MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

DEPARTAMENTUL DE LITERATURĂ, LIMBĂ ȘI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ

EVALUAREA NAȚIONALĂ 2020

GENURILE ȘI SPECIILE LITERARE

Sinteze pentru examen
 Genul liric
 Pastelul
 Doina populară
 Genul epic
 Fabula
 Balada populară
 Basmul popular
 Genul dramatic
 Caracterizare de personaj

Propunere pentru studiu de:

Prof. Sergiu Crăciun

1
 1. GENUL LIRIC

Definiție:
Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare poetice, în care
autorul își exprimă în mod direct: idei, sentimente și trăiri, prin intermediul
figurilor de stil și a imaginilor artistice.
Trăsături definitorii:
- Prezența eului liric (empiric), în diferite ipostaze, trădat de mărcile
subiectivității precum: pronume personale și adjective pronominale la
persoanele I, a II-a și a III-a, singular și plural, sau verbe pronominale;
- Utilizarea, în textul poetic, a unui limbaj figurat și artistic, prin figuri de
stil și imagini artistice;
- Descrierea ca mod predominant de expunere, îmbinată armonios cu
monologul liric;
- Existența, la nivelul structurii textului, a elementelor de prozodie (strofă,
vers, rimă, ritm).
Text-suport de argumentat:
Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gînduri blînde...
Ce iertător și bun ți-e gîndul, în preajma florilor plămînde !
Rîd în grămadă ; flori de nalbă și albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.

Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia :

Pe fața ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia
Seninului de zare stînsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mîhnirile și plînge norocul zilelor de vară.

Atîtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă :

Parcă-mi arunc-o floare roșă o mînă albă de fantasmă,
Ș-un chip bălan lîngă-o fereastră răsare-n fulger și se stînge...
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sînge.

Ca nalba de curat odată eram, și visuri de argint

Îmi surîdeau cu drag, cum rîde lumina -n foi de mărgărint,
Și dulci treceau zilele toate, și-arar dureri dădeau ocoale...
Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale.
(Dimitrie Anghel, În grădină)

2
 2. PASTELUL

Definiție:
Pastelul este o specie a genului liric în care este prezentat un peisaj, prin
intermediul căruia sunt transmise sentimentele eului liric contemplator, cu ajutorul
mijloacelor artistice expresive.
Trăsături definitorii:
- Caracterul descriptiv al textului (descrierea artistică a unui peisaj din
natură sau din interior);
- Tabloul descris generează emoții, gânduri și trăiri celui care îl contemplă
(eul liric și mărcile subiectivității);
- Expresivitatea este conferită de figurile de stil și de imaginile artistice;
- La nivel morfologic, predomină grupul nominal, iar verbele care apar
conferă dinamism cadrului prezentat.

Text-suport de argumentat:
Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăveşte umbre negre
Pe linţolii de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte
Şi suind în cer le mută,
Parcă faţa-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

Ce gândeşte? – numai norii

Lin se-mbină, se dezbină
Ca făşii de gaz albastru,
Ca şi aburi cu lumină.

Lin pin iarbă scotoceşte

Apa-n prund şi-n pietricele.
Florile surâd în taină,
Oare ce-or surâde ele?

Şi-s cu neguri îmbrăcate

Lac, dumbravă şi pădure.
Stele palid tremurânde
Ard pin negurile sure. (...) Mihai Eminescu, Luna iese dintre codri

3
 3. DOINA POPULARĂ
Definiție:
Doina populară este specia genului liric în versuri, specifică poporului
nostru, în care sunt exprimate puternice sentimente de dor, de jale, de tristețe, de
regret față de anumite împrejurări ale vieții, cu ajutorul mijloacelor artistice.
Trăsături definitorii:
- Prezența caracterelor: popular, oral, anonim și sincretic. Limbajul
popular este dublat de cuvinte și structuri arhaice;
- Existența eului liric, prin mărci ale subiectivității (transmiterea unui
mesaj puternic, prin exprimarea ideilor și trăirilor profunde);
- Utilizarea unui limbaj figurat, îmbogățit de mijloace expresive și imagini
artistice;
- La nivelul structurii textului poetic, prezența unor elemente de prozodie
specifice.

Text-suport de argumentat:

Frunză verde mărăcine,

Nimic se prinde de mine!
De când dorul m-a lovit
Mințile mi-au rătăcit;
De când dorul m-a cuprins,
Sufletul mi s-a aprins!
Sui în deal, cobor în vale
Și-mi pierd ziua tot pe cale;
Valea sui, dealul cobor,
Îmi trec viața tot cu dor.
Puiculiță, floare-n gură!
Când te văd în bătătură
Îmi uit plugu-n arătură
Sapa-nfiptă-n curătură,
Și las boii ca să pască,
Plugul să se ruginească
Și sapa să putrezească.
Alei! puico, dac-ai vrea,
Patru pluguri aș dura,
Țara-ntreagă aș ara.
Graiul dulce de muiere
Varsă-n suflet mângâiere
Și dă omului putere
Ca să facă tot pe vrere.
Dar nu vrei, sărman de eu!
Și eu mor de dorul tău! (Dorul, doină culeasă de Vasile Alecsandri, 1852)

4
 4. GENUL EPIC
Definiție:
Genul epic cuprinde operele literare populare și culte în versuri și proză, în
care autorul își exprimă gândurile, atitudinile și sentimentele în mod indirect, prin
intermediul acțiunii și al personajelor.
Trăsături definitorii:
- Prezența, la nivelul textului narativ, a personajelor;
- Textul prezintă o succesiune de întâmplări ce creează un fir narativ,
caracterizat prin unitate compozițională;
- Existența indicilor spațio-temporali;
- Narațiunea ca mod predominant de expunere, îmbinată armonios cu
dialogul și descrierea.

Text-suport de argumentat:
,,Naica Floare n-are vreme. Cuptorul este ars și plăcinta nu e încă întinsă. Multă grabă nu-i prea
bună: Marta ar fi trebuit să mai aștepte cu cuptorul. Ea însă umblă cu gândul tot pe la cei din casă; abia
apucă să se vadă și ea la masă cu scărmănătorii de pene. Sunt prea veseli: îi aude râzând în casă. Bujor spune
minciuni; trei zile și trei nopți el nu ar sfârși. Când n-o știe de la altul, o scornește de la sine. Și apoi mai este
bun la clacă și pentru că nu se mânie când Ileana îi face câte o glumă, iar Ileana bucuros îi face câte una.
Așa-i asta între tineri.
În vreme ce naica Floare întinde plăcinta și tinerii petrec vesel împrejurul mesei, stăpânul casei,
badea Mitru, șade pe prispă, în umbra celor de la masă. Ca totdeauna, pipa îi este în gură, dar de mult a uitat
că nu arde. Simte că-i lipsește ceva, ce însă anume nu știe. Tot așa de puțin știe de veselia celor din casă.
Simte că singur nu este; mai departe nu-și bate capul. Veselia lor nu-l supără, dar nici nu îl înveselește. Scoate
pipa din gură, cască o dată, se întinde, apoi, pentru ca să facă și el ceva, ia un pumn de pene și începe a le
număra aruncându-le jos una câte una.
Un nou hohot îl trezește și pe el din astă nepăsare.
Ileana a făcut o cunună de pene cu coada dindărăt și a pus-o pe nesimțite în capul lui Bujor. Bujor a
simțit, dar se face a nu fi simțit, fiindcă-i place să vadă pe Ileana râzând. Toți râd cu hohot, râde mai ales
Ileana. Bujor stă cu cununa pe cap, făcându-se a nu ști de ce râd ceilalți. Îi șade foarte poznaș. Marta
deschide ușa: acuma râde și ea. Ileana însă, văzându-i pe toți așa râzând de Bujor, însăși se oprește din râs,
face o față ca și când ar fi răsturnat oala la foc și grăiește:
– Dar, prostule, nu vezi că de tine râd!?
Bujor vrea să-și ieie cununa din cap; Ileana nu-l lasă, ci frumos, precum a pus-o, o ia însăși,
curățindu-l în urmă cu îngrijire de pene. Sfârșind, îl trage o dată de ureche, iar Bujor se supără d-un lucru: c-
au fost prea puține pene. Vrând ori nevrând, badea Mitru le-a văzut pe toate. Chiar i s-au mișcat și lui buzele
a râde.
– Măi Bujor! grăi el alene, după ce s-au sfârșit toate.
Bujor sări în picioare.
– Ai adăpat tu boii?
Bujor s-așează în semn de răspuns.
– I-ai adăpat?
– Asta nu se face acum; știi d-ta bine că noi adăpăm boii când se culcă găinile!
– Dar caii... (...)”
(Ioan Slavici, La crucea din sat, fragment)

5
 5. BASMUL POPULAR
Definiție:
Basmul popular este o specie a genului epic în proză, în care întâmplările
reale se împletesc cu cele fantastice, la care participă personaje ce simbolizează
binele și răul, aflate în confruntare, finalizată cu victoria binelui.
Trăsături definitorii:
- Tema o reprezintă lupta binelui cu forțele răului;
- Prezența unor formule specifice: inițială, mediană și finală;
- Caracterul fantastic al întâmplărilor;
- Existența cifrelor magice:
Text-suport de argumentat:
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată într-o țară un balaur mare, nevoie de cap. El avea șapte capete, trăia într-o groapă, și se hrănea
numai cu oameni. Când ieșea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case și sta ascunsă până ce-și
potolea foamea cu vreun drumeț pe care îl trăgea ața la moarte. Toți oamenii locului se tânguiau de răutatea și
de frica balaurului. Rugăciuni și câte în lună și în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire
de acest nesățios balaur, dară în deșert.
Fel de fel de fermecători fuseră aduși, însă rămaseră rușinați cu vrajele lor cu tot.
În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deșert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soție și jumătate
împărăția sa acelui voinic, care va scăpa țara de această urgie, și dete în știre la toată lumea hotărârea sa.
Iară după ce se duse vestea în țară, mai mulți voinici se vorbiră să meargă împreună la pândă și să mântuiască
țara de un așa balaur înfricoșat. Ei se înțeleseră între dânșii ca să facă un foc la marginea cetății, care era mai
apropiată de locul unde trăia balaurul, și în care cetate era și scaunul împărăției, și acolo să stea să privegheze
pe rând câte unul, unul, pe când ceilalți să se odihnească; și ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă și
să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorât,
drept pedeapsă daca va dormi când ar trebui să fie deștept.
Cu acești voinici se întovărăși și un om verde, pui de român, știi colea, care auzise de făgăduința împăratului și
venise să-și încerce și el norocul.
Porniră, deci, cu toții, își aleseră un loc aproape de groapă și se puseră la pândă.
Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, și nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam
după asfințitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieși balaurul din groapă și se îndreptă
către voinicii cari dormeau pe lângă foc.
Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, și unde se aruncă,
măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, și se luptă cu dânsul, până îi veni bine și hârșt! îi taie un cap,
hârșt! și-i mai tăie unul, și așa câte unul, câte unul până îi tăie șase capete.
Balaurul se zvârcolea de durere și plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de
moarte și obosise, iară tovarășii săi dormeau duși.
Dacă văzu el că tovarășii săi nu se deșteaptă, își puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului
balaur și-i tăie și capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, și curse, și curse,
până ce stinse și foc și tot. (...)

(Fragment din basmul Balaurul cel cu șapte capete,

cules de Petre Ispirescu)

6
 6. FABULA
Definiție:
Fabula este o specie a genului epic în versuri sau proză, cu caracter alegoric,
în care autorul transmite o morală prin intermediul unor personaje, plante sau
lucruri personificate.
Trăsături definitorii:
- Prezintă o structură specifică, astfel, fabula este alcătuită din două părți:
prima este narativă (întâmplarea propriu-zisă), iar a doua este morala;
- Are un caracter moralizator, deoarece satirizează anumite moravuri cu
scopul de a le corecta;
- Personajele sunt personificate în animale, plante sau lucruri;
- Utilizarea dialogului ca mod de expunere, îmbinat armonios cu narațiunea;
- Existența coordonatelor spațio-temporale, oferind caracter de generalitate
întâmplărilor.
Text-suport de argumentat:
Stiglețul s-au fost prins în laț, cum e mai greu,
Și deznădăjduit de moarte se bătea;

Iar ciocârlanul rău

De el încă râdea,
Zicând: "Ce nătărău!
Se poate ziua mare
Să cazi în laț așa de tare;
Când eu n-am frică
De nimică?"

Dar învârtindu-se pe lângă stiglețel,

S-au prins în laț și el.

Vezi, după faptă,

Plată:
Să nu mai râzi de nime niciodată!
(Alecu Donici, Stiglețul și ciocârlanul)

7
 7. BALADA POPULARĂ
Definiție:
Balada populară este specia genului epic în versuri, în care este prezentată
o întâmplare eroică, o legendă, un fapt istoric, sub forma unei acțiuni simple, cu
personaje puține, surprinse, de obicei, în antiteză.
Trăsături definitorii:
- Prezența caracterelor: popular, oral, sincretic și anonim;
- Existența celor trei genuri literare, la nivel structural (liric, epic și
dramatic);
- Personajele sunt prezentate în antiteză;
- Utilizarea indicilor spațio-temporali.
Text-suport de argumentat:
Pintea-n munte să suie,
El în Baia când o-ntrat,
Mândră curte zugrăve,
Toți băieșii l-o-ntrebat:
Cu cătane-o d-îngrădea,
– Spune-ne moartea Pintii!
Cu frunze-o acoperea.
– Moartea Pintii nu oi spune
Numai Pintea ș-o strigat:
De mi-ai da oricât în lume.
-Dintre voi de s-a afla,
– Spune-ne moartea Pintii,
De s-a afla careva
Pă tine te-om omorî!
Să meargă la Baia Mare
– Moartea Pintii-i atâta-ră:
După pită, după sare,
Trei grăunțe de grâu sfânt
După vin din cel mai tare
Ș-un plumbuț mândru de-argint,
Ce beau domnii la gustare.
La Pintea fără de rând.
Nimeni nu s-o mai aflat,
– Nici acela nu-i viteaz
Numai a Pintii fârtat;
Care dă sfat la fârtați.
Numai el că și-o strigat:
Și eu unul mi l-am dat
– Mere-oi, Pinteo, mere-oi eu,
Și capu mi l-am mâncat.
De mi-ai da tu murgul tău,
Mulguțul tău cel de vânt, (Balada lui Pintea, text cules de Iordan
Cu coama până-n pâmânt; Datcu, 1980)
De mi-i spune moartea ta,
Moartea ta din ce ți-a sta?

– Moartea Pintii-i atâta-ră:

Trei grăunță de secară,
Trei de grâu de primăvară,
La Pintea la subsuoară;
Trei grăunțe de grâu sfânt
Ș-on plumbuț mândru de-argint,
La Pintea fără de rând.

8
 8. GENUL DRAMATIC
Definiție:
Genul dramatic cuprinde operele literare, în versuri sau în proză, destinate
reprezntării scenice, în care acțiunea evoluează prin intermediul replicilor,
dialogul fiind modul de expunere specific.
Trăsături definitorii:
- Autorul își exprimă în mod indirect ideile și sentimentele, prin
intermediul acțiunii și al personajelor;
- Utilizarea didascaliilor, cu rol de a reda: timpul și locul desfășurării
acțiunii, sau stări ale personajelor, având și rol de caracterizare directă;
- Textul dramatic are o structură specifică, organizat pe acte și scene;
- Modul predominant de expunere este dialogul, îmbinat uneori cu
monologul expozitiv/interior.
Text-suport de argumentat:
,,ACTUL III
(Seara aceleiași zile. Biroul lui Bucșan, la sediul întreprinderii sale. Mare elegantă, dar simplă, sobră,
aproape severă. Un birou imens, pe care sunt puține hârtii în mare ordine. Contrast cu biroul Iul Ștefănescu
din actul I și chiar cu al lui Andronic din actul II. Fotolii de piele. Un dulap cu dosare puține și de asemenea
câteva mari volume, care se văd printr-o vitrină de sticlă. O imensă casă de fier – zidită în perete - mare,
puternică, impunătoare ca o locomotivă. Pe biroul lui Bucșan, un telefon. În peretele din dreapta, o ușă
dublă, capitonată cu piele. În peretele din stânga la fel. În peretele din fund e tăiată o singură fereastră
dreptunghiulară, lungă aproape cât întreg peretele. La ridicarea cortinei, scena e în întuneric. Prin
fereastră se vede orașul de seară: acoperișuri depărtate de casă, bloc, hausuri, lumini, reclame luminoase,
totul dominat de două firme electrice, care se aprind și se sting alternativ. „Uzinele Bucșan”, „Oțelăriile
Bucșan”. Încăperea e luminată doar de această lumină difuză a orașului, prin fereastră.)
SCENA I
BUCȘAN, SECRETARA
După câteva clipe de tăcere completă, se aude din dreapta o cheie ce se răsucește în broască; ușa se
deschide apoi fără zgomot. Bucșan intră. După ce a închis ușa, vine spre birou și aprinde acolo o lampă
de masă. Restul încăperii rămâne în penumbră. Pe urmă apasă pe unul din butoanele de pe birou. Se aude
depărtat o sonerie de un timbru surd, discret. Trec câteva secunde și apoi, prin ușa din stânga intră
secretara. Îmbrăcată sobru, puțin bărbătește, fără exagerare în acest sens, vorbește precis, direct, fără
bruschețe însă.
BUCȘAN: I-ai găsit?
SECRETARA: Pe Brănescu încă nu.
BUCȘAN: Foarte rău!
SECRETARA: L-am căutat peste tot. La Cameră, la minister, acasă, la Capșa. Nu e nicăieri.
BUCȘAN: Să fi plecat din oraș?
SECRETARA: Nu cred. Azi-dimineață a vorbit la Senat.(...)” (Mihail Sebastian, Ultima oră, fragment)

9
 9. CARACTERIZAREA PERSONAJULUI
Definiție: (propunere)
Personajul_____ocupă locul central în fragmentul selectat din opera literară
,,______________”, de ____________, deoarece este prezentat pe tot parcursul
acțiunii, iar celelalte gravitează în jurul său.
Mijloace de caracterizare:
- Cracterizarea directă (poate fi realizată de către autorul-narator,
celelalte personaje, sau autocaracterizare);
- Caracterizarea indirectă (reiese din comportamentul personajului-
protagonist, limbajul acestuia, relația cu ceilalți, sau vestimentația);
- Portretul fizic și moral.
- Rolul personajului în text (principal, secundar, episodic, colectiv, absent,
antagonist/negativ, pozitiv, bun/rău etc.)
Text-suport pentru caracterizare:
IV
,,Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l-apucă căldurile.
Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din prăvălie s-o privească
pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile și zidurile cu d-amăruntul. Se ridica în vârful picioarelor
ca să-și arunce privirile până peste acoperișul ei. Prăvălia?... Era copilașul rumen și frumos. El? Părintele
fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genuchi, cu
ochii închiși și cu inima speriată.
I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și
ghemurile de găietane; ale lui războaiele, rodanele și maldările de lână; numai el singur deșchide
teșgheaua; numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mâna lui, banii frumoși și rotunzi.
În prima seară, zăvorând ușile și obloanele, ochii îi jucară în toate părțile, mustrând pe ucenici la fitece
mișcare. – Încet, încet, încetinel, că ușile nu sunt de fier!
– Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier!
– Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier!
– Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt... și dacă sunt?... au broască, au meșteșug, costă
parale!
De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi
lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrâmi și plecă, mormăind:
– Mititica... tristă și ea... cu obloanele în jos, cu ușa închisă... ca un om care a închis ochii!... Se
crapă de ziuă?... Face ochii mari, cât geamurile ei, și parcă vorbește, momind pe trecători să intre, să-i
dea o bună-ziuă și să-i târguiască câte ceva... Lingușitoarea...
Cu capul în jos, ciulind mustățile, ștergându-și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii,
mestecând și tușind, se duce acasă. Vorbește. Se vede în luptă cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii
mărunți și cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alții se ceartă, la urmă se împacă cu
toți, îi atrage, îi momește, îi înșală.
Obosit, ajunge acasă.
La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește căsuța Hagiului, în
mijlocul unei grădini stufoase.
Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică și întunecoasă; aprinde o lumânare
de seu; se așează pe pat; își ia capul în mâni și-și razemă coatele de genuchi. (...) – Barbu Ștefănescu-
Delavrancea, Hagi-Tudose, nuvelă, fragment.

10
NOTE:

11