiabilitate necesare. La acest tip de
crepină fantele de la partea inferioară a cozilor nu sunt necesare.
Numărul de crepine este de 60 – 70 buc,/m2 de suprafaţă filtrantă. În prezent la noi în ţară se
fabrică crepine din material plastic cu fante de 0,5 mm.

La filtrele de tip FN distribuţia aerului şi apei sub şirurile de plăci cu crepine se poate realiza cu o
conductă longitudinală perforată care să asigure viteza de ieşire a aerului prin ţevile  ¾’ de 35 –
40 m/s şi ale apei de spãlare prin orificiile 2 de 2,5 – 3,0 m/s (v. fig. 3.50 din Anexa 17).

La filtrele tip FT orificiile de distribuţie  2 pentru aer şi  1 pentru apă sunt practicate în galeria
mediană de distribuţie G (vezi fig. 3.46 şi tabelul 3.37 din Anexa 15).

Sistemele de drenaj cu plăci cu crepine trebuie realizate cu respectarea în principal a condiţiilor

de orizontalitate, etanşeitate şi ancoraj indicate.

f). Sisteme de reglaj a filtrelor rapide deschise

Menţinerea nivelului constant pe filtrele rapide deschise, unica condiţie de reglaj care se cere în
conformitate cu tehnologia de filtrare cu viteză variabilă se poate realiza printr-un flotor, amplasat
la nivelul apei pe filtru, care comandă fie o vană fluture amplasată pe conducta de apă filtrată, fie
un sifon parţializat, prin introducerea unei cantităţi anumite de aer, care reglează debitul de apă
vehiculat de sifon. Schema acestui ultim reglaj, utilizat în special la filtrele tip Aquazur concepute
de firma franceză Degremont este cea din figura 3.51.

Pentru filtrele cu suprafaţa de filtrare sub 20 m2 se poate adopta un sistem de reglaj cu nivel
variabil ca cea din figura 3.52.

Capătul superior al lirei 3 de pe conducta de apă filtrată trebuie amplasat aproximativ la nivelul
superior al stratului filtrant astfel încât nivelul iniţial al apei pe filtru să fie de 30 – 40 cm, iar nivelul
final 70 – 80 cm.

3.3.3.3. Filtre cu dublu curent

În tehnica de limpezire a apei prin filtrare din problemele care stau în atenţia specialiştilor în
ultimii ani un loc important îl deţine mărirea productivităţii filtrelor. Pe de altă parte s-au căutat
soluţii de simplificare a staţiilor de tratare în general şi de concentrare a filtrelor, în special în
cazul în care sursa de alimentare cu apă o constituie lacurile de acumulare cu volume
importante, peste 15 -20 milioane m3 şi când, în consecinţă apa brută are un conţinut redus de
suspensii.

Din aceste preocupări a rezultat filtrul cu dublul curent (cunoscut sub denumirile de AKII în Rusia,
bi-flow în Anglia, Immedium în Germania, cu curent invers în Franţa care se bazează pe un
proces de filtrare cu dublu sens pe două strate filtrante suprapuse.

Principiul de funcţionare a acestor filtre este cunoscut de  40 ani, dar aplicarea practică, care s-
a făcut sub diferite brevete, a întâmpinat dificultăţi în special din cauza imperfecţiunilor sistemelor
de drenaj, de reglaj şi de spălare.

La noi în ţară s-au pus la punct, pe baza unor studii experimentale şi s-au materializat în perioada
1973-1980 o serie de staţii de tratare a apelor de lac având ca unică treaptă de limpezire filtrele
cu dublu curent. Aceste staţii cu debite cuprinse între 500 şi 3000 dm3/s funcţionează cu eficienţa
scontată.

Astfel de staţii s-au realizat până în prezent la Cluj, Hunedoara, Sibiu şi Suceava.
Filtrele cu dublu curent trebuie precedate de instalaţii de microsite care să reţină microflora şi
fauna lacurilor de acumulare.

Schema generală a unei staţii de tratare utilizând filtre cu dublu curent este prezentată în figura
3.53.

a) Tehnologia filtrelor cu dublu curent

La filtrele rapide cu curent descendent apare (datorită sortării din timpul spălării granulelor mai
fine spre suprafaţă şi a celor grosiere spre baza stratului filtrant) contradicţia între capacitatea
sporită de reţinere a suspensiilor în stratele cu granulozitate mai mare şi situarea acestor strate la
partea inferioară a stratului filtrant, unde filtratul ajunge cu un conţinut redus de suspensii. Filtrele
cu curent descendent funcţionează deci relativ neeconomic din punct de vedere al productivităţii,
întrucât acumulează în partea superioară a stratului filtrant, cu granule mai fine, reţinerea maximă
de suspensii şi rezistenţa specifică maximă a filtrului.

Utilizarea sensului logic de filtrare, cel ascendent, în scopul măririi capacităţii de reţinere a
suspensiilor este însă limitată de dificultăţile care apare la partea superioară a stratului filtrant,
unde depăşirea unor viteze limită de filtrare produce desprinderi ale stratului şi antrenarea
impurităţilor în apa filtrată. Filtrele de contact utilizând acest procedeu, nu pot fi folosite în tratarea
apei potabile şi datorită faptului că evacuarea apei de spălare se produce prin acelaşi spaţiu cu
apa filtrată.

Ca urmare s-a căutat ca prin combinarea filtrelor rapide cu curent descendent şi a filtrelor de
contact cu curent ascendent să se obţină pe de o parte eliminarea unora din aceste
inconveniente şi pe de altă parte o sporire a productivităţii staţiilor de filtrare.

Concepute ca treaptă unică de tratare a apelor cu turbiditate redusă, filtrele cu dublu curent
concentrează într-o construcţie monobloc funcţiile tehnologice de amestec a apei cu coagulantul,
de reacţie şi formare a microflocoanelor de suspensii, de limpezire grosieră şi limpezire finală a
apei.

Schema fluxului tehnologic este dată în figura 3.53.

Filtrul cu dublu curent se compune în principal dintr-un prefiltru P care funcţionează în curent
ascendent şi cumulează funcţiile de masă de contact şi reacţie şi de treaptă de limpezire
grosieră, suplinind astfel camera de reacţie şi decantorul din schemele staţiilor de tratare clasice.
Peste prefiltru sunt suprapuse, în aceiaşi cuvă, două straturi de filtrare F(a) şi F(d) cu sensuri de
filtrare ascendent, respectiv descendent, care are funcţia de limpezire finală a apei prefiltrare şi
funcţionează cu vireze de aproximativ 50% din viteza din prefiltru.

Se recomandă utilizarea biofiltrelor cu sită la intrarea apei în staţie de tratare.

Fluxul tehnologic de filtrare este următorul : apa brută se distribuie la cuvele de filtrare dintr-o
galerie de distribuţie prin conducte pe care sunt montate regulatoare de nivel aval Rav comandate
de nivelul apei pe filtre.

Apa brută tratată cu reactivii coagulanţi şi adjuvanţi de coagulare este distribuită în filtre prins
sistemul de distribuţie B, alcătuit dintr-o galerie longitudinală de distribuţie şi o reţea de ţevi
ramificată din această galerie şi prevăzute cu crepine. Apa parcurge în curs ascendent stratul
suport de pietriş unde are loc reacţia şi formarea microflocoanelor şi în continuare stratul de
prefiltru, unde are loc limpezirea preliminară. O parte din apa prefiltrată dQ este colectată de
sistemul de ţevi cu crepine p şi este condusă la partea superioară a cuvei de filtru de unde în
sens descendent se filtrează prin stratul F(d) iar partea aQ trece direct prin stratul filtrant F(a) în
sens ascendent. Sistemul de ţevi cu crepine f colectează apa filtrată pe cele două sensuri şi o
conduce în afara cuvei de filtrare prin intermediul regulatoarelor de nivel amonte Ram care menţin
nivelul apei pe filtru în anumite limite.

Aerul şi apa de spălare se introduce în galeria de distribuţie longitudinală prin conductele A şi S şi

se distribuie apoi prin reţeaua de ţevi cu crepine.

Prin studiile şi cercetările întreprinse în vederea stabilirii parametrilor tehnologiei de dimensionare

a filtrelor cu dublu curent precum şi a dispoziţiilor constructive generale şi de detaliu a acestora,
au trebuie precizate în principal următoarele probleme :

1) Grosimea şi granulozitatea stratelor prefiltrului care să asigure pe de o parte o reacţie

corespunzătoare a suspensiilor cu coagulantul şi adjuvanţii de coagulare, iar pe de altă parte o
reţinere a suspensiilor până la limita de 5 – 10 mg/dm3, cât s-a admis la intrarea apei în filtru

2) Grosimea şi granulozitatea stratelor celor două filtre care să asigure o distribuţie

corespunzătoare a apei prefiltrate pe cele două straturi de filtru, în tot cursul ciclului de filtrare şi
în acelaşi timp condiţia ca aceste straturi să nu se amestece în timpul spălării, cu stratul de
prefiltru

3) Optimizarea vitezelor de filtrare, corelat cu durata ciclurilor, pierderilor de sarcină şi calitatea

filtratului: în legătură cu această problemă a fost studiată şi influenţa filtrării cu viteză constantă şi
viteză variabilă

4) Determinarea intensităţilor şi duratelor spălării filtrelor cu dublu curent şi a dispozitivelor

necesare în vederea obţinerii unei spălării eficiente

5) Dispoziţiile adecvate pentru sistemele de distribuţie şi drenaj a apei brute prefiltrare care să
asigure reglajul pe ansamblu, atât a procesului de filtrare cât şi a prespălării

6) Comportamentul pe ansamblul a filtrului cu dublu curent, ca instalaţie unică de limpezire a apei

şi limitele de aplicabilitate ale acesteia

În ceea ce priveşte alcătuirea generală tehnologică a filtrului cu dublu curent s-a plecat de la
următoarele considerente: la nivelul sistemului de colectare a apei filtrate, influentul ajunge pe
două circuite care au ca traseu comun distribuitorul B al apei brute şi stratul de prefiltru cu
circulaţie ascendentă. De la nivelul sistemului de colectare a apei prefiltrate p, cele două circuite
se despart şi urmează trasee diferite :

- Traseul (d) prins sistemul de colectare a apei prefiltrate p, spaţiul de apă de deasupra filtrului
F(d) şi apoi filtru F(d) cu curent descendent. Pe acest circuit trece debitul dQ

- Traseul (a) prin filtrul F(a) cu curent ascendent prin care trece debitul aQ

Rapoartele dQ/Q=d şi aQ/Q=a indică proporţia de distribuţie a debitului total pe cele două strate
filtrant şi ele sunt determinate prin efectul pierderilor de sarcină diferite pe traseul (d) faţă de
traseul (a).

Pe traseul (a) pierderea de sarcină depinde de debitul aQ, de grosimea şi granulozitatea stratului
filtrant cu curent ascendent F(a) . Întrucât această filtrare se face în sensul descreşterii granulaţiei
stratului, pentru un anumit debit filtrul F(a) are pierderi de sarcină mai mici decât filtrul F(d) cu
circulaţie descendentă şi în sensul creşterii granulaţiei stratului.
Pe traseul (d) pierderea de sarcină depinde de debitului dQ de granulozitatea şi grosimea
stratului filtrant F(d) şi de rezistenţele hidraulice ale sistemului de colectare a apei prefiltrate.
Datorită sortării hidraulice care se produce la spălare, filtrul F(d) va avea o granulozitate mai fină
decât F(a) .

Pe circuitul (d) pierderile de sarcină sunt deci inevitabil mai mari datorită granulozităţii mai fine a
filtrului F(d) şi filtrării prin acesta în sens descendent, precum şi datorită rezistentelor hidraulice
suplimentare p, de pe sistemul de colectare a apei prefiltrate.

Ca o consecinţă, debitul care ar trece prin acest circuit dQ, la aceleaşi grosimi de strate ale
filtrelor F(a) şi F(d) este mai mic decât aQ.

Pentru a încărca cât mai uniform cele două filtre de-a lungul unui ciclu de filtrare, rezultă că se
poate acţiona în principal asupra grosimii stratelor filtrante, în sensul prevederii stratului inferior
de filtru F(a) cu grosime mai mare a stratului F(d) şi în oarecare măsură, prin reducerea
rezistenţelor în sistemul de colectare a apelor prefiltrate.

Egalizarea absolută a debitelor distribuite pe F(d) şi F(a) nu este de dorit, întrucât circulaţia
ascendentă a filtrului F(a) conferă acestuia o capacitate sporită de reţinere a suspensiilor din apă,
astfel încât este normal ca acest filtru să primească un debit mai mare. Ca urmare a
experimentărilor efectuate cu straturi filtrante cu granulometrie 0,8 – 1,25 mm sau 1,0 – 1,5 mm
cu grosimi de 100 cm pentru F(a) şi 40 cm pentru F(d) şi cu apă cu conţinut de suspensii 70 –
130 mg/dm3 a rezultat că filtrul cu curent ascendent se încarcă mai mult decât filtrul cu curent
descendent, în special spre sfârşitul ciclului de filtrare când coeficienţii au variat între 0,630 şi
0,525, confirmând astfel ipotezele teoretice expuse mai înainte.

Experimentările efectuate au condus la rezolvarea pe ansamblu a tuturor problemelor enunţate

mai înainte stabilind în principal că filtrele cu dublu curent pot funcţiona în condiţiile unor ape cu
conţinut maxim de suspensii de 100 mg/dm3 cu viteze nominale de până la 10 – 12 m/h
asigurând durate ale ciclurilor de filtrare acceptabile, de peste 12 h şi o limpezire a apei sub 5
grade turbiditate. Funcţionarea ansamblului a indicat parametrii tehnologici mai buni pentru
regimul cu vireze variabile pe ciclu.

Pierderile de sarcină limită au fost de 60 cm la filtrele F(d) şi F(a) şi de 90 cm la prefiltru .

Evoluţia pierderilor de sarcină a confirmat teoria dinamică a filtrării în conformitate cu care

stratele cu grosimi elementare din interiorul nisipului filtrant reţin în mod succesiv suspensiile
până la epuizarea capacităţii lor.

Intensităţile de spălare necesare rezultate sunt de 14 dm3/sm2 pentru apă şi 18 dm3/sm2 pentru
aer, iar durata spălării de 12 – 14 min. în ceea ce prieşte tehnologia de spălare a rezultat că,
aceasta trebuie făcută în două etape, din care în prima să se efectueze spălarea în principal a
stratului prefiltru cu ventilele Vp (vezi fig. 3.54) deschise, iar în etapa a doua întregul pachet de
straturi cu ventilele VP închise .

Acest mod de spălare asigură o eficienţă sporită a evacuării suspensiilor reţinute pe filtru şi o
reducere a consumului de apă de spălare.

Datorită stabilităţii stratului de prefiltru, cu granule de 2 – 4 mm, la intensităţile de spălare

menţionate mai sus, aceasta nu se amestecă cu stratele suprapuse de filtru.

Dozele de coagulant necesar sunt în funcţie de turbiditatea apei brute de 5 – 30 mg/dm2 iar
dozele de adjuvant de 0,5 – 2,0 mg/dm3.
b) Alcătuirea constructivă a filtrelor cu dublu curent

Faţă de instalaţii bazate pe tehnologii similare, caracteristice filtrelor cu dublu curent realizate în
România sunt următoarele elemente :

1) Sistemul de drenaj cu tuburi din PVC cu crepine care conferă pe de o parte o distribuţie
uniformă a apei brute, apei şi aerului de spălare şi de colectare a apei prefiltrate şi filtrate şi pe de
altă parte o rezistenţă bună la uzura în masa stratelor filtrante

2) Sistemul simplificat de reglaj şi control al nivelurilor la intrarea şi ieşirea din filtru care asigură o
funcţionare a ansamblului cu viteze variabile care se autoreglează în funcţie de pierderile de
sarcină

Principalele elemente tehnologice şi constructive ale filtrelor cu dublu curent de concepţie

românescă sunt date în figura 3.54 şi Anexa 18 ce conţine tabelul 3.39.

c) Consideraţiuni tehnico – economice asupra eficienţei filtrelor cu dublu curent

Eficienţa economică a filtrelor cu dublu curent decurge în principal din concentrarea pe aceeaşi
suprafaţă construită a stratului de reacţie a coagulantului cu dispersiile din apă, a unui prefiltru şi
a două filtre suprapuse care realizează astfel viteze de 2,5 ori mai mare decât aceleaşi unităţi
amplasate în instalaţii de tip clasic. Cu toată această concentrare înălţimea cuvei de filtru este
mai mare doar cu 1 m faţă de cea a cuvelor filtrelor rapide.

Construcţia filtrelor cu dublu curent asigură în acest fel un indice de utilizare a suprafeţei
construite (raportul dintre suprafaţa filtrantă totală, fără filtru şi suprafaţa construită a halei filtrelor)
cuprins între 0,90 şi 0,96 la unităţile cu cuve de 100 dm3/s şi de la 1,00 – 1,06 la unităţile cu cuve
de 150 dm3/s, comparativ cu aceiaşi indici realizaţi la staţiile de filtre obişnuite care nu depăşesc
0,65, obţinându-se şi indici de cost avantajoşi (mai mici cu 15 – 30% faţă de staţia de tratare
obişnuită).

Un avantaj important al filtrelor cu dublu curent îl constituie eliminarea din schema tehnologică a
decantoarelor şi camerelor de reacţie respective.

d) Exigenţele de execuţie şi exploatare la filtrele cu dublu curent

1. Funcţionarea acestui tip de filtru este în mare măsură condiţionată de realizarea în bune
condiţii a sistemelor de distribuţie şi colectare a apei şi în special a sistemului inferior de drenaj.
Aceasta reclamă o execuţie riguros exactă a prefabricatelor care constituie galeria longitudinală
de distribuţie, pozarea lor astfel încât golurile de montaj a reţelei inferioare de drenaj să nu aibă
devieri faţă de un plan orizontal cu mai mult de  10 mm. Totodată aceste prefabricate trebuie
etanşate corespunzător atât faţă de radier, cât şi între ele pentru a nu permite săpări ale aerului şi
apei de spălare.

2. Sistemele de ţevi cu crepine trebuie fixate în mod corespunzător pentru a nu se deplasa în

timpul exploatări sau în timpul introducerii stratelor filtrante. Rastelul de rezemare a ţevilor trebuie
realizat prin profile U din inox fixate în pereţi longitudinali ai filtrelor iar ţevile prinse cu bride din
inox.

3. Respectarea granulozităţii stratelor de prefiltru 2 – 4 mm şi a celor de filtru 1 – 1,5 mm este

esenţială pentru realizarea parametrilor tehnologici ai filtrelor cu dublu curent. Calitatea
materialului filtrant trebuie verificată la furnizor, înainte de expediere, prin probe granulometrice
pe fiecare lot.
4. Introducerea materialului filtrant şi a stratului suport trebuie făcută fără a deranja sistemele de
drenaj şi în special fără a se circula direct pe ţevi şi pe crepine. În acest scop trebuie prevăzute
podine provizorii pentru circulaţia şi montarea sistemelor de ţevi pe măsura introducerii stratelor
filtrante de sub nivelul acestora.

5. În cazul deteriorării unor crepine sau a sistemelor de drenaj inferioare, scoaterea materialului
filtrant şi accesul la acesta pentru remedieri ridică probleme dificile de exploatare şi în consecinţă
trebuie preîntâmpinate printr-o execuţie atentă şi permanent supravegheată

6. Un rol important în buna funcţionare a acestor filtre îl joacă sistemele de reglaj amonte şi aval
care trebuie montate riguros la cotele prevăzute şi reglate corespunzător în perioada probelor
tehnologice

3.3.3.4. Filtre de construcţie rapidă

a). Filtre rapide cu spălare cu baleaj

Aceste filtre denumite şi tip Aquazur sunt filtre rapide deschise şi au fost concepute pentru a fi
utilizate în cazul unor ape naturale cu aer dizolvat sau cu conţinut mare de diatomee, când
procesul de filtrare reclamă o înălţime importantă a apei deasupra nisipului .

Această înălţime a stratului de apă ar putea produce un consum mare de apă de spălare sau o
reducere a eficacităţii spălării. Pentru eliminarea acestor inconveniente a fost studiat şi pus la
punct acest filtru, care se prezintă schematic în secţiune transversală în figura 3.55.

Acest tip de filtru utilizează pe lângă spălarea cu apă – aer şi o evacuare a apei de spălare, prin
baleaj de suprafaţă, pentru care se utilizează apa decantată. Sistemul asigură importante
economii la consumul de apă de spălare şi o reducere a timpului necesar unei spălări. Apa de
baleaj provenind din galeria de apă decantată prin jgheaburi longitudinale cu secţiune
triunghiulară prevăzute la partea inferioară cu fante de distribuţie a apei. Jgheaburile sunt
alimentate prin intermediul unor vane de sosire cu deschidere automată .

b) Filtre rapide sub presiune

Aceste filtre se utilizează în special în instalaţii industriale sau în scheme tehnologice care prevăd
o pompare unică la intrarea în staţia de tratare şi livrare a apei după filtrele sub presiune direct la
consumator. De asemenea, utilizarea filtrelor sub presiune prezintă anumite avantaje la staţiile
monobloc cu debite mici şi la unităţile mobile.

În fig. 3.56 avem un filtru rapid închis, vertical.

Datorită costurilor foarte ridicate ale cazanelor metalice aplicarea acestui tip de filtru la indici de
cost de 2-3 ori mai mari faţă de filtrele rapide deschise.

c) Filtre cu dublu strat

Bazate pe observaţia că un strat filtrant omogen reţine majoritatea suspensiilor în partea

superioară, fiind astfel doar parţial folosită capacitatea lui de reţinere a suspensiilor filtrele cu
dublu strat sunt construite după tipul filtrelor rapide deschise sau închise, în care stratul filtrat
omogen este înlocuit de două strate; cel inferior de nisip similar cu cel al filtrelor obişnuite şi cel
superior de antracit sau cocs metalurgic concasat. Compoziţia granulometrică a antracitului se
alege de obicei dublu faţă de cea a nisipului, întrucât antracitul are o greutate specifică mai mică
decât a nisipului, ceea ce dă posibilitatea de a spăla cu aceeaşi intensitate, necesară unui nisip
cu granulozitate mai mică.

Înălţimile celor două straturi se pot alege din tabelul 3.40. Viteza de filtrare a apei tratată cu
coagulant şi decantată se poate lua, la filtrele cu dublu strat între 8 şi 10 m/h.

Aceste filtre pun însă o serie de probleme care nu sunt pe deplin rezolvate :

- dificultatea de procurare a stratului de antracit granulat de calitate corespunzătoare ;

- reglajul spălării pentru evitarea amestecării celor două strate de antracit şi nisip şi evitarea
formării bulgărilor de nămol, în special în stratul de antracit care are o putere mai mare de
aglomerare în prezenţa depunerilor de suspensii (acest fenomen se datorează şi lipsei de
barbortare cu aer, care ar conduce pe de altă parte la o amestecare a stratelor filtrante) ;

- din cauza rulării antracitului în timpul spălării se pot semnala în apa filtrată resturi de praf de
cărbune

O serie de specialişti din străinătate îşi exprimă rezerve pentru aplicarea acestui tip de filtru
arătând că la o aceeaşi înălţime de strat filtrant se poate găsi întotdeauna un filtru rapid
echivalent cu strat monogranular.

Tabelul 3.40

Înălţimile straturilor filtrante, la filtrele cu două straturi

Înălţimea
Înălţimea stratului
Funcţia filtrului stratului de
de nisip (cm)
antracit (cm)

În cazul limpezirii apelor tratate

35 55
prin coagulare şi decantare

În cazul folosirii filtrului pentru

decolorare sau dezodorizare;
45 45
apă tratată în prealabil prin
coagulare şi decantare

Pentru deferizare 30 70

Pentru dedurizare 30-45 45-50

d). Filtre de contact

Sub această denumire se înţeleg filtrele cu curent ascendent având ca material filtrant o
succesiune de straturi de nisip şi pietriş cu granulozitate descrescătoare în sensul de filtrare (în
general 60-0,8 mm) .

Aceste filtre au o capacitate mai mare de reţinere a suspensiilor decât cea a filtrelor cu curent
descendent. Din acest motiv ele pot fi utilizate fără o prealabilă decantare a apei în cazul în care
apa brută nu depăşeşte un conţinut de suspensii de 200 – 300 mg/dm3.

Stratul inferior de pietriş face şi rolul de masă de contact, coagulantul introducându-se direct la
intrarea apei brute în filtru.

Drenajul de la partea inferioară a filtrului poate fi de tipul celui utilizat la filtrele cu dublu curent.

Apa brută intră pe la partea inferioară (fig. 3.57) trecând mai întâi prin straturile de pietriş (în
interiorul cărora se produc reacţiile chimice cu coagulantul) şi apoi parcurge, de jos în sus,
materialul filtrant, din ce în ce mai fin. În acest fel se asigură o repartizare mai uniformă a
impurităţilor în masa filtrantă.

Aceste filtre se aplică în special la limpezirea apei pentru utilizări industriale ,

Pentru folosirea filtrelor de contact în scopul preparării apei potabile trebuie făcute rezerve în
legătură cu faptul că apa de spălare, cu toate impurităţile reţinute în filtru, se evacuează pe
aceleaşi căi cu apa filtrată.

La noi în ţară, astfel de filtre sau realizat la alimentarea cu apă la Baia Mare şi Comăneşti.

3.3.3.5. Pavilionul tehnologic şi construcţia staţiilor de filtrare

Filtrele rapide sunt deservite de o serie de instalaţii şi dotări legate special de procesul de filtrare
sau în general de procesele de limpezire a apei din staţia de tratare.

De regulă aceste instalaţii şi dotări sunt amplasate într-o construcţie adiacentă halei filtrelor
denumită pavilion tehnologic . Acesta se dezvoltă pe două sau mai multe nivele, având de obicei
şi subsol şi cuprinde următoarele funcţiuni şi instalaţii :

1) Instalaţii pentru spălarea filtrelor (rezervoare, pompe, suflante)

2) Centrală ce ventilare (suflante, ventilatoare filtre de aer, aeroterme, prize de aer)

3) Grupul hidrofor sau compresor pentru consumuri proprii (în special pentru comenzi hidraulice
sau pneumatice)

4) Grupul dispecer sau panourile de control, semnalizare şi comandă a instalaţiilor

5) Laboratoarele (chimic, bacteriologic, camera de balanţe) şi depozitele de reactivi

În tabelul 3.42 şi Anexa 19 (tabelul 3.42 şi 3.43) se dau suprafeţele laboratoarelor necesare şi cu
titlul informativ, dotarea lor cu aparataj şi necesarul de reactivi, în funcţie de mărimea staţiilor de
tratare. Aceste dotări vor trebuie să fie completate pentru a acoperi necesarul de monitorizare a
tuturor parametrilor calitativi ai apei menţionaţi în anexele 1,2,3 din Legea 458/2002 .

Tabelul 3.41.
 Suprafeţele necesare pentru laboratorul chimic şi biologic

Destinaţia Suprafeţe, în m2, pentru staţii de tratare cu un debit (m3/h)

200 201-500 501-1000 1000-2000 >2000

Laborator
161) 14 28 30 30
chimic

Laborator
- 14 14 20 25
biologic

Camera de
- - 2 2.5 3
balanţe

Dispozitiv
- - 2 2.5 3
de reactivi

1)
Laboratoarele chimice şi biologice pot fi grupate la aceste staţii cu camera personalului de
exploatare, care va avea, în acest caz 18-22 m3, cuprinnzând şi dulapurile pentru reactivi şi
sticlărie.

6) Centrala de încălzire

7) Grupul tehnico – administrativ şi grupul sanitar (birouri pentru personalul tehnici de exploatare,
vestiare, duşuri, WC-uri)

8) Staţia de clorizare, amoniacare şi depozitele de clor şi amoniac

9) Posturile şi celulele de înaltă şi de joasă tensiune

10) Staţia de pompare treapta a 2-a

11) Atelierul mecanic

Când se realizează rezervoare de apă filtrată acestea se amplasează sub filtre .

Datorită proceselor tehnologice care produc o murdărie a spaţiului şi un volum important de

manipulări de reactivi, staţiile de coagulant nu se cuplează în general cu cele de filtre.

În mod obişnuit sunt două tipuri de grupaj care se preconizează :

- fie elementele enumerate de la 1) la 8) sau la 9)

- fie elementele de la 1) la 11), putând evident, după caz, să lipsească anumite compartimente,
ca de exemplu cele de la 9), 10) şi 11).

În dispoziţia generală a acestor construcţii monobloc trebuie să primeze funcţionalitatea. În

continuare se dau câteva principii generale care trebuie avute în vedere.

Instalaţiile de la punctele 1), 2), 3), 4), 6), 10) şi 9) vor trebui aşezate pe cât posibil în centrul de
greutate al halei filtrelor considerată la dezvoltarea ei finală, pentru a scurta cât mai mult posibil
legăturile de conducte, cane şi cabluri. Pe aceeaşi linie, rezervoarele de apă filtrată se
amplasează direct sub cuvele filtrelor, astfel încât conductele de apă filtrată trec de la fiecare
cuva direct în rezervor. În acelaşi fel decantoarele de apă de spălare, în cazul recirculării
acesteia, se aşează sub filtre în zona canalului de evacuare a apei de spălare.

Compartimentele de la punctele 1), 3) şi 10) se pot grupa în aceeaşi încăpere amplasată la

subsolul construcţiei, iar cele de la punctele 4), 7), 5) şi 9) în încăperi alăturate sau suprapuse în
corpul tehnico – administrativ, amplasat de obicei fie între două aripi (constituind etape de
dezvoltare) ale staţiei de filtrare, fie lateral, în faţada anterioară sau posterioară a halei filtrelor.

Staţia de pompare, treapta a doua, se amplasează astfel încât pompele să fie direct amorsate din
rezervoarele de apă filtrată. La anumite staţii s-au folosit, pentru a se economi spaţiu, pompe cu
ax vertical sau înclinate, amplasate direct peste rezervoarele de apă filtrată.

În ceea ce priveşte asigurarea apei de spălare se poate utiliza schema prin pompare din
rezervoarele situate de obicei sub filtre sau alimentarea cu apă dintr-un rezervor amplasat cu 12
– 15 m peste nivelul filtrelor în cazul existenţei în apropiere la maximum 200 – 300 m a unui
amplasament corespunzător. Între cele două alternative trebuie făcută o comparaţie economică.

Staţia de clorizare şi depozitele de butelii trebuie asigurate cu accese separate direct din
exteriorul construcţiei, iar staţia de pompare şi celulele de transformator, cu accese din exterior,
pentru introducerea utilajelor.

Este recomandabil ca grupul dispecer să aibă un panou – fereastră spre hala filtrelor.

Construcţia şi instalaţiile staţiilor de filtrare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii

tehnologice şi funcţionale :

1) Să asigure accesul uşor la toate compartimentele staţiei şi posibilitatea de montaj, întreţinere,

revizie şi reparaţii la toate instalaţiile, fără a întrerupe procesul tehnologic la compartimentele
vecine; pe această linie trebuie prevăzute culoare de acces fără obstacole, chepenguri, cârlige de
suspendare a macaralelor, monaraiuri, estacade de susţinere etc.

2) Să asigure condiţiile sanitare de perfectă securitate a protecţiei calităţii apei tratate şi să

împiedice orice posibilitate de contaminare din exterior a apei filtrate; pardoselile trebuie să aibă
pante spre rigole de colectare şi evacuare a apelor de la eventualele scăpări din neetanşeităţi, a
celor de spălare a pardoselilor etc.

3) Staţia de filtrare trebuie dotată cu finisaje îngrijite: pe pereţi placaje de faianţă până la 1,50 –
1,80 m înălţime, pardoseli de plăci de gresie sau mozaic (de preferinţă în culori deschise, care să
marcheze orice lipsă de întreţinere a curăţeniei) tâmplărie cu geamuri duble şi izolaţii termice la
acoperiş pentru evitarea condensului la pervazul inferior al ferestrelor
4) Să asigure o temperatură de minimum +50C în hala filtrelor, de +250C la staţia de clorizare şi o
bună ventilaţie la hala filtrelor, atât pe timpul verii, cât şi iarna, când trebuie folosite aerotermele

O atenţie specială trebuie acordată realizării unor betoane şi tencuieli de cea mai bună calitate la
cuvele filtrelor, pentru a asigura etanşeitatea acestora, scăpările de apă fiind inadmisibile, întrucât
ele creează mediu umed în galeria conductelor degradând instalaţiile şi aparatajul de manevră şi
de comandă.

3.3.3.6. Dispoziţii, prevederi, şi măsuri care trebuie asigurate prin proiectarea, execuţia , recepţia
şi exploatarea staţiilor de filtrare

F(a) ţă de elementele de proiectare şi exploatare indicate în paragrafele anterioare ale acestui

subcapitol se dau în continuate câteva indicaţii de detaliu privind prevederile proiectelor şi
condiţiile de recepţie şi exploatare a staţiilor de filtrare.

- Dispoziţii generale şi măsuri constructive care trebuie avute în vedere la proiectare

a. Procesul tehnologic şi instalaţiile

Proiectul trebuie să precizeze poziţionarea corectă a clapeţilor de intrare a apei în filtru, a

dispozitivului de nivel constant şi corelat cu acesta a poziţiei vanei fluture de reglaj. Acesta din
urmă trebuie amplasată în aval de vana de pe conducta de apă filtrată.

Pentru filtrele rapide nu este necesară evacuarea primului filtrat.

În cazul filtrelor amplasate peste rezervoarele de apă filtrată este necesar să se prevadă pe
conducta de apă filtrată un dispozitiv de încercare care să împiedice coborârea nivelului apei la
placarea din filtru sub plăcile cu cepine.

Pentru filtrele rapide cu nivel constant pierderea de sarcină se măsoară prin nivelul ci conducta
de apă filtrată, branşarea tubului piezometric al dispozitivului de măsurare trebuind să fie făcută
în aval de vana de pe conducta de apă filtrată şi în amonte de vana de reglaj de pe aceiaşi
conductă.

Golirea cuvelor trebuie prevăzută de preferinţă în galeria de evacuare a apei de spălare cu

robineţi având Dn 100 mm pentru cuvele de peste 40 m2 şi cu Dn 100 mm pentru cuvele mai mici.

Este indicat ca în cuva de filtrare să se prevadă o singură piesă de trecere pentru toate
conductele tehnologice (apă, aer de spălare şi apă filtrată). Această piesă răspunde cel mai bine
funcţiei de etanşeitate când este înglobată n beton (având în secţiunea mediană a peretelui o
flanşă sudată pe contur cu diametrul exterior D + 300 mm).

Pentru a realiza încă din prima fază a spălării o intensitate de spălare de 50% din acea perioadă
de limpezire, este necesar ca debitul de apă pentru spălare asigurat prin două pompe în
funcţiune şi una de rezervă.

Pentru a preveni inundarea suflantelor, lira de siguranţă de pe conducta de aer comprimat trebuie
să aibă o înălţime peste nivelul apei în filtre de cel puţin 2,50 m.

b. Construcţia filtrelor

În proiectul părţii de construcţie trebuie menţionate în mod expres condiţiile de toleranţe admise
la execuţia construcţiei.
La dimensionarea planşeului cu crepine se ţine cont de greutatea nisipului (cca.2 t/m2) şi
greutatea proprie, suprasarcini datorate pierderilor de sarcină.

Planşeul cu crepine se verifică în afara sarcinilor verticale din încărcarea nisipului imersat la care
se adaugă pierderea de sarcină care poate ajunge la 1000 kgf/m2 şi pentru ipoteza unei
subpresiuni de 2000 kgf/m2 care se poate produce în momentul începerii spălării.

Plăcile cu crepine şi sistemul lor de rezemare trebuie ancorate în mod corespunzător, pentru a
rezista la sarcini verticale din ambele sensuri.

În galeria de conducte este necesară să se asigure un gabarit de liberă trecere cu o lăţime de cel
puţin 80 cm şi o înălţime de cel puţin 2,10 m.

Adiacent peretelui filtrelor din această galerie, se impune să fie prevăzută o rigolă de 15  10 cm
cu panta în lungul galeriei, care să colecteze eventualele scurgeri accidentale şi să le evacueze
spre exterior.

Este indicat ca galeria filtrelor să fie prevăzută cu ferestre pentru iluminare şi ventilare naturală.

Proiectul staţiei de filtrare trebuie să indice: calitatea (condiţii de granulometrie şi granulozitate) şi

condiţiile de recepţie pentru materialul filtrant, precum şi verificările obligatorii pe parcursul
execuţiei şi montajului instalaţiilor.

În proiectul construcţiei filtrelor rapide deschise trebuie prevăzut marcajul printr-o plăcuţă
ceramică, a nivelului superior al stratului filtrant şi al nivelului normal de exploatare a apei în filtre,
uşor vizibilă; aceste plăcuţe trebuie înglobate în tencuiala pereţilor longitudinali ai cuvelor la
distanţa de 2 m de galeria pupitrelor.

3.3.3.7. Principalele elemente care trebuie avute în vedere la execuţia staţiilor de filtrare

Mai jos sunt date o serie de condiţii şi indicaţii privind buna execuţie a staţiilor de filtrare care se
impun a fi menţionate pe planşele de execuţie şi în memoriul proiectul părţii de construcţie şi de
instalaţii tehnologice :

1. În planşele de construcţii :

- Înainte de montarea cofrajelor şi armăturilor în pereţii staţiei de filtrare, trebuie aprovizionate

confecţiilor metalice care se montează în cofraj înainte de la turnarea betoanelor :

 Ştuţurile de ţeavă de înzidire în pereţi şi planşee ;

 Clapeţii de admisie a apei în cuvele de filtrare ;
 Piesele metalice de înzidire aferente flotorului de reglaj a nivelului apei de filtre ;
 Alte piese metalice de înzidire a sistemelor de rezemare a drenajelor (la filtre cu dublu
curent)

- Montarea la poziţia corectă din proiect a acestor piese trebuie verificată de şeful de lot şi
certificată prin proces – verbal de dirigintele de şantier (se verifică în mod special poziţia
clapeţilor de admisie şi a sistemului de reglaj cu flotor)

- Prin execuţia lucrărilor sistemului de drenaj (montajul grinzilor de rezemare şi apoi a plăcilor cu
crepine şi a golurilor pentru asamblarea sistemului de ţevi) trebuie să se asigure orizontalitatea
acestuia cu toleranţe de maximum  1 cm
- Muchiile deversoare ale jgheaburilor de colectare a apei de spălare aferente unei cuve de filtru
trebuie să fie în acelaşi plan orizontal cu tolerante de maximum  3 mm. Corecta execuţie se
verifică prin umplerea cuvelor cu apă şi corectarea orizontalităţii muchiilor deversante prin
polizare sau tencuire

- Sistemul de drenaj trebuie fixat şi etanşat conform detaliilor din proiect pentru a evita smulgerea
şi degradarea lui în timpul spălărilor

- Materialul filtrant se procură pe baza unei comenzi în care trebuie date toate caracteristicile
indicate în proiect privind granulozitatea, granulometria, cantitatea iar în condiţiile de livrare se
menţionează în mod expres ca recepţia să se facă de constructor la furnizor pe baza unor probe
de verificare a calităţilor solicitate

- Materialul filtrant se introduce în cuvele de filtrare numai după verificarea orizontalităţii acestuia
conform prevederilor din proiect

2. În planşele de instalaţii :

- Înainte de montajul armăturilor din instalaţii acestea se verifică astfel :

 Robineţii de proba de etanşeitate la presiunea nominală, nefiind admise pierderi de apă

sau de aer ;
 Clapeţii de admisie se verifică la închidere şi deschidere pe un banc de probă făcându-se
ajustările necesare pentru ca aceştia să funcţioneze cu uşurinţă
 Dispozitivele de reglare a nivelului cu vană şi flotor se verifică pentru buna funcţionare a
rulmenţilor şi articulaţiilor şi pentru etanşeitatea robinetului fluture

- Înainte de introducerea nisipului în filtre se face verificarea orizontalităţii sistemului de drenaj si

reglajul crepinelor astfel :

 Se umple cuva de filtru cu apă până la 8 cm peste nivelul superior al plăcilor cu crepine şi
se măsoară orizontalitatea pe fiecare placă fiind admise toleranţe de maximum  1 cm
 Se introduce aer prin sistemul de barbotare cu o suflantă verificându-se distribuţia
uniformă prin toate crepinele; crepinele care debitează aer cu intensitate , mai mică se
vor regla prin deşurubare (din manşon) iar cele care debitează mai intens prin
înşurubate. Operaţia se consideră terminată când se obţine o uniformitate de barbotare
pe întreaga suprafaţă a cuvei

- Pentru operaţiile de verificare şi reglaj menţionate, personalul va circula numai pe podine

special amenajate, rezemate între crepine, fiind interzisă circulaţia cu piciorul direct pe crepine.

Aceste verificări se consemnează prin proces – verbal de lucrări ascunse cu beneficiarul acest
act fiind obligatoriu ca anexă la recepţia şi punerea în funcţiune a lucrărilor.

Toate indicaţiile şi condiţiile menţionate trebuie verificate la recepţia şi punerea în funcţiune a

lucrărilor şi se consemnează pentru îndeplinire în procesul – verbal de recepţie .

3.3.3.8. Principalele condiţii care trebuie avute în vedere la exploatarea staţiilor de filtrare

Înaintea de darea în funcţiune a staţiei de filtrare se face dezinfectarea cu clorură de var. Soluţia
cu concentraţie de 20 g/m3, trebuie să rămână în filtre timp de 24 h, după care se fac spălări
consecutive cu apă curată.
Darea în exploatare a filtrelor pentru apă potabilă se face după obţinerea avizului scris al
organelor sanitare după 5-10 zile de la îndeplinirea condiţiilor de potabilitate cerute de standarde.

Buna funcţionare a staţiei de filtrare este determinată în principal de îndeplinirea următoarelor

condiţii :

1. Asigurarea condiţiilor tehnologice şi constructive cerute prin proiect pentru :

- Calitatea materialului filtrant şi a grosimii stratului ;

- Orizontalitatea şi reglajul sistemului de drenaj ;

- Asigurarea intensităţilor de spălare ;

- Corecta amplasare şi montaj a clapeţilor de admisie şi a dispozitivelor de reglaj ;

- Etanşeitatea armăturilor din instalaţii în special a vanelor de pe conductele de apă şi aer de

spălare ;

- Dotarea corespunzătoare a laboratorului cu materiale, reactivi şi personalul calificat

Toate acestea se verifică şi se consemnează pentru îndeplinire în actele de recepţie şi punere în

funcţiune (de asemenea ele se mai verifică periodic semestrial).

2. Coagularea şi decantarea prealabilă a apei brute care să asigure la intrarea în filtre a unei
turbidităţi de cel mult 10 NTU (preferabil sub 1-2 NTU)

3. Spălarea filtrelor la intervale de timp egale :

(h) ;

t – intervalul de timp între spălarea a două cuve consecutive ;

T – durata ciclului de filtrare a unei cuve de filtrare, între două spălări [h]

n –numărul total de cuve de filtrare

Durata T se stabileşte pe unul din următoarele trei criterii :

- Când viteza de filtrare se reduce cu 20-25% faţă de viteza de filtrare iniţială, condiţie care
asigură productivitatea maximă a filtrelor

- Când turbiditatea efluentului depăşeşte 5 grade turbiditate

- Când pierderea de sarcină în filtru depăşeşte valoarea :

H = Ha + Hn - 0,2 (m)

Ha – înălţimea stratului de apă [m] ;

Hn – grosimea stratului de nisip [m]

Se alege valoarea T cea mai mică.

4. Respectarea tehnologiei de spălare a filtrelor :

Corecta spălare a filtrelor după un ciclu de filtrare are un rol determinant în buna funcţionare a
staţiei de filtrare asigurând în principal :

- Calitatea cerută efluentului ;

- Productivitatea maximă a instalaţiei (duratele t maxime ale ciclurilor de filtrare)

- Consumurile specifice minime de aer şi apă de spălare (respectiv de cheltuieli de energie şi

manoperă de exploatare)

Reţeta de spălare este proprie fiecărui tip de staţie de filtrare.

Corecta spălare a unei cuve de filtru „clasică” se realizează după următoarea tehnologie şi
succesiune* :

1) la constatarea terminării ciclului de filtrare, după perioada T, de la spălarea anterioară a cuvei

respective şi după perioada t, de la spălarea cuvei anterioare (perioadele T şi t definite mai
înainte) se comandă începerea spălării

2) se închide vane de pe conducta de apă filtrată şi se constată închiderea clapetului de admisie

a apei în filtru

3) se comandă deschiderea vanei de pe conducta de apă de spălare

4) se porneşte una din pompele de apă pentru spălare (care asigură o intensitate de spălare de 
4 l/s m2)

5) când apa în filtru ajunge să deverseze în jgheaburile de colectare a apei de spălare se

deschide vana de pe conducta de aer de spălare şi se pornesc succesiv la interval de 15”
suflantele de spălare (care asigură o intensitate de barbotare de  8 l/s m2). În cazul că se
observă pierderi de nisip la deversarea în jgheaburile colectoare se va proceda la reglarea prin
reducerea debitului suflantelor

6) se continuă barbotarea timp de 4-5 min.

7) se comandă închiderea vanei de pe conducta de aer şi se opresc suflantele

8) se porneşte a doua pompă de spălare (asigurând în această fază intensitatea de spălare de 

8 l/s m2)

9) se continuă această fază de limpezire 5-10 min, până când turbiditatea apei deversate în
jgheaburi scade sub 15-20 grade, când spălarea se consideră terminată. Durata de limpezire se
determină periodic (pentru perioade caracteristice ale calităţii apei brute) prin analize de laborator
asupra unor probe prelevate la interval de 1 min din apa de spălare din jgheaburi
10) se opresc pompele de spălare. Se închide vana de pe conducta de spălare

11) se deschide vana de pe conducta de apă filtrată

12) se notează ora începerii noului ciclu de filtrare în registrul de evidenţă al exploatării

* Parametrii pentru intensităţile de spălare şi durata fiecărei secvenţe se stabilesc în perioada de

probe tehnologice şi punere în funcţiune şi sunt caracteristici pentru fiecare staţie de tratare

În cursul exploatării, funcţionarea necorespunzătoare a filtrelor se poate manifesta fie prin

înrăutăţirea calităţii apei filtrate, fie prin colmatarea rapidă a filtrelor şi deci scurtarea ciclului de
filtrare .

Calitatea necorespunzătoare a apei filtrate se poate datora :

1) coagulării necorespunzătoare a suspensiilor coloidale rămase în apa decantată

2) temperaturilor scăzute din timpul iernii care reclamă ajutători de coagulare

3) schimbării calităţii apei brute (apariţia de materii organice, fenoli, macroflora şi microfauna),
datorită unor condiţii speciale la sursa de apă

4) spălării necorespunzătoare a filtrelor (ca intensităţi necorespunzătoare şi neuniformitate pe

suprafaţa cuvei)

5) schimbării compoziţiei granulometrice a stratului filtrant sau grosimii lui prin pierderea la
spălare a părţilor mai fine de nisip

Scurtarea ciclului de filtrare care reclamă spălări dese ale filtrelor se poate datora :

1) Conţinutului mare de suspensii de apă decantată, depăşind 30-40 mg/l

2) Spălării incomplete şi neuniforma a filtrului

3) Dezvoltării de microfloră, microfaună (alge) în masa de nisip

Un rol determinant în buna funcţionare a staţiilor de filtrare şi în general a staţiilor de tratare a

apei îl are laboratorul staţiei. Acesta, prin personalul de specialitate, trebuie să urmărească şi să
conducă în permanenţă procesul tehnologic, introducând de câte ori este necesar corecţiile care
se impun în privinţa dozelor de reactivi care determină procesul de coagulare, potenţialul zeta,
coeficientul de coeziune al nămolurilor etc., a duratelor şi a tehnologie de spălare. Prin această
activitate permanentă a laboratorului se urmăreşte pe lângă asigurarea funcţionării instalaţiilor la
parametrii proiectaţi şi la o reducere a consumurilor specifice de energie şi apă în procesul de
exploatare.

Este necesar ca personalul de exploatare şi şeful de staţie să cunoască în detaliu procesul

tehnologic şi instalaţiile filtrelor, în care scop este recomandabil ca cel puţin şefi de tură să ia
parte la procesul de execuţie şi montaj şi în orice caz la punerea în funcţiune a lucrărilor.

Este necesară o preocupare permanentă pentru perfecţionarea profesională a personalului de

exploatare care trebuie şcolarizat periodic pentru a fi ţinut la curent cu noutăţile în tehnica de
tratare a apei (vezi tabelul 3.44 Anexa 20).
3.4. Dezinfectarea apei

Pentru procesele tehnologice şi instalaţiile destinate dezinfectării apei se va consulta Normativul

NP 091-03 „Proiectarea construcţiilor şi instalaţiilor de dezinfectare a apei în vederea asigurării
sănătăţii oamenilor şi protecţiei mediului”.

3.5. Tratarea nămolului

3.5.1. Date privind natura şi structura nămolurilor

Din procesele tehnologice de tratare a apelor captate din surse de suprafaţă în scopul
potabilizării rezultă ape reziduale puternic încărcare în suspensie, respectiv nămoluri cu
umiditatea ridicată.

Staţiile de tratare a apei de suprafaţă din ţară (ce acoperă peste 60% din întregul necesar de
apă) nu dispun, în prezent, de nici un fel de instalaţii de tratare a acestui tip de nămoluri. Ele sunt
evacuate ca atare fie în reţeaua de canalizare urbană (în cea mai mare parte), fie în emisar. În
ambele situaţii apar efecte nedorite atât asupra reţelei de canalizare şi procesului de epurare a
apelor uzate (în special în treapta de fermentare a nămolurilor), cât şi asupra emisarului însuşi.

Ţările avansate acordă o deosebită atenţie problemei nămolurilor, fiind tratare atât în scopul
reducerii umidităţii, transportului şi utilizării acestora în diferite domenii, cât şi în vederea
recuperări şi recirculării apei de spălare de la filtre sau a celei provenite din deshidratarea în alte
scopuri. Deşi majoritatea staţiilor de tratare dispun de instalaţii de tratare a nămolurilor, se
acordă, în continuare, sume importante cercetării în domeniu.

În staţiile de tratare a apelor potabile nămolurile provin în proporţie de 65-70% din decantoare şi
15-20 % de la spălarea filtrelor, restul fiind evacuările depunerilor din denisipatoare.

Suspensiile din aceste nămoluri conţin: substanţe prezente în apa brută înainte de tratare, ca
plancton substanţe minerale sau organice floculare, hidroxizi metalici (fier, mangan) precum şi
substanţe provenite din procesul de tratare cu adjuvanţi cum sunt: hidroxizi metalici provenind din
coagulare, în urma reacţiilor chimice dintre reactivii de coagulare şi floculare şi substanţele
existente în apa de tratat, carbonaţi de calciu în cazul staţiilor de decarbonatare (dedurizare).

Toate aceste nămoluri se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă, deci umiditate foarte
mare. Pentru aceste nămoluri nu mai poate fi permisă evacuarea ca stare în emisar sau reţea,
necesitând tratamente ce implică tehnologii speciale şi mijloace financiare importante. Tratarea
se face funcţie de natura nămolurilor şi treapta schemei de tratare din care provin.

În tabelul 3.45 este dată o clasificare a nămolurilor, depinzând de originea şi poluarea apei la
sursă şi de treptele de tratare.

Factorii privind natura nămolului (concentraţia în substanţă uscată, conţinutul în substanţe

volatile, compoziţia ponderată elementară, compoziţia apei interstiţiale) şi factorii privind structura
nămolului (vâscozitatea aparentă, analiza granulometrică, natura apei conţinute în nămol)
precum şi factorii privind comportarea nămolului la deshidratare (capacitatea de îngroşare, de
compresibilitate, de centrifugare şi testul Capilary Succesion Time) .

Pentru stabilirea modului de utilizare a nămolurilor, cel ce exploatează staţia de tratare trebuie să
întreprindă o analiză complexă a nămolurilor produse în staţia respectivă, precizând toate datele
relevante ca: volumul nămolului; cantitatea de substanţă uscată exprimată în unităţi de greutate;
compoziţia nămolurilor principalele substanţe ce-l compun eventualele substanţe toxice;
substanţe ce apar întâmplător în apă şi periodicitatea acestei prezenţe; puterea calorifică a
nămolurilor (în vederea unei eventuale incinerări; proprietăţi fizice şi mecanice; efect asupra
solului.

Tabelul 3.45

Caracteristica Origine Treapta de tratare Elemente constructive

principală a
nămolurilor
Nămoluri foarte hidrofile cu încărcare
Râuri slab
mare în hidroxizi metalici (Fe, Al) putând
încarcate în Decantare (floculare
atinge 60% din subst. uscată.
materii în - decantare)
Încărcarea în subst. organică variază cu
suspensie (baraje) Deferizare
încărcarea în alge, plancton şi poate depaşi
şi foraje
30% pentru ape stătătoare.
Râuri cu încărcare Conţinut în hidroxizi de 20 - 30 % +
Decantare (floculare
medie (30 - 70 eventual cărbune activ pulverulent 10 -
- decantare)
Nămoluri mg/l) 15%
hidrofile Râuri cu aport de
argilă sau lut cu
Conţinut în hidroxizi de 10 - 15 % şi argilă
tendinţă hidrofobă Decantare
25 - 60 %
sau râuri în
creştere
Conţinut de CaCO3 50 - 55 %, hidroxizi de
Decarbonatare
Râuri (şi foraje) Fe şi Al 20 - 30 %; subst. organică 10 - 20
parţială (dedurizare)
%

Decarbonatare  CaCO3 60 - 90 %, hidroxizi de Fe şi Al 5 -

Nămoluri Râuri (şi foraje)
(dedurizare) 15 % şi subst. organică ; 10 %
hidrofobe

Pe tipuri de nămol (aluminos, feric, carbonatic) în tabelul 3.46 sunt prezentate, centralizat
conform sistematizării datelor din literatura tehnică diferite posibilităţi de utilizare a nămolurilor
provenite din tratarea apelor de suprafaţă.

Tabelul 3.46

Tipuri de nămol
Utilizare
Aluminos Feric Carbonatic / turte
Staţiile de epurare a apelor uzate. + + -

Tratare apă potabilă naturală. + - +

Amenajare lacuri. + + +

Îmbunătăţiri sol. - + +

Condiţionare sol. - + +
 Producţie de ciment. + + +

Industrie cărămizi şi ţigle. + + +

Hrana animalelor. - - +

Fier şi industrie siderurgică. - + -

Amenajări drumuri. - + +

Utilizarea acestor nămoluri în domeniile amintite presupune cunoaşterea cerinţelor impuse de

cumpărător din punctul de vedere al compoziţiei nămolului, umiditatea acestuia etc. Cu cât sunt
mai puţin pretenţioase, cu atât potenţialul de utilizare este mai ridicat.

Cel mai indicat domeniu de utilizare a acestor nămoluri este cel al construcţiilor şi instalaţiilor de
colectare, transport şi epurare a apelor uzate (vezi tabelul 3.47).

Nămolurile conţinând compuşi de fier (deci cele provenind de la deferizare sau de la instalaţiile ce
folosesc sărurile de fier drept reactiv de coagulare) sunt recomandate drept substanţe de adaos
în reţele de canalizare pentru a preveni degajarea de gaze nocive şi agresivităţi, în staţiile de
epurare pentru a controla degajarea de mirosuri şi a controla generarea de sulfuri în metatancuri.

Tabelul 3.47

Utilizarea nămolurilor conţinând hidroxid de fier, la epurarea apelor uzate

Locul de aplicaţie Efecte

Descărcarea în reţea
Atenţie la colmatare
Dozare în canalele cu grătar sau
predecantoare.
Dozare în procesele cu nămol activat
Dozarea în treapta de post-precipitare
Dozare în metantancuri
Adaos în procesul de deshidratare
- controlul sulfurilor pentru împiedicarea degajării de
gaze nocive şi agresivităţiiş
- defosforizare prin adsorbţie
- defosforizare prin absorţia compuşilor sulfuroşi
- îmbunătăţirea îndepărtării fosforului;
- îmbunătăţiera procesului de sedimentare a nămolului
- economie de reactivi în defosforizare
- legarea sulfurilor
- stabilizarea fermentării
- îmbunătăţirea deshidratării

Prin proprietăţile sale, nămolul bogat în fier poate fi folosit în procesele de defosforizare fiind un
bun suport pentru adsorbţia fosforului.

Cercetările au indicat că nămolul brut introdus în apele uzate poate conduce la o reducere de
fosfor până la 30% concentraţii în fier mai ridicate îmbunătăţind rata de reducere. Ca efect
secundar, însă, se aminteşte scăderea puterii calorice a nămolului biologic, prin creşterea
componenţei minerale.
Prin dizolvarea într-un acid puternic, nămolul cu conţinut bogat în fier (transformat în clorură
ferică sau sulfat feric) poate fi folosit drept coagulant de gradul doi pentru îndepărtarea fosforului.
Menţionăm, însă că nămolurile din apele de suprafaţă se pretează mai puţin la o asemenea
utilizare prin comparaţie cucele provenind de la apele subterane (din staţiile de deferizare –
demanganizare) datorită reziduurilor insolubile.

În domeniul materialelor de construcţie, nămolurile conţinând fier s-au dovedit a fi benefice în

fabricarea cimentului şi a cărămizilor .

Tot în acest domeniu nămolurile bogate în carbonat de calciu pot fi utilizate ca pat de dispersie
dau fier, la amenajările de drumuri .

Recuperarea apei de spălare a filtrelor rapide

În scopul economisirii consumului propriu de apă potabilă în scopuri tehnologice, se recirculă apa
provenind de la spălarea filtrelor după tratare prin înmagazinarea într-un bazin de egalizare
extragerea în general prin sedimentare a suspensiilor din acestea şi pomparea sub un debit
redus a mărime în capătul amonte al staţiei .

Apele de spălare acumulate într-un bazin de egalizare pot fi pompate cu un debit continuu redus,
într-un sistem de filtre rapide sub presiune cu nisip cuarţos la o viteză de filtrare de cca,. 7 m/h.
după filtrare apa este reintrodusă în circuitul staţiei de tratare în capătul amonte.

Spălarea filtrelor rapide se face cu apă şi aer, iar reziduurile este eventual evacuat la canalizare.

Prin utilizarea acestui procedeu apele reziduale evacuate sunt reduse de 20 ori.

Cu toate că recircularea apei de spălare este, actualmente foarte răspândite, în ultimii ani
cercetările au dovedit că microorganismele concentrate în pelicule ce se depun pe nisipul filtrelor
rapide ridică probleme legate de sănătate. Aceeaşi problemă se ridică şi în cazul lichidului ce
provine de la instalaţiile de deshidratare mecanică a nămolului provenit din staţiile de tratare .

Aceste microorganisme şi bacterii produc neplăceri şi sub aspectul stabilităţii sedimentelor

depuse în procesul de tratare a apelor de spălare de la filtre în vederea recirculării. Ca urmare, în
alegerea schemei de tratare a apei de spălare de la filtre în vederea reutilizării ei se va ţine
seama de carbonul organic asimilabil.

Motivele expuse mai sus conduc la tendinţa utilizării apei de spălare de la filtre, după tratare,
prioritar în domeniul non – potabil ca apă industrială.

Depozitarea nămolurilor deshidratate în locuri special amenajate se face în aşa fel încât să
asigure apoi folosirea lor în diferite scopuri (în cazul în care cumpărătorii nu pot prelua, ritmic,
întreaga cantitate produsă).

În cazul în care nu există utilizatori, nămolul poate fi depozitat numai în condiţii de maximă
siguranţă ecologică.

3.5.2. Scheme generale de tratare a nămolurilor

Fiecare staţie de tratare reprezintă un caz aparte, datorită compoziţiei foarte diferite a apei brute
a procesului de tratare ales (corespunzător acestei compoziţii şi caracteristicilor impuse
efluentului staţiei) a caracteristicilor adjuvanţilor de coagulare/floculare folosiţi etc.
În consecinţă stabilirea schemei de tratare a nămolului se va face pentru fiecare caz în parte pe
baza studiilor şi încercărilor de laborator, avându-se în vedere ansamblul procesului de tratare a
apei.

a) Apa de spălare de la filtre

După cum s-a arătat apa de spălare de la filtre se recirculă într-o proporţie foarte ridicată, după o
tratare prealabilă, fiind evacuate spre emisar, spre reţelele de canalizare sau în circuitul de
deshidratare numai reziduurile rezultate din tratare. O tendinţă relativ nouă este aceeaa utilizării
apei de spălare în alte scopuri (industriale, pentru irigaţii, pentru alte scopuri menajere, non-
potabile etc.) în cazul în care în zonă sunt utilizatori dornici să o preia, dar şi în acest caz se
impune tratarea ei.

În principiu schema de tratare a apei de spălare cuprinde :

- Un bazin de stocare şi uniformizare a debitelor, având în vedere faptul că afluentul de la

spălarea filtrelor survine în şocuri, la anumite intervale de timp. Acest bazin trebuie să permită, în
general acumularea volumului de apă rezultat de la spălarea a cel puţin două cuve de filtrare,
acest bazin poate fi considerat chiar următorul obiect din circuitul de tratare şi anume:

 un bazin decantor pentru reţinerea suspensiilor eventual precedat de :

o instalaţie pentru dizolvare şi dozare reactivi de coagulare/flocurare. Cercetările
străine indică obţinerea de bune rezultate prin folosirea clorurii ferice
o instalaţie de pompare cu debit constant pentru introducerea supernatantului în
capătul amonte al liniei de tratare a apei, înainte de treapta de precipitare -
decantare

O atenţie deosebită trebuie acordată prezenţei şi proporţiei în care este prezent carbonul
asimilabil organic, ce poate impune şi necesitatea unei trepte de filtrare.

De asemenea, trebuie urmărită prezenţa bacteriilor sau microorganismelor ce pot fi potenţial

dăunătoare sănătăţii oamenilor. În cazul în care analizele indică un asemenea pericol aceste ape
vor fi folosite numai în alte scopuri non-potabile, nepermiţând reintroducerea lor în circuitul apei
potabile.

b) Nămoluri rezultate din procesele de tratare

Toate nămolurile rezultate din treptele de sedimentare şi filtrare a apei necesită tratare înainte de
a fi descărcate. Scheme de tratare se alege funcţie de caracteristicile acestora (minerale hidrofile,
minerale hidrofobe, compoziţie chimică, natură şi structură) urmând în general filiera prezentată
în schema: Filiera tratării nămolurilor din Anexa 21.

Scopul principal al tratării nămolurilor rezultate de la staţiile de tratare a apei este reducerea
volumului acestora ce se poate realiza prin :

- îngroşarea (concentrarea) nămolului, produsul efluent din această treaptă fiind însă fluid ;

- deshidratare (natură sau mecanică)

Întrucât deshidratarea natură este practic, abandonată pentru cantităţile mari de nămol, datorită
suprafeţelor mari de teren pe care le presupune, se propune deshidratarea mecanică care de
cele mai multe ori, necesită în prealabil o condiţionare a nămolului
c) Schemele de principiu de îngroşarea nămolurilor

Concentrarea nămolurilor este primul stadiu de reducere a umidităţii nămolurilor. Frecvent, se

numeşte îngroşare a nămolului creşterea concentraţiei nămolurilor din decantoare. Avantajele
unei etape de reducere a umidităţii sunt multiple:

- creşterea fiabilităţii ansamblului lanţului de tratare a apei

- reducerea importantă a lucrărilor şi operaţiilor de condiţionare ;

- ameliorarea funcţionării şi producţiei dispozitivelor de deshidratare (paturi de uscare, centrifuge,

filtre cu bandă presoare, şi mai ales filtre presă)

În prezent sunt utilizate frecvent următoare tehnici pentru reducerea umidităţii nămolului prin :

A – decantare B – flotaţie

C – centrifugare D - drenaj

Unele din aceste tehnici au domenii de utilizare limitate, prezentând interese numai pentru
anumite tipuri de nămol .

A1. Îngroşare prin decantare

Nămolul în suspensie este introdus într-o cubă (concentrator/ îngroşător) unde timpul de retenţie
este mare, astfel încât să se obţină tasarea nămolului şi în care evacuarea nămolului se face la
partea de jos iar supernatanul este evacuat la partea de sus.

Curba de sedimentare a nămolului permite determinarea suprafeţei corespunzătoare a

concentratorului .

Înălţimea îngroşătorului se stabileşte ca fiind suma înălţimii necesare atingerii concentraţiei dorite
şi a unei înălţimi suplimentare ce trebuie să permită o clarificare a lichidului interstiţial, variaţii ale
nivelului nămolului (datorate condiţiilor de exploatare) şi o bună repartiţie hidraulică a nămolului
ce intră. Valoarea acestei înălţimi este cuprinsă între 1 şi 2 m, rezultând uzual, înălţimi mai mari
de 3,5 m .

Concentraţia nămolurilor prin decantare se face în general fără condiţionare prealabilă .

În lipsa datelor experimentale precise (curbe de sedimentare a suspensiilor), într-o primă

aproximaţie se poate utiliza cadrul de dimensionare prezentat în tabelul 3.48.

Viteza ascensională nu este un parametru de dimensionare esenţial decât pentru nămolurile

foarte diluate (suspensii < 3 g/l). Ea este de ordinul a 0,5 m/h dacă înălţimea îngroşătorului este
suficientă.

Tabelul 3.48

Îngroşarea prin decantare – date de calcul de dimensionare

 Încărcare masică Concentraţie
Tipul nămolului
(kgSU/m2 zi) posibilă (gSU/l)

   
Nămoluri de decarbonatare :

- încărcare mare în hidroxizi

350-400 150-200

- încărcare redusă în hidroxizi

800-1200 600-800

Nămoluri de floculare din tratarea apei

15-25 15-30
pentru potabilizare, cu hidroxizi metalici

A2. Îngroşătoare înzestrate cu echipamente mecanice

Concentratoarele au o formă circulară, pentru diametre mari, fiind executată din oţel . Cuva
cilindrică este echipată cu un ansamblu mecanic rotativ, cu dublu rol :

- asigurarea transferului nămolurilor depuse către başa centrală cu ajutorul unor lame racloare
dispuse imediat deasupra radierului ;

- uşurarea degajărilor apei interstiţiale şi de gaze cu ajutorul unui grilaj vertical solidar cu
dispozitivul rotativ

Panta radierului construcţiilor din beton este de 10-20%.

Ansamblul dispozitivului mecanic este în general cu antrenare centrală şi braţ diametral dublu, de
construcţie robustă şi este suspendat de o pasarelă realizată frecvent din beton. Sistemul de
raclare este constituit dintr-o serie de racleţi montaţi înclinat. Pentru construcţiile foarte mari,
ansamblul rotativ poate fi suspendat de un con (cilindru) central, care serveşte şi ca ghid.

În cazul nămolurilor compacte se pot instala interiorul cilindrului central pompele de extracţie a
nămolului suprimându-se astfel conductele de aspiraţie ape pompelor de nămol .

B. Îngroşarea prin flotaţie

Îngroşarea statică prin decantare prezintă performanţe foarte limitate în cazul nămolurilor
coloidale (de hidroxizi). Conectarea nămolurilor prin flotaţie prezintă astfel avantaje decisive, cum
ar fi :

- reducerea suprafeţei şi volumului construcţiilor destinate reducerii umidităţii nămolului

- producerea unor nămoluri mai concentrate

Flotaţia nămolurilor cu insuflare de aer este utilizată frecvent pentru concentrarea nămolurilor
minerale hidrofile (tip hidroxid de aluminiu) constituite din flocoane având densitate mică.
Această tehnică presupune o cheltuială mai mare de energie, dar este compensată suficient de
beneficiile rezultate din dimensionarea şi exploatarea întregii linii de tratare a nămolului (în mod
special echipamentele de deshidratare).

Concentratoarele de nămol cu insuflare de aer (flotoarele)sunt de formă dreptunghiulară sau

circulară, cele circulare fiind în general mai performante. Astfel, chiar din concepţie ele permit să
dezvolte un câmp gravitaţional negativ, creat prin degajarea bulelor mici de aer pe o suprafaţă
mai mare a construcţiei.

Patul de nămol este mai gras şi mai bine repartizat şi din aceste cauze, secitatea (% substanţă
uscată) este mai ridicată înspre suprafaţă.

De asemenea trebuie precizat că o condiţionare prealabilă (cu polimeri) a nămolului ameliorează

performanţele (câte odată este indispensabilă această operaţie) contactul intim polimeri –
suspensii bule de aer trebuie supravegheat foarte atent.

Presurizarea poate fi de tipul direct sau indirect .

În cazul sistemului direct, nămolul este presurizat, circuitul de presurizare şi detenţă este
conceput astfel încât să fie eliminate constrângerile de exploatare datorită elementelor vehiculate
de nămoluri. Avantajele acestui procedeu sunt numeroase :

- seccitatea superioară în majoritatea cazurilor ;

- flux masic ridicat (70 … 200 kg suspensii/m2) ;

- funcţionare normală posibilă fără polimeri .

În cazul sistemului indirect, apa este presurizată cu aer, apoi destinsă şi amestecată cu
nămolurile la intrarea în flotator. Acest sistem este convenabil pentru nămolurile puţin concentrate
(suspensii 1 – 3 g/l). Pentru nămolurile brute cu suspensii 5 g/l de ex. debitul apei presurizate
reprezintă 50 – 80% din debitul de nămol brut. Concentrarea cea mai eficientă se obţine cu un
strat aerat gros. Utilizarea polimerilor (în doze de 1-2 kg/tonă suspensii) permite atingerea unor
fluxuri masice foarte ridicate şi ameliorează concentraţia nămolurilor aerate. Totuşi, trebuie
remarcat faptul că majoritatea concentratoarelor aerate funcţionează fără adaos de polimeri, mai
ales în cazul presurizării directe .

Consumurile de aer comprimat variază între 0,01 şi 0,025 kg cm/kg suspensii .

Consumurile energetice globale ale instalaţiilor de flotaţie a nămolurilor variază între 200 – 400
kW/m3 de nămol. Performanţele flotatoarelor sunt direct dependente de structura fizică a
flocoanelor. Concentraţiile cele mai ridicate ale nămolurilor îngroşate prin flotaţie sunt obţinute în
cazul indicilor Mohhman (indexul nămolului) scăzute.

Presurizarea este frecvent asigurată în sistemul indirect .

Debitul de apă presurizată recirculată este de cca. 50% din debitul tratat. Dozele de aditivi de
flotaţie sunt de ordinul a 2 kg de polimeri/zonă de suspensii .

În cazul în care clarificarea apei este realizată prin flotaţie, un al doilea flotator nu este neapărat
necesar .
Nămolurile îngroşate fiind situate la suprafaţa bazinului, controlul evacuării lor este uşurat.
Numărul racloarelor pe unitate de suprafaţă trebuie mărit, iar pentru construcţiile mari (D > 14),
trebuie prevăzute două camere de recepţie, fiecare fiind echipată cu pompe de evacuare .

Alegerea corectă a vitezei şi a cadenţei de raclare permite controlul înălţimii stratului de nămol, a
cărui valoare optimă poate varia între 30 cm şi 1 m.

Flotatoarele de nămol acceptă opriri ale alimentării şi presurizării relativ lungi (câteva ore), dar o
alimentare continuă sau pseudocontinuă este preferabilă. Posturile de flotaţie pot fi automatizate
complet şi nu necesită personal de întreţinere. De asemenea, nu necesită acoperirea bazinelor,
nici în regiunile ploioase .

C. Îngroşarea prin centrifugare

Centrifugarea este un procedeu de separare care utilizează acţiunea unei forţe centrifuge pentru
a provoca decantarea accelerată a particulelor unui amestec lichid – solid .

Spălarea materiilor în suspensie este aplicaţia cea mai răspândită a centrifugării. Ea permite
îngroşarea accelerată a nămolurilor neconcentrate în vederea optimizării filierei de tratare a
nămolurilor, inclusiv a unor nămoluri de hidroxizi metalici .

Aparatele industriale utilizate sunt numite decantoare continue şi au o concepţie specială sau
parametrii constructivi adaptaţi. Sunt alcătuite dintr-un corp cilindro – conic cu ax orizontal care
se roteşte cu viteză mare, în interiorul căruia se învârte un şurub fără sfârşit cu filet elicoidal,
dispus coaxial. Aceste două rotoare se învârt cu viteze diferite, diferenţa acestor două viteze se
numeşte viteză relativă Vr .

Nămolul este introdus axial în maşină, decantarea se efectuează, în cea mai mare parte, în
partea cilindrică. Partea solidă este evacuată la capătul părţii conice iar lichidul este recuperat la
extremitatea cealaltă (cilindrică, cu diametru mare) prin deversare peste pragul reglabil (ce
limitează inelul lichid) .

Decantoarele continue au fost alese pentru îngroşarea nămolurilor datorită următoarelor avantaje
:

- funcţionare riguros continuă (alimentare/evacuare)

- separarea gazelor prin decantare accelerată şi transportul sedimentului se fac evitând orice risc
de colmatare (nu trebuie traversat nici un mediu filtrant) ;

- producerea unui sediment omogen ce se livrează funcţie de cantitatea de nămol necesar a fi

deshidratat .

Utilizarea polimerilor (1…3 kg/tonă suspensii) este utilă în majoritatea cazurilor. Consumul de
reactivi este foarte dependent de variaţiile de concentraţie a nămolului. Procedeul este mult mai
sensibil decât flotaţia la schimbările de caracteristici ale nămolului .

Consumul de energie este cuprins între 800 – 1500 Wh/m3 de nămol, iar instalaţia este extrem de
compactă, fiind recomandată pentru cazuri în care suprafeţele disponibile sunt foarte mici .

D. Îngroşarea prin „drenaj’

Reducerea umidităţi nămolurilor prin „drenaj” este o soluţie nouă, interesantă. Cel mai simplu,
fiabil şi eficace aparat utilizat este grilajul GDE. Acest aparat, cu funcţionare continuă, este
amplasat direct după refularea pompei de alimentare cu nămol, în prealabil floculat. Nămolul este
întins pe o suprafaţă orizontală (un grilaj fin), raclat în permanenţă de lame de cauciuc .

Concentraţia nămolului creşte progresiv avansând pe grilaj. Reglajul este optim atunci când
nămolul nu mai conţine apă liberă la sfârşitul parcursului. Debitul pompei de alimentare şi viteza
de raclaj a grilei sunt reglabile. Spălarea grilajului se face periodic cu apă sub presiune, produsul
reintrând în circuit .

Aportul agentului de floculare se face printr-un amestec static amplasat în aval de pompele de
nămol. Consumul de polimeri este relativ ridicat ( 5 kg polimer/ tonă suspensii), dar această
„risipă” este neglijabilă în raport cu avantajele rezultate :

- reducerea de 2- 3 ori a volumului de nămol ;

- reducerea comparabilă a costului de transport al nămolului;

- randament de extracţie ridicat (95%)

Pentru nămolurile provenind din staţiile de tratare a apei de suprafaţă nu se recomandă

condiţionarea termică, întrucât conţinutul în substanţe organice este redus .

În cadrul condiţionării chimice, alegerea tipului şi dozei de electroliţi minerali sau polielectroliţi se
face numai după analize de laborator şi la scară industrială, pentru fiecare tip de nămol în parte şi
pentru echipamentul de deshidratare folosit .

Reactivii minerali – sunt cei mai indicaţi în cazul filtrelor – presă şi a filtrelor ce funcţionează sub
vid, echipamente la care suportul filtrant este caracterizat prin ochiuri fine, în general mai mici de
100 – 200 n. Flacoanele formate sunt fine, dar stabile .

Dintre electroliţi minerali folosiţi curent cităm sărurile metalice – clorură ferică, clorosulfat feric,
sulfat feric, sulfat feros, mai rar sulfat de aluminiu.

Un adaos de var este indicat pentru îmbunătăţirea filtrabilităţii nămolului, datorită creşterii pH-ului,
diminuării proporţiei de „apă legată”, precipitării unor săruri de calciu şi destabilizării structurii
coloidale prin aportul de substanţe minerale.

Pentru nămolurile hidrofile (cum sunt numeroase nămolurilor provenind din procesul de tratare a
apei) poate fi suficient numai adaosul de var pentru îmbunătăţirea filtrabilităţii nămolului – vezi
tabel 3.49 .

Tabelul 3.49

FeCl3 % Ca(OH)2 %
Tipul nămolului
(raportat la suspensii) (raportat la suspensii)

Decantare - 30 – 50
 (hidroxizi de Al)

Decantare
- 25 – 35
(hidroxizi de Fe)

Decarbonatare - -

d). Deshidratarea nămolurilor

Pentru a permite funcţionarea eficientă a instalaţiilor de deshidratare mecanică este necesară

condiţionarea prealabilă a nămolului, ce determină stabilitatea coloidală şi conduce la mărirea
dimensiunilor particulelor solide .

Condiţionarea adecvată tipului de nămol de tratat este cheia funcţionării corespunzătoare a

deshidratării .

Procesele de condiţionare pot fi :

- termice – cele mai eficace pentru nămolurile organice, în special. Prezintă şi avantajul că nu
introduc substanţe adjuvante în nămol ;

- chimice – constând în introducerea de electroliţi minerali (săruri metalice şi var), uneori

polielectroliţi

Adaosul de reactivi sporeşte conţinutul în substanţă solidă a nămolului, deci trebuie avut în
vedere la dimensionarea şi alegerea echipamentului de deshidratare. Orientativ 60-70% din Fe
Cl3 introdus se regăseşte în turte şi 80-90% din Ca(OH)2,. O parte din ionii de Ca** şi Cl trec în
supernatant.

La alegerea schemei de preparare şi dozare trebuie avută în vedere necesitatea asigurării unui
amestec intim al reactivului cu nămolul timpul de contact fiind recomandat între 5 şi 10 minute.
Un timp mai mare de contact sau stocarea nămolului condiţionat pe o perioadă mai îndelungată
poate conduce la deteriorarea filtrabilităţii nămolului.

Pentru realizarea unui amestec corespunzător se recomandă:

- aportul unei cantităţi de apă de diluţie (în cazul folosirii soluţiilor concentrate de FeCl3 ;

- utilizarea laptelui de var, uzual ca. 5-80 g/l;

- folosirea agitatoarelor mecanice, în serie – primul pentru reactiv, al doilea pentru var

Folosirea polielectroliţilor anionici sau cationici, se recomandă pentru echipamentele de

deshidratate ce folosesc suport filtrant cu ochiuri mari (0,4 la 1 mm) mai puţin colmatabile, de
tipul superpress (filtre presă cu bandă).
Alegerea polilelectrolitului ca şi în cazul activilor chimici se face după teste de laborator şi
industriale pentru fiecare nămol şi echipament în parte.

În cazul nămolurilor provenite din staţiile de tratare a apei de suprafaţă este recomandată
folosirea polielectroliţilor anionici dozele folosite fiind, de regulă 0,3 … 2 kg/tonă suspensii.

Ei pot fi asociaţi, în cazuri particulare (filtre presă) cu sărurile metalice.

Polielectroliţi pot fi aprovizionaţi sub formă pulverulentă pentru instalaţiile ce tratează debite mari
de nămol sau în soluţie vâscoasă în celelalte cazuri. De regulă, pentru staţiile de tratare a apei se
recomandă această din urmă soluţie.

Soluţie (având 4 … 6 g/l) este diluată, de regulă, înainte de a fi amestecată cu nămolul.

Amestecul se face uşor, flocularea fiind rapidă.

Pentru decantoarele continue, polielectrolitul se injectează direct în conducte de nămol. Pentru

filtrele presă cu bandă injecţia se face într-o cuvă prevăzută cu agitator, amonte de zona de
drenaj a aparatului.

În cazul filtrelor presă maniera de injecţie este mai complexă datorită variaţiei, în timp a debitului
de nămol, deci şi a dozei de polimer, eventual prin intermediul unei pompe dozatoare ataşată
pompei de nămol.

Filtrare sub presiune în camere etanşe se realizează în filtre presă ce permit aplicarea de
presiuni ridicate asupra turtei (5…15 bar) obţinându-se secitate în general peste 30%. Nămolurile
necesită condiţionare prealabilă.

Filtre presă cu plăci – sunt constituite dintr-un ansamblu de plăci verticale juxtapuse şi strânse
una de alta printr-o presare hidraulică. Astfel se realizează o cameră etanşă de filtrare ce permite
îndepărtarea uşoară a turtelor. Pe cele două feţe cu caneluri ale plăcilor se aplică pânze cu
ochiuri de diametru mic (10 … 30  n) nămolul intră prin orificiile centrale, ce formează o
conductă de admisie prin juxtapunerea plăcilor. Filtratul se recuperează prin canelurile existente
şi este evacuat prin conducte. Materiile solide se acumulează în cameră, până la formarea turtei
complete.

Filtre presă cu membrană – sunt o variantă a celor anterioare prezentând particularizarea că

fiecare placă este îmbrăcată într-o membrană de plastic sau cauciuc, ce permite prin umflarea ei
cu aer sau apă uniformizarea presiunii pe întreaga suprafaţă a turtei ceea ce conduce la
îmbunătăţirea deshidratării. În plus, aceste filtre permit folosirea polielectroliţilor, capacităţile de
producţie sunt superioare.

Filtre presă cu şurub – sunt constituite dintr-un şurub melcat ce se învârte cu viteză redusă într-
un cilindru perforat, cu ochiuri mari comprimând nămolul ce iese sub formă de pastă pe la capăt.
Forţa necesară este foarte ridicată pentru a permite expulzarea apei interstiţiale. Se aplică, în
general nămolurilor fibroase şi este bine să fie precedate de o grilă GDE de îngroşare. Necesită
un consum mare de polielectrolit.

Filtre presă cu bandă - etapele procesului de filtrare sunt următoarele :

- condiţionare a nămolului cu polielectroliţi în floculatoare cu timp scurt de retenţie sau prin

injecţie directă în conducta de nămol ;
- drenarea nămolului floculat pe un suport filtrant; cu cât nămolul este mai concentrat, cu atât
performanţele sunt mai ridicate ;

- presarea nămolului prin comprimare succesivă a stratului de nămol drenat între două pânze ce
se rulează în jurul unui tambur perforat

Eficacitatea deshidratării depinde de presiunea superficială P, care este funcţie de efortul de

tensionare al pânzei, lăţimea pânzei şi diametrul ruloului. Uzual, presiunea este de 0,3 .. 1 bar

Avantajele acestui sistem constau în :

- facilitate în exploatare, prin faptul că toarte operaţiile se produc „ la vedere”;

- costuri reduse de exploatare şi investiţie ;

- continuitatea procesului ;

- nu necesită adaosuri de condiţionare sub formă de reactivi minerali ;

- produc nămoluri ce pot fi îndepărtate prin lopătare

Centrifugarea

Centrifugarea ce foloseşte decantoarele continue, permite

- deshidratarea continuă a nămolului într-o incită compactă;

- realizează o bună separare a fazelor ;

- necesită o supraveghere relativ limitată.

Dezavantajele constau în :

- producerea de zgomot, ce impune izolare fonică a sălii respective ;

- consum mare de energie în raport cu filtrele presă ;

- nămolul nu poate fi observat direct, procesele producându-se în incinte închise ;

- întreţinere dificilă

3.6. Utilaje folosite frecvent în procesele de tratare a apei

Utilajele necesare în staţiile de tratare sunt foarte diversificate ca funcţiuni :

- aparate de măsură pentru : debite, presiuni, niveluri, parametrii electrici, concentraţii, turbidităţii,
potenţial electric etc. ;

- organe de închidere: vane, robineţi, clapeţi, stavile ;

- dispozitive de reglaj: nivele, debite, variatoare de frecvenţă, viteze de rotaţie ;

- instalaţii de stocare, transport, preparare şi de dozare: pentru reactivii granulari (sulfat de
aluminiu,sulfat feric var, cărbune activ) sau în soluţie (clorură ferică, sulfat feric polielectroliţi) sau
în stare gazoasă (Cl2, ClO2, CO2)

- pompe suflante, compresoare

- poduri racloare, mixere, instalaţii de transport şi manipulare

Pe de altă parte fiecare din categoriile menţionate se găsesc într-o gamă largă de tipuri.
Capacităţi performante şi preţuri ţinând seama de numărul mare de producători şi furnizori din
acest domeniu.

Precizarea tipului de utilaj trebuie stabilită după definitivarea schemei tehnologice a staţiei de
tratare şi a capacităţii fiecărui obiect ţinând seama de :

- Caracteristici tehnice ;

- Puterea instalată ;

- Performanţele ce le realizează ;

- Fiabilitate (termen de garanţie) ;

- Existenţa unui service pentru perioada de garanţie şi ulterioară acesteia ;

- Raportul preţ/calitate (performanţe) ;

- Compatibilitate de integrare în sistemul de monitorizare automatizare

Pentru principalele categorii de utilaje, echipamente şi armături utilizate în staţiile de tratate vezi
Anexa 22.

3.7. Necesitatea reabilitării staţiilor existente de tratare a apei

Ţinând seama pe de o parte de vechimea apreciabilă a majorităţii staţiilor de tratare existente şi

pe de altă parte de tehnologiile care au stat la baza realizării lor şi deteriorarea calităţii apei la
sursă, trebuie avută în vedere necesitatea reabilitării şi modernizării acestora.

În principal trebuie reconsiderate :

- alegerea tipurilor de reactivi, coagulanţi şi adjuvanţi, înlocuirea instalaţiilor de preparare şi

dozare a reactivilor ;

- îmbunătăţirea procesului de decantare prin adoptarea în instalaţiile existente a unor procese de

decatare cu recircularea stratului de nămol, sau cui viteză variabilă de tipul pulsator sau
superpulsator, a decantării testate sau cu pachete de lamele ;

- revizuirea sistemelor de distribuţie, drenaj şi reglaj la filtrele rapide, cu înlocuirea stratului filtrant
cu granulometrie corespunzătoare, cu îmbunătăţirea reţelei de spălare ;

- completarea schemelor cu instalaţiile de recuperare a apelor de la spălarea filtrelor, de

îngroşare şi uscare a nămolului reţinute în decantoare ;
- refacerea finisajelor, instalaţiilor electrice şi de încălzire; înlocuirea pompelor şi suflantelor

Retehnologizarea trebuie realizată ţinând seama de performanţele instalaţiilor existente, pe baza

unor studii la nivel de pilot din care să rezulte că apa tratată după noua tehnologie propusă va
îndeplini condiţiile de calitate din Legea 458/2002.

[top]

4. PRINCIPIILE DE PROIECTARE A SISTEMULUI DE MONITORIZARE,

AUTOMATIZARE, DISPECERIZARE A STAŢIILOR DE TRATARE A APEI

În staţiile de tratare a apei evoluţia unor parametri legaţi în special de calităţile apei brute şi de
influenţele acestora asupra fluxului tehnologic sunt în general relativ lente în timp ce parametrii ce
decurg din variaţia debitului de apă tratată pot influenţa esenţial procesul tehnologic. Prin
acestea, debitul de apă tratată este considerat ca un parametru de bază în automatizarea
instalaţiilor de tratare a apei.

La o anumită calitate a apei brute întregul proces tehnologic, în principal dozarea reactivilor, va
trebuie corelat cu debitul de apă tratată.

Complexitatea fenomenelor de coagulare, floculare depinzând de o multitudine de factori , ca de

ex.: turbiditate, conţinut de substanţe organice, natura suspensiilor, dimensiunile şi potenţialul
electric al acestora, temperatura apei etc., reclamă, pe de altă parte găsirea unor soluţii de
monitorizare în timp real a unor parametrii ai apei tratate cu anumite doze de reactivi care să
permită corecţia continuă a acestor doze în vederea menţinerii procesului tehnologic în domeniul
optim de funcţionare (asigurarea calităţilor apei tratate cu minimum de consumuri de reactivi).

Sistemul expert stă la baza monitorizării şi automatizării staţiei de tratare trebuie să se bazeze pe
integrarea în timp a observaţiilor personalului experimentat de exploatare.

Un mare număr de funcţiuni de automatizare au fost puse la punct în instalaţiile de tratare a apei
şi mari progrese sunt, în prezent, în curs de realizare.

În prezent automatizarea funcţionări staţiilor de tratare a apei se bazează pe :

- monitorizarea debitului de apă tratată care comandă debitul reactivilor coagulanţi şi adjuvanţi

- monitorizarea stării de echilibru electric, a potenţialului zeta, a apei după tratarea cu reactivi,
prin aparatele denumite SCD (care sunt detectoare de curent de curgere) şi care sunt concepute
pentru a corecta în permanenţă şi în timp real dozele de reactivi

În subsidiar în staţia de tratare se monitorizează niveluri, presiuni, pierderi de sarcină, parametri

fizico – chimici (turbidităţi, temperaturi, concentraţii de clor) parametri electrici în staţiile de
pompare.

Principalele funcţiuni automatizabile, parametri de referinţă şi mijloacele de realizare sunt date în

tabelul 4.1.

Tabelul 4.1
 Principalele automatizări într-o staţie de tratare a apei
Funcţionarea automatizată
Punct control intrare / ieşire staţie
Pomparea apei brute
Dozare reactivi de coagulare -
Debit de apă
floculare, cărbune şi rezervă reactivi
Dozare reactivi de coagulare -
floculare, cărbune şi rezervă reactivi
Evacuarea nămolului din decantoare
Reglaj funcţionare filtre
Dezinfectare cu Cl2 cu senzor de
detectare Cl
Ozonizare
Prametrii de bază
Parametrii calitativi ai apei
Nivele în rezervorul de apă
Măsură nivel în rezervor de
apă tratată pentru a menţine
un nivel constant
Măsură nivel apă în reyevorul
de apă tratată şi costul
energiei pe ora de funcţionare
După: turbiditate, pH,
temperatură, oxidabilitate
SCD (detector curent de
curgere)
După: turbiditate, pH,
temperatură, oxidibilitate
Debit de apă şi turbiditatea
apei brute şi decantate
Debit de apă şi nivel al patului
de nămol
Debit de apă şi concentraţie
de nămol evacuat
Nivel apă pe filtru
Clor rezidual
Oprirea accidentală a dozării Sisteme de alarmă.
clorului;
Scăpări de clor din instalaţii de ventilaţie şi alarmă.
Debitul de ozon funcţie de
Pornirea automată a sistemului
programul prestabilit şi
de ventilaţie şi alarmă
scăpările accidentale de ozon
Mod de aplicare Observaţii
Laborator staţie de tratare  
La instalaţii mici care se
Funcţionare pornit-oprit pot porni şi opri în mod
automat
Funcţionare cu număr varialbil
de pompe
Reglaj debit cu pompe cu turaţie În staţii de tratare cu
variabilă debit variabil din lipsa
Variaţia debitului pentru bilanţul rezervoarelor de
compensare
energetic optim (pompe cu
turaţie variabilă, sau număr
variabil de pompe)
După algoritmul specific fiecărei Algoritmul se stabileşte
ape printr-un studiu specific
Proporţionalitate cu de bit, cu La staţii de tratare mici şi
dozele stabilite în laborator mijlocii
Adoptarea dozelor de coagulant
funcţie de măsurarea SCD pe În curs de dezvoltare
apa tratată cu coagulant
După algoritmul specific fiecărei Algoritmul se stabileşte
ape printr-un studiu specific
Deschiderea temporizată
Algoritm stabilit printr-
proporţională cu debitul
un strudiu la punerea în
decantoarelorşi turbiditatea apei
funcţiune.
brute
Temporizare în funcţie de un
nivel maxim a depozitării
nămolului Pentru cazurile
Temporizarea proporţională cu decantoarelor cu
debitul, cu oprirea evacuării la concentraţtoare de nămol
un nivel scăzut a concentraţiei
nămolului evacuat
Există şi alte sisteme de
Comandă la o vană electrică
reglaj bazate pe
pentru închiderea parţială pentru
dispozitive mecanice sau
a asigura menţinerea unui nivel
sifon parţial comandat de
constant pe filtru
o supapă cu flotor.
Reglarea specifică a aparatelor
de dozare
 
Pornirea automată a sistemului
 

Pierdere de sarcină
Depăşirea unui prag (1-2o
NTU) a apei filtrate;
Funcţionarea automatizată a filtrelor
Nivel corespunzător în
rezervorul de apă de spălare
Spălare automată
Nivelul în rezervoare şi
Pomparea apei tratate
previziuni ale consumurilor
Este indicată stabilirea la
punerea în funcţiune a
Automatizare - program de
unor intervale Is
gestionare a ordinii de spălare
aproximativ egale între
pentru a spăla o dată un singur
două spălări succesive:
filtru;
Is = Tc / N
Automatizare secvenţială de
Tc = durata unui ciclu de
închidere, deschidere a vanelor
filtrare (h)
N = nr. de filtre
Sisteme foarte complex
rezervat reţelelor de
Modele matematice pentru
distribuţie importante,
determinarea comenzilor
alimentate de la mai
multe staţii de tratare

[top]

5. ASIGURAREA EXIGENŢELOR DE CALITATE PENTRU CONSTRUCŢII,

IGIENA ŞI SĂNĂTATEA OAMENILOR ŞI PROTECŢIEI MEDIULUI

Construcţiile şi instalaţiile pentru staţiile de tratare a apei potabile se vor proiecta şi executa
pentru a se asigura realizarea şi menţinerea cerinţelor fundamentale formulate prin Legea nr. 10
privind calitatea în construcţii şi prevederilor regulamentelor legiferate prin HG nr. 766/1997.

Materialele utilizate la realizarea construcţiilor vor fi numai din categoria celor certificate pentru a
asigura nivelul de calitate corespunzător cerinţelor şi avizate sanitar, pentru cele în contact cu
apa potabilă. La realizarea construcţiilor se vor folosi produse, procedee şi echipamente
tradiţionale, precum şi unele produse noi pentru care este necesară exigenţa agrementelor
tehnice.

Din punct de vedere al proiectării şi realizării de calitate a construcţiilor şi instalaţiilor de tratarea

apei se va asigura realizarea şi menţinerea următoarelor cerinţe esenţiale – conf. Directivei
89/106 CEE.

A. rezistenţei şi stabilităţii construcţiei (A1)

B. siguranţa în exploatare (B9)

D. igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului (D)

Aceste criterii esenţiale se regăsesc în Legea nr. 10 „Calitatea în construcţii” care mai prevede
şi :

C. siguranţa la foc

E. izolaţia termică, hidrofugă şi economia de energie

F. protecţia împotriva zgomotului

Cerinţele de calitate formulate mai sus vor fi analizate şi considerare selectiv, funcţie de specificul
obiectivelor, în conformitate cu prevederile „Normativului Cadru privind detalierea conţinutului
stabilit prin Legea nr. 10/1995”, reglementare elaborată de organele abilitate prin lege.

Construcţiile şi instalaţiile din staţiile de tratarea apei vor fi verificate de verificatori tehnici atestaţi
de organele abilitate prin lege, la cerinţele corespunzătoare categoriei de importanţă după
clasificarea din Regulamentul aprobat ca H.G. nr. 261/1994 şi cel puţin la cerinţele A, B şi D.

Proiectanţii vor preciza în proiecte cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească construcţiile şi

instalaţiile din staţiile de tratare a apei potabile.

5.1. Condiţii tehnice şi criterii de performanţă pentru asigurarea cerinţelor de calitate

5.1.A. Rezistenţa şi stabilitatea la sarcini statice, dinamice şi seismice

Se vor asigura luându-se în considerare toate elementele privind sau rezultând din :

- Natura terenului, conform studiilor de teren ;

- Zona seismică de calcul – Ks şi Ts (STAS 11100/1) ;

- Principii generale de proiectare pentru construcţii din regiuni seismice STAS 9165 ;

- Încărcări date de vânt STAS 10101/20 ;

- Normativul P 100/1992 – Proiectarea antiseismică ;

- Încărcări date de zăpadă STAS 10101/2 ;

- Adâncimea de îngheţ – STAS 6054 ;

- Sarcini date de utilaje în regim static şi dinamic, conform datelor de la furnizori ;

- Executarea lucrărilor de beton, beton armat şi beton armat precomprimat – Codul de practică
(C140) ;

- Încărcări date de temperatură exterioară STAS 10101/23 şi STAS 10101/23A ;

- Executarea lucrărilor din beton precomprimat Normativ C 21-85 INCERC ;

- Betoane şi mortare de ciment – determinarea adâncimii de penetrare a ionilor de clor pe

elemente de construcţii (Rezervoare) – STAS 13380 ;

- Betoane – încercări pe betoane. Determinarea modului de elasticitate static, la compresiune, a

betonului STAS 5585 ;

- Încercări pe betoane. Determinarea rezistenţei la îngheţ STAS 3518 şi verificarea

impermeabilităţii la apă STAS 3519 ;
- Construcţii de beton, beton armat şi beton precomprimat. Tipul şi frecvenţa verificărilor
materialelor şi betoanelor STAS 1799 ;

- Îmbinarea materialului tubular (ţevi oţel, fontă, fontă ductilă, polietilenă) cu STAS-urile
respective pentru creşterea rezistenţei la sarcinile statice şi dinamice ;

- Măsuri privind protecţia la „lovitura de berbec” ;

- Normativul C 56-85 - Verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de construcţii .

Proiectele vor fi verificare suplimentar de către verificatori specialişti atestaţi în ceea ce priveşte
structura constructivă, respectarea actelor normative în vigoare, ipotezele de calcul şi calculele
efectuate.

În execuţie se vor folosi numai materiale cu calitate certificată, agrementate.

Elementele de siguranţă, menţionate vor fi garantate şi ca urmare a punerii în practică, la

execuţia lucrărilor, a unui program riguros de urmărire a calităţii execuţiei lucrărilor, continuu şi cu
verificări minuţioase la nivelul fazelor determinante a lucrărilor, cu participarea efectivă a
inspecţiei de stat în construcţii, a personalului de supraveghere a beneficiarului cât şi a
proiectantului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii şi
actelor normative adiacente acestei legi.

5.1.B. Siguranţa în exploatare

Siguranţa în exploatare se asigură încă din faze de proiectare. Măsurile prevăzute în proiecte se
vor conjuga cu cele efectiv nominalizate în instrucţiunile de exploatare la intrarea în funcţiune.
Astfel, se vor avea în vedere următoarele criterii principale :

- Siguranţa circulaţiei pietonale în sensul inexistenţei factorilor care să faciliteze :

 alunecarea, împiedicarea sau coliziunea cu obiecte sau utilaje ;

 riscul de accidentare sau cădere de la un nivel superior sau în bazine ;
 se vor impune restricţii de staţionare a personalului în apropierea gospodăriei de reactivi,
mai ales atunci când se folosesc clorul sau ozonul

- Siguranţa cu privire la agresiuni provenite din instalaţii – factorii de risc ce trebuie eliminaţi pot
fi :

 pericolul de electrocutare
 pericolul de explozie
 intoxicare
 contaminare şi otrăvire
 contact cu elemente de instalaţii

- Siguranţa privind efracţia

- Siguranţa efectuării operaţiilor tehnologice

- Siguranţa desfăşurării procesului tehnologic

În exploatare, construcţiile se vor urmări pe toată durata de existenţă, în baza unui ansamblu de
activităţi privind :

- examinarea directă ;

- investigarea cu mijloace de observaţie şi măsurări specifice ;

- măsurarea tasărilor la construcţii ;

- urmărirea comportării terenului în jurul construcţiilor etc.

În ceea ce priveşte siguranţa în exploatare a echipamentelor şi utilajelor mecanice, aceasta este

asigurată printr-un complex de măsuri, care cuprinde :

- soluţiile tehnologice adoptate ;

- alegerea echipamentelor de mare fiabilitate şi din materiale rezistente la mediile în care se

montează (oţel inox, oţel zincat, vopsele şi protecţii rezistente la agenţi agresivi) .

Se mai menţionează că, asemenea construcţii au nevoie de o siguranţă sporită, deoarece, în caz
de dezastru, asigurarea unei ape, calitativ bune, este stringent necesară ca alternativă la situaţia
în care, avarierea acestor construcţii ar produce a accentuare dramatică a efectului deja creat de
calamitatea respectivă.

5.1.C. Siguranţa la foc

Pentru toate construcţiile se vor avea în vedere prevederile Normativului de siguranţă la foc a
construcţiilor, Normele generale de prevenire şi stingere a incendiilor, aprobate cu O.M.I. nr.
775/1998, Metodologia privind elaborarea scenariilor de siguranţă la foc, aprobată cu Ordinul
Ministrului de Interne nr. 84/2001.

Soluţiile tehnice şi măsurile ce se vor prevedea în documentaţiile de execuţie vor avea în vedere
asigurarea următoarelor cerinţe (condiţii tehnice de performanţă) :

- protecţia şi evacuarea utilizatorilor, limitarea pierderilor de bunuri, preîntâmpinarea propagării

incendiului, protecţia pompierilor şi a altor forţe care intervin, protejarea bunurilor periclitate,
limitarea şi stingerea incendiului

Pentru realizarea lor, în documentaţiile tehnice de proiectare a construcţiilor şi instalaţiilor pentru

tratarea apei se vor stabili criteriile de performanţă privind cerinţa de calitate siguranţă la foc,
factorii de determinare a acestora, precum şi a nivelurilor de performanţă prevăzute de
reglementările specifice, pentru eliminarea riscului de incendiu.

Se vor avea în vedere toate particularităţile tehnice, tehnologice şi constructive care conferă
construcţiei o performanţă maximă în asigurarea unei securităţi depline privind :

- comportarea la foc ;

- stabilitatea la foc ;

- rezistenţa la foc ;
- preîntâmpinarea propagării incendiilor ţinând cont de :

 degajările de fum, gaze fierbinţi şi produse nocive ;

 etanşeitate la fum şi flăcări ;
 propagarea fumului şi flăcărilor ;
 rezistenţa faţadelor şi acoperişurilor la propagarea focului ;
 căile de acces, evacuare şi intervenţie .

5.1.D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului

Această cerinţă se întemeiază pe soluţionarea problemelor în baza următoarelor criterii :

- Igiena aerului, vizând :

 concentraţia de substanţe poluante ;

 concentraţia în oxigen ;
 numărul minim al schimburilor de aer proaspăt pentru diverse încăperi

- Igiena apei ;

- Igiena hidrotermică a mediului interior ;

- Însorirea ;

- Iluminatul ;

- Igiena acustică a mediului interior ;

- Calitatea finisajelor ;

- Igiena evacuării apelor uzate şi a dejecţiilor ;

- Igiena evacuării deşeurilor şi a gunoaielor ;

- Protecţia mediului exterior ;

- Controlul periodic de sănătate al personalului din incinta staţiei de tratare .

Pentru asigurarea apei, la un nivel de calitate corespunzător se vor folosi numai reactivi avizaţi de
Ministerul Sănătăţii .

Tehnologia care procesează apa nu va permite emisia de nocivităţi în aer de natura pulberilor
poluante, de orice fel. De asemenea, orice fel de reziduu sau deşeu rezultat din procesarea
agentului dezinfectant va fi prelucrat local sau stocat şi transportat în locuri speciale unde se vor
aplica tratamente specifice pentru reducerea gradului de nocivitate până la compatibilitatea cu
reglementările în vigoare referitoare la depozitare sau evacuarea în diverşi receptori.

De asemenea, nivelul de zgomot va fi sub cel normat.

5.1.E. Izolaţia termică, hidrofugă şi economia de energie

Principalele componente convergente pe acest criteriu ce trebuie soluţionate prin proiect sunt :

- Pentru izolarea termică :

 Coeficientul global de izolare termică G ;

 Abaterea maximă a temperaturii normale de exploatare;
 Asigurarea omogenităţii şi continuităţii termoizolaţiei ;
 Rezistenţa la permeabilitate la aer: Ra ;
 Evitarea apariţiei condensului

- Pentru izolarea hidrofugă :

 Etanşeitatea la apa de ploaie ;

 Etanşeitatea la ape subterane ;
 Etanşeitatea la zăpadă

- Privind economia de energie :

 Este necesară contorizarea consumurilor de energie

5.1.F. Protecţia împotriva zgomotului

Această cerinţă implică atât protecţia personalului de exploatare, cât şi a zonelor limitrofe sau
adiacente obiectivului şi se poate referi atât la zgomotul propriu produs cât şi la cel provenit din
exterior.

Se au în vedere criterii referitoare la izolarea acustică şi izolarea antivibratilă.

5.2. Urmărirea în timp a execuţiei lucrărilor

În proiectele de execuţie se vor stabili prin grafice fazele determinante de control şi probe la toate
obiectele staţiei de tratare, natura şi condiţiile impuse acestor probe.

[top]

Bibliografie

1. Conley, W. R. Operators Guide to High Rate Filtration J.A.W.W.A vol. 64, nr. 3, mar 1972
(Ghid de operare pentru filtrarea rapidă cu viteză ridicată)

2. Craft, F. T. Mechaninism of Rapid Filtration in a Uniform Filter Bed, Water Resources

Research nr. 6/1970 (Mecanism de filtrare rapidă în unităţi cu pat de filtrare)

3. Ianculescu O. Contribuţii la optimizarea camerelor de reacţie din staţiile de tratare a apei, Teză
de doctorat la ICB 1988

4. Kittner, A. Wasserwersorgung (ed. 4) Berlin 1979 (Alimentări cu apă)

5. Memento technique de L’eau – Degremont – Franţa 1989 (Memento pentru tehnica apei)
6. Milton Roy – Streaming Current Detector 1995 (Detector de curent – potenţial zeta)

7. Rusu G., Rojanschi V., Filtrarea în tehnica tratării şi epurării apelor, Ed. Tehnică 1989

8. Pâslăraşu I., Teodorescu M., Alimentări cu apă – Ed. III, Editura Tehnică

9. Sandu M., Mănescu Al., Ianculescu O., Alimentări cu apă – Edit. Didactică 1994

10. Trofin Petre – Alimentări cu apă – Buc. 1989

11. TSM – L’EAU/TSM Colecţia 1970 – 1990 (Apa)

12. AQUA – Colecţia 1980 – 1990 (Apa)

13. Proiecte tip şi directive elaborate de ISLGC şi PROED în etapa 1970 - 1990

14. Colecţia de standarde

▪ 1342-91 – Apa potabilă

▪ 1712/1-91 – Alimentări cu apă. Nisip şi pietriş cuarţos pentru filtrarea apei şi prevenirea
înnisipării

▪ 3573-91 – Alimentări cu apă. Desnisipatoare. Prescripţii generale

▪ 3602-87 – Alimentări cu apă. Filtre cu nisip liber. Prescripţii de proiectare

▪ 3620/1-85 – Alimentări cu apă. Decantoare cu separare gravimetrică. Prescripţii de proiectare

▪ 3620/2-85 – Alimentări cu apă. Decantoare suspensionale cu recilculare mecanică a nămolului.

Prescripţii de proiectare

▪ 4706 – Ape de suprafaţă. Categorii şi condiţii de calitate

15. Legea 458/2002 privind Calitatea Apei Potabile

16. Directiva Uniunii Europene 98/83 privind calitatea apei potabile

17. Legea 10/1995 privind cerinţele de calitate, fazele determinante de control a execuţiei,
verificarea proiectelor de verificatori atestaţi de organele abilitate prin lege

18. Studiu privind tratarea şi evacuarea nămolului provenit de la staţiile de tratare a apelor de
suprafaţă Pr. B3/226B

19. Normativ NTPA 013/2002 – Norme de Calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de
suprafaţă utilizate pentru potabilizare

20. Ordinul Min. Sănătăţii nr. 536/97 – Norme de Igienă şi Calitate privind cadrul de viaţă al
populaţiei
21. Ord. MSF nr. 117/2002 – Procedee de regulamentare sanitară pentru proiecte de amplasare
a construcţiilor şi regulamente sanitare a funcţionării obiectivelor

22. HGR nr. 101/1997 privind zonele de Protecţie Sanitară

23. Normativ pentru proiectarea construcţiilor şi instalaţiilor de dezinfectare a apei în vederea

asigurării sănătăţii oamenilor şi protecţiei mediului – NP 091-03

24. Experimental and Theoretical Investigation of the Clogging of a Rapid Sand Filtration
(Cercetări teoretice şi experimentale de colmatare a filtrelor rapide cu nisip) – R. Eliassen

[top]

ANEXA 1

Tabelul 1.1.

Parametrii de calitate ai apei potabile

Fişă de comparaţie între prevederile diferite privind calitatea apei în STAS-ul 1342 şi cele din
legea 458/2002 anexele 1 şi 2

STAS-ul 1342 CMA

Legea
Nr.
Parametrii de calitate UM 458/2002
crt.
valori CMA
normale excepţionale

Parametrii chimici

1 Acrilamidă1  g/l 0.10 0 -

2 Arsen  g/l 10 50 -

 
3 Benzen  g/l 1.0 -

 
4 Benz (a) piren  g/l 0.01 -

 
5 Bor mg/l 1.0 -
  
6 Bromaţi 2  g/l 10 -

 
7 Clorură de vinil  g/l 0.50 -

8 Cupru 3 mg/l 0.1 0.05 0.1

 
9 Cianuri (totale)  g/l 50 -

 
10 Dicloretan  g/l 3.0 -

 
11 Epiclorhidrină 1  g/l 0.10 -

 
12 Hidrocarburi policiclice  g/l 0.10 0.01
aromatice

 
13 Nichel 3,5  g/l 20 100

   
14 Nitraţi 6 mg/l 50

   
15 Nitriţi 6 mg/l 0.50

 
16 Pesticide 7,8 g/l/total 0.50 0.5

 
17 Plumb 3,9  g/l 10 50

   
18 Stibiu  g/l 5.0

 
19 Tetracloretan şi
Tricloetenă  
(suma concentraţiilor  g/l 10
compuşilor specificaţi)
Parametrii indicatori

20 Aluminiu  g/l 200 50 200

   
21 Bacterii coliforme10 nr.100/ml 0

22 Cloruri11 mg/l 250 250 400

   
23 Clostridium nr./100 0
perfrigens12 ml

24 Clor rezidual liber la m/l 0.25 0.1 0.1

capăt de reţea

25 Conductivitate 3  Scm-1 2500 1000 3000

la 200C

 
26 Culoare acceptab.
consumatorilor
15 30
şi nici o modif.
anormală

grd.
27 Duritate totală minim 5
20 30
germ.

28 Fier  g/l 200 100 300

 
29 Gust acceptab.
consumatorilor
2 2
şi nici o modif.
anormală

 
30 Miros acceptab.
consumatorilor 2 2
şi nici o modif.
 31 Număr colonii 220 C/ml nedetectabil la sub 20 sub 20
100 de ml

32 Oxidabilitate13 mgO2/l 5.0 10 12

33 pH 14,14 unit.pH ≤6.5; ≥9.5 6.5-7.4 8.5

 
34 Sodiu mg/l 200 -

 
35 Substanţe  g/l 200 -
tensioactive-total

 
36 Sulfat14 mg/l 250 -

37 Sulfuri şi hidrogen  g/l 100 0 100

sulfurat

38 Turbiditate15 UNT ≤5 5 10

   
39 Zinc  g/l 5000

40 Tritiu16 Bq/l 100 4000 4000

   
41 Doza efectivă totală mSv/an 0.10
de referinţă 19,17,18

42 Activitate alfa Bq/l 0.1 0.1 2.3

globală19

43 Activitate beta Bq/l 1 0 58

globală19

NOTĂ :- numai pentru valorile din tabel, coloana 2

1
Valoarea se referă la concentraţia în apă a monometrului rezidual, calculată conf. specificaţiilor
privind concentraţia maximă eliberată de către polimer în contact cu apa. Staţiile de tratare vor
notifica autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, utilizarea
compusului în procesul de tratare a apei pentru potabilizare

2
Unde este posibil, valoarea concentraţiei trebuie să fie cât mai joasă, fără a compromite
eficienţa dezinfecţiei. Pentru apa la care se referă art.6 alin (1) lit.a). b) şi d) respectarea în
practică a valorii se va realiza în maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în
primii 5 ani acceptându-se o valoarea de 25  g/l

3
Valoarea se aplică la o probă de apă prelevată de la robinetul consumatorului printr-o metodă
de prelevare adecvată, astfel încât să fie reprezentativă pentru cantitatea medie săptămânală
ingerată de către consumator. Metoda de monitorizare trebuie să ţină seama şi de frecvenţa
concentraţiilor maxime care pot cauza efecte asupra sănătăţii

4
Pentru cupru se va accepta valoarea 2,0 mh/l dacă reţeaua de distribuţie are componente din
cupru, cu respectarea celor menţionate la pct. 3

5
Compuşii specificaţi sunt: benzo (b)fluorantren, benzo(k)fluorantren, benzo(ghi)perilen,
indeno(1,2,3-cd)piren

6
Se va aplica următoarea formulă [nitrat]/50 + [nitrit]/3 ≤ 1, în care concentraţiile de nitraţi şi nitriţi
sunt exprimate în mg/l

7
Prin Pesticide – Total se înţelege suma tuturor compuşilor individuali, detectaţi şi cuantificaţi în
urma procedurii de monitorizare

8
Prin pestidice se înţelege: erbicide, fungicide, nematocide, acaricide, algicide, rodendicidem
slimicide organice, compuşi înrudiţi (ca ex.: regulatori de creştere) şi metaboliţii relevanţi, produşi
de degradare şi de reacţie. Se vor monitoriza numai pesticidele prezente în sursa de apă

9
Pentru apa la care se referă art.6 alin ()1) lit a), B0 şi d) respectarea în practică a valorii se va
realiza în maximum 15 ani de la intrarea în vigoare a prezente legi în primii 5 ani acceptându-se o
valoare de 25  g/l

10
Pentru apa îmbuteliată unitatea de măsură este număr/250 ml

11
Apa nu trebuie să fie agresivă

12
Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau mixtă, iar
în situaţia în care este decelat trebuie investigată şi prezenţa altor microorganisme patogene, ca
de ex.: criptosporidium

13
Acest parametru se va analiza când nu se poate sau nu este prevăzută determinarea COT

14
Pentru apa plată îmbuteliată valoarea minimă poate fi redusă până la 4,5 unităţi de pH. Pentru
apa îmbuteliată care conţine în mod natural sau este îmbogăţită cu bioxid de carbon, valoarea pH
poate fi mai mică

15
Pentru apa rezultată din tratarea unei surse de suprafaţă nu se va depăşi 1.0 UNT (unităţi
nefelometrice de turbiditate) înainte de dezinfecţie

16
Frecvenţa, metodele şi localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conf. Legii 458/2002,
anexei nr. 2, pct. 1.3.
17
Doza efectivă totală de referinţă acceptată pentru un adult corespunde unui consum zilnic de 2
litri apă potabilă pe o durată de un an. Monitorizarea tritiului şi a radioactivităţii în apa potabilă se
face în cazul în care nu există datele necesare pentru calcularea dozei efective totale. În situaţia
în care este demonstrat pe baza unor monitorizări efectuate anterior ca nivelurile de tritiu la doza
efectivă totală de referinţă sunt cu mult inferioare valorii parametrice, se poate renunţa la
monitorizarea tritiului

18
Exclusiv tritiu, potasiu – 40, radon şi descendenţii radonului. Frecvenţa, metodele şi localizările
pentru monitorizare vor fi stabilite conf. Legii 458/2002, anexei nr. 2, pct. 1.3.

19
Caracterizarea calităţii apei d.p.v. al conţinutului radioactiv se face prin măsurarea activităţii alfa
şi beta globală. În cazul în care valoarea de referinţă este depăşită, este necesară determinarea
activităţii specifice a radionuclizilor, conf. normelor de supraveghere, inspecţie sanitară şi
monitorizare a calităţii apei potabile

[top]

ANEXA 2

Definirea termenilor ştiinţifici utilizaţi pentru caracterizarea corectă a apei

Turbiditate (Turbureală)

Este o primă indicaţie pentru conţinutul în materii coloidale de origine minerală şi organică. Ea se
măsoară prin raport cu anumite soluţii etalon sau cu turbidimetre care măsoară limita de
vizibilitate prin proba de apă testată. Măsurarea tulburelii se face prin comparaţie cu o emulsie
etalon în scara silicei. 1 mg silice fin divizată la 1 l apă distilată reprezintă 1 grad de tulbureală.

Indice de colmatare (Fouling Index)

El reprezintă puterea colmatată a unei ape prin trecerea printr-o membrană.

Materii în suspensii

Parametru care înglobează toate elementele în suspensie a căror mărime permite reţinerea lor
pe un filtru de o porozitate dată.

Culoare

Culoarea se măsoară similar cu turbiditatea, după eliminarea materiilor în suspensie şi se

datorează de cele mai multe ori materiilor minerale şi organice dizolvate. Se măsoară printr-o
comparaţie cu soluţii de referinţă (platină – Cobalt).

Echivalent – gram

Este definit ca raportul între masa moleculară a unui corp şi numărul de sarcini de acelaşi semn
purtate de ionii care eliberează în soluţia apoasă o moleculă din acel corp.

Soluţie normală N
Soluţie ce conţine un echivalent gram al unui corp al 1 litru .

Echivalenţa unor grade

10 german = 1/0,560  1,7860 franceze = 1,250 engleze = 17,86 ppm CaCO3

Titru hidrometric de magneziu (TH)

Reprezintă diferenţa între TA şi TAC

Titru alcalimetric TA şi titru alcalimetric complet TAC

Exprimă conţinutul în hidroxizi, carbonaţi sau hidrogen carbonaţi alcalini sau alcalinoteroşi
conform tabelului 2.

Tabelul 2

Valori Valori pentru titrele TA şi TAC

ale
Soluţii gradului dacă dacă dacă dacă dacă
F în
mg/l TA=0 TA<TAC/2 TA=TAC/2 TA>TAC/2 TA=TAC

OH- 3.4

CaO 5.6

Ca(OH)2 7.4
0 0 0 2TA-TAC TAC
MgO 4.0

Mg(OH)2 5.8

NaOH 8

CO32- 6

CaCO3 10
0 2TA TAC 2(TAC-TA) 0
MgCO3 8.4

Na2CO3 10.6

HCO3 12.2
TAC TAC-2TA 0 0 0
Ca(HCO3)2 16.2
 Mg(HCO3)2 14.6

NaHCO3 16.8

[top]

ANEXA 3

Tabelul 3.2.

Principalii reactivi coagulanţi

Denumirea reactivilor
Reacţia coagulantului în Indicaţii speciale de
coagulanţi (formă de Dozele uzuale
apă utilizare
livrare)

Hidratul de aluminiu
Sulfat de aluminiu (în Al2(SO4)3 +3Ca(HCO3)2 = 15 – 100 g/m3 în reactiv nu se coagulează
bulgări pudră sau 3CaSO4 +2Al(OH)3+6CO2 comercial bine la pH<7.4 sau
soluţie) Al2(SO4)3 18H2O pH>8.5 astfel că pH-
ul apei trebuie
corectat cu var sau
sodă
Sulfat de aluminiu şi Al2(SO4)3 +3Ca(HO)2 = Var, Ca(OH)2 33% din doza
var (nestins în bulgări 3CaSO4 +2Al(OH)3 sulfatului de aluminiu comercial
sau pudră) În cazul apelor
colorate, doza de
coagulant se poate
calcula cu formula:
Sulfat de aluminiu şi Al2(SO4)3 +6 NaOH = Soda caustică, NaOH, 36% din
sodă caustică (soluţie 2Al(OH)3 + 3Na2SO4 doza sulfatului de aluminiu
sau praf) comercial ;

a – doza (mg/l) ;
Sulfat de aluminiu şi Al2 (SO4)3 +6 Na2CO3 + Sodă între 50 şi 100% din doza
carbonat de sodiu 3H2O = 2 Al(OH)3 + sulfatului de aluminiu comercial u –numărul de grade
(anhidru, cristale sau 3Na2SO4+3CO2
praf) culoare în scara
Platino – Cobalt

Sulfat de aluminiu şi Al2 (SO4)3 + 2Na3Al2O3+ Aluminat de sodiu comercial

aluminat de sodiu 18H2O = 4 Al(OH)3+ 75% din doza de sulfat de
3Na2SO4 + 12H2O aluminiu sau doze mici numai
pentru amorsarea coagulării

Aluminat de sodiu Na3AlO3+33Ca(HCO3)2= 5 – 50 g/m3 în reactiv comercial

(soluţie sau cristale) Al(OH)3+3CaCO3+3NHCO3 cu 50% Al2O3
Aluminat de sodiu şi Na3AlO3+Cl3Fe+3H2O= Aluminat de sodiu comercial
clorură ferică Al(OH)3+Fe(OH)3+3NaCl aceiaşi cantitate cu clorura
ferică FeCl3, 6H2O

Hidratul de fier se
Clorură ferică (sare Fe2Cl6+3Ca(HCO3)2= 3
5 – 30 g/m în reactiv comercial coagulează la pH>6
sau soluţie) 2Fe(OH)3+3CaCl2+6CO2 FeCl2, 6H2O
Dacă apa brută
conţine multe
Sulfat feric (tehnic) Fe2(SO4)3+3Ca(HCO3)2= 10 – 50 g/m3 în reactiv substanţe organice
2Fe(OH)3+3CaSO4+CO2 comercial Fe2(SO4)3 9H2O apa tratată riscă să
se coloreze în urma
formării sărurilor
organice feruginoase
Sulfat feric şi var Fe2(SO4)3+3CaOH2= Var, Ca(OH)2 40% din doza
2Fe(OH)3+3CaSO4 sulfatului de fier, Fe(SO4) 9H2O În apele aerate
hidratul feros se
oxidează în hidrat
Sulfat feros (cristale FeSO4+Ca(HCO3)2= 5 – 25 g/m3 reactiv comercial feric
sau pudră) Fe(OH)2+CaSO4+2CO2 FeSO4, 7H2O
2Fe(OH)2+O+H2O=
2Fe(OH)3
Sulfat feros şi var FeSO4+Ca(OH)2= Var, Ca(OH)2 26% din doza de
Fe(OH)2+CaSO2 sulfat feros comercial FeSO4
7H2O

Sulfat feros şi clor 2FeSO4+3Ca(HCO3)+Cl2= Clor 12% din doza sulfatului

2Fe(OH)3+2CaSO4+CaCl2+ feros comercial FeSO4 7H2O
6CO2

Convine apelor
Sulfat de cupru Cu(SO4)+Ca(HCO3)2 = 5 – 20 g/m3 în sulfat de cupru alcaline
(cristale sau pudră) Cu(OH)2+CaSO4+2CO2 CuSO4, 5H2O
Asigură decolora-
rea, scoaterea
Sulfat de cupru şi var Cu(SO4)+Ca(OH)2 = Var, Ca(OH)2 30% din doza de mirosului şi
Cu(OH)2+CaSO4 sulfat de cupru CuSO4 5H2O împiedică
dezvoltarea algelor.

Puterea oxidantă a
Permanganat de FeSO4+KMnO4+2H2O = Permanganat de potasiu 57% oxidului de mangan
potasiu (pudră) şi Fe(OH)3+MnO3+KHSO4 din doza de sulfat feros asigură decolorarea,
sulfat de fier scoaterea mirosului
şi oxidarea materiilor
organice .

Tabelul 3.3.
 Criterii de utilizare a reactivilor

Caracteristică ce Metoda de
Reactivul utilizat Obs.
trebuie corectată tratare

Tulbureală  
Coagulare Sulfat de aluminiu
(coloizi) Sulfat feros
Sulfat de aluminiu şi
amoniu
Silicat de sodiu (adjuvant)
Aluminat de sodiu
Alţi coagulanţi –
polielectroliţi

 
Conţinut mărit de Oxidare Clor
substanţe organice, Ozon + clor
culoare gust, miros Permanganat de potasiu
Clorit de potasiu
Hipoclorit de sodiu
Clorură de var

 
pH prea mic sau în Alcalinizare Var
cazul tratării care (neutralizare) Carbonat de sodiu
reduce pH-ul Hidroxid de sodiu

 
pH prea mare sau în Acidulare Acid sulfuric
cazul unei tratări (neutralizare) Acid clorhidric
care măreşte pH Dioxid de carbon

 
Conţinut mare în Dedurizare Var
Ca(HCO)3 Carbonat de sodiu
Hidroxid de sodiu

 
Prezenţa algelor la Tratarea cu Sulfat de cupru
sursă inhibitori de
dezvoltare a
algelor

 
Prezenţa germenilor Dezinfectarea Clor
patogeni (sau Amoniac + clor
nepatogeni) Sulfat de amoniu + clor
Hipoclorit de sodiu
Cloruri de var
 Ozon
Raze ultraviolete
Săruri de argint

 
Apă nestabilă cu Alcalinizare Var
indice negativ de Carbonat de sodiu
saturaţie (corozivă)

 
Apă nestabilită cu Dedurizare Var
indice pozitiv de Acidulare Bioxid de carbon
saturaţie Acid clorhidric
(încrustată) Acid sulfuric

Proprietăţi fizico – chimici ale reactivilor şi adjuvanţilor

• Sulfatul de aluminiu

Cel mai folosit coagulant pentru tratarea apelor de râu este sulfatul de aluminiu, care se prezintă
sub formă anhidră, ca o pulbere albă, cu  =2,71 g/cm3. În soluţie apoasă cristalizează cu apă de
cristalizare. Date asupra solubilităţii în apă şi asupra densităţii la diverse concentraţii se dau în
tabelele 3.4 şi 3.5.

Tabelul 3.4.

Solubilitatea în apă a sulfatului de aluminiu hidratat, la diferite temperaturi

Temperatura Solubilitatea Conţinutul

(0C) (g/100 g apă) (%)

0 31.2 23.8

20 36.3 26.5

25 38.3 27.7

40 45.6 31.3
 60 58.0 36.7

Tabelul 3.5.

Densitatea soluţiilor de sulfat de aluminiu hidratat pentru diferite concentraţii ale soluţiei,
la temperatura de 190C

Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea

(%) (g/cm3) (%) (g/cm3) (%) (g/cm3)

1 1.009 8 1.083 20 1.226

2 1.019 10 1.105 22 1.252

3 1.029 12 1.129 24 1.278

4 1.040 14 1.152 26 1.306

5 1.051 16 1.176 28 1.333

6 1.061 18 1.201 - -

Soluţia de 1% sulfat de aluminiu are pH=3. De regulă valoarea pH a apei brute, la care se
utilizează în bune condiţii sulfatul de aluminiu, variază între 5,5 şi 7. Domeniul optim al pH-ului
corespunzător floculării se stabileşte prin încercări.

La un adaos de 50 mg sulfat de aluminiu la 1 l apă se micşorează duritatea temporară cu 10 C, în

timp ce duritatea permanentă creste cu aceiaşi valoare.

Sulfatul de aluminiu este folosit şi ca mijloc de activare la producerea silicei active.

• Hidroxid de calciu

Ca(OH)2 este o pulbere albă, amorfă, cu  =2,08 g/cm3, puţin solubilă în apă. Soluţia clară,
apoasă este denumită „apă de var” şi reacţionează puternic alcalin .

Suspensia de var în apă poartă denumirea de „lapte de var” şi are diferite concentraţii la
densitatea din tabelul 3.6.

Tabelul 3.6.
 Densitatea laptelui de var la diferite concentraţii

Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea

(%) (g/cm3) (%) (g/cm3) (%) (g/cm3)

3 1.025 10 1.082 16 1.133

5 1.039 12 1.097 18 1.154

8 1.064 14 1.115 20 1.172

• Laptele de var se utilizează la tratarea apei, în numeroase cazuri :

1. la neutralizare, corespunzător formulei :

Ca(OH)2+CO2  Ca(HCO3)2

2. la dedurizare, când au loc următoarele reacţii :

Ca(HCO3)2+Ca(OH)2  2CaCO3+2H2O

Mg(HCO3)2+2Ca(OH)2  Mg(OH)2+2CaCO3+2H2O

Mg(SO4)+Ca(OH)2  Mg(OH)2+CaSO4

3. la neutralizarea acizilor puşi în libertate la diferite procese de tratare

4. la reglarea valorii pH-ului .

În general, tratarea cu lapte de var poate fi acceptată numai înaintea unor trepte de decantare –
filtrare .

Tabelul 3.7.

Gradul de saturaţie al apei de var la diferite temperaturi

Temperatura Concentraţia Temperatura Concentraţia

(0C) (mg CaO/l apă) (0C) (mg CaO/l apă)

10 1.35 40 1.08
 15 1.32 50 0.96

20 1.29 70 0.75

25 1.25 95 0.58

   
30 1.20

Tabelul 3.8.

Conţinutul de oxid de calciu al laptelui de var la diferite densităţi, la temperatura de 20 0 C

Densitatea Densitatea
Conţinutul de Conţinutul de
CaO (g/l) CaO (g/l)
(0Be) (g/cm3) (0Be) (g/cm3)

1 1.007 7.5 9 1.066 84

2 1.014 16.5 10 1.075 94

3 1.021 26 11 1.082 105

4 1.028 36 12 1.091 115

5 1.036 46 13 1.099 126

6 1.043 56 14 1.0107 137

7 1.051 65 15 1.116 148

8 1.059 75 - - -

Observaţie :
- În vederea recalculării pentru temperatura de 150 C, din valorile indicate în tabel trebuie scăzut
0,130Be, adică 0,0009 g/cm3; în vederea recalculării pentru temperatura de 250 C, la valorile
indicate în tabel trebuie adăugat 0,160Be, adică 0,0012 g/cm3 .

• Clorura ferică (FeCl3)

Se utilizează drept agent floculant pentru ape având pH=5 … 6 şi uneori şi mai mare .

Foarte hidroscopică, în contact cu aerul se dizolvă formând un lichid uleios, iar soluţiile ei în apă
sunt foarte acide.

În tabelele 3.9 şi 3.10 sunt date elemente privind solubilitatea în apă a clorurii ferice la diferite
temperaturi şi densitatea soluţiilor de clorură ferică la diferite concentraţii, la temperatura de 200
C.

În apă FeCl3, hidrolizează: soluţiile sale sunt puternic acide şi colorate în brun din cauza
hidroxidului feric coloidal.

O soluţie cu concentraţia de 1% are un pH=2; la concentraţie ridicată (de la 40%) soluţia devine
vâscoasă. Soluţia suprasaturată separă cristalele vâscoase care la temperatura normală nu se
dizolvă.

Tabelul 3.9.

Solubilitatea în apă a clorurii ferice la diferite temperaturi

Temperatura Solubilitatea Conţinutul

(0C) (g/100 g apă) (%)

0 74.5 42.7

10 81.8 45.1

20 91.9 47.9

25 99.0 49.7

30 106.6 51.7

35 282 73.8

55 367 78.8
 60 373 78.9

Tabelul 3.10

Densitatea soluţiilor de clorură ferică la diferite concentraţii, la temperatura de 20 0 C

Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea

(%) (g/cm3) (%) (g/cm3)

1 1.007 16 1.142

2 1.015 18 1.162

3 1.023 20 1.182

4 1.032 25 1.234

5 1.041 30 1.291

6 1.049 35 1.353

8 1.067 40 1.417

10 1.085 45 1.485

12 1.104 50 1.551

   
14 1.123

FeCl3 este utilizată de regulă ca agent de floculare acolo unde apa tratată are un pH cuprins între
5 şi 6.

Reacţia de hidroliză, utilizând duritatea temporară a apei, se poate scrie :

2FeCl3+2Ca(HCO3)2  3CaCl2+2Fe(OH)3+6CO2
20 mg FeCl3 / l apă diminuează duritatea temporară cu 10G, iar duritatea permanentă urcă la
acest proces chimic în jurul unei valori asemănătoare.

La folosirea FeCl3 apare de multe ori riscul unor depuneri a flocoanelor în cadrul treptelor
ulterioare de tratare. Cu tot acest dezavantaj, este uneori preferată sulfatului de aluminiu, căci
efectul coagulant de cele mai multe ori este mai bun şi consumul cu până la 50% mai scăzut.
Pentru preparare şi dozare sunt indicate rezervoare şi armături din gresie, porţelan, sticlă, email,
mase plastice şi cauciuc.

Manevrarea FeCl3 trebuie făcută cu atenţie căci substanţa este un puternic iritant al pielii şi
ochilor. De asemenea trebuie ţinut seama de puternica încălzire a soluţiei. Sarea se toarnă în
apă şi niciodată invers.

• Sulfatul feros (FeSO4 7H2O)

Se prezintă sub forme de cristale de culoare verde deschis, ce se descompun în contactul cu

aerul, formând o pulbere albă, care printr-o oxidare superficială se transformă în sulfat feric .

Sulfatul feros, ale cărui proprietăţi sunt date în tabelele 3.11 şi 3.12 este mai puţin higroscopic
decât clorura ferică: prin hidroliză, soluţia de apă are o reacţie puternic acidă (la concentraţia de
1%, pH=3,3).

Tabelul 3.11.

Solubilitatea sulfatului feros de diferite concentraţii la temperatura de 18 0C

Temperatura Solubilitatea Conţinutul

(0C) (g/100 g apă) (%)

0 15.65 13.5

10 20.50 17.0

20 26.58 21.0

30 33.0 24.8

40 40.3 28.8

50 48.6 32.7

Sulfatul feros, tratat cu clor, reacţionează cu duritatea temporară, aceasta diminuându-se la

adăugarea a 50 mg/l cu 10G, în timp ce duritatea permanentă se ridică cu aceiaşi valoare.
În majoritatea cazurilor, sulfatul feros se foloseşte sub formă de clorură de sulfat feros (FeClSO4)
care se prepară prin tratarea sulfatului feros cu clor (1 parte clor, în greutate, la 7-8 părţi sulfat
feros); sub această formă, sulfatul feros are de obicei efectul clorurii ferice, care însă este mai
scumpă. Duritatea temporară a apei tratate cu 50 mg FeSO2 7H2O/ l apă scade cu un grad, în
timp ce duritatea permanentă creşte în aceiaşi măsură.

Tabelul 3.12.

Densitatea soluţiilor de sulfat feros în diferite concentraţii, la temperatura de 18 0C

Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea

(%) (g/cm3) (%) (g/cm3)

1 1.0085 12 1.1220

2 1.0180 14 1.1145

4 1.0375 16 1.1675

6 1.0575 18 1.1905

8 1.0785 20 1.2135

   
10 1.1000

• Hidroxidul de sodiu (soda caustică)

Este o substanţă albă, cristalină, foarte higroscopică, care în soluţie are o reacţie bazică foarte
puternică (pH=12,9 la concentraţia de 1%) caracteristicile soluţiilor de sodă caustică sunt date în
tabelele 3.13 şi 3.14 .

Tabelul 3.13.

Stabilitatea hidroxidului de sodiu în apă, la diferite temperaturi

Temperatura Solubilitatea Conţinutul

(0C) (g/100 g apă) (%)

0 42 29.6
 18 107 51.7

80 313 75.8

Tabelul 3.14.

Densitatea soluţiilor de hidroxid de sodiu la diferite concentraţii

Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea

(%) (g/cm3) (%) (g/cm3)

1 1.0095 12 1.1309

2 1.0207 14 1.1530

4 1.0318 16 1.1751

6 1.0538 18 1.1972

8 1.0869 20 1.2191

   
10 1.1089

Soda caustică (NaOH), cu  =2,13 g/m3, se dizolvă foarte uşor, cu degajare de căldură. NaOH se
întrebuinţează sub formă de leşii până la 10% în principal la dedurizare sau neutralizare. NaOH
trebuie păstrat în rezervoare închise, fiind puternic higroscopic, iar cu acidul carbonic trece în
Na2CO3.

Carbonatul de sodiu (soda caustică) este o sare albă, sub formă de pulbere (Na2CO3) având în
soluţie o reacţie alcalină (pH=11,2 la concentraţia de 1%0. Caracteristicile soluţiilor de sodă sunt
date în tabelele 3.15 şi 3.16.

Tabelul 3.15

Solubilitatea carbonatului de sodiu în apă la diferite temperaturi

 Temperatura Solubilitatea Conţinutul
(0C) (g/100 g apă) (%)

0 6.86 6.4

10 11.98 10.7

20 21.58 17.8

25 29.20 22.6

30 39.7 28.1

40 48.9 32.8

50 47.1 32.1

60 46.2 31.6

Tabelul 3.16.

Densitatea soluţiilor de carbonat de sodiu la diferite concentraţii la temperatura de 20 0C

Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea

(%) (g/cm3) (%) (g/cm3)

1 1.0086 10 1.1029

2 1.0190 11 1.1136

3 1.0294 12 1.1224

4 1.0398 13 1.1354
 5 1.0502 14 1.1460

6 1.0606 16 1.1680

7 1.0711 18 1.1900

8 1.0816 20 1.2120

   
9 1.0922

• Silicatul de sodiu

Este o substanţă cristalină ce se procură sub forma unui lichid vâscos, uleios, incolor sau de
culoarea laptelui, tulbure. Conţinutul de bioxid de siliciu este de 24-26%, iar cel de oxid de sodiu,
între 7 şi 9%. În soluţie are o reacţie puternic alcalină (pH=12,3 la concentraţie de 1%). Silicatul
de sodiu nu trebuie păstrat multă vreme întrucât se precipită; de aceea trebuie protejat de
contactul cu aerul în timpul depozitării . Silicatul de sodiu fiind vâscos, la dimensionarea
conductelor trebuie ţinut seama că el are o vâscozitate de 3,5  10-5 până la 7  10-5 m2/s.

• Acidul sulfuric

Se livrează sub formă de soluţie conţinând 94 până la 96% H2SO4 cu o densitate de 1,84 g/cm3.

În tabelul 3.17 se dau caracteristicile soluţiilor de acid sulfuric.

Tabelul 3.17

Densitatea şi concentraţiile acidului sulfuric la temperatura de 20 0C

Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea

(%) (g/cm3) (%)  (g/cm3)

0.26 1.000 53.0 1.425

4.00 1.025 58.5 1.450

7.7 1.050 57.8 1.475

 11.3 1.075 60.2 1.500

14.7 1.100 62.5 1.525

18.1 1.125 69.1 1.600

21.4 1.150 71.3 1.625

24.6 1.175 73.4 1.650

27.7 1.200 75.5 1.675

30.8 1.225 77.6 1.700

39.7 1.300 79.8 1.725

42.5 1.325 82.1 1.750

45.3 1.350 84.6 1.775

47.9 1.375 87.7 1.800

50.5 1.400 92.3 1.825

În procesele de coagulare se utilizează deseori, fie pentru a îngreuna şi mări flocoanele formate
prin procesele de coagulare, fie pentru a mări vitezele de reacţie ale coagulanţilor, aşa numiţii
adjuvanţi de coagulare sau floculanţi (printre aceştia un loc deosebit îl ocupă polielectroliţii).
Dintre polimerii neionici se utilizează foarte frecvent poliacrilamidele.
Polimerii anionici sunt caracterizaţi prin existenţa unor grupe care permit absorbţia unor grupe
ionizate negativ, al căror rol este de a provoca extinderea polimerului. Cea mai cunoscută este
poliacrilamida hidrolizată cu sodă:

Polielectroliţii cationici sunt macromolecule care conţin în lanţul de polimerizare ioni negativi,
datoraţi de obicei grupelor amine, imine sau amoniu :

Prospectele şi literatura de specialitate semnalează sute de tipuri de polielectroliţi a căror alegere

în domeniul de utilizare, trebuie însă făcută cu mare grijă, pe bază de studii de laborator. În
general, în cazul în care polielectroliţii sunt utilizaţi ca adjuvanţi, se folosesc tipurile anionice şi
neionice, iar în cazul în care polielectrolitul este folosit drept coagulant, tipurile cationice. De
asemenea, atunci când pH-ul este ridicat (mai mare ca 7,5) se preferă tipurile anionice, iar când
este coborât (sub 6,5) tipurile cationice sau neionice.

De obicei polielectroliţii se prezintă sub formă pulverulentă şi se livrează în saci sau containere.
Pentru dizolvare se utilizează apa curată (clor sub 0,5 mg/l) cu temperatura cuprinsă între 10 şi
500C. Produsele se dizolvă greu şi dau lichide cu viscozitate mare, cu stabilitate redusă. În ultimii
ani se observă tendinţe de producere a unor polimeri sub formă lichidă, ceea ce simplifică mult
problemele legate de dizolvare şi dozare .

[top]

ANEXA 4

Tabelul 3.21.

Materiale indicate la stocarea, transportul, prepararea şi dozarea reactivilor chimici pentru

tratarea apei
 Vase pentru depozitare şi dozare
Reactivul (forma de
livrare) şi densitatea Vase pentru transport Armături şi conducte
( )
în stare uscată în soluţie

Butoaie de oţel Rezervoare de beton sau

Sulfat de aluminiu Încăperi uscate cu placaje de metalice, protejate cu cauciuc, Material plastic (PVC),
(plăci, praf, soluţie); Butoaie de lemn lemn sau cărămizi antiacide glazuri ceramice, sau protecţii ceramică, sticlă
bituminoase
 =1,61 g/cm3
Sac de hârtie
Rezervoare de porţelan sau de
ceramică

Vase din material plastic

Clor (gaz lichefiat Butelii şi recipienţii de Butelii ferite de razele solare Aparate şi vase de aluminiu, Idem, ca la col. 4
sub presiune, de oţel de 50-500 kg şi de temperaturi sub 100C, plumb oţel cupru, sticlă,
culoare galbenă – când se formează ceramică, porţelan, vinidur
portocalie) clorhidratul, care este
ineficient

Clorură ferică Rezervoare cu Idem, ca la col. 2 Vase de ceramică, porţelan, Idem, ca la col. 4
(cristale galbene închidere etanşă şi cu igurit, vinidur sau cauciuc
până la negru, sare protecţie interioară de
foarte higroscopică) cauciuc

Sulfat feros Butoaie de lemn Idem, ca la col. 2 Vase de sticlă, cauciuc, Idem, ca la col. 4
(cristale, verde ceramică, porţelan, vinidur
deschis, care se
descompun în
contact cu aerul
dând sulfat feric, o
pulbere de culoare
albă)  =1,88 g/cm3

Permanganat de Ambalaj specia;l de Idem, ca la col. 2 Vase de sticlă, de ceramică sau Idem, ca la col. 4
potasiu (cristale de saci de material de porţelan
culoare roşie spre plastic şi hârtie
violet închis) 
=2,703 g/cm3

Var stins (hidroxid Butoaie ori saci, sau Idem, ca la col. 2 Vase metalice de oţel, de oţel cu Oţel cu crom, PVC,
de calciu) (pulbere în vrac crom, de lemn, de ceramică cauciuc, ceramică,
albă amorfă)  sticlă
=2,08 g/cm3

Rezervoare închise
Sodă caustică de tablă Idem, ca la col. 2 Vase din tablă de oţel Idem, ca la col. 4
(hidroxid de sodiu) cauciucate, igurit, ceramică,
(substanţă cristalină Butoaiele zincate vinidur, porţelan, la o
opacă, foarte sunt contraindicate concentraţie sub 30%
higroscopică, de
culoare albă) 
=2,13 g/cm3

Vase din fier, oţel Vase de oţel PVC

Sodă calcinată Depozit uscat şi rece
(carbonat de sodiu) Alte materiale Vase cauciucate Oţel
(cristale clare care protejate cu cauciuc
se topesc la
temperatura de
320C);  =2,53
g/cm3

Tabelul 3.22.

Măsuri preventive pentru protecţia muncii a manipularea unor reactivi cu grad crescut de
periculozitate

Nr. Denumirea Caracteristici fiziologice a

Indicaţii pentru manipulări Indicaţii pentru cazul de accidente
crt. reactivului reactivului

Instructajul personalului
1 Clor
Concentraţia admisă de Cl – în
atmosferă 3 mg/dm3
Folosirea măştilor de gaz cu
filtru special şi a mănuşilor la
manipularea clorului
Se feresc buteliile de
temperaturi ridicate pentru a nu
exploda
Atacarea aparatului respirator şi
apariţia edemului pulmonar şi
bineînţeles moartea
Decesul survine imediat la o
concentraţie mai mare de 2,5
mg Cl2/dm3 aer sau ½ - 1 orã la
concentraţii de 0,1 mg Cl2/dm3
Evacuarea intoxicatului din zona viciată este
indicat ca accidentatul să nu facă mişcări şi este
interzis să i se facă respiraţie artificială
Accidentatul va fi încălzit cu pături sau cărămizi
calde având grijă de eventualele arsuri
Accidentatul va fi calmat prin administrare din 10
în 10 minute a unei ceşti de cafea cu sirop de eter
de Codex, nedepăşind în total 6 linguriţe de
cafea. Nu se va administra niciodată morfină şi
nici vreun compus al acesteia.

Se va practica pe loc o injecţie intramusculară cu

camfor în doză de 5 ml şi care se va putea repeta
la nevoie. În caz de accese de sufocare inhalaţii
cu vapori de apă sau amoniac diluat
 Manipularea cu măşti de
2 Clorură protecţie
ferică
Dizolvarea se face introducând
clorura ferică în apă şi nu
invers, pentru a nu-şi pierde
proprietăţile de coagulant
3 Sodă Manipularea cu mănuşi şi
caustică şorţuri de cauciuc
4 Acid Folosirea măştilor şi mănuşilor
clorhidric la manipulare
Manipulare cu ochelari şi
5 Acid mănuşi de protecţie cu
sulfuric precauţie
Amestecul cu apă se face
turnând acidul peste apă şi nu
invers – pentru a nu exploda
6 Amoniac Accesul în depozit se face
numai cu măşti de protecţie cu
filtru special pentru amoniac
[top]
Fig, 3.10. Scheme tehnologice de bazine de amestec.
[top]
Influenţa corozivă asupra pielii
şi ochilor
Acţiune corozivă asupra pielii
Inhalarea vaporilor de HCl duce
în ultimă instanţă la edem
pulmonar (hemoragie)
Acţiunea corozivă asupra pielii
Acţiunea corozivă asupra pielii
Atacă căile respiratorii, ochii,
pielea, devenind mortal la
concentraţii de 3,5-6 ml/dm3
ANEXA 5
Spălatul cu apă uşor acidulată (1% acid acetic)
Accesele de sufocare se elimină prin respiraţie
artificială şi administrare de O2
Arsurile se tratează cu apă şi soluţie de sodă
Pielea arsă se şterge cu o cârpă curată apoi se
spală cu un curent de apă
În caz de intoxicaţii perorale, se administrează
lichide slab acide (oţel diluat, vin acru, zeamă de
lămâie sau lapte)
În cazul respiraţiei vaporilor de NH3 se scoate
accidentatul la aer curat făcându-l să respire
vapori de apă şi oţet
Arsurile la ochi se spală cu acid boric 1%
Arsurile pielii se tratează aplicând soluţie de
piroleum, vaselină sau undelemn
 ANEXA 6

Tipuri de camere de reacţie independente

Fig. 3.12. Camere de reacţie cu compartimente.

Fig. 3.13. Cameră de reacţie cu mişcare circulară verticală

Fig. 3.14. Cameră de reacţie cu elice

Fig. 3.15. Cameră de reacţie cu agitare prin rotoare cu ax vertical

Fig. 3.16. Cameră de reacţie cu 4 zbaturi orizontale, adiacente decantoarelor longitudinale

[top]

ANEXA 7

Fig. 3.24. Decantoare orizontale

[top]

ANEXA 8

Fig. 3.29. Decantor tip accelerator

[top]

ANEXA 9

Procesul de filtrare şi factorii determinanţi

Parametrii fizici, tehnologici şi hidrodinamici ai procesului de filtrare

a. Parametrii fizici ai apei ce urmează a se filtra

Caracteristicile apei la intrarea în filtre

Apa cu conţinutul de dispersii, particule minerale şi organice, se caracterizează prin concentraţia,

natura şi starea de agregare a materiilor care urmează a fi reţinute prin filtrare.

Concentraţia dispersiilor din apă se evidenţiază fie direct în mg/dm3, fie prin turbiditate, în grade
pe scara silicei sau NTU.
Starea de agregare şi echilibrul fizico – chimic şi electric al dispersiilor poate fi caracterizat printr-
o serie de indicatori ca: potenţialul electrostatic, indicele de filtrabilitate FI, temperatura, gradul de
coeziune K.

Potenţialul  indică sarcina electrostatică a particulelor coloidale. Se măsoară în mV şi se

determină cu o aparatură complexă (Zetametru) pe baza vitezei de deplasare a particulelor
supuse unui câmp electric. Potenţialul zeta variază cu doza de reactiv coagulant. O stare
corespunzătoare de coagulare este indicată de valori ale potenţialului  =5 … 10 mV.

Coeficientul de coeziune K a flacoanelor care formează depunerile nămolului rezultat după

coagularea dispersiilor din apă a fost definit la cap. „Decantarea apei”. Pentru corectarea valorii
K, astfel încât aceasta să corespundă în intervalul dorit (K = 0,8 … 1,2) se folosesc ajutători de
coagulare.

Cu cât coeficienţii de coeziune realizaţi în procesul de coagulare sunt mai mari, cu atât sorturile
de nisip care asigură ciclul optim de filtrare sunt mai mari.

Indicele de filtrabilitate FI caracterizează proprietăţile de formare a depozitelor de suspensii la

anumite adâncimii în stratul filtrant, ţinând seamă de concentraţia suspensiilor şi de viteza de
filtrare. Acest indice este arătat ca expresie matematică la subpct. B) şi constituie împreună cu
indicele de penetrabilitate un mijloc eficient de comparaţie când se propun diverse soluţii de
rezolvare a procesului tehnologic de filtrare. Cu cât FI este mai mare, soluţia propusă este mai
eficientă.

b. Parametri tehnologici ai procesului de filtrare

Caracteristicile stratului filtrant. În legătură cu stratul filtrant trebuie definite caracteristicile

granulometrice, suprafaţa specifică, volumul porilor etc., precum şi o serie de parametrii
geometrici ca grosimea stratului filtrat şi suprafaţa filtrantă.

Curba granulometrică a unui material filtrant se obţine prin cernerea nisipului uscat printr-o suită
de site normalizate, cuprinse în general între 0,2 şi 5 mm, şi notând greutatea nisipului reţinut pe
fiecare sită cu ochiurile având d [mm]. În curba granulometrică se exprimă pentru fiecare
diametru al ochiului de sită, procentul (determinat din greutate) de nisip care a trecut prin sita
respectivă; astfel, pe o curbă granulometrică, pentru fiecare dimensiune d a sitelor folosite,
reprezentate pe axa absciselor, rezultă în ordonată procentul de nisip cu diametrul mai mic decât
d.

De pe curba granulometrică se pot extrage trei valori caracteristice ale stratului filtrant :

1) Coeficientul de uniformitate Ku care se defineşte prin relaţia :

d60 şi d10 fiind diametrele care corespund pe curba granulometrică la procentele de 60 şi respectiv
1`0%.

2) Diametrul eficace, care este d10 definit mai înainte .

3) Diametrul echivalent dec, al granulelor stratului filtrant, care rezultă din relaţia :
ai este cantitatea de material filtrant, în % din greutate pentru fracţiunea cuprinsă între două
diametre, d1 fiind media aritmetică a acestor diametre. Pentru determinarea dec se împarte curba
granulometrică în 5 – 6 sectoare pe care se calculează rapoartele ai/d1.

Volumul porilor se exprimă în % din volumul aparent ocupat de stratul filtrant, sub această formă
purtând denumirea de coeficient de porozitate. El poate varia între valori de 0,30 – 0,45 şi se ia,
pentru stratele filtrante utilizate în mod curent, cu valoarea mo=0,35 sau pentru stratele de tip
monogranular cu Ku<1,4; mo=0,40 … 0,42.

Grosimea sau înălţimea stratului filtrant se măsoară pe direcţia paralelă cu firele de curent, între
secţiunile de intrare şi ieşire a apei din acest strat.

Suprafaţa filtrantă S este aria aparentă a secţiunii normale pe direcţia de curgere a apei.

Durata ciclului de filtrare T este perioada de timp între începerea filtrării şi terminarea acesteia,
determinată fie de depăşirea în efluent a turbidităţii admisibile, după timpul T1, fie de depăşirea
pierderii de sarcină admisibile, după timpul T2.

Intensitatea de spălare este raportul dintre debitul de apă, respectiv de aer, utilizat şi suprafaţa
filtrantă S, definită mai înainte. De obicei, se exprimă în dm3/sm2.

Productivitatea filtrului este reprezentată de volumul de apă livrat la consumator pe 1 m2

suprafaţă filtrantă. Expresia matematică a productivităţii este cea dată la subcap. 3.3.2.3,d.

Coeficientul de expandare e este raportul, în % între înălţimea stratului filtrant în timpul filtrării şi
înălţimea aceluiaşi strat în perioada de spălare a filtrului în contracurent.

c. Parametrii hidrodinamici ai procesului de filtrare

Aceştia definesc regimul de curgere a apei prin mediul filtrant şi sunt în principal: viteza de
filtrare, sarcina hidraulică sub care se face filtrarea şi pierderile hidraulice prin stratul filtrant.

Viteza de filtrare se consideră viteza aparentă care rezultă din raportul:

q = debitul care trece prin suprafaţa filtrantă S, definită mai înainte.

Sarcina hidraulică h, sub care se face filtrarea, este reprezentată de înălţimea coloanei de apă
peste stratul filtrant.

La filtrele rapide deschise aceasta este dată de înălţimea stratului de apă de deasupra
materialului filtrant.
Pierderea de sarcină  h este diferenţa de presiune a apei între două niveluri ale stratului filtrant.
În exploatare se înregistrează pierderea de sarcină totală  h între nivelul de intrare şi cel de
ieşire din filtru.

A). Mecanismul de reţinere a dispersiilor în mediul filtrant

Particulele dispersiilor din apă ce sunt reţinute prin filtrare a mărimi de 0,1 – 0,5  , în timp de
mărimea porilor din materialul filtrant este în jur de 200  .

Din studiile făcute pentru fundamentarea mecanismului de separare prin filtrare a dispersiilor din
apă au rezultat diverse teorii fizice, fizico – chimice şi biologice de explicare a acestui proces,
precum şi o serie de modele matematice care caută să stabilească relaţii între un număr cât mai
mare de variabile implicate .

a. Reţinerea dispersiilor din apă pe granulele stratului filtrant

Reţinerea dispersiilor din apă are loc pe de o parte printr-un efect de contact al particulelor
dispersiei cu granulele stratului filtrant.

Acest mecanism de reţinere se explică prin acţiunea conjugată a mai multor factori .

Contactul direct a particulelor dispersate cu diametrul D, pe granulele filtrului cu diametrul d, prin

efectul fizic de intercepţie a cărui potabilitate de reţinere iniţială, după P.Stein, Pc=D2/d3, creşte pe
parcursul ciclului de filtrare prin depunerile succesive care se produc pe particulele materialului
filtrant.

Inerţia de parcurgere pe o anumită traiectorie a particulelor dispersate, care – împiedicând

schimbarea direcţiei de mişcare a acestora – are ca efect intercepţia lor de către granulele din
stratul filtrant. Datorită însă vâscozităţii relativ mari a fluidului, această reţinere de natură fizică
are un efect redus in cazul filtrării apei.

Difuzia datorită translaţiei particulelor cu mărimea până la 2 sub acţiunea mişcării browniene.

Particulele ajung astfel în contact cu granulele stratului filtrant pe care sunt reţinute; acest efect
fizic are o mică pondere în procesul de filtrare a apei datorită cantităţilor neglijabile de particule
sub 2 conţinute în apă.

Deplasarea laterală, perpendiculară, pe liniile de curent, a particulelor care capătă o mişcare de

rotaţie sub acţiunea hidrodinamică într-un câmp uniform, în domeniul valorilor reduse ale
numărului Reynolds.

Acest efect se amplifică în cazul în care câmpul devine neuniform şi când mişcarea nu este
staţionară, cazul real al curgerii prin porii materialului filtrant. Totodată acest efect este amplificat
de forma nesferică a particulelor dispersiei. Acestea sunt deviate de pe traiectoria liniilor de
curent şi ajung în contact cu granulele materialului filtrant.

Interacţiunea moleculară dintre particulelor dispersate în apă, ca efect al forţelor Van der Waals,
este proporţională cu inversul pătratului distanţei. Aceste forţe de atracţie, împreună cu forţele
hidrodinamice par a avea ponderea maximă în mecanismul de reţinere a particulelor pe filtre.
S. şi V, Mackerle propun un criteriu de adeziune Ma în funcţie de valoarea numărului Reynolds:
Ma=Re2,16 :

v – viteza aparentă ;

d – dimensiunea granulelor stratului de nisip ;

 – coeficientul de viscozitate cinematică .

Acest criteriu, dedus experimental, fiind însă independent de natura şi starea de agregare a
dispersiilor conţinute în apă, nu poate fi luat în consideraţie ca general valabil .

Forţele electrostatice, împreună cu forţele Van der Waals care iau naştere în stratul dublu de ioni
din pelicula adsorbită pe suprafaţa particulelor stratului filtrant şi a particulelor dispersate în apă.

Forţa de respingere electrostatică scade după o lege exponenţială, odată cu creşterea distanţei
între granula din stratul filtrant şi particula dispersată. Dimpotrivă atracţia descreşte cu inversul
acestei distanţe la puterea a şasea. Prin însumarea acestor forţe se obţine o curbă care prezintă
un maxim definit ca nivel al barierei de energie (în general sunt 10 mV) corespunzător unei
distanţe sub care particulele sunt supuse unor forţe de atracţie care cresc considerabil cu
micşorarea acestei distanţe.

Dispersiile de argilă, microorganisme etc., care se găsesc în apele naturale sunt electronegative
ca şi suprafaţa granulelor de nisip din stratul filtrant, astfel încât în momentul în care datorită
forţelor hidrodinamice, inerţiei sau difuziei, menţionate, particulele dispersiei ajung la distanţe sub
cele corespunzătoare barierei de energie şi sunt reţinute de forţa de atracţie menţionată, pe
granulele din stratul filtrant.

Coagulanţii utilizaţi în tratarea prealabilă a apei sunt încărcaţi cu sarcini electropozitive, de unde
decurge atenţia cu care trebuie făcută dozarea acestora pentru a nu da naştere la fenomene de
respingere.

Adsorbţia, prin care particulele în dispersie sunt reţinute pe granulele stratului filtrant ca urmare a
contractului peliculelor de lichid adsorbite la suprafaţa acestor particule şi granule. Aceste
pelicule sunt formate din cele două straturi ionice, primul de cationi, legat mai stabil şi cel exterior,
difuz, format din anioni şi cationi mai puţin legaţi, care pot intra în reacţii de schimb cu ionii din
mediul dispergent, sau ai altor pelicule adsorbite. Este deci suficient ca aceste pelicule să vină în
contact pentru ca particulele să fie reţinute prin adsorbţie.

Condiţia ca o particulă cu diametrul D să fie adsorbită pe granula de diametru d este :

D ≥ 0,16d -2a

în care a, grosimea peliculei adsorbite pe suprafaţa particulei, poate fi influenţată de compoziţia

chimică şi mineralogică a granulelor din strat şi a particulelor dispersate, precum şi de starea de
mineralizare a apei. Viteza de filtrare ca factor hidrodinamic influenţează deformarea acestor
pelicule de legătură şi poate în anumite condiţii să producă dezlipirea particulelor adsorbite.
Compoziţia granulometrică a stratului filtrant influenţează posibilităţile de adsorbţie prin mărirea d,
astfel încât în cazul granulelor mai fine creşte efectul de reţinere prin adsorbţie.
b. Reţinerea dispersiilor din apă în interspaţiile stratului filtrant

Al doilea mecanism de reţinere a dispersiilor prin filtrare se referă la acumularea acestora în

interspaţiul granular al mediului filtrant şi este explicat, de asemenea prin acţiunea conjugată a
mai multor procese :

Sitarea reţine particulele în zonele de tangenţă ale granulelor stratului filtrant. Probabilitatea de
reţinere a unor particule de diametru D în spaţiile granulelor de diametru d este după W.E.Hall :

Prin sedimentare în aceste intersecţii se pot reţine, în special în filtrele lente, după A.Hayen,
particule de dimensiunii foarte reduse (0,3  ).

La aceiaşi sarcină hidraulică, după cercetările lui G.M.Pair şi D.R.Stanley, pot fi reţinute prin
sedimentare în filtre particule de 20 ori mai mici decât în decantoare. Efectul de sedimentare în
filtre creşte proporţional cu pătratul dimensiunii particulelor, precum şi cu diferenţa de densitate
dintre particule şi apă, dar acest efect este invers proporţional cu vâscozitatea dinamică a
fluidului.

Acest proces este secondat de efectele de adsorbţie menţionate, precum şi de alipirea reciprocă
dintre dispersiile de natură coloidală sub acţiunea coagulării.

În filtrele lente procesul de sedimentare este accelerat de coagularea produsă de diastazele

secretate de alge şi microorganismele din membrana biologică formată în stratul superficial al
filtrelor.

Reţinerea particulelor în straturi succesive, mecanism imaginat de D.Mintz sub forma următoare :

- Stratele de grosime elementară normale pe direcţia de filtrare pot reţine fiecare o anumită
cantitate de particule ;

- După epuizarea acestei capacităţi, dispersiile trec prin stratul respectiv la cel următor în sensul
de filtrare ;

- După completarea succesivă a capacităţii de reţinere a tuturor stratelor elementare, particulele

trec prin stratul filtrant odată cu efluentul .

Asupra cauzelor epuizării capacităţii de reţinere a particulelor în mediul filtrant există multiple
ipoteze care însă în esenţă au în vedere :

- Variaţia structurii geometrice a mediului filtrant în timpul ciclului de filtrare şi modificarea în

consecinţă a vitezelor interstiţiale ;

- Modificarea caracteristicilor suprafeţei specifice a materialului filtrant ;

- Distrugerea structurii depozitelor acumulate sub acţiunea forţelor hidrodinamice .

Mecanismele menţionate în cadrul teoriilor fizice, fizico – chimice şi biologice de explicare a

procesului de filtrare scot în evidenţă complexitatea acestui proces în care intervin foarte mulţi
factori, parte dintre ei greu de controlat, mai ales datorită variaţiilor în timp de-a lungul ciclului de
filtrare.

Aceste mecanisme şi procese trebuie privite într-o acţiune conjugată şi complimentară; unele pot
avea rol de factori preponderenţi în anumite condiţii şi roluri neglijabile în altele. Dacă difuzia spre
exemplu are un rol important în cazul particulelor foarte fine, sedimentarea este preponderentă în
cazul particulelor de peste 10 , iar probabilitatea de contact la particule mult mai mari.

B). Modele matematice ale procesului de filtrare

La începutul ciclurilor de filtrare datorită curgerii laminare a apei prin mediu poros, mişcarea apei
ar putea fi exprimată prin relaţia liniară a lui Darcy sau prin relaţii asemănătoare. Cum însă
datorită acumulării suspensiilor în decursul filtrării, schimbării geometriei mediului poros şi măririi
în consecinţă a vitezelor de curgere, mişcarea apei depăşeşte limita de aplicabilitate a legii
Darcy. Numărul Reynolds critic care defineşte această limită calculat după diverşi cercetători este
cuprins între valori 2 şi 12 şi este sistematic depăşit spre finele ciclurilor de filtrare, când Re ia
valori cuprinse între 2,6 şi 23,5.

Ca urmare s-a recurs în general la alte relaţii valabile pe întreaga durată a ciclului de filtrare.

Majoritatea metodelor matematice au expresii complexe cu mulţi parametri empirici sau

constante care trebuie stabilite experimental şi în consecinţă sunt greu de utilizat în practică.

Tendinţa generală este de a utiliza relaţii simple de modelare a procesului de filtrare bazate pe
determinări experimentale pe model care să precizeze condiţiile tehnologice şi performanţele
procesului de filtrare.

În această privinţă, pe baza unor studii efectuate în ţară, s-au stabilit condiţiile care trebuie
îndeplinite de instalaţiile experimentale pentru ca modelele experimentale să furnizeze rezultate
acceptabile aplicabile la scară industrială:

1) Modelarea pe verticală a filtrului la scara 1:1, ceea ce presupune aplicarea aceloraşi valori
pentru vitezele de filtrare, pentru înălţimea stratului filtrant şi pentru granulozitatea acestuia,
precum şi pentru înălţimea stratului de apă

2) Adoptarea pentru diametrul D al filtrului model, a unor valori de 100 – 140 ori diametrul d10 al
granulelor stratului filtrant, deci un D ≥ 200 mm.

Indicii cei mai utilizaţi în prezent pentru compararea rezultatelor obţinute în procesul de filtrare
sunt: indicele de penetrabilitate , indicele de filtrabilitate, coeficientul de filtrare  şi depozitul
specific, pierderile de sarcină, intensitatea de spălare, durata ciclului de filtrare.

- Indicele de penetrabilitate B propus după ample studii de H.E. Hudson :

v - viteza de filtrare ;

h – pierderea de sarcină ;
L – grosimea stratului filtrant ;

D – diametrul caracteristic al stratului filtrant .

Indicele B creşte în cursul ciclului de filtrare datorită creşterii pierderilor de sarcină şi poate
preciza momentul epuizării capacităţii de filtrare eficientă.

B caracterizează: în special, proprietăţile filtrului .

Cu cât indicele de penetrabilitate este mai mic, cu atât filtrul asigură o calitate mai bună a
filtrantului. La un proces tehnologic corespunzător acest indice trebuie să varieze între valori de
1,4 – 8,4.

- Indicele de filtrabilitate FI, caracterizând în principal proprietăţile fizico – chimice ale influentului
legate de procesul de filtrare, se propune, după M. Fox şi L.J.Cleasby, să fie :

- Coeficientul de filtrare  şi depozitul specific  , care corespund şi relaţiilor de bază propuse de

Iwasachi, pot fi stabiliţi pentru un moment t, al ciclului de filtrare cu relaţiile :

unde:

C1 - concentraţia dispersiei la adâncimea L1 de la suprafaţa stratului filtrant;

C2 - idem, la adâncimea L2 ;

 y - depozitul specific la timpul ty de la începutul ciclului de filtrare ;

 x - idem, timpul tx ;

v - viteza de filtrare aparentă .

Pierderile de sarcină prin filtre depind de caracteristicile stratului filtrant şi ale apei care se
filtrează, de viteza de filtrare, un rol important avându-l şi tratările pentru coagulare şi
condiţionare, prealabile filtrării.

În practică, limitele maxime ale lui H trebuie verificate pe modele experimentale.

Intensitatea de spălare reprezintă debitul de apă în contracurent raportat la unitatea de suprafaţă

a filtrului.

Durata ciclului de filtrare este influenţată pe de o parte de compoziţia granulometrică a stratului

filtrant şi de viteza de filtrare.
După D.Mintz şi S. Schubert între durata T a ciclului şi diametrul granulelor stratului filtrant se
poate stabili relaţia: T = Cd 2,15 în care constanta caracteristică se poate determina experimental.

O. Lincevski propune o relaţia: T = C1v 1,65  în care constanta care caracterizează stratul filtrant şi
influentul poate fi determinată stabilind experimental perechi de valori T, v .

[top]

ANEXA 10

Fig. 3.37. Variaţia pierderilor de sarcină şi vitezelor de filtrare pentru diferite compoziţii
granulometrice şi presiunii ale stratului filtrant

[top]

ANEXA 11

Influenţa compoziţiei granulometrice asupra parametrilor de funcţionare

În tabelul 3.28 sunt comparate 3 sorturi de nisipuri filtrante din punctul de vedere al productivităţii,
pierderilor de sarcină şi variaţiei vitezelor de filtrare

Tabelul 3.28

Influenţa compoziţiei granulometrice a stratului filtrant asupra parametrilor de funcţionare

ai filtrului (strat filtrant de 80 cm grosime, strat de apă 70 cm, viteză de filtrare iniţială 10
m/h)

Adâncimea Pierderea
Viteza de
stratului de sarcină
filtrare după
filtrant la totală după
Compoziţia Productivitatea 18 h de
care se un ciclu de
granulometrică filtrului pe un funcţionare
realizează 24 h
a stratului ciclu de 18 h
50% din
filtrant (mm) (%)
pierderea
de sarcină
(cm) (%) totală (cm) (cm) (%)

0,5-1,0 100 4,8 48 5-10 108 100

1-1,5 120 7,75 78 - - -

 1-2,5 12 8,45 85 50-60 58 54

Se remarcă productivitatea cu 20% mai mare ce se obţine cu sortul de nisip 1,0 – 1,5 faţă de
sortul 0,5 – 1,0 mm.

În schimb, sortul 1 – 2,5 mm nu justifică sporul de productivitate faţă de inconvenientele ce le

aduc din punct de vedere al asigurării calităţii filtrantului şi a fiabilităţii procesului de filtrare.

[top]

ANEXA 12

Tabelul 3.29

Parametrii tehnologici şi eficienţa procesului de filtrare la filtre cu debit constant Qct în comparaţie cu cele de debit variabil Q rar

mbolul
Startul filtrant 1) Viteza de filtrare Pierderile de sarcină H Indicele de
ului de
(nisip cuarţos) (m/h) (cm) penetrabilitate B
trare

Granulozitatea Qvar Qvar Qct Qvar Qct

Grosimea
Qct Qct
H
m Vmed

7.05 13 8 0.33 0.13

D1 5.67 4.81
3.80 150 132 2.04 2.29
0.5 - 1.0 0.8 0.386 0.358
12.05 20 18 0.86 0.53
D2 8.65 8.30
5.20 187 186 3.46 5.52

D15 1.0 - 1.5 1.00 1.12 1.12 6.87 6.65 5.00 14 9 1.07 0.51
 6.17 38 27 2.63 1.52

12.20 25 19 3.42 2.13

D16 12.25 10.0
10.45 47 39 5.50 4.37

7.07 7 6 1.25 2.74

D9 6.66 4.90
6.18 25 13 3.93 1.62
1.5 - 2.5 1.20 3.05 2.54
12.25 10 8 3.11 2.01
D10 11.75 9.92
11.15 35 20 9.90 5.04

1)
Înălţimea stratului ……. a fost de …. mm în toate ciclurile

Turbiditatea (grade SiO2) Durata ciclului T(h) Productivitatea Fm 2) (m3/m2.h)

Filtrat
Productivitatea suplimentară
Apa decantată Qvar Qct Qvar Qct
pentru ciclurile Qvar (%)
Qvar Qct

10 0 0 16 18 5.30 4.48 +18%

25 0.5 0.5 12 8 8.15 7.55 +16%

12 0.5 1.0 24 22 6.40 4.75 +35%

9 0 0.5 24 24 11.0 9.75 +13%

21 3 4.0 40 40 6.51 4.75 +37%

13 0 0 46 40 11.62 9.77 +20%

2)
Stabilită conf. paragraf 3.3.2.3,d

Din această comparaţie rezultă că procesul de filtrare cu viteză variabilă realizează viteze medii
pe ciclurile de filtrare mai mari cu 10-30%, pentru toate sorturile de straturi filtrante. Pierderile de
sarcină sunt sensibil egale, dar durate ciclurilor de filtrare este sistematic mai mare în cazul
filtrării cu viteză variabilă, calitatea filtrantului permiţând în cazul acesta prelungirea ciclului cu 4-6
h. Ca urmare a vitezelor de filtrare medii sporite şi a prelungirii ciclurilor de filtrare productivitatea
filtrelor cu viteză variabilă este cu 15-35% mai mare decât a celor cu debit constant.

[top]

ANEXA 13

Tabelul 3.32

Suprafaţa filtrantă S, (m2) a filtrelor lente pentru viteze de filtrare V f

Debitul nominal Vf (m/zi)

(m3/zi) (dm3/s) 1) 2,5 3,2 4,0 2) 5,0 6,3 8,0 3) 10,0

500 6 200 160 125 100 80 63 50

630 7 250 200 160 125 100 80 63

800 9 320 250 200 160 125 100 80

1000 11 400 320 250 200 160 125 100

1250 14 500 400 320 250 200 160 125

1600 18 630 500 400 320 250 200 160

2000 23 800 630 500 400 320 250 200

 2500 29 1000 800 630 500 400 320 250

3200 37 1250 1000 800 630 500 400 320

4000 46 1600 1250 1000 800 630 500 400

5000 60 2000 1600 1250 1000 800 630 500

1)
Cu rotunjiri la 1 dm3

2)
Viteza recomandată la filtrele lente funcţionând cu apă decantată

3)
Viteza recomandată la filtrele lente funcţionând cu apă degrosisată şi prefiltrată

Tabelul 3.33

Dimensiunile filtrelor lente (m)

Dispoziţia bazinelor de filtrare pe o parte a galeriei de conduc

Dispoziţia bazinelor de filtrare pe o parte a galeriei de conducte (vezi fig. 3.45,b)
(vezi fig. 3.45,a)
uprafaţa
rantă Sl
(m2) Nr. de Suprafaţa a b L B Nr. de Suprafaţa a b L B
bazine bazine
(n) (m2) (m) (m) (m) (m) (n) (m2) (m) (m) (m) (m)

50 4 12.5 2.5 5 13.5 8 4 12.5 3 4 7.2 12.5

63 4 16 3 5.5 15.5 8.5 4 10 3.5 4.5 8.2 13.5

80 4 20 3 6.5 15.5 9.5 4 20 4 5 9.2 14.5

100 4 25 3.5 7 17.5 10 4 25 4.5 5.5 10.2 15.5

125 4 32 4 8 19.5 11 4 32 5 6.5 11.2 17.5

160 4 40 4.5 9 21.5 12 4 40 5.5 7.5 12.2 19.5

200 4 50 5 10 23.5 13 4 50 6 8.5 13.2 21.5

250 4 63 5.5 11 25.5 14 4 63 7 9 15.2 22.5

320 4 80 6 13 27.5 16 4 80 8 10 17.2 24.5

400 4 100 7 14 31.5 17 4 100 9 11 19.2 26.5

500 4 125 8 16 35.5 19 4 125 10 12.5 21.2 29.5

630 6 100 7 14 47 17 4 160 11 14.5 23.2 33.5

800 6 125 8 16 53 19 4 200 12 16.5 25.2 37.5

1000 6 160 9 18 59 21 8 125 10 12.5 43.5 29.5

1250 6 208 10.5 20 68 23 8 160 11 14.5 47.5 33.5

1600 6 268 11.5 23 74 26 8 200 12 16.5 51.5 37.5

2000 6 335 13 26 83 29 8 250 14 18 59.5 40.5

[top]

ANEXA 14

Tabelul 3.36

Alegerea numărului de cuve n şi a suprafeţei s1 a cuvei

de filtru corespunzător indicelui
minim de consum de beton armat
 Numărul de cuve n

n=3 4 5 6 8 10

.71,2) 95.7 113.7 131.6          

1.62 3) 1.50 1.42 1.37
       64 80 96

9.3 117.6 136.0 157.0 200.9      

1.66 1.47 1.36 1.31 1.26
60 80 100 120 160

6.1 137.8 159.4 184.0 235.4      

1.55 1.38 1.28 1.23 1.18
75 100 125 150 200

9.6 174.8 210.0 245.2 319.5      

1.49 1.38 1.33 1.30 1.27
94 126 158 188 252

8.6 198.7 238.8 278.8 364.0 444.2  

1.32 1.24 1.19 1.16 1.13 1.11
20 160 200 240 320 400

  240.2 288.7 337.1 440.4 537.3 6

1.20 1.15 1.12 1.10 1.07
200 250 300 400 500

  265.9 323.7 388.4 503.5 607.3 7

1.06 1.03 1.02 1.00 0.96
252 315 378 503 630

  313.3 381.7 457.9 593.3 715.9 8

0.98 0.95 0.95 0.93 0.89
320 400 480 640 800

1)
Volumul de beton armat (m3)

2)
Suprafaţa filtrantă totală (m2)

3)
Indicele m3 beton/m2 suprafaţă filtrantă (m3/ m2)

Domeniul încadrat reprezintă soluţiile optimizate

[top]

 
 ANEXA 15

Tabelul 3.37

Serierea staţiilor de filtrare tip FN şi FT (vezi fig. 3.46) după suprafaţa filtrată a unei cuve.
Dimensiuni constructive optimizate

s1 = bl
S = ns1 suprafaţa filtrată pentru n cuve
(m2)

Tipul
n=3 4 5 6 8 10 12
staţiei

Dimensiunile L şi a (m)

           
48 64 80 96
16
           
10.5 1.40 13.5 1.65 16.5 1.90 19.5 2.15

       
60 80 100 120 160
FN 20
       
13.5 2.45 16.5 2.05 19.5 1.65 22.9 1.65 30.0 1.95

       
75 100 125 150 200
25
       
13.5 2.45 16.5 2.05 19.5 1.65 22.9 1.65 30.0 1.95

       
FT 94 126 158 188 252
31.5
       
21.0 2.45 27.0 2.55 33.0 2.65 39.0 2.75 51.0 2.70

   
120 160 200 240 320 400
40
   
21.0 2.45 27.0 2.55 33.0 2.65 39.0 2.75 51.0 2.70 63.0 2.90

 
50 200 250 300 400 500 600
 27.0 2.55 33.0 2.65 39.0 2.75 51.0 2.70 53.0 2.90 75.0 3.10

252 315 378 504 630 756

 
63
31.5 1.85 39.0 2.15 46.5 2.45 61.5 2.80 75.0 1.90 90.00 2.50

320 400 480 640 800 960

 
80
31.5 1.85 39.0 2.15 46.5 2.45 61.5 2.80 75.0 1.90 90.0 2.25

Poziţiile încadrate reprezintă soluţiile optimizate din punct de vedere constructiv

Dimensiunile părţii de construcţie (vezi fig. 3.46) (cm; m)

I b c d e f g i v j k r

6.3 2.50 25 20 20 65 2.25 45 35 0 0 25 3

6.3 3.15 25 20 20 65 2.25 45 40 0 0 30 3

8.0 3.15 25 20 20 70 2.50 45 45 0 0 30 3

6.3 5.00 25 20 20 75 2.45 45 35 65 40 25 3

8.0 5.00 25 20 20 80 2.40 45 40 65 45 25 3

0.0 5.00 25 20 20 1.20 3.00 45 45 65 50 25 4

0.0 6.30 25 20 20 1.20 3.00 45 50 65 55 30 4

2.5 6.30 25 20 20 1.20 3.50 50 50 65 60 30 4

  1 = ştuţ de PVC tip (M) 25  1,5

 2 = ştuţ de PVC tip (M) 63  3,0

[top]

ANEXA 16

Fig. 3.47. Plăci tip ARACUDA pentru drenajul filtrelor lente

Fig. 3.48. Placă cu crepine pentru drenajul filtrelor rapide (dimensiuni în cm)

[top]

ANEXA 17

Fig. 3.50. Distribuitor pentru apa şi aerul de spălare la filtrele FN (a, b, c, d, e, f, g)

[top]

ANEXA 18

Tabelul 3.39

Dimensiuni modulate pentru staţii de filtrare cu dublu curent

Nr. Construcţia, dimensiuni în m

Q Suprafaţa de Suprafaţa
de I
filtrare totală construită
cuve (%)
l/s (m2) (m2)
n L B e/e b I f g

400 4 24.30 15.0 1.50/1.02 1.3 10.0 2.08 2.5 166 2=332 365 91

500 5 28.60 15.0 0.9/0.7 1.3 10.0 2.08 2.5 208 2=416 429 97

600 6 34.60 15.0 1.50/0.88 1.3 10.0 2.08 2.5 250 2=500 519 97
700 7 40.30 15.0 1.60/1.26 1.3 10.0 2.08 2.5 291 2=582 605 97

800 8 44.60 15.0 1.30/0.70 1.3 10.0 2.08 2.5 332 2=664 669 99

900 6 40.30 18.0 1.70/1.58 1.5 12.10 2.48 3.2 360 2=760 725 105

1050 7 46.30 18.0 1.70/1.56 1.5 12.10 2.48 3.2 420 2=840 833 101

1200 8 52.30 18.0 1.70/1.54 1.5 12.10 2.48 3.2 480 2=960 941 102

1350 9 58.30 18.0 1.70/1.52 1.5 12.10 2.48 3.2 540 2=1080 1049 103

1500 10 64.30 18.0 1.70/1.50 1.5 12.10 2.48 3.2 600 2=1200 1157 104

1650 11 70.30 18.0 1.70/1.48 1.5 12.10 2.48 3.2 660 2=1320 1265 104

1800 12 76.30 18.0 1.70/1.46 1.5 12.10 2.48 3.2 720 2=1440 1373 105

1950 13 82.30 18.0 1.70/1.44 1.5 12.10 2.48 3.2 780 2=1560 1481 105

2100 14 88.30 18.0 1.70/1.42 1.5 12.10 2.48 3.2 840 2=1680 1589 106

2250 15 94.30 18.0 1.70/1.40 1.5 12.10 2.48 3.2 900 2=1800 1697 106

2400 16 100.30 18.0 1.70/1.38 1.5 12.10 2.48 3.2 960 2=1920 1805 106

2550 17 108.30 18.0 1.70/1.36 1.5 12.10 2.48 3.2 1020 2=2040 1913 107

2700 18 112.30 18.0 1.70/1.34 1.5 12.10 2.48 3.2 1080 2=2160 2021 107
2850 19 118.30 18.0 1.70/1.32 1.5 12.10 2.48 3.2 1140 2=2280 2129 107

3000 20 124.30 18.0 1.70/1.30 1.5 12.10 2.48 3.2 1200 2=2400 2237 107

Observaţie : indicele de utilizare a suprafeţei construite I reprezintă, aportul dintre suprafaţa de

filtrare şi suprafaţa construită

[top]

ANEXA 19

Dotări de laborator

a. Aparatură şi utilaje

Necesar în funcţie de mărimea staţiei (l/s)

Denumirea UM
< 50 50 - 500 500 - 1500 > 1500

Balanţă analitică buc. 1 1 2 2

Balanţă tehnică buc. 1 1 2 2

Cuptor electric buc. - - 1 1

Etuvă electrică
buc. 1 1 2 2
termoreglabilă

pH – metru buc. - - 1 2

Comparator Hellige buc. 1 1 - -

Centrifuga electrică buc. - - 1 1

Baie de nisip electrică buc. 1 1 2 2

Spectroclorimetru
buc. - - 1 1
SPEKOL

Fotoclormetru tip dr.

buc. - 1 - -
LANGE
 Aparat distilat apă buc. 1 1 1 1

Frigider buc. - 1 1 1

Aparat „jar Test” buc. 1 1 1 1

b. Ustensile şi sticlărie

Necesar în funcţie de mărimea staţiei (l/s)

Denumirea UM
< 50 50 - 500 500 - 1500 > 1500

Trusă densimetre buc. 1 1 1 1

Trusă termometre buc. 1 1 1 1

Cronometru buc. 2 2 4 4

Ceas laborator buc. 1 2 2 4

Biurete simple cu robinet buc. 4 4 8 10

Biurete simple buc. 2 2 4 4

Stativ metalic ptr. biurete buc. 6 6 12 14

Stativ de lemn pentru epruvete buc. 2 2 4 4

Stativ pentru pipete buc. 1 1 2 2

Trepied metalic buc. 2 2 5 5

Sită azbest buc. 5 10 20 20

Balon cotat 25 ml buc. 5 5 10 10

Balon cotat 50 ml buc. 5 5 10 10

Balon cotat 100 ml buc. 5 5 10 10

Balon cotat 250 ml buc. 2 2 5 5

Balon cotat 500 ml buc. 2 2 5 5

Balon cotat 1000 ml buc. 5 5 10 10

Pipete gradate 1 ml buc. 5 5 10 10

Pipete gradate 2 ml buc. 5 5 10 10

Pipete gradate 5 ml buc. 5 5 10 10

Pipete gradate 10 ml buc. 5 10 10 10

Pipete gradate 25 ml buc. 5 5 10 10

Pipete cotate 5 ml buc. 2 5 10 10

Pipete cotate 10 ml buc. 2 5 10 10

Pipete cotate 25 ml buc. 2 5 10 10

Pipete cotate 50 ml buc. 2 5 5 5

Pipete cotate 100 ml buc. 2 5 5 5

Pâlnii separate 500 ml buc. 5 5 10 10

Capsule porţelan buc. 10 20 20 20

Creuzete porţelan buc. 10 20 20 20

Exicatoare buc. 2 4 4 4

Sticle brune cu dop rodat 100 buc.

10 20 20 20
ml

Sticle brune cu dop rodat 250 buc.

10 20 20 20
ml

Sticle brune cu dop rodat 500 buc.

10 20 20 20
ml

Sticle brune cu dop rodat 1000 buc.

5 5 10 10
ml

Sticle albe cu dop rodat 100 ml buc. 5 5 10 10

Sticle albe cu dop rodat 250 ml buc. 5 5 10 10

Sticle albe cu dop rodat 1000 buc.

5 5 10 10
ml

Pahare Berzelius 100 ml buc. 10 20 20 20

Pahare Berzelius 400 ml buc. 5 10 20 20

Pahare Berzelius 600 ml buc. 5 10 10 10

Pahare Berzelius 1000 ml buc. 3 5 5 5

Pahare Berzelius 2000 ml buc. 3 5 5 5

Pahare Erlenmeyer 100 ml buc. 10 20 20 20

Pahare Erlenmeyer 300 ml buc. 10 20 20 20

Pahare Erlenmeyer 500 ml buc. 5 10 10 10

Cilindri gradaţi 50 ml buc. 3 5 5 5

Cilindri gradaţi 100 ml buc. 5 10 10 10

Cilindri gradaţi 250 ml buc. 10 10 20 20

Cilindri gradaţi 500 ml buc. 5 5 10 10

Cilindri gradaţi 1000 ml buc. 5 10 10 10

Pâlnie sticlă buc. 5 10 10 10

Sticle picurătoare buc. 10 10 20 20

Eprubete gradate buc. 3 5 5 5

Sticle de ceas buc. 10 20 50 50

Majar de porţelan cu pistil buc. 1 1 2 2

Hârtie de filtru calitativă kg 5 5 10 10

Hârtie filtru bandă albastră cutii 2 5 5 5

 

Tabelul 3.43.

Necesarul de reactivi de laborator

Consumul anual la staţii cu debit

(l/s)
Denumirea reactivului UM

< 500  500

Acid acetic kg 3 4.5

Acid clorhidric (d.1.19) kg 3.0 30.0

Acid clorhidric 0.1n fiole 30.010 20

Acid fenoldisulfonic kg 1.2 2.5

Acid oxalic 0.1n fiole 2 4

Acid sulfanilic kg 0.020 0.040

Acid sulfuric (d.1.84) kg 6 12

Acetat de amoniu kg 0.25 0.250

Alcool etilic kg 6.0 6.0

Amoniac concentrat kg 25.0 25.0

Azotat de argint 01.n fiole 5.0 5.0

Azotat de potasiu kg 0.010 0.010

Azotit de sodiu kg 0.010 0.01

Carbonat de calciu kg 0.100 0.10

Clorură de amoniu kg 0.200 0.200

Clorură de bariu kg 0.025 0.025

Clorură de sodiu kg 0.25 0.200

Clorhidrat de hidroxilamină kg 0.20 0.200

Complexon III kg 0.400 0.400

Cromat de potasiu kg 0.030 0.030

Fenolfaleină kg 0.025 0.05

Hidroxid de sodiu kg 1.0 1.0

Hidroxid de potasiu kg 0.010 0.020

Metaarsenit de sodiu kg 0.500 0.500

Metilorange kg 0.005 0.0010

Murexid kg 0.005 0.005

Negru Eriocrom kg 0.005 0.005

 - naftalină kg 0.010 0.02

 Ortofenantrolină kg 0.010 0.010

Ortotolidină kg 0.250 0.250

Permanganat de potasiu 0.1n fiole 5 5

Răşină schimbătoare de ioni kg 2 2

Sulfat de fier şi amoniu kg 0.010 0.010

Tartrat de sodiu şi potasiu kg 6.0 6.0

Tetrarodo mercuriat dipotasic kg 4.0 8.0

Thorin kg 0.050 0.050

Verde de naftol B kg 0.005 0.005

Iodură de potasiu kg 0.150 0.150

Clorură de mangan kg 0.40 0.400

Amidon kg 0.010 0.010

Tiosulfat de sodiu 0.1n fiole 2 2

[top]

ANEXA 20

Personal de exploatare şi întreţinere necesar staţiilor de tratare a apei

 Capacitatea staţiei de tratare (l/s)

< 50 51 - 200 201 - 500 501 - 1000 1001 - 2000 >

I II III TOTAL I II III TOTAL I II III TOTAL I II III TOTAL I II III TOTAL I II

- - - - - - - - - - - - - - - - 1 - - 1 1 -

- - - - - - - - 1 - - 1 1 - - 1 1 - - 1 2 1

- - - - - - - - 1 - - 1 1 - - - 1 1 - 2 2 1

- - - - - - - - - - - - - - - - 1 - - 1 1 1

- - - - - - - - - - - - - - - - 1 - - 1 1 -

- - - - - - - - 1 - - 1 2 - - 2 2 1 - 3 2 1

- - - - - - - - 1 - - 1 1 - - 1 2 - - 2 2 1

1 1 - 2 1 1 1 3 3 2 1 6 4 2 2 8 5 3 2 10 5 3

2 1 1 4 3 2 1 6 3 2 1 6 4 2 2 8 5 3 3 11 6 5

- - - - 2 1 1 4 4 2 1 7 5 3 2 10 6 3 2 11 8 4

 
1 1 - 2 2 1 3 3 1 1 5 3 2 1 6 3 3 2 8 5 3
4 3 1 8 8 5 3 16 17 7 4 28 21 9 7 37 28 14 9 51 35 19

Observaţii :

1. În numărul personalului sunt incluşi şi cei necesari pentru zilele libere

2. În scheme nu este inclus personalul pentru pază
3. Pentru capacităţi intermediare interpolarea se face liniar cu rotunjiri

[top]

ANEXA 21
[top]

ANEXA 22

Categorii de utilaje, echipamente şi armături utilizate în staţiile de tratare

1. Utilaje de preparare şi dozarea reactivilor

- mixere

- coagulanţi granule şi soluţie

- polielectroliţi

- pentru corectare pH (var sau acizi)

- cărbune activ praf

- clor şi dioxid de clor

- ozon

2. Armături de instalaţii

- robineţi (cu acţionare manuală, electrică, pneumatică)

- clapeţi de reţinere (cu clape multiple, tip vană conică, cu regulatoare de închidere)

- reductoare de presiune

- regulatoare de nivel amonte şi aval pentru filtre

3. Utilaje aferente decantoarelor

- poduri racloare

- agitatoare în camere de amestec şi floculare

- pompe

4. Aparatură de măsură şi control

- debitmetre

- manometre

- echipamente de măsurare (traductoare) pH, turbiditate, temperatură, conductivitate, potenţial

„Zeta”, clor rezidual, densitate, redox oxigen dizolvat

5. Utilaje şi echipamente pentru îngroşarea şi deshidratarea nămolurilor

- filtre presă

- filtre bandă

- centrifuge

6. Echipamente aferente monitorizării şi automatizării proceselor tehnologice

- interfeţe de comunicaţie internă cu dispozitivele de achiziţie şi comandă şi interfeţe de

comunicaţie externă cu magistrala de date către dispecerat

- echipamente de automatizare, de achiziţie şi comandă cu dispozitive de afişare locală

- instalaţii proprii sistemelor de achiziţie şi comandă

- prin intermediul cărora se inspectează starea dispozitivelor comandate şi parametrilor

achiziţionaţi

- liniile de comunicaţie (fir sau RTU)

[top]