Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi

sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

II. CUPRINS

Argumentarea faptului că"Vizită", de I.L. Caragiale este o operă epică:

a) are acţiune – rezumat, eventual momentele subiectului;

b) are personaje – prezentare scurtă;

c) are narator – felul naratorului, la ce persoană povesteşte;

d) se foloseşte naraţiunea, ca mod de expunere principal, dar, în funcţie de text, ea se împleteşte cu

dialogul şi descrierea.

“Vizită” , de I.L. Caragiale, este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text.

În primul rând, are acţiune. De Sf. Ion, un musafir soseşte în vizită la dna Maria Popescu, cu ocazia
onomasticii fiului acesteia. Pe parcursul vizitei, micuţul sărbătorit se dovedeşte neastâmpărat şi lipsit de
educaţie, făcând numai pozne. Este gata să răstoarne maşina de făcut cafea, face tărăboi cu trâmbiţa şi
toba, o loveşte pe mama sa cu sabia în apropierea ochiului, toarnă pe ascuns dulceaţă în şoşonii
musafirului, fumează o ţigaretă întreagă, varsă cu mingea cafeaua pa pantalonii musafirului, în sfârşit,
leşină, din cauza tutunului.

În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: musafirul, dna Popescu, Ionel, jupâneasa.
Personajul principal este Ionel, un copilaş rău crescut, căruia mama îi tolerează orice.

În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la
persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre personaje.

În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru
a prezenta acţiunea. Dialogul dă viaţă personajelor. Descrierea apare foarte puţin, din loc în loc, pentru a
crea cadrul acţiunii şi a prezenta sumar personajele.

III. ÎNCHEIERE

Concluzii - scurt rezumat al cuprinsului;

- mesajul artistic (ce vrea să transmită INDIRECT autorul);

În concluzie, textul “Vizită...” este un text epic, în care autorul comunică indirect, prin intermediul unei
poveşti, un mesaj ironic-dezaprobator la adresa educaţiei făcute copiilor în anumite familii
Textul liric este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin
intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

II. CUPRINS

Argumentarea apartenenţei textului " Mezul iernei", la categoria textelor lirice

a) exprimă gânduri, idei, sentimente ale autorului în MOD DIRECT (iei poezia strofă cu strofă şi arăţi
ce spune autorul, ce gânduri, idei şi sentimente comunică)

b) există eu liric ( cauţi mărcile prezenţei eului liric în text )

c) limbajul este artistic, încărcat de subiectivitate:

· imagini artistice şi figuri de stil (prezentarea celor mai importante imagini şi figuri de stil, cu
semnificaţia lor)

· muzicalitate ( ritm, rimă, măsură)

„Mezul iernei” este un text liric pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text. În primul rând,
este un text liric pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Contemplând un peisaj de
iarnă, acesta este mai întâi îngrozit de virulenţa gerului. E atât de frig, încât se aud trosnind stejarii în
pădure, încât şi stele par încremenite pe bolta cerească. Peisajul este totuşi încântător şi eul liric este
fermecat de strălucirea zăpezii. Măreţia naturii îl copleşeşte şi are sentimentul că trebuie să existe un
creator care a zămislit-o. Îşi închipuie natura ca pe un templu, ale cărui coloane sunt fumurile ce ies pe
hornurile caselor. Acoperişul templului este bolta cerească, luna este farul principal, iar stelele sunt
făcliile. Munţii sunt altarele şi vântul scoate sunete îngrozitoare la orga reprezentată de codri. Omul se
simte mărunt în faţa grandorii naturii.

În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa în
ultima strofă prin verbul la persoana I „văd”. De asemenea, se simte prezenţa eului liric şi în exclamaţii:

„E un ger amar, cumplit”

„O! Tablou măreţ, fantastic!”

În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care
creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Astfel, prima strofă începe cu
imaginea vizual-auditivă a naturii copleşite de ger. Epitetele „amar”, „cumplit”, „îngheţate” şi „oţelit”
transmit un sentiment de nelinişte şi chiar teamă în faţa grozăviei frigului. Strofa continuă cu imaginea
(tot vizual-auditivă) a câmpiilor acoperite de zăpadă. Comparaţia „zăpada... pare-un lan de diamanturi”
şi epitetele „cristalină” şi „strălucitoare” sugerează frumuseţea şi strălucirea zăpezii, care îl încântă pe
eul liric. În următoarele strofe, autorul creează imaginea naturii ca un templu. El foloseşte comparaţia
fumuri...se ridică ca înaltele coloane”, metaforele „altare”, „organe sonoare” şi epitetele „albe”,
„scânteios”, „maiestuos”, „tainic”, „măreţ”, „fantastic”, „argintii”, „nemărginitul”, „îngrozitoare” pentru
a sugerea măreţia şi misterul naturii şi pentru a transmite un sentiment de admiraţie amestecată cu
teamă. Eul liric presimte existenţa unui creator divin îndărătul acestei grandori cosmice.

Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură
egală (de 15 – 16 silabe), are rimă împerecheată şi ritm trohaic.

III. ÎNCHEIERE

Concluzii - rezumatul cuprinsului

În concluzie, textul „Mezul iernei” este liric, deoarece, prin vocea unui eu liric, autorul comunică în mod
direct emoţii şi gânduri legate de iarnă, folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte să ne
impresioneze puternic.

Argumentare fabula

Prin opera „Câinele şi căţelul”, Grigore Alecsandrescu satirizează dorinţa celor ce vor să parvină prin
orice mijloace, să ajungă puternici prin ipocrizie, aroganţă şi ameninţări.

Fabula este o creaţie epică, în versuri sau în proză, în care autorul, prin intermediul animalelor, plantelor
sau obiectelor personificate, satirizează defecte sau moravuri omeneşti cu scopul de a le îndrepta.

Fabula cuprinde două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala sau învăţătura care se desprinde din text,
direct sau indirect.

În opera „Câinele şi căţelul” autorul pune în discuţie prin intermediul personajelor sale, întruchipate de
animale personificate, principiul egalităţii între semeni. Câinele este un simbol pentru omul nesincer, al
cărui ţel ascuns să parvină prin ipocrizie, iar căţelul întruchipând omul naiv care crede cu uşurinţă
vorbele auzite.

Acţiunea aduce în prim-plan o întâmplare prin intermediul personajelor animaliere. Întâmplarea

propriu-zisă începe cu vorbele arogante ale dulăului Samson care îşi exprimă indignarea faţă de
pretenţia celor mai puternici, precum lupii, urşii şi leii, că „preţuiesc ceva” prin originea lor nobilă. El
consideră că acest aspect este o întâmplare. În acest fel el critică lipsa de modestie a celor mai puternici
ca el.
În spijinul ideilor sale, aduce exemplul ţărilor civilizate în care există egalitate şi exemplul propriu.
Samurache, încurajat de cuvintele lui Samson, intervine exprimându-şi afecţiunea şi bunele intenţii,
tratându-l ca pe un frate. Samson este uimit de îndrăzneala acestuia, îi răspunde urât: „potaie”, „lichea
neruşinată”, chiar îi promite bătaie. Aici reiese falsa modestie, ipocrizia acestuia şi naivitaea omului de
rând faţă de vorbele celor puternici.

Morala este simplă: dulăul dorea egalitate cu cei mai puternici decât el, iar în faţa celor slabi dorea să
menţină diferenţa de poziţie socială. Dialogul este utilizat în convorbiera dintre personaje pentru a
scoate în evidenţă trăsături ale caracterului acestora: ipocrizia şi naivitatea.

Personificarea este figura de stil predominantă. Celelalte figuri de stil folosite: epitete, repetiţii,
enumeraţii, comparaţii subliniază oralitatea stilului şi naturaleţea dialogului.

Aducând aceste argumente opera „Câinele şi căţelul” este o fabulă.

Alexandru Lapusneanul

de Costache Negruzzi

Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura

română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior (de
exemplu: Al. Odobescu).
Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela
ilustrează două dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul
revistei, în articolul-program intitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al
romantismului românesc: promovarea unei literaturi originale si inspiraţia din istoria
naţională.Ulterior, Alexandru Lăpuşneanul a fost inclusă în ciclul Fragmente istorice, din
volumul alcătuit chiar de autor în 1857, Păcatele tinereţilor, alături de alte texte narative de
inspiraţie istorică: Aprodul Purice, Sobieski şi romanii, Regele Poloniei şi domnul Moldovei.
Aceasta opera literară este o nuvelă istorică de factură romantică.Ca nuvelă ,
este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, având un fir narativ central. Se
observă concizia intrigii, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi aparenţa
verosimilităţii faptelor prezentate. Personajele sunt relativ puţine, caracterizate succint şi
gravitează în jurul personajului principal.Este o nuvelă istorică pentru că este inspirată din
trecutul istoric: tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii (mentalităţi, comportamente,
relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).
In ce priveste sursele de inspiratie ale operei,scriitorul declară ca izvor al
nuvelei Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin, de unde într-adevăr prelucrează, pentru
episodul omorârii lui Motoc din nuvelă, scena uciderii lui Batiste Veveli în timpul domniei lui
Alexandru Iliaş. În schimb, imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul este
conturată din Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche. Tot din cronica lui
Ureche Negruzzi preia scene, fapte şi replici (de exemplu: motoul capitolului I şi al IV-lea),
dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică
asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Concepţia autorului nu este subordonată
concepţiei cronicarilor asupra istoriei. Dintre principalele evenimente consemnate de
cronicar, autorul preia următoarele: împrejurările venirii lui Lăpuşneanul la a doua domnie,
solia boierilor trimisă de Tomşa pentru a-i împiedica întoarcerea, uciderea celor 47 de boieri
la curte, arderea cetăţilor Moldovei, boala, călugărirea şi moartea prin otrăvire a
domnitorului. Negruzzi comprimă, omite sau modifică unele fapte istorice (de exemplu:
decapitarea lui Motoc la Liov). Scriitorul transformă evenimentele menţionate de cronicar în
scene ample/ episoade (de exemplu: uciderea boierilor), cărora le conferă o desfăşurare
narativă impusă de evoluţia conflictului.Transfigurarea artistică a faptelor istorice este
motivată estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor în relaţie
cu spectaculosul acţiunii, mesajul textului narativ. „Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române
şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi"(George Călinescu, Istoria
literaturii romane de la origini până în prezent).
Autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea nuvelei se păstrează în limitele
verosimilului.
În mod eronat, cititorii pot suprapune/ confunda persoana/ personalitatea istorică şi
personajul literar. Personajul ilustrează un tip uman, iar existenţa sa se datorează unei
elaborări în conformitate cu viziunea autorului şi cu ideologia paşoptistă, spre deosebire de
persoana/ personalitatea istorică a cărei existenţă este consemnată în cronici sau în lucrări
ştiinţifice. De pildă, ca persoane, vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă şi spătarul Spancioc
fugiseră la Liov, în Polonia, şi nu mai trăiau în a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul;
ca personaje, ele sunt prezente pentru a ilustra tipuri umane (boierul trădător şi linguşitor,
boierii „cu iubire de moşie"), iar autorul le atribuie alte destine şi profiluri psihologice.
Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria
Moldovei, la mijlocul secolului al XVI-lea; cea de-a doua domnie a lui Alexandru
Lăpuşneanul (1564-1569), lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele
deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.
Naratorul este omniscient, sobru, detaşat, predominant obiectiv, dar subiectivează
uşor naraţiunea prin epitetele de caracterizare (de exemplu: „tiran", „curtezan", „mişelul
boier", „deşănţată cuvântare"). Naraţiunea (la persoana a IlI-a) este cu focalizare zero,
viziunea „dindărăt".
Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi
a episoadelor. Respectând criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul
naraţiunii să devină alert. Caracterul dramatic al textului este dat si de rolul capitolelor în
ansamblul textului (asemenea actelor dintr-o piesa de teatru), de realizarea scenică a
secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intervenţie a
naratorului prin consideraţii personale.
Pauza descriptivă este o descriere statică inclusă în naraţiune, având ca efect
crearea suspansului printr-un moment de aşteptare. Este cazul portretului fizic al
doamnei Ruxanda, realizat înaintea discuţiei cu domnitorul (în capitolul al II-lea). Alte
funcţii ale descrierii sunt: funcţia anticipativă a descrierii vestimentaţiei domnitorului şifuncţia
simbolică, realizată prin descrierea romantică a cetăţii Hotinului: „Cetatea era mută şi pustie
ca un mormânt de urieş. Nu se auzea decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea
regulat stăncoasele ei coaste, sure şi goale, şi strigătul monoton a ostaşilor de strajă,
carii întru lumina crepusculului se zăreau răzămaţi pe lungile lor lance."
Incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate, iar stilul lapidar se aseamănă cu cel
cronicăresc.
Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi
atitudinea lui vindicativă. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume de domnitori,
oraşe, ţări, prin care este evocat contextul istoric şi politic: „se înturna acum să izgonească
pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de
boieri".
Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi obiectiv, amintind de
stilul cronicarului, iar menţionarea portretului votiv susţine verosimilitatea: „Acest fel fu
sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sănge în istoria Moldaviei. La
monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al Familiei
sale".
Echilibrul compoziţional este realizat prin segmentarea textului narativ în
celepatru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un moto
semnificativ, care le rezumă şi care constituie replici rostite de anumite personaje:capitolul
I - „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." (răspunsul dat de Lăpuşneanu soliei de boieri care îi
ceruse să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul" nu îl vrea);capitolul al II-lea - „Ai
să dai samă, Doamnă.!" (avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează
doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului său); capitolul al III-
lea - „Capul lui Motoc vrem..." (cererea vindicativă a norodului care găseşte în Motoc un
vinovat pentru toate nemulţumirile); capitolul al IV-lea - „De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu..." (ameninţarea rostită de Lăpuşneanu care, bolnav, fusese călugărit potrivit
obiceiului, dar pierduse astfel puterea domnească).
Capitolul I cuprinde expoziţiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanu la tronul
Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată din cei patru
boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă, Motoc, Spancioc, Stroici) şi intriga (hotărârea
domnitorului de a-şi relua tronul şi dorinţa sa de răzbunare faţă de boierii trădători).
Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării acţiunii şi
cuprinde o serie de evenimente declanşate la reluarea tronului de către Alexandru
Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei
pământene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei
Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile şi promisiunea pe care acesta i-o
face.
Capitolul al III-lea conţine mai multe scene: participarea şi discursul domitorului la
slujba duminicală de la mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri,
omorârea lui Motoc de mulţimea revoltată şi „leacul de frică" pentru doamna Ruxanda.
Capitolul cuprinde punctul culminant.
În capitolul al IV-lea, este înfăţişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire.
După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotinului.
Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine
ameninţă să-i ucidă pe toţi (inclusiv pe propriul fiu, urmaşul la tron), doamna Ruxanda
acceptă sfatul boierilor de a-1 otrăvi. Cruzimea actelor sale este motivată psihologic prin
dorinţa de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima domnie.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în
lumină personalitatea puternică a personajului principal.
Conflictul exterior, principal este de ordin social: lupta pentru putere între domnitor şi
boieri. Impunerea autorităţii centrale/ domneşti în faţa oligarhiei boiereşti a constituit în
secolul al XVI-lea o necesitate. Dar intenţia, bună în aparenţă, este dublată de setea de
răzbunare a domnitorului (sursa conflictului interior) care îşi schimbă comportamentul în a
doua domnie şi devine un tiran.
Conflictul secundar, între domnitor şi Motoc (boierul care îl trădase), este anunţat în
primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea.
Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii:
întoarcerea lui Lăpuşneanu, la a doua sa domnie. In primele trei capitole, evenimentele se
desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, patru
ani mai târziu, la secvenţa morţii domnitorului.
În desfăşurarea narativă, Alexandru Lăpuşneanu este principalul element
constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul personalităţii sale.
Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei, personaj romantic,
excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a
pedepsirii lui Motoc, scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran
şi crud. El este construit din contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte
puternice, „un damnat" romantic (G. Călinescu).
Echilibrul dintre convenţia romantică şi realitatea individului se realizează prin modul de
construire a personajului: subordonarea celorlalte însuşiri unei trăsături principale, voinţa de
putere, care îi călăuzeşte acţiunile. Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun
cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic
individualizat şi memorabil. Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje,
autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relaţii cu alte personaje,
gesturi, atitudine, vestimentaţie). Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu
celelalte personaje, care, în general, sunt manipulate de domnitor.
Având „capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător", Lăpuşneanul este un
personaj „rotund", spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje
„plate", „construite în jurul unei singure idei sau calităţi" (E.M. Forster).
Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză
cu Lăpuşneanul: blândeţe - cruzime, caracter slab -caracter tare. Ea nu acţionează din
voinţă proprie nici când îi cere soţului său să înceteze cu omorurile, nici când îl otrăveşte.
Deşi în evul mediu femeia -chiar soţie de domn - nu avea prea multe drepturi, doamna
Ruxanda înfăţişează în nuvelă un caracter slab, care pune în lumină, prin contrast, voinţa
personajului principal.
Alt personaj secundar, Boierul Motoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean,
laş, intrigant. Nu urmăreşte decât propriile interese. De aceea îl trădase pe Lăpuşneanu în
prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, după refuzul de a renunţa la tron, îl linguşeşte
„asemenea câinelui care în loc să muşce, linge mâna care-l bate". Este laş în faţa
primejdiei, comportându-se grotesc în timp ce încearcă să-1 determine pe domn să nu-1
dea mulţimii.
Personajele episodice Spancioc şi Stroici reprezintă boierimea tânără, „pre buni
patrioţi", cu spiritul mai treaz decât al marilor boieri, prevăzători, capabili să anticipeze
mişcările adversarului. Ei rostesc replica premonitorie: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă
către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri!". Sunt personaje cu rol justiţiar. O
sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-1 otrăvească pe tiran şi asistă cu cruzime la ultimele clipe
ale acestuia, adresându-i o altă replică sugestivă: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a
omorî."
Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi, apare pentru prima dată în
literatura noastră. Psihologia mulţimii este surprinsă cu fineţe, în mod realist:
strângerea norodului la porţile curţii domneşti din cauza unor veşti nelămurite,
descumpănirea gloatei care „venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea" în faţa
întrebării armaşului, glasurile izolate care exprimă nemulţumirile, în sfârşit, rostirea
numelui Motoc, în care toţi văd un vinovat pentru toate suferinţele: „- Motoc să moară! ~
Capul lui Motoc vrem!". Se observă capacitatea lui Lăpuşneanu de manipulare şi de
dominare a gloatei. El orientează mişcarea haotică a mulţimii spre exprimarea unei
singure dorinţe, în acelaşi timp răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a vornicului
Motoc şi împlinindu-şi promisiunea. Odată cererea satisfăcută, mulţimea „mulţămindu-se de
astă jertfă, se împrăştie", ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului
este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulţimii prin notaţii scurte, care separă
replicile personajelor asemenea indicaţiilor scenice dintr-o dramă:
„Prostimea rămasă cu gura căscată." ;„Acest din urmă cuvănt găsând un eho în toate
inimile, fii ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga:
«Capul lui Motoc vrem!" ; „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care
într-o clipală îl făcu bucăţi".
Limbajul conţine expresii populare („rămasă cu gura căscată"), regionalisme
fonetice („clipală", „găsând"), dar forţă de sugestie au neologismele care conservă forma de
secol XIX, unele fiind integrate în figuri de stil: „eho", comparaţia „Acest din urmă cuvânt [...]
fu ca o schinteie electrică", metafora „în braţele idrei acestei cu multe capete".
Modalităţile narării realizate în nuvelă sunt: relatarea (modalitate de a înfăţişa
evenimentele rezumativ sau panoramic; de exemplu, biografia doamnei Ruxanda sau
acţiunile domnitorului la reluarea tronului) şi prezentarea (asemănătoare unei reprezentări
scenice; de exemplu, scena uciderii celor 47 de boieri).
Mărcile prezenţei naratorului sunt: topica afectivă (antepunerea adjectivelor, de
exemplu: „această deşănţată cuvântare", „ticălosul boier", „nenorocitul domn") utilizată în
caracterizarea directa sau pentru notarea gesturilor/ a detaliilor semnificative, lexicul
combinat (arhaisme şi regionalisme pentru a conferi culoarea locală; neologisme cu forme
de secol XIX).
Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi
concentrează atitudini, redă trăsături în mod indirect, prin replicile memorabile (de exemplu:
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scăntieră ca un
fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt").
Stilul narativ se remarcă prin concizie, sobrietate, claritate, echilibru între termenii
arhaici şi neologici, frecvenţa gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu
stilul direct, realizat prin dialog şi intervenţie izolată.
Valori stilistice generate de folosirea registrelor limbii: regionalismele (de exemplu:
„pană", „şepte") şi arhaismele sunt utilizate pentru culoarea locală (arhaisme lexicale:
„spahii", „hanul tatarilor, „vomicul", „spătarul'; arhaisme semantice: „proşti" cu sensul
oameni simpli, „a împlini" cu sensul a obliga la plata dărilor, arhaisme fonetice: „împrotivire",
„pre", junghi"; arhaisme gramaticale - folosirea formelor de plural cu sens de singular: „
Venise fără să ştie pentru ce au venit"). Puţinele neologisme nu influenţează claritatea
stilului, ci exprimă concis ideea: „curtezan", „regent", „schinteie electrică", „eho".
In concluzie, prima nuvelă istorică din literatura română nu aduce în faţa
contemporanilor un model de patriotism, ci un antimodel de conducător (ca
unavertisment adresat contemporanilor într-o perioadă de efervescenţă
revoluţionară) şi reconstituie culoarea de epocă, în aspectul ei documentar.
Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice într-o operă literară este o
trăsătură a literaturii paşoptiste. Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii
paşoptiste,Alexandru Lăpuşneanul este şi o nuvelă de factură romantică, prin respectarea
principiului romantic enunţat în Introducţie la Dacia literară - inspiraţia din istoria naţională,
prin specie, temă, personaje excepţionale în situaţii excepţionale, personajul principal
alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al
replicilor şi al scenelor.
Elementele romantice se împletesc cu elemente clasice: echilibrul compoziţiei, construcţia
simetrică, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naraţiunii. Interesul
romantic pentru specific şi culoare locală deschide drumul observaţiei realiste a cadrului
prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta mulţimii.
Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmaţia criticului G. Călinescu: „nuvela
istorică Alexandru Lăpuşneanul ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă ar fi avut în
ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi
patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observaţie psihologică şi sociologicăacută, de
atitudini romantice şi intuiţie realistă"(G.Călinescu).
Povestirea

Cănuță, om sucit este o operă literară scrisă de Ion Luca Caragiale. În această operă este vorba despre
un om care de la naștere a fost altfel decât ceilalți. Niciunde nu se astâmpăra. A fost dat la școală dar
acolo dacă profesorul îl asculta despre istorie el răspundea pentru matematică. Bunica lui l-a dat la
stâpân crezănd că se va îndrepta dar daca îl trimitea cu pachete de livrat mereu spărgea sau strica ceva
iar din acest motiv era mereu bătut. În seara dinaintea zilei lui de naștere și-a împachetat lucrurile și s-a
dus acasă la bunica sa. Ajuns acolo obosit bunica l-a întrebat de ce a plecat iar acesta s-a pus pe plâns
deoarece îl bătea. Bunica fiind înduioșată a zis să nu-l mai certe și s-a pus și ea pe plâns. Cănuță a mers
la mai mulți stăpâni să lucreze ducând o viață grea. Dar i-a venit vremea de însurat ca orice om și și-a
găsit o nevastă cam șireată. Prima oară soacra l-a înșelat. Acesta a fost nemulțumit dar nu a zis prea
multe după aceea l-a înșelat nevasta dar nici atunci nu a comentat. A venit și a doua oară dar deja la a
treia nu a mai suportat. A adus acasă un crap gras și a cerut să fie gătit cu stafide. Pierzând timpul cele
două femei au uitat să facă peștele la timp iar Cănuță s-a supărat și a depus divorț deoarece avea multe
probe pentru a câștiga. Nevasta sa a fost terminată. Îngrijorată, soacra a venit la cănuță să-i amintească
despre faptul că femeia era gravidă dar Cănuță era supărat. După un timp cei doi s-au împăcat și au trăit
destulă vreme împreună dar iată că el a murit și la șapte ani de la moartea sa i-au făcut parastas și a
trebuit să dezgroape oasele și să le spele dar nu mare le-a fost mirarea când au văzut oasele orientate
aiurea deoarece explicația logică a fost faptul că el toată viața a fost sucit. “A fost odată un om care toată
viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea – om sucit.”

Aşa începe povestea lui Caragiale despre Răducanu, zis Cănuţă, a cărui întreagă viaţă este “ca
nelumea”. Deşi nicăieri în povestire nu se face pomenire de vreun precept creştin, existeţa pământească
a lui Cănuţă, încă din pântecele mamei – semnul alegerii – se supune acelui îndemn biblic care ne cere
să nu ne potrivim lumii acesteia şi judecăţilor ei oportuniste şi perverse.

Caragiale prezintă însă povestea vieţii sale din perspectiva lumii, a lumii care nu vede în Cănuţă decât un
“om sucit”, care răstălmăceşte sensul bun al existenţei, care nu ştie, într-un cuvânt, să profite de viaţă, nu
ştie să fie om cu două feţe, care e prost pentru că nu îşi dă seama cum să se adapteze la minciuna şi
ipocrizia generală.

Cănuţă se naşte “la lăsata secului de postul mare”. Deşi îi venise vremea să iasă în lume, moaşa întârzie,
fiind încă iarnă şi zloată. Copilul aşteaptă în pântece îndelung şi, sătul de aşteptare, iese afară tocmai
când sosea şi moaşa la poartă.

Botezat pe frig în apă rece, copilul rabdă primele două scufundări, iar la a treia se smuceşte din mâinile
preotului care îl pierde în apă.
Când să meargă la şcoală, îi mor amândoi părinţii şi rămâne orfan. Îl creşte o bunică milostivă care îl dă
şi la şcoală.

La şcoală, învăţătorul îşi varsă supărarea pe el, fără a-şi da osteneala să-l determine să înveţe. Rabdă
ruşinea de două ori, dar a treia oară nu mai rabdă şi renunţă la şcoală.

Bunica îl bagă ucenic la băcan. Stăpânul îl bate pe nedrept, îl snopeşte în bătaie, iar Cănuţă rabdă
îndelung. A doua oară îi dă doar două palme usturătoare, dar nu mai rabdă şi se întoarce la bunica lui.
Împlinea treisprezece ani şi “a-nceput şi baba să plângă ca o proastă…”

Istoria aceasta se repetă de multe ori în viaţa lui. Caragiale ne spune că “Istoria lui se poate asemăna cu
istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe afară. Şi lumea
vede măcar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea-nţelege ce se petrecea în sufletul lui Cănuţă?
Paharul stă de faţă; sufletul lui Cănuţă sta ascuns şi pesemne era prea mic, prea strâmt – dădea repede
pe dinafară.”

Sufletul lui Cănuţă era strâmt, într-adevăr, dar era strâmt pentru răutate, pentru nedreptate, pe care nu o
putea încăpea în el.

Atât de “sucit” era Cănuţă, încât, ajungând să facă politică, când partidul lui venea la putere, el trecea
mereu de partea opoziţiei.

Soseşte vremea căsătoriei şi soacra îl înşală la zestre iar soţia îl înşală şi ea de două ori, însă Cănuţă
rabdă şi nu o părăseşte. Dar la Bunavestire cumpără un crap care îi plăcea lui mult, şi nevasta i-l arde.
Cănuţă o lasă de data aceasta, deşi era însărcinată. După ce se desparte o întâlneşte iar, pe când
aştepta la dentist şi i se face milă de suferinţa ei sinceră şi cei doi se împacă.

După multe supărări în viaţă, Cănuţă moare “dintr-un nimic”: un prieten pe care îl ajutase odinioară îi
refuză un împrumut mic, deşi putea să îl ajute. Nu mulţi oameni ar muri din acest “moft”, dar Cănuţă
moare.

E îngropat a doua zi şi după şapte ani e găsit întors cu faţa în jos. Preotul crede că nu era mort când a
fost înmormântat, dar nevasta îi spune că aşa era el, “sucit”, de neînţeles pentru ceilalţi oameni.

Caragiale este magistral în a se vorbi din perspectiva psihologiei lumii, a oamenilor care se împacă
repede cu injustiţiile vieţii şi nu se sfiesc la compromisuri, ci dimpotrivă, li se pare o mare neghiobie să nu
profiţi cât mai mult. Cănuţă rabdă toate durerile şi suferă îndelung şi tocmai atunci când ar ajunge să
culeagă un profit, apropiindu-se de victoria pe care mulţi ar savura-o, el renunţă la toate fără să se mai
uite înapoi.

Atât de magistral este Caragiale în a pune în opoziţie caracterul curat şi nobil al lui Cănuţă cu perfidia
lumii care îl consideră prost şi sucit pentru că nu vrea să se lase învins de răutate, încât nici măcat critica
literară nu a sesizat ce se ascunde sub portretul lui Cănuţă şi a rămas, în mare, la caracterizarea pe care
i-a făcut-o lumea, despre care Caragiale ne spune că nu era în stare să vadă şi să cunoască sufletul lui,
pentru că lumea vede numai ce se poate privi cu ochiul liber, nu şi interiorul sufletelor.

Cănuţă este un personaj unic în opera lui Caragiale şi este opusul a tot ceea ce el a satirizat în comedii
sau în schiţe, dar şi a personajelor dramatice din nuvele, chinuite de patima avariţiei sau a desfrânării.

Este un personaj plin de tragism, dar şi de frumuseţe, din care, lucrul cel mai dureros, lumea nu înţelege
absolut nimic, ci numai că nu este ca ea, că este “sucit”, adică inversul ei, inversul patimilor şi al dorinţelor
ei.

Cănuţă trăieşte neînţeles de nimeni de pe acest pământ, cu excepţia poate doar a bunicii sale, şi este un
personaj care ascunde esenţa vieţii creştine în această lume: îndelunga răbdare şi îndepărtarea de orice
nedreptate.

Ca şi Cănuţă, toţi creştinii sunt nişte “suciţi” pe acest pământ.\

CUORE

Inima de copil

De Edmondo de Amicis

Aceasta carte este inchinata copiilor din scolile primare,ea s-ar putea intitula : Istoria unui an de
scoala scrisa de un elev de clasa a III-a a unei scoli orasenesti din Italia.

Acest copil isi nota intr-un caiet in fiecare zi tot ce vedea si simtea el,iar tatal lui la sfarsitul anului,
scrie aceasta carte dupa notitele lui.
 Cartea este impartita pe luni si zile.

Prima povestire incepe pe 17 octombrie ,zi in care incepea scoala.Enrico incepe anul scolar in
scoala Baretti si mama lui il inscrie in clasa a III-a. Copilului ii era teama de noul profesor, pentru ca la ei
in fiacare an se schimba profesorul.Frica copilului nu a fost intemeiata deoarece si noul profesor era
bun.

Intr-una din zile un copil de clasa a II-a a 939h76j sarit in strada sa-l salveze pe un copil de clasa I-a,
a salvat copilul dar el nu s-a mai putut salva si a fost calcat pe picior de un autombil si a ajuns la spital.

In clasa lui desi incepuse anul scolar a venit un copil nou dintr-o alta localitate din Italia.Din toata clasa
Enrico il place foarte mult pe Derossi care este cel mai destept din clasa, pe Garrone care este mai mare
decat restul elevilor pentru ca a fost 2 ani bolnav,pe Coretti, al carui tata este negustor de lemne si pe
multi alti colegi.Garrone era un foarte bun coleg si el lua apararea celor mai mici si mai neajutorati.

In decursul acestei luni Enrico a primit vizata profesoarei lui de clasa I-a, a mers cu mama lui sa dea
haine de pomana unei femei al carei nume l-au gasit in ziar ( femeia s-a dovedit a fi mama unui coleg de-
al lui, Crossi )si a primit o scrisoare foarte frumoasa de la tatal sau.

La sfarsitul ficarei luni profesorul le spunea cate o istorioara.Prima s-a numit Micul Patriot si era
vorba desre un copil care a fost vandut de parinti unor circari.Acestia l-au batut si l-au infometat, insa
copilul a reusit sa scape. Pe vaporul cu care se intorcea acasa, a gasit oameni darnici care i-au dat bani
de pomana.In timp ce copilul se gandea ce sa faca cu banii, oamenii care ii daduse-ra banii s-au imbatat
si au inceput sa vorbeasca de rau tara lui Italia, iar copilu s-a lipsit de bani si i-a aruncat inapoi
spunandu-le ca el nu primeste bani de la cei care ii ponegresc tara.

Luna Noiembrie incepe cu povestea unui mic cosar care apierdut banii pe care ii muncise si fiindu-i frica
sa se intoarca acasa cu mana goala plangea in fata unei scoli de fete.Fetele cand au iesit in pauza l-au
ajutat strangand bani de l-a toate fetele si mici si mari.

O alta intamplare din aceasta luna a fost aceea cand fiul unui om bogat Carol Nobis l-a jignit pe un coleg
sarac Betti facandu-i tatal calic.Tatal lui Carol a auzit si l-a pus pe fiul lui s-a ceara iertare lui Betti,iar el a
strans mana tatalui lui Betti.

Tot in aceasta luna Enrico a primit vizita profesoarei fratelui lui si a mai primit o scrisoare de la tatal lui.A
aflat ca spre deosebire de el care avea toate conditiile sa invete colegul lui Coretti muncea in magazinul
tatali lui, isi ingrijea mama bolnava si invata in acelasi timp.Deasemenea a aflat ce om bun era directorul
scolii si a aflat ca parea tot timpul suparat deoarece isi pierdu-se un copil care intrase voluntar in
armata.

Cel dintai din calsa a iesit in luna noiembrie tot Derossi, Garrone l-a luat sub aripa lui pe micutl Nelli care
era cocosat si il apara de ceilalti copii. Enrico a mai primit in aceasta luna o scrisoare de la tatal sau in
care il certa ca nu da de pomana un ban nevoiasilor,iar profesorul le-a spus la sfarsitul lunii istoria
Micului cercetas lombard.In istorioara un copil orfan s-a urcat intr-un frasin sa vada pe unde erau
soldatii austrieci si astfel sa-si poat ajuta soldatii tarii lui, insa a fost vazut si impuscat.

In luna Decembrie Enrico a primit vizita unui coleg Garoffi pe care copii il porecleau negustorul,
deoarece era foarte zgarcit si facea negot cu tot felul de lucruri,insa cel mai mult tinea acest copil la
colectia lui de timbre de care nu se despartea.Intamplarea a facut insa ca atunci cand a sosit prima
ninsoare si copii se jucau cu bulgari de zapada, Garoffi a lovit un batran in ochi cu un bulgare, i-a spart
ochelarii si l-a ranit. Baiatul si-a recunoscut fapta si-a cerut iertare si a mers si la batran acasa sa vada
daca s-a insanatosit, iar la plecare a daruit albumul sau de trimbre nepotului batranului.Batranul insa i-a
inapoiat albumul si i-a mai dat si doua timbre straine.A mai primit si vizita unui copil pe care il porecleau
zidarasul.

In aceasta luna a doua medalie dupa Derossi a fost luata de Stardi un copil nu prea destept,dar care s-a
s-a straduit foarte mult si a reusit.

Enrico a mai primit o scrisoare de la tatal sau in care il ruga sa-si respecte foarte mult profesorii.

Istorioara pe care le-a povestit-o luna aceasta profesorul se chema Sciitorasul florentin.In ea era vorba
despre un copil Guido din clasa a IV-a, care isi ajuta tatal fara stirea acestuia, scriind noaptea de la ora
12 si pana dimineata adresele abonatiilor unui ziar pe niste fasiute de hartie.Muncind noaptea copilul a
inceput sa invete mai prost pentru ca nu mai avea timp suficient.Tatal lui il mustra zilnic pana intr-o zi
cand a aflat ce face fiul lui noapea si si-a cerut iertare de la Guido,

In luna Ianuarie copiilor li s-a schimbat profesorul cu un suplinitor pentru ca profesorul lor s-a
imbolnavit.Acesta era un professor foarte bland si bun si din aceasta cauza copii il suparau, fiind
neascultataori.Cel care i-a pus la punct a fost Garrone.

Enrico a mers intr-o zi in vizita la Stardi, iar dupa vizita i-a spus tatalui sau ca il respecta pe Stardi , dar
mai mult il respecta pe Precossi,pentru ca desi tatal acestuia s-a apucat sa bea si il bate,ii rupe cartile ,ii
arde caietele copilul nu se plange niciodata, ba mai mult isi apara tatal.

In acea saptamana Enrico a primit vizita a trei copii,Derossi, Coretti si micul cocosat Nelli,fusese invitat si
Precosi insa tatal lui nu l-a lasat.De la copii a aflat ca tatal lui Crossi se intoarce acasa dupa 6 ani de stat
in America.

La scoala , a avut loc comemorarea regelui Victor Emanuel ( primul rege al Italiei unite ) mort de 4
ani.Toti copii au fost seriosi mai putin Franti care era cel mai rau copil din clasa.Pentru purtarea lui urata
profesorul l-a gonit din scoala.

In aceasta luna profesorul le-a povestit copiilor isoria Micului tobosar sard.In istorioara se spunea ca 60
de soldati italieni au fost inconjurati de austrieci intr-o casa parasita de pe un deal.Capitanul soldatilor a
rugat tobosarul ( un copil de 14 ani ) sa coboare prin spatele casei pe o franghie intr-o rapa si sa mearga
sa ceara ajutoare. Tobosarul a reusit sa fuga insa a fost impuscat in picior de austrieci si pentru ca si-a
fortat piciorul pana a putut sa cheme ajutoare medicii a fost nevoit sa ii taie piciorul.
Tatal lui Enrico ii scrie o scrisoare in care il invata sa-si iubeasca si el tara precum micul tobosar.

La scoala Vontini un copil foarte mandru il invidiaza pe Derossi pentru ca este mai destept decat el, la fel
si Carlo Nobis il invidiaza pe Derossi. In timpul orelor la scoala vine mama lui Franti si-l roaga pe Director
si profesor sa-i primeasca copilul inapoi la scoala si pana la urma acestia accepta.

In luna Februarie pentru merite deosebite inspectorul scolar a dat a doua medalie lui Precossi.In timpul
cand ii dadea medalia si copii il felicitau, la scoala a aparut tatal baiatului beat,insa cum a auzit ce laudat
este fiul sau si-a revenit parca din betie si-a strans copilul la piept si a promis sa se indrepte si sa se
apuce din nou de munca.

Enrico a primit vizita lui Precossi si a lui Garrone.El daruieste primului baiat un trenulet pe sine,iar celui
de al doilea un buchetel de flori pentru mama lui.

La scoala Nobis il supara pe professor care ii spune ca este un copil fara inima.In acea zi prin fata scolii au
trecut niste gardisti care insoteau 2 oameni ce carau o targa cu un ranit ( un zidar care cazuse de la al IV-
lea etaj in timp ce lucra).

In acea saptamana Enrico impreuna cu tatal sau au plecat intr-o localitate sa inchirieze o vila pentru vara
viitoare.La vila secretarul stapanului casei era un fost profesor, care i-a poftit la o dulceata. In camera pe
o masa se afla o calimara cu o forma ciudata. Secretarul le-a povestit ca el a predat la o inchisoare, unde
avea un puscarias foarte dornic sa invete ( el era condamnat la 6 ani pentru ca tamplar fiind , s-a enervat
pe stapanul lui pentru ca il injurase,i-a aruncat cu rindeaua in cap, iar acesta murise ) insa a fost mutat la
o alta inchisoare , iar la plecare puscariasul cu numarul 78, l-a rugat pe professor sa dea mana cu el.Cu
doua zile in urma profesorul s-a trezit acasa la el dupa 6 ani cu puscariasul numarul 78 care venise sa-i
aduca in dar aceasta calimara. Calimara infatisa o pana de scris culcata pe un caiet.

La scoala Enrico vorbind cu prietenul sau Derossi despre calimara si-au dat seama ca puscariasul era
tatal lui Crossi care nu a stiut de tatal sau pentru ca mama lui l-a mintit spunandu-i ca acesta este in
America.

Istorioara din aceasta luna s-a numit infirmierul tatii. In istorisire se spunea ca un baietel a venit de la
tara la oras, la un spital sa-si ingrijeasca tatal care venise din Franta dar se imbolnavise si nu a mai ajuns
acasa.In povestire copilul nu nimereste patul tatalui sau si dupa ce a ingrijit mai multe zile un bolnav afla
ca nu este tatal sau care de altfel se facuse bine, insa nu pleaca acasa cu tatal si ramane sa ingrijeasca de
batran inca cateva zile pana cand acesta moare.

In oras era in acele zile carnival, iar Enrico si tatal lui au mers cu trasura pe strazi unde au vazut cum o
fetita ratacita a fost luata de un om intr-un car in care defila pe strada si a fost inapoiata mnamei ei.
Omul dupa ce a dat-o mamei ei pe fetita i-a daruit un inel cu piatra pretioasa ca sa-i fie zestre cand o sa
fie mare.

In perioada carnavalului in oras se afla circul, iar tatal lui Enrico vedea de pe geamul casei ce greu o
duceau circarii.Cel mai mult i s-a facut mila de baiatul de 8 ani al directorului cicului si casa-I poata ajuta,
impreuna cu un pictor prieten al lui au facut reclama circului in ziar.Circul s-a umplut de lume si
directorul a multumit tatalui lui Enrico, iar micutul clovn a multumit lui Enrico servindu-l cu bomboane.

Intr-o zi profesorul suplinitor care predase la o scoala de orbi le-a povestit copiilor cat de greu este sa nu
ai vedere.

Enrico si-a vizitat intr-o zi profesorul bolnav.Cand s-a intors de la profesor Enrico s-a lovit de o femeie si
a fost vazut de tatal sau care i-a scris o scrisoare in care l-a certat ca nu si-a cerut scuze.

Intr-una din seri tatal l-a luat pe Enrico si l-a dus la o scoala de seara unde profesorii predau lectii
mestesugarilor care invata seara si i-a aratat cat de greu invata acesti oameni in varsta mai ales ca ei vin
la scoala dupa o zi de munca.

In aceasta luna in curtea unde locuia Enrico a murit un copilas, iar Enrico povesteste cum s-a desfasurat
inmormantarea.

La 14 Martie s-au impartit premiile in sala teatrului.Directorul a stabilit ca premiile sa fie date de copii
din toate zonele Italiei si nu numai de cei din orasul unde se afla scoala.Printre copii premiati a fost si
Robetti cel care salvase copilasul din strada care acum mrgea in carje.

A doua zi dupa inmanarea premii.lor Enrico s-a certat cu prietenul lui Coretti, dar dupa terminarea
orelor s-au impacat.

Istorioara din aceasta luna s-a numit Sange Romaniol. In ea se povesteste ca un copil a venit de la joaca
foarte tarziu si mudar.El locuia cu bunica si aceasta l-a certat si l-a rugat sa vada pe ce drum apuca sa nu
se apuce de lucruri urate cum a facut un copil din oras Mozzoni care fura. Desi gresise copilul care se
numea Ferruccio nu si-a cerut iertare. In timpul cat ei vorbeau, in casa au patruns doi hoti, au amenintat
copilul cu cutitul, au furat banii din casa,iar la plecare unul dintre hoti a pierdut masca de pe fata si
bunica l-a recunoscut ca fiind Mozzoni.Ca sa nu-i faca necazuri hotul a vrut sa o injunghie pe bunica,dar
copilul s-a aruncat peste ea si a fost injunghiat mortal. Inainte de a muri si-a cerut iertare de la bunica.

Tot in aceasta luna Zidarasul colegul lor s-a imbolnavit si colegii l-au vizita.Acesta s-a insanatosit.

A inceput luna Aprilie si cu ea a sosit si Primavara si mai erau trei luni de scoala.

Enrico face o plimbare cu Coretti si tatal sau sa vada sosirea regelui Umberto.Tatal lui Coretti luptase
impreuna cu regele care era pe atunci general de divizie.Cand a trecut regale pe langa ei tatal lui Coretti
a strigat cu voce tare " batalionul 49", atnci regele s- a oprit si a dat mana cu el.

Intr-una din zile mama lui Enrico l-a luat cu ea la un azil de copii unde traiau laolalta 200 de copii, baieti
si fete.

La scoala la ora de gimnastica mama lui Nelli a incercat sa-l scuteasca pe acesta de ora de gimnastica,
deoarece copilul era cocosat, insa el a refuzat si a demonstrat ca cu multa vointa s-a descurcat.
Intr-o alta zi Enrico a fost dus in vizita la profesorul tatalui sau, care batran fiind si-a recunoscut si mai
mult si-a adus aminte de elevul sau, care acum ajunsese inginer. Dupa aceasta vizita Enrico s-a
imbolnavit si a zacut 10 zile, timp in care a fost vizitat de colegii si prietenii sai.A fost ingrijit cu mare
dragoste de surioara lui Silvia.

Dupa ce s-a intors la scoala insanatosit Enrico a aflat ca in acest timp murise mama prietenului sau
Garrone.In acea zi copii au participat l-a inmanarea medaliei " Virtutea cetateneasca" unui copil care a
salvat de la inec un alt copil.

In luna Mai, Enrico a fost luat de mama sa in vizita la Institutul copiilor schilozi, insa mama nu l-a lasat sa
intre, pentru a nu se simtii prost copii din institut care erau toti schilozi la vederea unui baiat normal si
sanatos.

Intr-o seara Silvia sora lui Enrico, i-a spus fratelui sau ca a auzit ca tatal lor nu mai are bani pentru ca
afacerile merg prost.Impreuna cei doi frati au mers la mama lor si i-au spus ca nu mai vor sa le cumpere
nimic si o sa faca economie si l-a mancare sa poata in felul acesta sa-si ajute tatal.Mama le-a multumit,
plangand dar le-a spus ca s-au inselat, iar tatalui lor ii merge foarte bine.

Povestirea din aceasta luna s-a numit De la Apenini pana la Anzi, in care era vorba despre un baietel de
13 ani care pleaca din Genova pana in America singur sa-si caute mama plecata la lucru.Baiatul a trecut
prin multe greutati si a intampinat multe necazuri, insa pana la urma si-a regasit mama.

Tatal lui Enrico primeste vizita fostului gradinar care fuse-se plecat la munca in afara tarii si acum a venit
sa-si i-a fata de la Institutul de surdo-muti.Mare i-a fost mirarea omului cand si-a luat fetita vazand ca
aceasta vorbeste desi era suda.A multumit din suflet ingrijitorilor si si-a luat copilul acasa.

Luna iunie a inceput cu sarbatoarea nationala a Italiei, care a fost insa intarziata din cauza mortii lui
Garibaldi cel care a dezrobit zece milioane de italieni de sub jugul burbonilor.Ziua mortii lui a fost
decretata zi de doliu national.

Caldura de afara a inceput sa fie mare , iar copii adorm la scoala si nu mai au chef de lectii.

Tatal lui Coretti a luat mai multi copii,printre care si pe Enrico, cu el la tara in vizita, loc in care copii s-au
simtit bine pana seara cand s-au intors acasa.

In aceasta luna s-au impartit premiile elevilor care au urmat scolile de seara si tot in aceasta luna a murit
si profesoara din clasa I-a a Iui Enrico. Toti copii au participat la inmormantare.

Povestirea din aceasta luna si dealtfel ultima din acel an s-a numit Naufragiul. In ea era vorba despre doi
copii care se intorceau in Italia Mario si Iulia cu un vapor. Mario era orfan, iar pe Iulia o asteptau la sosire
parintii. In timpul calatoriei vasul s-a scufundat , iar in barca de salvare mai era un singur loc care trebuia
ocupat de Mario, insa acesta a cedat locul lui Iuliei preferand ca el sa moara , gandindu-se ca el este
orfan si acasa nu il asteapta nimeni , in timp ce fetita are parinti si frati acasa.
La sfarsitul lunii a avut loc examenul de trecere al clasei a III-a, examen care nu a fost trecut de toti
elevii, primul a fost si de aceasta data Derossi.Copii si-au luat la revedere pentru ca incepea vacanta si
aveau sa se revada in clasa a IV-a mai putin Enrico care le-a spus colegilor, ca parintii lui se muta din oras
,iar el o sa faca clasa a IV-a la o alta scoala intr-un alt oras.

8. Genul liric cuprinde toate operele literare în care autorul exprimă direct gânduri, idei,
sentimente, folosind un limbaj artistic, printr-o voce numită eu liric.

Cele două trăsături ale genului liric, pe care le regăsim şi în poezia "Singuri", de George
Topîrceanu, sunt exprimarea directă a gândurilor, ideilor şi sentimentelor, folosind un
limbaj artistic şi prezenţa eului liric.

Prima trăsătură a unui text liric este aşadar exprimarea directă a unor gânduri, idei,
sentimente, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate. Poezia lui Topîrceanu are
această trăsătură caracteristică genului liric. Ea exprimă sentimentul de dragoste. Poetul se
imaginează în ipostaza îndrăgostitului care se întoarce noaptea acasă în timp ce iubita
doarme şi savurează în tăcere momentul intimităţii.

Poezia are 3 strofe. Strofa I surprinde momentul intrării bărbatului în spaţiul intim al odăii.
În contrast cu umezeala de afară, aici e cald şi bine. Curentul provocat prin deschiderea uşii
stinge lumânarea şi, în întuneric, nu se mai zăreşte decât licărirea focului din cămin.
Îndrăgostitul e fericit să fie singur cu iubita lui în acest spaţiu. Această fericire este
transmisă prin mai multe procedee artistice. Astfel, metafora "ochiul de jăratic" (asociată cu
adverbul "numai" şi cu comparaţia "licăreşte ca o piatră de rubin") conţine ideea de
strălucire intensă, sugerând fericirea din privirea şi sufletul îndrăgostitului. Totodată,
bucuria intimităţii este transmisă prin epitetul "dulce" asociat substantivului "umbra", care,
la rândul lui, prin antiteză cu metafora anterioară, potenţează ideea de strălucire, adică de
fericire.

Strofa a II-a descrie spaţiul exterior, pentru ca, prin contrast, interiorul să capete o şi mai
mare valoare sufletească. Afară e negură deplină, plouă şi bate vântul. Se aude picurul apei
de la streşini. Prin această strofă, "afară" se opune lui "în casă". Vitregia vremii este sugerată
prin substantivele "vânt" şi "ploaie" , prin verbul "bate" şi epitetul "neagră" asociat
substantivului - şi el, sugestiv - "noapte". Vitregia vremii poate sugera suferinţele provocate
îndrăgostitului de lumea exterioară, de oameni. Concentrarea atâtor cuvinte care exprimă
intemperii naturale în doar două versuri accentuează intensitatea acestei suferinţe.
Versurile 3 şi 4 ale strofei a doua aduc, în plus, o stare de melancolie, de nostalgie după
vremuri de altădată. Este folosită, în acest scop, o combinaţie măistră de figuri de stil (
personificare - comparaţie - epitet - personificare):
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ...

Din nou, talentul poetului se relevă în aglomerarea, pe spaţii mici, unor cuvinte din acelaşi
câmp semantic, pentru accentuarea stării sufleteşti de melancolie: plâns, suspină, cântec,
monoton, şoptind, uitate. În sfârşit, ultimul vers al strofei a doua face legătura cu spaţiul
intim al interiorului, securizat prin geamuri şi perdele:

Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Strofa a III-a readuce în prim-plan odaia cu intimitatea ei caldă şi prietenoasă, învăluită în

întunericul protector. Contrastul faţă de strofa a II-a este realizat prin conjuncţia
coordonatoare adversativă "ci". Este exprimată încă o dată ideea rupturii faţă de lumea
exterioară, prin repetiţia (însoţită de enumeraţie) şi de oameni şi de patimi (fericirea ne-o
desparte). Momentul de fericire este sugerat şi prin personificareaPloaia cântă tot mai
tare . Poezia se încheie cu un gest de tandreţe al îndrăgostitului, gest plin de promisiuni:

Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.

Fericirea iubirii împărtăşite, în intimitate, departe de lumea dezlănţuită, iată ce reuşeşte să

comunice direct, într-un limbaj expresiv, poetul Topîrceanu.

A doua trăsătură a genului liric, pe care o regăsim în textul dat - este prezenţa - explicită- a
eului liric. Indicii gramaticali care îl fac vizibil sunt pronumele la persoana I ( mine, ne-, eu)
şi verbele la persoana I (am adus, veghez, m-apropii, să deschid). Mulţimea de mărci
gramaticale ale eului liric sugerează o implicare afectivă intensă a poetului.

Aşadar, cele două trăsături ale genului liric (exprimarea directă a unui sentiment, folosind
un limbaj artistic şi prezenţa eului liric) se regăsesc şi în textul lui Topârceanu, care
transmite în mod direct sentimentul fericirii intimităţii conjugale, prin intermediul unui eu
liric explicit, marcat gramatical prin pronume şi verbe de persoana I.

emnificaţia unei figuri de stil

În prima strofă a poeziei, Eminescu foloseşte metafora “flori de umbră”.
Poezia vorbeşte despre plăcerea contemplării şi melancolia singurătăţii. Eul liric se
proiectează aici în ipostaza îndrăgostitului fascinat, care-şi urmăreşte iubita pe geam,
de afară, din întunericul nopţii. Prima strofă prezintă tocmai cadrul natural.
Este o noapte senină. Bărbatul stă în cerdacul iubitei. Deasupra lui se desfăşoară
crengile copacilor, mişcate încet de vânt. Formele lor, interpuse în calea luminii,
desenează pe podeaua cerdacului „flori de umbră”. Această metaforă – în conexiune cu
restul strofei - sugerează frumuseţea complexă a momentului. Pe de o parte este
frumuseţea naturii, cu noaptea senină, cu arborii mişcaţi de vânt. Pe de altă parte este
frumuseţea contemplării tainice a iubitei. Îndrăgostitul trăieşte totodată
voluptatea descoperirii comorii ascunse şi melancolia imposibilităţii de a o avea.
În concluzie, prin metafora „flori de umbră”, Eminescu anunţă încă din prima strofă cele
două coordonate lirice ale poeziei: frumuseţe şi melancolie.
........................................................
Citeşte următorul text:

Dormi! ... un val de aer umed am adus cu mine-n casă.

Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri

Şi e noapte neagră-afară ...
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ...
Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,

Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare ...
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.

(George Topîrceanu, Singuri)

9. Comentează, în 60 – 100 de cuvinte, a doua strofă a textului, prin evidenţierea relaţiei

dintre ideea poetică si mijloacele artistice. 4 puncte

Rezolvare

9. Poezia lui Topîrceanu este o poezie de dragoste. Poetul se imaginează în ipostaza

îndrăgostitului care se întoarce noaptea acasă în timp ce iubita doarme şi savurează în
tăcere momentul intimităţii.

Poezia are 3 strofe. Strofa I surprinde momentul intrării bărbatului în spaţiul intim al odăii.
În contrast cu umezeala de afară, aici e cald şi bine. Curentul provocat prin deschiderea uşii
stinge lumânarea şi, în întuneric, nu se mai zăreşte decât licărirea focului din cămin.
Îndrăgostitul e fericit să fie singur cu iubita lui în acest spaţiu.

Strofa a II-a descrie spaţiul exterior, pentru ca, prin contrast, interiorul să capete o şi mai
mare valoare sufletească. Afară e negură deplină, plouă şi bate vântul. Se aude picurul apei
de la streşini. Prin această strofă, "afară" se opune lui "în casă". Vitregia vremii este sugerată
prin substantivele "vânt" şi "ploaie" , prin verbul "bate" şi epitetul "neagră"
asociat substantivului - şi el, sugestiv - "noapte". Vitregia vremii poate sugera suferinţele
provocate îndrăgostitului de lumea exterioară, de oameni. Concentrarea atâtor cuvinte care
exprimă intemperii naturale în doar două versuri accentuează intensitatea acestei suferinţe.

Versurile 3 şi 4 ale strofei a doua aduc, în plus, o stare de melancolie, de nostalgie după
vremuri de altădată. Este folosită, în acest scop, o combinaţie măistră de figuri de stil (
personificare - comparaţie - epitet - personificare):

Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară

Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ...

Din nou, talentul poetului se relevă în aglomerarea, pe spaţii mici, unor cuvinte din acelaşi
câmp semantic, pentru accentuarea stării sufleteşti de melancolie: plâns, suspină, cântec,
monoton, şoptind, uitate. În sfârşit, ultimul vers al strofei a doua face legătura cu spaţiul
intim al interiorului, securizat prin geamuri şi perdele:

Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

"Afară" este urât, dar nimic nu pătrunde "în casă". Fericirea celor doi îndrăgostiţi nu poate fi
atinsă de răutăţile lumii exterioare. Acesta este mesajul poeziei, în care strofa a doua se
integrează organic.

Citeşte următorul text:

Dormi! ... un val de aer umed am adus cu mine-n casă.

Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri

Şi e noapte neagră-afară ...
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ...
Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,

Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare ...
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.
(George Topîrceanu, Singuri)
7. Prezintă semnificația a două figuri de stil diferite din prima strofă. 4
puncte (Din modelul oficial postat pe site-ul ministerului)

Propunere de rezolvare

7. Aceasta este o poezie de dragoste. Poetul se imaginează în ipostaza îndrăgostitului - care

se întoarce noaptea acasă în timp ce iubita doarme -, pentru a exprima sentimentul fericirii
intimităţii alături de cea pe care o iubeşte.
Strofa I surprinde momentul intrării în spaţiul intim şi protector al odăii. În contrast cu
umezeala de afară, aici e cald şi bine. Curentul provocat prin deschiderea uşii a stins
lumânarea şi, în întuneric, nu se mai zăreşte decât licărirea focului din cămin. Îndrăgostitul
e fericit să fie singur cu iubita lui în acest spaţiu.
Această fericire este transmisă prin mai multe figuri de stil. Astfel, metafora "ochiul de
jăratic" (asociată cu adverbul "numai" şi cu comparaţia "licăreşte ca o piatră de rubin")
conţine ideea de strălucire intensă, sugerând fericirea din privirea şi sufletul îndrăgostitului.
Totodată, bucuria intimităţii este transmisă prin epitetul "dulce" asociat substantivului
"umbra", care, la rândul lui, prin antiteză cu metafora anterioară, potenţează ideea de
strălucire, adică de fericire.
Prin urmare, aceste figuri de stil exprimă starea de bucurie intimă a îndrăgostitului,

Apartenenţa textului la genul liric

Textul liric este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod
direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de
subiectivitate.

Textul „Cuptor”, de Ion Pillat este un text liric, pentru că are toate caracteristicile specifice
unui astfel de text. În primul rând, exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct. Ion
Pillat realizează tabloul unei zile toride de vară. Cerul e arzător, iarba e arsă, bălţile au secat,
cosaşii ieşiţi la muncă dorm sub carele lor. Dorm la umbra stejarilor oile, dorm şi boii lângă
care. E o „tăcere nesfârşită”, doar greierii se aud şi, rareori, fâşâiturile unor coase. Acest
tablou transmite un sentiment de nelinişte, provocat de impresia de pârjol universal.

În al doilea rând, există un eu liric, care-şi face simţită prezenţa discret (fără mărci lexico-
gramaticale proprii). Doar verbul „se vede” din primul vers sugerează existenţa unui privitor
care încearcă să-şi explice canicula prin intervenţia divină. În rest, subiectivismul eului liric
se regăseşte în opţiunea pentru anumite imagini şi cuvinte.

În al treilea rând, textul este liric, deoarece limbajul său este artistic, încărcat de
subiectivitate. Autorul creează imagini vizuale ( iluzia vizuală a „apelor luminii”, bivolii
adormiţi în noroi, oile care dorm la umbră, cosaşii dormind sub care etc.) şi imagini auditive
(ţârâitul greierilor, fâşâitul stingher al coaselor), care conturează tabloul unei zile
caniculare, undeva la ţară, pe câmp şi transmit un sentiment de nelinişte. Sunt folosite în
acest scop figuri de stil diferite. Epitetele dogorâtor, arsă, nesfârşită, scurs induc ideea de
sfârşit de lume sub imperiul caniculei. Cele două comparaţii ( pământul… coace ca o piatră,
ca pietrele de moară dorm boii lângă car) transmit un sentiment de apăsare, iar repetiţia
verbului dorm induce o stare de toropeală universală, din care mişcarea, proprie vieţii, a fost
eliminată. De altfel, verbele de mişcare lipsesc cu totul. Predomină câmpurile lexico-
semantice ale focului (cuptor, coace, dogorâtor, arsă), nemişcării (dorm – de 3 ori -, stând)
şi tăcerii (tăcerea, tac, liniştei).Versul lung ( de 13-14 silabe), rima împerecheată şi ritmul
iambic dau poeziei o muzicalitate lentă, potrivită cu sentimentul general transmis.

În concluzie, pentru că exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin vocea unui eu
liric şi foloseşte un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate, textul „Cuptor”, de Ion Pillat,
este un text liric.