Drept Civil. Obligatii.

-Suport de Curs-

Dupa Tratatul elementar de drept civil.

Obligatiile 2012 Editura Universul Juridic de
Liviu Pop

1
 Clasificarea obligatiilor
1. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face. În dreptul civil, prin
obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. Aşadar, „a
da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu
trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă
fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este
şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de
ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din
urmă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se
încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia
locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în
temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune
sau de la anumite acţiuni.
Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui
drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală
de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă
unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă
nu s-ar fi obligat la abţinere.
Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm: obligaţia ce
revine oricărei persoane de a nu stânjeni exerciţiul dreptului de proprietate al titularului unui
asemenea drept; obligaţia proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua
sau îngreuna exerciţiul servituţii; obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei
servituţi, de către proprietarul unui teren faţă de vecinul său de a nu construi la o distanţă mai
mică de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.
Ca obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanţă), menţionăm: obligaţia
pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va efectua piaţa
către împrumutător, obligaţia depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia
asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerţ concurent etc.

2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative. Această clasificare reprezintă o

variantă a clasificării anterioare.
Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie
obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această
categorie obligaţia de a nu face.
Interesul acestei împărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exemplu, în ceea ce priveşte una
dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda daune-interese creditorului ca
urmare a neexecutării obligaţiei ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare, anume
punerea în întârziere a debitorului. în regulă generală, în cazul încălcării unei obligaţii de a nu
face, debitorul este de drept în întârziere [art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.], pe când, în

2
cazul încălcării unei obligaţii pozitive, în principiu, este necesară punerea în întârziere a
debitorului [art. 1528 alin. (2) C. civ.].

3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. Obligaţiile de rezultat (numite şi

obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un
rezultat determinat, deci caracteristic acestora este faptul că obligaţia este strict precizată sub
aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o
anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Aşa cum spune art. 1481 alin. (1) C.civ., „în
cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi
diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa
pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat. Art. 1481
alin. (2) C.civ. precizează că „în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.

4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem.

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut; în alte
cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi
dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.
Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se caracterizează prin
aceea că este strâns legată de un lucru, astfel încât creditorul îşi poate realiza dreptul său numai
dacă titularul actual al dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest
drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului obligaţional. Aşadar, obligaţia
scriptae in rem este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele
şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv,
chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în
conţinut acea obligaţie.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/ă) (Atragem însă atenţia că denumirea de
obligaţie reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligaţia corelativă unui drept
real (printre altele, şi datorită împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai
deţinătorilor lucrurilor respective).) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al
convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de
importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri
importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii propter rem,
menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia
solului (art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare);
obligaţia de grăni-ţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de conservare a clădirii constând
în asigurarea întreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se
păstreze în stare bună (art. 655 C.civ.) etc.

5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte. Obligaţia civilă perfectă este
acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie,

3
creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe
obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică,
iar nu morală) a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi
executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea
prestaţiei. în acest sens, art. 1342 alin. (1) C.civ. prevede că „restituirea nu poate fi dispusă atunci
când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de
prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile
creanţei”.
Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în art. 2506 alin. (3) C.civ.,
potrivit căruia „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a
împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit”.

Izvoarele obligaţiilor, actele şi faptele juridice care potrivit legii, dau naştere unor raporturi
juridice de obligaţie. După rolul jucat de voinţa părţilor în naşterea obligaţiei, izvoarele
obligaţiilor se clasifică în voluntare şi nevoluntare. 1. Sunt izvoare voluntare, manifestările
unilaterale, bilaterale sau multilaterale de voinţă, exprimate în scopul realizării unor efecte
juridice şi anume: a) contractele sau convenţiile de orice fel; b) actele juridice unilaterale, cărora
legea le recunoaşte, excepţional, eficacitatea juridică; c) unele acte normative din care izvorăsc
direct obligaţiile civile. 2. Sunt izvoare involuntare, toate celelalte fapte, evenimente sau
întâmplări care dau naştere unor raporturi juridice de obligaţie în virtutea legii, independent de
voinţa părţilor şi chiar împotriva voinţei lor şi anume: a) evenimentele, care intervin independent
de voinţa şi activitatea oamenilor, cum sunt: naşterea, moartea, scurgerea timpului, calamităţile
naturale etc.; b) acţiunile omeneşti care constituie fapte juridice licite (gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fară justă cauză etc.); c) acţiunile omeneşti care constituie fapte ilicite săvârşite cu
intenţie (delicte) sau din culpă (cvasi-delicte) şi care, atunci când provoacă altuia un prejudiciu,
dau naştere obligaţiei de despăgubire.

Clasificarea contractelor.
După conţinutul lor, Codul civil împarte contractele în: sinalagmatice şi unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice. Art. 1171 C. civ. prevede: „Contractul este sinalagmatic
atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz
contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina
ambelor părţi.” Rezultă că specificul contractului sinalagmatic constă în caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţiilor pârtilor, înseamnă că fiecare parte are
concomitent, atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, faţă de cealaltă parte.
Sau, se mai poate spune: obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în
obligaţia reciprocă a celeilalte părţi, astfel încât ele nu pot exista una fără cealaltă, fiind
interdependente. Ideea de cauză, care explică interdependenţa obligaţiilor în contractele
sinalagmatice, trebuie înţeleasă în sens bivalent, ca o manifestare a ideii de scop în
momentul încheierii contractului, cât şi pe durata existenţei şi executării contractului.
Prototipul contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare. Vânzătorul se obligă să
transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul vândut, iar cumpărătorul se obligă
reciproc să plătească preţul. De asemenea, în cazul contractului de închiriere, locatorul se

4
 obligă să procure locatarului folosinţa temporară şi paşnică a unui bun, iar locatarul se
obligă să-l folosească la fel ca un bun părinte de familie şi să achite chiria stabilită. Toate
contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice.
b) Contractele unilaterale. Din acelaşi text legal - art. 1171 C. civ., se deduce şi definiţia
contractelor unilaterale. Acestea sunt toate acele contracte care nu sunt sinalagmatice -
adică acele contracte în care o parte sau mai multe părţi se obligă faţă de cealaltă (sau
celelalte părţi) - adică unilateral, fară ca acesta sau acestea din urmă să se oblige faţă de
primele la vreo contraprestaţie. Cu alte cuvinte, sunt acele contracte care dau naştere la
obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi şi sunt caracterizate de lipsa interdependenţei
şi reciprocităţii. O parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Fac parte din
această categorie: donaţia, comodatul, mandatul, depozitul, fideiusiunea etc. De pildă, în
contractul de donaţie, donatorul este numai debitor şi donatarul este numai creditor.

Clasificarea contractelor după scop, având în vedere criteriul scopului urmărit de părţi la
încheierea lor, contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit (sau
de binefacere).
a) Contractele cu titlu oneros. Art. 1172 alin. (1) noul cod civil prevede: „Contractul prin
care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj, în schimbul obligaţiilor asumate
este cu titlu oneros”. Fac parte din această categorie: vânzarea, locaţiunea, schimbul,
antrepriza, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc. Contractele cu titlu
oneros sunt de două feluri: comutative şi aleatorii:
a. Contractul comutativ. Art. 1173 alin. (1) noul Cod Civil prevede că „Este
comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă”. Aşadar, contractul comutativ se caracterizează prin faptul că
prestaţiile reciproce la care se obligă părţile contractante sunt relativ echivalente.
b. Contractul aleatoriu. Art. 1173 alin. (2) noul Cod Civil prevede: „Este aleatoriu
contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre
părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un
eveniment viitor şi incert”. Cu alte cuvinte, „contractul este aleatoriu în cazul în
care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele
depinde de un eveniment incert”3. Avantajele pe care le vor obţine nu sunt
cunoscute deoarece părţile s-au obligat, una faţă de cealaltă, în funcţie de un
eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte realizarea sa sau cel puţin momentul
realizării sale.
b) Contractele de binefacere sau cu titlu gratuit. Art. 1172 alin. (2) noul Cod Civil prevede:
„Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu,
fară a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”. Aşadar, una dintre părţi se
obligă să procure celeilalte un folos patrimonial fară a primi ceva în schimb. Fac parte din
această categorie: donaţia, depozitul, mandatul, comodatul, fideiusiunea etc. Aceste
contracte se divid în: liberalităţi şi contracte de servicii gratuite sau contracte
dezinteresate.
a. liberalităţile sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care una dintre părţi
transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte părţi fară a primi
un echivalent. Una din părţi se însărăceşte, iar cealaltă se îmbogăţeşte. Obiectul

5
 unui astfel de contract este prestaţia de a da. Prin liberalităţi înţelegem, în
principal, contractele de donaţie.
b. contractele de servicii gratuite sau contractele dezinteresate sunt acele contracte
prin care o parte se obligă să facă un serviciu fară a se însărăci pe sine şi nici în
scopul îmbogăţirii celeilalte părţi: comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit,
împrumutul gratuit.

Interpretarea contractului
Efectul imediat al oricarui contract este acela de a da nastere unor drepturi si obligatii. In
acest sens se vorbeste de puterea obligatorie a contractului.

Reguli comune de interpretare a contractului. Interpretarea contractului.

Interpretarea contractului este operatia prin care se determina intelesul exact a calauzelor
contractului, prin cercetarea manifestarii de vointa a partilor in stransa corelatie cu vointa lor
interna.
Interpretarea contractului apare, adeseori, in stransa legatura cu operatia de calficare
juridica a contractului. Desi, teoretic, operatia de interpretare a contractului poate fi sperata de
operatia de calificare juridica a acestuia, in practica, data fiind stransa legatura dintre ele, cele
doua operatii ajung adesea sa se confunde. Calificarea juridica a contractului apare ca un prim
rezultat al interpretarii.

a) Constatarea existentei contractului. Daca vointa partilor este clar exprimata, problema
interpretarii nu se pune. Interpretarea este absolut necesara atunci cand exista discrepanta
intre vointa reala si vointa declarata a partilor, cand clauzele sunt echivoce, confuze sau
contradictorii ori cand contractul este incomplet. Cu toate acestea, inainte ca judecatorul
sa treaca la interpretarea contractului, este necesar sa se constate existenta acelui
contract. Dovada existentei revine partilor contractante. In lipsa contractului,
operatiunea interpretarii este lipsita de obiect.
b) Calificarea contractului. Urmatoarea chestiune o reprezinta calificarea contractului.
Aceasta are o importanta deosebita deoarece, incadrarea contractului intr-o anumita
categorie, determina un anumit regim juridic, prin care se deosebeste de alt contract din
alta categorie.
c) Reguli comune de interpretare. De multe ori calificarea contractului este insuficienta.
Neclaritatea si echivocul clauzelor persista. Art 1266-1260 Cod Civil, instituie reguli
comune de interpretare.
a. Reguli de stabilire a vointei reale a partilor contractante. Art 1266 alin. (1)
“Contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta partilor, iar nu dupa sensul
literal al termenilor”. Interpretarea contractului presupune stabilirea vointei reale
a partilor, chiar daca cuvintele in care a fost exprimata sunt nepotrivite.
b. Reguli de interpretare a clauzelor indoielnicie. Referitor la aceste reguli, avem
aici : cand o clauza este primitoare de doua intelesuri aceasta se va interpreta in
sensul in care se potrivieste cel mai bine cu natura si obiectul contractului. Apoi,
clauzele se interpreteaza in sensul in care pot produce efecte, iar nu in acela in
care nu ar produce niciunul. Prezumtia de la care se porneste aici este ca, daca o
clauza a fost inserata in contract, este de presupus ca partile au dorit ca aceasta sa

6
 produca un efect juridic. Urmatoarea regula este ca oricat de generali ar fi
termenii contractului, acesta nu cuprinde totusi decat “lucrul asupra caruia
partile si-au propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii folositi”.
c. Reguli subsidiare de interpretare. Daca dupa aplicarea regulilor de interpretare,
contractul ramane neclar, atunci el va fi interpretat in favoarea celui care se
obliga – in dubio pro reo. A doua regula este ca interpretarea stipulatiilor inscrise
in contractele de adeziune sa se interpreteze impotriva celui care le-a propus.

Principiul fortei obligatorii a contractului

Principiul fortei obligatorii a contractului este consacrat intr-o formulare expresiva de art
1270 alin (1) Cod Civil care prevede “Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile
contractante”. Cu alte cuvinte, contractul este legea partiolor, fiind tinute sa-l respecte intocmai,
potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.

In ce consta principiul fortei obligatorii al contractului pentru partile contractante?

Principiul fortei obligatorii a contractului are rolul primar de a explica si ordina raportul juridic
nascut intre parti ca urmare a incheierii contractului, pentru ca apoi sa se poata impune ca
realitate obiectiva tertilor, prin intermediul opozabilitatii efectelor contractului. De aceea,
urmand ordinea reglementarii in aceasta materie, trebuie sa retinem ca si consecinte imediate ale
fortei obligatorii intre parti :

a) Partile contractante sunt tinute sa execute intocmai, una fata de cealalta obligatiile la care
s-au indatorat, deoarece “contractul valabil incheiat intre parti, are putere de lege intre
partile contractante”;
b) A doua consecinta a fortei obligatorii este regula conform careia “contractul se modifica
sau inceteaza numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege” art 1270 alin
(2) Cod Civil, de unde regula simetriei in contracte, care implica intre altele,
irevocabilitatea unilaterla a contractelor, precum si revocabilitatea acestora prin
consimtamant mutual
c) Obligatiile contractuale trebuie sa fie executate intotdeauna cu buna-credinta. Desi noua
reglementare nu mai retine regula executarii cu buna-credinta, includerea executarii cu
buna-credinta in continutul obligational al contractului isi are temeiul in art 15. Cod Civil
care instituie buna-credinta ca fiind o obligatie implicita.

Principala semnificatie a principiului fortei obligatorii a contractului este aceea ca partile

sunt obligate sa execute intocmai prestatiile la care s-au obligat prin contract. Executarea trebuie
sa aiba loc la termenele si in conditiile stablite. Creditorul are dreptul sa utilizeze toate mijloacele
juridice oferite de lege pentru a obtine executarea in natura a prestatiilor ce I se datoreaza de
catre debitor. Cand executarea in natura este nerealizabila, obligatia debitorului se transforma in
duane-interese, angajandu-se raspunderea lui contractuala.
Pentru a vorbi de de o incalcare a principiului fortei obligatorii a contractului este necesar
sa avem de a face cu o neexecutare ilicita sau, fara justificare. Este vorba de toate formele de
neexecutare care atrag raspunderea contractuala si celelalte remedii pentru neexecutare. O astfel
de neexecutare, trebuie distinsa de neexecutarea licita care presupune o neexecutare a
obligatiilor contractuale asumate, pe un temei. Este vorba de situatia cand debitorul nu mai este

7
obligat la executarea obligatiilor cand intervine exceptia de neexecutare a contractului sau cand I
se acorda un termen de gratie, sau cand apare imposibilitatea fortuita de executare a contractului.

Referitor la irevocabilitatea contractului prin vointa uneia din partile contractante,

art 1270 alin (2) prevede “Contractul se modifica sau inceteaza numai prin acordul partilor ori
din cauze autorizate de lege”. Prin acest text legal se consacra regula simetriei in contracte, ceea
ce inseamna ca orice contract, fiind rezultatul acordului de vointe al partilor, mutuus consensus,
el poate fi desfacut sau revocat, tot prin acordul partilor, mutuus dissensus. Regula este valabila
si in privinta modificarii contractului, nicio parte nu poate modifica unilateral continutul
contractului.

Cu toate acestea, exista situatii cand contractul poate fi revocat pe cale unilaterala –
denuntarea uniltarala. Art 1276, denuntarea unilaterala, instituie cateva reguli:

a) In cazul in care partile au inserat in contract o clauza cu privire la posibilitatea revocarii

unilterale a contractului
b) In ceea ce priveste contractele cu executare dintr-o data “daca dreptul de a denunta
contractul este recunoscut uneia dintre parti, aceasta poate fi exercitat atat timp cat
executarea nu a inceput”. De indata ce executarea a inceput, revocarea nu mai este
posibila chiar si atunci cand s-a stipulat in contract.
c) In contractele cu executare succesiva daca denuntarea este prevazuta in contract, aceasta
poate opera cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz chiar si dupa inceperea
executarii, insa denuntarea nu are efecte cu privire la prestatiile deja executate sau care se
afla in curs de executare.
d) In contracte se mai poate insera si o contraprestatie in cazul denuntarii unilaterale. Astfel,
intai se va executa contraprestatia si apoi denuntarea unilaterala.

Rezilierea fortata a contractelor. Exista situatii cand rezilierea contractelor este fortata,
chiar impotriva vointei partilor. Este cazul contractelor intuitu personae care se incheie avand ca
motiv determinant identitatea sau calitatile speciale ale celeilalte parti. Daca partea decedeaza
sau devine incapabila contractul in cauza inceteaza fortat, neputand fi continuat de mostenitatori.

Principiul relativitatii efectelor contractului si exceptiile de la acest principiu

“Putem spune ca principiul relativitatii efectelor actului juridic civil este acea regula
potrivit cu care acest act produce efecte numai fata de autorii ori autorul actului, fara a putea sa
profite sau sa dauneze altor persoane. Intr-o alta exprimare, principiul relativitatii inseamna ca
drepturile subiective civile si obligatiile corelative, nascute dintr-un act juridic civil, apartin
partilor, respectiv : autorilor actului daca acesta este bilaterala si autorului actului daca acesta
este unilateral. Ideea infatisata pare simpla : forta obligatorie a raporturilor obligationale generate
de un contract nu poate exista decat intre contractanti. Prin urmare, persoanele straine de
contract nu pot fi obligat la plata creantelor generate de un contract ce le este indiferent, dupa
cum aceste creante nu pot fi executate in profitul celor straini de contract.”

8
 Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este regula de drept potrivit căreia
actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau autorii săi, fără să poată profita ori
dăuna altor persoane. Acest principiu este consacrat şi de art. 1280 Cod civil, potrivit căruia
convenţiile au efect doar între părţile contractante, dar îşi are originea în dreptul roman:"res inter
alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest" (un act încheiat între anumite persoane nu
avantajează, dar nici nu dezavantajează pe altcineva.) Altfel spus, principiul relativităţii
înseamnă că actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii doar pentru părţile lui,
iar actul unilateral îl obligă numai pe autorul său.

Justificarea principiului se regăseşte în două idei de bază:

1. natura voliţională a actului juridic ce impune ca nimeni nu poate deveni debitor sau
creditor fără voia sa;
2. soluţia contrară acestui principiu ar aduce atingere libertăţii persoanei.

Opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic. Un act juridic nu poate genera, în

principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb drepturile şi obligaţiile părţilor
din acel act juridic trebuie respectate şi de către terţi.
Opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act
juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv, dobândit de
parte prin actul juridic respectiv.

Noţiunea de parte. Parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin
reprezentare, şi faţă de care se produc efectele actului respectiv. Altfel spus, părţile reprezintă
acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce efectele în temeiul
principiului relativităţii. Termenul "parte" desemnează atât pe una dintre părţile actului juridic
civil bilateral sau multilateral, cât şi pe autorul actului juridic civil unilateral. Iar, în raport de
natura actului juridic încheiat, părţile poartă denumiri diferite (autor al ofertei sau al acceptării
ofertei, vânzător, cumpărător, copărtaş, testator etc.). Ex.: în contractul de vânzare-cumparare
încheiat de X cu Y, fiecare este parte a contractului-vânzător/cumpărător, dar şi autor al
ofertei/acceptant al acesteia.
Dpdv. juridic, parte este atât persoana care încheie direct şi personal un anumit act juridic
civil, cât şi cea care încheie actul prin intermediul unui reprezentant legal sau convenţional.
Partea actului juridic civil poate semnifica mai multe persoane fizice sau juridice care
promovează ori au un interes sau o poziţie comună.
In concluzie, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil
îşi produce efectele în virtutea principiului relativităţii.
Noţiunea de terţ. Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de un act juridic civil,
deci care n-au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia.

Avânzii-cauză: definiţie şi clasificare. Având-cauză sau succesor in drepturi este

persoana care, din cauza legăturii ei juridice cu părţile actului juridic, suportă sau profită de
efectele acestuia, deşi nu a participat la încheierea lui. Există trei categorii de avânzi-cauză:
succesorii universali şi cu titlu universal (1), succesorii cu titlu particular (2) şi creditorii
chirografari (3).

9
 Succesor universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu (o universalitate);
ex: unicul moştenitor legal, legatarul universal, persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu
prin efectul comasării (fuziune sau absorbţie) sau al transformării.
Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu. Ex: moştenitorii legali, legatarul sau legatarii care au dobândit o cotă-parte din
moştenire, persoana juridică care dobândeşte o parte din patrimoniul persoanei juridice total sau
parţial divizate.
Succesor cu titlu particular este persoana care dobândeşte un drept subiectiv, privit
individual (ut singuli). Ex.: cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul, legatarul cu titlu
particular etc.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal formează o singură categorie de avânzi-
cauză pentru că între ei există doar o deosebire cantitativă, nu şi calitativă. Ei sunt continuatori ai
personalităţii autorului lor pentru că dobândesc un întreg sau o fracţiune din patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali şi cu titlu universal de a fi avânzi-cauză constă în aceea
că actul juridic încheiat de autorul lor produce efectele şi faţă de ei. Astfel, aceşti succesori
preiau parţial sau total drepturile subiective şi obligaţiile autorului lor (cel de la care au dobândit
patrimoniul sau o fracţiune din acesta), cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor strâns legate de
persoana autorului, precum şi cele declarate de părţi ca netransmisibile.
Legea prevede şi cazuri în care poate înceta calitatea de avânzi-cauză a succesorilor
universali sau cu titlu universal faţă de anumite acte juridice încheiate de autorul lor. Ex: cazul
moştenitorilor legali rezervatari în privinţa actelor juridice ale autorului lor care încalcă rezerva
succesorală.
Calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular se apreciază doar în raport cu
actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte
persoane (faţă de aceste acte juridice, succesorul cu titlu particular poate să fie având-cauză sau
terţ). Deci, calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular nu se apreciază în raport de
actul juridic prin care el a dobândit un drept subiectiv (caz în care are calitate de parte) şi nici în
raport de alte acte juridice încheiate de autorul său cu alte persoane, acte care n-au legătură cu
dreptul subiectiv respectiv (făţă de care are poziţia poziţia de terţ).
Dobânditorul unui drept are calitatea de având-cauză, putând exercita drepturile şi fiind
ţinut să execute obligaţiile autorului său care decurg din actul juridic respectiv, doar cu
îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:

a) drepturile şi obligaţiile să aibă o strânsă legătură cu dreptul subiectiv dobândit;

b) actul juridic să fie încheiat anterior de autorul lui cu alte persoane şi să se refere la acelaşi
drept sau bun;
c) să fi fost respectate formalităţile de publicitate cerute de lege pentru acel act juridic sau
înscrisul ce constată actul juridic respectiv să aibă dată certă (adică, actul juridic faţă de
care urmează a se stabili calitatea de având-cauză sau de terţ a succesorului cu titlu
particular să îndeplinească cerinţele formei pentru opozabilitate faţă de terţi).

Totuşi, dobânditorul ulterior nu poate invoca lipsa înscrierii dreptului real imobiliar în cartea
funciară, dacă avea cunoştinţă de aceasta. În acest caz, dobânditorul prin act juridic cu titlu
oneros este de rea-credinţă. De asemenea, acest aspect nu poate fi invocat nici de dobânditorul
prin act juridic cu titlu gratuit, indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă (potrivit art. 28 din
Legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale

10
rang preferenţial faţă de cea efectuată la cererea unui terţ ce a dobândit ulterior imobilul cu titlu
gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului).
Când una dintre cele trei cerinţe este neîndeplinită, dobânditorul cu titlu particular va
avea calitate de terţ. Ex:. când după încheierea contractului de închiriere, proprietarul (locatorul)
vinde imobilul în cauză unui terţ. Contractul de locaţiune, dacă are dată certă anterioară celui de
vânzare-cumpărare, îşi va produce efectele şi faţă de cumpărător, exceptând situaţia în care
contractul de închiriere cuprinde o clauză expresă de reziliere în cazul vânzării. Însă,
cumpărătorul nu mai este obligat să respecte locaţiunea consimţită de vânzător dacă la data când
contractul de vânzare-cumpărare a dobândit dată certă sau, mai exact, au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate imobiliară (devenind astfel opozabil terţilor, deci şi locatarului),
contractul de locaţiune încheiat anterior nu avea dată certă. În aceleaşi condiţii, contractul de
locaţiune îşi va produce efectele şi faţă de alţi dobânditori cu titlu particular ai bunului ce îi
formează obiectul (ex: în cazul înstrăinării bunului printr-un contract de donaţie, de întreţinere,
schimb etc.), precum şi faţă de cel căruia locatorul îi constituie un dezmembrământ al dreptului
de proprietate asupra bunului respectiv (ex.: convenţia de constituire a unui drept de uzufruct sau
a unui drept de superficie).
Pentru un exemplu mai concret, putem presupune că proprietarul X îi închiriază
chiriaşului Y o casă, încheind un contract de închiriere în formă autentică sau sub forma unui
înscris sub semnătură privată cu dată certă, fără a introduce o clauză privitoare la soarta
contractului de închiriere în cazul în care X ar vinde casa. După încheirea acestui act,
proprietarul X vinde însă casa respectivă terţului Z (succesor cu titlu particular). În acest caz, Z
va fi obligat să respecte obligaţiile asumate de X prin contractul de închiriere încheiat cu Y, cu
toate că Z nu a participat la încheierea contractului de închiriere. Prin urmare, Z are calitatea de
având-cauză faţă de contractul de închiriere încheiat între- X şi Y, pentru că efectele acestui
contract se produc şi faţă de el, deşi nu a participat la încheierea lui. Suntem.în prezenţa aşa-
numitelor obligaţii scriptae in rem. Tot calitate de având-cauză are succesorul cu titlu particular
şi în privinţa obligaţiilor propter rem.
Producerea efectelor unui act juridic şi faţă de succesorii universali sau cu titlu universal
ai părţilor, precum şi, în condiţiile arătate, faţă de succesorul cu titlu particular este justificată şi
de principiul potrivit căruia un drept se transmite aşa cum apare el în patrimoniul
transmiţătorului, acesta din urmă neputând ceda mai multe drepturi decât are.
Creditorii chirografari sunt aceia care au doar un drept de gaj general asupra bunurilor
prezente şi viitoare ale debitorului lor. Astfel, ei nu deţin o garanţie reală care să le asigure
realizarea creanţei pe care o au contra debitorului lor (gaj, ipotecă, privilegiu).

Exceptiile de la principiul relativitatii

Notiunea de exceptie de la relativitatea efectelor contractului sunt acele situatii juridice in
care efectele contractului se produc fata de alte persoane care nu au calitatea de parti contractante
sau de succesori in drepturi ai partilor. Cu alte cuvinte, si mai precis formulat, suntem in prezenta
unor exceptii de acest fel numai atunci cand un contract da nastere la drepturi sau la obligatii in
favoarea si respectiv in sarcina altor persoane decat partile contractante si succesorii in drepturi
ai acestora. In literatura de specialitate se sustine ca exceptiile de la principiul relativitatii
efectelor contractului sunt de doua feluri : aparente si reale. Exemplul clasic de exceptie aparenta
de la principiul relativitatii efectelor contractului este promisiunea pentru altul. Alaturi de

11
aceasta, se vorbeste uneori si de reprezentare. Din categoria exceptiilor reale se considera a face
parte : contractul colectiv de munca, actiunile directe si stipulatia pentru altul.

Reprezentarea. Prin reprezentare se intelege tehnica juridica prin care o persoana numita
reprezentant, incheie un act juridic, in numele si pe seama unei alte persoane numita reprezentat.
Efectele eventualului contract incheiat intre reprezentant si tert, se vor produce direct intre
reprezentat si tert (art.1296 Cod Civil). Cu alte cuvinte, efectele fortei obligatorii ale contractului
se vor produce intre tert si reprezentat, iar reprezentantul va avea simpla calitate de participant la
incheierea contractului. Referitor la efectele reprezentarii, se creeaza un raport juridic direct intre
reprezentat si tert, efecte care sunt legate de cunoasterea efectiva de catre tert a puterilor
conferite reprezentantului si a calitatii sale. Reprezentantul trebuie sa arate tertului pentru cine
intelege sa incheie contractul. In cazul in care nu o face, iar tertul nu cunoaste pe o alta cale
calitatea de reprezentant a celui cu care contracteaza, reprezentantul ramane obligat in mod direct
fata de tert. Tertul are dreptul de a cere reprezentantului dovada reprezentarii printr-un inscris.
In cazul in care reprezentantul actioneaza in lipsa puterii de reprezentare sau cu depasirea
acesteia, contractul incheiat cu tertul nu produce niciun efect pentru reprezentat, iar
reprezentantul se va obliga in nume propriu fata de tert. Reprezentarea inceteaza prin renuntarea
de catre reprezentant la imputernicire sau prin revocarea puterii de reprezentare.

Acordurile colective. Este vorba de anumite conventii a caror caracterisitca principala

este aceea ca cel putin una dintre partile implicate in contract angajeaza prin consimtamantul
exprimat la incheierea contractului o colectivitate. Asemenea contracte colective sunt regasibile
in diverse materii ale dreptului dar mai cu seama in cadrul procedurii falimentului si al
raporturilor de munca.

Actiunile directe. Prin actiuni directe intelegem dreptul unor persoane de a actiona, in
anumite cazuri expres si limitativ prevazute de lege, impotriva uneia dintre partile unui contract,
cu care nu au nicio legatura, invocand acel contract in favoarea lor, contracat fata de care au
calitatea de terti. Este vorba de un mecanism juridic in care sunt implicate trei persoane :
creditorul (care este beneficiarul actiunii directe), debitorul sau imediat (fata de care este legat
printr-un raport contractual), si debitorul debitorului imediat (care se afla intr-un raport
contractual cu debitorul imediat, dar care nu se afla intr-un asemenea raport cu creditorul).

Promisiunea faptei altuia. Promisiunea faptei altuia reprezinta o exceptie aparenta de la

relativitatea efectelor contractului prin care o persoana se obliga fata de creditor sa determine un
tert sa incheie sau sa ratifice un contract, respectiv si eventual sa il execute. Aceasta exceptie
aparenta beneficiaza de o reglementare distincta (art 1283).

Stipulatia pentru altul. Este o exceptie reala de la relativitatea efectelor contractului si

reprezinta contractul in folosul unei terte persoane adica figura contractuala prin care o persoana
se obliga fata de alta sa execute o prestatie in favoarea unui tert. Dreptul tertului, asa cum vom
vedea, se naste direct si nemijlocit din contractul incheiat intre cele doua parti.

12
 Opozabilitatea contractului fata de terti

Distinctie intre relativitatea efectelor contractului si opozabilitatea lui fata de terti.

Principiul relativitatii efectelor contractului inseamna ca un contract poate da nastere la drepturi
si obligatii numai in favoarea si, respectiv, sarcina partilor contractante, precum si a persoanelor
devenit parti ulterior incheierii contractului sau asimiliate partilor, ca efect al legii sau al unei alte
circumstante. Contractul si situatiile juridice la care da nastere sunt realitati sociale care intr-o
ordine de drept, impun tuturor o atitudine de respect. Cu alte cuvinte, toti sunt obligati sa le
respecte. In acest sens, afirma ca un contract este opozabil tuturor, inclusiv tertilor. Tertii au
obligatia generala de a respecta situatia juridica nascuta din contract, chiar daca pentru ei, aceasta
realitate se prezinta ca un fapt juridic. Este vorba de caracterul de utilitate sociala pe care il
prezinta opozabilitatea. Opozabilitatea reprezinta expresia complementara a relativitatii
efectelor contractului. Dupa cum, la fel de bine, se poate sustine ca opozabilitatea efectelor
contractului nu este decat expresia fata de terti a principiului fortei obligatorii a acestuia.
Reglementarea principiului opozabilitatii. Art. 1281 Cod Civil “Contractul este
opozabil tertilor, care nu pot aduce atingere drepturilor si obligatiilor nascute din contract. Tertii
se pot prevala de efectele contractului, insa fara a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
exceptia cazurilor prevazute de lege.” Suportul fundamental al principiului opozabilitatii il
constituie o anumita forma de cunoastere care atrage anumite consecinte juridice. Astfel, avem
de-a face cu o opozabilitate imediata, neorganizata de lege, si opozabilitate mediata realizata
prin intermediul unui sistem de publicitate organizat de lege. Intalnim aici regulile in materie de
carte funciara sau arhiva electronica. In esenta, este de retinut ca, de regula, maniera absoluta in
care opozabilitatea se realizeaza este probarea cunoasterii de catre tert a situatiei juridice
rezultate din contract, indiferent ca avem de a face cu un sistem de publicitate organizat legal sau
nu.

Simulatia
Simulatia (art 1289 Cod Civil) este o operatiune complexa care, din punct de vedere
tehnic reprezinta o exceptie de la principiul opozabilitatii efectelor obligatorii ale contractului.
Dintr-o alta perspectiva (cea a partilor), efectele acestei operatiuni sunt guvernate de principiul
fortei obligatorii a contracului. In sfarsit, din perspectiva tertilor, simulatia produce efecte care
urmeaza relativitatii efectelor contractului, dar nu si pe cele ale opozabilitatii acestora. Practic,
prin simulatie, partile ascund fata de terti continutul adevaratei relatii juridice care exista intre
ele. De aceea, unii autori au calificat-o plastic, ca o “dedublare de contracte”. Retinem astfel ca
simulatia reprezinta o operatiune juridica realizata prin disimularea vointei reale a partilor,
constand in incheierea si existenta simultana, a doua intelegeri sau conventii: una aparenta sau
publica, prin care se creeaza o situatie juridica aparenta, contrarar realitatii si alta secreta,
care da nastere situatiei juridice reale dintre parti, anihiland sau modificand efectele produse in
aparenta in temeiul contractului public. Contractul secret exprima vointa reala a partilor si
stabilieste adevarata situatie juridica nascuta intre ele; el se mai numeste si contra-inscris. Actul
aparent poate si el sa produca anumite efecte in subsidiar, numai in masura in care partile au
prevazut aceasta in contractul secret.

13
 Domeniul simulatiei. Cu precadere in sfera dreptului privat. Sfera sa predilecta de
actiune este insa cea a actelor de instrainare- vanzarile fictive sau donatiile deghizate sunt
modelele cele mai frecvente utilizate in practica, alaturi de disimularea partiala a unui element
contractual (simularea pretului contractual).
Conditiile simulatiei. Presupune indeplinirea unor conditii : existenta actului secret;
existenta actului public si existenta acordului simulatoriu.

Existenta actului secret. Conditia prespune ca actul real sau contra-inscrisul sa fie
incheiat astfel incat existenta si cuprinsul sau sa fie necunoscute tertilor. Aprecierea caracterului
secret al contra-inscrisului este o chestiune de fapt. Contra-inscrisul este lipsit de caracter secret
in cazul cand a fost supus publicitatii sau a fost adus la cunostinta tertilor prin : transcrierea
actului, intabulare, inscrierea in arhiva electronica. Cu privire la conditiile de validitate ale
actului secret, amintim aici conditiile de fond si anume consimtamant, capacitatatea, obiectul si
cauza. Referitor la forma nu este necesar ca actul secret sa fie incheiat in forma ceruta de lege
pentru validitatea operatiunii juridice pe care o intruchipeaza. Dedus din interpretarea per a
contrario a art 1289 alin (2) “contractul secret nu produce efecte nici intre parti daca nu
indeplineste conditiile fond cerute de lege pentru incheierea sa valabila”. Actul public trebuie
insa sa indeplineasca atat conditiile fond cat si de forma.

Existenta actului public. Actul public este actul care se incheie astfel incat sa produca o
aparenta juridica. Este actul aduc la cunostinta tertilor in intentia de a ascunde acestora adevarata
realitate juridica din actul secret. De aceea, se spune in doctrina ca actul public trebuie sa fie
ostensibil adica sa permita teritlor sa afle cuprinsul acestuia.

Existenta acordului simulatoriu. Ideea de acord simulatoriu sugereaza o reprezentare

comuna a partilor, anterior incheierii actului public si a actului secret, reprezentare comuna in
care partile sa “orchestreze” intreaga operatiune a simulatiei, adica sa imagineze toate
manoperele prin care se va disimula adevarata relatie dintre ele fata de terti.

Formele simulatiei. In functie de scopul concret al actului aparent si de relatia in care

acesta se gaseste cu actul secret, simulatia se poate realiza prin trei procedee si anume : prin
fictivitate, prin deghizare (totala sau partiala) si prin interpunere de persoane. Principala
clasificare utilizata de doctrina este cea care distinge intre simulatia absoluta si cea relativa. Cea
absoluta apare in cazul in care partile stabilesc ca intre ele sa nu existe in realitate niciun act (este
vorba de fictivitate, singurul caz de simulatie absoluta). Este relativa atunci cand sunt simulate
doar unul sau mai multe elemente ale contractului public : obiectul, cauza, pratile reale. Se
considera ca cea relativa se subclasifica in simulatie obiectiva (sunt disimulate elemente
obiective precum natura contractului sau cauza - deghizarea) si simulatie subiectiva (sunt
disimulate elemente subiective, adica partile – interpunere de persoane).

Interpunerea de persoane. Este un caz de simulatie relativa si subiectiva care a generat

discutii complexe in literatura de specialitate. In cazul simulatiei prin interpunere de persoane,
persoanele care inchei actul aparent prevad, intr-o intelegere secreta, faptul ca una dintre ele nu
are calitatea de parte contractanta si stabilesc cine este adevaratul contractant. Asadar, partile
actului aparent urmaresc, in mod constient ca efectele sa se produca fata de o alta persoana ceria
I se asigura anonimantul. Asa este, de exemplu, contractul de donatie in care donatar apare o

14
persoana interpusa pentru faptul ca, datorita unei incapacitati legale, adevaratul donatar nu poate
primi, pe fata, donatia direct de la donator.

Efectele specifice contractelor sinalgmatice – exceptia de neexecutare,

rezolutiunea si rezilierea contractelor, riscul contractului.

In principiu, prestatiile promise reciproc de partile contractante trebuie sa fie executate

simultan: cumparatorul este obligat sa plateasca pretul in momentul cand I se preda bunul. In caz
contrar, adica in cazul in care o parte nu isi indeplineste obligatia asumata in contract, o parte are
dreptul sa refuze executarea obligatiilor sale pana in momentul in care cealalta parte isi executa
propriile obligatii. Aceasta posibilitate se numeste exceptie de neexecutare a contractului. Isi are
origininea partial si este strans legata de principiul pacta sunt servanda.

Conditiile exceptiei de neexecutare a contractului. Pentru a se putea invoca aceasta

exceptie, trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii :

a) Referitor la natura obligatiilor neexecutate: obligatiile reciproce ale partilor trebuie sa

isi aiba temeiul in acelasi contract sinalagmatic. Nu este suficient ca doua persoane sa
fie in acelasi timp creditor si debitor, una fata de cealalta. Aceasta situatie trebuie sa
rezulte din aceeasi relatie juridica. Astfel, cumparatorul nu poate refuza sa plateasca
pretul pe motiv ca vanzatorul ii datoreaza o suma de bani pe care i-a imprumutat-o. In
schimb vanzatorul poate refuza sa predea bunul pana la plata integrala a pretului.
b) Conditile neexecutarii. Pentru invocarea acestie exceptii trebuie sa existe o neexecutare a
obligatiilor, chiar partiala dar suficient de important, din partea celuilalt contractant.
Cauza neexecutarii nu intereseaza. Daca insa neexecutarea este din cauza fortei majore,
atunci vom fi in prezenta incetarii contractului pentru imposibilitatea fortuita de
executare. Neexecutarea trebuie sa fie suficient de importanta altfel nu se poate invoca
exceptia neexecutarii pentru neexecutari de mica insemnatate.
c) Obligatiile reciproce trebuie sa fie ambele exigibile.
d) Neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui care invoca exceptia de neexecutare.
e) Raportul contractual prin natura sa trebuie sa presupuna regula executarii simultane a
obligatiilor celor doua parti.

Efectele exceptiei de neexecutare. Exceptia de neexecutare suspenda executarea

prestatiei celui care o invoca, asemantor cu situatia cand el ar fi beneficiat de un termen. Deci,
contractul ramane temporar, adica provizoriu neexecutat, dar continua sa existe, iar partile nu pot
fi considerate liberate de obligatiile lor. Cu alte cuvinte efectul exceptiei de neexecutare consta in
suspendarea fortei obligatorii a contractului. Partea care invoca exceptia nu poate fi urmarita silit
in justitie pentru executarea obligatiilor sale.

Rezolutiunea. Rezolutiunea reprezinta, desi nu este definita ca atare, o cauza de

desfiintare a contractului si o cauza de incetare a contractului. Intrucat nu poate fi asociata decat
cu executarea, rezolutiunea reprezinta o cauza de incetare a contractului asociata chestiunii
executarii, tocmai de aceea fiind reglementata in cadrul capitolului dedicat executarii silite. Pe de

15
alta parte, rezolutiunea este un remediu oferit creditorului in caz de neexecutare – este cel mai
incisiv dintre cele existente deoarece duce la incetarea contractului cu efecte retroactive.
Domeniul de aplicare al rezolutiunii. Domeniul predilect al rezolutiunii este dat de
contractele sinalagmatice.
Tipuri de rezolutiune. Rezolutiunea judiciara poate fi pronuntata de instanta doar daca
se face dovada unei neexecutari de o anumita gravitate a obligatiei deja exigibile, fiind respinsa
cererea in cazul care se prbeaza doar o inexecutare de “mica insemnatate”. Practic, rezolutiunea
se invoca pentru lipsa executarii obligatiilor esentiale sau caracteristice unui contract, dar nimic
nu exclude desfiintarea contractului si pentru neindeplinirea altor obligatii. Este indiferent daca
neindeplinirea obligatiei pentru care se cere rezolutiunea este culpabila sau fortuita. Diferenta
este ca in cazul cazului fortuit, debitorul nu va mai putea cere si despagubiri din partea
debitorului, intrucat vina debitorului nu exista. Punerea in intarziere nu constituie in sine o
conditie distincta si ncesara pentru admiterea rezolutiunii judiciare, ci poate avea efectul unei
abrevieri a duratei in care se obtine desfiintarea contractului. Cererea de chemare in judecata
valoreaza oricum punerea in intarziere , ceea ce inseamna ca atunci cand debitorul e actionat in
judecata e si pus automat in intarziere. Actiunea judiciara in rezolutiune este una personala,
prescriptibila in 3 ani. S-a considerat ca “instanta judecatoreasca este obligata sa dispuna
repunerea partilor in situatia anterioara in masura in care aplica sanctiunea rezolutiunii,
indiferent de existenta unui capat de cerere in actiunea reclamantului.

Rezolutiunea conventionala. Libertatea contractuala permit contractantilor sa isi

autoreglementeze regimul rezolutiunii contractului pe care il incheie. Utilitatea practica a unor
asemenea clauze rezolutorii – denumite si pacte comisorii este sa deroge de la dispozitiile legale
si sa evite imixtiunea instantei in desfiintarea nui contract pentru cazul neindeplinirii lui. Pactul
comisoriu are utilitate cand atrage desfiintarea automata a contractului, fara punerea in intarziere
a debitorului, ca efect direct al neexecutarii lui la scadenta. Cu toate acestea, pentru a functiona
automat, pactul comisoriu trebuie sa prevada expres care sunt obligatiile ce neexecutate duc la
rezolutiune.

Rezolutiunea unilaterala. Acesta este un act juridic unliateral si irevocabil prin care se
proclama rezolutiunea contractului ce opereaza de drept. Din acest unghi, rezolutiunea
unilaterala isi produce efectele intocmai ca un pact comisoriu fara notificare : de drept, fara
interventia instantei. Declaratia de rezolutiune se materializeaza printr-o notificare a debitorului
iar pentru opozabilitatea erga omnes este necesar inscrierea in registrele de publicitate. Trei
cazuri de rezolutiune unilaterala : Prima opereaza atunci “Cand partile au convenit astfel”.
Celelalte doua pot fi privite ca una singur si e explicat de punerea in intarziere a debitorului.
Astfel, daca acesta este de drept infaptuita, creditorul poate direct sa emita o declaratie de
rezolutiune, care isi va produce automat efectele de desfiintare a contractului. In a doua ipoteza,
debitorul a fost pus in intarziere, dar nu a indeplinit obligatia in termenul acordat, situatie in care
creditorul poate sa emita direct declaratia de rezolutiune, cu efectul desfiintarii automate a
contractului.

Rezilierea. Reprezinta o forma de rezolutiune a acestuia ale carei efecte nu au caracter

retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nunc). Ceea ce inseamna ca diferenta esentiala intre
reziliere si rezolutiune se observa in dreptul nostru, la nivelul efectelor acestora. Adesea se mai
subliniaza insa si o a doua diferenta fata de rezolutiune si anume ca rezilierea este specifica

16
acelor contracte in care executarea este succesiva, spre deosebire de rezolutiune care se aplica in
general contractelor cu executare uno ictu. Spre deosebire de rezolutiune, unde avem conditia
neexecutarii sa nu fie de mica insemnatate, in cazul rezilierii, creditorul, in cazul unui contract cu
prestatii succesive, poate cere rezilierea contractului chiar si in cazul neexecutarii de mica
insemnatate, insa aceasta s-a produs in mod repetat.

Efectele rezolutiunii si rezilierii. In centrul acestor efecte, se regaseste ideea restituirii

prestatiilor. Pronuntarea rezolutiunii de catre instanta sau declararea unilaterala a acesteia, are ca
efect desfiintarea temeiului juridic care legea partile – a contractului. O asemenea desfiintare, va
avea ca efect, nasterea obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate, iar daca nu au
fost executate, ele nu mai trebuie executate.

Riscul contractului. Precizări prealabile. Noţiune. Reglementare.

Întreaga problematică a riscurilor contractuale este generată de situaţiile în care, din
cauze neimputabile părţilor, contractul nu poate fi executat. Poate fi vorba de o imposibilitate de
executare care să privească ambele părţi sau doar pe una din ele. întrebarea care se pune într-o
asemenea situaţie este cine suportă riscul imposibilităţii fortuite de executare a contractului? De-
a lungul timpului, răspunsul la această întrebare a cunoscut răspunsuri destul de diferite şi
cunoaşte şi astăzi răspunsuri diferite în dreptul comparat, mai ales în situaţia în care riscul
imposibilităţii de executare se conjugă cu cel al pieirii fortuite a bunului în contractele translative
de proprietate.
Riscul în general. Imposibilitatea fortuită de executare. Rezolvarea problemei riscurilor
prin remedii. Această problemă se află în strânsă legătură cu una din cauzele de stingere a
obligaţiilor: imposibilitatea fortuită de executare. Astfel, atunci când o obligaţie contractuală nu
mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră şi în cazuri speciale de caz fortuit,
în principiu, se stinge. Debitorul se află liberat de obligaţie pentru imposibilitate de executare.
Forţa majoră şi cazul fortuit sunt reglementate expres de art. 1351 C. civ.
Astăzi, Codul civil cuprinde două reglementări distincte pentru imposibilitatea fortuită de
executare în art. 1557 şi în art. 1634 noul cod civil în principiu, ambele texte par să distingă între
ipoteza unei neexecutări fortuite totale şi definitive (imposibilitatea absolută) şi aceea a uneia
temporare, lăsând aparent deoparte ipoteza unei neexecutări fortuite parţiale, dar definitive
(imposibilitatea relativă). Conform art. 1557 alin. (1) C. civ., în ipoteza unei imposibilităţi „totale
şi definitive” de executare, dacă ea priveşte „o obligaţie contractuală importantă”, „contractul
este desfiinţat de plin drept şi fară vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului
fortuit” [alin. (1)]. Atunci când imposibilitatea fortuită de executare este doar temporară „(...)
creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea
contractului. în acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod
corespunzător” [alin. (2)]. înainte de a sintetiza răspunsul la chestiunea riscurilor, se impune să
subliniem care sunt în concepţia Codului efectele evenimentului fortuit. Acestea ridică, în primul
rând, o chestiune de răspundere. Imposibilitatea fortuită de executare (pe care Codul o distinge
de „imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei”'), înlătură răspunderea contractuală a
debitorului, ceea ce presupune că acesta nu va fi ţinută potrivit art. 1350 alin. (2) noul Cod Civil,
să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutare. în principiu, înlăturarea acestei
răspunderi, înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executate nu va putea fi obligat la
daune-interese. De asemenea, dată fiind natura evenimentului, creditorul nu va putea opta nici
pentru executarea silită în natură - în această privinţă, textul art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil

17
este limpede: „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.” Cu toate
acestea, în cazul imposibilităţii de executare, creditorul va putea invoca excepţia de neexecutare
a contractului [art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil].
Cu totul altfel se prezintă situaţia la nivel legislativ dacă avem în vedere imposibilitatea
temporară de executare a obligaţiilor. In acest caz, legiuitorul, prin textul de la art. 1557 alin. (2),
revine la mecanismul rezoluţiunii şi nu numai. Creditorul poate suspenda executarea propriilor
obligaţii pe toată durata evenimentului fortuit (excepţie de neexecutare asimilabilă celei
prevăzute de art. 1556 noul Cod Civil) sau poate invoca rezoluţiunea contractului în condiţiile
art. 1549 şi unn. noul Cod Civil în cazul rezoluţiunii unilaterale, aceasta presupune notificarea
prealabilă şi declaraţia formală de rezoluţiune din partea creditorului. Reglementarea atestă
identitatea raţională dintre rezoluţiune şi desfiinţarea contractului pentru imposibilitate de
executare.
Concluzii cu privire la soluţionarea teoriei riscurilor pe terenul dreptului remediilor
pentru neexecutare,:
a) în cazul imposibilităţii absolute de executare a contractului, acesta se desfiinţează
automat, adică de plin drept, fară a fi necesară vreo fonnalitate. Imposibilitatea fortuită trebuie să
privească o parte determinantă din contract [,,o obligaţie contractuală importantă” confonn art.
1557 alin. (1) noul Cod Civil, adică o obligaţie în lipsa căreia cealaltă parte nu ar fi încheiat
contractul]. Soluţia desfiinţării automate a contractului este similară celei a caducităţii acestuia
pentru dispariţia unei condiţii esenţiale la încheierea contractului. în sfârşit, în cazul
imposibilităţii fortuite de executare absolute, debitorul obligaţiei neexecutate nu va răspunde
pentru eventualele prejudicii cauzate creditorului prin neexecutare;
b) în cazul imposibilităţii relative de executare (incluzând imposibilitatea parţială şi pe
cea temporară), creditorul va putea invoca orice remediu este pus la dispoziţia sa pentru
neexecutare cu excepţia executării silite în natură şi a daunelor-interese pentru partea imposibil
de executat sau pentru partea temporar imposibil de executat. Astfel, creditorul poate să
suspende executarea (excepţia de neexecutare) sau poate să invoce rezoluţiunea contractului (cu
efecte retroactive, dacă partea rămasă imposibil de executat sau amânarea executării îl lipsesc pe
creditor de interesul de a continua relaţia contractuală şi totodată întrunesc şi condiţiile unei
neexecutări rezolutorii), rezilierea (dacă primirea în viitor a prestaţiilor nu mai prezintă interes
pentru creditor) sau reducerea prestaţiilor (adică rezoluţiunea parţială, cu deducerea părţii
imposibil de executat). Toate aceste reguli sunt deduse din reglementarea cuprinsă în art. 1557
alin. (2) noul Cod Civil;
c) în sfârşit, o utilă prevedere este legată de probaţiune. Confonn alin. (4) al art. 1634:
„Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului”. Ceea ce presupune în realitate, că
acestuia îi revine sarcina probei atât a evenimentului fortuit, respectiv a celui asimilat acestuia,
cât şi a efectelor pe care acesta le are asupra abilităţii sale de a executa.

Riscul în contractele translative de proprietate. în noua reglementare, transferul

riscurilor este separat de cel a transferului proprietăţii şi este legat de un moment care poate fi
evaluat strict, cel al predării. Optica adoptată corespunde în totalitate celei omniprezente în
reglementările moderne în materie de riscuri contractuale şi nu este decât o completare a soluţiei
rezolvării problematicii riscurilor pe terenul remediilor pentru neexecutare.
Pentru o mai bună înţelegere, este necesară operarea unor observaţii succinte pe marginea
art. 1274 noul Cod Civil:

18
 a) în primul rând, dacă bunul nu a fost predat, riscul rămâne în sarcina debitorului
obligaţiei de predare (de exemplu, dacă vânzătorul nu a predat bunul şi acesta a pierit fortuit
înainte de predare, el va suporta riscurile şi va trebui să restituie cumpărătorului preţul
contractual sau dacă nu l-a primit, nu va mai putea să-l solicite). Efectuarea transferului de
proprietate nu are nicio relevanţă în această privinţă, astfel cum prevede expres art. 1274 alin. (1)
noul Cod Civil In acest sens, nu trebuie să aibă nicio relevanţă eventuala probă pe care debitorul
ar face-o în sensul că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în mâinile creditorului;
b) în al doilea rând, dacă creditorul a fost pus în întârziere de către debitor, riscul se
transferă în sarcina creditorului de la data punerii sale în întârziere [art. 1274 alin. (2) noul Cod
Civil]. Instituţia punerii în întârziere a creditorului este reglementată de art. 1510 şi unn. noul
Cod Civil Ea presupune, în esenţă, o somare a creditorului să preia bunul sau să primească plata.
Efectul central al acestei instituţii este transferul riscurilor în sarcina creditorului, astfel cum
prevede în mod expres şi art. 1511 alin. (1) noul Cod Civil în plus (probabil pentru a
preîntâmpina interpretările tributare vechii reglementări), art. 1274 alin. (2) noul Cod Civil
prevede că nu are nicio relevanţă pentru funcţionarea regulii proba făcută de creditor în sensul că
bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare (şi implicit cea de preluare, spunem noi) ar fi fost
executată la timp.
Prin regulile de mai sus, legiuitorul a schimbat radical principiile de bază ale riscurilor în
contractele translative de proprietate în sensul simplificării lor şi înlăturării unui cumul de reguli
complicate şi inechitabile.

Gestiunea de afaceri
Notiune. Gestiunea de afaceri consta in situatia in care o persoana (gerantul) indeplineste acte
sau fapte in interesul unei alte persoane (geratul) fara a fi fost insarcinata in acest sens. Exemplul
tipic este cel in care o persoana se ocupa de imobilul invecinat proprietatii sale care se afla in
pragul ruinei, facand reparatii urgente, in timp ce proprietarul acestui imobil este plecat. Dintr-o
asemenea situatie rezulta o serie de consecinte juridice in plang obligational, care imprima
ipotezei continut juridic.

Conditiile gestiunii de afaceri.

a) sa existe o gerare oportuna a intereselor altuia. Altfel spus, gerantul trebuie sa incheie
acte juridice sau sa savarseasca fapte materiale utile in interesul altuia. Referitor la actele
pe care gerantul le poate face :
i. actele juridice de gestiune care pot fi diverse: plata unei datorii, actul
incheiat cu un tert pentru efectuarea unor reparatii. In principiu, actele de
gerare a intereselor altuia nu pot depasi sfera actelor de conservare si
administrare. Cu toate acestea poate face si unele acte de dispozitii care
sunt asimilate actelor de conservare, cum ar fi vanzarea unor bunuri
perisabile care sunt supuse stricaciunii.
ii. Faptele materiale de gestiune care pot fi : descarcarea unor marfuri,
singerea unui incendiu, reparatia unei conducte.
b) Actele de gestiune sa fie savarsite, fara imputernicire si fara stirea geratului sau, cu
stirea geratului, dara fara ca acesta sa poata desemna un mandatar sau fara a se putea
ocupa de afacerile sale. Daca geratul ar cunoaste interventia gerantului, fara sa se opuna,
se poate interpreta ca a fost de acord cu incheierea unui contract de mandat. Interventia

19
 gerantului fara acordul geratului si care stie de aceasta imixtiune nu mai constituie
gestiune de afaceri si va atrage raspunderea delictuala.
c) Gestiunea sa fie voluntara: actele si faptele sa fie facute cu intentia de a gera interesele
altuia. De exemplu daca o persoana face acte de conservare si repara un bun, pe care din
eroare il considera al sau, acesta este indreptatit la restituirea valorii acelor cheltuieli, pe
temeiul imbogatirii fara justa cauza.
d) Gerantul sa aiba, in principiu, capacitatea de a contracta. Nu este expres prevazuta, insa
este dedusa din textele care reglementeaza efectele gestiunii. Astfel, de exemplu, art 1336
alin (1) spune ca gerantul care actioneaza in nume propriu este obligat fata de tertii cu
care a contract, deci este necesara o capacitate de a contracta.

Efectele gestiunii de afaceri.

A. Raporturile dintre gerant şi gerat. Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri
dă naştere la obligaţii reciproce între gerant şi gerat. Obligaţiile părţilor au caracter reciproc.
Gerantul are următoarele obligaţii:
a) obligaţia de înştiinţare. Conform art. 1331 alin. (1) noul Cod Civil: „Gerantul trebuie să îl
înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută”. Gestiunea de afaceri are un caracter excepţional.
Tocmai de aceea, gerantul se ocupă de afacerile negestionate temporar. Este natural ca acest fapt
să fie cât mai repede adus la cunoştinţa geratului pentru ca acesta să le preia;
b) obligaţia de continuare a gestiunii începute (art. 1331 noul Cod Civil). Odată începută
gestiunea, un eventual abandon intempestiv al acesteia este de nepermis întrucât ar putea cauza
prejudicii geratului. Aşadar, dacă gerantul nu s-ar fi implicat în niciun fel în afacerile celuilalt,
nicio obligaţie nu s-ar fi născut în sarcina sa.
c) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bun proprietar [art. 1334 alin.
(1) noul Cod Civil]. Gestiunea presupune ca gerantul să se ocupe şi de afacerile conexe celei
principale astfel încât să nu-i fie cauzat vreun prejudiciu geratului, ceea ce îi conferă încă o dată,
o situaţie juridică mai grea decât cea a mandatarului. Cu alte cuvinte, gerantul trebuie să dea
dovadă de toate calităţile unui om prudent şi competent.
d) obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la tot ceea ce a făcut în cursul imixtiunii
în afacerile sale (art. 1335 noul Cod Civil), la fel ca în cazul mandatului. Art. 2019 C. civ.
prevede obligaţia mandatarului de a da „socoteală pentru gestiunea sa” şi de a remite
mandantului „tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar
fi fost datorat mandantului”. De asemenea, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, mandatam! are
şi obligaţia de a le conserva până la predarea lor către mandatar.
e) obligaţia de a remite geratului tot ceea ce a primit acţionând în interesul său (art. 1335
noul Cod Civil). Dacă în cursul gestiunii gerantul primeşte sume de bani sau alte bunuri, în
temeiul afacerii gestionate, acestea se cuvin geratului.

Geratul are la rândul său următoarele obligaţii" izvorâte din gestiunea de afaceri:
a) obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut în cursul
gestiunii [art. 1337 alin. (1) noul Cod Civil]. Cheltuielile necesare reprezintă acele cheltuieli care
au servit la conservarea intereselor geratului. Fără intervenţia gerantului, afacerea geratului s-ar
fi putut compromite (de exemplu, este o intervenţie necesară repararea de urgenţă a conductei de
apă sparte de la casa geratului care poate cauza o inundaţie). Aceste cheltuieli trebuie rambursate
integral de către gerat, indiferent de urmările concrete ale gestiunii necesare.

20
b) obligaţia de a-l despăgubi pe gerant de prejudiciile pe care, fără culpa sa, geratul le-a
suferit din cauza gestiunii [art. 1337 alin. (1) noul Cod Civil]. Dacă, de exemplu, gerantul,
reparând conducta spartă a vecinului său a cauzat neintenţionat un prejudiciu propriilor bunuri,
acest prejudiciu se cuvine a fi reparat de chiar gerant. Legiuitorul nu prevede pentru garantarea
acestor despăgubiri existenţa vreunei ipoteci legale. Nu se poate considera nici prin analogie că o
asemenea ipotecă ar exista;
c) obligaţia geratului de a executa actele necesare şi utile care au fost încheiate de gerant
[art. 1337 alin. (2) noul Cod Civil]. Atât gestiunea necesară, cât şi gestiunea utilă trebuie
considerate ratificate automat de îndată ce se constată că au acest caracter (necesar sau util).
B. Raporturile dintre gerat şi terţi. Dacă gestiunea de afaceri a fost ratificată sau este necesară sau
utilă, geratul este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate de gerant, în numele geratului
sau în nume propriu, în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost încă executate, cum ar fi:
plata preţului unor materiale comandate sau achiziţionate de la terţi, plata muncii prestate de
către un terţ cu care a contractat gerantul în vederea executării unei lucrări, reparaţii etc. O
asemenea obligaţie, astfel cum am arătat, rezultă explicit din textul art. 1337 alin. (2) noul Cod
Civil, dar şi din prevederile art. 1336 care se referă la raporturile dintre gerant şi terţ. în ipoteza
în care gerantul acţionează în nume propriu, deşi obligaţiile faţă de terţi se nasc în sarcina sa,
totuşi, terţii au o adevărată acţiune directă în regres faţă de gerat pentru aceste obligaţii [art. 1336
alin. (1) noul Cod Civil]. în ce priveşte actele încheiate de către gerant direct în numele geratului,
dacă gestiunea este necesară sau utilă sau a fost ratificată, geratul este în mod direct obligat faţă
de terţi [art. 1336 alin. (2) noul Cod Civil].

Plata nedatorata sau actiunea in repetitiune

Definitie. Plata consta in remiterea unei sume de bani sau, dupa caz, in executarea
oricarei alte prestatii care constituie obiectul insusi al obligatiei. Orice plata presupune existenta
unei datorii. Daca aceasta datorie nu exista, plata trebuie restituita celui care a facut-o, fiind
nedatorata. Cel ce plateste fara a datora are dreptul la restituire.

Conditiile platii nedatorate. Pentru nasterea obligatiei de restituire, plata nedatorata

trebuiue sa indeplineasca anumite conditii: sa existe o plata, plata sa fie nedatorata, sa existe o
eroare.

Existenta unei plati in sens obiectiv. Plata facuta trebuie sa constea in remiterea unei sume
de bani, a unui bun individual determinat ori determinat prin caractere generice. Referitor la
prestatii :

 Prestatiile de a da – este evidenta aplicabilitatea notiunii de plata nedatorata in cazul

acestor tip de prestatii
 Prestatiile de a face – de exemplu repararea unui bun, in doctrina anterioara se sustine ca
izvorul obligatiei de restituire este imbogatirea fara justa cauza dar astazi aceasta optica
nu mai este aplicabila. Pentru ca 1341 vorbeste de o plata care nu este datorata si trimite
mai departe la 1469. De exemplu, nu se poate admite restituirea unui bun ce a fost predat
far un temei juridic in virtutea platii nedatorate. Restituirea uneori est dificiala si deseori

21
 este preferabila analiza prestatiilor de a face nedatorate in contextul imbogatirii fara justa
cauza
 Prestatiile de a nu face – singura situatie in care nu se poate pune problema resituirii ci
doar a repunerii partilor in situatia anterioara.

Totodata efectuarea platii trebuie, in principiu, sa fie dublata si de elementul sau intentionala.
Solvens, trebuie sa faca plata cu convingerea ferma de a stinge o datorie. In caz contrar, plata
poate fi considerata ca un imprumut sau liberalitate si nu va fi supus restituirii.

Datoria a carei stingere s-a urmarit prin plata sa nu existe. Inseamna ca intre solvens
si accipiens sa nu existe raportul juridic de obligatii a carui stingere se urmareste prin plata
efectuata. Din acest punct de vedere, plata nedatorata are doua caractere: caracterul absolut si
caracterul relativ. Caracterul absolut (inexistenta absoluta) – consta in absenta oricarei obligatii.
De exemplu, datoria este imaginara sau o datorie anterior stinsa dar solvens nu mai gaseste
chitanta. Caracterul relativ – atunci cand ceea ce s-a platit nu forma obiectul obligatiei dintre
solvens si accipiens. De exemplu executorul testamentar achita unui legatar o alta datorie decat
cea reala a succesiunii fata de acesta. Actiunea in repetitiune este admisibila indiferent de
caracterul platii nedatorate. Executarea unei obligatii naturale nu intra in aceasta categorie.

Plata sa fie facuta din eroare. Identificarea acestei conditii se instituie in art 1341 (2)
prezumtia relativa ca o plata facuta se prezuma ca este facuta cu intentia de a stinge o datorie
proprie. Importanta prezumtei rezulta din faptul ca nu poate fi prezumata intentia libera, ci doar
intentia de sitngere a unei datorii. Astfel orice plata nedatorata ar putea fi considerata o
liberalitate ceea ce nu este admisibil. Eroarea, trebuie indeplineasca anumite conditii si anume ca
numai solvens trebuie sa fie in eroare. Eroarea lui accipiens este irelevanta. De asemenea, eroare
sa fi avut un caracter determinant.

Efectele platii nedatorate. Plata nedatorata are ca efect nasterea unui raport de obligatii
intre accipiens si solvens. In temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat sa restituie ceea
ce a primit fara a-I fi datorat.

Situatii juridice cand accipiens a primit o plata nedatorata insa nu e obligat la

restituire. In situatia in care accipiens a primit o plata cu buna-credinta si a lasat sa se
implineasca termenul de prescriptie. De asemenea cand accipiens a primit plata cu buna credinta
si ca urmarea a acestei plati a distrus titlul creantei sale.

Imbogatirea fara justa cauza

Imbogatirea fara justa cauza este definita ca fiind :faptul juridic licit prin care are loc
marirea patrimoniului unei persoane prin micsorarea corelativa a patrimoniului altei persoane,
fara ca pentru acest efect sa existe o cauza justa sau un temei juridic. Creditorul se numeste
insaracit iar debitorul imbogatit.

22
 Conditiile imbogatirii fara justa cauza.

a) Sa existe o imbogatire a paratului – imbogatirea poate consta in marirea patrimoniului

prin dobandirea unui bun sau a unei creante.
b) Sa existe o insaracire a reclamantului – insaracirea poate rezulta dintr-o pierdere
economica, cum ar fi : iesirea unei valori din patrimoniu, efectuarea unor cheltuieli in
favoarea imbogatitului.
c) Intre imbogatirea paratului si insaracirea reclamantului sa fie o legatura sau corelatie
directa.

Raspunderea delictuala.
Noul Cod civil reglementează trei ipoteze de răspundere civilă delictuală: răspunderea
pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de ruina
edificiului.

a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie (art. 1357-1371). Art. 1357
noul Cod Civil, coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de principiu potrivit căreia
obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se
naşte direct şi nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte. De regulă, fiecare om răspunde numai
pentru faptele sale proprii. Nicio răspundere pentru altul sau pentru altceva nu-i poate reveni
decât dacă legea o prevede anume. Este un principiu cunoscut, logic şi tradiţional în dreptul
nostru civil.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Principiul răspunderii pentru
prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori, insuficient, în măsura în care
autorul său este o persoană care nu răspunde delictual sau are o solvabilitate discutabilă. In
asemenea ipoteze, victima riscă să nu obţină reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De aceea,
în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru fapta proprie, în
unele cazuri, şi o răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât autorul faptei
prejudiciabile.
Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică
prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile şi persoana chemată de lege
să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există atunci când autorul
faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare.
Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de ocrotire a
intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la răspunderea pentru fapta proprie
şi se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare şi victima prejudiciului. Aşa
se explică existenţa în anumite condiţii a dreptului de regres al persoanei răspunzătoare
împotriva autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Codul civil român reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat
prin fapta altuia:

23
 - răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor sau a unui
interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta ilicită săvârşită de cel aflat sub
acea supraveghere (art. 1372 noul Cod Civil);
- răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite delictuale ale
prepusului său (art. 1373 noul Cod Civil).
c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau prin ruina edificiului.
Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta
omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. Dacă am aplica normele obişnuite ale
răspunderii civile, în asemenea cazuri, neputându-se dovedi că la originea prejudiciului este fapta
unei persoane, victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea povara acelui prejudiciu.
Aşa se explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor prejudiciaţi, legea civilă a instituit
răspunderea pentru animale, lucruri şi ruina edificiului. Este vorba de o răspundere directă a celui
care are paza juridică a animalului, lucrului sau este, după caz, proprietarul edificiului care a
cauzat prejudiciul.
Codul civil român actual reglementează această răspunderea după cum urmează:
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în paza juridică a
omului (art. 1375 coroborat cu art. 1377);
- răspunderea păzitorului juridic pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza lui (art.
1376 coroborat cu art. 1377);
- răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat de ruina acelui
edificiu (art. 1378).

Executarea directa (in natura) a obligatiilor

Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea voluntară
sau plata (care este o executare directă sau în natură voluntară) şi executarea silită (sau „plata
silită” care poate fi o executare directă în natură sau indirectă, adică prin echivalent).
Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori, de bunăvoie,
adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzat executarea de bunăvoie, creditorul
poate să ceară şi să obţină executarea în natură prin intermediul forţei de constrângere publice.
Aşadar, executarea directă sau în natură a obligaţiilor poate avea loc prin plată, făcută de
bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită a prestaţiei, împotriva voinţei debitorului,
prin constrângere.
Executarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci când, din anumite motive, executarea
directă sau în natură nu mai este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru creditor. Menţionăm
că nu este vorba de o imposibilitate fortuită de executare (caz în care obligaţia se stinge ca
urmare a producerii evenimentului fortuit). De aceea, în acest caz, creditorul poate pretinde de la
debitor plata de despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a
suferit, ca urmare a neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.

Principiul executării în natură a obligaţiilor. Prin realizarea drepturilor de creanţă, precum şi a

celorlalte drepturi subiective, subiecţii raportului juridic urmăresc satisfacerea unor interese.
Atingerea acestui scop poate avea loc, în mod firesc, numai atunci când debitorul execută
prestaţia pe care o datorează în natura ei specifică. Mai mult, sunt cazuri în care executarea unei
alte prestaţii de către debitor, prin înlocuirea celei iniţiale, nu prezintă interes pentru creditor. De

24
asemenea, chiar o despăgubire bănească, acordată pentru a înlocui executarea în natură a unei
obligaţii, prin ea însăşi, nu poate asigura în mod direct şi nemijlocit satisfacerea diverselor
interese din cele mai variate ale participanţilor la circuitul civil.
Toate aceste motive, precum şi altele, au făcut ca executarea în natură a obligaţiilor să
constituie un principiu fundamental al dreptului civil continental". Executarea în natură a
obligaţiilor înseamnă executarea întocmai a prestaţiei însăşi, la care este îndatorat debitorul,
prestaţie ce nu poate fi înlocuită cu o altă prestaţie sau cu despăgubiri băneşti, fară acordul
creditorului. Acest principiu este în manieră directă consacrat de art. 1516 alin. (1) C. civ.,
conform căruia „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”.
Principul cunoaşte trei coordonate pozitive. Executarea obligaţiilor debitorului pentru a
corespunde exigenţelor principiului citat, trebuie să satisfacă trei criterii şi reguli, în acelaşi timp:
a) obligaţiile trebuie să fie executate în întregime, astfel cum rezultă acestea din actul sau faptul
juridic care le-a dat naştere (expresia cantitativă a principiului); b) obligaţiile trebuie executate
exact cum acestea rezultă din actul sau faptul juridic ce constituie izvorul lor (expresia calitativă
a principiului) şi c) obligaţiile trebuie executate în termenul care rezultă din actul sau faptul
juridic ce a dat naştere obligaţiei (expresia temporală a principiului). Acest principiu îşi extinde
expresia şi asupra altor instituţii. Prioritatea executării în natură este vizibilă şi în situaţia unui
potenţial concurs între executarea silită în natură şi executarea prin echivalent care este
soluţionat de Codul civil în sensul priorităţii executării silite în natură, cu condiţia ca aceasta să
prezinte interes pentru creditor. Astfel, din prevederile art. 1516 alin. (2) C. civ., rezultă că
creditorul are dreptul să treacă la executarea silită a obligaţiei sau să utilizeze alte remedii pentru
neexecutare. Oricât de oneroasă ar fi executarea în natură pentru debitor, creditorul are dreptul la
aceasta. Pe de altă parte, art. 1527 C. civ., prevede expres: „Creditorul poate cere întotdeauna ca
debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea
executare este imposibilă”.
In concluzie, principiul executării în natură a obligaţiilor stabileşte o ierarhie în cadrul
modalităţilor de stingere a obligaţiilor. Are prioritate executarea exactă şi voluntară în natură
(adică plata) iar, mai departe, creditorul (şi numai creditorul, nu şi debitorul) are un drept de
opţiune între a cere executarea silită în natură (plata silită) sau executarea silită prin echivalent (o
altă formă de plată silită) sau a utiliza o altă modalitate legală pusă la dispoziţie ca mijloc de
satisfacere a creanţei sale (poate utiliza în materie contractuală, de exemplu, de dreptul de a
solicita rezoluţiunea, rezilierea sau reducerea prestaţiilor).

Executarea silita a obligatiilor. De cele mai multe ori, executarea în natură a prestaţiilor
pe care şi le datorează părţile contractante este voluntară, prin plată. Sunt,însă, situaţii când
debitorul refuză să execute prestaţia datorată celeilalte părţi. în astfel de cazuri, creditorul,
urmărind realizarea dreptului său de creanţă, poate să recurgă la anumite mijloace juridice
prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanţei sale. Este vorba de remediile neexecutării
obligaţiilor, prevăzute de art. 1516-1557 noul Cod Civil, care constituie Capitolul II
(„Executarea silită a obligaţiilor”) din Titlul V („Executarea obligaţiilor”) . Potrivit art. 1516
alin. (2) noul Cod Civil, creditorul, în caz de neexecutare, are un drept de opţiune între mai multe
remedii. între remediile de care creditorul poate beneficia într-o atare situaţie, se regăseşte şi
executarea silită în natură a obligaţiilor [art. 1516 alin. (2) pct. 1 noul Cod Civil]. Astfel,
creditorul are dreptul „să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei”.
Executarea silită în natură a obligaţiilor este dezvoltată schematic în secţiunea a 3-a (art. 1527-
1529 noul Cod Civil) şi cuprinde mai multe mijloace care duc la executarea silită în natură a

25
obligaţiei. Aceste mijloace juridice sunt: executarea silită în natură a obligaţiilor de a da;
executarea silită a obligaţiilor de a face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de
executare în natură a obligaţiilor; înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligaţiei de a
nu face.

Conditiile executarii silite. Conform art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil, „Creditorul poate
cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului
în care o asemenea executare este imposibilă". Imposibilitatea este una dintre piedicile executării
în natură. Alături de aceasta regăsim şi alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea,
reţinem urătoarele condiţii:
a) din prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, se desprinde cu claritate ideea că.
utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu condiţia punerii
prealabile în întârziere a debitorului. Exact aceeaşi condiţie trebuie îndeplinită şi în cazul
executării silite în natură. Punerea sa în întârziere se poate realiza la cererea creditorului,
prin orice act care să asigure comunicarea către debitor a somaţiei la executare a acestuia
- act neformal, prin executorul judecătoresc sau chiar prin intermediul cererii de chemare
în judecată [art. 1522 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil] şi trebuie să cuprindă şi acordarea
unui termen suplimentar de executare [art. 1522 alin. (3) noul Cod Civil]. Punerea în
întârziere se poate realiza şi de drept, în ipoteza anumitor obligaţii (art. 1523 noul Cod
Civil);
b) executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci când: i. ne
aflăm în cazul unei imposibilităţi fortuite de executare, temporară sau definitivă şi care
duc la amânarea exigibilităţii obligaţiei sau chiar la stingerea acesteia; ii. atunci când
imposibilitatea se datorează culpei debitorului. Dacă, de exemplu, din culpa acestuia
bunul care trebuia predat creditorului a pierit. In această ultimă ipoteză, debitorul va fi
ţinut la plata de daune-interese (art. 1530 .yi urm. noul Cod Civil); iii. atunci când
imposibilitatea de executare in natură se datorează naturii obligaţiei - de exemplu,
obligaţiile de a face nu pot fi, în principiu, executate în natură. Acelaşi lucru se poate
spune şi de obligaţiile de a nu face, al căror obiect constă într-o abţinere, aşadar nu se
pune problema executării în natură a acestora;
c) în sfârşit, pentru ca remediul executării în natură să poată fi utilizat mai este necesar
[acelaşi art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil] şi ca debitorul să nu aibă altă cauză justificată
de a refuza executarea propriilor prestaţii. Astfel, de exemplu, acestuia nu i se poate
pretinde executarea dacă creditorul însuşi nu şi-a executat propriile obligaţii sau nu a
făcut o ofertă conformă de executare - ipoteza excepţiei de neexecutare

Executarea silita in natura a obligatiilor care au ca obiect prestatii de a da.

a) obligaţiile contractuale care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sunt întotdeauna
posibil de executat în natură. Astfel, dacă debitorul refuză executarea voluntară, în
temeiul dreptului de gaj general, creditorul va putea recurge la poprirea sumelor pe care
debitorul este îndreptăţit să le primească de Ia proprii săi debitori, de asemenea, poate
cere vânzarea bunurilor debitorului şi realizarea creanţei sale din sumele astfel obţinute în
condiţiile Codului de procedură civilă;
b) atunci când obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun individual determinat,
debitorul este ţinut, pe de o parte, să transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real
şi, pe de altă parte, să predea bunul în materialitatea lui la creditor. Potrivit

26
 reglementărilor dreptului civil, transferul dreptului de proprietate asupra unui bun
individual determinat are loc în momentul încheierii contractului sau în acela al înscrierii
în cartea funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Aşadar, această
îndatorire a debitorului se execută întotdeauna în natură.
c) în sfârşit, în ipoteza în care obligaţia are ca obiect prestaţia de a da bunuri de gen,
transferul dreptului de proprietate operează numai în momentul individualizării lor care,
de regulă, are loc cu prilejul predării. Dacă debitorul refuză să individualizeze bunurile
prin numărare, cântărire sau măsurare, creditorul poate cere executarea silită în natură a
obligaţiei, cu ajutorul forţei de constrângere a statului;
d) în ipoteza predării de către debitor a unor bunuri neconforme (care prezintă defecte
aparente sau ascunse sesizate în condiţiile prevăzute la reglementarea garanţiei
e) de vicii ascunse respectiv predării conforme) creditorul, în cadrul aceluiaşi drept la
executarea în natură, are dreptul şi la repararea, înlocuirea bunului, precum şi la orice alt
mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.

Executarea silita in natura a obligatiilor care au ca obiect prestatii de a face. în

principiu, executarea silită a obligaţiei de a face nu se poate realiza în natură. Este o regulă
universal acceptată în dreptul modem şi o regăsim în mai toate codurile europene. Explicaţia este
simplă: o eventuală constrângere a debitorului la efectuarea unei anumite prestaţii, poate să
reprezinte o constrângere fizică a sa în executarea prestaţiei, ceea ce este de neconceput. Cu atât
mai mult, executarea silită în natură nu este posibilă cu privire la o obligaţie de a face intuitu
personae (de exemplu, nu poate fi executată silit obligaţia unui pictor de a picta un tablou). Cu
toate acestea, anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului să îşi execute propriile
prestaţii sunt cunoscute şi reglementate. Constrângerea se poate realiza numai pe căi indirecte.
Un asemenea exemplu este dat de posibilitatea de acordare a amenzilor cominatorii în condiţiile
reglementate de art. 580 C. pr. civ., prin intermediul cărora debitorul este constrâns la executare
prin utilizarea presiunii băneşti şi obligarea acestuia la plata unor sume de bani până la
executarea în natură a obligaţiei sale de a face. Amenzile cominatorii reprezintă sume de bani pe
care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească statului pentru fiecare zi de
întârziere, până la executarea obligaţiei de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană
decât debitorul.
O altă cale de realizare a executării obligaţiei de a face, tradiţional reglementată cu ocazia
executării sale silite, deşi reprezintă, în realitate, o executare prin echivalent, o constituie
autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a unor obligaţii pe
cheltuiala debitorului. Conform art. 1528 alin. (1) noul Cod Civil, în cazul neexecutării unei
obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi, ori să facă să
fie executată obligaţia

Executarea silita a obligatiilor de a nu face. Referitor la obligaţiile care au ca obiect

prestaţia de a nu face, urmând modelul anterior existent în vechiul Cod civil, art. 1529 noul Cod
Civil, prevede că „în cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei
încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe
cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.” în concluzie, spre
deosebire de autorizarea creditorului să execute el însuşi obligaţia de a face sau să facă să fie
executată această obligaţie de către un terţ (art. 1528 noul Cod Civil), în situaţia obligaţiilor de a
nu face, înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligaţii nu se poate face decât cu

27
autorizarea instanţei de judecată şi numai în măsura în care această hotărâre indică desfiinţarea
(de exemplu, desfiinţarea unei construcţii edificată cu încălcarea obligaţiei de a nu construi la o
distanţă mai mică de X m asumată faţă de vecin sau rezultată din reglementările urbanistice, nu
poate fi dispusă decât de instanţa de judecată).

Executarea indirecta prin echivalent. Executarea silită prin echivalent este aplicabilă
oricărei prestaţii pentru care nu se pot aplica regulile executării silite în natură sau cu privire la
care creditorul a optat pentru executarea prin echivalent, în condiţiile art. 1516 noul Cod Civil,
privind dreptul său de opţiune între remedii. Executarea prin echivalent sau daunele-interese este
reglementată de art. 1530-1548 noul Cod Civil, şi a fost analizată cu ocazia prezentării
răspunderii contractuale. Singura diferenţă de aspect este dată de faptul că executarea prin
echivalent este pe deplin aplicabilă oricărei obligaţii, de natură contractuală sau
extracontractuală. Restul observaţiilor făcute cu ocazia analizei răspunderii contractuale pentru
daunele-interese sunt mutatis mutandis aplicabile şi în sfera modalităţilor de stingere a
obligaţiilor.

Evaluarea daunelor-interese. Stabilirea întinderii daunelor-interese poate fi făcută de

instanţa de judecată (evaluarea judiciară), direct prin lege (evaluarea legală) sau prin acordul de
voinţă al părţilor (evaluarea convenţională).

Evaluarea judiciara. Evaluarea judiciară a daunelor interese se face prin hotărâre

judecătorească. Stabilirea întinderii daunelor-interese de către instanţele de judecată are loc cu
respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului în scopul repunerii creditorului în
situaţia în care s-ar afla dacă debitorul ar fi executat întocmai prestaţiile la care s-a îndatorat [art.
1531 alin. (1) Noul Cod Civil]. Cu alte cuvinte, sumele de bani pe care debitorul va fi obligat să
le plătească creditorului, cu titlu de despăgubiri, trebuie să corespundă întinderii prejudiciului
cauzat. în esenţă, evaluarea judiciară presupune cântărirea de către judecător a tuturor condiţiilor
de angajare a răspunderii contractuale în special cu privire la prejudiciu (pentru că regulile
aplicabile acestei condiţii şi descrise mai sus servesc la o evaluare judiciară, celelalte condiţii
sunt doar precondiţii ale evaluării judiciare). Cu toate acestea, rolul judecătorului este
semnificativ în special în ipotezele în care prejudiciile al căror cuantum nu poate fi stabilit cu
certitudine şi care, confonn art. 1532 alin. (3) noul Cod Civil se detennină de instanţa de
judecată, precum şi în cazul prejudiciilor nepatrimoniale ar căror cuantum este prin definiţie
incert şi trebuie stabilit de judecător.

Evaluarea legala. Evaluarea legală a daunelor-interese se circumscrie sferei obligaţiilor care

au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani (situaţia care constituie modelul evaluării legale,
reglementată în art. 1535 noul Cod Civil), la care legiuitorul adaugă şi cazul obligaţiilor de a face
care pot fi evaluate în bani (situaţie complementară - reglementată în art. 1536 noul Cod Civil).
în ceea ce priveşte reglementarea evaluării legale, ea este combinată inevitabil şi cu evaluarea
convenţională a daunelor-interese moratorii (pentru că în această privinţă, legiuitorul stabileşte
limite şi reguli specifice). în ceea ce priveşte evaluarea legală, vom atinge cu această ocazie şi
chestiunea evaluării convenţionale.

Evaluarea conventionala a daunelor interese. Stabilirea întinderii despăgubirilor poate

avea loc şi prin acordul de voinţă al creditorului şi debitorului, intervenit înainte de producerea

28
prejudiciului. Această înţelegere se numeşte clauză penală şi este reglementată în art. 1538-1543
noul Cod Civil Alături de clauza penală, tot cu titlu de evaluare convenţională a daunelor-
interese, legiuitorul reglementează şi arvuna.

Actiunea oblica
Notiune. Acţiunea oblică este mijlocul juridic prin care creditorul exercită drepturile şi
acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul
creditorului [art. 1560 alin. (1) Noul Cod Civil]. Ea este reglementată în cuprinsul art. 1560-1561
noul Cod Civil. Spre exemplu, dacă debitorul a suferit un prejudiciu cauzat de o altă persoană
printr-o faptă ilicită şi nu cere repararea lui, creditorul va putea să acţioneze pe cel responsabil, în
locul victimei, pe cale oblică.

Nu toate acţiunile şi drepturile patrimoniale pot fi exercitate pe cale oblică. Mai exact:
- creditorii nu au posibilitatea să se substituie debitorului pentru a încheia acte de administrare a
patrimoniului acestuia (precum închirierea unui bun, arendarea unui fond, punerea unui teren în
cultură) sau acte de dispoziţie juridică (precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, publicarea unei
lucrări literare). Pentru a înţelege raţiunea acestei limitări, se impune a se face o distincţie între
drepturi şi simple facultăţi sau posibilităţi. Pe cale oblică, pot fi exercitate numai drepturile
existente efectiv în patrimoniul debitorului. Simplele posibilităţi de a încheia acte juridice, prin
care se dobândesc sau se modifică drepturi patrimoniale ori se asumă noi datorii, fac parte din
conţinutul capacităţii juridice a persoanelor fizice şi juridice. A-l lipsi pe debitor de aceste
posibilităţi sau facultăţi echivalează cu a-l transforma într-o persoană incapabilă, ceea ce nu este
îngăduit.
- creditorii nu pot exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului
[art. 1560 alin. (2) noul Cod Civil]. Este cazul acelor drepturi şi acţiuni a căror valorificare
implică o apreciere personală de ordin moral sau familial din partea acestuia, cum ar fi: acţiunea
în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine; acţiunea în desfiinţarea sau micşorarea pensiei de
întreţinere datorate de către debitor unei persoane. Are un caracter strict personal şi, deci, nu
poate fi exercitat pe cale oblică nici dreptul debitorului de a solicita repararea patrimonială (prin
compensaţii băneşti) a prejudiciilor morale înregistrate ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite a
cărei victimă este.
- creditorii nu pot exercita drepturile patrimoniale insesizabile, precum: dreptul de uz, dreptul de
abitaţie, dreptul de a primi o bursă de studiu, dreptul la diurnă, dreptul la alocaţiile de stat.

Conditiile actiunii oblice.

a) creanţa creditorului trebuie să fie certă şi exigibilă [art. 1560 alin. (1) noul Cod Civil].
Creanţa este certă atunci când are o existenţă sigură şi necontestată; ea este exigibilă în
cazul în care creditorul poate să ceară plata ei de la debitor.
b) debitorul să fie inactiv, adică să neglijeze sau să refuze exerciţiul dreptului său [art. 1560
alin. (1) noul Cod Civil]. Inactivitatea se poate datora relei-credinţe, neglijenţei sau chiar
unei imposibilităţi obiective a debitorului de exercitare a dreptului sau a acţiunii. Dacă
debitorul îşi schimbă atitudinea, devenind activ, continuarea exercitării acţiunii oblice nu
mai este posibilă. In această situaţie, creditorului îi rămâne doar posibilitatea de a
interveni în proces, în scopul apărării intereselor sale;

29
 c) creditorul să facă dovada unui interes serios şi legitim. Există un atare interes atunci când
prin inactivitatea sa debitorul se află în situaţia de a-l prejudicia pe creditor [art. 1560
alin. (1) noul Cod Civil].

Momentul în care trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice. Se impune o distincţie,

după cum exercitarea de către creditor a drepturilor debitorului se realizează pe cale judiciară
(printr-o acţiune injustiţie) sau pe cale extrajudiciară. în primul caz, condiţiile acţiunii oblice
trebuie îndeplinite la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Ne aflăm în prezenţa unor
condiţii de admisibilitate a acţiunii. în cel de-a doilea caz, ele trebuie întrunite la data exercitării
drepturilor debitorului, de regulă, la data formulării cererii de către creditor (cum ar fi cererea
pentru intabularea unui drept al debitorului în cartea funciară). în acest ultim caz suntem în faţa
unor condiţii de exercitare a acţiunii oblice.

Efectele actiunii oblice. Efectele faţă de terţul pârât acţionat în judecată. Creditorul, pe
cale oblică, exercită în locul debitorului drepturile pe care el le are împotriva terţului. Pentru
acest motiv, terţul acţionat în judecată va putea opune toate excepţiile şi mijloacele de apărare pe
care le-ar fi putut invoca şi împotriva debitorului [art. 1560 alin. (3) noul Cod Civil]. Este
indiferent dacă excepţiile sunt anterioare sau ulterioare introducerii acţiunii. Exercitarea acţiunii
oblice nu indisponibilizează drepturile patrimoniale ale debitorului. Astfel, el poate dispune de
aceste drepturi, iar actele încheiate cu privire la ele sunt opozabile creditorului, atunci când nu au
un caracter fraudulos, chiar dacă ele au fost perfectate înainte sau după introducerea acţiunii. De
pildă, terţul poate invoca compensaţia datoriei sale cu o creanţă pe care o are împotriva
debitorului, chiar dacă dreptul de creanţă s-a născut după introducerea acţiunii oblice. De
asemenea, terţul poate opune tranzacţia încheiată cu debitorul după această dată.
Efectele faţă de debitorul pasiv. Interesează în acest context dacă hotărârea
judecătorească pronunţată ca urmare a exercitării acţiunii oblice îi este sau nu opozabilă
debitorului pasiv. Răspunsul este diferit, după cum debitorul a fost sau nu introdus în proces.
Dacă debitorul a fost introdus în proces, el fiind parte, fară îndoială că efectele hotărârii se vor
răsfrânge şi asupra lui. în cazul în care nu a fost introdus în cauză, efectele hotărârii nu se produc
şi faţă de debitor, el fiind un simplu terţ.
Efectele faţă de creditorii debitorului. Potrivit unei opinii consacrate, acţiunea oblică este
individuală prin exerciţiul său şi colectivă prin efectele sale. Astfel, dacă acţiunea oblică este
exercitată cu succes, se va evita micşorarea patrimoniului debitorului. Situaţia creată profită
tuturor creditorilor în temeiul dreptului lor de gaj. în acest sens trebuie înţeles şi art. 1561 noul
Cod Civil, potrivit căruia: „Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor
creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea”.

Actiunea revocatorie
Notiune. Acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită să fie declarate
inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, cum
sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate (art. 1562 Noul
Cod Civil). Rezultă că acţiunea pauliană este un instrument juridic prevăzut de lege pentru
protecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului. Ea este reglementată de art. 1562-
1565 noul Cod Civil. Acţiunea pauliană se deosebeşte esenţial de acţiunea oblică. Acţiunea
oblică se exercită în numele debitorului, în timp ce acţiunea pauliană este exercitată de către

30
creditor în numele său propriu. în timp ce acţiunea oblică sancţionează inacţiunea (pasivitatea)
debitorului, acţiunea pauliană se declanşează ca urmare a acţiunilor frauduloase ale acestuia.
Dacă acţiunea oblică profită tuturor creditorilor, acţiunea pauliană foloseşte numai creditorului
care a promovat-o.

Regula. Acţiunea pauliană presupune cu necesitate existenţa fraudei. Frauda se poate

manifesta numai prin acte de voinţă, de unde concluzia că acţiunea pauliană poate fi exercitată
numai împotriva actelor juridice pe care le încheie debitorul. Aşadar, domeniul de aplicare a
acţiunii pauliene se circumscrie doar sferei actelor juridice, cu excluderea faptelor juridice
propriu-zise.

Nu pot fi revocate pe cale pauliană următoarele acte:

a) actele care privesc drepturile nepatrimoniale ale debitorului. Ele nu pot fi atacate şi declarate
inopozabile pe cale pauliană, deoarece încheierea lor implică o apreciere de ordin personal şi
moral din partea debitorului. Sunt astfel de acte: actul căsătoriei, actul de recunoaştere a
paternităţii unui copil din afara căsătoriei, actul adopţiei etc.;
b) actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului. Este vorba de
actele juridice ce privesc drepturi patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere personală
din partea debitorului. Este cazul, de pildă: al renunţării debitorului la repararea pe cale
patrimonială a unui prejudiciu moral, al refuzului de a cere revocarea judiciară a unei donaţii
pentru ingratitudinea donatarului etc.;
c) actele juridice privitoare la drepturile şi bunurile insesizabile ale debitorului. Se află în afara
domeniului de aplicare a acţiunii pauliene şi actele juridice încheiate de către debitor, referitoare
la bunurile sau drepturile sale insesizabile, precum: renunţarea la o bursă de studiu, renunţarea la
dreptul de a cere majorarea pensiei de întreţinere datorate de un terţ debitorului în baza obligaţiei
legale de întreţinere, renunţarea la dreptul la diurnă, renunţarea la dreptul de a primi alocaţii de
stat etc.

Conditiile actiunii pauliene.

a) creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă
b) creanţa creditorului trebuie să fie, de regulă, anterioară încheierii de către debitor a
actului a cărui inopozabilitate se solicită. Existenţa acestei cerinţe este uşor de explicat:
doar creditorii anteriori pot fi prejudiciaţi prin actele frauduloase ulterioare ale
debitorului. Totuşi, creditorul posterior va putea introduce acţiunea pauliană în două
situaţii: atunci când creanţa sa există în principiu la data încheierii actului fraudulos, cum
ar fi înstrăinările făcute de autorul unui accident înainte de a fi obligat prin hotărâre
judecătorească să plătească despăgubiri victimei; dacă la momentul perfectării actului
fraudulos exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic cu debitorul.
c) admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu executoriu. Legat de
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul de creanţă al creditorului, se pune
întrebarea dacă el trebuie sau nu să fie încorporat într-un titlu executoriu. în perimetrul
vechiului Cod civil, s-a susţinut că acţiunea pauliană nu este o măsură de executare silită,
astfel că pentru exercitarea ei nu este necesar să se facă dovada unui titlu executoriu de
către creditor

31
 Cesiunea de creanta
Definitie. Cesiunea de creanţă este legal definită de art. 1566 alin. (1) C. civ., conform
căruia ,, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o
creanţă împotriva unui terţ. ” Nuanţând definiţia de mai sus, reţinem că cesiunea de creanţă este
un contract care implică, din punct de vedere subiectiv, următorii subiecţi de drept: creditorul
care transmite creanţa şi care se numeşte cedent; dobânditorul creanţei care se numeşte cesionar,
„terţul” asupra căruia există creanţa, adică debitorul care este îndatorat să execute prestaţia şi
care se numeşte debitor cedat. Părţile contractului de cesiune a creanţei sunt cedentul şi
cesionarul. Din perspectiva principiilor forţei obligatorii şi relativităţii efectelor contractului,
debitorul cedat este terţ faţă de contractul de cesiune. Definiţia de mai sus este condiţionată de
domeniul de aplicare al acestei operaţiuni.

Domeniu de aplicare. Domeniul de aplicare al cesiunii de creanţă este dat de obiectul

acesteia - tipul creanţei ce face obiectul operaţiunii juridice. Astfel, poate face obiectul unei
cesiuni, în principiu, orice fel de creanţă, indiferent care este obiectul său. Pot fi cesionate
creanţele pecuniare (având ca obiect o sumă de bani) sau de altă natură (de a face sau a nu face),
născute din orice contract, dintr-o promisiune de contract (adică tot dintr-un contract), născute
dintr-un delict sau dintr-o faptă licită generatoare de obligaţii, dintr-un act juridic unilateral,
creanţele afectate de modalităţi, chiar şi creanţele viitoare (v. art. 1572 noul Cod Civil) şi chiar şi
cele eventuale. Practica atestă însă că, de cele mai multe ori, se cesionează creanţele cărora le
corespunde datoria de a plăti o sumă de bani, afectate de un termen suspensiv sau creanţele
rezultate dintr-o promisiune bilaterală de înstrăinare (unde poate fi vorba chiar de o cesiune a
contractului şi nu doar de o cesiune de creanţă, după caz).

Creante ce nu pot fi cesionate:

a) în primul rând. nu pot face obiectul cesiunii creanţele care sunt declarate netransmisibile prin
lege - art. 1569 alin. (1) noul Cod Civil Este necesar să includem în această categorie şi o mare
parte a creanţelor care au un caracter intuitu personae (în privinţa laturii lor active - a
creditorului) şi care, din acest motiv nu pot fi transmise (de aceea, nu poate face obiectul
transmisiunii întreţinerea - astfel cum rezultă din prevederile art. 2258 noul Cod Civil);
b) în al doilea rând, nu pot face obiectul cesiunii creanţele având ca obiect altă prestaţie decât
plata unei sume de bani (adică obligaţiile de a da altceva decât o sumă de bani, de a face sau de a
nu face), dacă prin efectul transmisiunii, obligaţia va fi „în mod substanţial mai oneroasă ” [art.
1569 alin. (2) şi 1571 alin. (2) noul Cod Civil]. Per a contrario, în ce priveşte creanţele privind
sume de bani, principiul liberei circulaţii se reinstaurează, astfel încât, oricât de oneroasă ar
deveni creanţa ca urmare a transmisiunii şi oricât de speculativă ar fi întreaga operaţiune pentru
cedent şi cesionar, ea este liber transmisibilă;
c) în al treilea rând, prin excepţie, părţile raportului obligaţional iniţial, pot stabili caracterul
inalienabil al creanţei lor, cu condiţia existenţei unui interes legitim. Cu toate că inalienabilitatea
convenţională a creanţei poate împiedica transmisiunea, există situaţii de excepţie când prohibiţia
convenţională de înstrăinare nu îşi poate, totuşi, produce efectele, conform art. 1570 alin. (1) lit.
a)-c) noul Cod Civil, atunci când:
i. debitorul a consimţit la cesiune (este vorba de un consimţământ dat ulterior convenţiei
prin care s-a stipulat inalienabilitatea şi prin care debitorul practic renunţă la beneficiul
inalienabilităţii creanţei);

32
 i. inalienabilitatea creanţei nu a fost expres stipulată în înscrisul constatator al creanţei, iar
cesionarul nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască incesibilitatea creanţei în momentul
cesiunii (practic este vorba de ipoteza în care clauza de inalienabilitate nu a fost făcută
opozabilă terţilor faţă de raportul obligaţional iniţial);
ii. cesiunea priveşte o creanţă care are ca obiect o sumă de bani [în acest caz, astfel cum am
arătat deja, principiul liberei cesibilităţi nu cunoaşte, de regulă, excepţii, decât în cazul
unei prevederi legale exprese - ceea ce presupune că, în pofida unei incesibilităţi
convenţionale, creanţa de a da o sumă de bani poate fi cedată în mod liber - a se vedea, în
acest sens şi interpretarea per a contrario a art. 1569 alin. (2) şi 1571 alin. (2) noul Cod
Civil].

Conditii de validitate ale cesiunii de creanta. Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin
simplul acord de voinţă al părţilor, fiind un contract consensual. Consimţământul debitorului
cedat nu se cere, deoarece nu este parte în contractul de cesiune. Aşadar, cesiunea cu titlu oneros
este validă şi îşi produce efectele între părţi, fară a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii de
formă. în schimb, cesiunea cu titlu gratuit, fiind o donaţie, trebuie să fie încheiată cu respectarea
condiţiilor de formă pentru validitatea acesteia. în acest sens, art. 1567 noul Cod Civil distinge
între cesiunea de creanţă cu titlu oneros şi cea cu titlu gratuit [alin. (1)]. în cazul cesiunii cu titlu
gratuit se aplică acestei operaţiuni şi toate prevederile legale aferente contractului de donaţie (art.
1011-1033 noul Cod Civil), din care reţinem, sub aspectul formei, cerinţa formei autentice (art.
1011 noul Cod Civil). în cazul cesiunii cu titlu oneros, acestei operaţiuni i se aplică şi dispoziţiile
speciale aferente contractului de vânzare sau altei operaţiuni contractuale prin care se convine la
cesiunea de creanţă [art. 1567 alin. (2)
Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar.

Subrogatia
Definita de art 1593 NCC, "oricine plateste in locul debitorului poate fi subrogat in
drepturile creditorului, fara a putea insa dobandi mai multe drepturi decat acesta."
A fost definta de doctrina majoritara ca fiind un mijloc de transmitere a dreptului de creanta cu
toate garantiile si accesorile sale catre un tert care a platit in locul debitorului => efect translativ
al operatiunii - creanta nu se stinge prin plata, ci se transfera in patrimoniul platitorului.
Prezinta interes pentru creditor (creanta acestuia este satisfacuta), pentru debitor (poate
obtine o eventuala amanare si scapa de presiunea creditorului initial), pentru platitor (daca este
un creditor chirografar sau un creditor ipotecar de rang inferior, acestea prin subrogatie poate
scapa de concursul creditorului initial). Are ca efect transmiterea tuturor garantiilor si
accesoriilor.

Felurile subrogatiei
1.Subrogatia conventionala - constituie regula, partile (creditorul sau debitorul) fiind cele care
consmit la subrogatie. Daca nu exista o conventie cu acest obiect intre creditor si platitor /
debitor si platititor nu opereaza transferul dreptului de creanta.
2.Subrogatia legala - constitutie exceptia, in general in situatile in care platitorul este si el
indatorata sa faca plata

33
Conditii

Subrogatia trebuie sa fie expresa, simpla efectuare a platii nu il subroga pe platitor in

drepturile creditorului. Cu toate acestea, in cazul unei eventuale plati, dar unde nu se constituie o
subrogatie, platitorul poate intenta o actiune pentru plata nedatorata in cazul creditorului sau o
actiune impotriva debitorului pentru imbogatire fara justa cauza. Pentru a putea fi opusa tertilor
este necesar a fi constata prin inscris.

Subrogatia consimtita de creditor - este necesar consimtamantul creditorului (fara a fi

necesar consimtamantul debitorului). Merita mentionat ca transmisiunea dreptului de creanta si a
accesoriilor sale trebuie sa se produca concomitent cu plata. Daca transferul creantei e facut
inainte de plata atunci nu avem subrogatie ci o cesiune de creanta. In cazul in care transferul
creantei e facut dupa plata, transmisiunea dreptului de creanta nu poate avea loc intrucat
obligatia este deja stinsa.

Subrogatia consimtita de debitor - nu este necesar consimtamantul creditorului,

operatiunea prin care debitorul subroga in drepturile creditoriului sau pe cel care l-a imprumutat
in scopul efectuarii platii.

Novatia
Definitie. Novaţia este o operaţiune juridică de natură contractuală prin care părţile
sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea
noii obligaţii au loc concomitent. Cu alte cuvinte, obligaţia existentă se transfoi-mă într-o
obligaţie nouă. Elementele definiţiei rezultă din prevederile art. 1609 C. civ. Având în vedere
efectul său extinctiv cu privire la obligaţia veche, sunt unii autori care analizează novaţia în
contextul mijloacelor juridice de stingere a obligaţiilor’; astăzi, este de regulă analizată în
cadrul mijloacelor de transmisiune şi stingere a obligaţiilor.

Referitor la diferenta intre novatie si cesiune / subrogatie. Novaţia (mai ales dacă ea
operează prin schimbarea creditorului sau debitorului - novaţia subiectivă) nu se confundă cu
cesiunea de creanţă şi nici cu subrogaţia în drepturile creditondui prin plata creanţei. In cazul
novaţiei, obligaţia veche se transformă într-o altă obligaţie nouă, cea veche fiind stinsă, în timp
ce, în cazul cesiunii de creanţă şi al subrogaţiei personale, obligaţia existentă rămâne aceeaşi şi
se transmite cu toate garanţiile şi accesoriile sale la creditorul subsecvent.

Tipuri de novatie.
a) novaţia obiectivă [art. 1609 alin. (1) noul Cod Civil] care intervine atunci când se
realizează prin schimbarea obiectului sau cauzei obligaţiei vechi (aşadar, atunci când
„debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge
obligaţia iniţială”). Subiectele obligaţiei rămân aceleaşi, dar obligaţia iniţială se stinge
făcând loc uneia noi;
b) novaţia subiectivă [art. 1609 alin. (2) şi (3) noul Cod Civil] este cea care se realizează
prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale. Schimbarea debitorului are
loc atunci când o terţă persoană se obligă faţă de creditor să plătească datoria şi poate

34
 opera fară consimţământul debitorului iniţial, care este liberat [art. 1609 alin. (2) noul
Cod Civil]. Schimbarea creditorului intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un
nou creditor, operaţiune în urma căreia debitorul va fi liberat faţă de creditorul din vechea
obligaţie, fiind obligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor [art. 1609 alin. (2) noul
Cod Civil].

Conditiile novatiei. Fiind un contract, trebuie sa respecte regulile generale de validitate si

anume obiect, cauza, capacitate si consimtamant. Pe langa acestea mai trebuie respectate si
urmatoarele:
a) să existe o obligaţie veche valabilă, care urmează să se stingă prin voinţa părţilor.
b) să se nască, prin acordul părţilor, o obligaţie nouă valabilă care o înlocuieşte pe cea
veche. Dacă obligaţia nouă nu este valabilă, obligaţia veche rămâne în fiinţă şi se
consideră că obligaţia nouă nu a existat niciodată, precum şi că cea veche nu s-a stins
niciodată; stingerea obligaţiei vechi este condiţionată de naşterea, în locul ei, a unei alte
obligaţii valabile.
c) obligaţia nouă care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un element nou (aliquid novi) faţă
de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în: schimbarea uneia dintre părţi, a
creditorului sau debitorului; schimbarea obiectului, a cauzei sau în adăugarea ori
înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă. Schimbarea creditorului [art.
1609 alin. (3) noul Cod Civil] intervine, de pildă, când cumpărătorul unui bun se obligă,
la cererea vânzătorului, să efectueze plata preţului către o altă persoană şi aceasta
presupune stingerea definitivă a vechii obligaţii. O astfel de novaţie se aseamănă cu
cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu acordul debitorului şi are
ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte
obligaţii faţă de noul creditor.
d) să existe intenţia expresă a părţilor de a nova (animus novândi)1. în acest sens, art. 1610
noul Cod Civil, prevede că: „Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie
neîndoielnică.” De aceea, voinţa de a transforma raportul obligaţional iniţial trebuie să
rezulte evident şi clar din convenţia părţilor (din contractul de novaţie) în acest context se
pune problema interpretării operaţiunii în cazul în care un terţ se obligă.

Efectele novatiei. În principal, novaţia atrage după sine stingerea obligaţiei iniţiale (efectul
extinctiv) şi naşterea unei noi obligaţii (efectul creator). Această transformare atrage după sine
importante consecinţe juridice:
a) situaţia garanţiilor creanţei iniţiale. Prin novaţie se stinge obligaţia veche împreună cu
toate garanţiile sale care, fiind accesorii ale creanţei iniţiale, încetează concomitent cu
aceasta. în ce priveşte situaţia garanţiilor şi a celorlalte accesorii ale creanţei iniţiale,
trebuie să operăm mai multe distincţii care se dovedesc a fi extrem de delicate: i. ipotecile
constituite de debitor pentru executarea obligaţiei iniţiale se sting în ipoteza în care are
loc o novaţie prin schimbarea debitorului.
b) raporturile dintre părţile novaţiei. Naşterea unei noi obligaţii concomitent şi condiţionat
de stingerea obligaţiei iniţiale. Noua obligaţie are întotdeauna caracter contractual,
deoarece rezultă din acordul de voinţă al părţilor, indiferent care a fost izvorul obligaţiei
vechi ce s-a stins. în raporturile rezultate din novaţia prin schimbare de debitor, „noul
debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare (s.n.) pe care le avea împotriva
debitorului iniţial şi nici pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu

35
 excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a
actului din care s-a născut obligaţia iniţială” (art. 1612 C. civ.).

Compensatia
Notiune. Compensaţia este definită ca fiind un mijloc de stingere a două obligaţii
reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent,
creditor şi debitor al celeilalte'. Aşadar, compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a celor două
obligaţii până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligaţiile sunt de valoare
egală, ele se sting în întregime.

Utilitatea practica. Compensaţia asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel şi
rolul unei garanţii, deoarece creditorul, compensând creanţa sa împotriva debitorului, care este în
acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puţin
până la concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte. In acest fel, fiecare parte evită riscul
insolvabilităţii celeilalte. în lipsa compensaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar
celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel ce a făcut plata trebuie să suporte concursul
celorlalţi creditori ai lui accipiens, inclusiv riscul insolvabilităţii acestuia. Prin compensarea
creanţelor şi datoriilor reciproce, el evită aceste riscuri, plătindu-se singur cu creanţa pe care o
are împotriva celuilalt. Astfel, cei doi creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie
privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensaţia constituie pentru ei o adevărată
cauză de preferinţă. Se evită în acest fel concursul celorlalţi creditori ai fiecăruia în realizarea
reciprocă a creanţelor unuia împotriva celuilalt şi invers.

Cazuri in care compensatia nu poate opera :

a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi (de exemplu, victimei unui furt
nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul acelui furt);
b) când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat
c) când una din creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de exemplu, nu poate face obiectul
compensaţiei creanţa privind pensia de întreţinere cu o altă creanţă a întreţinutului faţă de
întreţinător);

Tipuri de compensatie. Compensatia legala. Este acea compensaţie care operează de drept,
în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească.
în acest sens, art. 1617 noul Cod Civil, dispune: „Compensaţia operează de plin drept de îndată
ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o
sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.
Conditii in care opereaza compensatia legala.
a) obligaţiile să fie reciproce [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil], adică să existe între
aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi de
debitor.
b) Datoriile să fie certe, lichide şi exigibile [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil], adică să
întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin
echivalent
c) datoriile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri
fungibile şi de aceeaşi natură [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil]. Compensaţia legală nu

36
 este posibilă când obiectul obligaţiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen
de specie diferită, cum ar fi grâul şi porumbul. Prin efectul compensaţiei, părţile trebuie
puse în aceeaşi situaţie în care s-ar afla dacă prestaţiile reciproce ar fi fost executate
efectiv;
d) părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei -conform art. 1617
alin. (3) noul Cod Civil: „Oricare din părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la
compensaţie”.

Compensatia conventionala. Prin compensaţia convenţională înţelegem acea compensaţie

care operează prin acordul de voinţă al părţilor. Se recurge la această compensaţie atunci când nu
sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale şi părţile au interes, totuşi, să stingă anumite
obligaţii reciproce pe această cale. De cele mai multe ori, ea se confundă cu o dare în plată
reciprocă.

Efectele compensatiei. Potrivit dispoziţiilor Codului civil, compensaţia produce următoarele

efecte:
a) stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa obligaţiei care are valoarea cea mai
mică (art. 1616 noul Cod Civil);
b) compensaţia operează ca o plată dublă. Consecinţele sunt următoarele: i. compensaţia
stinge implicit şi garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale; ii. în plus, debitorul care
„putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în
detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale” [art. 1622 alin. (3) noul
Cod Civil]; iii. cu toate acestea, compensaţia nu poate opera sau nu poate face obiectul
renunţării în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ [art. 1622 alin. (1) noul Cod
Civil]. Astfel, de exemplu, nu poate opera compensaţia între cedent şi debitor cedat după
momentul efectuării cesiunii de creanţă;
c) când între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi
compensabile, se aplică regulile de la imputaţia plăţii (art. 1620 noul Cod Civil);
d) fideiusorul poate opune creditorului compensaţia creanţei pe care debitorul principal, a
cărui datorie o garantează, o dobândeşte faţă de creditorul obligaţiei garantate [art. 1621
alin. (1) noul Cod Civil]. în schimb, debitorul nu poate opune compensaţia creanţei
fidejusorului împotriva creditorului său [art. 1621 alin. (2) noul Cod Civil];
e) în cazul compensaţiei convenţionale şi a celei judiciare, aceste efecte se produc de la data
când s-a încheiat convenţia privitoare la compensaţie.

Confuziunea
Notiune. In literatura de specialitate, confuziunea definită ca fiind acel mod de stingere a
obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi persoană, deopotrivă, a calităţii de creditor şi de
debitor al aceleiaşi obligaţii. Obligaţia se stinge deoarece un raport juridic este o legătură juridică
între cel puţin două persoane. De aceea, creditorul care devine şi debitorul aceleaşi obligaţii sau
invers s-ar afla - în cazul menţinerii obligaţiei - în raport juridic cu sine însuşi, ceea ce este de
neconceput.

37
 Conditii. Confuziunea intervine indiferent de calitatea de persoană fizică sau juridică a
celui care dobândeşte una din calităţile de debitor sau creditor avănd-o anterior pe cealaltă. în
cazul persoanelor fizice, cea mai frecventă cauză de confuziune îşi are sursa în succesiune, când
creditorul succede debitorul sau invers, ca succesor legal sau legatar universal, şi acceptă
moştenirea. între persoane juridice, confuziunea intervine în procesul reorganizării lor prin
comasare sau divizare.
Codul civil, pe lângă condiţia dobândirii şi a calităţii de creditor sau debitor după deţinerea
anterioară a celeilalte calităţi decât cea dobândită, mai impune şi condiţia ca, în unna dobândirii
şi a calităţii de creditor sau debitor datoria şi creanţa să se găsească în acelaşi patrimoniu şi în
aceeaşi masă patrimonială. Dacă datoria şi creanţa se găsesc în mase diferite din acelaşi
patrimoniu, confuziunea nu operează [art. 1625 alin. (2) noul Cod Civil].

Efecte. Unele dintre efectele confuziunii sunt expres indicate de textele dedicate acestei
figuri juridice, altele sunt deduse pe cale de interpretare. Astfel, reţinem că:
a) confuziunea stinge obligaţia principală [art. 1624 alin. (1) noul Cod Civil], cu toate
garanţiile şi accesoriile sale (chestiune nespecificată expres, dar dedusă din context).
Astfel, confuziunea îl liberează şi pe fidejusor şi pe garantul ipotecar sau gaj ist.
Stingerea operează însă numai în limita în care executarea obligaţiei s-a stins şi nu se mai
poate realiza, adică în limita în care o parte a obligaţiei a devenit propriul său creditor sau
debitor;
b) „ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al
bunului ipotecat” (art. 1625 noul Cod Civil) Dacă, de exemplu, creditorul ipotecar
cumpără imobilul asupra căruia este constituită ipoteca, aceasta încetează. în cazul în care
dobânditorul imobilului este evins din orice cauză independentă de el, adică pierde
proprietatea asupra imobilului, atunci ipoteca renaşte [art. 1625 alin. (2) noul Cod Civil];
c) confuziunea nu poate aduce atingere drepturilor dobândite de terţi cu privire la creanţa
care face obiectul confuziunii dacă acest drept s-a născut anterior confuziunii (art. 1627
noul Cod Civil). De exemplu, terţul care a dobândit o ipotecă asupra creanţei o va putea
invoca şi împotriva unui fost creditor devenit şi debitor garant ipotecar ca urmare a
confuziunii;
d) în toate cazurile de desfiinţare a confuziunii ca urmare a dispariţiei cauzei care a
determinat confuziunea atrage după sine renaşterea obligaţiei iniţiale cu efect retroactiv
(art. 1628 noul Cod Civil). Retroactivitatea presupune şi renaşterea accesoriilor, cu
excepţia cazului în care această retroactivitate este afectată de drepturi ale terţilor
constituite asupra unor bunuri afectate de această retroactivitate. De exemplu, nu vor
putea renaşte garanţiile asupra unor bunuri asupra cărora s-au constituit între timp alte
garanţii sau care au fost dobândite de terţi deja.

Darea in plata
Notiune. Darea în plată este acel contract şi totodată mijloc de stingere a obligaţiilor care
constă în acceptarea de către creditor la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în
locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute. Aşadar, darea în plată se poate face
numai cu consimţământul creditorului, el neputând fi ţinut să primească un alt lucru decât cel ce i

38
se datorează, chiar atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare [art. 1492 alin. (1)
C. civ.]. Pe de altă parte, darea în plată reprezintă un act de dispoziţie menit să asigure o plată.

Conditii.
a) acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor, pentru a fi vorba de o dare în
plată, trebuie să fie concomitentă cu plata. Dacă acordul lui a intervenit, la propunerea
debitorului, înainte de momentul executării, nu mai suntem în prezenţa dării în plată. în
acest caz se realizează novaţia prin schimbare de obiect;
b) pe de altă parte, deşi textele legale nu prevăd, doctrina în materie a subliniat că, pentru ca
darea în plată să opereze, este necesar ca între prestaţia datorată şi cea oferită în schimb,
cu titlu de dare în plată, să existe o echivalenţă valorică relativă, în caz contrar, fiind în
prezenţa unei alte operaţiuni juridice pentru tot ceea ce excede limitele unei echivalenţe
rezonabile;
c) în sfârşit, darea în plată fiind un contract intervenit în faza plăţii, trebuie să întrunească
toate condiţiile de fond pentru validitatea contractului [art. 1179 alin. (1) C. civ.]. în plus,
dacă darea în plată presupune executarea unei obligaţii de a da un imobil - adică pe aceea
de a transfera dreptul de proprietate asupra unui imobil în contul plăţii datorate, este
necesară şi îndeplinirea condiţiilor de formă necesare acestui transfer de proprietate
(forma autentică necesară pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate -
art. 885 alin. (2) C. civ. şi art. 1244 C. civ.

Efecte. Darea în plată operează ca o variantă a plăţii şi deci, în principiu, produce

aceleaşi efecte, stingând obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile ei. Dacă prestaţia iniţială a
avut o valoare mai mare decât prestaţia executată, depăşind astfel condiţia echivalenţei
rezonabile, debitorul este obligat să plătească o sultă, altfel operaţia ar putea fi considerată o
liberalitate, adică o iertare parţială de datorie, cu titlu gratuit (eventual, o remitere de datorie cu
titlu gratuit). Dacă, dimpotrivă, noua prestaţie are o valoare superioară, creditorul iniţial poate
deveni debitor al excedentului faţă de prestaţia care îi este datorată şi plăti astfel o diferenţă de
valoare.

Remiterea de datorie (iertarea de datorie)

Notiune. în doctrină, remiterea de datorie a fost definită ca fiind un mod voluntar de
stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la
dreptul său de creanţă. Aşadar, remiterea de datorie este un contract a cărui încheiere face
necesară existenţa consimţământului debitorului.

Felurile remiterii de datorie. Remiterea de datorie poate fi totală sau parţială. Dacă nu
există stipulaţii contrare, se prezumă că ea este totală [art. 1629 alin. (2) noul Cod Civil].
Remiterea de datorie este, de regulă, un contract sau un act juridic cu titlu gratuit'. De aceea se
numeşte, cu alte cuvinte, „iertare de datorie”. Nu este, însă, exclus ca remiterea de datorie să
opereze şi cu titlu oneros [art. 1630 alin. (1) noul Cod Civil]. în această ipoteză, remiterea de
datorie este, în realitate, o novaţie prin schimbarea obiectului obligaţiei sau, după caz, o
tranzacţie. în sfârşit, remiterea de datorie mai poate fi expresă sau tacită [art. 1630 alin. (1) noul
Cod Civil].

39
 Conditiile remiterii de datorie. Am afirmat deja că remiterea de datorie este, în
principiu, cu titlu gratuit, adică o liberalitate. Ea poate fi făcută prin acte între vii - donaţie - sau
prin acte mortis causa - legat.
Atunci când se face prin acte între vii, ea constituie o donaţie, fiind necesar să
îndeplinească toate condiţiile de validitate a acesteia. Totuşi, remiterea de datorie nu trebuie să
îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic. Urmează că ea este o donaţie indirectă şi poate fi
realizată în orice formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită. Cu toate acestea, astfel cum se
desprinde din prevederile art. 1630 alin. (2) noul Cod Civil, remiterea de datorie se poate realiza
prin intermediul unui act juridic cu titlul oneros, ceea ce înseamnă că, în schimbul remiterii de
datorie, creditorul iniţial primeşte o altă prestaţie.
Remiterea de datorie poate fi făcută şi prin acte mortis causa, adică prin testament. în
acest caz, ea reprezintă o dispoziţie a unui legat şi trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
fond şi de formă pentru validitatea testamentului.

Efecte. Efectele remiterii de datorie sunt similare plăţii. La aceasta se adaugă efecte
specifice reglementate expres în capitolul dedicat acestei figuri juridice sau deduse din contextul
legal. Astfel:
a) iertarea de datorie stinge obligaţia principală şi liberează pe debitor (art. 1629 noul Cod
Civil). Obligaţia se stinge împreună cu garanţiile şi accesoriile sale. înseamnă că iertarea
de datorie acordată debitorului liberează şi pe fidejusor şi pe debitorii ipotecari [art. 1633
alin. (1) noul Cod Civil];
b) când iertarea de datorie a fost făcută în favoarea unui codebitor solidar, aceasta nu îi
liberează pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul declară aceasta în
mod expres sau remite voluntar debitorului înscrisul constatator al creanţei sale care este
un înscris sub semnătură privată [art. 1451 alin. (1) noul Cod Civil].
c) Spre deosebire de ipoteza anterioară, în cazul obligaţiei indivizibile pasiv, remiterea de
datorie „care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează
pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi (debitorului care
a beneficiat de remiterea de datorie - completarea n.), echivalentul părţilor lor.” [art. 1432
alin. (1) noul Cod Civil];
d) emiterea de datorie făcută cu titlu gratuit produce efectele pe care orice liberalitate le
produce. Astfel, o remitere de datorie, reprezentând o donaţie indirectă, poate fi supusă
regulilor reducţiunii liberalităţilor excesive şi tuturor celorlalte reguli aplicabile
liberalităţilor, mai ales în contextul dreptului succesoral.

Imposibilitatea fortuita de executare a obligatiilor de catre debitor

Notiune. în contextul imposibilităţii fortuite de executare, obligaţia se stinge datorită
faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestaţiei pe care o datorează,
din cauză de forţă majoră sau, uneori, caz fortuit. în esenţă, imposibilitatea fortuită de executare
poate fi definită ca fiind acea cauză de stingere a obligaţiei care se datorează imposibilităţii
fortuite absolute şi perpetue de executare din partea debitorului. în cadrul definiţiei se vorbeşte
de imposibilitatea „fortuită” care trebuie necesarmente să fie distinsă de o eventuală
imposibilitate subiectivă sau generată de un fapt propriu al debitorului, deci de o eventuală
imposibilitate imputabilă acestuia.

40
 Conditii. Acest mod de stingere a obligaţiilor presupune întrunirea necesară a mai multor
condiţii:
a) intervenţia unei cauze de forţă majoră sau a unui caz fortuit sau a unei alte cauze
asimilate acestora, cum ar fi fapta terţului sau fapta victimei care întrunesc toate
condiţiile forţei majore [art. 1634 alin. (1) noul Cod Civil];
b) imposibilitatea să fie absolută şi perpetuă [art. 1634 alin. (3) noul Cod Civil]. Dacă
imposibilitatea este doar relativă, în sensul că nu priveşte întreaga întindere a obligaţiei,
liberarea îşi produce doar un efect parţial. Dacă ea este doar temporară, atunci efectul său
nu constă în stingerea obligaţiei, ci doar în suspendarea executării acesteia;
c) este necesar ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere în sensul somării sale la executare
[art. 1634 alin. (1) noul Cod Civil]. De la data punerii în întârziere, debitorul este ţinut să
suporte riscul neexecutării fortuite, astfel cum prevede chiar art. 1525 noul Cod Civil, cu
privire la efectele punerii în întârziere a debitorului. Prin excepţie [instituită de art. 1634
alin. (2) noul Cod Civil], riscul neexecutării nu va fi suportat de către debitor, chiar şi pus
în întârziere, dacă acesta dovedeşte că oricum creditorul nu ar fi putut să beneficieze de
executare din cauza forţei majore sau cazului fortuit;
d) este necesar ca debitorul să notifice creditorului survenirea evenimentului fortuit, într-un
termen rezonabil. Neîndeplinirea acestei condiţii nu va avea ca efect pierderea dreptului
de a invoca această cauză de stingere a obligaţiei, ci doar pe aceea că debitorul va putea fi
ţinut la repararea posibilului prejudiciu cauzat de necomu-nicarea survenirii
evenimentului fortuit [art. 1634 alin. (5) noul Cod Civil];

Efecte. Imposibilitatea fortuită de executare are efecte diverse, după cum avem de a face
cu o îndeplinire totală sau parţială a condiţiilor de mai sus. Astfel:
a) imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile
sale, cu excepţia acelor ipoteze când debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru
unele cazuri de forţă majoră;
b) dacă imposibilitatea este doar temporară, ea suspendă doar executarea obligaţiei până la
încetarea evenimentului fortuit; dacă imposibilitatea priveşte doar o parte a obligaţiei,
efectul extinctiv al acestei cauze se întinde doar la acea parte a obligaţiei;
c) în ipoteza obligaţiilor contractuale, imposibilitatea fortuită de executare, absolută şi
perpetuă, atrage desfiinţarea automată a contractului cu aplicarea subsecventă a teoriei
riscurilor, astfel cum aceasta este instituită de art. 1274 noul cod civil [art. 1557 alin. (1)
noul Cod Civil];
d) pe parcursul imposibilităţii fortuite temporare sau parţiale de executare a obligaţiei,
creditorul nu poate trece la invocarea niciunui alt remediu oferit lui de legiuitor pentru
neexecutarea obligaţiei (art. 1557 noul Cod Civil). Totuşi, creditorul poate invoca
rezoluţiunea (dar nu şi daune-interese) în cazul în care îşi pierde interesul în primirea
prestaţiei din cauza întârzierii sau din cauza faptului că ceea ce a rămas de executat nu
mai prezintă interes;
e) în sfârşit, imposibilitatea fortuită de executare poate să genereze o pieire a bunului obiect
al prestaţiei. în acest caz, se va aplica teoria riscurilor în contractele translative de
proprietate, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 1274 noul Cod Civil

41