Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRIN
S 2
1. POLITICI ŞI REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR ŞI 2
REASIGURARILOR____________________________________________________________3
1.1 Reglementarea şi supravegherea pieţelor naţionale de asigurări şi reasigurări___________3
1.2 Programe internaţionale de reasigurare_________________________________________5
2. DECIZIA DE SUBSCRIERE__________________________________________________8
2.1 Adoptarea deciziei de subscriere în asigurări_____________________________________9
2.2 Activitatea de subscriere în asigurări__________________________________________11
2.3 Subscrierea reasigurarii___________________________________________________16
3. TRANZACTIONAREA REASIGURARII_______________________________________22
3.1 Reasigurători şi intermediari în reasigurare____________________________________22
3.2 Sistemul de distribute_____________________________________________________26
3.3 Negocieri precontractuale __________________________________________________28
3.4 Documentatia precontractuala ______________________________________________29
3.5 Procesul de tranzacţionare a reasigurării_______________________________________30
4. STABILIREA PREŢULUI ÎN ASIGURARE ŞI REASIGURARE____________________36
4.1 Elementele de baza ale cotatiei_______________________________________________36
Aplicarea cotelor de prima tarifare_________________________________________________38
4.2 Comisioane specifice reasigurarii____________________________________________44
4.3 Aspecte ale stabilirii preţurilor în reasigurare___________________________________48
5. RISCURIACOPERITE PRINREASIGURARE__________________________________52
5.1 Expunerile la dauna_______________________________________________________52
5.2 Categoriile de asigurări practicate de societăţile de asigurări________________________56
5.3 Implicaţiile clauzelor de asigurare în activitatea de reasigurare______________________57
5.4 Reasigurătorii şi clauzele poliţei de asigurare___________________________________67
CLAUZE COMUNE ALE ACORDURILOR DE REASIGURARE____________________69
1 Clauze comune tuturor reasigurărilor prin acord__________________________________69
2. Acorduri secundare
82
2
2
1. POLITICI ŞI REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR
REASIGURĂRILOR
Se spune pe drept cuvânt că puterea financiară a unei ţări se află în band §i asigurări.
Este o afirmaţie care nu mai are nevoie de argumente. De aceea, se poate observa cu uşurinţă că, în toate
ţările, domeniul bancar şi cel al asigurărilor sunt foarte strict reglementate. Acest lucru este firesc deoarece
implicaţiile activităţii din ac este domenii se răsfrâng în toate planurile (economic, politic, social, cultural), iar
urmările nu sunt doar imediate, având efecte resimţite pe o perioadă îndelungată de timp.
Reglementările şi măsurile adoptate la nivel naţional diferă de Ia ţară Ia ţară în funcţie de gradul de
protecţie al consumatorului, controlului investiţiilor străine şi protecţia industriilor interne. Datorită
internaţionalizării tot mai pronunţate a tranzacţiilor financiare este din ce în ce mai dificilă identificarea şi
menţinerea unor disparităţi între legislaţiile naţionale care reglementează aceste activităţi, în special între ţările
cu nivel de dezvoltare apropiat.
Reglementările în domeniul asigurărilor se împart în trei tipuri:
1. reglementări structurale, organizatorice privind condiţiile de constituire a societăţilor de asigurare şi
reasigurare, categoriile de asigurări ce pot fi practicate, formele de asigurare obligatorii;
2. reglementări prudenţiale, care se referă Ia: solvabilitate, lichiditate, capital;
3. reglementări referitoare la protecţia investitorilor, care se suprapun parţial cu celelalte două, dar
acoperă modul în care acestea se desfăşoară.
Asigurările fac obiectul unei supravegheri şi a unor reglementări stricte în cele mai multe ţări,
în special pentru protecţia asiguraţilor şi pentru creşterea rolului acestor servicii în procesul dezvoltării
economice, şi nu atât pentru extinderea intervenţiei statului. Importanţa lor a fost recunoscută pentru
promovarea unei concurenţe sănătoase şi a unei comportări responsabile a asigurătorilor. Pentru a servi
permanent acestor scopuri, reglementările şi legislaţiile naţionale se modifică, adaptându-se noilor
condiţii economice, în vederea asigurării protecţiei companii lor naţionale, controlului investiţiilor
străine şi a comerţului cu valori şi urmăririi transferurilor de fonduri în afara ţării.
Dacă avem în vedere una din ţările cu istorie bogată în asigurări, Anglia, se pare că ideea de
intervenţie a guvernului în practica asigurărilor a fost instituţionalizată odată cu înfiinţarea în anul 1575
a Camerei de Asigurări (Chamber of Assurances), unde trebuiau înregistrate poliţele de asigurări
maritime. Cu toate acestea, debutul supravegherii moderne este legat de Legea companiilor de asigurări
de viaţă din anul 1870 (Life Assurance Companies Act 1870) care a obligat asigurătorii de viaţă să îşi
constituie un depozit de 20.000 lire sterline la High Court înainte
O
de a începe vânzarea poliţelor de asigurare. La scurt timp după aceasta s-au emis reglementări şi au
început să se urmărească, în principal, calculele actuariale, norme privind contabilitatea şi marja de
solvabilitate. Prin Assurance Companies Act 1909, în vigoare jumătate de secol, supravegherea a
fost extinsă şi la asigurările de incendiu şi accidente. Ulterior, alte acte normative au completat sau
au amendat cadrul existent, tratând în mod diferit alte tipuri de asigurări, cum ar fi: asigurarea
industrială, stipulată ca o categorie distinctă prin Industrial Assurance Act 1923, care a avut ca
inovaţie majoră instituirea Comisionarului pentru Asigurare lndustriată2, asigurările de aviaţie,
autovehicule, tranzit şi maritime, care au fost introduse prin Assurance Companies Act 1946, care,
totodată, a adus noutăţi în abordarea solvabilităţii companiilor de asigurare. Au urmat amendamente
ale legislaţiei existente şi alte reglementări importante al căror scop a fost legat de supravegherea şi
mai atentă a asigurătorilor. Acestea au fost determinate de falimentul unor asigurători de
autovehicule, evoluţia pieţei, diversificarea formelor de asigurare şi de nevoia tot mai mare de
protecţie a asiguraţilor. Este vorba, în principal, de Companies Act 1967 şi Insurance Companies
Act 1974. Schimbări profunde au fost aduse, începând cu anul 1973, de Directivele europene.
Reputaţia unei pieţe este extrem de importantă şi orice eşec al unei societăţi de asigurare
afectează întreaga piaţă. De aceea, reglementarea strictă a activităţii societăţilor de asigurare,
controlul şi supravegherea acestora, impunerea unor condiţii stricte de constituire şi funcţionare
sunt absolut esenţiale pentru o evoluţie normală a pieţei, având efecte benefice asupra întregii
economii.
Activitatea de supraveghere apare ca o necesitate pentru protecţia asiguraţilor şi a pieţei
naţionale a asigurărilor şi reasigurărilor; ea este necesară şi datorită dezvoltării rapide a sectorului, a
competiţiei tot mai mari şi a internaţionalizării companiilor de asigurare. Opusă acestei situaţii este
dificultatea tot mai mare a procesului de supraveghere datorită diminuării transparenţei sectorului
prin tendinţele evidente manifestate în ultimii ani prin achiziţionările şi fuzionările multor companii
de asigurare, reasigurare, band sau societăţi de investiţii. Caurmare, marile companii de asigurare
ajung să facă parte din grupuri financiare complexe, ceea ce impune mai mult existenţa unei
organizaţii de monitorizare, evaluare şi supraveghere.
Au fost înfiinţate autorităţi de supraveghere1 a pieţei asigurărilor. Din punct de vedere
administrativ, ele au fost constituite fie ca organisme independente subordonate Parlamentului -cum
ar fi în Olanda - fie în subordinea guvernului, respectiv a unui minister (finanţe, comerţ etc.) -cum ar
fi în Marea Britanie, aparţinând de Department of Trade, sau România, aparţinând în prezent
Ministerului Finanţelor.
Necesitatea activităţii de supraveghere este strâns legată şi de realizarea şi menţinerea unui
echilibru între soliditatea financiară a companiilor şi influenţele pieţei şi presupune elaborarea unei legislaţii
şi a unor regulamente care să asigure continuitatea şi solvabilitatea companiilor de asigurare.
Scopurile activităţii de supraveghere sunt:
■ protejarea asiguraţilor, prin urmărirea solvabilităţii, a calităţii şi competenţei managementului, a
investiţiilor societăţilor de asigurare;
■ asigurarea condiţiilor pentru stabilitatea financiară, siguranţei şi soliditatea companiilor de asigurare
şi a fondurilor de pensii;
■ supravegherea şi impunerea unei conduite pentru companiile de asigurare care să fie în interesul
clienţilor;
■ stabilirea criteriilor privind capacitatea financiară şi lichiditatea companiilor de asigurare şi
reasigurare;
■ monitorizarea şi coordonarea dezvoltării sistemului de asigurări şi reasigurări;
■ evaluarea şi limitarea riscului pentru clienţi;
■ creşterea încrederii populaţiei in asigurări;
■ protejarea sistemului de asigurări de a nu ajunge la eşec;
■ protejarea şi supravegherea investiţiilor şi, implicit, a activelor clienţilor.
Responsabilităţile Autorităţii de Supraveghere sunt diferite şi încearcă să acopere aspecte legate
de organizarea şi desfăşurarea activităţii de asigurare/reasigurare, supravegherea şi controlul pieţei naţionale
de asigurări:
1
pot fi întâlnite sub denumiri diferite: autoritate, oficiu, comisie şi altele.
4
■ acordarea licenţelor de funcţionare pe baza studiilor financiare şi a formei juridice a companiilor de
asigurare şi pe baza experienţei şi credibilităţii managerilor;
■ evaluarea caracteristicilor tehnice a produselor, aprobarea condiţiilor de asigurare şi a portofoliului
de investiţii;
■ determinarea modului de calcul al primelor de asigurare, a rezervelor tehnice şi matematice;
■ stabilirea formelor de asigurare obligatorii ca forme de protecţie socială;
■ supravegherea activităţii companiilor de asigurare2 şi a fondurilor de pensii;
■ consultanţa şi emiterea de regulamente şi norme obligatorii proprii;
■ consultanţa pentru organismele oficiale implicate în activitatea de asigurări;
■ monitorizarea respectării legislaţiei în vigoare;
■ Evaluarea periodică a situaţiei financiare (la sfârşitul anului financiar), precum şi urmărirea
permanentă a menţinerii solvabilităţii, a competenţei manageriale;
■ inspecţii referitoare la organizarea administrativă, aspectele tehnice şi financiare ale societăţilor de
asigurare-reasigurare;
■ emiterea şi aplicarea de regulamente şi monitorizarea aplicării şi respectării lor;
■ reglementarea prin norme a investiţiilor fondurilor de asigurare, tipurile eligibile de active şi
structura portofoliului;
■ elaborarea reglementărilor privind lichidarea companiilor care nu respectă standardele impuse
privind solvabilitatea sau comportarea, inclusiv schemele de compensare pentru asiguraţi;
■ publicarea unui raport anual privind piaţa asigurărilor din ţara respectivă, evoluţii şi eventual
tendinţe.
Îndeplinirea acestor cerinţe trebuie privită în condiţii de eficienţă din două puncte de vedere:
1. din perspectiva autorităţii de supraveghere, întreaga activitate trebuie să se realizeze cu costuri
rezonabile;
2. din perspectiva pieţei, exercitarea controlului nu trebuie să ducă la inhibarea inovaţiei pe piaţă, dar să
ducă Ia identificarea, descurajarea şi pedepsirea fraudelor şi a încercărilor de fraudă, la apărarea
intereselor clienţilor.
Este foarte important faptul că restricţiile impuse în comerţul internaţional cu asigurări au la bază
priorităţile de dezvoltare a sectorului în fiecare ţară şi protecţia asiguraţilor.
Reasigurarea este mult mai puţin întâlnită în legislaţiile naţionale sau în reglementările
organizaţiilor internaţionale sau regionale, ceea ce a permis marilor companii de reasigurări desfăşurarea
unei activităţi mult mai ample şi a unui comerţ mai intens decât în cazul asigurărilor directe.
2
Unele ţări interzic societăţilor de asigurare să practice concomitent asigurări de viaţă şi nori-viaţă pentru a preveni ca sumele din
asigurările de viaţă să fie folosite pentru plata daunelor la asigurările non-viaţă.
5
5
în timpul unor mişcări sociale etc.) astfel meat corporaţia să fie acoperită împotriva oricărei pagube
ce rezultă dintr-un incendiu, indiferent de cauza incendiul respectiv.
Principalele tipuri de poliţe de completare sunt: poliţele de completare a condiţiilor
(difference in conditions policy), poliţele de completare a riscurilor (difference in perils policy),
poliţele de completare a sumei asigurate (difference in limits policy) şi poliţele umbrelă.
Poliţele de completare a condiţiilor au scopul de a îmbunătăţi condiţiile de asigurare al
poliţelor încheiate pe diferite pieţe ale lumii, astfel meat să se obţină un grad ridicat de uniformitate
la nivel de societate transnaţională în ceea ce priveşte condiţiile de asigurare. Poliţele de completare
a riscurilor urmăresc să obţină acoperirea unui set de riscuri comune la nivelul tuturor, filialelor
deţinute de o societate transnaţională. Poliţele de completare a sumei asigurate urmăresc să crească
limitele de asigurare (sumele asigurate) astfel încât în toate regiunile în care societatea
transnaţională operează să se aplice aceeaşi limită de asigurare. Poliţele umbrelă care, de obicei,
acoperă răspunderea civilă, sunt de fapt, poliţe care suplimentează asigurarea iniţială şi măresc
limitele de asigurare, în aceleaşi condiţii de asigurare ca şi cele aplicate în poliţele iniţiale.
Poliţele master reprezintă un sistem de asigurare în baza căruia, primele de asigurare şi
despăgubirile se pot deconta local deşi contractul master este încheiat la nivel internaţional. Astfel,
compania - mamă achiziţionează o poliţă master emisă de un grup de co-asigurători ce încasează
primele de asigurare şi plătesc proporţional despăgubirile aferente poliţelor încheiate în baza unui
program global de asigurare. Avantajul unei poliţe master este reprezentat de guvernarea
programului de asigurare al corporaţiei de către un singur contract de asigurare.
Riscurile politice cresc posibilitatea producerii unor pierderi din investiţii în străinătate. În
categoria riscurilor politice sunt cuprinse acţiuni ale unor puteri străine, acţiuni ale unor grupuri
teroriste, război, revoluţie etc. Situaţii care au generat riscuri politice semnificative au fost cele din
perioada relaţiilor încordate dintre SUA şi Uniunea Sovietică, ţările din Orientul Mijlociu şi ţările
din America Latină (Columbia, Panama, Nicaragua etc). Schimbările politice pe plan mondial
sunt deseori asociate crizelor economiei mondiale (precum fluctuaţia puternică a preţului
petrolului, creşterea ratei inflaţiei, creşterea ratei dobânzii, fluctuaţia puternică a ratelor de schimb
valutar etc.).
Prejudiciile cauzate de riscurile politice sunt numeroase; printre acestea amintim:
■ distrugerea proprietăţilor ca urmare a unor bombardamente;
■ răpirea managerilor marilor corporaţii în vederea obţinerii unor răscumpărări; reţinerea ilegală a
angajaţilor; evacuarea angajaţilor;
■ confiscarea proprietăţilor fără o compensare corespunzătoare; blocarea posibilităţilor de schimb
valutar;
■ devalorizarea monedelor naţionale; anularea abuzivă a licenţelor de import sau de export etc.
Managementul riscurilor politice. Metodele utilizate în administrarea riscurilor la care o
firmă este expusă pe plan naţional (evitarea riscurilor, asumarea riscurilor, transferul riscurilor prin
alte metode decât prin asigurare, dispersia şi asigurarea) pot fi utilizate şi în administrarea riscurilor
pe plan internaţional. O firmă poate decide să nu se angajeze în operaţiuni cu străinătatea sau să nu
realizeze investiţii în străinătate, utilizând astfel, metoda evitării riscurilor. De asemenea, poate
decide să-şi asume riscurile aferente operaţiunilor cu străinătatea, prin creşterea preţului produselor
sau serviciilor pe piaţa internaţională.
Exemple de transfer al riscurilor, altele decât asigurarea, sunt închirierea unei fabrici în
străinătate în locul cumpărării acesteia, vânzarea pe pieţe străine fără a oferi credit cumpărătorilor
sau obligarea clienţilor străini să suporte o parte din riscuri.
Alt exemplu de transfer al riscurilor diferit de asigurare este hedgingul. Această metodă
presupune cumpărarea şi vânzarea unor contracte futures cu valute, egale ca valoare dar opuse ca
efect. De exemplu dacă o firmă vinde în prezent o anumită cantitate de mărfuri pe credit în valoare
de 100.000 lire sterline (echivalente, în prezent cu 150.000 euro) cu scadenţă de plată peste 180 de
zile, managerul de risc al firmei respective poate decide să vândă 100.000 lire sterline pe piaţa
futures astfel meat pierderile din vânzarea mărfurilor pe credit să fie recuperate din vânzarea
realizată pe piaţa futures. Astfel, dacă peste 180 de zile valoarea a 100.000 de lire sterline este de
6
numai 125.000 euro în loc de 150.000 euro, contractul 6 futures este vândut obţinându-se un profit de
25.000 euro ceea ce compensează pierderea din vânzarea pe credit a mărfurilor.
Un exemplu de dispersie a riscului specific firmelor cu activitate internaţională,
deschiderea de unităţi în diferite ţări ale lumii astfel încât pierderea suferită într-o ţară să nu afecteze
rezultatele la nivel global ale firmei respective. Un alt exemplu în acest sens este stabilirea preţului
de vânzare sau de cumpărare de pe piaţa internaţională în funcţie de un „coş de valute" astfel încât
fluctuaţiile de curs valutar să nu afecteze valoarea tranzacţiei.
Utilizarea asigurării ca metodă de management al riscului politic este ilustrată prin
asigurarea creditelor de export şi asigurarea investiţiilor în străinătate.
Asigurarea creditelor de export. Asigurarea creditelor de export a fost lansată în anul
1961, în SUA. odată cu promulgarea Legii privind extinderea comerţului, care prevedea ca Banca
de irnport-export a SUA - Eximbank - să ofere firmelor americane asigurare împotriva pierderilor
datorate riscurilor politice şi riscului de neplată. Scopul acestui program era ca exportatorii
americani să poată opera în aceleaşi condiţii ca şi concurenţii lor străini, şi să promoveze exporturile
SUA. De aici, asigurarea creditelor de export a devenit o practică comună în multe ţări ale lumii. În
SUA, majoritatea poliţelor de asigurare a creditelor de export sunt emise de Eximbank şi
administrate de Foreign Credit Insurance Association care este o asociaţie ce reuneşte 50 de
societăţi de asigurări americane. Riscurile acoperite printr-o astfel de poliţă sunt: riscurile aferente
creditelor comerciale (de exemplu, riscul de insolvabilitate sau riscul de neplată) şi riscurile politice
(de exemplu, riscul de război, de expropriere etc).
Garanţi pentru investiţii. Încă din anul 1948, Guvernul SUA a căutat să mărească
volumul de investiţii directe realizate de firmele americane în străinătate prin protejarea
investitorilor americani împotriva anumitor riscuri specifice activităţii investiţionale străine. Astfel,
s-au elaborat trei programe de garantare a investiţiilor:
1. Programul de protecţie împotriva imposibilităţii de convertire a monedelor străine,
împotriva daunelor cauzate de expropriere sau confiscare, împotriva daunelor cauzate
de război, revoluţie, insurecţie sau mişcări sociale;
2. Programul de protecţie împotriva riscurilor politice şi riscurilor generale specifice
activităţii de investiţii în străinătate. În baza acestui program, guvernul american
suporta până la 75% din daunele suferite de firmele americane în urma investiţiilor
realizate de acestea pe pieţe străine;
3. Programul de acordare a unor garanţii extinse pentru investiţii, conform căruia
guvernul american suporta până la 100% din daunele suferite de firmele americane ce
finanţau anumite proiecte de construcţii de locuinţe.
O firmă străină se consideră expropriată atunci când este împiedicată:
1. să îşi exercite controlul deplin asupra unei părţi substanţiale din proprietăţile sale;
2. să îşi exercite drepturile fundamentale ca proprietar;
3. să primească dividendele ce îi revin.
Noţiunea de expropriere poate include, în unele cazuri, şi încălcarea de către guvernul unei
ţări a prevederilor unui contract de concesionare încheiat cu o firmă din ţara respectivă.
În practică, exproprierea propriu-zisă este foarte rar întâlnită. Pentru firmele. ce realizează
investiţii în străinătate, cele mai multe probleme apar în legătură cu împiedicarea execuţiei unor
contracte, cauzată în mod direct sau indirect de măsurile luate de autorităţile guvernamentale. De
exemplu, guvernul unei ţări poate retrage licenţa de import sau export, poate impune embargo
asupra unei alte ţări sau poate întrerupe furnizarea unor materii prime vitale pentru buna funcţionare
a activităţii unei firme.
În ceea ce priveşte riscul de război, revoluţie, insurecţie sau mişcare socială nu este
necesară o declaraţie de război pentru ca un astfel de risc să existe. Actele ostile ale unor organizaţii
naţionale sau internaţionale, inclusiv acţiunile de sabotaj, sunt considerate riscuri de război.
Înainte de se acorda garanţii pentru investiţii într-o anumită ţară, trebuie să se obţină
acordul guvernului ţări respective privind proiectul de investiţii şi programul de garantare propus. În
cazul investiţiilor SUA în străinătate, aceste garanţii iau forma unui contract între firma investitoare
7
şi o agenţie guvernamentală americană (Overseas Private Investor Corporation - OPIC). Contractul
astfel încheiat se bucură de sprijin deplin din partea guvernului american. Firmele investitoare pot fi
şi persoane juridice străine de exemplu, o filială a unei firme americane deţinută în totalitate sau în
cea mai mare parte de o firmă din SUA.
Investiţiile pot lua forma clădirilor, fabricilor, materialelor sau echipamentelor, patentelor,
tehnologiilor sau tehnicilor de fabricaţie, serviciilor de management sau de asistenţă tehnică,
garanţiilor pentru împrumuturi acordate unor bănci sau corporaţii străine etc. Garanţiile
guvernamentale sunt acordate pentru o perioadă de maximum 20 de ani în cazul investiţiilor de
capital şi pe perioada contractului de creditare în cazul în care investitorii acordă credite unor
organizaţii sau firme străine.
OPIC garantează doar investiţiile nou realizate de firmele americane în străinătate. OPIC
nu oferă garanţii pentru firmele deja lansate în străinătate sau pentru anumite tipuri investiţii ca de
exemplu construcţia unor cazinouri sau investiţii care contravin intereselor SUA. OPIC asigură şi
riscurile la care sunt expuşi exportatorii sau firmele americane de construcţ ii în străinătate. De
asemenea, OPIC sprijină firmele americane mici şi mijlocii care doresc să investească în ţări din
lumea a treia, acordându-le asistenţă de spe~cia1itate inclusiv consultanţă legală şi de contabilitate.
OPIC cere investitorilor participanţi la programele de garantare să participe ca şi
coasigurători în limita a 10% din valoarea oricărei daune înregistrate. Excepţie de la această regulă
fac instituţiile financiare care acordă împrumuturi în străinătate, în cazul cărora riscurile sunt
acoperite integral. În general, limita de acoperire nu trebuie să depăşească 100 milioane USD pentru
fiecare proiect de investiţii. De asemenea, investitorii se pot asigura împotriva pierderii de venit sau
creşterii dobânzilor, în limita a maximum 270% din valoarea investiţiei iniţiale.
Dezvoltarea curentului naţionalist, creşterea a gradului de intervenţie şi control a
guvernelor asupra ratelor de schimb valutar, creşterea ratei inflaţiei pe plan mondial sunt fenomene
care au intensificat necesitatea protejării investitorilor pe pieţele externe.
Firmele ce realizează investiţii în străinătate au, de asemenea, posibilitatea de a apela la
societăţi de asigurare private, a căror produse sunt mult mai flexibile decât cele oferite de
autorităţile guvernamentale. Astfel, asigurătorii pe piaţa internaţională oferă acoperire pentru toate
tipurile de tranzacţii efectuate în străinătate, însă perioada de acoperire este, în general, de maxim
trei ani, iar sumele asigurate sunt mult mai mici decât cele oferite de OPIC, de exemplu. Din acest
motiv, firmele ce doresc să investească în străinătate trebuie să studieze atât avantajele şi
dezavantajele oferite de asigurarea la societăţi de asigurare private, cât şi cele ale garanţiilor
guvernamentale.
2. DECIZIA DE SUBSCRIERE
O societate de asigurări sau reasigurări poate să-şi onoreze obligaţiile faţă de asiguraţi,
angajaţi, acţionari şi faţă de comunitate în sens larg doar dacă este solidă din punct de vedere
financiar. O activitate de subscriere eficientă reprezintă chei a stabilităţii financiare pentru o
societate de asigurări sau reasigurări.
Procesul de subscriere, care va fi prezentat în prima parte a acestui capitol, implică selectarea
riscurilor acceptabile, determinarea primei aferente acestora şi stabilirea termenilor şi condiţiilor
contractului de asigurare sau reasigurare. Riscurile care au fost subscrise trebuie să fie permanent
supravegheate, iar clauzele privind prima şi acoperirea trebuie să fie adaptate în funcţie de condiţiile
reale ale asigurării.
Reasigurătorii profesionali trebuie să cunoască foarte bine etapele procesului de subscriere a
reasigurărilor, dar şi a asigurărilor. Pentru a putea să îş i îndeplinească sarcinile asumate,
reasigurătorii profesionali trebuie să poată evalua obiectivele şi competenţele asigurătorului în ceea
ce priveşte activitatea de subscriere. Acest lucru este deosebit de important în cazul reasigurării prin
8
acord, deoarece reasigurătorul subscrie o întreagă categorie sau clasă de asigurări şi depinde de
competenţa asigurătorului de a subscrie corespunzător fiecare risc. În acest sens, reasigurătorul
poate realiza auditul activităţii de subscriere a asigurătorului, în vederea evaluării competenţei
acestuia.
Un reasigurător profesional poate dori să cunoască modul în care se desfăşoară procesul de
subscriere al asigurătorului pentru a putea oferi sfaturi utile unui asigurător. În primul capitol,
menţionam că una dintre funcţiile pe care le poate îndeplini reasigurarea este aceea de a oferi
asigurătorului consultanţă privind activitatea de subscriere. Acest serviciu poate îmbunătăţi poziţia
reasigurătorului în negocierea cu asigurătorul.
De asemenea, şi subscriitorii reasigurărilor facultative trebuie să cunoască activitatea de
subscriere a asigurătorilor. Subscrierea reasigurărilor facultative presupune aceleaşi etape ca şi
subscrierea asigurării unui risc individual. Reasigurătorii profesionali trebuie să înţeleagă
necesitatea unei strategii bine definite de subscriere a reasigurării.
Luarea deciziei reprezintă esenţa procesului de subscriere. Subscriitorii iau decizii pe baza
experienţei în subscrierea anumitor riscuri. De asemenea, pot analiza teoriile şi conceptele legate de
procesul de luare a deciziei de subscriere.
În cele ce urmează vom prezenta un model de adoptare a deciziei privind subscrierea. Deşi
nu toţi subscriitorii urmează strict etapele enumerate, modelul of eră un cadru valabil pentru orice
decizie de subscriere, indiferent dacă este vorba de asigurare sau reasigurare.
Identificarea situaţilor care necesită luarea unei decizii de subscriere. Primul pas în
procesul de luare a deciziei de subscriere este identificarea situaţiei în care trebuie să se ia o decizie.
Atunci când un subscriitor primeşte o nouă propunere de afaceri, este evidentă necesitatea deciziei
privind acceptarea sau refuzul, dar în alte situaţii, necesitatea de a lua o decizie este greu de
determinat. De exemplu, dacă printr-o hotărâre judecătorească, un tribunal extinde acoperirea
pentru răspundere civilă şi asupra poluării, un subscriitor al reasigurării prin acord poate fi pus în
situaţia de a deci de dacă trebuie să excludă sau să limiteze acest tip de acoperire, cu ocazia fiecărei
reînnoiri a acordurilor privind răspunderea civilă.
9
obiective. Informaţiile obiective constau în fapte care
9 pot fi verificate, iar informaţiile subiective se
referă la opinii sau impresii despre riscul respectiv. Subscriitorul trebuie să organizeze şi să
analizeze aceste informaţii şi să evalueze expunerile la daună.
Identificarea şi elaborarea alternativelor. Acesta este cel de-al treilea pas în procesul de
luare a deciziei de subscriere. Deseori, subscriitorii sunt solicitaţi să accepte riscuri în condiţii
nefavorabile în raport cu acoperirea dorită. De exemplu, cota de primă tarifară poate fi inadecvată
sau acoperirea solicitată poate fi mai extinsă decât este dispus să accepte subscriitorul. Sumele sau
limitele de asigurare solicitate pot depăşi autoritatea de subscriere a asigurătorului. Sau, este posibil
ca istoricul de daună al solicitantului să sugereze că daunele vor fi inacceptabil de mari în viitor. În
loc să respingă propunerea solicitantului, subscriitorul poate să-i ofere diverse alternative, cum ar fi:
creşterea primei, reducerea acoperirii sau impunerea unei modalităţi de control al daunei. De
asemenea, subscriitorul ar putea să modifice acordurile de reasigurare încheiate deja, pentru a face
un risc mai acceptabil. De exemplu, ar putea să reducă reţinerea netă, stabilită pentru o reasigurare
prin acord, şi să încheie o reasigurare facultativă excedent de daună.
10
subscrise de un asigurător, dintr-o anumită categorie de asigurări, sau de toate categoriile subscrise
de asigurător. Există trei obiective care stau la baza selectării şi menţinerii unui portofoliu
profitabil:
• Oferirea unei acoperiri corespunzătoare
• Menţinerea standardelor de selecţie
• Menţinerea standardelor de stabilire a preţului
Fiecare asigurător trebuie să-şi stabilească anumite strategii de subscriere, anumite tipuri de
poliţe, precum şi regulile şi procedurile care descriu şi definesc natura şi obiectivele programelor de
subscriere. Elaborarea acestor standarde de subscriere reprezintă sarcina şefului departamentului de
subscriere.
Dacă un asigurător nu subscrie cu atenţie riscurile, există posibilitatea apariţiei unei selecţii
nefavorabile. Selecţia nefavorabilă apare atunci când asiguraţii cu o mare probabilitate de producere
a daunei sunt dispuşi să cumpere asigurare, în timp ce asiguraţii cu o probabilitate mică de
producere a daunelor nu sunt interesaţi să cumpere asigurare. Asigurătorul nu deţine, în aceste
situaţii, un portofoliu echilibrat de asigurări, ci acoperă numai acele riscuri cu o probabilitate de
daună mai mare decât cea care a stat la baza determinării primelor. Dacă se produce o selecţie
nefavorabilă, asigurătorul va trebui să crească primele, ceea ce ar putea conduce la pierderea celor
mai bune riscuri, generând mai departe creşterea primelor.
Rezultatul îl reprezintă creşterea în spirală a preţurilor, concomitent cu pierderea unei părţi a
afacerilor, fenomen ce va continua până când programul nu va mai putea fi aplicat.
Activităţile de subscriere ale asigurătorilor se împart în : (1) activităţi comune tuturor sub
scriitorilor şi (2) activităţi desfăşurate doar de către unii subscriitori. În exemplul următor sunt
prezentate activităţile de subscriere ale unui asigurător.
11
Activităţi de subscriere
Activităţi desfăşurate de toţi asigurătorii Activităţi desfăşurate doar de
către unii asigurători
• Identificarea şi evaluarea expunerilor la daună • Managementul riscului
• Analiza potenţialului de daună • Asistenţă de marketing
• Stabilirea preţului • Proiectarea acoperirii
• Elaborarea formularelor de poliţă şi a actelor adiţionale • Stabilirea cotelor de primă
• Selectarea riscurilor
• Prestarea serviciilor şi supravegherea riscurilor
Activităţi desfăşurate de toţi asigurătorii. Pentru a parcurge toate etapele procesului de luare
a deciziei de dubscriere sunt necesare anumite activităţi.
Identificarea şi evaluarea expunerilor la daună. În primul rând, asigurătorul trebuie să
analizeze expuneri le la daună ale potenţialilor asiguraţi. De această analiză va depinde rezultatul
celorlalte activităţi de subscriere. Informaţiile despre expuneri le la daună pot fi oferite de către
solicitanţii asigurărilor, inspecţiile de risc sau rapoartele financiare.
Un obiectiv fundamental al identificării şi evaluării expunerii la daună este acela de a
determina dacă riscul este în conformitate cu practicile I de subscriere ale asigurătorului. Riscul
poate să nu fie asigurabil în forma prezentată iniţial de solicitant, dar asigurătorul poate să
recomande anumite măsuri de control al daunei care să facă riscul asigurabil sau poate să restrângă
acoperirea oferită. De exemplu, asiguratul poate solicita o poliţă de asigurare pentru răspunderea
civilă generată de poluarea graduală. Programul de subscriere al asigurătorului nu acoperă însă
poluarea graduală. În acest caz, asigurătorul poate propune încheierea unei poliţe care să acopere
poluarea accidentală şi instantanee.
13
Asigurătorul trebuie să fie sigur că solicitantul va coopera chiar şi în afara programelor de
supraveghere a daunelor sau a cadrului condiţiilor care au stat la baza acceptării riscului. Dacă
asigurătorul nu poate obţine toate informaţiile pe care le consideră necesare, sau dacă consideră că
au fost trimise informaţii eronate, acesta va putea decide să respingă riscul.
Activităţi realizate doar de către unii asigurători. Unele activităţi specializate nu sunt
practicate de toţi subscriitorii. Printre acestea se numără: managementul riscului, asistenţa de
marketing, proiectarea acoperirii şi determinarea cotelor de primă.
Managementul riscului. Unii asigurători au departamente sau filiale care sunt specializate în
servicii de management al riscului, completând astfel programele de subscriere. Serviciile de
management al riscului pot include programe de supraveghere a daunelor şi de soluţionare a
acestora, pentru clienţii care optează pentru acoperirea parţială sau integrală a daunelor, pe cont
propriu. Unii asigurători furnizează servicii specializate, inclusiv servicii de management,
asigurătorilor captivi şi grupurilor de reţinere a riscului.
14
asistenţă asigurătorilor sub diverse forme:
(1) oferind informaţii utile pentru activitatea de subscriere;
(2) ajutând asigurătorii să-şi menţină standardele de selecţie;
(3) sprijinind asigurătorii la stabilirea cotelor de primă;
(4) realizând un audit al rezultatelor;
(5) reasigurând facultativ riscurile individuale.
15
pentru a-l ajuta pe asigurător să-şi îndeplinească obiectivele de subscriere.
Contribuţia reasigurării în scopul lansării într-un nou domeniu de asigurări. Piaţa asigurărilor
este dinamică şi în continuă schimbare.
Mediul social, economic şi politic în permanentă schimbare, precum şi evoluţiile tehnologice
rapide au un efect major asupra tipurilor de riscuri asigurate. Aceste modificări pot duce la apariţia
unor tipuri complet noi de expuneri la daună. Asigurătorii evaluează continuu efectele acestor.
schimbări asupra strategiei şi politicii de subscriere existente şi analizează necesitatea de a modifica
programele de subscriere existente, precum şi oportunităţi le de a se lansa pe piaţă cu noi categorii
sau clase de asigurări.
Decizia unui asigurător de a se lansa pe piaţă cu noi produse necesită aprobarea
managementului de nivel superior. Conducerea societăţii trebuie să se asigure că au fost cercetate şi
evaluate corespunzător toate aspectele noului program de subscriere. Personalul asigurătorului
trebuie să aibă cunoştinţe tehnice şi să dispună de proceduri, sisteme informatice şi de control care
să garanteze îndeplinirea tuturor indicatorilor şi obiectivelor noului program.
Atunci când asigurătorii au în vedere lansarea unor noi tipuri de asigurări, se consultă şi cu
un reasigurător interesat. Astfel, poate beneficia de experienţa vastă a reasigurătorului şi de buna
cunoaştere a numeroaselor aspecte ale sub scrierii asigurării respective. Reasigurătorul îl poate
sprijini pe asigurător în evaluarea condiţiilor generale ale pieţei, pentru a determina dacă se justifică
pătrunderea pe piaţă cu acel produs. Reasigurătorii cooperează cu personalul tehnic de bază al
asigurătorului, care va fi de regulă responsabil pentru supravegherea şi administrarea noului
program.
De regulă, asigurătorii şi reasigurătorii sunt conservatori cu implementarea unui nou
program de subscriere. Capacitatea de a asigura riscuri individuale va fi probabil limitată, iar clasele
de asigurări foarte riscante vor fi excluse din acordul de reasigurare sau reasigurătorul va dori să
analizeze separat fiecare asigurare care prezintă un risc ridicat. Asigurătorul poate utiliza
reasigurarea facultativă pentru clasele excluse sau mărirea capacităţii de asigurare per risc.
După aplicarea unui nou program, reasigurătorul urmăreşte îndeaproape statisticile privind
primele şi daunele rezultate. În plus, reasigurătorul evaluează regulat activităţile de subscriere,
despăgubire şi rezultatele financiare ale asigurătorului, pentru a-i stabili performanţele. Dacă modul
în care asigurătorul îşi desfăşoară activitatea de subscriere, despăgubire sau evidenţă contabilă
prezintă deficienţe, reasigurătorul va recomanda conducerii superioare a asiguratului schimbările
care se impun.
16
va fi solicitat să reasigure doar o parte din expunerile la daună ale unui asigurat. Asigurătorul poate
dori să cedeze riscurile foarte mari sau acele părţi ale poliţelor pe care nu doreşte să le reţină pe
răspunderea sa. Sub scriitorul reasigurării facultative trebuie să deţină toate competenţele unui
asigurător şi, în plus, să poată să evalueze reasigurarea, să stabilească preţul acesteia şi să
întocmească documentaţia reasigurării negociate cu asigurătorul.
Cu excepţia cazului în care reasigurarea facultativă este folosită exclusiv pentru a creşte
capacitatea de a asigura un risc individual, subscriitorii reasigurării facultative trebuie să ţină seama
de posibilitatea apariţiei selecţiei nefavorabile. De regulă, subscriitorii facultativi primesc solicitări
pentru asigurări care nu corespund cerinţelor de subscriere ale asigurătorului din diferite motive,
cum ar fi experienţa de daună nefavorabilă, probabilitatea mare de risc şi riscurile speciale.
Reasigurarea prin acord. În cazul reasigurării prin acord, reasigurătorii realizează o selecţie
a societăţilor de asigurări pe care doresc să le reasigure şi nu a riscurilor individuale.
Dacă subscriitorul reasigurării prin acord consideră că asigurătorul este acceptabil în cea ce
priveşte stabilitatea financiară şi competenţa de subscriere, acesta va participa la unele sau la toate
acordurile care alcătuiesc programul de reasigurare al asigurătorului. Astfel, în loc să evalueze
riscurile individuale, reasigurătorul prin acord evaluează întregul portofoliu de riscuri ale
asigurătorilor.
Subscriitorul reasigurării prin acord negociază preţul expuneri lor la daună asumate. Din
prima de reasigurare se poate sau nu deduce marja pentru cheltuielile de subscriere ale
asigurătorului, cum ar fi comisioanele agenţilor de asigurare.
În etapa de selecţie, sub scriitorul reasigurării prin acord va analiza ghidul cote lor de primă
ale asigurătorului şi va determina dacă acesta este corect elaborat şi dacă este aplicat corespunzător.
De regulă, subscriitorul reasigurării prin acord nu este interesat de cotele de primă sau de primele pe
care asigurătorul le solicită pentru riscuri individuale.
Sub scriitorul reasigurării prin acord sau intermediarul reasigurării pregăteşte un singur
contract sau acord de reasigurare în care precizează modalitate a de împărţire a riscurilor între
asigurător şi reasigurător. Contractul de reasigurare va acoperi toate poliţele unui asigurător, care se
încadrează într-o anumită clasă de asigurări. Spre deosebire de poliţele de asigurare, pentru care
există o formă standard, în cazul reasigurărilor nu există contracte standard de reasigurare prin
acord. Toate prevederile contractelor de reasigurare prin acord sunt negociate şi acceptate de către
ambele părţi contractante. Majoritatea clauzelor contractelor de reasigurare sunt foarte flexibile.
Tradiţia existentă în domeniul reasigurărilor a consacrat diverse clauze des folosite, însă există şi
variaţii ale acestora. De exemplu, în S.U.A., o asociaţie a brokerilor şi reasigurătorilor, denumită
Brokers and Reinsurers Market Association (BRMA) a elaborat un manual cu clauze de reasigurare
prin acord frecvent folosite, pentru a facilita negocierea contractelor prin acord (folosirea acestor
clauze este opţională pentru reasigurători).
17
mod şi de către reasigurători. Reasigurătorii încearcă să obţină un anumit „echilibru" (definit în cele
ce urmează) pentru fiecare acord sau categorie de acorduri similare pe care le acceptă. Dacă un
anumit acord nu este echilibrat, acest lucru se poate corecta prin combinarea unor acorduri similare,
neechilibrate.
„Echilibrul" se referă la relaţia dintre valoarea limitei per daună stabilită pentru acordul
respectiv şi prima anuală încasată în cadrul acelui acord. Un acord bine echilibrat va avea un volum
de prime anuale de câteva ori mai mare decât limita per daună pentru acel acord. Un acord
neechilibrat va avea o limită per daună mai mare decât prima anuală aferentă acordului.
Importanţa unui acord bine echilibrat este dată de profitabilitatea finală a acordului. Astfel, o
mică modificare a frecvenţei daune lor nu trebuie să afecteze negativ rezultatele anului de
subscriere respectiv. Profitabilitatea unui acord neechilibrat va fi puternic afectată de producerea
unei singure daune mari sau a câtorva daune mari pe parcursul unui singur an.
Reasigurătorii folosesc conceptul de „recuperare" pentru a determina dacă un anumit acord
este sau nu echilibrat. Perioada de recuperare în cazul unui acord este dată de numărul de ani
necesari pentru ca prima încasată să egaleze o singură daună totală. De exemplu, un acord tip
catastrofă pentru asigurările de bunuri, care prevede o limită de reasigurare mare, poate avea o
perioadă de recuperare de 15 ani, în timp ce un acord cu sumă reasigurată mai mică poate avea o
perioadă de recuperare de 3-4 ani. Cu cât este mai mare numărul de ani de recuperare, cu atât este
mai dezechilibrat acordul. Termenul de „recuperare" este doar un indicator care stabileşte relaţia
dintre primă şi limita daunei şi nu este o garanţie de menţinere a nivelului primei. Dacă se produce
o catastrofă, prima de reasigurare viitoare va fi probabil mai mare. Termenul de „recuperare" se
poate folosi corelat cu termenul de „rate-on-line„, care reprezintă raportul dintre primă şi limita per
daună. De exemplu, dacă un acord tip catastrofă are o limită de 50 mil. USD şi o primă de 2 mil.
USD, perioada de recuperare este de 25 de ani, iar raportul „rate-on-line" este de 4%.
Reasigurătorul trebuie să decidă dacă doreşte să deţină a poziţie de conducere, respectiv
aceea de reasigurător conducător, în acordurile de reasigurare. O poziţie de conducător oferă
reasigurătorului posibilitatea de a negocia termenii contractului şi de a-şi asuma un procent mare
din risc. Ceilalţi reasigurători respectă clauzele stabilite de reasigurătorul conducător şi preiau
anumite procente din risc în aceleaşi condiţii şi termene. Deţinerea poziţiei de conducere necesită
capacitatea de a subscrie o parte importantă din acord, precum şi experienţa de a negocia şi stabili
toţi termenii acordului. Competenţele necesare se referă la evaluarea costurilor daune lor anterioare
şi a costurilor viitoare estimate, astfel meat expuneri le la daună asumate să poată fi evaluate
corespunzător. Reasigurătorul conducător trebuie să deţină capacitatea de a evalua toate clauzele
acordului.
De regulă, el are responsabilitatea negocierii tuturor modificărilor viitoare ale termenilor
acordului. Deţinerea rolului de reasigurător conducător implică un mare consum de timp, însă oferă
şi avantaje precum controlul asupra termenilor acordului şi preluarea unei părţi mai mari din flSC.
Elemente ale subscrierii reasigurării prin acord. Elementele de bază ale subscrierii
reasigurării prin acord includ: selecţia riscului, stabilirea preţului, documentarea şi evaluarea
condiţiilor de piaţă.
Reasigurătorii prin acord vor să aibă garanţia că un asigurător este responsabil din punct de
vedere financiar, bine condus şi capabil să subscrie riscurile care vor fi reasigurate. Gradul în care
un reasigurător este dispus să participe la un program de reasigurare al asigurătorului depinde de
evaluarea făcută de reasigurător asigurătorului. Dacă asigurătorul are o situaţie financiară slabă şi
18
un istoric nefavorabil al activităţii de subscriere, reasigurătorul poate să nu fie dispus să participe la
programul de reasigurare. Criteriul de acceptabilitate care se aplică asigurătorilor poate depinde
într-o oarecare măsură de natura riscurilor care vor fi reasigurate. Este posibil ca un reasigurător să
fie dispus să participe la acordurile de reasigurare din domenii în care daunele sunt raportate rapid,
dar poate să nu accepte participarea în acele domenii în care daunele nu sunt raportate timp de mai
mulţi ani, ca în cazul asigurărilor de răspundere civilă. Fiecare reasigurător are propriile reguli care
stabilesc criteriul de acceptabilitate al asigurătorilor.
În cazul asigurătorilor acceptabili, reasigurătorul evaluează fiecare acord care alcătuieşte
programul de reasigurare al asigurătorului. Reasigurătorii care nu deţin poziţii de conducere nu au
posibilitatea de a participa la toate acordurile de reasigurare al asigurătorului.
Indiferent de gradul de acceptabilitate al asigurătorului sau de termenii unui anumit acord,
un reasigurător ia în considerare numai acele acorduri care corespund strategiei sale de subscriere.
Reasigurătorii pot avea criterii de subscriere pe baza cărora delimitează acordurile propuse în trei
categorii:
• oportun sau preferat;
• incert;
• nedorit sau inacceptabil.
19
de clauze incluse frecvent în contractele de reasigurare. În funcţie de tipul clauzei, variaţiile pot fi
mai mari sau mai mici. Fiecare reasigurător şi fiecare intermediar de reasigurare va avea un set
propriu de clauze de reasigurare preferate, clauze pe care va încerca să le includă în acordurile pe
care le negociază.
Evaluarea condiţiilor pieţei. Toate funcţiile subscrierii reasigurării descrise anterior trebuie
să se realizeze în deplină cunoaştere a cadrului de desfăşurare a afacerilor. Acest cadru se referă la
concurenţa cu alţi reasigurători, la factorii economici şi sociali generali care afectează costurile
daune lor pentru fiecare tip sau clasă de asigurare, la prezenţa sau absenţa riscurilor de dezastre
naturale şi la climatul legal. Strategia şi politica de subscriere a reasigurătorului trebuie să fie
permanent reevaluată şi modificată în funcţie de mediul permanent în schimbare.
Procesul de subscriere a reasigurării prin acord. Fiecare reasigurător are propriile proceduri
interne de prelucrare şi documentare pentru subscrierea şi reînnoirea reasigurărilor prin acord.
Reasigurătorii trebuie să înregistreze toate cererile de subscriere propuse, indiferent dacă sunt
acceptate sau respinse. Cererile de reasigurare sunt supuse analizei, însă nu toate vor fi acceptate.
Uneori, este posibil ca reasigurătorii să analizeze ani la rând o astfel de cerere. În cazul
perfecţionării managementului asigurătorului, îmbunătăţirii situaţiei financiare sau al modificării
unor condiţii contractuale, cum ar fi nivelul primei, cererea poate fi acceptată, deşi în anii anteriori a
fost respinsă. Pentru ca subscriitorii reasigurării să economisească timp şi să-şi reducă numărul
subscrierilor respinse, sau accceptate dar nesubscrise, se recomandă analiza atentă a subserierilor
anterioare.
Cererile de reasigurare sunt, de regulă, prezentări scrise care includ toate informaţiile pe
care asigurătorul sau intermediarul le consideră necesare pentru a convinge subscriitorul unei
reasigurări să accepte un risc. Precontractul este un document care conţine o descriere concisă a
termenilor importanţi ai acordului de reasigurare propus şi va face parte aproape întotdeauna din
subscrierea reasigurării. Precontractul se va întocmi în dublu exemplar, având un spaţiu în care
subscriitorul reasigurării trebuie să semneze şi să precizeze care este partea pe care este dispus să şi-
o asume. Sub scriitorul reasigurării va returna asigurătorului sau intermediarului o copie a
precontractului semnat. Suma pe care o acceptă un reasigurător poate să nu fie aceeaşi cu cea pe
care o subscrie în final. Dacă toţi reasigurătorii contactaţi subscriu mai mult de 100% din ofertă,
asigurătorul sau intermediarul poate negocia modificarea cote lor subscrise.
Dacă condiţiile cererii de reasigurare nu pot fi acceptate de către sub scriitor în varianta în
care sunt prezentate iniţial, sub scriitorul poate face o propunere de modificare a anumitor termeni,
astfel încât reasigurarea să poată fi acceptată. Aceasta este o practică obişnuită şi face parte din
procesul normal de subscriere a reasigurării..
De regulă, imediat după acceptarea termenilor acordului şi subscrierea integrală a
reasigurării, va fi emisă o notă de acoperire, care reprezintă o dovadă temporară a acoperirii,
incluzând termenii esenţiali ai acordului şi procentul din risc asumat de fiecare reasigurător. Un
reasigurător poate să nu emită o notă de acoperire dacă aniticipează că acordul final va fi elaborat în
viitorul apropiat. O notă de acoperire este utilă dacă se previzionează o perioadă considerabilă până
la finalizarea acordului.
Subscriitorul reasigurării trebuie să înştiinţeze imediat departamentele de despăgubiri şi de
contabilitate în legătură cu condiţiile fiecărui acord pentru a fi înregistrate în baza de date. .
Subscriitorii reasigurării, inspectorii de daună, contabilii şi actuarii trebuie să se bazeze pe statistici
exacte privind primele, despăgubirile şi alte cheltuieli. Aceste statistici trebuie să fie întocmite într-
o formă cât mai detaliată. Informaţiile trebuie să fie clasificate în funcţie de categoria de asigurări şi
de tipul reasigurării (proporţională sau excedent de daună). De asemenea, în cadrul acestor categorii
largi trebuie să existe o clasificare statistică separată pe clase de asigurări şi pe subcategorii de
reasigurări.
În plus, fiecare departament al reasigurătorului are cerinţe de informare specifice. Astfel,
subscriitorii trebuie să urmărească evoluţia primelor şi experienţei de daună pentru fiecare acord în
20
parte. De asemenea, trebuie să supravegheze şi să evalueze profitabilitatea fiecărei componente
majore a portofoliului. Contabilii, inspectorii de daună şi actuarii au nevoie de informaţii specifice
responsabilităţilor pe care le au.
Reasigurătorii pot fie să-şi proiecteze propriile sisteme informatice, fie să le achiziţioneze de
la distribuitori specializaţi în proiectarea sistemelor informatice pentru reasigurări. Prezentarea
sistemelor informatice de subscriere a reasigurărilor este însă dincolo de scopul acestei cărţi.
Subscrierea expunerilor la riscul de catastrofă. Una dintre funcţiile de bază ale reasigurării o
reprezintă stabilizarea rezultatelor activităţii de subscriere a asigurătorilor. Acest obiectiv poate fi
îndeplinit de o varietate de acorduri de reasigurare. În funcţie de dimensiunea riscurilor de daune
catastrofale asumate de asigurătorii primari, reasigurătorul trebuie să adopte anumite strategii care
să îi permită depăşirea potenţialelor efecte devastatoare ale catastrofelor Dacă se compară valorile
potenţialelor daune catastrofale cu valoarea primelor nete, se observă că reasigurătorii îşi asumă o
parte disproporţionată din daunele raportate la prime, în comparaţie cu partea asumată de
asigurători. Prin urmare, reasigurătorii trebuie fie să-şi restrângă participarea la acordurile care
implică riscuri catastrofale, fie să încheie acorduri de retrocesiune cu alţi reasigurători, pentru a
limita efectele unei daune de natură catastrofală.
21
3. TRANZACŢIONAREA REASIGURĂRII
22
în care această cotă s-a redus constant în ultimele trei decenii). Reducerea ponderii deţinute de
asigurători s-a datorat tendinţei acestora de a înfiinţa filiale cu statut de reasigurători profesionali
autorizaţi.
Constituirea unui reasigurător profesional autorizat, în locul menţinerii unui departament de
reasigurare intern, of eră câteva avantaje unui asigurător. În primul rând, atunci când negociază cu
un reasigurător profesional, asigurătorii pot depăşi reticenţa în privinţa dezvăluirii secrete lor
profesionale faţă de un potenţial concurent. În al doilea rând, un reasigurător deţinut de un
asigurător poate fi considerat un partener egal de către ceilalţi reasigurători profesional, facilitându-i
astfel încheierea de acorduri de retrocesiune avantajoase. În cele din urmă, această implicare în
domeniul reasigurărilor le permite asigurătorilor să atragă intermediari şi specialişti cu experienţă în
domeniul reasigurărilor. Principalul dezavantaj al constituirii unui reasigurător profesional autorizat
este determinat de costurile de funcţionare ale unei societăţi separate, în special de cheltuielile cu
capitalul social, precum şi de necesitatea prezentării rezultatelor activităţii separat de cele ale
companiei mamă.
23
companiile de management reprezintă o alternativă viabilă comparativ cu formarea propriului
personal. O companie de management în reasigurări poate lucra cu mai mulţi reasigurători mai mici,
astfel meat costul serviciilor de management se distribuie între aceştia.
În cazul apelării la o companie de management, costurile fixe sunt, de regulă, mai mici decât
cele în cazul deţinerii unor specialişti proprii. Angajaţii trebuie să primească salarii şi avantaje în
plus, indiferent de valoarea afacerilor subscrise. Sumele plătite companiilor de management depind,
de regulă, de volumul afacerilor subscrise şi de profitabilitatea acestora.
Companiile de management în reasigurare pot lucra cu societăţi de intermediere asociate.
Aceste asocieri oferă, de regulă, o sursă rapidă de venituri pentru noul reasigurător.
Principalul dezavantaj al folosirii serviciilor unei companii de management constă în lipsa
controlului asupra afacerii. Compania de management ia cele mai multe decizii de management,
fapt ce poate fi în detrimentul reasigurătorilor. De aceea, proprietarii unei societăţi de reasigurare
trebuie să găsească o companie de management cu o tehnologie avansată, cu competenţă
managerială şi cu reputaţie ireproşabilă.
24
Comisioane de brokeraj practicate în SUA
Tipul reasigurării Comision de brokeraj, ca
procent din prime
Acorduri proporţionale 1%
Acorduri excedent - nivel de lucru 5%
Acorduri excedent - altele decât nivelul de lucru 10%
Reasigurări facultative proporţionale 2,5...5%
Reasigurări facultative excedent - nu se plăteşte 10%
comision societăţii cedente
Reasigurări facultative excedent - comision plătit 5%
societăţii cedente
Există două sisteme de distribuţie a reasigurării. În cadrul pieţei directe, reasigurarea este
plasată prin intermediul personalului reasigurătorului, aceştia tratând direct cu asigurătorii.
Reasigurătorii direcţi apelează la specialiştii proprii în vânzări pentru a prezenta şi negocia
condiţiile de reasigurare.
Specialiştii în vânzări oferă servicii precum cele de subscriere sau de consultanţă financiar-
contabilă. De cele mai multe ori, reasigurătorii direcţi deţin resurse financiare suficiente pentru a
subscrie programe de reasigurare de amploare. Astfel, un reasigurător direct poate să acopere
întregul program de reasigurare al unui asigurător.
Pe piaţa in directă, reasigurarea este plasată prin intermediarii de reasigurare. Intermediarii
sunt similari brokerilor de asigurare ei neavând, în general, nici o relaţie contractuală nici cu
asigurătorul şi nici cu reasigurătorul. Ei nu-şi asumă nici un risc. Reasigurătorii ce acţionează pe
piaţa indirectă au, de regulă, mai puţine resurse financiare în comparaţie cu cei de pe piaţa directă.
Răspunsurile la aceste întrebări sunt utile atunci când se doreşte să se stabilească care dintre
cele două variante, intermediere şi reasigurare directă, acoperă mai bine cerinţele asigurătorului. De
asemenea, trebuie să ia în considerare avantajele şi dezavantajele caracteristice cel or două forme de
tranzacţionare a reasigurării.
a. Avantajele reasigurării prin intermediari. Negocierea reasigurării prin intermediari
poate avea câteva avantaje. Intermediarul are experienţă în elaborarea program el or de reasigurare şi
în negocierile cu reasigurătorii. Acest lucru poate favoriza obţinerea unor condiţii de reasigurare
mai bune, decât în cazul în care asigurătorul acţionează independent.
26
Un intermediar are acces la numeroşi reasigurători din întreaga lume, în timp ce un
asigurător independent putea contacta doar câţiva reasigurători. Astfel, intermediarul poate mări
oferta de reasigurare accesibilă asigurătorului primar. Această extindere a pieţei poate conduce la
obţinerea unor termene şi condiţii mai bune pentru asigurător. Deoarece intermediarul plasează
numeroase reasigurări, acesta poate avea o putere de negociere mai mare decât asigurătorul în
disputele cu reasigurătorii.
b. Dezavantajele reasigurării prin intermediari. Introducerea unei terţe persoane în
procesul de reasigurare poate încetini transmiterea informaţiilor şi poate duce la creşterea şanselor
de apariţie a neînţelegerilor. Intermediarii au tendinţa de a include în programul de reasigurare mai
mulţi reasigurători, crescând astfel posibilitatea de a se produce erori şi neînţelegeri. De asemenea,
unii reasigurători contactaţi de intermediari pot avea un capital foarte mic.
Intermediarii sunt remuneraţi pe baza comisionului, care se adaugă la costul reasigurării.
Totuşi se poate întâmpla ca primele reasigurătorului direct să fie egale cu costul reasigurării
indirecte. În final, insolvabilitatea intermediarului ar putea avea repercusiuni severe, atât pentru
asigurători, cât şi pentru reasigurători. În ciuda acestor dezavantaje, numeroşi asigurători consideră
că avantajele utilizării intermediarilor sunt mai mari decât dezavantajele.
27
mai mare de potenţiali clienţi decât reasigurătorii direcţi. Se poate întâmpla ca intermediarii şi
reasigurătorii direcţi să concureze pentru portofoliul aceluiaşi asigurător.
28
• Întocmeşte, în cele mai multe cazuri, contractul de reasigurare . Facilitează elaborarea
documentaţiei contractuale.
În cadrul acestui proces, intermediarul prezintă oferta în numele asigurătorului însă numai
acelor reasigurători care satisfac condiţiile financiare impuse de asigurător.
Înainte de a accepta afacerea, reasiguratorul trebuie să realizeze o evaluare a asigurătorului.
Intermediarul coordonează această evaluare în vederea minimizării interferenţelor în activitate a
asigurătorului. Pentru a minimiza aceste interferenţe, evaluarea poate fi făcută de mai mulţi
reasigurători simultan.
Reasigurarea mixtă. Înainte de anii 1990, programele de reasigurare ale asigurătorilor erau
plasate de obicei fie pe piaţa directă, fie prin intermediari. Ca urmare a creşterii complexităţii
reasigurării, a concurenţei şi a cererilor pentru sume asigurate mai mari, reasigurarea mixtă ( ce
combină reasigurarea directă cu cea încheiată prin intermediar) a devenit din ce în ce mai
răspândită. Asigurătorul poate contacta reasigurătorul direct pentru un anumit segment al
programului de reasigurare, iar intermediarul pentru un alt segment. Dacă reasigurătorul direct nu
poate accepta întregul program, el va fi cel care va contacta printr-un intermediar un alt reasigurător
de pe piaţa indirectă şi nu asigurătorul. În alt caz, asigurătorul poate sugera reasigurătorului direct şi
intermediarului să participe împreună la acelaşi contract de reasigurare. Dacă plasarea reasigurării
este realizată de un intermediar, el poate apela la un reasigurător direct în cazul în care este necesară
o capacitate de reasigurare suplimentară sau portofoliul are un specific deosebit. Reasigurătorul
direct poate recunoaşte relaţia de intermediere sau poate acţiona independent.
Complexitatea relaţiilor implicate de acest tip de plasament poate crea dificultăţi în
negocierile contractuale. Asigurătorii, reasigurătorii şi intermediarii trebuie ia măsuri pentru a evita
neînţelegerile.
Această secţiune prezintă modul în care se poate realiza plasarea reasigurării. Exemplele
prezentate evidenţiază diferenţele în documentaţia precontractuală a reasigurării facultative şi a
reasigurării prin acord.
Reasigurările facultative şi prin acord pot fi plasate fie pe piaţa directă, fie pe cea indirectă.
Pentru simplificare, exemplele prezintă încheierea unei reasigurări facultative printr-un resigurător
direct şi plasarea unei reasigurări prin acord printr-un intermediar.
30
Verificarea şi subscrierea de către reasigurător. După pnmlrea propunerii, reasigurătorul
declanşează procedura de verificare culegând informaţii atât despre asigurător cât şi despre asigurat.
Procesul de verificare are ca scop obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:
• Reasigurătorul acoperă în prezent şi alte poliţe pentru acelaşi asigurat?
• Există alt asigurător care are aceeaşi propunere de reasigurare ?
• Reasigurătorul a mai încheiat în trecut reasigurări pentru acest asigurat? Dacă da, atunci care
a fost experienţa de daună?
Dacă reasigurătorul consideră că riscul este acceptabil, următorul pas va fi acela de a stabili
preţul reasigurării.
Autorizarea. Dacă riscul este acceptabil, reasigurătorul comunică asigurătorului obţinerea
autorizaţiei, stabilind totodată valoarea primelor şi condiţiile de acoperire. Autorizaţia reprezintă o
ofertă din partea reasigurătorului care prevede subscrierea riscului în schimbul unei anumite valori a
primelor şi în anumite condiţii..
Această ofertă nu garantează emiterea certificatului de reasigurare. Informaţiile ulterioare
referitoare la risc şi clauzele finale ale poliţei trebuie să satisfacă criteriile de subscriere ale
reasigurătorului. Autorizările au, în general un termen de valabilitate de 60 de zile. Acest termen
permite asigurătorului să negocieze cu asiguratul condiţiile de asigurare.
Nota de acoperire. Nota de acoperire reprezintă un acord scris, emis după evaluarea poliţei,
în care reasigurătorul se obligă să acopere riscul. Nota de acoperire cuprinde schema contractului
facultativ şi este similară paginii de declaraţii din poliţa de asigurare. Aceasta garantează emiterea
certificatului de reasigurare facultativ.
32
putea evalua gradul de risc.
Istoricul daunelor. Istoricul daune lor este esenţial pentru estimarea experienţei de daună
viitoare şi a costului reasigurării. Numărul anilor cuprinş i în istoricul daune lor depind de tipul
poliţelor ce vor fi reasigurate şi de stabilitatea portofoliului de asigurări. În cazul asigurării
gospodăriilor se poate solicita un istoric al daunelor numai pentru ultimii trei ani, în funcţie de
validitatea datelor statistice. În asigurarea comercială, cele mai dese dispute apar în legătură cu
valoarea proprietăţii. În plus, pot apărea pierderi ca urmare a întreruperii activităţii productive, sau
alte daune întâmplătoare cu perioade de repetare mai lungi. Prin urmare, în asigurarea comercială se
solicită, în general, un istoric al daunelor pentru ultimii cinci ani. Deoarece revendicările privind
răspunederea civilă au o perioadă mai mare de apariţie, reasigurătorii solicită un istoric al daunelor
de până la IO ani, în funcţie de categoria de asigurări considerată. Reasigurătorii analizează
revendicările cu care s-au confruntat asigurătorii pentru a-şi stabili propriile proceduri de
soluţionare a daunelor şi de formare a rezervelor.
Istoricul daunelor trebuie să includă fiecare revendicare ce se încadrează în categoria de
asigurări avută în vedere, chiar dacă nu intră în sfera contractului de reasigurare. Aceste daune
trebuie incluse, deoarece inflaţia poate determina, în viitor, includerea în contract. Informaţiile
privind daunele trebuie să cuprindă următoarele:
• Data producerii daunei
• Data înştiinţării daunei
• Despăgubiri plătite şi rezerve
• Modificări semnificative ale rezervelor
• Data achitării despăgubirii
• Situaţia curentă a fiecărei daune: în curs de soluţionare sau achitată
33
informaţii financiare. Propunerea de subscriere poate include şi alte informaţii suplimentare sau
acestea pot fi acordate la cererea reasigurătorului. Astfel de informaţii cuprind bilanţul contabil pe
ultimii ani, rapoarte financiare auditate şi altele.
Analiza la faţa locului. Dacă manualele interne sunt completate cu vizite la sediul
asigurătorului, reasigurătorul va putea cunoaşte mai bine managementul, personalul şi activitate a
asigurătorului. Vizitele se pot efectua înainte, dar şi după ce reasigurătorul emite autorizaţia.
Analizele la faţa locului pot evidenţia faptul că personalul utilizat în activitate a de
subscriere este insuficient, că nu are experienţa necesară sau că extinderea agresivă determină
concentrarea asupra vânzărilor în defavoarea controlului şi a calităţii. Analiza revendicărilor poate
indica existenţa unor rezerve de daună insuficiente, fapt ce conduce la imprecizia estimării
rezultatelor pe termen lung.
34
sub formă de procent) pe care reasigurătorul doreşte să o subscrie. Spre deosebire de autorizaţii le
din reasigurarea facultativă, autorizaţiile din cadrul reasigurării prin acord nu au, în general, o
perioadă de valabilitate. Totuşi, stabilirea unor perioade, de valabilitate devine din ce în ce mai
frecventă, pe măsură ce creşte importanţa documentaţiei formale.
Reasigurătorul va comunica autorizaţia mai întâi prin telefon iar apoi printr-o scrisoare de
confirmare. Nota de acoperire sau precontractul nu vor fi emise până ce nu se va definitiva
procentul de participare. Prin aceasta se elimină situaţia în care nota de acoperire va trebui reemisă,
deoarece s-a modificat procentul de participare.
Documentarea contractuală. Documentaţia formală pentru reasigurarea prin acord include
precontractul, nota de acoperire, acordul asupra obligaţiilor şi drepturilor părţilor şi clauzele
contractului.
Precontractul şi nota de acoperire. Pe piaţa indirectă, precontractul are rolul de a rezuma
condiţiile contractului. Precontractul devine din ce în ce mai complex, deoarece are rolul unui
contract provizoriu până la elaborarea şi intrarea în vigoare a contractului propriu-zis. Intermediarul
trimite precontractul reasigurătorilor participanţi. După ce toate aceste precontracte au fost semnate
şi returnate intermediarului, acesta din urmă va elabora nota de acoperire. Nota de acoperire
cuprinde aceleaşi condiţii de bază ca şi precontractul, lista reasigurătorilor participanţi şi procentul
lor de participare. Intermediarul semnează nota de acoperire, finalizând astfel plasamentul, şi o
trimite atât asigurătorului, cât şi reasigurătorilor.
35
4. STABILIREA PREŢULUI ÎN ASIGURARE ŞI REASIGURARE
În acest capitol se prezintă elementele de bază ale cotaţiei în asigurare şi reasigurare.
Numeroase metode de stabilire a primelor se aplică atât în asigurare, cât şi în reasigurare. Ele vor fi
prezentate în paginile următoare. De asemenea, în acest capitol se vor prezenta asemănările şi
deosebirile dintre asigurări şi reasigurări în acest domeniu.
Numeroase aspecte ale cotaţiei sunt similare atât în asigurări, cât şi în reasigurări. În această
secţiune se vor discuta aspecte generale, precum scopurile cotaţiei, componentele cotei de primă,
evaluarea riscului şi a experienţei de daună, tehnicile actuariale şi reglementarea cote lor de primă.
Unele aspecte ale cotaţiei diferă în funcţie de categoria de reasigurări, sau între asigurări şi
reasigurări. Această secţiune se va încheia cu o analiză referitoare la aceste diferenţe.
36
costurile pentru stabilirea şi achitarea despăgubirilor, mai puţin valoarea daunei. Cheltuielile cu
soluţionarea daunelor pot fi repartizate sau nerepartizate. Cheltuielile repartizate sunt determinate
direct de o anumită revendicare şi cuprind cheltuielile cu investigaţiile, cheltuielile de judecată,
onorariile inspectori lor de daună independenţi etc. Cheltuielile nerepartizate nu sunt legate de o
anumită revendicare, ele incluzând salariile personalului departamentului de despăgubiri şi
cheltuielile cu închirierea sediului. În general, cheltuielile cu soluţionarea daunelor nerepartizate nu
fac obiectul reasigurării. Atunci când se prevede împărţirea cheltuielilor cu soluţionarea daunelor, în
contractele de reasigurare, trebuie să se precizeze dacă aceste cheltuieli sunt repartizate sau
nerepartizate.
Cotele de primă ale asigurătorului trebuie să fie în aşa fel stabilite, meat să acopere atât
cheltuielile repartizate, cât şi pe cele nerepartizate. În general, cheltuielile nerepartizate legate de
soluţionarea daunelor nu fac obiectul limitei de acoperire din poliţă şi pot atinge valori
semnificative. De exemplu, majoritatea poliţelor de asigurare de răspundere civilă acoperă
cheltuielile de judecată ale asiguratului în plus faţă de limita de asigurare prevăzută în poliţă.
Cheltuielile de soluţionare a daune lor materiale pot fi mărite în cazurile în care, pentru stabilirea
daunelor, se apelează la specialişti din exterior. La stabilirea cotelor de primă trebuie să se ţină cont
şi de cheltuielile nerepartizate. Dacă cote le de primă nu sunt suficient de mari pentru a le acoperi,
atunci asigurătorul poate deveni insolvabil.
Deoarece reasigurarea nu acoperă cheltuielile nerepartizate, reasigurătorul va lua în
considerare, la calcularea cote lor de primă, numai cheltuielile repartizate. În reasigurarea
proporţională, cheltuielile repartizate vor fi suportate proporţional de cele două părţi. În reasigurarea
excedent de daună, cheltuielile repartizate pot fi acoperite într-unul din următoarele două moduri:
37
din riscul asumat unui alt reasigurător. Costul net al retrocesiunii reprezintă diferenţa dintre primele
de retrocesiune şi recuperările estimate din retrocesiune.
4. Profitul. Marja de profit se adaugă cotei de primă, pentru a oferi asigurătorului sau
reasigurătorului o anumită rată de rentabilitate. Marja contextuală (denumită uneori marjă de risc)
este inclusă în marja de profit, pentru eventualitatea În care daunele reale sunt mai mari decât cele
estimate.
Marja de profit este necesară, deoarece asigurătorii activează pe o piaţă de capital
internaţională, în care se solicită o anumită rată de rentabilitate a investiţei, corespunzător gradului
de risc pe care îl prezintă. Deţinătorii de capital ar putea să investească În bunuri imobiliare, sau în
societăţi de producţie, în loc să investească În societăţi de asigurare. Pentru a atrage şi a păstra
capitalul, asigurătorii trebuie să ofere profituri tot atât de mari ca cele oferite de celelate alternative
de investiţii cu grad de risc similar. Proiectele cu risc de investiţie ridicat oferă o rată de rentabilitate
ridicată. În mod similar, când riscul de a subscrie asigurări creşte, va creşte şi marja de profit.
(1) Cotaţia riscului. În cazul cotaţiei riscului, cota de primă se aplică fiecărei unităţi de risc.
Diferenţele dintre valorile primelor corespunzătoare asiguraţilor aparţinând aceliaşi categorii de risc
se datorează numărului unităţilor de expunere şi nu cote lor de primă. În cotaţia riscului se
utilizează cotele de primă tarifare şi cotele de primă evaluate.
Cotele de primă tarifare se stabilesc în funcţie de probabilitatea de daună caracteristică
categoriei de risc analizate. Cotele de primă tarifare utilizate de asigurători sunt publicate În ghiduri
tarifare şi reprezintă media cotelor de primă aplicate asiguraţilor dintr-o anumită categorie de risc.
Cote le de primă sunt exprimate per unitate de risc.
Cota de primă tarifară pentru asigurarea de răspundere civilă a unui magazin alimentar este
de 4USD la 1000 USD cifră de afaceri. Dacă volumul vânzărilor este estimat la 250.000USD,
numărul unităţilor de risc este egal cu 250 (250 000/1000). Primele tarifare se calculează prin
înmulţirea cotei de primă cu numărul unităţilor de risc.:
4USD X 250 = 1.000 USD prime
La sfârşitul perioadei de asigurare, cifra de afaceri a magazinului a fost de 300 000USD sau
300 unităţi de risc. Primele tarifare vor fi ajustate pentru a reflecta expunerea efectivă la risc:
4USD)(300= 1200 USD prime Deşi numărul unităţilor. de risc se poate
modifica, cota de primă rămâne aceeaşi.
38
cotaţia evaluată, pentru nivelurile superioare.
(2) Cotaţia experienţei de daună. Cotaţia experienţei de daună modifică cote le de primă
tarifară în funcţie de o anumită experienţă de daună. Unii asiguraţi cu valoare asigurată mare au o
experienţă de daună suficient de îndelungată, care poate permite asigurătorului să estimeze
experienţa de daună viitoare a asiguratului. Pentru aceşti asiguraţi, asigurătorii pot stabili anumite
cote de primă calculate pe baza experienţei de daună a asiguratului, în locul cotelor de primă
tarifare corespunzătoare categoriei de risc. Cotaţia experienţei este utilizată în principal în
asigurarea de răspundere civilă şi de accidente a forţei de muncă.
Cotaţia experienţei are scopul de a facilita controlul daunelor. Dacă asiguratul s-a confruntat
cu un număr mare de daune în ultimi 3 ani, ca urmare a riscului ce urmează să fie cotat, cota de
primă tarifară va fi mărită în următorul an de asigurare corespunzător experienţei negative. În
schimb, în cazul unei experienţe de daună favorabile, cotele tarifare se vor reduce.
În ultimii 3 ani, asigurătorul s-a confruntat cu numeroase accidente serioase. Pe baza acestei
experienţe, cota de primă pentru perioada de asigurare viitoare a fost mărită la 6 USD per 1000
USD fond de salarii. Considerând valoarea fondului de salarii constantă, primele aferente perioadei
de asigurare viitoare sunt egale cu 9000 USD :
6 USD X 1500 = 9000USD
La sfârşitul perioadei de asigurare, fondul de salarii real a fost de 1800000 USD. În urma
recalculării, primele de asigurare au fost stabilite la l0800USD :
39
decât limita maximă a primelor.
Cotaţia retrospectivă are implicaţii şi în domeniul reasigurării. Când o poliţă este cotată
retrospectiv, valoarea primelor finale se va stabili după soluţionarea tuturor daunelor sau după
trecerea unui anumit număr de ani prestabilit. Contractele de reasigurare trebuie să precizeze modul
în care se vor stabili primele de reasigurare în această situaţie.
În cadrul contractelor de asigurare excedent de daună, reasigurătorii îşi stabilesc cotele de
primă în funcţie de experienţa asigurătorului, dacă aceasta este suficient de îndelungată. Cotaţia
retrospectivă poate fi utilizată în situaţia în care asigurătorul doreşte să reţină o mare parte din risc,
fără Însă ca prima de reasigurare să depăşească o limită maximă.
Relaţii între cotaţia riscului şi cotaţia experienţei. Opţiune a de a efectua cotaţia pe baza
riscului, a experienţei de daună sau a combinaţiei dintre acestea două depinde de mărimea
experienţei de daună. În general, cu cât experienţa de daună este mai îndelungată, cu atât este mai
probabil ca primele să se calculeze pe baza experienţei de daună a asiguratului sau a asigurătorului.
În figura următoare este ilustrată această relaţie.
Experienta de Experienta de
dauna rwdusa dauna
sau inexistenta îndelungata
Cotatia
riscului
Cotatia
experientiei
^ r
Combinatie între
cotatia riscului si
cotatia experientei I
■
Mărime daune DAUNE
(USD) Valoare (USD) Număr Cota de primă calculată pe
baza:
0-25000 3520000 2350 experienţei
25001-100000 2100000 400 Experienţei/riscului
100001-1000000 0 0 riscului
Primul nivel poate fi considerat nivel de lucru, deoarece cuprinde un număr de 2 350 de
daune în valoare de 3 520 000USD. Această valoare este suficientă pentru a aplica cotaţia
40
experienţei la stabilirea primei de asigurare pentru nivelul de acoperire în valoare de 25 000USD.
Nivelul intermediar va fi probabil cotat pe baza combinaţiei risc-experienţă, iar nivelul superior, în
care nu au existat daune, va fi cotat numai în funcţie de risc.
Primele aferente niveluri lor superioare ale reasigurării excedent de daună, indiferent dacă
este facultativă sau prin acord, vor fi probabil calculate pe baza riscului şi nu pe baza experienţei.
Aceasta se datorează faptului că informaţiile referitoare la daună pentru aceste niveluri sunt
insuficiente, iar experienţa de daună poate să nu fie un indicator solid al daunelor viitoare. În
reasigurarea contra catastrofei nu există, în general, o experienţă de daună suficient de bogată şi din
acest motiv reasigurătorii utilizează metode complexe pentru a modela expunerea la riscul de
catastrofă. Modelarea riscului de catastrofă va fi prezentată în capitolele următoare.
Factorii tendinţei şi evoluţiei daunelor. Creşterea frecvenţei şi costului litigii lor afectează
cotele de primă ale asigurării de răspundere civilă. Evoluţiile demografice şi schimbările în
tehnologia de construcţii au influenţat cotele de primă ale asigurării de bunuri. Asigurătorii şi
reasigurătorii trebuie să ia în considerare aceste modificări în evoluţia daunelor şi a forţelor pieţei,
pentru a asigura flexibilitatea cotelor de primă. Cele două tehnici ce sprijină asigurătorii şi
reasigurătorii în activitatea de elaborare a cotelor de primă sunt factorii tendinţei şi evoluţiei
daunelor.
Factorii tendinţei ajustează experienţa de daună anterioară corespunzător noilor condiţii
estimate pe perioada în care vor fi aplicate cote le de primă revizuite. Această tehnică utilizează
daunele anterioare pentru a previziona daunele viitoare prin ajustarea mediei despăgubirii şi a
frecvenţei în funcţie de inflaţie, de modificările legislative, de evoluţia tehnologică şi de alte
condiţii. Factorii tendinţei utilizează experienţa recentă, pentru a reflecta atât condiţiile curente cât
şi evoluţiile viitoare.
Factorii evoluţiei daunelor ajustează experienţa de daună anterioară în scopul determinării
valorii finale a despăgubirilor; avându-se în vedere şi rezerva pentru daunele produse dar
neraportate. Aceasta se realizează prin înmulţirea valorii daunelor suportate cu factorul ce reflectă
daunele produse dar neraportate şi corectarea erorilor în stabilirea rezervelor pentru despăgubiri le
neachitate. Factorii evoluţiei daunelor explică modificările valorii daunelor din momentul în care
sunt raportate până în momentul achitării despăgubiri lor, inclusiv a daunelor produse dar
neraportate.
41
produce în 1999, valoarea estimată a despăgubirii este de 4 000USD. Raportul de 1,333 ( 4000USD
valoarea finală a despăgubirii/ 3 000USD valoarea actuală a despăgubirii) reprezintă factorul
tendinţei. .
Cota de primă pentru o limită de asigurare de 1 mil.USD se calculează prin înmulţirea cotei
limitei de bază de 1.25USD cu factorul creşterii limitelor, respectiv cu 2.66.
3,325USD 8 000 26
cota de X unităţi de = 600USD
primă risc prime
pentru
limita crescută
42
până la 1 milion de USD / eveniment. Pentru poliţele cu limite de asigurate de peste 1
milion, factorii creşterii limitelor sunt mai puţin corecţi.
• Factorii creşterii limitelor includ cheltuielile nerepartizate cu soluţionarea daune lor şi cu
marjele de profit ale asigurătorilor. Reasigurătorii pot dori să modifice aceşti factori, pentru
a reflecta cheltuielile cu despăgubirile şi profitul din activitatea de reas 1 gm;are.
• Informaţiile referitoare la revendicări, utilizate pentru a calcula factorii creşterii limitelor,
pot să nu fie suficient de detaliate. Pentru asigurările de răspundere civilă cu perioadă de
raportare deosebit de extinsă, factorii creşterii limitelor pot fi inadecvaţi.
• Informaţiile utilizate pentru calcularea factorilor de creştere a limitelor pot fi incomplete,
deoarece unii asigurători nu raportează toate informaţiile necesare.
Factorii excedent de daună. Când un asigurat optează pentru limitarea mărimii daunelor
luate în considerare la calcularea retrospectivă a primelor, asigurătorul se expune unor riscuri mari
fără a beneficia de o mărire a primelor. Pentru a compensa asumarea acestor riscuri, asigurătorii
utilizează factorii excedent de daună. Factorii excedent de daună ajustează cotele de primă în
vederea reflectării acelor daune ce depăşesc limita daunelor utilizată în cotaţia retrospectivă.
Una dintre diferenţele dintre factorii creşterii limitelor şi factorii excedent de daună este
segmentul din distribuţia mărimii daunelor ce este luat în considerare. Factorii creşterii limitelor pot
fi utilizaţi pentru a mări cota de primă pentru acele daune ce se încadrează între limita de bază şi
limita daune lor. Factorii excedent de daună pot fi utilizaţi pentru a mări cota de primă pentru
daunele mai mari decât limita daunelor.
Diferenţe în stabilirea cotaţiei. Deşi există numeroase abordări comune în stabilirea preţului
asigurării şi reasigurării, în anumite domenii, precum cele enumerate mai jos, apar diferenţe:
• asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea de bunuri,
• reasigurarea facultativă şi prin acord
• reasigurarea proporţională şi excedent de daună
43
procent predeterminat, între asigurător şi reasigurător Prin urmare, valoarea primelor de reasigurare
depinde de metodele de cotaţie ale asigurătorului. Dacă primele, de asigurare sunt inadecvate,
atunci şi primele de reasigurare vor fi necorespunzătoare.
ASIGURATOR
INTERMEDIAR REASIGURATOR
] ] ]
Despagubiri T Despagubiri
Comision de reasigurare
T
Comision de reasigurare
Comision de reasigurare fix. Comisionul de reasigurare sub formă fixă reprezintă un procent
prestabilit din primele de reasigurare, fără nici o .
ajustare în funcţie de experienţa de daună a asigurătorului. Comisionul fix este indicat pentru
asigurătorii nou înfiinţaţi sau pentru cei care se lansează Într-un nou domeniu de asigurări, mai
puţin familiar. Experienţa de daună favorabilă din primul an se poate datora norocului şi nu
competenţei în subscriere şi în cotaţie. S-ar putea ca reasigurătorul să nu dorească să plătească
asigurătorului o parte din profit - reasigurătorul putând utiliza profitul pentru compensarea unei
eventuale experienţe de daună negative în viitor.
Pentru a determina marja de profit, trebuie să fie scăzute din valoarea primelor toate cel elate
elemente de calculaţie. După obţinerea valorii profitului, acesta poate fi împărţit între asigurător şi
reasigurător.
C = P -Cr - D -C -M ■ P
r U W1
Cpp=Pa ^ f pr W pr *pp
unde:
Pa = valoarea primelor de reasigurare;
Crf = comisionul de reasigurare fix;
Dpr = despăgubirile şi cheltuielile cu soluţionarea daunelor suportate de reasigurător;
Cr = celelalte cheltuieli ale reasigurătorului;
Mpr = marja minimă de profit dorită de reasigurător;
Pa = valoarea primelor de reasigurare;
Ppp = procentul de participare la profit.
45
Un. volum de prime ridicat determină, în general, reducerea procentului comisionului de brokeraj.
Provizioanele pentru venitul din investiţii anticipat se determină în funcţie de fluxul de
numerar estimat, generat de contractul de reasigurare prin acord. Fluxul de numerar previzionat de
reasigurător este egal cu încasările de prime mai puţin comisionul de reasigurare, comisionul de
brokeraj, despăgubirile şi cheltuielile repartizate cu soluţionarea daunelor. Momentul intrării şi
ieşirii numerarului este foarte important. Se poate întâmpla ca reasigurătorul să nu încaseze primele
decât după 60 sau 90 de zile de la data raportării lor. Despăgubirile pot fi mici la început, pentru ca
apoi să crească. După stabilirea fluxului de numerar, se va stabili rentabilitatea investiţiei. În
general, rentabilitatea investiţiei reprezintă rentabilitatea medie a active lor investite ale
reasigurătorului. Venitul anticipat din investiţii este exprimat ca procent din primele de reasigurare.
Compensaţia pentru venitul de investiţii se reflectă în marja de profit şi nu separat.
Marja minimă de profit dorită de reasigurător. Din încasările de prime se scade şi marja
minimă de profit. Profitul a fost discutat anterior în secţiunea referitoare la componentele cotei de
primă. Marja minimă de profit este necesară reasigurătorului pentru ca acesta să obţină un nivel de
rentabilitate competitiv al capitalului. Marja minimă. de profit se determină în funcţie de sumele pe
care reasigurătorul ar putea să le câştige din investiţiile cu risc redus, de valoarea riscului implicat
de reasigurare şi de raportul prime / (capital plus rezerve), dorit de reasigurător.
j
T/ r, i • A <• < 312 000USD
Valoarea profitului de repartizat
Comision de participare la profit (25%) :
312 000USD X 25% = 78 000USD
Comision variabil. Comisionul variabil este specific unui aranjament de participare la profit
în care comisionul este corelat cu rata daunei, pentru o perioadă de timp specificată. Când rata
daunei creşte, comisionul descreşte până la o anumită limită minimă. Când rata daunei descreşte,
comisionul se măreşte, până la o limită maximă. Acest tip de comision este utilizat în cazul
următoarelor tipuri de contracte de reasigurare prin acord:
• contracte ce acoperă poliţe cu limite de asigurare mici, precum poliţele auto pentru
persoanele fizice sau poliţele de asigurare ale agricultorilor
• contracte ce acoperă poliţe care impun constituirea unor rezerve reduse pentru daunele
produse dar neraportate, precum poliţele de asigurare de bunuri
• contracte cu un volum ridicat de prime de reasigurare
• contracte stabile, cu rezultate predictibile
Dacă rata daunei asigurătorului este de 50% , comisionul variabil se va calcula după cum
urmează:
65% - 50% = 15%
15% : 3 = 5% 25% +
5% = 30%
47
Într-o clauză contractuală separată se poate stabili ca procentele ratei daunei, care depăşesc
65%, să fie scăzute din profitul anilor viitori. Procentele mai mici de 35% pot fi raportate pentru
daunele din anii viitori.
35%
Maximum
.2
.m
o
O
25%
Minimum
Comisionul variabil
Comisioanele variabile sunt mai frecvent utilizate în contratele cotă parte decât în
contractele excedent de sumă asigurată, datorită faptului că o daună mare într-un contract excedent
de sumă poate afecta istoricul daunelor pentru mai mulţi ani. Dacă se scad anumite procente din
profiturile viitoare, avantajele comisionului variabil se anulează. Din acelaşi motiv, în reasigurarea
contra catastrofei nu se utilizează comisioane variabile. În figura de mai sus se ilustrează aplicarea
comisionului variabil.
48
toate informaţiile necesare, înainte de a le transmite reasigurătorului.
Corectitudinea cotelor de primă. Analizarea cote lor de primă practicate de asigurător este
importantă din mai multe motive. Dacă cote le de primă sunt insuficiente, reasigurătorul trebuie să-
şi pună problema situaţiei financiare a asigurătorului. Cotele de primă insuficiente pot indica o
selecţie incorectă a riscului. Dacă istoricul cotelor de primă ilustrează perioade caracterizate prin
cote de primă insuficiente, urmate de creşteri bruşte ale cotelor de primă, acest lucru se poate datora
unui management inadecvat sau insuficienţei informaţilor necesare pentru elaborarea cotelor de
primă. În reasigurarea proporţională, corectitudinea cote lor de primă are o importanţă deosebită.
Deoarece primele şi daunele sunt distribuite proporţional, rezultatele financiare ale asigurătorului şi
reasigurătorului urmează aceeaşi evoluţie. Prin urmare, dacă cotele de primă ale asigurătorului sunt
prea mici, tranzacţia va fi neprofitabilă atât pentru asigurător, cât şi pentru reasigurător. În cazul
reasigurării excedent de daună, cota primei de reasigurare se va aplica primelor subiect. Dacă
primele subiect vor fi incorect stabilite, ca urmare a unor cote de primă de asigurare inadecvate, şi
primele de reasigurare vor fi incorecte.
Valoarea cotelor de primă trebuie analizată în corelaţie cu rata cheltuielilor asigurătorului.
Deoarece diferi ţii asigurători au rate de cheltuieli diferite, o cotă de primă in suficientă pentru un
anumit asigurător poate fi suficientă sau chiar excedentară pentru un alt asigurător.
Caracterul pieţei influenţează de asemenea nivelul cotelor de primă. Pe piaţa
cumpărătorului, concurenţa este puternică, asigurarea este uşor de obţinut, iar asigurătorii sunt
nevoiţi să reducă cote le de primă pentru a atrage cumpărători. Pe piaţa vânzătorului concurenţa este
redusă, asigurarea este greu de obţinut, iar cotele de primă sunt ridicate. Reasigurătorii trebuie să
analizeze condiţiile de piaţă atunci când stabilesc corectitudinea cote lor de primă ale asigurătorului.
Dacă piaţa are caracteristicile pieţei cumpărătorului, asigurătorul poate avea cote de primă mai mici
decât cele adecvate.
Puterea financiară. Dacă asigurătorul devine insolvabil, s-ar putea întâmpla ca
reasigurătorul să nu poată colecta primele datorate sau să fie solicitat să plătească daune ce altfel ar
fi fost reţinute de asigurător. Deşi majoritatea contractelor conţin clauze ce previn astfel de situaţii,
uneori sentinţele judecătoreşti pot fi nefavorabile reasigurătorului.
49
cotare a excedentului. Totuşi, deoarece un singur asigurat nu are suficientă experienţă de daună
pentru a se putea stabili o cotaţie credibilă pe baza experienţei, metoda cea mai des utilizată este
cotaţia riscului.
Cotaţia în reasigurarea proporţională prin acord. În reasigurarea proporţională, primele de
reasigurare reprezintă un procent din primele asigurătorului. Pe lângă aceasta, reasigurătorii plătesc
un comision asigurătorului. Acest comision este esenţial în cotaţia reasigurării proporţionale,
deoarece preţul final al reasigurării proporţionale este egal cu primele cedate minus valoarea
comisionului.
Valoarea comisionului de reasigurare este negociabilă. De exemplu, dacă portofoliul
reasigurat a fost deosebit de profitabil în trecut, asigurătorul nu va dori probabil să cedeze acest
profit reasigurătorului. Astfel, asigurătorul va negocia un comision de reasigurare mai mare decât
cheltuielile cu vânzarea poliţelor
Prin această metodă el va putea păstra o parte din profitul adus de
portofoliul reasigurat. Forţele ce acţionează pe piaţa de reasigurare pot influenţa mărimea
comisionului de reasigurare. De exemplu, dacă piaţa de reasigurarea este o piaţă a vânzătorului,
comisionul tinde să fie mai mic decât cel de pe piaţa cumpărătorului.
50
pentru a determina cotele de primă. Primele finale vor fi determinate pe baza experienţei şi analizei
reasigurătorului.
51
5. RISCURI ACOPERITE PRIN REASIGURARE
În contextul de faţă, dauna este definită ca fiind reducerea neaşteptată a valorii în urma
producerii unui eveniment. Se înregistrează pierderi în următoarele situaţii:
• bunurile sunt distruse, avariate, pierdute sau furate (daune specifice bunurilor);
• părţile prejudiciate solicită despăgubiri pentru a compensa pierderile înregistrate ca urmare a
încălcării de către asigurat a prevederilor legale sau a clauzelor contractuale (daune specifice
răspunderii civile).
Expunerile la daună sunt situaţii în care este posibilă producerea unor daune (de exemplu,
deţinerea unei case poate presupune diverse riscuri). Incertitudinea unei daune determină atât
necesitatea asigurării, cât şi a reasigurării.
De exemplu, o locuinţă poate înregistra o scădere a valorii dacă este distrusă de riscul de
incendiu. Astfel, proprietarul suportă o consecinţă financiară, şi anume reducerea valorii bunurilor
sale.
Bunurile expuse daunelor. Bunurile se referă la orice produs care poate fi evaluat (care are
valoare). În asigurări, bunurile se împart în : bunuri imobile şi bunuri mobile. În general,
proprietatea imobilă este aceea care nu poate fi mutată, cum ar fi terenurile şi construcţiile. Alte
exemple ar putea fi podurile, tunelurile, digurile şi antenele de radio şi de televiziune.
Spre deosebire de bunurile imobile, bunurile mobile pot fi uşor mutate. Câteva exemple ar
52
putea fi: conţinutul unei case, un automobil, o colecţie de artă. În plus, se pot menţiona ca bunuri
mobile aparţinând persoanelor juridice: echipamentul şi utilajele, produsele fini te, mobilierul,
hârtiile şi documentele de valoare.
Riscurile care pot cauza daune bunurilor. Tipologia riscurilor la care este expusă
proprietatea imobilă şi cea mobilă diferă considerabil în funcţie de momentul, locul şi
circumstanţele producerii daunei. Riscurile pot fi împărţite în două categorii: riscuri naturale şi
riscuri generate de om (sociale).
Proprietatea imobilă este supusă riscurilor naturale cum ar fi incendiul, trăznetul, furtuna,
inundaţia, cutremurul, acţiunea vulcanică şi îngheţul. Există zone predispuse unor riscuri specifice.
Dacă o zonă geografică este expusă uraganelor, ce pot avaria bunurile imobile aflate pe acest
teritoriu, atunci şi bunurile mobile vor fi expuse aceluiaşi risc natural.
Atât bunurile imobile cât şi bunurile mobile sunt expuse riscurilor sociale, cum ar fi
revoltele, vandalismul, accidentele aviatice, explozia nucleară şi poluarea. De asemenea, riscurile
generate de om includ şi o categorie de infracţiuni, cum ar fi: furtul, falsul, însuşirea ilegală, jaful,
tâlhăria.
Bunurile mobile sunt supuse atât riscurilor sociale cât şi riscurilor naturale, în funcţie de
localizarea acestora. Astfel, acestea pot fi expuse atât furtunilor şi trăznetelor, cât şi vandalismului
şi revoltelor sociale.
Reasigurarea împotriva catastrofei acoperă asigurătorul care înregistrează numeroase daune
în urma aceluiaşi eveniment. Catastrofele pot fi generate de riscuri naturale, cum sunt inundaţiile,
cutremurele şi erupţiile vu1canice, cât şi de riscuri generate de om, cum ar fi accidentele aviatice şi
revoltele sociale.
53
(1) valoarea contabilă;
(2) valoarea evaluată de instituţia de credit la acordarea împrumutului;
(3) valoarea care stă la baza despăgubirii pentru o daună directă, în cazul unei poliţe de
asigurări de bunuri.
Poliţele de asigurare pentru bunuri au o clauză care se referă la valoarea asigurată a bunului,
care este folosită ca bază pentru soluţionarea revendicărilor. Unele poliţe folosesc noţiune a de
„valoare rămasă „, ca fiind costul de înlocuire minus uzura, iar alte poliţe utilizează termenul de
„ cost de înlocuire", fără a se lua în calcul uzura. Pot fi utilizate şi tehnici de evaluare mai
sofisticate, cum ar fi „costul reconstituirii", folosit pentru a evalua clădirile istorice care nu pot fi
renovate folosind aceleaşi materiale.
Expunerile la daună ale bunurilor mobile. Pentru majoritatea oamenilor, achiziţia unei
locuinţe reprezintă cea mai importantă investiţie. Rareori o persoană poate acoperi consecinţele
financiare ale pierderii casei şi distrugerii conţinutului acesteia, fără a întâmpina dificultăţi. Costul
închirierii unei locuinţe noi reprezintă o sarcină financiară suplimentară pentru cei care nu mai pot
locui în propria casă. De asemenea, pentru chiriaşi, mobila şi celelalte bunuri din casă reprezintă
importante expuneri la daună. Tot astfel, automobilul reprezintă o altă expunere la daună pentru
majoritatea oamenilor. În plus, dacă vom lua în calcul sumele substanţiale investite în obiecte de
artă, instrumente muzicale, bijuterii, nave şi aparate de zbor personale etc., daunele potenţiale
generate de aceste expuneri pot fi substanţiale.
Societăţile de asigurări distribuie riscul implicat de bunurile mobile între mai mulţi
asigurători. Ei se protejează împotriva acumulării daune lor generate de un singur eveniment, cum
ar fi cutremurul, prin intermediul reasigurării de tip catastrofă.
54
când asiguratului i se intentează un proces în justiţie, neprezentarea la proces sau refuzul
asigurătorului de a participa la apărarea acuzatului, poate conduce la stabilirea unui verdict în
favoarea rec1amantului. Astfel, chiar şi acuzaţiile nefondate, frauduloase sau mincinoase necesită
cheltuieli de judecată.
55
5.2 Categoriile de asigurări practicate de societăţile de asigurări
56
Tipuri de asigurări în SUA.
• BUNURI Incendiu Alte pagube
la bunuri
Transport intern
Cutremur
Autocasco
Sticlărie
Furt prim efracţie şi furt simplu
Utilaje şi cazane cu aburi
• RĂSPUNDERE CIVILĂ Răspundere civilă medicală . Asigurare a forţei de muncă
(răspunderea civilă a patronului)
Alte tipuri de răspundere civilă
Răspunderea civilă a producătorului
Răspunderea civilă auto
• COMPLEXE Agricole
Gospodării
Multirisc (persoane juridice)
Maritime
Aviatice (toate riscurile)
• SPECIALE Garanţii ipotecare
Garanţii financiare
Asigurări de accidente şi sănătate pentru grupuri
Asigurări de accidente şi sănătate legate de credit
Asigurări de sănătate şi ale accidente
Asigurări de fidelitate
Asigurări de cauţiune
Asigurări de credit
Asigurări internaţionale
Reasigurări
În continuare se vor prezenta acoperiri le oferite de cele mai întâlnite tipuri de poliţe de
asigurare, care se Încadrează într-una din cele patru mari categorii de asigurări din exemplul
menţionat, şi anume: asigurări de bunuri, asigurări de răspundere civilă, asigurări complexe şi
asigurări speciale. Clasificarea poliţelor pe categorii de asigurări facilitează identificarea şi gruparea
celor mai importante tipuri de poliţe de asigurare.
În categoria asigurărilor de bunuri intră acoperirile pentru: bunuri aparţinând persoanelor
juridice, utilaje şi cazane cu aburi, transport intern, autocasco, furt simplu şi furt prin efracţie.
57
revolte sociale, explozii, tulburări ale ordinii publice.
Acoperirea bunurilor poate fi exprimată în două moduri şi anume:
• precizând riscurile care sunt acoperite;
• oferind o acoperire ce cuprinde toate riscurile, mai puţin cele în mod special excluse ("all-risk").
Asigurarea clădirilor şi bunurilor mobile. Acest tip de acoperire este foarte des utilizată
pentru a asigura daunele directe înregistrate de bunurile mobile şi imobile aparţinând unei societăţi.
Acoperirea oferită poate fi descrisă de următoarele elemente ale unei expuneri la daună:
• bunurile expuse la daune;
• riscurile care pot genera o pierdere;
• consecinţele financiare ale unei daune potenţiale.
Bunurile expuse la daune. Există trei tipuri de bunuri acoperite de asigurarea de clădiri şi
bunuri mobile, şi anume: (1) clădirile, (2) bunurile mobile aflate în proprietate a asiguratului şi (3)
bunurile mobile aflate în custodia asiguratului. În continuare vor fi definite toate aceste tipuri de
bunuri acoperite:
• clădire este construcţia precizată în poliţă, împreună cu dependinţele permanente şi
suplimentare, maşinile şi instalaţiile existente în clădirea respectivă şi bunurile mobile
folosite pentru întreţinerea clădirii;
• bunurile mobile aparţinând persoanelor juridice includ mobilierul, stocul de marfă,
echipamentele şi instalaţiile folosite în cadrul societăţii respective;
• bunurile mobile ale altor persoane includ acele bunuri faţă de care asiguratul prezintă un
interes, dar care nu sunt în proprietatea lui (de exemplu, un utilaj care aparţine unor terţe
persoane, dar care se află la sediul asiguratului pentru reparaţie);
Riscurile care pot genera daune. Formularul de asigurare a clădirilor şi a bunurilor mobile
nu precizează care sunt obiectele asigurate sau cauzele daunelor. Cauzele acoperite ale daunelor
sunt descrise în formularul intitulat „cauze ale daunelor", ataşat poliţei de asigurare a bunurilor
aparţinând persoanelor juridice. Aceste formulare pot fi prezentate în trei variante: forma de bază,
forma extinsă şi forma specială, astfel:
• forma de bază conţine 11 riscuri care includ incendiul, trăznetul şi explozia;
• forma extinsă cuprinde şi alte 4 riscuri suplimentare;
• forma specială acoperă riscurile de dauna directă, altele decât cele în mod explicit excluse;
această formă este denumită, uneori, acoperire „all-risks".
Cutremurul (mai exact, riscul de mişcare a pământului) nu este acoperit de nici unul dintre
aceste tipuri de formulare. Totuşi, acoperirea acestuia se poate include pe baza unui formular
special, prima pentru acest risc fiind raportată separat, la categoria de asigurări pentru riscul de
cutremur. Inundaţia este, de asemenea, exclusă din toate aceste formulare. Acoperirea pentru
inundaţie este oferită de programe speciale, sponsorizate de stat, sau de poliţe de asigurare separate.
Consecinţele financiare ale daunei. Consecinţele financiare acoperite de asigurarea
clădirilor şi a bunurilor mobile sunt provocate de reducerea valorii clădirii şi a conţinutului acesteia,
precum şi de costul Înlăturării dărâmăturilor.
Asigurarea pierderii venitului din afaceri. Atunci când bunurile sunt pierdute, avariate sau
distruse, activităţile care necesită utilizarea acelor bunuri trebuie să fie întrerupte. De exemplu, un
mic magazin de încălţăminte poate fi nevoit să-şi întrerupă vânzarea timp de două luni, datorită unui
incendiu care i-a distrus sediul. Dar, este posibil ca activitatea să se întrerupă numai parţial; de
exemplu, dacă o explozie afectează un singur corp de clădire al unui dealer auto, activităţile de
58
vânzare şi servire desfăşurate în celelalte corpuri pot continua. Aceste două exemple ilustrează
situaţii care conduc la o pierdere totală sau parţială a venitului ca urmare a unei explozii.
Asigurarea clădirilor şi bunurilor mobile. Acest tip de acoperire este foarte des utilizată
pentru a asigura daunele directe înregistrate de bunurile mobile şi imobile aparţinând unei societăţi.
Acoperirea oferită poate fi descrisă de următoarele elemente ale unei expuneri la daună:
• bunurile expuse la daune;
• riscurile care pot genera o pierdere;
• consecinţele financiare ale unei daune potenţiale.
Bunurile expuse la daune. Există trei tipuri de bunuri acoperite de asigurarea de clădiri şi
bunuri mobile, şi anume: (1) clădirile, (2) bunurile mobile aflate în proprietatea asiguratului şi (3)
bunurile mobile aflate în custodia asiguratului. În continuare vor fi definite toate aceste tipuri de
bunuri acoperite:
(1) clădire este construcţia precizată în poliţă, împreună cu dependinţele permanente şi
suplimentare, maşinile şi instalaţiile existente în clădirea respectivă şi bunurile mobile folosite
pentru întreţinerea clădirii;
(2) bunurile mobile aparţinând persoanelor juridice includ mobilierul, stocul de marfă,
echipamentele şi instalaţiile folosite în cadrul societăţii respective;
(3) bunurile mobile ale altor persoane includ acele bunuri faţă de care asiguratul prezintă un
interes, dar care nu sunt în proprietatea lui (de exemplu, un utilaj care aparţine unor terţe
persoane, dar care se află la sediul asiguratului pentru reparaţie);
Riscurile care pot genera daune. Formularul de asigurare a clădirilor şi a bunurilor mobile
nu precizează care sunt obiectele asigurate sau cauzele daunelor. Cauzele acoperite ale daunelor
sunt descrise în formularul intitulat „cauze ale daune lor", ataşat poliţei de asigurare a bunurilor
aparţinând persoanelor juridice. Aceste formulare pot fi prezentate în trei variante: forma de bază,
forma extinsă şi forma specială, astfel:
• forma de bază conţine 11 riscuri care includ incendiul, trăznetul şi explozia;
• forma extinsă cuprinde şi alte 4 riscuri suplimentare; . forma specială acoperă riscurile de dauna
directă, altele decât cele în mod explicit excluse; această formă este denumită, uneori, acoperire
„all-risks".
59
Cutremurul (mai exact, riscul de mişcare a pământului) nu este acoperit de nici unul dintre
aceste tipuri de formulare. Totuşi, acoperirea acestuia se poate include pe baza unui formular
special, prima pentru acest risc fiind raportată separat, la categoria de asigurări pentru riscul de
cutremur. Inundaţia este, de asemenea, exclusă din toate aceste formulare. Acoperirea pentru
inundaţie este oferită de programe speciale, sponsorizate de stat, sau de poliţe de asigurare separate.
Asigurarea pierderii venitului din afaceri. Atunci când bunurile sunt pierdute, avariate sau
distruse, activităţile care necesită utilizarea acelor bunuri trebuie să fie întrerupte. De exemplu, un
mic magazin de încălţăminte poate fi nevoit să-şi întrerupă vânzare a timp de două luni, datorită
unui incendiu care i-a distrus sediul. Dar, este posibil ca activitatea să se întrerupă numai parţial; de
exemplu, dacă o explozie afectează un singur corp de clădire al unui dealer auto, activităţile de
vânzare şi servire desfăşurate în celelalte corpuri pot continua. Aceste două exemple ilustrează
situaţii care conduc la o pierdere totală sau parţială a venitului ca urmare a unei explozii.
Pentru a determina dauna unică maximă cu care se poate confrunta reasigurătorul pentru
fiecare bun în parte, trebuie să se adune valorile pentru cele trei categorii menţionate. Dacă un
asigurat deţine bunuri la sedii diferite, trebuie să se totalizeze daunele potenţiale maxime per
asigurat.
Pentru a determina reţinerea asigurătorului şi limitele acordului de reasigurare,
reasigurătorul foloseşte profilul limitelor de asigurare. Acest profil al limitelor este deosebit de util
pentru analiza expunerilor reasigurătorului în cazul unui acord de reasigurare excedent de daună. În
această situaţie, reasigurătorul este expus la daună doar în cazul în care daunele depăşesc reţinerea
stabilită prin acord.
Pe lângă preocuparea faţă de dauna maximă probabilă generată de toate acoperiri le şi
riscurile de la toate sediile asiguratului, reasigurătorii trebuie să ţină cont şi de expuneri le la daune
catastrofale, care pot fi generate de dezastre naturale sau sociale şi care pot afecta mai multe sedii
simultan. Astfel de exemple pot fi uraganele, erupţia vulcanică, cutremurele şi fabricarea unor
produse cu defecte. In plus faţă de distrugerea substanţială a bunurilor, aceste catastrofe pot genera
pierderi de venit pentru societatea asigurată.
Măsura în care un anumit portofoliu de asigurări de bunuri este expus unei acumulări de
daune de natură catastrofală poate fi determinată prin examinarea caracteristici lor specifice ale
poliţelor incluse în portofoliu. Localizarea şi tipul construcţiei asigurate, tipul acoperirii şi riscurile
asigura te, valorile asigurărilor acceptate de asigurător pentru localizări separate şi împărţirea
geografică a riscurilor sunt factori importanţi de care reasigurătorul trebuie să ţină seama pentru a
evalua potenţialul de daună catastrofală al asigurătorului.
60
Deşi asigurătorul poate să nu ofere acoperire pentru riscul de cutremur, reasigurătorul
trebuie să ia în considerare dauna potenţială generată de un incendiu ce urmează unui cutremur,
dacă incendiul este asigurat de poliţa de asigurări de bunuri.
Un alt exemplu este cel în care magazinul de prezentare al unui dealer auto este afectat de
un incendiu. Dealer-ul poate continua operaţiunile de vânzare închiriind un sediu mobil, care să-i
servească drept sediu şi magazin de prezentare. Astfel, se vor obţine în continuare venituri, dar se
vor înregistra şi cheltuieli suplimentare.
Formularul de acoperire a pierderii venitului din afaceri asigură expuneri le la riscul de
pierdere a venitului şi/sau cheltuielile suplimentare de funcţionare. Pentru a se putea aplica
acoperirea pentru pierderea venitului, este necesar ca bunurile avariate sau distruse, datorită cărora
s-a întrerupt activitatea, să fie asigurate în secţiunea corespunzătoare a poliţei. Riscurile acoperite în
cazul pierderii venitului din afaceri sunt cele menţionate în formularul „cauze ale daunelor", care se
ataşează poliţei standard.
Există două versiuni ale formularului standard de acoperire a pierderii venitului din afaceri.
O primă formă este denumită „acoperirea pierderii venitului din afaceri şi a cheltuielilor
suplimentare" şi acoperă o consecinţă suplimentară - cheltuielile înregistrate pentru a evita sau
pentru a reduce timpul de întrerupere a activităţii. Cealaltă variantă de acoperire a pierderii venitului
din afaceri, denumită „acoperirea pierderii venitului din afaceri - fără cheltuieli suplimentare"
acoperă cheltuielile suplimentare, dar numai în măsura în care reduc valoarea pierderii venitului din
afaceri. Astfel, în exemplul de mai înainte, costul sediului mobil utilizat ca magazin de prezentare ar
putea fi acoperit de această variantă, dacă reducerea venitului din afaceri este mai mare decât
valoarea cheltuielilor.
Acoperirea pentru montare (instalare). Acest tip de poliţă acoperă daunele aferente
materialelor şi echipamentelor care (1) se află în tranzit către locul construcţiei, (2) se află la locul
construcţiei înainte de a fi incorporate în clădire sau construcţie, sau (3) au fost instalate într-o
construcţie, cu acordul proprietarului bunului, însă instalarea încă nu s-a încheiat.
61
Acoperirea mărfurilor comer cianţilor. Poliţele comercianţilor, cum ar fi poliţele de
asigurare a bijuteriilor, acoperă bunurile existente fie la sediul comerciantului, fie în tranzit, fie în
afara sediului comerciantului.
Acoperirea bunurilor vândute pe credit. Asigurarea de transport intern poate acoperi bunuri
achiziţionate pe credit, cum ar fi o maşină cumpărată în rate sau în sistem leasing.
Acoperirea autocasco. Acest tip de acoperire se referă la avarierea unui automobil care
aparţine unei persoane fizice sau juridice. De regulă, acoperirea autocasco face parte din poliţa de
asigurare auto care acoperă multe alte riscuri, cum ar fi răspunderea civilă faţă de terţe părţi. Cele
mai întâlnite acoperiri auto sunt coliziunea şi acoperirea complexă.
Acoperirea complexă este un tip de acoperire „all-risks" a daune lor directe, incluzând
avariile automobilului," generate de oricare altă cauză cu excepţia coliziunii. Acoperirea pentru
coliziune include riscurile de coliziune şi răsturnare.
Asigurarea privind furtul simplu şi prin efracţie.. Acoperirea „all-risks" oferă protecţie
daune lor generate de furtul simplu şi prin efracţie. Totuşi, acest tip de acoperire exclude sau
restricţionează sever acoperirea pierderii banilor sau titlurilor de valoare.
Riscurile reprezentate de infracţiuni se pot manifesta în cazul tuturor bunurilor mobile sau
imobile, însă banii, titlurile financiare, bijuteriile şi alte articole de valoare mare sunt, în mod
special, expuse acestor riscuri. Principala consecinţă financiară a unei daune generate de o
infracţiune o reprezintă, de regulă, pierderea bunului. Daunele parţiale apar doar atunci când dispare
62
doar o parte din bunul expus .:riscului. Consecinţe precum pierderea venitului sau cheltuielile
suplimentare de funcţionare ar putea apărea în cazul sustragerii materii lor prime, mărfurilor sau
altor bunuri necesare desfăşurării activităţii firmei, sau când poliţia a sigilat încăperea în care s-a
produs infracţiunea.
Asigurări de răspundere civilă. Înregistrarea unei revendicări este singurul risc în cazul
răspunderii civile. Astfel, când se discută despre acoperirea oferită de asigurările de răspundere
civilă, accentul cade pe riscurile care cresc probabilitatea sau severitatea unei. daune generate de o
revendicare de răspundere civilă.
Asigurarea răspunderii civile medicale. Asigurarea pentru răspundere civilă medicală este o
asigurare de răspundere civilă profesională pentru lucrători din domeniul medical, pentru farmaci şti
şi pentru lucrătorii din instituţii de îngrijire a sănătăţii. Această asigurare acoperă serviciile oferite
de spitale, cabinete medicale, clinici, laboratoare medicale, farmaci şti, medici, chirurgi, surori
medic ale şi tehnicieni medicali.
Asigurarea acoperă prejudiciile aduse unor terţe părţi, ca urmare a unui accident medical,
care poate fi generat de acordarea sau neacordarea serviciilor medicale. Acoperirea nu se aplică
daune lor generate de riscurile acoperite de asigurarea de răspundere civilă generală (care va fi
prezentată ulterior), cum ar fi vătămarea corporală rezultată prin alunecări şi căderi, sau în alte
situaţii care se produc în incinta cabinetului sau instituţiei medicale.
Deoarece consecinţele unei greşeli medicale au o perioadă lungă de apariţie, multe.
prejudicii generate de tratamentul medical greşit sunt raportate după câţiva ani de la producerea
incidentului. În plus, determinarea corectă a rezervei de daună pentru aceste tipuri de revendicări
este dificilă, datorită variaţiei volumului despăgubirilor viitoare acordate. .
Datorită incertitudinii în ceea ce priveşte momentul raportării unei revendicări, majoritatea
poliţelor pentru tratament medical greşit sunt subscrise pe baza criteriului revendicărilor, ceea ce
înseamnă că acoperă revendicările care sunt făcute în perioada de valabilitate a poliţei (cu unele
restricţii). De asemenea, multe poliţe pentru răspunderea civilă medicală au două limite, una per
revendicare sau incident medical şi una pentru toate revendicările din perioada de valabilitate a
poliţei, care este denumită limită agregată.
Alte tipuri de răspundere civilă. Asigurarea „alte răspunderi" acoperă toate tipurile de
asigurări de răspundere civilă, altele decât cea medicală, auto, aviatică, maritimă şi asigurarea de
răspundere civilă accidentală (cum este acoperirea pentru răspundere civilă a custode lui inclusă în
diferite tipuri de asigurări de bunuri şi asigurări de transport intern). Pe scurt, categoria de asigurări
pentru „alte tipuri de răspundere civilă" include acele tipuri de acoperiri de răspundere civilă care
nu au fost menţionate ca asigurări distincte. Principalele forme de asigurări de răspundere civilă,
incluse în această categorie de asigurări, sunt: răspunderea civilă generală, răspunderea civilă
63
excedent şi umbrelă, răspunderea civilă profesională (cu excepţia celei medicale), răspunderea
civilă privind poluarea şi răspunderea civilă a managerilor. În cele ce urmează, vor fi prezentate:
răspunderea civilă generală, răspunderea civilă excedent şi umbrelă şi răspunderea civilă diversă.
Poliţele de răspundere civilă generală comercială exclud unele riscuri acoperite de alte
poliţe, cum ar fi cele proprii aeronave lor, automobilelor, ambarcaţiunilor şi anumitor activităţi
profesionale (cum ar fi acoperirea privind tratamentul medical gre şit, sau acoperirea erorii de
proiectare săvârşită de un arhitect). Alte excluderi se referă la riscurile acoperite de poliţele de
asigurare a forţei de muncă. O importantă excludere a poliţei de răspundere civilă generală
comercială este cea referitoare la expuneri le la riscul de poluare. Asigurarea contra poluării poate fi
oferită printr-o poliţă separată, care acoperă în mod special acest tip de răspundere civilă; totuşi, în
funcţie de mărimea expunerii, societăţile de asigurări pot fi foarte restrictive în acceptarea cererilor
pentru acest tip de acoperire.
a problemă majoră care apare în cazul revendicărilor de răspundere civilă generală se referă
la evenimentele a căror desfăşurare implică o lungă perioadă de timp. a persoană poate fi expusă
unei substanţe nocive timp de câţiva ani şi poate contacta o boală din această cauză. Pe perioada
expunerii la acea substanţă se pot aplica câteva poliţe de răspundere civilă generală, iar o altă. poliţă
de răspundere civilă se poate aplica atunci când se manifestă boala. Un tribunal ar putea stabili ca
toate aceste poliţe să acopere dauna produsă.
64
(2) o poliţă de răspundere civilă auto. Poliţele de răspundere civilă excedent pot oferi asigurare
peste o anumită sumă auto-asigurată. Poliţele pentru răspunderea civilă excedent nu conţin
clauze de acoperire standard, iar denumirile poliţelor diferă în funcţie de asigurător.
Poliţele de răspundere civilă excedent sunt de două tipuri. Primul tip este denumit „excedent
direct", sau simplu „excedent". Celălalt tip se referă la poliţa „umbrelă" (unele poliţe umbrelă nu
includ termenul de „umbrelă" în denumirea lor). Principala distincţie este aceea că o poliţă
„excedent" nu oferă o extindere a acoperirii incluse în poliţele de răspundere civilă de bază, în timp
ce poliţa umbrelă oferă şi o acoperire extinsă.
În plus, poliţa umbrelă include şi o limită „drop down" pentru acoperirea extinsă. De
exemplu, poliţa de răspundere civilă de bază poate să nu acopere anumite tipuri de aeronave sau
ambarcaţiuni, în timp ce poliţa umbrelă poate oferi astfel de acoperiri, precizând însă o anumită
reţinere ce revine asiguratului (limita „drop down").
O poliţă de răspundere civilă excedent, care reprezintă un contract separat încheiat cu
asiguratul, poate include prevederi şi condiţii care-l eliberează pe asigurător de răspundere civilă,
indiferent dacă asigurătorul care a emis poliţa de răspundere civilă de bază este, la rândul său,
eliberat de răspundere civilă. De exemplu, asigurătorul de răspundere civilă excedent poate respinge
o revendicare atunci când asiguratul a anunţat cu întârziere dauna, chiar dacă asigurătorul emitent al
poliţei de bază nu a respins revendicare a în acest caz.
Asigurarea de răspundere civilă diversă. Acest tip de asigurare include diverse forme de
răspundere civilă faţă de terţe părţi. Exemple pot fi: răspunderea civilă a managerilor, asigurarea
pentru erori şi omisiuni ale inginerilor, arhitecţilor şi avocaţilor şi asigurarea de răspundere civilă
contra poluării. Pentru fiecare tip de asigurare de răspundere civilă de mai înainte se emit poliţe
speciale.
Asigurarea de răspundere civilă a producătorului. Riscul ce caracterizează activitatea de
producţie poate fi acoperit printr-o poliţă separată de răspundere civilă a producătorului, sau de o
secţiune a poliţei de răspundere civilă generală. Atunci când se acoperă printr-o poliţă separată,
datele statistice privind primele, daunele şi alte cheltuieli trebuie să fie raportate separat. În general,
dacă partea din primă destinată răspunderii producătorului este mai mare de 50% din prima totală a
poliţei, prima pentru acea poliţă trebuie să fie raportată separat, la categoria de asigurări de
răspundere civilă a producătorului.
Asigurarea de răspundere civilă auto. Poliţele auto, care conţin secţiuni separate pentru
avarii şi pentru răspundere civilă, au fost menţionate anterior, când s-a prezentat acoperirea pentru
avarierea autovehiculelor. Categoria de răspundere civilă auto include toate tipurile de poliţe care
oferă acoperire pentru răspunderea civilă, pentru orice tip de autovehicul destinat circulaţiei pe
drumurile publice. Asigurarea auto pentru persoane juridice oferă, de asemenea, acoperire pentru
vătămarea corporală şi pentru avarierea bunurilor. Acordul de asigurare prevede că asigurătorul „va
plăti toate pagubele pentru care asiguratul este răspunzător legal ca urmare a vătămării corporale
sau a avarierii bunurilor în urma unui accident şi care rezultă din utilizarea, păstrarea sau deţinerea
unui autovehicul asigurat."
65
Asigurări complexe. În contextul de faţă, o poliţă complexă este definită ca o poliţă de
asigurare care conţine atât acoperire pentru bunuri, cât şi acoperirea pentru răspundere civilă, are o
primă indivizibilă şi este raportată ca asigurare distinctă. În categoria asigurărilor complexe intră
asigurarea agricolă, asigurarea multirisc a gospodăriilor şi asigurarea comercială multirisc.
Expunerile la daună ale bunurilor acoperite de poliţele pentru gospodării se referă atât la
bunurile imobile cât şi la cele mobile deţinute de asigurat. Riscurile de răspundere civilă personală
acoperite de poliţă sunt cele generate de dreptul de proprietate, de păstrare sau de folosinţă a
reşedinţei asiguratului. În plus, poliţele de asigurare a gospodăriilor acoperă activităţile personale
ale asiguraţilor, cum ar fi practicarea unor sporturi, atât la, cât şi în afara reşedinţei asiguratului. .
Datorită diversităţii condiţiilor de deţinere sau de închiriere a proprietăţii imobile, au fost
elaborate o multitudine de poliţe pentru deţinătorii de locuinţe. Fiecare dintre acestea oferă
acoperire pentru aceleaşi riscuri de răspunderea civilă personală, deşi diferă în funcţie de:
• tipurile de bunuri mobile şi imobile acoperite; . evaluarea bunurilor mobile şi imobile;
• cauzele de daună acoperite.
În general, poliţele pentru gospodării nu acoperă riscurile de inundaţie şi cutremur.
Poliţele proprietarilor. Poliţele patronilor sunt poliţe multirisc de sine stătătoare, destinate
66
proprietarilor unor imobile de locuinţe mici şi mijlocii, asociaţiilor de proprietari sau patroni lor
unor afaceri cu profil comercial, de servicii sau de producţie. Această poliţă include acoperirea de
răspundere civilă şi de bunuri, necesară majorităţii societăţilor mici.
Tipuri speciale de asigurări. Sunt acele tipuri de asigurări care nu se încadrează în nici una
dintre categoriile amintite anterior, şi anume: asigurări de bunuri, de răspundere civilă şi asigurări
multirisc. Tipurile speciale de asigurări includ: asigurarea de cauţiune şi asigurarea internaţională.
Asigurarea de cauţiune. Riscul asigurat prin acordurile de garantare se referă la
nerespectarea de către o persoană sau organizaţie, denumită debitor principal, a obligaţiilor
stabilite prin acordul de garantare. Beneficiarul, sau creditorul, este persoana sau organizaţia care
va suferi o pierdere financiară dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract.
Garantul este acea persoană care garantează pentru îndeplinirea obligaţiilor debitorului. Acordurile
de garantare (surety bonds) sunt acorduri cu trei părţi, spre deosebire de acordurile cu două părţi,
întâlnite în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă. Altă diferenţă importantă între
acordurile de garantare şi asigurări este aceea că garantul are dreptul de a-şi recupera daunele de la
debitor. '
Specificul acordurilor de garantare constă în aceea că îndeplinirea de către debitor a
obligaţiilor asumate îl eliberează pe garant de orice obligaţii viitoare. Totuşi, dacă debitorul nu îşi
onorează obligaţiile, garantul trebuie să despăgubească pe creditor pentru pierderea financiară
suferită ca urmare a nerespectării obligaţiilor de către debitor. De exemplu, dacă un antreprenor
(debitor) nu finalizează o clădire aşa cum s-a convenit, garantul trebuie să plătească proprietarului
clădirii (creditorul) toate costurile suplimentare pe care acesta le va înregistra din cauză că nu a fost
finalizată clădirea.
Asigurările internaţionale. Aceste asigurări se referă la toate ploiţele care oferă acoperire în
afara ţării de referinţă sau pentru care nu există suficiente informaţii pentru a fi încadrate în
categoriile de asigurări prezentate anterior. Asigurările internaţionale reprezintă o recunoaştere a
faptului că practicile şi regulamentele de asigurare diferă de la o ţară la alta.
Fiecare ţară are o legislaţie proprie pentru reglementarea domeniului asigurărilor. Definiţiile
categoriilor de asigurări prezentate până acum şi ale rezervelor de daună nu sunt aceleaşi pe plan
mondial.
De regulă, asigurătorii îşi raportează primele şi daunele externe în categoria de asigurări
internaţionale, deoarece nu sunt în măsură să obţină detaliile necesare pentru a include tranzacţiile
internaţionale în alte categorii de asigurări.
Interesul reasigurătorilor privind clauzele poliţei de asigurare este corelat direct cu tipul
acordului de reasigurare. Astfel, în cazul reasigurării facultative, reasigurătorul este interesat doar
de clauzele unei singure poliţe de asigurare, în timp ce în cazul reasigurării prin acord, acesta
trebuie să cunoască întregul portofoliu de poliţe încheiate de asigurătorul iniţial.
În cazul reasigurării proporţionale, reasigurătorul împarte cu asigurătorul toate daunele
acoperite de poliţele de asigurare. Astfel, reasigurătorul va fi interesat de tipologia daune lor care
pot fi acoperite de poliţa de asigurare. De asemenea, va fi interesat de potenţiala acumulare de
riscuri în cazul producerii unui singur eveniment, acumulare care poate genera o daună agregată
foarte mare, obţinută prin cumularea despăgubirilor pentru mai multe poliţe.
A vând în vedere că scopul acordurilor excedent de daună este de a acoperi evenimentele de
natură catastrofală, cum ar fi uraganele, reasigurătorii vor fi interesaţi de riscurile specifice
acoperite de poliţele de asigurare precum şi de numărul şi dispersia geografică a riscurilor acoperite
de poliţe le emise de asigurător. Poliţele de asigurare pot include sau exclude anumite riscuri de
natură catastrofală, cum ar fi cutremurul şi inundaţia.
67
Dacă acordul de asigurare este de tip excedent de daună, reasigurătorul va fi interesat să
determine modul în care diferitele acoperiri ale poliţei de asigurare pot afecta reţinerea şi limitele de
reasigurare stabilite în contractul de reasigurare. În cazul unui acord excedent de daună pentru
bunuri, Clauza privind reţinerea şi limitele de reasigurare ia în calcul daunele directe (avarierea
bunurilor) şi daunele indirecte (pierderea venitului) atunci când se referă la reţinerea asigurătorului
şi la limita de răspundere civilă a reasigurătorului. Ca regulă generală, cu cât este mai mică reţinerea
asigurătorului într-un acord excedent de" daună, cu atât este mai mare interesul reasigurătorului
pentru a obţine detalii despre poliţele de asigurare care vor fi reasigurate.
În cazul acordurilor de reasigurare care includ acoperiri de răspundere civilă, este important
să se determine caracteristicile acoperirii oferite de poliţele de răspundere civilă. De exemplu,
reasigurătorul trebuie să ştie dacă acoperirea oferită este condiţionată de producerea unui
eveniment, sau de înregistrarea unei revendicări pe perioada asigurată.
Majoritatea acoperirilor oferite de poliţele de asigurare sunt condiţionate de producerea unui
eveniment, indiferent când se înregistrează revendicarea. Pe de altă parte, unele poliţe au condiţii
mai restrictive, fiind necesar ca revendicarea să fie înregistrată în perioada de valabilitate a poliţei
pentru a se putea oferi acoperirea (cazul acoperirilor pe criteriul revendicări). Atunci când se
permite ca revendicările să se facă după o perioadă neprecizată de timp de la producerea
evenimentului, reasigurătorul are dificultăţi în determinarea corectă a rezervelor de daună. Această
problemă este foarte importantă, mai ales în cazul asigurării de răspundere civilă medicală, pentru
care revendicările se raportează, de regulă, după mult timp. De asemenea, un reasigurător de
răspundere civilă trebuie să determine dacă cheltuielile pentru soluţionarea revendicărilor sunt
incluse sau nu, în acordul de reasigurare. Includerea cheltuielilor de apărare în justiţie ar putea duce
la creşterea posibilităţii de a fi depăşită valoarea reţinerii reasiguratului.
Toate acordurile de reasigurare împart daunele între asigurător şi reasigurător, într-o manieră
prestabilită, fie proporţional, fie excedent de daună. De aceea, părţile acordului trebuie să cunoască
foarte bine caracteristicile şi tipul daune lor care vor fi împărţite. Această cunoaştere începe cu
analiza elementelor componente ale expuneri lor la daună: bunurile expuse daunelor, riscurile sau
cauzele daunelor şi consecinţele financiare sau economice ale producerii daunei. Acest capitol a
identificat şi descris cele mai întâlnite expuneri la daună, care sunt acoperite de majoritatea poliţel or
de bunuri, răspundere civilă şi de asigurările multirisc. Aceste poliţe de asigurare sunt punctul de
plecare ale daunelor împărţite în acordurile de reasigurare ce vor fi prezentate în capitolele
următoare.
Reasigurătorii trebuie să cunoască bine prevederile poliţelor de asigurare, pentru a determina
reţinerea şi limitele de reasigurare aferente acordurilor de reasigurare, pentru a evalua potenţialele
expuneri la daună de natură catastrofală, pentru a determina o cotă de primă tarifară sau o primă de
reasigurare adecvată şi pentru a redacta în mod corespunzător contractele de reasigurare. În acest
capitol au fost prezentate cele mai întâlnite tipuri de asigurări de bunuri, răspundere civilă, multirisc
şi asigurări speciale.
68
6. CLAUZE COMUNE ALE ACORDURILOR DE REASIGURARE
Acordurile de reasigurare au o sferă de acţiune foarte largă, prevederile lor acoperind o mare
varietate de situaţii. Formularea fiecărui acord este unică, deoarece trebuie să exprime foarte clar
intenţia părţilor în momentul încheierii acordului. Cu toate acestea, acordurile de reasigurare conţin
anumite clauze comune.
69
Clauza reasigurării are următoarele roluri:
• stabileşte natura obligatorie a cesiunii
• descrie tipul de reasigurare, proporţională sau excedent de daună
• precizează categoriile de asigurări acoperite
• stabileşte criteriul de reasigurare
În general, cu cât clauza deteasigurare este mai generală, cu atât vor fi mai detaliate
excluderile. De exemplu, clauza de reasigurare poate preciza că se vor acoperi toate asigurările
încheiate de departamentul de asigurări de bunuri al asigurătorului. Totuşi, reasigurătorul poate
exclude anumite categorii de asigurări, precum asigurarea cazanelor şi boilerelor.
Criteriul de reasigurare. Această prevedere cuprinsă în Clauza reasigurării stabileşte, în
funcţie de data intrării în vigoare, care dintre poliţele asigurătorului sunt acoperite de acordul de
reasigurare. Se pot utiliza două criterii de reasigurare: criteriul poliţe lor şi criteriul producerii
dauneloL
Criteriul poliţe lor include sub acoperire toate poliţele emise sau reînnoite de către
asigurător la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.
Criteriul producerii daunelor include sub acoperire toate poliţelc în vigoare, inclusiv cele
emise şi reînnoite de asigurător la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.
Dacă reasigurătorul acceptă criteriul poliţelor, el va fi răspunzător numai pentru acele daune
care corespund poliţelor emise sau reînnoite la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.
Criteriul producerii daunelor asigură o acoperire mai largă decât criteriul poliţelor. Când
reasigurătorul acceptă criteriul producerii daune lor, el este răspunzător pentru toate daunele care se
produc după data de intrare în vigoare a acordului de reasigurare, indiferent când au fost emise
poliţele.
Există două criterii de reasigurare mult mai restrictive. Astfel, criteriul poliţelor emise
include în acoperire numai poliţele nou emise. Criteriul poliţe /ar în vigoare include sub acoperire
numai poliţele în vigoare la data încheierii acordului de reasigurare, fără însă a acoperi poliţele
emise după această dată. Aceste două criterii sunt mai puţin utilizate comparativ cu criteriul poliţe
lor şi cu criteriul producerii daunelor.
Criteriul poliţelor poate fi utilizat în situaţia în care asigurătorul doreşte să retină primele de
asigurare necuvenite cât mai mult posibil. Totuşi, când acordul este încheiat pe criteriul poliţelor,
asigurătorul trebuie să ia în considerare situaţia daune lor aferente restului de poliţe aflate în vigoare
la încheierea acordului de reasigurare. De obicei, acordul de reasigurare precedent acoperă aceste
daune. Dacă nu, va exista un gol în acoperirea asigurătorului.
Criteriul producerii daunelor poate fi utilizat atunci când acordul precedent conţine Clauza
„cut off”, pentru a preveni golurile în acoperirea asigurătorului.
Reasigurătorii vor dori să utilizeze criteriul poliţelor atunci când asigurătorii şi-au modificat
standardele de subscriere, în vederea corectării experienţei de daună negative. Noile poliţe vor fi
acoperite prin reasigurare, însă poliţele anterioare, caracterizate printr-o experienţă de daună
negativă nu vor fi acoperite.
Asigurătorul va utiliza criteriul poliţe lor în vigoare când doreşte să se retragă de pe piaţă.
Deoarece nu se vor mai subscrie noi poliţe, criteriul poliţelor în vigoare îi va furniza toată
acoperirea necesară.
Sistemul de înregistrare contabilă al asigurătorului poate determina alegerea criteriului de
reasigurare. De exemplu, dacă sistemul de înregistrare contabilă nu permite separarea primelor
70
încasate în prime cuvenite şi prime necuvenite, asigurătorul va utiliza criteriul producerii daunelor.
Clauza definiţiilor. Scopul unei Clauze de definiţii separate este acela de a localiza mai uşor
definiţiile din cadrul acordului. Unii specialişti preferă să definească termenii imediat ce apar în
textul acordului. Astfel, riscul poate fi definit în cadrul Clauzei reasigurării, iar dauna netă poate fi
definită în secţiunea referitoare la daună. Modul în care vor fi prezentate definiţiile depinde de
voinţa părţilor.
Chiar dacă se va introduce o Clauză de definiţii, vor exista termeni care vor fi definiţi în
clauzele în care sunt utilizaţi. De exemplu, profitul net trebuie definit în Clauza comisionului de
participare la profit şi nu în Clauza definiţiilor.
71
acţiune în justiţie în orice tribunal doreşte, dacă acesta are jurisdicţie. Făra această prevedere,
reasigurătorul va dori să evite introducerea acestei clauze, deoarece îi prejudiciază dreptul de a
intenta proces, drept asigurat de legislaţia internaţională.
Această clauză trebuie să menţioneze un reprezentat pentru acţiunea în justiţie. De obicei
reprezentantul este o firmă de avocatură specializată în reprezentarea reasigurătorilor externi. Cu
toate acestea, reprezentantul poate fi şi o persoană fizică sau o agenţie de stat din ţara de reşedinţă a
asigurătorului, dacă legislaţia din această ţară prevede acest lucru.
În final, clauza acţiunii în justiţie solicită reasigurătorului să accepte decizia finală a
tribunalului, permiţându-i, totuşi, să facă recurs.
Clauza taxelor. Clauza taxelor specifică partea contractuală care este responsabilă pentru
plata diferitelor taxe percepute asupra primelor.
Taxe de stat percepute asupra venitului din prime. Taxele de stat sunt percepute asupra
primelor brute subscrise de asigurător pe teritoriul statului respectiv. Asigurătorii nu pot deduce din
valoarea impozabilă, primele de reasigurare. Totu şi, nu se percep taxe asupra primelor de
reasigurare, deoarece acest lucru ar constitui o dublă impozitare.
Clauza taxelor stabileşte responsabilitatea asigurătorului de a suporta toate taxele, mai puţin
accizele. Există situaţii în care reasigurătorii plătesc taxele de stat, deşi nu sunt obligaţi din punct de
vedere contractual. Clauza taxelor prevede că asigurătorul îi va rambursa reasigurătorului sumele
plăti te, dacă se întâmplă acest lucru.
Accize. De exemplu, guvernul federal al S.U.A. percepe taxe asupra primelor de reasigurare
datorate reasigurătorilor externi, taxe ce reprezintă 1 % din valoarea primelor de reasigurare.
Asigurătorii sunt cei responsabili pentru colectarea acestor accize. De asemenea, dacă primele de
reasigurare sunt returnate asigurătorului, acesta este răspunzător cu recuperarea accizelor plătite de
reasigurător pentru aceste prime. Unele state, precum: Germania, Marea Britanie, Insulele Bermude
au încheiat tratate economice cu S.U.A. ce prevăd exceptarea reasigurătorilor din aceste ţări de la
plata accizelor.
De cele mai multe ori, clauza monedei prevede ca toate raportările să se facă în moneda
originală (moneda în care se încheie polita de asigurare) iar convertirea să se facă la cursul de
schimb din data trimiterii situaţiilor financiare.
72
Riscurile cu probabilitate de daună ridicată sunt riscurile la care sunt expuse cazanele
termice şi utilajele de tratare a reziduuri lor radioactive. Pericolele sau daunele excluse pot cuprinde
incidentele nucleare, poluarea, războiul etc. În unele cazuri, reasigurătorii nu prevăd nici o
excludere în acord, bazându-se, în schimb, pe excluderi le din poliţa de asigurare.
În această secţiune se vor discuta următoarele excluderi:
• incidente nucleare;
• riscul de poluare;
• riscul de război.
Clauza excluderii poluării. Există câteva tipuri de Clauze de excludere a poluării ce sunt
utilizate în mod curent în acordurile de reasigurare. Acestea variază în funcţie de tipul de
reasigurare.
În ultimii ani, tribunalele au interpretat poliţele de răspundere civilă generală în sensul
includerii poluării. Pe lângă aceasta, atât asigurătorii cât şi reasigurătorii au devenit mult mai
conştienţi de amploarea riscului de poluare. Asigurătorii au plătit şi continuă să plătească daune
cauzate de poluare, daune pe care ei nu le anticipaseră atunci când au stabilit cotele de primă, deci
pentru care nu au primit o compensaţie. În general, reasigurătorii nu doresc să ofere acoperire
pentru poluare, decât în circumstanţe foarte precis definite.
Clauza excluderii riscului de război. Clauza excluderii riscului de război exclude daunele
cauzate de un război organizat sau de alte acţiuni militare. Această clauză conţine două prevederi de
bază:
1. Excluderea nu se aplică în cazul în care poliţele de asigurare prevăd clauza excluderii
războiului.
2. Daunele cauzate de revolte, greve şi mişcări sociale nu fac subiectul acestei excluderi.
Clauza arbitrajului. Clauza arbitraj ului specifică faptul că disputele se vor soluţiona prin
arbitraj şi nu prin acţiune judecătorească. Arbitrajul realizat de persoane familiarizate cu domeniul
asigurărilor şi reasigurărilor trezeşte tot mai mult interesul părţilor contractante. Se consideră că
decizia adoptată de o echipă de experţi are o probabilitate mai mare de a fi echitabilă decât cea a
unui judecător sau a unor juraţi nefamiliarizaţi cu practicile obişnuite în domeniu.
Termene impuse. Scopul arbitrajului este acela de a soluţiona rapid o dispută. Prin urmare,
clauza menţionează perioada de timp în care trebuie să fie desemnaţi arbitrii, de obicei 30 de zile.
Părţile au un interval de timp prestabilit în care trebuie să prezinte cazul comisiei de arbitraj.
Comisia are autoritatea de a prelungi termenul, pentru a putea fi prezentate toate materialele şi
declaraţiile martorilor.
Calificarea arbitrilor. Comisia de arbitraj se constituie din directori activi sau pensionaţi ai
unor societăţi de asigurare sau reasigurare. Termenul de director nu este definit, însă, în practică,
este interpretat ca semnificând funcţia de manager, preşedinte sau o altă funcţie de conducere.
Principalele motive pentru care arbitrii trebuie să deţină sau să fi deţinut această funcţie sunt:
• Sunt puţine cazuri în care o persoană este implicată în negocieri şi în proceduri contractuale fără
73
a deţine o funcţie de conducere.
• Directorii au suficientă experienţă şi pregătire în asigurări pentru a putea evalua toate aspectele
problem ei.
.Pe lângă acestea, directorii nu trebuie să prezinte nici un interes în ceea ce priveşte acordul
de reasigurare. Această menţiune previne contestarea concluziilor comisiei de arbitraj pe motivul
conflictului de interese.
Reguli de procedură. Arbitrii sunt liberi de orice formalitate judiciară şi nu sunt obligaţi să
respecte anumite reguli de procedură. Această instrucţiune reflectă caracterul specific al arbitrajului.
Arbitrii nu sunt jurişti, ci persoane specializate în analizarea sursei care a generat conflictul. Cele
două părţi contractante nu doresc ca decizia finală să fie influenţată negativ de respectarea unor
proceduri tehnice legale.
Decizia comisiei de arbitraj. Clauza prevede că această decizie este obligatorie pentru
ambele părţi şi că orice tribunal care are jurisdicţie poate accepta verdictul. Comisia de arbitraj nu
are puterea de a impune execuţia deciziei. Prin urmare, dacă una din părţi nu se supune deciziei de
arbitraj, cealaltă parte trebuie să încerce să impună execuţia acesteia prin sistemul juridic civil.
"Fără reducere ". Clauza insolvabilităţii utilizează expresia „fără reducere" referindu-se la
cerinţa ca reasigurătorul să plătească întreaga valoare a despăgubiri lor, aşa cum prevede acordul.
De exemplu, asigurătorul (aflat în prezent în insolvabilitate) a fost solicitat, înainte de
lichidare, să plătească o daună de 350000 USD. Lichidatorul a plătit reclamantului 262000 USD sau
75% din daună. Asigurătorul era reasigurat pentru un excedent de daună de 400.000 USD peste
100000 USD. Dacă va respecta menţiunea „fără reducere", reasigurătorul va plăti o depăgubire de
250000 USD (350000 USD ,100000 USD) în loc de 162500 USD (262500 USD - 100000 USD).
Efectul acestei condiţii este acela că reasigurătorul plăteşte o despăgubire mai mare, permiţând
lichidatorului să strângă fonduri pentru satisfacerea altor reclamanţi sau creditori. În continuare este
prezentat efectul Clauzei insolvabilităţii în această situaţie.
74
Asigurător solvabil Asigurător insolvabil
Cu clauza Fără clauza insolvabilităţii
insolvabilităţii
Asigurător 350000 USD 262500 USD 2625000 USD
Reasigurător 250000 USD 162500 USD 250000 USD
Dauna netă 100000 USD 1000000 USD 125000 USD
suportată de (reţinere) (reţinere)
asigurător
Clauza poate cuprinde şi excepţii, care permit realizarea plăţii şi către alte persoane, în afara
lichidatorului. Excepţiile se aplică atunci când acordul menţionează un alt beneficiar (vezi anexa
cut-through) sau când reasigurătorul îşi asumă, cu consimţământul asigurătorului, răspunderea
directă (procedură denumită novaţie).
Pe de altă parte, lichidatorul nu agrează un astfel de aranjament deoarece intenţia Clauzei
insolvabilităţii este aceea de a acorda lichidatorului un anumit control asupra fondurilor plătite de
reasigurător. Clauza insolvabilităţii nu impune obţinerea aprobării lichidatorului sau a tribunalului
pentru despăgubirea directă a asiguratului, de către reasigurător. Totuşi, ar fi mai prudent dacă
reasigurătorul ar căuta să obţină o astfel de aprobare. Fără această aprobare reasigurătorul s-ar putea
afla în situaţia în care este solicitat să plătească despăgubirea lichidatorului, deşi a achitat această
plată direct asiguratului.
Clauza compensării plăţilor. Clauza compensării permite asigurătorului sau reasigurătorului
să compenseze soldurile restante datorate reciproc. De exemplu, asigurătorul datorează prime de
reasigurare în valoare de 125000 USD iar reasigurătorul datorează asigurătorului o despăgubire de
75000 USD. Asigurătorul poate trimite reasigurătorului numai soldul net, respectiv 50000 USD.
Clauza compensării este o metodă des întâlnită în activitatea de reasigurare, aceasta
specificând dreptul părţilor de a compensa soldurile restante şi de achita valoarea netă.
Compensarea s.e poate face între părţile. unui singur acord (compensare restrânsă) sau între
părţile mai multor acorduri de reasigurare (compensare largă).
75
Aplicarea drepturilor la compensare reprezintă o chestiune controversată în situaţia lichidării
asigurătorului. În caz de insolvabilitate, lichidatorul este responsabil pentru colectarea active lor şi
pentru distribuţia fondurilor între creditorii reclamanţi. Pentru a mări valoarea fondurilor supuse
repartizării, unii lichidatori încearcă să restricţioneze dreptul de compensare, în special
compensarea largă.
Această clauză apare numai în acordurile încheiate prin intermediar. În cadrul acesteia se
stabileşte ca relaţiile de comunicare între cele două părţi să se realizeze numai prin intermediar. De
cele mai multe ori, nu este deloc practic ca reasigurătorul să poarte o conversaţie telefonică cu
asigurătorul, prin intermediar. Totuşi, intermediarul trebuie să fie informat şi trebuie să aprobe o
astfel de comunicare.
Secţiunea finală a Clauzei intermediarului este adresată asumării riscului de credit. Această
secţiune este importantă deoarece prin intermediar se transferă mari sume de bani. Din diferite
motive, intermediarul acţionează ca reprezentant al asigurătorului şi nu al reasigurătorului. Clauza
intermediarului solicită ca reasigurătorul să-şi asume riscul de credit, dacă intermediarul devine
insolvabil, fapt ce face ca, în această privinţă, intermediarul să devină reprezentant al
reasigurătorului.
Astfel, dacă asigurătorul a efectuat plăţi către un intermediar care ulterior devine insolvabil
şi nu mai poate achita reasigurătorului sumele primite, se consideră că reasigurătorul a primit banii
de la asigurător.
76
reasigurare în condiţiile apariţiei erorilor sau omisiunilor angajaţilor asigurătorului în îndeplinirea
obligaţiilor contractuale. Clauza erorilor şi omisiunilor urmăre şte să asigure soluţionarea acelor
cazuri în care asigurătorula omis să cedeze un risc care ar fi trebuit cedat sau a cedat un risc care era
exclus din acord.
Riscurile cedate din greşeală se vor acoperi numai dacă eroarea este corectată imediat după
descoperire. Momentul descoperiri reprezintă momentul în care asigurătorul descoperă eroarea. De
cele mai multe ori, aceste erori sunt descoperite în momentul reînnoirii sau al revizuirii acordului de
reasigurare. '
Deşi acordul privind drepturile şi obligaţiile este simplu, acest acordare o deosebită
importanţă în cadrul acordului de reasigurare. Acordul limitează riscul fiecărui reasigurător prin
două moduri. În primul rând, riscul fiecărui reasigurător este limitat de procentul de participare
prezentat în acordul privind drepturile şi obligaţiile părţilor. În al doilea rând, riscul reasigurătorului
este individual şi nu solidar.
Răspunderea individuală este importantă pentru reasigurătorii care participă la un acord de
reasigurare. Fiecare reasigurător trebuie să limiteze riscurile pe care şi le asumă, asemenea
asigurătorilor. Dacă reasigurătorul are capacitatea financiară necesară şi doreşte să subscrie 100%
din valoarea acordului, acordul privind drepturile şi obligaţiile nu mai este necesar. Părţile vor
semna numai acordul de bază. In acest caz reasigurătorul va primi 100% din primele de reasigurare
şi va fi răspunzător pentru 100% din daunele acoperi te prin reasigurare.
Dacă, participă mai mulţi reasigurători la reasigurare şi nu se aplică principiul răspunde_ii
individuale, atunci se poate întâmpla ca unul dintre reasigurători să fie solicitat să achite obligaţiile
unuia sau mai multor coreasigurători. Reasigurătorul ar putea ti răspunzător pentru întregul risc,
primind în schimb doar un procent din primele de reasigurare.
77
momentul în care una dintre părţi îl reziliază. Formularea clauzei poate fi următoarea: „ Acest acord
... este valabil până la reziliere... „. Încetarea unui acord continuu impune acordarea unui preaviz de
circa 90 de zile şi se poate realiza:
(1) în orice moment,
(2) la sfârşitul unui trimestru,
(3) la sfârşitul unui semestru sau
(4) la sfârşitul anului.
Acordul temporar stabileşte un term en de valabilitate al acordului. Clauza poate preciza
următoarele: „ Acordul este valabil din data de01.01.Xl până în data01.01.X2 „. În general, acordul
temporar nu poate înceta înainte de data expirării, decât numai cu acordul părţilor.
Clauza încetării acordului specifică dacă încetarea acordului se va face pe criteriul run off
sau pe criteriul cut off. Conform criteriului run off, toate poliţele în vigoare în momentul încetării
acordului de reasigurare vor fi acoperite până în momentul în care acestea vor expira.
Reasigurăt.orul reţine primele ne cuvenite corespunzătoare poliţe lor în vigoare dar rămâne
răspunzător pentru poliţele în vigoare o anumită perioadă de timp, de obicei până la expirarea
acestor poliţe.
Criteriul cut off îl eliberează pe reasigurător de responsabilitatea de a acoperi poliţele de
asigurare, după încetarea acordului de reasigurare. Primele ne cuvenite corespunzătoare poliţelor în
vigoare şi care sunt păstrate de reasigurător vor fi retunate asigurătorului. Asigurătorul nu va mai fi
acoperit pentru daunele ce se vor produce după acest moment.
Implicaţii pentru reasigurători. Când asigurătorii doresc înlocuirea acordurilor de
reasigurare, aceştia trebuie să revizuiască datele de începere şi încetare a acordurilor, pentru a se
asigura că nu vor exista goluri în acoperire între vechiul şi noul acord.
Cu cât reasigurătorul este mai mulţumit de asigurător şi de obiectul acoperit, cu atât va fi
mai puţin preocupat de posibilitatea de a rezilia rapid acordul.
Criteriul de reziliere a acordului, respectiv run off sau eul off, se stabileşte în momentul
elaborării acordului. Ambele părţi trebuie să estimeze care vor fi nevoile lor dacă acordul este
reziliat.
Circumstanţele în care are loc rezilierea. Acordul poate fi reziliat în următoarele situaţii: .
• Preaviz
• Acordul părţilor
• Lichidarea uneia din părţi
• Dispoziţii de încetare automată
• Neplata soldurilor
78
este adresată întotdeauna situaţiei de lichidare, de obicei, nici una dintre părţi nu are obiecţii la
rezilierea acordului în această situaţie. În numeroase state, legislaţia prevede rezilerea acordurilor în
cazul lichidării unei a dintre părţi.
Rezilierea prin aplicarea dispoziţiilor de încetare automată. Atât asigurătorul, cât şi
reasigurătorul pot solicita includerea dispoziţiilor de încetare automată în Clauza de începere şi
încetare a acordului. Dispoziţiile de încetare automată permit asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor să
rezilieze acordul în anumite situaţii. Asigurătorii şi reasigurătorii solicită includerea dispoziţiilor de
încetare automată când sunt preocupaţi de situaţia financiară a celeilalte părţi, sau când există
posibilitatea ca cealaltă parte să fie preluată de către o altă organizaţie.
Prima secţiune a dispoziţiilor de încetare automată permite asigurătorilor sau reasigurătorilor
să înceteze acordul, dacă m_nagementul uneia din părţi se schimbă. Filosofia managerială a
asigurătorului reprezintă cea mai importantă caracteristică a sa. Orice schimbare a managementului
trebuie să îi ofere reasigurătorului posibilitatea să analizeze resursele financiare şi filosofia noului
management.
A doua secţiune permite rezilierea în momentul în care se reduce capitalul vărsat al
reasigurătorului. Capitalul şi rezervele reprezintă două elemente cheie, care evidenţiază capacitatea
asigurătorului de a subscrie noi asigurări şi de a obţine un calificativ acceptabil. Reducerea acestora
poate prejudicia capacitatea asigurătorului de a vinde asigurări.
A treia secţiune permite rezilierea în cazul în care asigurătorul devine insolvabil. În
momentul în care este desemnat un administator din oficiu, angajaţii cheie părăsesc societatea, iar
asigurătorul nu mai poate funcţiona aşa cum ar fi făcut-o în situaţii normale. Pe lângă aceasta, un
asigurător insolvabil nu poate încheia noi asigurări.
Secţiunea a patra permite rezilierea în cazul în care asigurătorul îşi reasigură reţinerea.
Decizia reasigurătorului de a oferi acoperire este determinată de credinţa că tranzacţia va fi
profitabilă. Dacă asigurătorul acceptă o reţinere ridicată, atunci înseamnă că este convins că
afacerea este bună. Dacă asigurătorul îşi reasigură ulterior reţinerea, reasigurătorul trebuie anunţat şi
trebuie să aibă posibilitatea de a opta pentru rezilierea acordului.
Rezilierea datorită neplăţii soldurilor. Condiţia de reziliere în cazul neplăţii soldului trebuie
adăugată clauzei începerii şi încetării acordului, dacă asigurătorulare reputaţia unei societăţi care nu
respectă termenele de plată.
Deoarece termenul „restant" nu este, în general, definit, reasigurătorul poate acţiona în orice
moment consideră necesar. Reasigurătorul poate susţine că soldul neachitat la data scadentă este
restant.
Clauza excedentului peste limita poliţei. Clauza excedentului peste limita poliţei permite
acoperirea daunelor ce depăşesc limita poliţei de asigurare. Clauza este utilizată în cadrul
acordurilor excedent de daună per risc, pentru bunuri şi accidente, în care asigurătorul solicită
acoperire pentru riscurile financiare ale giranţilor, pentru cheltuielile de înlocuire şi pentru daunele
datorate întreruperii activităţii. Această clauză permite acoperirea daune lor atunci când sunt
îndeplinite simultan următoarele condiţii:
• terţă parte a obţinut o hotărâre judecătorească de despăgubire împotriva asiguratului (acuzat)
• Valoarea despăgubirilor depăşeşte valoarea limitelor poliţei
• Apărarea sau procedurile de soluţionare utilizate de asigurător influenţează mărimea
despăgubirilor
79
• Dauna este acoperită de poliţa emisă de asigurător.
Acoperirea oferită asigurătorului se stabileşte în funcţie de reţinerea şi limitele acordului.
Clauza nu modifică limitele acordului în nici un fel. De obicei, daunele aferente excedentului peste
limita poliţei sunt cumulate cu daunele iniţiale, iar suma este considerată a fi o singură daună. În
anumite acorduri proporţionale, asigurătorul poate să obţină o acoperire adiţională. De exemplu,
acordul poate acoperi daune iniţiale plus daune excedent, peste limita poliţei, în valoare de 150%
din limita acordului.
Acoperirea compensează asigurătorul pentru despăgubirile impuse prin sentinţă
judecătorească împotriva asiguratului. Formularea acordului trebuie să permită soluţionarea
disputelor şi în afara tribunalului, pentru a se evita posibilitatea impunerii unor despăgubiri crescute
cu cheltuielile de judecată.
Asigurătorul şi reasigurătorul îşi împart cheltuielile în acelaşi procent în care îşi împart dauna
iniţială. Dacă asigurătorul are o altă asigurare sau reasigurare, acestea vor reduce dauna ce intră sub
incidenţa acordului.
80
soluţionare a daunelor în acelaşi procent în care se distribuie dauna. De exemplu, dacă procentul de
coasigurare este de 80%, reasigurătorul şi asigurătorul îşi împart cheltuielile în acelaşi procent.
Definiţia obligaţiei extracontractuale. Obligaţiile extracontractuale sunt definite ca fiind"
obligaţiile ce nu sunt acoperite prin nici o clauză a acestui acord şi care sunt determinate de modul
în care se soluţionează revendicarea unui asigurat".
Data producerii evenimentului. Deşi obligaţiile extracontractuale sunt cauzate de
soluţionarea incorectă a revendicării, soluţionare care are loc după producerea daunei propriu-zise,
clauza obligaţiilor extracontractuale precizează faptul că data producerii evenimentului este data
producerii accidentului, dezastrului sau daunei acoperite prin poliţă.
Excluderea infracţiunilor şi a obligaţiilor autoasigurate. Acoperirea obligaţiilor
extracontractuale nu intenţionează să acopere actele infracţionale, ci numai erorile de evaluare,
nerealizare a sau întârzierile în realizarea unei anumite acţiuni. Frauda este un act infracţional şi este
exclusă de sub acoperire.
Dacă asigurătorul îşi autoasigură propriile sale riscuri şi suferă o daună care corespunde
definiţiei obligaţiilor extracontractuale, prin faptul că reprezintă o soluţionare improprie a propriilor
daune, aceste daune extracontractuale sunt, de asemenea, excluse. Pentru a suferi o daună în aceste
circumstanţe trebuie ca asigurătorul să-şi intenteze o acţiune în justiţie, pentru soluţionarea
inadecvată a revendicării.
Asigurări şi reasigurări precedente. Dacă există şi alte asigurări sau reasigurări ce acoperă
aceste obligaţii, înainte de a stabili dauna netă ce revine asigurătorului, se vor deduce sumele
recuperabile din alte asigurări sau reasigurări.
Deosebiri între clauza excedentului peste limita poliţei şi clauza obligaţiilor
extracontractuale. Deoarece distincţia poate fi neclară, se poate stabili acelaşi procent de acoperire
atât pentru excedentul peste limita poliţei cât şi pentru obligaţiile extracontractuale. Acest lucru
previne disputele privind încadrarea daunei în una din cele două categorii anterioare.
În continuare se prezintă principalele caracteristici ale acoperirii excedentului peste limita
poliţei şi ale acoperirii obligaţiilor extracontractuale.
81
Clauza obligaţiilor autoasigurate. Un asigurător poate emite poliţe de asigurare pentru
propriile sale bunuri sau interese, altfel spus, se poate auto-asigura, din următoarele motive:
• Pentru a obţine o franşiză ridicată la un cost mai mic decât dacă ar fi cumpărat o asigurare de la
un alt asigurător
• Pentru a ceda mai multe prime în reasigurare
• Pentru a obţine beneficii din soluţionarea propriilor sale daune.
Clauza obligaţiilor autoasigurate permite reasigurarea acestor poliţe, dacă reţinerea riscului
de către asigurător este similară cu reţinerea asumată pentru celelalte asigurări obişnuite. Uneori,
asigurătorul emite o poliţă care îi acoperă propriile interese pentru a obţine o acoperire pe care altfel
nu ar fi putut-o obţine, sau ar fi obţinut-o la un preţ neconvenabil, pe piaţa liberă. De obicei,
reasigurătorii nu doresc să accepte un risc pe care nici un asigurător nu l-ar accepta sau să furnizeze
o acoperire la un preţ mai mic decât cel de pe piaţă. În cazuri excepţional §i din motive întemeiate,
precum menţinerea relaţiilor de lungă durată cu asigurătorii, reasigurătorii acceptă şi această
situaţie. Totuşi, în acest caz, 'ambele părţi trebuie să dea dovadă de o deosebită prudenţă, deoarece
se poate prejudicia o relaţie valoroasă în schimbul economisirii unor sume reduse. Pentru a evita
ameninţarea relaţiei de reasigurare, asigurătorul ar trebui să stabilească primele de asigurare şi suma
asigurată în acelaşi mod ca şi pentru un asigurat oarecare. Dacă asigurătorul are motive întemeiate
să modifice poliţa astfel meat să se asigure o valoarea mai mare decât cea permisă celorlaţi
asiguraţi, sau o valoare mai mare decât cea oferită pe piaţă, ar fi indicat ca asigurătorul să utilizeze o
reasigurare facultati vă, în loc să prejudicieze acordul.
Această clauză cuprinde următoarele prevederi importante:
• Asigurătorul trebuie să înştiinţeze reasigurătoul în legătură cu obligaţiile care urmează a fi
acoperite.
• Clauza poate impune obţinerea aprobării reasigurătorului, sau poate furniza acoperirea în mod
automat, fară a mai fi necesară înştiinţarea reasigurătorului.
• Primele trebuie să aibă aceeaşi valoare cu cea a primelor solicitate unui asigurat similar
• Acoperirea de către asigurător a proprilor daune creează obligaţia de reasigurare.
• Clauza recunoaşte validitatea autoasigurării dar numai în scopul reasigurării. De obicei,
autoasigurarea nu este considerată asigurare, deoarece asiguratul nu poate fi răspunzător pentru el
însuşi şi nici nu se produce transferul riscului. Aşa cum am precizat anterior, Clauza obligaţiilor
extracontractuale exclude în mod explicit obligaţiile autoasigurate.
Reasigurătorii pot oferi acoperiri suplimentare asigurătorilor, sau pot aduce lămuriri
suplimentare privind condiţiile acordului, prin intermediul acordurilor secundare. Aceste acorduri
includ următoarele:
• Acordul general de reasigurare .
• Clauza acceptului special
• Anexa cut-through
• Titlul de garanţie
• Acordul de indemnizare
82
• Răspunderea reasigurătorului va începe în data menţionată în oferta de reasigurare, dacă aceasta
este acceptată, şi va înceta atunci când acordul este reziliat de una dintre părţi, sau în momentul
expirării asigurării de risc financiar
• Se acceptă atât reasigurări proporţionale, cât şi reasigurări excedent de daună.
• Scadenţa primelor de reasigurare va fi la data de 20 a celei de a treia luni de la încheierea
reasigurării.
• Răspunderea reasigurătorului nu va depăşi reţinerea netă a asigurătorului.
• Răspunderea reasigurătorului are loc în anumite circumstanţe menţionate explicit.
Reasigurătorul trebuie să-şi achite obligaţiile în term en de 48 de ore de la solicitarea asigurătorului.
Titluri de garanţie. Titlul de garanţie diferă de anexa cut-throgh prin următoarele aspecte:
• În cazul titlului de garanţie, beneficiarul nu este asiguratul ci creditorul care deţine ipoteca
asupra proprietăţii asigurate
• Reasigurătorul este răspunzător faţă de creditorul ipotecar în limita interesului creditorului faţă
de daună, fără a depăşi 600000 USD per clădire, şi nu până la limita valorii reasigurate, aşa cum
prevede anexa cut-through
• Asiguratul trebuie să-l înştiinţeze pe reasigurător de producerea daunei
• Reasigurătorul are un term en de 10 zile pentru a plăti revendicarea
• Reasigurătorul este subrogat drepturilor asigurătorului, conform poliţei
• Reasigurătorul trebuie să trimită preavizul de reziliere a titlului de garanţie direct beneficiarului
83
acestuia.
Titlurile de garanţie furnizează o acoperire mult mai completă beneficiarului comparativ cu
anexa cut-through. Titlurile de garanţie reprezintă un document separat de poliţa de asigurare.
Reasigurătorul păstrează evidenţa tuturor titlurilor emise, stabileşte valoarea tuturor titlurilor în
vigoare şi menţionează această valoare în rapoartele financiare.
84