Tema şi motivul literar

Tema este element al structurii operei literare, constituindu-se prin corelarea funcţională a motivelor
între ele (cf. Boris Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica).
În mod curent, tema este definită astfel: un aspect dintre cele mai generale ale realităţii surprinse
artistic în opera literară (un domeniu, o idee, o atitudine, un sentiment etc.) în jurul cărora se încheagă
acţiunea unei opere artistice.
Numărul temelor este relativ restrâns, circulând nu numai în literatură, ci şi în celelalte arte.
Teme: natura, iubirea, timpul, războiul, geniul, patriotismul, moartea, destinul, copilăria, aventura -
călătoria, jocul, istoria, condiţia umană (viaţa, moartea, fericirea, suferinţa, eşecul existenţial), destinul omului
superior (condiţia geniului), a aspiraţiei spre ideal, a creaţiei şi creatorului, a jertfei creatoare, tema vârstelor
(copilăria, adolescenţa etc.), a raportului dintre om şi Dumnezeu, a eroismului, a luptei (pentru libertate, pentru
dreptate).
Exemplu:
Tema iubirii – Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu
Tema jertfei pentru creaţie – balada Monastirea Argeşului
Tema copilăriei – Amintiri din copilărie de Ion Creangă
Tema condiţiei omului superior – Luceafărul, Oda (în metru antic), Scrisoarea I de M. Eminescu
Tema istoriei – prezentul dezamăgitor versus trecutul glorios – Scrisoarea III de M. Eminescu
În sistemul operei literare, motivul reprezintă modalitatea de reliefare a temei.
Ex: În elegia Mai am un singur dor, de M. Eminescu, motive precum singurătatea, marea, codrul,
teiul, izvorul, luna pun în evidenţă tema morţii.

Motivul literar este element component al unei opere literare, definit prin repetabilitate. Este, de
asemenea, modalitatea prin care se realizează tema în operă. Motivul poate consta într-un simbol, o idee, o
imagine reluate sau subliniate cu insistenţă şi care contribuie la definirea mesajului unei opere.
După locul deţinut în opera literară, motivul poate fi:
- central sau fundamental (mioara năzdrăvană din Mioriţa);
- lateral sau secundar (fântâna din Monastirea Argeşului);
- orb sau irelevant pentru desfăşurarea acţiunii
După maniera de exprimare, motivul poate fi:
- explicit (numit printr-un cuvânt – teiul, luna, turnul; o sintagmă, o propoziţie, un personaj – mioara);
- implicit (sugerat de imagini poetice: motivul singurătăţii (Mai am un singur dor, de M. Eminescu;
motivul desacralizării lumii în Paradis în destrămare, de L. Blaga)
Motivul central care se repetă se numeşte laitmotiv. (ex. Plumbul este laitmotivul din poezia Plumb, de
G. Bacovia; rozele sunt laitmotivul din Rondelul rozelor de august, de Al. Macedonski.)
Motivul se concretizează în:
- personaj (motivul lui Făt-Frumos, al măicuţei bătrâne din Mioriţa, al mamei vitrege, al calului
năzdrăvan, al îndrăgostitului, al copilului obraznic etc.)
- obiect (motivul obiectelor folositoare – arcul, hainele tatălui, săgeţile, paloşul – în basme; codrul,
teiul, lacul, marea, luna la Eminescu)
- număr simbolic (3, 7, 9, 12, 99);
- formule specifice (în basme – formule iniţiale, mediane şi finale)
- maxime (motive implicite – carpe diem, vanitas vanitatum, fortuna labilis, fugit irreparabile tempus,
ubi sunt qui ante nos)
Motivele literare capătă note particulare în funcţie de gen, specie, curent literar. Cel care îi oferă o notă
particulară este creatorul.

Alte exemple:
Obiecte: motive acvatice (izvorul, lacul, marea, ploaia, lacrima; apa vie/apa moartă; zăpada), motivul focului, al
pietrei (preţioase), motive vegetale (iarba; motive florale: floarea albastră, crinul, trandafirul…; arborele sacru:
teiul, salcâmul, bradul, gorunul…); motive terestre (codrul, grădina, muntele, dealul), motive astrale (steaua,
luceafărul, luna, soarele, norul); motivul obiectelor fermecate (paloşul fermecat, armura tatălui, oglinda, peria,
basmaua…) obiecte simbolice (cartea-simbol cultural, treapta-simbol ascensiv, oglinda-simbol al reflectării în
conştiinţă, cheia-accesul, calea, soluţia, lacătul-interdicţia, masca-aparenţa, jocul, rolul, plugul-munca, ochiul-
cunoaşterea prin contemplare, buzele-rostirea, cunoaştere prin cuvânt, sărut, inima-iubirea).
Motive cromatice: verdele-viaţă, tinereţe; albul-puritate, ideal; negrul-simbol al morţii. La simbolişti
semnificaţiile culorilor sunt modificate (ex. galben -ftizie, boala; albul - moarte; verdele - cocleală; roşu - sânge,
răni oribile, moarte etc)
Cifre: zero (nimicul, golul, vidul, perfecţiunea increatului), unu (cifră sacră - Divinitatea nepereche), doi
(pereche, cuplul originar), zece (totalitate = fiinţa + nefiinţa 1+0), doisprezece (ciclu temporal), trei, şapte ani
pământeşti (un an cosmic), nouă (cifre fatidice).
Sentimente: dorul (M. Eminescu), suferinţa, bucuria, comuniunea om-natură (Mioriţa, M. Eminescu), aspiraţia
spre ideal, nostalgia absolutului (M.Eminescu, T. Arghezi, N. Stănescu), răul existenţial, spleen-ul (G. Bacovia),
solitudinea (Eminescu, Bacovia), fascinaţia morţii, uitarea prin somn/visare (Eminescu, Ion Barbu);
Acţiuni/situaţii arhetipale: vânătoarea magică (Eminescu, Şt. Aug. Doinaş), transhumanţa, călătoria iniţiatică,
coborârea în infern, zborul, călcarea interdicţiei (basmul Tinereţe fara batrâneţe...), lumea ca teatru Eminescu –
Glossa), viaţa ca vis Eminescu – Sărmanul Dionis)…
Personaje: mitologice: Orfeu, Prometeu, Ulise, Hercule, Sisif… biblice : Isus, Lucifer, sarpele, Adam, Eva,
Cain şi Abel, Iuda, magul, profetul… folclorice : Zburătorul, Manole, ciobanul mioritic, haiducul, câinele
credincios, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, calul năzdrăvan, zâna, ursitoarele, zmeul, strigoiul, ielele…din
literatura cultă: Oedip, Hamlet, Romeo si Julieta, Don Quijote, Don Juan, Faust.
Modele mitice/ legendare: mitul cosmogonic, mitul jertfei pentru creaţie, al destinului christic, al păsării
Phoenix, motivul labirintului, păcatul originar, pactul cu diavolul…
Viziunea artistică – paricularităţile care compun concepţia despre lume a unui scriitor, aşa cum apare ea
transfigurată în opera literară.