CURS 1

I. NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA ŞI EFECTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

I. NOȚIUNEA
A. Structura dreptului subiectiv civil
1. prerogativă recunoscută și garantată de dreptul obiectiv – ”zonă de exclusivitate a
titularului”, limită a libertății celorlalți;
2. conferă titularului posibilitatea de a pretinde de la alte persoane o anumită
conduită;
3. și care oferă sprijinul forței coercitive a statului în caz de neexecutare voluntară.
B. Apărarea dreptului subiectiv civil

1. Drept subiectiv primar – prerogativele substanțiale recunoscute de lege –

2. Drept subiectiv secundar = dreptul material la acțiune
a) Drept la acțiune în sens material (dreptul de a obține sprijinul
statului pentru protejarea dreptului subiectiv încălcat) – vz. art.
2500(2) NCC;
b) 3 forme de manifestare – obligarea la ceva, tolerarea unei
sancțiuni sau a unei situații juridice etc.;

c) a nu se confunda cu - dreptul la acțiune în sens procesual (dreptul

de a solicita instanței analiza situației de încălcare a dreptului
subiectiv – concretizare a liberului acces la justiție) – vz. art. 21
Constituție;

Exemple: acțiunea în realizarea dreptului la predarea unui bun; ordonanța de plată

3. Deosebiri dsp și dss:

a) subiecte: în cazul drepturilor reale, dreptul subiectiv primar are un
subiect pasiv nedeterminat, în timp ce cel secundar are întotdeauna un subiect pasiv
determinat
b) obiect: dreptul subiectiv primar impune o anumită conduită;
dreptul subiectiv secundar poate impune o sancțiune sau tolerarea unei anumite situații
juridice (ce poate diferi de

2.obligarea la efectuarea prestației inițiale, corespunzătoare dreptului primar)

Spre exemplu, clauza penală permite ca debitorul să fie obligat la altceva, în schimb, în caz de
neexecutare a obligației sale.

4. Controversă – dss e un element structural intern sau element exterior

dsp? În toate cazurile, însă, dss este într-o relație de dependență cu dsp.
5. Atenție, dreptul material la acțiune are sau poate avea o structură
bivalență: - dreptul la acțiunea condamnatorie - dreptul de a obține
condamnarea debitorului

Regulă: oricine are o pretenție trebuie să sesizeze instanța, excepție – creditorul poate avea titlu
executoriu, în temeiul căruia poate trece direct la executarea silită; ex.: actul autentic notarial
pentru
unele creanțe pe care le constată)

- dreptul la acțiunea executorie – dreptul de a obține executarea silită a

debitorului.

Dacă debitorul nu execută de bună voie, creditorul poate apela la executorul judecătoresc, care
scoate la vânzare bunuri ale debitorului, predă silit bunuri ale debitorului etc.
C. Definiție: mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului
material la acțiune neexercitat în termen.
2. REGLEMENTAREA

A. Norme generale - NCC, Cartea VI (art. 2500-2543)

B. Norme complementare [art. 2516(2) NCC]
1. NCPC, art. 706-711
2. NCPC se completează cu CCiv
C. Norme speciale
1. NCC- V. art. 423(4) – stabilirea maternității (impresciptibil), 427(1) –
stabilirea paternității;
2. Legi speciale – V. art. 45 L10/2001
D. Caracterul normelor
1. Preponderent de ordine privată (ocrotesc interes individual)

Atenție! Sub imperiul Decretului 167/1958, prescripția era reglementată prin norme imperative și
de interes general. NCC a schimbat această optică, în mod substanțial:

a) prescripția nu operează ope legis [art. 2506(1) NCC]

b) se poate renunța la prescripția împlinită și la beneficiul termenului
[art. 2507 NCC];

➢ Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la
prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și
neîmplinită.

➢ Renunțarea la prescripție este expresă sau tacită.

3
➢ Renunțarea își produce efectele relativ, numai în privința celui care a făcut-o. Ea nu poate fi
invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligații indivizibile sau împotriva
fideiusorilor.

c) prescripția poate fi invocată doar de beneficiar [art. 2512(1) NCC],

nu și de instanță [art. 2512(2) NCC]) sau de orice persoană
interesată [art. 2514 NCC], cum ar fi codebitori solidari, fideiusori,
creditori ai debitorului etc.;

d) se invocă prin întâmpinare, dar nu mai târziu de primul termen

[art. 2513 NCC];

2. Imperative ex: [art. 2515(1)(2) NCC]: acțiunile imprescriptibile nu pot fi

declarate prescriptibile și vice versa.
dar și dispozitive [art. 2515(3)(4) NCC], cum ar fi:
e) Convenții privind termenele de prescripție [art. 2515(4) NCC] sunt
în principiu permise; excepții- în cazul:
(i) drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună;
(ii) nici acțiunilor derivate din contr. de adeziune, de asigurare
și
(iii) cele supuse legislației privind protecția consumatorului.

f) Convenții privind cursul prescripției [art. 2515(3) NCC]; cursul legal

al prescripției poate face, în anumite limite, obiect de modificare;

E. Aplicarea legii în timp

1. Regula ultraactivității
- art. 201-202 LPA – ICCJ RIL I/2014
- Art. 6 alin. 4 NCC

2. Aplicare imediată – excepția, v spre ex. - art. 203-205 LPA.

F. Aplicarea legii în spațiu - legea aplicabilă dreptului subiectiv primar [art. 2663
NCC]
3. EFECTUL PRESCRIPȚIEI
A. Stingerea dreptului material la acțiune [art. 2500(1) NCC]

1. Subiectul pasiv poate refuza legitim efectuarea prestației [art. 2506(2)

NCC];
2. Subiectul activ nu mai poate obține sprijinul forței coercitive a statului
pentru realizarea dreptului său, adică o eventuală acțiune va fi respinsă ca
prescrisă, instanța neanalizând fondul pretenției – dacă reclamantul
are/mai are dreptul subiectiv civil.

B. Supraviețuirea dreptului subiectiv primar; consecințe:

1. Executarea benevolă nu mai poate fi întoarsă [art. 2506(3) NCC], pentru

că plata făcută este datorată, dreptul și obligația corelativă existând;
2. Recunoașterea dreptului prescris renaște dreptul material la acțiune [art.
2506(4) NCC], dreptul fiind același.

Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul
titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut
nu
știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la
renunțarea
la prescripție.

C. Principii ale efectelor prescripției

1. Accesorium sequitur principale [art. 2503(1) NCC] – stingerea dma

corespunzător dreptului principal, atrage după sine și stingerea dma
corespunzător dreptului accesoriu;

Excepție: Acțiunea ipotecară [art. 2504 NCC]- se stinge doar creanța principală [art. 2504(2)
NCC],
nu și ipoteca care poate fi executată:

(i) doar pentru principal și

(ii) doar în limita valorii bunului ipotecat/gajat

2. Prescripția vizează fiecare prestație în parte – mai multor prestații le

corespund mai multe prescripții[art. 2503(2) NCC]

Excepție: prestații succesive care alcătuiesc un tot unitar, caz în care există o singură prescripție
[art. 2503(3) NCC]

3. Prescripția nu împiedică invocarea retenției sau compensației [art. 2505

NCC];

Dacă la data la care retenția și compensația puteau fi invocate creanța nu era prescrisă, atunci
retenția și compensația pot fi invocate, ulterior, oricând; dimpotrivă dacă la data la care se puteau
invoca creanța era prescrisă, prescripția poate fi opusă în cazul în care se invocă compensația sau
retenția.
Ex. A împrumută pe B cu o 1000 lei, cu obligația de restituire la 01.04.2015, iar la data de
01.03.2018
se naște dreptul lui B de a cere lui A 2000 lei (creanța fiind certă, lichidă și exigibilă), din alt
raport
juridic, la data de 01.04.2019 se poate opune compensația parțială, chiar dacă au trecut 4 ani de
la
data la care a început să curgă prescripția de 3 ani care afectează dreptul lui A.
4. NATURA JURIDICĂ A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE.
a. Este o instituție de drept material, substanțial.
Atenție! chiar și prescripția executării silite.
b. Transformă obligația din una perfectă, într-una naturală, imperfectă

Atenție! nu este vorba despre o novație, pt. că dreptul subiectiv primar nu se stinge [art. 1609(1)
NCC] și, oricum, nu este certă intenția de a nova.
c. Este o SANCȚIUNE a cărei rațiune se bazează pe lipsa de diligență a titularului
dreptului și pe opoziția (fie și implicită) a debitorului.
d. Înlătură răspunderea civilă

II. DELIMITAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE. COMPARAŢIE ÎNTRE PRESCRIPŢIE,

UZUCAPIUNE, DECĂDERE ŞI TERMENUL EXTINCTIV.
a. Uzucapiune [art. 930 et seq. NCC], mod de dobândire a drepturilor reale, nu o cauză
de înlăturare a răspunderii civile.
- Uzucapiunea presupune posesie, prescripția, nu.
- Uzucapiunea naște drept la acțiune, sau apărare -n excepție, prescripția este o apărare –
excepție.
b. Decădere [art. 2545 NCC]
i. Mod de stingere a dreptului subiectiv primar (iar nu doar a dma)
ii. Normele din materia prescripției extinctive reprezintă dreptul comun pentru
decădere [art. 2547 NCC]
c. Termen extinctiv [art. 1412(2) NCC]
i. Modalitate a obligației care conduce la stingerea (încetarea), pentru viitor, a
dreptului subiectiv primar
ii. E o limită naturală a întinderii dreptului, care poate fi exercitat în interiorul
termenului, iar nu o sancțiune, așa cum sunt prescripția și decăderea!
iii. Termenul operează de drept, prescripția trebuie invocată.

TEMA II – PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ – Domeniul prescripției

1. NOȚIUNE
2. CRITERIILE DE DETERMINARE A DOMENIULUI CURSULUI PRESCRIPȚIEI.
3. RECONSTITUIREA DOMENIULUI PRESCRIPȚIEI.
4. PROBLEME SPCEIALE PRIVIND DOMENIUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE

PARTEA 1. TEORIE- DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

I. NOȚIUNE.
Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective care cad sub
incidenţa prescripţiei extinctive.
În concret, a determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă a stabili, prin raportarea
tuturor drepturilor subiective la instituţia prescripţiei extinctive, care sunt drepturile subiective
ale căror drepturi la acţiune sunt supuse prescripţiei extinctive şi, deci, a le deosebi de drepturile
subiective ale căror drepturi la acţiune nu sunt supuse prescripţiei extinctive.
II. CRITERIILE DE DETERMINARE A DOMENIULUI CURSULUI PRESCRIPȚIEI.
1. natura drepturilor subiective civile [2501, 2502 NCC]
(i) drepturi patrimoniale- ca regulă. prescriptibile;

(ii) drepturi nepatrimoniale – ca regulă, imprescriptibile; prin declarația legii

ele pot fi însă supuse prescripției;
(iii) vor fi totuși imprescriptibile dacă prin natura sau obiectul dreptului subiectiv
ocrotit, exercițiul lor nu poate fi limitat în timp [2502(1) teza finală NCC].

2. determinarea expresă a legii - actele normative care reglementează

prescripția extinctivă [2502(1) NCC] și care pot declara unele drepturi
prescriptibile sau imprescriptibile (NCC sau legi speciale).

III. RECONSTITUIREA DOMENIULUI PRESCRIPȚIEI.

1. DREPTURILE PATRIMONIALE

REGULA- prescriptibilitatea, EXCEPȚIA - imprescriptibilitatea

a. Drepturi de creanță
(i) regula: prescriptibilitate [2501(1) NCC]
(ii) excepții, prevăzute de lege: imprescriptibilitate – ex.: dreptul asiguratului
la sumele aferente rezervelor tehnice care se constituie la asigurările de
viață [2237 NCC];
(iii) excepții, stabilite în aplicarea [2502(1) NCC], unele creanțe corelative
obligațiilor propter rem, considerate uneori ca intrând și în sfera
drepturilor reale:

- acțiunea de contribuire la construirea despărțiturilor comune (art. 662 C.civ.);

- acţiunea de dobândire a coproprietăţii despărțiturilor comune [art. 665 alin. (3), art. 666
C.civ.];
- acțiunea în grănițuire;
- acțiunea în partaj
b. Drepturi reale

Regula este aceea a prescriptibilității, pentru că sunt drepturi patrimoniale [2501 NCC]. Chiar
dacă numerologic (cantitativ) majoritatea drepturilor reale sunt drepturi de proprietate, deci
imprescriptibile, această observație nu trebuie să schimbe calitativ regula în drept -
prescriptibilitatea.
Sunt supuse REGULII care consacră prescriptibilitatea:

➢ acțiunea posesorie [951(1) NCC]

➢ acțiunea confesorie (aferentă tuturor așa ziselor dezmembrăminte – drepturi reale de

folosință, cu excepția confesoriei de superficie):
- de uzufruct [705 NCC]
- de uz și abitație [754 NCC]
- de servitute [757 NCC]
De notat că legea reglementează și un termen de 10 ani, de stingere a acestor drepturi prin neuz
(ceea ce face ca dreptul de proprietate să se întregească și cu aceste prerogative), spre deosebire
de dreptul de proprietate care nu se stinge prin neuz (în acest caz ar însemna ca dreptul de

proprietate să rămână fără stăpân, ceea ce ar fi contraproductiv, din punct de vedere economico-
social).

➢ acțiunea în protecția dreptului de:

- administrare [870(2) NCC]
- concesiune [873(2) NCC]
- folosință cu titlu gratuit [875(2) NCC]
Sunt EXCEPȚII, având regim de imprescriptibilitate:

➢ acțiunea în revendicare
- proprietate privată, mobiliară sau imobiliară [563(2) NCC]; ca excepție - cazul art. 860
alin. (2) C.pr.civ. (revendicarea unui imobil adjudecat la licitație publică și înscris
pentru prima dată în cartea funciară)

- proprietate publică, mobiliară sau imobiliară [861(1) NCC]; în acest caz nu sunt de
conceput excepții, întrucât reglementarea constituțională împiedică derogarea.

➢ acțiunea în grănițuire [560 NCC]- prerogativa de a pretinde grănițuirea (o facultate)

este implicată de dreptul de proprietate, pe care îl ocrotește, care este imprescriptibil
[2502(1) teza ultimă NCC]; soluția este aceeași și dacă vom considera că dreptul de
grănițuire funcționează ca un drept de creanță cu obligație corelativă propter rem.

➢ acțiunea în partaj [669 NCC]

➢ acțiunea negatorie [564(2) NCC] – este acțiunea prin care se protejează dreptul de
proprietate în contra celor care pretind un drept real folosință concurent; dacă
protejează dreptul de proprietate, atunci are regimul imprescriptibilității acesteia;

➢ acțiunea confesorie de superficie [696(2) NCC] – protejează implicit dreptul de

proprietate asupra construcției, și împrumută regimul imprescriptibilității, specific
proprietății

➢ petiția de ereditate [1130 NCC] are ca scop recunoașterea calității de moștenitor

➢ acțiunea ipotecară - art. 74 LPA a NCPC:

”Dreptul la acțiunea ipotecară prevăzut de art. 2.504 din Codul civil este imprescriptibil.
Dispozițiile Codului de procedură civilă privitoare la prescripția dreptului de a obține executarea
silită rămân aplicabile.”

2. DREPTURILE NEPATRIMONIALE

REGULA- imprescriptibilitatea, EXCEPȚIA - prescriptibilitatea

Tipologie:
➢ drepturile personalității [58 NCC];

➢ drepturile morale de autor;

➢ drepturile derivate din starea civilă;

➢ dreptul la identificarea persoanei;

Regula: imprescriptibilitate [2502(2)1 NCC];
Excepții: prescriptibilitate:

➢ acțiunea în anulabilitatea căsătoriei [301 NCC]

➢ acțiunea în tăgada paternității [430/431 NCC], justificată pe interesul copilului la o

filiație clară

➢ acțiunea în anulabilitatea recunoașterii filiației [419 NCC]

3. DETERMINAREA LEGII

Sunt imprescriptibile, potrivit art. 2502 alin. 2 NCC, drepturile privitoare la:

➢ acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin
lege se dispune altfel;

➢ acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;

➢ acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;

➢ acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiectul

său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiția
acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege.
Atragem din nou atenția că, printr-o normă de principiu [2502(1) NCC], legiuitorul a
rezervat imprescriptibilității și alte acțiuni, nedeclarate de către lege expres ca imprescriptibile,
dar care vor fi totuși imprescriptibile, dacă prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit,
exercițiul său nu poate fi limitat în timp. Ca exemplu, văzut deja mai sus, prin art. 560 NCC se
instituie, pentru proprietarii unor terenuri învecinate, obligaţia de grăniţuire, iar la nevoie, cel
interesat poate chema în judecată pe proprietarii vecini. Dat fiind că grăniţuirea înseamnă, de
fapt, stabilirea limitelor obiectului dreptului de proprietate imobiliară, acţiunea în grăniţuire
trebuie să se poată exercita atâta vreme cât acest drept există, motiv pentru care prin raportare
la natura și obiectul dreptului ocrotit, acţiunea în grăniţuire a fost şi este considerată
imprescriptibilă, chiar dacă nu există o prevedere legală în acest sens.

IV. PROBLEME SPECIALE REFERITOARE LA DOMENIUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE

Unele ipoteze presupun discuții suplimentare, în ce privește poziționarea lor în raport de
domeniul prescripției extinctive și impun o tratare separată. Doctrina anterioară NCC a decantat
o listă a acestor probleme, unele fiind rezolvate explicit de NCC, altele rămase a fi clarificate
implicit, cum vom vedea.

a) Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei (a apărării de fond)

Esenţa raportului juridic este dată de posibilitatea recunoscută titularului de a recurge, în caz
de nevoie (adică atunci când dreptul subiectiv este nesocotit sau încălcat), la forţa coercitivă a
statului. Protecția dreptului subiectiv civil poate fi obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii,
ci şi pe calea defensivă a excepţiei (a apărării de fond pe care o face cel interesat). Există 2 tipuri
de excepții: (i) procesuale (formale) și substanțiale - apărări (de fond). Astfel sunt apări de fond -
prescripția, ordinea executării obligațiilor, compensația, caducitatea, nulitatea, inopozabilitatea;
dacă însă pârâtul valorifică o pretenție proprie împotriva reclamantului, el trebuie să formuleze

o cerere, simpla apărare nefiind suficientă; spre ex. o rezoluțiune judiciară nu poate fi formulată
pe cale de apărare (în schimb poate fi opusă rezoluțiunea unilaterală, dacă partea a declarat-o).
Spre exemplu, atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, iar acesta
din urmă, pentru a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, se apără invocând un
drept subiectiv civil, se spune că dreptul subiectiv respectiv este valorificat (apărat, ocrotit) pe
cale de excepţie (de drept material, substanţial). Aşadar, valorificarea unui drept subiectiv civil
pe cale de excepţie presupune că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de
acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a supune
judecăţii o pretenţie anume faţă de adversar, așa încât instanța de judecată să se pronunțe prin
dispozitivul hotărârii în legătură cu ea.
NCC conţine mai multe prevederi izolate (art. 1095, 1249 NCC), care dispun că
prescriptibilitatea pe cale de acţiune, nu înseamnă şi limitarea în timp a posibilității de
valorificare
a excepţiei (apărării de fond). Această observație nu face decât să alimenteze o controversă mai
veche în privința conținutului unei reguli generale (apărările aferente afirmării unui drept
subiectiv sunt ”prescriptibile?), putându-se susține la fel de bine că suntem în ipoteza unor
aplicații ale unei reguli mai largi (eventual reconstituibilă prin analogie), sau, dimpotrivă,
rațiunea
reglementării lor exprese este dată tocmai de necesitatea unei derogări, de la o regulă cu
conținut contrar.
Înclinăm spre ideea că apărările ar trebui să fie, de regulă, nelimitate în timp (poate neriguros
numite ”imprescriptibile”), întrucât nu se poate reproșa părții care le realizează că n-a acționat
mai devreme, câtă vreme apărarea depinde de existența unui ... atac (acțiuni), care, prin definiție
nu a fost formulat. Apoi, rațiunea prescripției, de conservare a unui status-quo, nu este
perturbată de apărări, ci doar de eventualele acțiuni, întrucât apărarea tinde la conservarea
situației de fapt, în timp ce prin exercițiul acțiunii se tinde, într-adevăr, la ralierea situației de fapt
la o situație de drept, de obicei, diferită.
Din punct de vedere tehnic, dată fiind definiția legală a dreptului material la acțiune (art. 2500
alin. 2 NCC), apărarea nu reprezintă o manifestare a dreptului material la acțiune, pentru că nu
are drept rezultat condamnarea pârâtului. După cum se știe, prescripția nu stinge dreptul
subiectiv (primar) însuși, ci doar dreptul material la acțiune. Dreptul care supraviețuiește este
încă protejat juridic pe calea defensivă a apărării. Așadar, în ciuda unor formulări discutabile ale
NCC, ar fi impropriu să discutăm despre prescriptibilitatea apărării. Ceea ce s-ar putea eventual
susține este o limitare în timp a formulării apărării, în cazurile în care legiuitorul prevede acest
lucru, la un termen, care, pentru coerență este identic cu cel în care s-ar prescrie acțiunea
corespunzătoare.
b) Acţiunea în constatare
Acţiunea în constatare, reglementată de art. 35 NCPC este acea acţiune în justiţie prin care
reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât
ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.
Această acţiune este declarată de lege imprescriptibilă (art. 2502 alin. 2 pct. 2). Explicația
rezidă în aceea că acțiunea nu tinde la schimbarea situației de fapt, deci nu afectează stabilitatea
socială. Părții îi este interzis să fraudeze prescripția intentând o acțiune în constatare, atunci când
are deschisă calea unei acțiuni în realizare.

Controversa din reglementarea anterioară a primit o soluție expresă sub NCC.

c) Acţiunile mixte
Această categorie este una controversată – atât sub aspectul conținutului, cât și al existenței
însăși. Acţiunile mixte sunt acele acţiuni în justiţie prin care reclamantul urmărește ocrotirea,
zice-se în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă ce sunt efectul aceleiași cauze
(de exemplu,atunci când izvorăsc din același contract – cumpărătorul poate cere predarea
bunului atât ca efect al calității dobândite de proprietar, cât și în virtutea creanței căreia îi
corespunde obligația de predare a bunului) sau între care există o strânsă legătură. Într-o altă
accepțiune ele ar împrumuta trăsăturile atât ale unor acțiuni reale cât și personale. Tot mixte
sunt apreciate și acţiunile prin care se solicită anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau revocarea
unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale imobiliare.
În ceea ce ne privește, din perspectiva prescripției, categoria nu are o miză reală. În realitate,
prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii așa zis mixte urmează a se determina în
funcţie de situaţia concretă. Astfel,
- acţiunea în nulitate este prescriptibilă sau nu, după cum nulitatea este relativă sau
absolută;
- acţiunea în predarea bunului vândut este imprescriptibilă potrivit NCC, dacă se valorifică
dreptul de proprietate dobândit și contestat de vânzător, sau prescriptibilă, dacă se
valorifică dreptul de creanță, corelativ obligației de predare);
- rezoluțiunea este o acțiune prescriptibilă, care valorifică un drept patrimonial (care nu este
un drept real!).
d) Dualitatea de acţiuni
Prin dualitatea de acţiuni unii autori desemnează situaţia în care titularul dreptului subiectiv
civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său şi anume, pe de o parte, o
acţiune bazată pe un contract, deci o acţiune personală, supusă prescripţiei extinctive, iar, pe de
altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, prescriptibilă sau imprescriptibilă, potrivit
NCC. Ca exemple, se citează cazul deponentului, al comodantului, al proprietarului bunului dat
în
gaj etc.
Situația este similară, credem noi, și în cazul acțiunilor în restituirea bunului transmis și predat
în temeiul unui contract translativ desființat retroactiv (problemă tratată separat).
Dobânditorul este obligat să îl restituie în temeiul unui drept de creanță corelativ al
înstrăinătorului, după cum are obligația de a-l preda proprietarului (titular al unui drept real),
căruia nu îi poate opune niciun drept.
Se observă însă că, în realitate, nu este vorba de același drept subiectiv ocrotit prin două acţiuni
distincte, ci de două drepturi distincte, protejate printr-o acțiune. Astfel, avem pe de o parte:
- un drept de creanţă izvorât din contractul de depozit, de comodat, de locaţiune, din
efectele desființării unui contract etc. (dreptul la restituirea bunului) şi care este apărat
printr-o acțiune patrimonială şi personală (prescriptibilă extinctiv),
precum şi pe de altă parte

- un drept de proprietate asupra aceluiași bun, apărat printr-o acțiune reală

imprescriptibilă.
Deosebirea dintre această ipoteză (dualitatea de acţiuni) şi acţiunile mixte prin care se solicită
predarea bunului ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de
drepturi
reale ar consta în aceea că:
- prin definiţie, în cazul dualităţii de acţiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau
translativ de drepturi reale, deci dreptul real şi dreptul de creanţă nu au aceeaşi cauză
generatoare, ci izvorul dreptului real preexistă izvorului dreptului de creanţă.
- pe tărâm probatoriu, în cazul acţiunii mixte este suficientă dovedirea actului juridic
respectiv, în vreme ce, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă a intervenit prescripţia extinctivă a
acţiunii personale, admiterea acţiunii reale este condiţionată de dovedirea dreptului de
proprietate (ceea ce îngreunează sarcina reclamantului).
- în planul prescripţiei extinctive, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă pretenţia în restituire este
fundamentată pe contractul de depozit, comodat, locaţiune etc., cererea va fi respinsă ca
prescrisă dacă, prin raportare la dreptul de creanţă, ar fi împlinit termenul de prescripţie;
dimpotrivă o acţiune în justiţie, pe un alt fundament, adică o acţiune reală în revendicare va
fi, ca regulă imprescriptibilă (ceea ce ușurează sarcina reclamantului).
Ceea ce trebuie reținut este că reclamantul poate opta pentru valorificarea oricăruia dintre cele
două drepturi, după cum îi dictează interesul, ba chiar a ambelor, prin cereri diferite. Însă, acesta
nu poate mixa regimul celor două acțiuni, întruna singură, spre exemplu probând acțiunea cu
existența contractului de depozit, dar prevalându-se și de imprescriptibilitatea acesteia (specifică
dreptului de proprietate, care nu se dobândește prin contractul de depozit) .

e) Drepturile potestative
În categoria aşa-numitelor drepturi potestative (sau secundare) sunt incluse drepturile ale
căror prerogative constau în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă unui
efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane. Ex: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii
alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege; dreptul
terţilor, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real; dreptul de a ridica opțiunea
cumpărării unui bun în cazul pactului de opțiune etc.
Aceste puteri de a opta într-un sens care afectează o altă persoană se pot realiza:
i) fie pe calea unei simple manifestări de voință (de regulă)
ii) fie pe calea unei acțiuni în justiție (în mod excepțional).
În primul caz, regulă (i), întrucât nu dau naştere direct şi imediat unui drept la acţiune,
drepturile secundare trebuie înțelese ca atare – nu pun problema prescripției. În ceea ce ne
privește preferăm să spunem că imprescriptibilitatea este o chestiune distinctă de cea a
inexistenței premisei prescriptibilității.

Însă, pentru a înlătura neajunsurile incertitudinii legate de opțiunea titularului, drepturile

potestative au un exercițiu limitat, sau limitabil în timp.
Prin LPA NCC (art. 110 indice2) legiuitorul a intervenit instituind o normă a cărei semnificaţie
pare a fi prescriptibilitatea indirectă a unor drepturi potestative în sensul că, potrivit art. 1415
NCC, cererea părţilor de a se stabili termenul în care facultatea recunoscută unei părţi se poate
exercita, este supusă prescripției. Pe de altă parte, dacă instanța fixează un termen pentru
exercițiul dreptului, atunci acel drept va fi în mod natural limitat în timp (fie de un termen
extinctiv, fie de un termen de decădere).
Mai mult, efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect, anume în ceea ce priveşte
dreptul la acţiune asociat dreptului care se naşte din raportul juridic generat de exercițiul
dreptului potestativ.
În al doilea caz (ii) dreptul realizându-se tocmai prin exercițiul unui drept material la acțiune,
problema prescripției se pune. Spre ex: acțiunea în anulare, acțiunea în rezoluțiune. Ea va fi
incidentă sau nu după natura patrimonială sau nepatrimonială a acțiunii.
f) Acţiunea în repararea (compensarea) unui prejudiciu moral
Deşi prejudiciul este moral (adică nepatrimonial în sine), repararea (compensarea) acestuia
poate fi atât nepatrimonială, cât şi patrimonială.
Acţiunea în repararea nepatrimonială a unei daune morale este imprescriptibilă extinctiv.
În schimb, acţiunea în repararea (compensarea) patrimonială a unui prejudiciu moral, fiind o
acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă, deci o acţiune patrimonială şi
personală, atrage incidenţa dispoziţiilor legale care guvernează prescripţia extinctivă în categoria
drepturilor de creanţă şi, în consecinţă, este prescriptibilă extinctiv.
g) Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic civil (desfiinţat)
Acţiunea în valorificarea nulității (prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este
relativă sau absolută) nu se confundă cu acţiunea în restituirea, totală sau, după caz, parţială a
prestaţiilor executate în temeiul actului juridic care a fost desfiinţat, chiar dacă este posibilă
exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, într-un proces în care nulitatea formează obiectul
capătului de cerere principal, iar restituirea prestaţiilor executate constituie obiectul unui capăt
de cerere accesoriu.
Cât priveşte incidenţa prescripţiei extinctive asupra acţiunii în restituirea prestaţiilor
executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desfiinţat, trebuie, în primul rând, să se
ţină seama de natura patrimonială a acesteia. În al doilea rând, este necesar să se ia în
considerare natura dreptului patrimonial ce se urmăreşte a se valorifica prin intermediul unei
asemenea acţiuni (drept real sau drept de creanţă).
În cazul desfiinţării unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asupra unor
bunuri individual determinate, acţiunea prin care cel ce a înstrăinat sau constituit dreptul real
solicită restituirea prestaţiei sale poate avea:

- caracterul unei acţiuni reale, devenind deci aplicabile regulile care guvernează domeniul
prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale. Spre exemplu, acţiunea prin care
fostul vânzător solicită obligarea fostului cumpărător să îi predea lucrul ce a format
obiectul contractului de vânzare-cumpărare, care ulterior a fost desfiinţat are natura
juridică a unei acţiuni în revendicare, dacă reclamantul afirmă dreptul său de proprietate
preexistent înstrăinării desființatei.
- caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, independentă de existența unui drept
de proprietate al înstrăinătorului, este o acţiune prescriptibilă extinctiv.

Reclamantul și, la nevoie, instanța trebuie să contribuie la clarificarea naturii dreptului

valorificat, fiind nepermis ca reclamantul să creeze un mix de regim juridic între cele două
categorii, combinând elementele favorabile din cele două.
Soluţia este asemănătoare şi în ipoteza în care se solicită restituirea prestaţiilor executate în
temeiul unui contract sinalagmatic desfăcut ca urmare a rezilierii (de exemplu, acţiunea prin care
se solicită restituirea bunului care a format obiectul unei locaţiuni reziliate pentru neplata chiriei)
ori al unui act juridic revocat.

h) Imprescriptibilitatea libertăţilor sau facultăţilor civile

Libertăţile civile sunt imprescriptibile, deoarece sunt inerente calităţii de subiect de drept şi
nu se pot pierde prin neuz (art. NCC 2502 alin. 2). De aceea, chiar în caz de încălcare continuă,
protecția lor poate fi cerută oricând.

Facultăţile civile – prerogative ale dreptului de proprietate, sunt imprescriptibile extinctiv, ca

însuși dreptul de proprietate, din conținutul căruia fac parte. Se dau ca exemplu – partajul
bunului comun, dreptul de a cere grănițuirea, împrejmuirea etc.

TEMA III – PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ – Termenele; Începutul cursului

prescripției
1. TERMENELE DE PRESCRIPȚIE
2. ÎNCEPUTUL CURSULUI PRESCRIPȚIEI

PARTEA 1. TEORIE
I. TERMENELE DE PRESCRIPŢIE (DURATA TERMENELOR DE PRESCRIPȚIE)
A. Noțiune.
Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, sau de către părți
(în limitele permise de lege), înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea
pierderii posibilităţii de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine.
Ca orice termen, nefiind o dată calendaristică, termenul de prescripţie extinctivă are:
- un început (marcat de data la care începe să curgă prescripţia extinctivă),
- o durată, precum şi
- un sfârşit (marcat de data împlinirii prescripţiei extinctive).
Termenul de prescripţie extinctivă este de obicei un termen legal.
Cu toate acestea, termenele de prescripţie pot fi și convenționale, ele putând fi reduse sau
mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un
an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care
pot fi prelungite până la 20 de ani.
Această permisiune legală nu se aplică:

➢ în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi

➢ nici acţiunilor derivate din

- contractele de adeziune,
- de asigurare şi
- cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.
Termenele convenționale nu se vor aplica atunci când sunt stabilite cu depășirea limitelor
pentru care legea permite părților afirmarea libertății de a contracta, văzute mai sus. În acest caz
ele vor fi înlocuite cu termenele legale permise de lege, cele mai apropiate de voința părților, ca
efect al nulității parțiale a convențiilor privitoare la durata termenelor de prescripție. De precizat
că, potrivit altor opinii, pe care nu le împărtășim, în aceste cazuri se va aplica invariabil termenul
legal aplicabil (general sau special, după caz).

În cazul în care părțile nu aveau libertatea de conveni de plano atingeri ale regimului legal
al duratei termenelor de prescripție, atunci se va aplica direct termenul legal normal aplicabil,
special (spre exemplu termenul de 2 ani din materia asigurărilor) sau general, după caz.
Subsumat acestei teme (termenul de prescripție) vom avea în vedere doar durata
termenelor de prescripție.

A. Termenul general de prescripție.

Consacrarea legală este realizată în art. 2517 NCC, care instituie o durată de 3 ani. Norma
are aplicare generală fiind susceptibilă a se aplica la orice drept prescriptibil, fie patrimonial sau
nepatrimonial.
Atenție, acest termen nu trebuie confundat cu termenele speciale de aceeași durată, cum ar fi
acțiunea la obligarea donatarului să execute sarcina [1027(3)] NCC, acțiunea în nulitatea
societății
[1933(3) NCC]. Miza distincției este aceea că în cazul abrogării/modificării normei generale,
norma specială (dacă nu este abrogată și ea expres) supraviețuiește și se va aplica în continuare.

B. Termene speciale de prescripție

Termenele speciale de prescripție se aplică cu prioritate în raport de termenul general.

Acestea sunt prevăzute în NCC sau în alte acte normative:
a) NCC, 3 clase principale, reglementate la dispozițiile generale privind prescripția:

➢ Termene de 1 an [2520, 2521 NCC]: unele livrări de mărfuri sau prestări de servicii
realizate de profesioniști; scopul este acela că se încurajează colectarea rapidă a
remunerațiilor, din considerente de probă sau sunt activități prestate frecvent și necesită
o regularizare (clarificare) rapidă;
Spre ex. se prescrie în termenul de 1 an, dreptul la acțiune în cazul:
- profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;
- profesorilor, institutorilor, maeștrilor și artiștilor, pentru lecțiile date cu ora, cu ziua sau cu
luna;
- medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau medicamente;
- vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor livrate;
- avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor.

➢ Termene de 2 ani [2519 NCC]: asigurare și intermediere;

➢ Termene de 10 ani [2518 NCC]:

- drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse
altui termen de prescripție;
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte
de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise
contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori
de a-și exprima voința;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
b) alte termene speciale, prevăzute

➢ în NCC, cum ar fi depozitul bancar (5 ani) [2190(1) NCC]

➢ în legi speciale; ex termenul de prescripție de 18 luni, aplicabil acțiunilor în anulare sau

în constatarea nulității, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

C. Modificarea („prorogarea”) legală a termenului de prescripţie.

În materia răspunderii civile delictuale, conform art. 1.394:
„În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei
prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi
dreptului la acţiunea în răspundere civilă”
Această soluţie, este destinată să asigure o protecţie superioară victimei, atunci când
prejudiciul suferit este urmarea unei fapte ilicite grave, care este sancţionată şi de legea penală.

Atragem atenția că:

➢ această ipoteză este o excepție de la regula libertății modificării convenționale a duratei

termenelor de prescripție;

➢ dacă prescripția penală a infracțiunii e mai lungă decât cea civilă, se aplică termenul de
prescripție prevăzut de legea penală.

➢ dacă însă prescripția penală a infracțiunii e mai scurtă decât cea civilă, va rămâne aplicabil
termenul de prescripție prevăzut de legea civilă.

II. CURSUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE – ÎNCEPUTUL CURSULUI PRESCRIPȚIEI.

De reținut în prealabil locul ocupat de stabilirea începutului cursului prescripției în

imaginea de ansamblu a prescripției - pentru stabili dacă un drept material la acțiune este stins
prin prescripție trebuie parcurși următorii pași:
1. Identificăm legea aplicabilă prescripției, verificând data instituirii ei, în sensul art. 6 alin. 3
Cod civil, sau a altei norme aplicabile conflictului de legi în timp, dacă este cazul și legea
aplicabilă în cazul unui eventual conflict de legi în spațiu;
2. Verificăm dacă dreptul material la acțiune intră în domeniul prescripției, adică dacă este
prescriptibil;
3. Identificăm începutul cursului prescripției extinctive, în esență observând natura dreptului
material la acțiune; chiar dacă în aparență ”începutul” ar cere să îl avem primul în vedere,
el nu este primul în analiză;
4. Identificăm termenul de prescripție aplicabil (convențional- dacă este legal convenit, legal,
special sau general, după caz);
5. Verificăm eventualele incidente ale cursului acesteia – întreruperi, suspendări.

6. Aplicăm termenului, în funcție de natura acestuia, regulile de calculstabilite de către lege;

7. Dacă termenul de prescripție apare ca împlinit, verificăm, totuși, eventuale cauze de
repunere în termen, care pot avea drept efect, în ciuda împlinirii termenului de prescripție,
analiza pe fond a pretențiilor și condamnarea pârâtului .

A. Regula generală, privind începutul prescripţiei extinctive.

Ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, edictată pentru o anumită situaţie,
se va aplica regula generală potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data când titularul
dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Sub imperiul vechii reglementări prescripția începea să curgă, ca regulă, de la data nașterii
raportului de drept (a dreptului material la acțiune). Noua reglementare este mai rațională. Fiind
o sancțiune, prescripția trebuie să țină cont nu doar de nașterea dreptului material la acțiune, ci
și de atitudinea titularului dreptului – curgerea prescripției se justifică numai dacă acesta trebuia

și putea să acționeze – adică, în concret, dacă a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea
dreptului material la acțiune.
B. Regulile speciale, privind începutul prescripţiei extinctive.
Corelația cu regula generală. NCC reglementează o serie de reguli (ipoteze) speciale
privind începutul cursului prescripției. Acestea urmează a se aplica, în principiu, cu propritate în
raport de regula generală!
Rațiunea acestor reguli speciale este aceea de a particulariza aplicarea regulii generale la
specificul diverselor drepturi materiale la acțiune, de regulă pentru a înlesni identificarea
momentului de început. Alteori, legiuitorul instituie momente obiective de început a prescripției,
al căror scop este acela de a asigura clarificarea unor situații juridice litigioase (e.g. termenul de
18 luni din materia acțiunii în anulabilitate, momentul împlinirii termenului de garanție, în cazul
acțiunii pentru vicii ascunse) .
Atenție! Reguli speciale pot fi instituite și prin alte norme juridice.
Și părțile pot modifica începutul termenelor de prescripție extinctivă. Dacă clauza de
modificare este valabilă, voința părților va avea prioritate, în raport de regula specială/generală,
legală, corespunzător aplicabilă.
b) Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea obligaţiilor de a face şi a nu face.
În cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face regula este aceea că prescripţia începe
să curgă de la data când:

➢ obligaţia devine exigibilă şi

➢ debitorul trebuia, astfel, să o execute.

În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la
împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv
în favoarea creditorului. În măsura în care debitorul putea invoca legitim excepția de
neexecutare, atunci ”el nu trebuia să execute obligația”, cu consecința că prescripția nu curge,
chiar dacă termenul suspensiv convenit s-ar fi împlinit.
Dacă termenul este extinctiv prescripția curge potrivit regulii de mai sus, adică de când
obligația este exigibilă (în principiu imediat după naștere) iși debitorul trebuia să o execute.
Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data la
care s-a îndeplinit condiţia.
Atenție! NCC nu leagă începutul cursului prescripției de momentul la care creditorul a
cunoscut sau trebuia să cunoască îndeplinirea condiției, cum ar fi fost în spiritul reglementării
generale, ci chiar de momentul îndeplinirii condiției. Cu toate acestea, pentru protecția

creditorului (care se poate găsi în situația în care nu a cunoscut și nici nu putea cunoaște
îndeplinirea condiției), trebuie ținut cont de faptul că prescripția nu curge dacă debitorul
ascunde, în mod deliberat, faptul îndeplinirii condiției ( cazul de suspendare prevăzut de art.
2532
alin. 1 pct. 5 NCC).
În cazul condiției rezolutorii, obligația este eficace imediat și prescripția va curge potrivit
regulii generale, adică de când este exigibilă și debitorul trebuia să o execute.
c) Ipoteza dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor.
Potrivit art. 2525 NCC prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în
temeiul unui act anulabil, ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe
să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de
la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.
Regula de mai sus ține cont de faptul că prescripția nu poate curge înainte de nașterea
dreptului la restituirea prestațiilor (care nu poate fi anterior momentului desființării actului).
Atenție: deși textul este conceput general, pentru orice cauze de ineficacitate ale actului
juridic civil, el pare să intenționeze excluderea nulității absolute, caz în care s-ar aplica, în lipsa
unei norme speciale, regula generală a începutului cursului prescripției. Chestiunea este însă
controversată, soluția avansată mai sus fiind consecventă cu concepția potrivit cu care nulitatea
absolută ar produce efecte de plin drept: actul fiind considerat ab inițio nul de plin drept, trebuie
considerat că dreptul material la acțiune s-a născut imediat; desigur acest moment nu se
suprapune în mod necesar cu momentul începutului cursului prescripției, cum am văzut mai sus.
d) Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive.
Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la
data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la
data la care ultima prestaţie devine exigibilă.
N.B., trebuie să ne reamintim că atunci când prestațiile sunt succesive și nu alcătuiesc un tot
unitar suntem în prezența mai multor prescripții (art. 2503 alin. 3 NCC)!
Atenție: a nu se confunda executarea succesivă a unei obligații cu contractul cu executare
succesivă (cum este contractul de locațiune)! Executarea fracționată poate fi o modalitate de
executare a unui contract cu executare, altminteri, uno ictu. Spre exemplu, contractul de vânzare
este un contract cu executare uno ictu, dar plata prețului poate fi fracționată, fără ca asta să
contrazică cu nimic caracterul unitar al prețului, pentru că acesta se datorează (în întregime)
pentru un bun, privit indivizibil. În cazul locațiunii, asigurarea folosinței lucrului se face pe
unitatea de timp, iar fiecărei unități de timp îi corespunde în mod natural o chirie.
e) Ipoteza dreptului la acţiunea în materia asigurărilor
În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata
indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

f) Ipoteza dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită şi a

cazurilor asimilate.
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă
ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut în mod efectiv (moment subiectiv)
sau
trebuia să cunoască (moment obiectiv) atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Atenție, norma se aplică și răspunderii contractuale.
Spre exemplu, prescripția împotriva victimei minore începe să curgă la data la care ocrotitorul
său legal a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
Această regulă se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul:

➢ acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză,

➢ plății nedatorate
și

➢ gestiunii de afaceri.
Exemplu de aplicare în mod corespunzător: în cazul acțiunii în restituire întemeiată pe
îmbogăţirea fără justă cauză, prescripția curge de la data la care cel al cărui patrimoniu a sărăcit
a cunoscut sau trebuie să cunoască saracirea, lipsa cauzei juridice și îmbogățirea și pe cel care a
profitat de ea.
g) Ipoteza dreptului la acţiunea în anularea actului juridic
Trebuie distins între:
A. Ipoteza în care anularea se invocă de un terț, caz în care prescripţia începe să curgă, dacă
prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de
nulitate.
Atenție! nulitatea relativă nu se invocă numai de către partea interesată (situația preponderent
statistică), ci de către persoana (parte sau terț) al cărei interes este ocrotit de către norma
încălcată la încheierea actului (art. 1248 alin. 3 NCC).
B. Anularea se invocă de către o persoană care este parte la actul juridic civil, caz în care
trebuie distins între o situație regulă și mai multe excepții:
a) regula:

➢ de la împlinirea unui moment subiectiv:ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său

legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza
anulării,

➢ de la împlinirea unui moment obiectiv: nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua
încheierii actului juridic.
Atenție! Invocarea nulității relative de către reprezentantul celui lipsit de capacitate, este
asimilată cu invocarea nulității de către parte, iar nu de către terț (pentru că cel ocrotit este
incapabilul), chiar dacă reprezentantul nu este parte la actul juridic anulabil.

b) Excepții prevăzute de art. 2529 NCC:

➢ în caz de violentă, din ziua când aceasta a încetat;

➢ în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
Atenție! Prin norme speciale se pot stabili și alte excepții. Prescripția anulării pentru leziune
curge de la data încheierii actului(art. 1223 alin. 1 NCC).

h. Începutul prescripției în cazul viciilor ascunse.

Viciile ascunse sunt acele vicii care nu puteau fi cunoscute cu diligențele cerute de către lege
pentru partea interesată, la data recepției sau predării lucrării sau bunului. Spre ex., în materie
de vânzare, legea prevede că este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit,
fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent.
Viciile ascunse nu trebuie confundate cu viciilor aparente; acestea din urmă, dimpotrivă, se
impun a fi cunoscute, odată cu recepția, sau predarea, după caz.
REGULA GENERALĂ privind începutul cursului prescripției, care trebuie reținută, este aceea
că, în materie de vicii ascunse prescripția curge de la data cunoașterii (descoperirii) viciilor (deci
de la un moment subiectiv), dar nu mai târziu de data împlinirii termenelor de garanție legale
sau convenționale (care marchează un moment obiectiv al începutului), după caz.
Termenul de garanție este cel înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească, așa
încât să genereze răspundere. Astfel, spre exemplu, dacă termenul de garanție al unui pantof
cumpărat este de 1 an, dacă pantoful se strică, urmare a unui viciu de fabricație, după 2 ani de la
predare, vânzătorul nu este ținut să răspundă pentru vicii.
Art. 2.531 NCC instituie mai multe ipoteze specifice, pentru care soluțiile au numitor comun
regulile de mai sus. Astfel, dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune
pentru viciile ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, de la
împlinirea unui an de la data predării ori recepției finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului
în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data
descoperirii;
b) în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a
construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să
curgă de la data descoperirii.
Dispozițiile se aplică, în mod corespunzător, și în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un
termen de valabilitate, ca și în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de
garanție pentru buna funcționare.

Instituirea termenelor de garanție legale generale văzute mai sus nu aduce însă nicio atingere
termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale, aplicabile, caz în care regulile
începutului prescripției se vor aplica prin raportare la acestea din urmă.
Atenție! Nu trebuie confundat termenul de garanție, cu termenul de prescripție. Termenul de
garanție are două semnificații: (i) numai pentru viciile care se manifestă în acest termen există
răspundere pentru vicii și (ii) cel mai târziu la împlinirea termenului de garanție prescripția
începe
să curgă. Termenul de prescripție are semnificația de a marca, prin împlinire, stingerea dreptului
material la acțiunea în răspundere pentru vicii.

i. Începutul prescripției în cazul dreptului la acțiunea în răspundere pentru vicii

aparente.

Viciilor aparente sunt acelea care se impun a fi cunoscute, odată cu recepția, sau predarea, după
caz, întrucât ele pot fi descoperite fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent
și diligent.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea unor
bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul
obligă
la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepției finale a
bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit
prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor
constatate.
Viciilor aparente le este asociat de regulă și un termen de decădere foarte exigent (de îndată) în
care ele trebuie reclamate. În aceste condiții, miza prescripției apare numai dacă viciile aparente
sunt reclamate în termen, pentru că numai așa supraviețuiește obligația de răspundere și,
implicit, se poate naște dreptul material la acțiune, atunci când dreptul primar este nesocotit.

TEMA IV – PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ – CURSUL PRESCRIPȚIEI: ÎNTRERUPEREA,

SUSPENDAREA.
CALCULUL ȘI REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPȚIE
1. SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI
2. ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI
3. REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPȚIE
4. CALCULUL TERMENULUI DE PRESCRIPȚIE

I. SUSPENDAREA PRESCRIPȚIEI
A. Noțiune.
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelegeacea modificare a cursului acesteia ce
constă în oprirea (sau amânarea începerii) de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul
cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe
titularul dreptului la acţiune.
Raţiunea acestei instituţii este dată de caracterul sancţionator al prescripţiei. În cazurile legale
de suspendare a prescripţiei sancţiunea ar apărea ca nejustificată, creditorul fiind împiedicat să
acționeze.
B. Caractere.
Cauzele de suspendare a cursului prescripției extinctive prezintă următoarele caractere
juridice:

➢ sunt legale, în sensul că ele sunt stabilite numai prin lege;

Atenție! Părțile pot modifica, dacă lege nu prevede altfel, cauzele de suspendare a prescripției.
A nu se confunda modificarea cu înlăturarea unei cauze de suspendare, convenție care nu este
permisă (art. 2515 alin. 3 NCC).

➢ sunt limitative, ceea ce înseamnă că ele sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind
susceptibile de aplicare prin analogie;

C. Cauzele de suspendare.
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp
administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât
timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală
contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea
acesteia;
Textul citat face aplicatia principiului fraus omnia corrumpit în materie de prescriptie.
Suspendarea prescriptiei operează cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod deliberat,
înscrisul constatator al creantei sau, dupa caz, exigibilitatea acesteia (de ex., faptul existentei sau
modificarii termenului de plata, ori renuntarea la beneficiul termenului de catre autorul
creditorului actual).
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de
expirarea termenului de prescripţie;
Legiuitorul a vrut ca partile sa poarte negocieri cu buna-credinta si, în caz de esec, după
un interval rezonabil de timp, partea interesata sa aiba un timp suficient de lung pentru a actiona
în justitie.
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de
împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul
acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau
contract nu s-a stabilit un alt termen;
Trebuie subliniat ca textul nu priveste doar procedurile prealabile reglementate de lege,
ci si cele instituite de părti, pe cale conventionala.
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale
României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi
persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile
războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat
de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare;

forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă
survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
Forta majora este definita de art. 1.351 alin. 3 NCC ca fiind „orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil”.
Atenție! Într-o interpretare gramaticală și literală ar rezulta că împrejurarea de forță
majoră trebuie să apară în ultimele 6 luni ale termenului. În realitate, nu există niciun motiv
rațional pentru care ea nu poate interveni (în sensul de a se instala) și anterior. Esențial este că
acel caz de forță majoră trebuie să intervină sau să se prelungească (și) în intervalul de 6 luni,
prevăzut de lege. Astfel, s-a dorit, spre ex., ca o forță majoră care a intervenit și a acționat în
primii 2 ani ai cursului să rămână fără efecte asupra prescripției.
Atenție: legea poate stabili și alte cazuri speciale de suspendare. Spre ex. în materie succesorală,
potrivit art. 2533 NCC, prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţacreanţelor
pe care aceştia le au asupra moştenirii, cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili
ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

D. Efectele suspendării prescripției.

Există un efect general și unul special al suspendării prescripției. Ele se produc, ca regulă,
în mod relativ, adică doar între creditorul și debitorul vizați de cauza de suspendare.
a) Efectul general. Dacă prescripția nu a început să curgă efectul apariției unei cauze
de suspendare este amânarea începutului cursului prescripției.

Dacă prescripția a început să curgă efectul apariției unei cauze de suspendare este oprirea
curgerii acesteia.
De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru
împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.
b) Efectul special. Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6
luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai
scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la
încetarea suspendării.

Atenție: prescripția nu se prelungește automat cu 6 luni/o lună, ci cu cel mult 6 luni/o lună,
pentru
că regula este aceea că nu se va mai împlini mai devreme de 6 luni/o lună.

c) Modul de funcționare al efectului – de drept (instanța doar îl constată), adică nu

necesită invocare sau hotărâre a instanței.
d) Întinderea efectului.
Cum se va produce efectul suspendării prescripției, în sensul de a ști cine se va bucura de
beneficiul suspendării prescripţiei.
Regula – efectul relativ - este aceea că suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către
partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Ca excepție însă:

➢ suspendarea prescripției față de debitorul principal ori față de fideiusor (garant

personal) produce efecte în privința amândurora - art. 2.543 C.civ.

➢ în cazul obligaţiilor indivizibile sau solidare, efectele suspendării prescripţiei se extind,

în principiu, şi la ceilalţi cocreditori ori codebitori [art. 1.433 alin. (2), art. 1.441
alin. (2), art. 1.449 C.civ.].

II. ÎNTRERUPEREA PRESCRIPȚIEI

A. Noțiune.
Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând
în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte
prescripţii extinctive.
Asa cum am văzut în cazul suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescripţiei
extinctive este necesar ca împrejurarea ce constituie, potrivit legii, cauză de întrerupere, să
intervină după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului
de prescripţie extinctivă.
Justificarea întreruperii prescripției pornește de la observația că rațiunile (premisele
prezumate) ale prescripției nu mai pot fi verificate în cazurile de întrerupere. Reamintim că
prescripția se justifică pe:
(i) inacțiunea nejustificată a creditorului ( e o sancțiune, deci presupune culpa celui
sancționat);
(ii) opoziția, refuzul de a executa al debitorului.

B. Cazuri.
În esență, cazurile de întrerupere sunt reductibile la două ipoteze, care înlătură rațiunile de
mai sus:
(i) exercitarea dreptului material la acțiune, ceea ce înseamnă că titularul dreptului este
activ [2537 pct. 2 NCC];
(ii) recunoașterea datoriei, ceea ce înseamnă că debitorul nu refuză executarea[2537 pct.
1 NCC].

C. Caractere juridice.
Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice:

➢ sunt legale;
Art. 2515 NCC se referă doar la modificarea lor, nu și la suprimarea lor. E o limită a libertății
părților de a contracta.

➢ sunt limitative;
Drept consecință, nu sunt susceptibile de interpretare extensivă (fiind interzisă analogia – art. 10
NCC).

➢ operează de drept, ceea ce înseamnă că instanța doar constată incidența cazului, fără
a fi nevoie de invocarea lui expresă.

D. Analiza cazurilor de întrerupere.

Prescripţia se întrerupe:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a
dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;
a) Recunoaşterea se poate face:

➢ unilateral (ex. cererea a acordării unui termen adresată de debitor creditorului )

sau

➢ convenţional (ex. o convenție de reeșalonare a plăților)

b) Recunoașterea, fiind o manifestare a voinței, poate fi:

➢ expresă sau

➢ tacită, dar, în acest caz, neîndoielnică.

Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste
existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere
tacită plata parţială a datoriei (dacă ar fi totală, ea rămâne datorată, și nu ar mai rămâne nimic
din dreptul material la acțiune, prin urmare nici din prescripție).
Atenție! însă că nu întotdeauna plata parțială este o recunoaștere a întregii datorii; legiuitorul o
prezumă cu această semnificație, dar din circumstanțele concrete poate rezulta contrariul – spre
ex. debitorul plătește arătând explicit că nu recunoaște restul de datorie.
Au aceeași semnificație de recunoaștere tacită și: achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau
penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.
c) Recunoașterea poate fi:

➢ instantanee (majoritatea) sau

➢ continuă; spre exemplu art. NCC prezumă un caz special de recunoaștere continuă -
acela că poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii
făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau
orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la
cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă
pe cale de acţiune reală ori personală. În acest caz, efectul concret al întreruperii va fi
acela că prescripția nu începe să curgă (corelați această normă cu cea privitoare la
începtul prescripției în cazul restituirii prestațiilor – art. NCC).
Importanța distincției dintre cele două categorii privește momentul la care se produce efectul
curgerii unei noi prescripții, imediat sau, la încetarea recunoașterii continue, după caz.
Atenție! Recunoașterea realizată după expirarea termenului de prescripție nu valorează
suspendare, dar are efectul prevăzut de art. 2506 alin. 4 – în sensul că i se vor aplica regulile de
la renunțarea la beneficiul prescripției – va curge un nou termen de prescripție.
2. Prin exercițiul dreptului material la acțiune cu varietățile și cazurile lui asimilate:

➢ introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare,

➢ prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei,

➢ prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori

➢ prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; în acest caz,
chiar dacă nu se exercită propriu zis dreptul material la acțiune, creditorul se prevalează
de dreptul său, ieșind din pasivitate în acest mod.

➢ prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de
judecată până la începerea cercetării judecătoreşti;
În această ipoteză, în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea
urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă.
Cerințe.

➢ Cererea trebuie adresată unui organ de jurisdicție; prescripţia este întreruptă chiar dacă
sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent
(pentru că va fi redirecționată spre organul competent) sau chiar dacă este nulă pentru
lipsă de formă (în acest caz reclamantul mai are un termen de 6 luni să acționeze din nou).

➢ Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite:
- a renunţat la ea,
nici dacă cererea
- a fost respinsă,
- anulată (pentru că nu îndeplinea cerințe procedurale, formale)
ori
- s-a perimat (pentru inacțiunea reclamantului)
printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la
data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere,
prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare
precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut
puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea
silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului (acțiunea condamnatorie)
este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în
judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.

3. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;
Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia
numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii
în întârziere. Prin urmare și acest caz este reductibil, ca rațiune, la ipoteza prevăzută la pct. 2.
Legiuitorul cere ca ieșirea din pasivitate să fie realizată în forma exercițiului dreptului material la
acțiune. Punerea în întârziere este doar un beneficiu prin care creditorul are încă 6 luni să
acționeze, dar va trebui să o facă în aceeași formă – exercițiul dreptului material la acțiune.
Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este condiționată de
introducerea cererii de chemare în judecata în termen de 6 luni de la data când a operat punerea
în întârziere pentru a nu da posibilitatea creditorului sa abuzeze de acest caz ori doar sa șicaneze
pe debitor, fără a avea intenția de a-l acționa în justiție.

E. Efectele întreruperii prescripției.

a) Efectul general. Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza
de întrerupere. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. În concret, trebuie
însă distins între cele două forme de întrerupere (recunoașterea și acțiunea):

➢ Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în
folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel (condamnatorie,
sau executorie, după caz).

➢ În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitrare etc., de regulă noul termen va fi unul diferit (de începere a prescripției acțiunii
executorii), pentru că în majoritatea cazurilor efectul interuptiv este condiționat de
admiterea acțiunii (deci de epuizarea dreptului material la acțiunea condamnatorie).
Legiuitorul prevede, așadar, doar că noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea
silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă,
fără a mai arăta că acest lucru se produce în toate cazurile.

Pot exista, așadar, și ipoteze reziduale, specifice, în care noua prescripție este tot
condamnatorie:

➢ Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a

urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou
posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite;

➢ Acțiunea civilă formulată în procesul penal;

➢ În cazul invocării pe cale de excepție, de la data pronunțării hotărârii definitive,

poate curge un nou termen pentru acțiunea condamnatorie (spre ex. debitorul
invocă nulitatea relativă pe cale de apărare)
Reamintim, în final, ca, indiferent de obiectul noii prescriptii (acțiunea condamnatorie sau
executorie), în toate cazurile este vorba de o prescriptie de drept (material) civil: prescriptia
dreptului material la actiune. Aceasta, întrucât atât dreptul, la actiunea condamnatorie, cât si
dreptul la actiunea executorie sunt elemente sau forme ale dreptul material la actiune, iar nu ale
unui drept procesual la actiune.
b) Modul de funcționare al efectului – de drept (instanța doar îl constată), adică nu necesită
invocare sau hotărâre a instanței.
c) Întinderea efectului.
Cum se va produce efectul întreruperii prescripției, în sensul de a ști cine se va bucura de
beneficiul întreruperii prescripţiei.
Regula este aceea că efectul este relativ. Efectele întreruperii prescripției profită doar celui
de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat
un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia
curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului
recunoaşterii.
Excepții:

➢ întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce

efecte în privinţa amândurora;

➢ în cazul obligaţiilor indivizibile sau solidare, efectele întreruperii prescripţiei se extind, în

principiu, şi la ceilalţi cocreditori ori codebitori [art. 1.433 alin. (2), art. 1.441 alin. (2),
art. 1.449 C.civ.];

III. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

a)Noțiune. Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune
supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi
judecarea cauzei.
b) Cazuri. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează
culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
În doctrină s-a arătat că prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă doar acele
împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este deci vorba de
piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările de fapt

respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-
ar afla în condiţii asemănătoare (dar nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu

i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.

În alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră
(deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât
nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece,
în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa.
Motivele nu sunt limitative, precum în cazul suspendării și întreruperii. Norma este una
deschisă, permițând judecătorului o marjă de apreciere.
c) Conditiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat, repunerea
în termen nu poate fi dispusa din oficiu, ci numai daca a fost invocata de partea interesata.
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă:
(i) partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de
zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor
care au justificat depăşirea termenului de prescripţie;
(ii) se apreciază de către doctrină și jurisprudență că crerea de repunere în termen,
pentru a fi admisibila, trebuie facuta și ea în termen de 30 de zile, socotite din
ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia sa cunoasca încetarea motivelor
care au justificat depasirea termenului de prescriptie.

Titularul acestui curs apreciază însă că această condiție este nelegală, nefiind prevăzută de
lege; creditorul invocă repunerea în termen doar dacă i se invocă prescripția (ea fiind de ordine
privată), ca o apărare la această excepție, or la formularea cererii de chemare în judecată el nu
poate prejudeca acest aspect. Nu în ultimul rând, legea nu prevede această exigență de termen
pentru cererea de repunere în termen. Desigur însă că reclamantul va trebui să respecte
exigențele impuse de termenele procedurale, aspect diferit de termenul de 30 de zile prevăzut
de art. 2522 NCC.
Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însa credem ca, termenul de 30 de
zile este un termen de prescripţie şi nu unul de decădere fiind supus, prin urmare, regulilor
privind
suspendarea, întreruperea si chiar repunerea în termen, ca orice alt termen de prescriptie.
d) Efectul repunerii în termen. Dupa cum rezulta din art. 2.522 NCC, repunerea în termen
este judiciara, ea operează doar la cerere, iar nu de drept, si, în caz de admitere, organul de
jurisdictie poate sa treaca la judecarea pe fond a cauzei.
Atenție! Termenul de prescripție nu se prelungește până la data împlinirii termenului de
30 de zile, calculat de la data încetării împiedicării, sorocit pentru introducerea cererii! El rămâne
împlinit, repunerea în termen acționând ficțional, ca un beneficiu legal; ca o consecință, orice
cauză de întrerupere sau suspendare a prescripției, intervenită în interiorul termenului de 30 de
zile va avea efect numai asupra acestuia termen de prescripție (30 zile), iar nu asupra termenului
de prescripție de 3 ani (ca exemplu) al acțiunii condamnatorii, pentru că acesta este împlinit deja.

IV. CALCULUL (ÎMPLINIREA TERMENULUI DE PRESCRIPȚIE EXTINCTIVĂ)

NCC stabilește în art. 2552 şi urm. regulile de calcul a diverselor tipuri de termene.
Trebuie reținute următoarele idei esențiale:
a. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani. Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau
ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă,
termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.
b. Termenul stabilit pe zile. Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima
zi a termenului. Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul
se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.
c. Termenul stabilit pe ore. Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi
ultima oră a termenului.
Atenție! În toate cazurile de mai sus dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare,
termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează.

Sistemul în care prima și ultima zi nu intră în calculul termenului se numește sistem de calcul pe
zile libere; el se aplică atât calcului pe zile cât și calculului pe ore.
Spre ex. un termen de 3 zile care începe pe data de 01.02.2020 se împlinește pe data de
05.02.20202, întrucât 01.02 este prima zi, iar 04.02 este ultima zi, prin urmare ele nu intră în
calcul.