Sunteți pe pagina 1din 21

1

1. INTRODUCERE ÎN TEORIA ECONOMICĂ

Existenţa oamenilor în natură şi societate presupune consumul unei varietăţi mari de


bunuri şi servicii, în scopul satisfacerii unei mari diversităţi de nevoi. În acest scop, oamenii îşi
modelează comportamentul, pentru a obţine mijloacele de satisfacere a nevoilor.

1.1. Activitatea economică şi rolul acesteia.

Nevoile se prezintă ca un sistem bine conturat, cu un carater dinamic şi nelimitat,


care la un moment dat, caracterizează global atât nivelul de dezvoltare al fiecărui individ, cât
şi stadiul de dezvoltare la care a ajuns societatea. Procesul de multiplicare şi diversificare a
nevoilor se desfăşoară simultan cu apariţia de noi mijloace de satisfacere a lor, dar şi în paralel
cu formularea de către indivizi sau societate a unor idealuri şi aspiraţii tot mai variate şi
evoluate.
Activitatea umană are drept formă fundamentală de manifestare munca, proces
conştient prin care omul se defineşte pe sine ca specie şi în care sunt concentrate cunoştinţele
şi deprinderile omului, capacităţile sale de transformare şi de anticipare. Modul fundamental
în care societatea se manifestă este reprezentat de activitatea economică, proces în a
cărui dinamică se făuresc atât condiţiile materiale cât şi structura socială în care trăiesc
oamenii. În cadrul activităţii economice, oamenii intră în raporturi reciproc determinate de
interese economice, urmărind conştient realizarea unor scopuri.
Ansamblul activităţilor productive care au ca rezultat obţinerea tuturor categoriilor de
bunuri şi servicii destinate satisfacerii nevoilor (trebuinţelor) se desfăşoară într-un cadru
organizat reprezentat de economia naţională.
Diviziunea muncii şi creşterea interdependenţelor dintre activităţile economico –
sociale permit ca din unghiul de vedere al teoriei economice, structura economiei
contemporane să fie abordată atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
În cadrul structurilor verticale sunt utilizate trei concepte care în fond exprimă una şi
aceeaşi economie, abordată şi cercetată din unghiuri diferite: a) microeconomia, care studiază
2

comportamentul agenţilor economici primari (individuali) pe diferite tipuri de pieţe şi care are
ca obiective principale formularea răspunsurilor la întrebările: cum se formează preţurile
bunurilor; ce se produce în societate; cum se distribuie veniturile participanţilor; b)
macroeconomia, care reprezintă partea din teoria economică referitoare la ansamblul unei
economii naţionale şi care încearcă să explice fluctuaţiile agregatelor macroeconomice de-a
lungul timpului; c) mondoeconomia, cercetează legăturile, interdependenţele dintre
economiile naţionale, care apar ca verigi primare, privite la scară planetară.
În plan orizontal, analiza structurii economiei naţionale este efectuată atât pentru a
surprinde structurile tehnologice, de ramură şi cele teritoriale ale acesteia, cât şi pentru
elaborarea soluţiilor vizând corectarea disproporţiilor şi decalajelor existente.
Omul desfăşoară activitatea economică de producţie într-un cadru istoriceşte
determinat în condiţiile utilizării unor resurse limitate. Apare astfel necesar ca activitatea
economică să fie analizată atât în funcţie de amploarea sa, cât şi din perspectiva finalităţii
scontate. Scopurile propuse trebuie ierarhizate pe diferite perioade, iar comportamentul omului
se impune a fi evaluat în relaţia sa cu tehnica şi societatea.
Acţiunea economică are astfel ca subiect agentul economic, omul considerat
individual şi în colectiv, iar ca obiect raporturile dintre nevoi şi resurse, acestea din urmă
având o determinare obiectivă. Dezvoltarea societăţii nu este posibilă decât în condiţiile
respectării unor corelaţii cu volumul, structura şi dinamica resurselor. Totodată, raporturile
respective au o determinare subiectivă în sensul că prin voinţă, pasiune, motivaţie, mod de
înţelegere, psihologie etc., agentul economic îşi pune amprenta asupra lor. Cu alte cuvinte,
este vorba aici de relaţia dintre nişte nevoi nelimitate şi nişte resurse disponibile pentru
satisfacerea lor limitate. Caracterul limitat al resurselor este cel care face necesară teoria
economică. Dacă resursele ar fi fost nelimitate, teoria economică nu ar mai fi existat.
Resursele reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în
activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele. Acestea sunt suportul consumului.
Volumul şi calitatea resurselor condiţionează în mod esenţial gradul în care omul îşi satisface
nevoile, atât la nivel individual, cât şi social.
3

Resursele utilizate de oameni în activitatea lor economică sunt extrem de variate şi se


pot clasifica după mai multe criterii. Astfel, în cadrul resurselor primare sunt incluse
resursele naturale şi potenţialul demografic. Pe baza acestora, se formează resursele
derivate, care constau în maşini, utilaje, echipamente, construcţii ş. a. , inclusiv cunoştinţele şi
experienţa ştiinţifică.
O importanţă deosebită o au resursele naturale, întrucât, fără acestea, nici o activitate
umană nu ar fi posibilă. La rândul lor, resursele naturale, din punct de vedere al duratei
folosirii, pot fi: neregenerabile (zăcămintele de combustibili fosili şi cele de minereuri), greu
regenerabile (lemnul) şi regenerabile (pământul, apa). Din perspectiva posibilităţilor de
recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie sau de consum, resursele pot fi
clasificate în: recuperabile (o largă gamă de materii prime), parţial recuperabile (resursele
biologice, care - prin folosiri succesive - se degradează în mod treptat) şi nerecuperabile (în
special cele energetice).
Indiferent de amploarea şi diversificarea lor, de gradul de folosire sau refolosire,
resursele trebuie interpretate ca limitate, adică insuficiente acoperirii nevoilor umane - în
continuă creştere şi diversificare. Pe de o parte, există limite naturale ale resurselor - în
sensul că ele se găsesc în natură în cantităţi limitate, iar pe de altă parte, există şi limite
economice ale exploatării şi folosirii unor resurse – determinate atât de nivelurile actuale ale
costurilor de prospectare şi extracţie, cât şi de nivelul tehnologiilor. Dezvoltarea ştiinţei şi
tehnicii determină multiplicarea posibilităţilor de utilizare mai bună a unor resurse, de
reducere a consumului pe unitatea de efect util. Consumul de resurse este o mărime direct
proporţională cu gradul de cultură şi civilizaţie, ceea ce înseamnă că nevoile vor creşte odată
cu dezvoltarea generală a societăţii, solicitând tot mai multe resurse. Acestea însă, oricât de
bine ar fi valorificate cu ajutorul ştiinţei, nu pot creşte similar nevoilor.
Angajarea resurselor în procesul de producţie de bunuri materiale şi servicii
înseamnă transformarea acestora în factori de producţie.

1.2. Raritate şi alegere. Specializare şi schimb


4

După cum arătam mai sus, problema fundamentală a economiei constă în


raritatea resurselor şi a bunurilor economice şi de aceea reprezintă restricţia esenţială
care trebuie luată în considerare în organizarea şi desfăşurarea activităţii economice.
În sensul arătat, raritatea resurselor constituie prima problemă cu care se
confruntă o economie. De aceea, utilizarea raţională şi eficientă a resurselor economice
disponibile reprezintă o problemă-cheie a oricărei economii.
În aceste condiţii, singurul mod de comportament al oamenilor este de a alege între
alternativele existente, adică: între a investi sau a economisi, între diferitele bunuri care să fie
produse şi oferite pe piaţă, între a folosi o mai mare cantitate de muncă sau o mai mare
cantitate de capital într-un proces de producţie, între creşterea sau reducerea taxelor şi
impozitelor, acheltuielilor publice destinate educaţiei ş.a.m.d. Alegerea între diferite
alternative disponibile constituie, astfel, cea de-a doua mare problemă a unei economii.
Cea de-a treia mare problemă o constituie specializarea. Teoria economică studiază,
astfel, de ce participanţii la viaţa economică îndeplinesc sarcini (atribuţii) specifice,
particulare, bine conturate şi delimitate. Specializarea poate fi analizată la nivel de indivizi, de
firme şi la nivelul fiecărei ţări în parte. Fiecare participant la activitatea economică este
specializat în producerea sau distribuţia acelor bunuri la nivelul cărora, în comparaţie cu un alt
participant, este mai bun.
Unul dintre întemeietorii ştiinţei economice moderne, Adam Smith (1723-1790), a
formulat ideea potrivit căreia specializarea creează avuţia, arătând, de asemenea, că fără
specializare nu se poate menţine un nivel de trai ridicat. În lucrarea sa fundamentală,
"O cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor", Smith folosea pentru desemnarea
specializării termenul de "diviziune a muncii".
Cea de-a patra mare problemă a oricărei economii este schimbul. Schimbul
completează şi însoţeşte nemijlocit specializarea. Producătorii specializaţi nu-şi pot satisface
integral propriile lor nevoi servindu-se de propria lor producţie. De aceea, este necesar
schimbul cu bunurile create de alţi producători specializaţi, ceea ce aduce folos ambelor părţi.
Organizarea schimbului astfel încât să corespundă nevoilor oamenilor constituie o chestiune
5

esenţială a teoriei şi practicii economice. Schimbul reprezintă o realitate prezentă nemijlocit şi


permanent în lumea noastră, o realitate de care nu putem face abstracţie.
În procesul economic, indivizii sunt constrânşi de raritate să facă alegeri, opţiuni ale
căror implicaţii sunt studiate de teoria economică. Indivizii pot fi consideraţi drept principalii
"actori" ai procesului economic. În adoptarea deciziilor aceştia sunt ghidaţi de două elemente
fundamentale: costurile şi beneficiile. Cel mai important instrument utilizat de către
economişti în studierea modului în care sunt elaborate deciziile economice este analiza
marginală.
Maniera marginală de analiză economică poate fi aplicată şi în afara sferei activităţii
economice, dar bineînţeles, cu precădere în lumea afacerilor. În primul caz, aceasta înseamnă
analiza drumului care conduce la a stabili ce este “suficient” ca acţiune pentru a atinge un
anumit obiectiv. În esenţă, analiza marginală constă în compararea costurilor suplimentare cu
beneficiile suplimentare generate de o anumită activitate.
Obţinerea de către societate a producţiei în condiţiile limitării resurselor şi
cunoştinţelor tehnologice existente conduce în ultimă instanţă la formularea esenţei
problemei economice. Aceasta înseamnă că orice societate, oricât ar fi de bogată sau de
săracă, trebuie să aleagă în privinţa alocării resurselor, adică să dea răspunsuri la trei întrebări
fundamentale ale organizării activităţii economice: a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi;
b) cum se produc bunurile; c) pentru cine sunt produse bunurile.
a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi – înseamnă a preciza ce resurse vor fi
utilizate, funcţie de bunurile care vor fi produse;
b) cum se produc bunurile – reprezintă o alegere a modalităţii concrete cum vor fi
realizate, având drept efect determinarea cantităţilor din fiecare resursă (mai mult din unele şi
mai puţin din altele sau invers, funcţie de procedeul tehnologic ales);
c) pentru cine sunt produse bunurile – înseamnă că societatea trebuie să cunoască
cine vor fi beneficiarii bunurilor create, sau, cum va fi împărţit produsul naţional între
gospodării, în general între participanţii la producţia socială, între diferitele categorii sociale.
În abordarea acestor aspecte în viaţa de zi cu zi, oamenii pot face frecvent greşeala de a
confunda realitatea cu idealurile. De aceea, trebuie arătat că din perspectiva discuţiilor purtate
6

între oameni despre economia politică, aşa-numita economie pozitivă se ocupă cu prezentarea
realităţii economice ( ce, cum şi pentru cine, precum şi a comportamentului economiei), iar
ceea ce este denumit economie normativă se întemeiază pe un sistem de principii etice şi
judecăţi de valoare cu privire le ce, cum şi pentru cine produce o economie, aceste din urmă
probleme putând fi rezolvate atât pe calea dezbaterilor şi deciziilor politice, cât şi prin
utilizarea instrumentelor specifice analizei economice.

1.3. Costul de oportunitate. Curba posibilităţilor de producţie. Avantajul comparativ

Formularea unui răspuns la cele trei întrebări fundamentale presupune că societatea


trebuie să adopte o serie de decizii privind intrările şi ieşirile din economie. Intrările sunt
reprezentate de factorii de producţie, iar ieşirile sunt reprezentate prin bunurile şi serviciile
rezultate din procesele de producţie şi care se consumă în mod direct sau sunt utilizate în
continuare în alte procese de producţie.
Unul dintre conceptele cele mai importante din teoria economică este cel de cost de
oportunitate măsurat prin intermediul alternativei celei mai favorabile la care se renunţă..
Luarea unei decizii inevitabil implică sacrificarea altor alternative valabile.
Să luăm, de exemplu, cazul unui student care se înscrie la un program de masterat de
doi ani, pentru care plăteşte echivalentul în lei a 500 de Euro anual. În aparenţă, costul pe care
îl are de suportat este de 1000 Euro. Totuşi, în evaluarea costului real trebuie luat în
considerare şi costul de oportunitate. Atunci când a luat decizia de a se înscrie la acest
program, studentul respectiv a renunţat la alternativa de a-şi găsi un servici pentru care ar fi
primit un salariu – la nivelul actual al salariului minim pe economie – de cel puţin 1000 de
Euro anual. În concluzie, costul real pe care îl suportă studentul respectiv este de 1000 Euro
plus venitul la care a renunţat (2000 Euro), adică 3000 Euro. Ar mai trebui oare să adăugăm la
acest şi costul cazării şi al hranei pe perioada respectivă? Răspunsul este nu, acestea nu sunt
costuri neapărat legate de frecventarea programului de masterat, pentru că ele ar fi trebuit
suportate oricum. De cele mai multe ori, costul de oportunitate este exprimat în preţuri
relative, adică preţul unei alternative în termenii preţului unei alte alternative. De exemplu,
7

preţul unei cutii de lapte este 1 Euro, iar al unui pachet de biscuiţi este de 50 de Eurocenţi. Cu
alte cuvinte, preţul relativ al laptelui este de 2 pachete de biscuiţi. Dacă cineva mai are un
singur Euro în buzunar şi cumpără o cutie de lapte, atunci costul de oportunitate al laptelui
este de 2 cutii de biscuiţi (presupunând că biscuiţii reprezintă cea mai bună alternativă). De
multe ori, preţul relativ oferă informaţii mai valoroase pentru analiza economică decât preţul
monetar al unui bun. Din punct de vedere grafic, corespondenta costului de oportunitate este
curba (frontiera) posibilităţilor de producţie. Aceasta este reprezentarea grafică a tuturor
combinaţiilor posibile de producţie, în condiţiile în care cantitatea de resurse este dată.
Considerând, de exemplu, că într-o economie se realizează doar două produse - X şi Y
- ansamblul combinaţiilor posibile de producţie (nivelul resurselor disponibile – muncă,
pământ, capital - fiind dat) formează curba posibilităţilor de producţie, trasată în figura nr.1.
X
M
P
N

Y
Figura 1.1. Curba sau frontiera posibilităţilor de producţie.

Punctele M şi N situate pe curba posibilităţilor de producţie semnifică o utilizare


completă a resurselor disponibile; în M se produce mai mult X şi nai puţin Y decât în N.
Punctul S reprezintă alegerea unui combinaţii de producţie mai mică decât cea tehnic posibilă
şi care determină o folosire incompletă a resurselor, iar punctul P corespunde unui nivel al
producţiei imposibil de obţinut. Doar progresul tehnic este cel care poate determina o creştere
a cantităţilor realizate din toate produsele şi, deci, o deplasare spre dreapta a întregii curbe a
posibilităţilor de producţie. O deplasare pe curbă, de exemplu de la M la N, ilustrează costul
8

de oportunitate, în sensul că, pentru a realiza mai mult din Y, economia respectivă trebuie să
renunţe la a mai produce o anumită cantitate din X.
După cum se vede, un producător (o ţară) poate alege între diferite combinaţii posibile
de producţie. La baza alegerii făcute de producător stă principiul avantajului comparativ.
Înainte însă, este necesar de cunoscut principiul avantajului absolut.
Astfel, o ţară (o regiune, o firmă, un individ) deţine avantajul absolut al producerii
unui bun atunci când îl poate realiza utilizând mai puţine resurse decât alte ţări (regiuni, firme,
indivizi). Fie de exemplu doi indivizi (A şi B) care produc două bunuri (X şi Y). Producţia pe
care o poate realiza fiecare într-o zi este prezentată în tabelul următor:

X Y
A 6 3
B 4 8

A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că
fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul
nostru timp) pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul
pentru a cărui obţinere are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea
acelui bun. Deci, A va produce X şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin
comerţ, anumite cantităţi din bunurile respective.
Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în
producerea ambelor bunuri:

X Y
A 6 3
B 4 1

După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă
acesta ar fi criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi
X şi Y, deoarece produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor
specializa în funcţie de mărimea costurilor de oportunitate.
9

Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y,
individul A renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a
produce 4 bucăţi din X. Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ
(renunţă la mai puţin). Lucrurile se schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o
bucată din X, individul A renunţă la a produce o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a
produce doar un sfert din Y. Deci, în produsul X, persoana B deţine avantajul comparativ. În
consecinţă, A se va specializa în producerea lui Y, iar B în cea a lui X.
În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în
ambele produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel
produs în care are de suportat un cost de oportunitate mai mic.
În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,
economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi
îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a
constituit baza principiului avantajului comparativ.

1.4. Fenomene, procese, interese economice. Legile economice

Lumea înconjurătoare ne apare într-o infinită varietate de forme şi evenimente. Prin


contactul său direct cu această lume, omul ia cunoştinţă numai cu acele aspecte care apar şi se
manifestă la suprafaţa lucrurilor şi evenimentelor, denumite fenomene. Termenul are
etimologie greacă - din cuvântul "pheinomenon" - care înseamnă ceea ce apare, adică un fapt
observabil sau un eveniment şi reprezintă manifestarea exterioară a esenţei acestora accesibilă
cunoaşterii în mod direct, nemijlocit.
Activităţile economice pe care oamenii le desfăşoară în vederea mobilizării,
repartizării şi utilizării resurselor în scopul satisfacerii trebuinţelor lor sunt alcătuite dintr-o
multitudine de fenomene economice care se referă la cunoaşterea nemijlocită de către om a
faptelor şi evenimentelor lumii economice.
10

O caracteristică proprie fenomenelor economice este aceea că ele presupun în mod


obligatoriu, direct sau indirect, prezenţa şi participarea din partea omului cu atributul său de
"homo oeconomicus".
Fenomenele economice au o determinare obiectivă, dar, în acelaşi timp, sunt
influenţate activ de către factorul subiectiv, reprezentat prin om şi prin societate, în
ansamblul ei.
a) determinarea obiectivă rezultă din relaţia obiectivă dintre existenţa socială
(privită în sensul satisfacerii trebuinţelor) şi natură. Deci, activitatea economică şi, prin
aceasta, existenţa oamenilor nu sunt posibile decât în condiţiile respectării unor raporturi de
interdependenţă care se formează între fenomene economice, a căror negare ar avea ca rezultat
negarea existenţei omului. De aceea, subiecţii activităţii economice sunt nevoiţi să respecte
corelaţiile structurale existente de facto între resurse şi trebuinţe, în condiţii concret istorice
date de dezvoltarea tehnică şi socială.
b) influenţa activă a factorului subiectiv (om, societate) asupra activităţii
economice constă în aceea că, în raporturile de interdependenţă dintre fenomenele economice,
subiectul acestei activităţi îşi pune amprenta prin voinţă, decizii, mod de înţelegere ş.a. asupra
fenomenelor. Astfel, conştientizarea de către subiect a realităţii are un un anumit specific bine
determinat. Această conştientizare se transpune în comportamentul individual şi social care
poartă denumirea de acţiune economică, aceasta fiind bazată pe raţiune şi motivată cauzal.
Transformările cantitative şi calitative pe care le cunosc fenomenele economice în
timp şi spaţiu poartă denumirea de procese economice.
Conţinutul şi sensul transformărilor care au loc în viaţa economică sunt determinate
atât de relaţiile de interdependenţă în care se găsesc fenomenele economice, cât şi de voinţa
oamenilor. Rezultatul final al studierii relaţiilor de interdependenţă dintre fenomenele
economice îl constituie descoperirea, studierea şi utilizarea legilor economice. În cazul în
care se au în vedere transformările determinate de voinţa oamenilor, trebuie analizate cu
precădere interesele oamenilor, care determină scopurile, acţiunile şi comportamentul
acestora.
11

Fenomenele economice sunt ordonate, rânduite şi legate între ele prin raporturi cauzale
sau funcţionale care se constituie în legi economice a căror descoperire este sarcina ştiinţei
economice. Legea economică este expresia teoretică, abstractizată a unor raporturi
esenţiale, cauzale, funcţionale din interiorul fenomenelor economice, ca şi dintre acestea,
raporturi caracterizate printr-o relativă constanţă si repetabilitate în cadrul unor
condiţii date.
Apare necesară o distincţie care trebuie făcută între legile economice - pe de o parte şi
legile juridice şi cele ale naturii, pe de altă parte. Astfel, legile juridice desemnează reguli de
drept promulgate de autoritatea care reprezintă şi guvernează o societate. De asemenea, legile
economice nu trebuie opuse, dar trebuie distinse de legile naturii. În concluzie, obiectul
cunoaşterii legilor economice îl constituie fenomenele economico-sociale care rezultă din
întrepătrunderea unor acte individuale, raţionale şi voite. Legile economice au specificitatea că
acţionează prin intermediul oamenilor, aceasta presupunând existenţa anumitor scopuri. În
sfârşit, legile economice acţionează numai în anumite condiţii. Schimbarea acestor condiţii,
este un fapt care stă în puterea omului, care modifică şi forma de manifestare şi consecinţele
acţiunii legilor economice.
Pentru desfăşurarea unei activităţi economice raţionale şi eficiente, capabile să
satisfacă trebuinţele oamenilor, cunoaşterea şi utilizarea legilor economice are o deosebită
însemnătate atât teoretică, cât şi practică. Dacă am admite că legile economice nu există,
atunci măsurile şi deciziile de ordin economic ar putea fi adoptate şi realizate la întâmplare,
ceea ce ar duce la un grad mare de incertitudine a consecinţelor acţiunii lor. Legile economice
ne informează mai mult sau mai puţin asupra consecinţelor probabile ale unui anumit fenomen
economic sau ale unei anumite măsuri legislative, iar aproximarea va fi cu atât mai exactă cu
cât condiţiile reale se vor apropia mai mult de cele ipotetice pentru care legea a fost formulată.
Legile economice ne permit în acest mod să prevedem tendinţele, liniile de conduită probabilă
pe care agenţii economici le pot adopta în condiţiile economiei de piaţă. Mai mult, ţinând
seama de faptul că legile economice acţionează numai în anumite condiţii date, agenţii
economici pot crea câmpul de acţiune al unei legi sau alteia, potrivit intereselor lor, evitând
astfel efectele negative şi stimulându-le pe cele pozitive.
12

Legile economice nu sunt ireconciliabile cu libertatea individului, ci, dimpotrivă, sunt


rezultatul acesteia; ele nu sunt altceva decât raporturi care se stabilesc între fiinţe libere,
libertăţi condiţionate doar în raporturile lor cu celelalte fiinţe, ca şi raporturile cu mediul
natural.
Transformările pe care le cunosc fenomenele economice sunt cauzate şi de voinţa
oamenilor care caută să înfăptuiască aceste transformări, prin acţiunea lor conform scopurilor
propuse. În atingerea acestor scopuri, oamenii pornesc de la interesele lor.
Conceptul de interes desemnează ceea ce este important pentru cineva. El exprimă
stimulul activităţii omeneşti şi se concentrează în străduinţa depusă pentru desfăşurarea unei
activităţi sau pentru satisfacerea unor trebuinţe.
Interesele economice sunt o formă socială a trebuinţelor economice şi expresia
relaţiilor reciproce dintre agenţii vieţii economico-sociale. Ele sunt un element de compoziţie
al mecanismului acestei activităţi.
Privite în totalitatea şi în interdependenţa lor, interesele economice alcătuiesc un sistem
complex şi multiplu. El este format din interesele personale (ale individului), colective (ale
grupului), generale (ale societăţii), private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice (cu
frecvenţe diferite), accidentale, pasive (fără a fi însoţite de acţiune) şi active (dublate de
acţiune), regionale şi naţionale etc.
Caracterul eterogen al purtătorilor intereselor face ca acestea să nu coincidă
întotdeauna. Faptul că un individ este în acelaşi timp purtătorul intereselor personale, colective
şi sociale permite ca între interese să se realizeze o concordanţă, chiar armonie.
În cadrul acestui sistem, interesele personale reprezintă forţa motrice a oricărei
activităţi; apărarea de către fiecare individ a propriului interes duce la asigurarea interesului
general. Aşadar, resortul esenţial al progresului economic este reprezentat de activitatea
individului stimulată de interesul personal. Această recunoaştere are o foarte mare
importanţă din perspectiva formulării de politici economice. Astfel, pentru a realiza o
modificare a comportamentelor (indivizilor, firmelor etc.), factorii de decizie politică trebuie
să reuşească să modifice stimulentele, interesele care le determină.
13

În decursul evoluţiei ştiinţei economice, noţiunii de interes personal i s-au dat mai
multe înţelesuri. Astfel, la clasici, acesta avea caracter de lege naturală, era subordonată
principiului minimului de efort. De pildă, Adam Smith considera că singurul impuls al
activităţii economice este interesul particular al individului, premisă pe care el o socoteşte
axiomatică. Acesta era considerat corespunzând "naturii omeneşti" şi reprezintă - ca atare - un
adevăr universal şi neschimbător. În concepţia clasică, însemnătatea interesului individual
rezidă în aceea că el se constituie ca regulator al întregii activităţii economice, ca armonizator
al intereselor individului cu cel general.
În concepţia neoclasicilor, interesul personal, care este şi fundamental, devine ceea ce
astăzi numim principiul hedonist (de la grecescul "hedone" - plăcere), conform căruia orice
om caută să obţină plăcerea şi să evite truda, vizând în orice circumstanţă să obţină maxim de
plăcere cu minim de efort.
În orice împrejurare, interesul slujeşte drept motiv pentru anumite acţiuni ale omului
îndreptate spre realizarea unor scopuri. Astfel, lanţul trebuinţe - interese trebuie completat:
trebuinţe - interese - scopuri - acţiuni.
În ceea ce priveşte acţiunea socială, în interpretarea uzuală ea constă în trecerea de la
o stare iniţială la o altă stare prin participarea oamenilor asociaţi, organizaţi într-o formă de
colectivitate umană. Acţiunea socială presupune, pe lângă existenţa oamenilor ca subiecţi
(agenţi) ai acţiunii, mijloacele de realizare, interesele, scopurile şi motivaţiile acţiunii sociale.
Totalitatea acţiunilor tipice ale subiecţilor economici formează comportamentul economic, în
care se manifestă în mod concret şi dinamic relaţiile economice.
Ansamblul de idei, concepte abstracte, ordonate între ele, care reflectă pe planul
gândirii fenomene şi procese economice existente, dezirabile sau presupuse, reprezintă
ceea ce numim teorie economică. Ea este alcătuită din noţiuni economice (concepte sau
categorii economice), enunţuri sau teze economice ierarhizate şi corelate între ele, precum şi
din principii şi legi economice.
Dacă prin voinţa lor, oamenii acţionează în domeniul economicului pentru atingerea
unor scopuri, această acţiune este un rezultat şi al ideilor şi concepţiilor economice. Teoriile
economice devin, deci, instrumente ale acţiunii sociale.
14

În condiţiile economiei de piaţă, ralierea la o teorie economică sau alta trebuie să dea
răspuns la problemele întrebuinţării resurselor rare, ale costului unor decizii comparativ cu
altele etc. În particular, sarcina principală a teoriilor economice în condiţiile economiei de
piaţă este aceea ca, în funcţie de scopurile stabilite şi de condiţiile existente, să elaboreze
soluţiile de utilizare optimală a resurselor economice şi modalităţile de realizare a bunăstării.

1.5. Principalele momente ale apariţiei şi dezvoltării teoriei economice

Dezvoltarea economică a societăţii a determinat apariţia încă din cele mai vechi
timpuri a preocupărilor oamenilor de a explica evoluţia fenomenelor şi proceselor economice,
de a formula legităţile care guvernează viaţa economică, astfel punându-se bazele constituirii
teoriei economice, ale formării ştiinţei economice ca domeniu de sine stătător al cunoaşterii.
Economiei i-a trebuit însă mult timp pentru a se constitui ca ştiinţă.
Astfel, cel mai vechi cod de legi cunoscut la ora actuală, „Codul lui Hamurabi”1,
stabilea anumite reguli în privinţa drepturilor de proprietate, împrumuturilor, dobânzii,
salariului şi chiar a duratei muncii.
Biblia conţine o serie de prescripţii în favoarea săracilor (care azi ar fi elemente ale
politicii de protecţie socială), cum ar fi, de exemplu, obligaţia de a lăsa o parte din recoltă la
marginea câmpului. Este prezentă de asemenea şi ideea de ciclu economic, sub forma
cunoscutului vis în care apar şapte vaci grase, urmate de şapte vaci slabe, adică şapte ani de
recolte foarte bune (deci de creştere economică, în termenii de azi), urmaţi de şapte ani de
recolte slabe (recesiune economică), când oamenii vor trebui să supravieţuiască pe baza
economiilor pe care le-au făcut în anii anteriori.
Gândirea economică din Grecia antică îşi aduce contribuţia sa la evoluţia teoriei
economice prin concepţiile filozofilor Xenofon (430 – 355 î. e. n.) şi Aristotel (384 – 322 î. e.
n.) care au încercat să formuleze o definire a “economiei” ca ştiinţă, să elaboreze o definire
economică a bunurilor, să analizeze diviziunea socială a muncii, în legătură cu care este

1
Colecţie de legi şi edicte ale regelui babilonian Hamurabi (1792-1750 î.Ch.). O copie a codului, gravată pe un
bloc de piatră de 2,4 m., a fost dezgropată de o echipă de arheologi francezi la Susa, în Irak în 1901-1902 şi se
găseşte în prezent la muzeul Luvru.
15

formulată teza dependenţei directe a acesteia de dimensiunile pieţei (la Xenofon). Au încercat
definirea obiectului şi trăsăturilor economiei politice, demonstrarea necesităţii marelui comerţ
maritim cu regiuni îndepărtate, stabilirea faptului că legea schimbului de mărfuri este
echivalenţa după un anumit criteriu a mărfurilor care se schimbă, sau, demonstrarea tezei
potrivit căreia apariţia banilor decurge direct din schimbul de produse şi intuirea procesului
obiectiv al folosirii banilor în calitate de capital (toate aceste din urmă idei aparţinând lui
Aristotel). Cu toate acestea, evident, economia la vremea respectivă era total diferită de cea pe
care o cunoaştem astăzi: întreprinderea avea dimensiuni artizanale, multe prestaţii erau
obligatorii, iar prezenţa pieţei nu era întotdeauna necesară.
În evul mediu, ecxonomia rămâne subordonată moralei şi de aceea dorinţa de câştig
sau de bogăţii materiale sunt respinse de ideologia dominantă în epocă. Abia spre sfârşitul
evului mediu se conturează procesul de emancipare a gândirii economice faţă de biserică, de
morala creştină şi de concepţiile medievale. Este proclamată autonomia puterii de stat faţă de
cea religioasă şi se dezvoltă un prim curent de gândire economică - mercantilismul. Acesta a
cunoscut răspândire în Europa între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVII-lea şi a constituit suportul teoretic al politicii de acumulare a capitalului practicate de un
şir de state. Mercantilismul are două caracteristici esenţiale: prima dintre ele are în vedere că
ramura importantă în economie este comerţul, iar cea de a doua susţine implicarea statului în
economie, prin practicarea unor politici intervenţionist-protecţioniste.
Reprezentanţii acestui curent consideră comerţul ca izvor nemijlocit al avuţiei, iar
comerţul exterior ca factor unic care contribuie la sporirea cantităţii de bani dintr-o ţară.
Mercantiliştii, susţinători ai rolului statului în economie, au abordat pentru prima oară
categoria economică de profit şi, de asemenea, au acordat o atenţie deosebită problemei
importului de mărfuri străine, cu ajutorul politicii vamale. Unul dintre cei mai de seamă
reprezentanţi ai mercantilismului – francezul Antoine de Montchréstien -, foloseşte pentru
prima dată, în anul 1616, termenul de economie politică pentru a denumi ştiinţa economică,
termenul având o etimologie în limba greacă (oikos = casă; nomos = lege; politeia = cetate,
oraş, societate). Recomandările lor de politică economică vizează interzicerea ieşirii din ţară a
materiilor prime necesare industriei naţionale, limitarea intrărilor de produse manufacturate,
16

necesitatea ca doar cetăţenii ţării respective să practice comerţul sau necesitatea înfiinţării unor
manufacturi de stat.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se afirmă doctrina economică fiziocrată.
Aceasta reduce economia la agricultură, singura ramură considerată capabilă să creeze
« produs net » şi, pe de altă parte, promovează teza existenţei unei « ordini naturale » şi prin
urmare, a necesităţii descoperirii legilor obiective care guvernează funcţionarea societăţii.
Concepţia fundamentală a fiziocraţilor este sintetizată în celebra lucrare « Tabloul
economic » (1758), elaborată de francezul François Quesnay (1694-1774), considerat în
istoria gândirii economice drept autorul primei reprezentări a circuitului macroeconomic. De
asemenea, fiziocraţii au formulat în mod lapidar cunoscuta lozincă a liberalismului economic
« laissez-faire, laissez-passer » (lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc). Cu alte cuvinte,
doctrina fiziocrată apare în opoziţie cu politica intervenţionistă preconizată de mercantilişti,
susţinând importanţa concurenţei şi a mecanismului liber al preţurilor.
Trecerea de la producţia manufacturieră la cea maşinistă (revoluţia industrială) şi
dezvoltarea tendinţelor liberale care triumfă la începutul secolului al XIX-lea au impulsionat
dezvoltarea gândirii economice concretizată într-un nou demers ştiinţific reprezentat de teoria
economică clasică (şcoala clasică de economie politică).
Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai economiei politice clasice pot fi menţionaţi:
 Adam Smith (1723–1790) – economist şi filozof britanic, considerat adesea
“părintele” economiei politice moderne, datorită în primul rând lucrării “O cercetare asupra
naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor” – 1776, în care argumentează că munca este izvorul
tuturor avuţiilor. De asemenea, Smith s-a impus prin analiza riguroasă a diviziunii muncii, prin
abordarea sistematică a teoriei valorii, a preţurilor şi monedei, mergând până la creşterea
economică, cât şi prin viziunea sa optimistă asupra evoluţiei economiei de piaţă.
 David Ricardo (1772–1823) – cunoscut prin lucrarea “Despre principiile
economiei politice şi impunerii” – 1817. În doctrina sa, Ricardo a adus contribuţii marcante la
teoria valorii, a preţului, repartiţiei, emisiunii monetare, precum şi în teoria rentei şi a
schimburilor economice internaţionale.
17

 Thomas Robert Malthus (1766–1834) – economist şi teolog englez, cunoscut prin


analiza în lucrarea “Eseu asupra populaţiei” – 1798, a corelaţiei dintre evoluţia economică şi
evoluţia populaţiei.
 Jean Baptiste Say (1767–1832) – economist francez, ale cărui contribuţii
importante sunt concepţia despre conţinutul şi rolul factorilor de producţie, concepţia privind
moneda (aceasta nu este dorită decât pentru bunul care poate fi cumpărat cu ea) şi formularea
legii debuşeelor (valoarea oricărui produs se transformă în venituri pentru cel care l-a creat).
Lucrarea care l-a consacrat este “Tratat de economie politică” (1803).
Şcoala clasică de economie politică se concentrează pe ideea potrivit căreia valoarea
este munca încorporată în marfă, care constituie punctul central al analizelor economice.
Reprezentanţii economiei politice clasice au fost apărătorii liberalismului economic, dar au
avut o viziune pesimistă asupra evoluţiei pe termen lung a societăţii, deoarece aceasta este
împărţită în clase sociale care se confruntă în procesul repartiţiei rezultatelor activităţii
economice.
La mijlocul secolului al XIX-lea, din economia politică clasică s-au desprins două
direcţii opuse privind teoriile economice concretizate în gândirea marxistă şi şcoala
marginalistă.
Karl Marx (1818 – 1883), fondator al gândirii economice care îi poartă numele, a
aprofundat teoria valorii muncă, dar a adus şi alte contribuţii în dezvoltarea teoriei reproducţiei
capitalului social, în teoria plusvalorii, a crizelor economice, a planificării economice etc.
Teoria economică marxistă a urmărit în primul rând scopuri ideologice şi nu practica
economică şi pentru faptul că ea a fost transformată într-o dogmă, întregul sistem al economiei
centralizate construit pe fundamentele ei, nu a avut capacitatea de a-şi dovedi viabilitatea şi s-a
destrămat.
A doua direcţie desprinsă din şcoala clasică de economie politică este teoria
marginalistă. Fondatorii ei sunt consideraţi: Stanley Jevons (1835 - 1882) - Anglia,
reprezentanţii şcolii austriece: Carl Menger(1840 - 1921) - susţinător al teoriei utilităţii
marginale, Friedrich von Wieser (1851 - 1926) şi Eugen von Böhm-Bawerk (1851 - 1914)
şi reprezentanţii şcolii de la Lausanne, printre care Leon Walras (1834 - 1910) - Franţa şi
18

Vilfredo Pareto (1848 - 1923) - economist şi sociolog italian. Spre deosebire de teoreticienii
clasici şi de gândirea marxistă, care explicau originea valorii prin munca concretizată în
bunuri, marginaliştii văd originea valorii în om, în dorinţele şi nevoile sale. Dacă economiştii
clasici au fost creatorii teoriei obiective despre valoare, marginaliştii au întemeiat teoria
subiectivă despre valoare.
În gândirea economică, marginaliştii s-au remarcat nu atât prin teoria lor despre
valoare, ci prin analiza efectuată asupra mecanismului economiei de piaţă. Demersul lor
ştiinţific porneşte de la ideea unei economii pure, abstracte, impunând conceptul de
"concurenţă perfectă". În acest cadru, ei au urmărit comportamentul unui agent economic
izolat, ipotetic atât în calitatea sa de producător ofertant, cât şi în cea de consumator, iar modul
de abordare a problemelor economice este împrumutat din ştiinţele exacte şi se bazează în
special pe calculul marginal, pe împletirea analizei economice cu instrumentarul matematic.
Întregul orizont al activităţii economice este analizat prin prisma agentului economic, ceea ce
face ca demersul lor să fie, prin excelenţă, microeconomic. Concentrându-se asupra studiului
pieţei şi al economiei de piaţă, marginaliştii sunt consideraţi a fi apologeţii acestei economii,
neacordând atenţie problemelor acumulării şi dezvoltării în perspectivă a activităţii
economice. Aceste teorii sunt dominante la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul
secolului XX.
Pe această filiaţie se impune gândirea neomarginalistă, având ca reprezentanţi de
seamă pe Ludwig von Mises (1881 - 1973), F. A. von Hayek (1899 - 1992, laureat al
premiului Nobel în 1974) şi J. R. Hicks (1904 - 1989, premiul Nobel în 1972). De asemenea,
se impune şi efortul de sinteză între punctele de vedere marginaliste şi cele neomarginaliste
(şcoala de la Cambridge) datorat lui Alfred Marshall (1842 - 1924). Neomarginaliştii, având
în vedere restricţiile cărora trebuie să le facă faţă agentul economic, substituie conceptul de
valoare-dorinţă cu cel de opţiune (alegere). Pe ce se bazează opţiunea? Pentru bunurile de
producţie - pe însuşirile lor fizice, deci, obiective, iar pentru bunurile de consum - pe
psihologia consumatorului, deci, pe criterii subiective. Neomarginaliştii efectuează analizele
lor pornind de la agentul economic, adică predominant la nivel microeconomic. Chiar şi
problematica echilibrului economic general este abordată prin extinderea cererii
19

consumatorului şi a ofertei producătorului la mai multe bunuri pe piaţă (relaţia de echilibru pe


n-1 pieţe atrage după sine în mod necesar echilibrul pe piaţa n).
La începutul secolului XX, dezvoltarea economiilor occidentale ridică noi probleme în
faţa teoriei economice. Este vorba de dominaţia pieţei de către monopoluri, oligopoluri şi
monopsonuri, ceea ce schimbă datele analizei efectuate de predecesori. Piaţa nu mai poate fi
considerată absolut liberă, concurenţa perfectă şi dependenţa agenţilor economici de un preţ
exogen devin îndoielnice. Acţiunea agenţilor economici, ca să fie eficientă, trebuia adaptată
acestor noi condiţii, respectiv unei "concurenţe imperfecte".
Teoria pieţei cu concurenţă imperfectă a fost dezvoltată în special de economiştii
englezi Joan Robinson (1903 - 1983) şi Edward Chamberlain (1889 - 1967), prin lucrările
lor "Economia politică a concurenţei imperfecte" şi, respectiv, "Teoria concurenţei
monopolistice", ambele apărute în 1933.
Teoria economică bazată pe analiza microeconomică a constituit şi reprezintă şi astăzi
un instrument util de analiză a fenomenelor pieţei şi concurenţei în evoluţia lor, de analiză a
comportamentului producătorului şi consumatorului atât în condiţiile concurenţei perfecte, cât
şi ale celei imperfecte, dar se dovedeşte insuficientă pentru înţelegerea unor probleme de
ansamblu, cum ar fi crizele economice care blochează atât activitatea economiilor naţionale,
cât şi pe cea a agenţilor economici. Mai mult, această analiză nu poate oferi idei şi instrumente
pentru a găsi remediile necesare prevenirii, atenuării sau ieşirii din criză. În faţa teoriei
economice se impunea o nouă abordare a fenomenului, o nouă optică în înţelegerea activităţii
economice de ansamblu, care nu reprezintă o sumă a acţiunii agenţilor izolaţi, ci o
interacţiune. De acţiunea indivizilor depinde activitatea de ansamblu şi invers. Viziunea
macroeconomică a economiei de piaţă deschide un nou câmp de analiză a fenomenului
economic.
Fondatorul analizei macroeconomice este economistul englez John Maynard
Keynes (1883 - 1946), lucrarea sa de bază dedicată acestui tip de analiză intitulându-se
"Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor" (1936).
În opera acestuia sunt definite unele categorii macroeconomice noi, cum ar fi:
produsul naţional brut şi net, o serie de corelaţii de echilibru, teoretizarea ciclului
20

macroeconomic. Analiza macroeconomică keynesiană introduce în teoria şi practica


economiei de piaţă un nou agent economic, statul, dezvoltând teoria multiplicatorului de
investiţii, de consum, de cheltuieli bugetare. Teoria keynesiană stă la baza unor noi politici
macroeconomice care au ca obiect prevenirea sau atenuarea efectelor crizelor economice,
combaterea şomajului, înfăptuirea creşterii economice, respectiv asigurarea sporirii produsului
social şi a venitului naţional ca o tendinţă fermă şi de perspectivă. Într-un fel, keynesismul
revine la ideea unui stat intervenţionist lansată câteva secole mai devreme de mercantilişti.
După cel de-al doilea război mondial, teoria economică este dominată de gândirea
postkeynesiană (neokeynesismul), care se concretizează în dezvoltarea teoriei creşterii
economice şi elaborarea de modele de creştere macroeconomică la nivelul economiilor
naţionale şi, ulterior, la nivel mondial. Teoriile postkeynesiene abordează şi probleme de
"planificare economică" – privită ca formă de intervenţie a statului în economia de piaţă
contemporană.
Ca o ripostă la şcoala economică keynesiană, se afirmă curentul de gândire economică
denumit monetarism (şcoala economică de la Chicago), care după anul 1960, dezvoltă teza
conform căreia tulburările din sectorul monetar sunt cauza principală a instabilităţii în
economie. Concepţia monetaristă este sintetizată în lucrările profesorului american Milton
Friedman şi ale colaboratorilor săi.
În evoluţia sa, viaţa economică ridică în continuare noi probleme: stagnare economică
asociată cu inflaţie, noi forme de crize şi, în special, apariţia fenomenelor economice globale
(mondiale). Este vorba de criza energetică, de materii prime, alimentară, de creşterea
populaţiei, de implicaţiile ecologice, de perspectivele pe care le ridică noile tehnologii şi, în
special, problemele decalajelor economice, accentuate prin constituirea unor noi economii
naţionale - grupate sub denumirea generică de "lumea a treia".
O tendinţă nou conturată la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970 în evoluţia
gândirii economice pe plan mondial este cea reprezentată de apariţia modelelor şi teoriilor
globale de creştere economică, determinată de globalizarea unor probleme economice
grave (inflaţia, creşterea nefirească a cheltuielilor militare, persistenţa subdezvoltării,
accentuarea decalajelor economice dintre ţările lumii, poluarea mediului etc.), paralel cu
21

înregistrarea unor progrese substanţiale în desfăşurarea cercetărilor interdisciplinare şi


în modelarea şi analiza creşterii economice la scară macro şi mondoeconomică.
Cel mai important moment în această privinţă este reprezentat de crearea în 1968, la
iniţiativa economistului italian Aurelio Peccei, a "Clubului de la Roma", ca organizaţie
internaţională având drept obiectiv înţelegerea interdependenţelor globale dintre domeniile
economic, politic, social şi natural şi care şi-a propus să elucideze aspectele complexe
devenite îngrijorătoare pentru toată omenirea, să iniţieze noi direcţii în politică, astfel încât să
fie preîntâmpinate şi depăşite situaţiile grave, pe care organizaţiile tradiţionale la nivel
naţional nu le pot aborda şi soluţiona eficient.
La toate acestea, în ultimul deceniu al secolului XX, se mai adaugă încă o
problemă majoră, cea a tranziţiei de la o economie cu planificare centralizată la o
economie de piaţă.