,,Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija

    De curând, scriitorul Nicolae Dabija ne-a surprins, trecând de la

poezie la proză, și anume prin romanul ,,Tema pentru acasă”.  Știind că a devenit cea mai citită carte
a anului, iar genericul ,,Chișinăul citește o carte” s-a transformat în ,,Republica citește o carte”,
devenisem cointeresată și am decis s-o lecturez. Chiar primele pagini au pus amprente pe sufletul
meu, trezindu-mi pasiunea pentru lectură. Intriga se simțea din prima.  Este prezentată o poveste
fascinantă de viață, ce abordează dragostea și tematica deportărilor din Basarabia. Ceea ce este
surprinzător e că autorul a avut o viziune în care apăreau acele secvențe, relatând cele văzute…a
expus într-un mod extraordinar viața acelor oameni.

   Citind, am sesizat cum a fost viața unor oameni nevinovați, însă umiliți de regimul comunist din
1940…Simplul motiv fiind că gândeau altfel. Suferință, dramă, durere, dar totodată și iubire, o
iubire pură dintre o elevă-Maria Răzeșu și un profesor de literatură-Mihai Ulmu. Maria se
îndrăgostise de profesor din prima zi când l-a văzut, pe când pentru el, ea era doar eleva sa cea mai
bună…În timpul unei lecții, când vorbeau despre M.Eminescu, elevii dau jos portretul lui Stalin.
Profesorul ia vina asupra lui, este arestat, fiind considerat dușman al poporului. Înainte de a pleca,
profesorul lasă elevilor săi o temă pentru acasă: „…A fi om în viață e o artă sau un destin?”
Răspunsul avea să îl afle după 13 ani de închisoare. A fost trimis  în Siberia de gheață, la Zarianka,
în ,,Lagărul Morții”. M1-315 era numărul lui, de rând cu scriitori, artiști, preoți, filosofi, oameni de
știință. Aflând de cele întâmplate, Maria plecase în căutarea lui. Împrumutase o cărțulie de poezii de
Eminescu și dorea să i-o înapoieze, dar mai presus de orice vroia să-i mărturisească cât de mult îl
iubește. Pentru el s-ar duce și la capătul lumii…

   Suferința trăită acolo e fără de cuvinte…Reținuții erau umiliți, trăind în condiții mizere. Să stai în
una dintre „cele mai umane pușcării din lume”, cum o considera sluga lui Stalin – Kudreavțev, un
incult fioros, un lup uman, nu era simplu. Nu mai lăsai târnăcopul, lopata și hârlețul din mână…Dar
asta era nimic în comparație cu crimele și tratamentele inumane aplicate deportaților deținuți la
Zarianka. După cum amenința Kudreavțev, personaj reprezentativ pentru călăii sovietici ai acelui
timp-,,fiecare cu meseria lui – voi cu mâna pe roabe și răngi, noi – cu mâna pe trăgaci!” Dar Mihai
începuse deja să se împace cu soarta lui. ,,Învățase să țină roaba în așa fel, încât să-l ducă ea pe el”,
să se trezească dimineața cu aceeași bătaie de toacă…Totul până ce la Zarianka venise Maria, 
străbătând meleaguri necunoscute ca să ajungă la el. S-a angajat acolo ca spălătoare de haine pentru
a cunoaște mai bine locul și pentru a-l ajuta să evadeze…A pus bine la punct fiecare detaliu…Și
ziua în care urma să fie evadarea, era tocmai ziua lui de naștere…Maria îi trimise o scrisoare prin
cineva, felicitându-l și dorindu-i cel mai frumos cadou-libertatea, pentru că o merita. N-a precizat de
la cine e scrisoarea, doar a scris instrucțiunile care trebuia să le îndeplinească pentru a evada. Zis și
făcut! În timp ce Mihai se pregătea de evadare, Maria se îmbrăcase în niște haine bărbătești, lipindu-
și numărul lui pentru a putea răspunde la prezență atunci când deținuții sunt strigați. Aveau apoi să
se întâlnească în taiga. Mihai rămăsese perplex când o văzuse. ,,Tu aici?” …,,Am venit să vă întorc
o datorie, cărțulia de poezii pe care mi-ați împrumutat-o”.  Amuzant pe de o parte…vine tocmai în
Siberia pentru a-i înnapoia datoria. Da cui îi ardea atunci de o cărțulie cu poeziile lui Eminescu?
Totuși, era hotărâtă să-și ducă planul până la capăt. Mergând prin taiga, Mihai o privea…vedea în ea
fata din visele lui…cu părul negru, lung, ochi albaștri-verzui. Nu-i venea să creadă…nici nu-și
amintea că i-ar fi fost elevă…atunci nici n-o remarca cum arăta…Vine și momentul primului sărut,
apoi căsătoria în taiga, cu inele din iarbă…Clipe unice pentru ei, sentimente și primul ,,te iubesc”…
buzele Mariei încep să fremete și ochii se umezesc…Totul fusese minunat, până când sunt prinși. A
urmat o a doua tentativă de evadare. Și au fost prinși din nou. Pentru nesupunere și evadare Mihai a
primit vreo 240 și ceva de ani de închisoare… Dar iubirea, ,,acest sentiment meschin, care trebuie
stârpit ca pe o piatră rară”, cum afirmau slugile lui Stalin, i-a ajutat pe Mihai și Maria să reziste.
Amenințări precum: ,,În clipa în care l-am desființat pe Dumnezeu, noi am desființat și dragostea,
această prejudecată burgheză”, nu i-a oprit, iar rostul dragostei lor a fost Mircea. Copilul care după
doi ani i-a fost smuls Mariei de la piept și dus la orfelinat. A plâns, a țipat și a blestemat, dar…în
zadar. Copilul a fost dus la Colonia Creșă Nr. 3, situată la o distanță de circa 10 km de Zarianka-6,
locul unde se afla ea.  Familia lor a fost desparțită, pricinuindu-le mari dureri sufletești. Părea să fie
capătul acelui chin insuportabil, dar victimile comunismului nu puteau scăpa atât de ușor. La
Zarianka nici să mori nu puteai, ci doar când doreau călăii lui Stalin. Așa s-a întâmplat și cu Maria.
Merge pe ascuns să-și salveze copilul răpus de tifos și pe moarte,  însă este împușcată de un soldat.
După aceasta, lumea lui Mihai  se prăbușește…

   Paginile romanului sunt memorabile, conferind o semnificație spirituală deosebită. Prin credința în
Dumnezeu, deținuții reușesc să scape de acea lume meschină, însă prin rugăciune. Dumnezeu le-a
dat puterea să păstreze speranța zilei de mâine, pentru a putea supraviețui, oferindu-le  eliberarea
mult așteptată  pe 5 martie 1953. După 13 ani, Mihai Ulmu revine acasă, la Poiana, de mână cu
băiatul său, găsit la orfelinat. Se reîntâlnește cu foștii săi elevi, oameni în toată firea…Iar lecția cu
tema pentru acasă, reluată după 13 ani se desfășoară într-o atmosferă solemnă, plină de emoții și
lacrimi.

   Este într-adevăr un roman de suflet. Autorul a conturat într-un mod special această dramă, în așa
fel încât să pătrundă în adâncul sufletului. E imposibil să nu rămâi frapat, să nu lăcrimezi în unele
momente triste…Finalul cărții – ,,precum în cer așa și pre pământ” redă sentimentele creștine ale
oamenilor, creând stabilitatea  poporului român prins într-o permanentă presiune istorică. E o carte
de viață…atât pentru tineri, cât și pentru maturi. Tinerii se regăsesc în acea dragoste, iar maturii, în
marea lor majoritate, își amintesc destinul prin care au trecut.

Rodica Bulmaga
Prinţ şi cerşetor de Mark Twain (rezumat)

Într-o zi de toamnă, la jumătatea veacului al XVI-lea,  se nasc doi copii: un copil sărman, pe care
nu-l dorea nimeni, într-o familie săracă cu numele de Canty, Tom Canty ; şi un copil englez, într-o
famile bogată, familia regală, cu numele de Tudor. Pe Tudor îl dorea, de fapt, toată Anglia. Tudor
era prinţul moştenitor al tronului tatălui său, regele. Tom Canty era un copil îmbrăcat în zdrenţe, ce
ducea o viaţă mizerabilă, alături de familia sa numeroasă. Tom locuia în apropierea Podului Londrei,
într-un cartier sărac, murdar, plin de beţivi, hoţi şi cerşetori. Casa lui se afla la capătul unei mici
fundături, murdare, numită Curtea Gunoaielor, lângă Pudding Lane. Era o casă mică, dărăpănată, dar
locuită de multe familii mizere. Tom trăia alături de mama şi bunica sa, de tatăl său John şi de
surorile sale gemene, Beth şi Nan. Mama sa, ducea o viaţă grea, nefericită, de cerşetoare, alături de
copiii ei, pe când tatăl şi bunica erau doi bătăuşi şi beţivani, ce-i îndemnau pe copii să cerşească. În
acea casă mai locuia şi un preot Andrew, cu inima mare, care îl învăţa pe Tom să citească şi să scrie,
îi spunea tot felul de poveşti, despre prinţi şi eroi. Astfel că, Tom îşi dorea din ce în ce mai mult să
devină prinţ, să vorbească frumos, cu cuvinte alese şi să scape de mizeria în care trăia.

Cu toate neajunsurile şi bătăile pe care le primea, viaţa lui Tom părea destul de fericită. Însă dorinţa
lui de a deveni prinţ, era tot mai mare. Într-o zi, Tom pleacă de acasă, şi , ajunge din întâmplare la
palatul regelui. Se apropie foarte mult de gardul ce înconjura palatul, îl vede pe prinţ, însă o gardă
personală a prinţului îl smuceşte şi îl aruncă în mulţime. Văzând acestea, prinţul porunceşte să i se
deschidă porţile, să poată intra Tom, „micul prinţ al sărăciei“.

Tom, băiatul sărac, şi Tudor, prinţul moştenitor, erau doi copii ce semănau izbitor. Prinţul l-a
chemat pe Tom în Palat, i-a dat un prânz îmbelşugat şi au discutat despre vieţile lor. După un lung
dialog, Tudor a vrut să facă schimb de haine cu Tom, astfel încât au făcut schimb de locuri. Tom a
devenit prinţ, iar Tudor cerşetor. Tom a rămas la curtea regală, iar Tudor a plecat într-o lume
necunoscută din Curtea  Gunoaielor.

Astfel a început o viaţă necunoscută pentru fiecare din cei doi. Prinţul şi-a păstrat felul său
impunător de a fi, dădea porunci, iar lumea râdea de el, îl batjocorea, iar unii chiar îl luau la bătaie.
A fost găsit şi de tatăl lui Tom, care l-a dus acasă, şi fiind beat l-a bătut. În acest timp, Tom era la
palatul regelui, slujit de o mulţime de oameni, iar el nu ştia cum trebuie să se comporte. Chiar dacă a
trecut prin multe momente de nesiguranţă, a reuşit de fiecare dată să ducă la bun sfârşit fiecare
situaţie în rolul de prinţ.

Regele s-a îmbolnăvit, iar prinţul trebuia să-i ia locul. Însă Tom nu era adevăratul prinţ, iar
Tudor  trebuia  încoronat  drept rege. Sufletul lui Tom era chinuit de o mare nelinişte şi îşi dorea,
uneori, să se întoarcă la familia sa şi chiar la bătăile primite de la tatăl său. Tom s-a mai obişnuit cu
regalitatea palatului, dar Tudor nu se putea debarasa de atitudinea de prinţ.
Adevăratul prinţ, rătăcit printre haimanale, a avut norocul să-l găsească pe Miles Hendon, singura
persoană care i-a luat apărarea. Miles era o persoană renegată de fratele său Hughes, care i-a luat
dreptul la moştenire.

La palat, regele a murit, iar prinţul moştenitor trebuia să-i ia locul, şi totodată, obligaţiile faţă de
popor. În cinstea regelui se făceau pregătirile şi festivităţile pentru petrecerea oficială. La petrecere
au fost prezente foarte multe personalităţi regale, amirali, curteni şi multă altă lume, printre care şi
unchiul lui Tudor, Contele Hertford.

În acest timp, adevăratul prinţ şi salvatorul său, Miles Hendon au plecat către Podul Londrei, unde
locuia Miles. Fiecare şi-a spus povestea lui. Miles nu l-a crezut pe Tudor, că ar fi prinţ, însă a hotărât
să se comporte cu el ca şi cum ar fi fost prinţ. I-a dat de mâncare, a avut grijă să se odihnească, i-a
cumpărat un costum de haine...l-a îndrăgit.

Din păcate, aşa zisul tată îl căuta, l-a găsit şi l-a răpit. Miles a aflat cine a luat copilul şi a plecat în
căutarea sa. Tom era la palat, festivitatea oficială de încoronare nu s-a făcut.

Prinţul a ajuns printre orice haimanale, prietenii tatălui său. A fost obligat să cerşească, să fure şi a
fost supus la tot felul de chinuri pentru un copil de vârsta lui. A reuşit totuşi să fugă, până când a
găsit o fermă unde a rămas peste noapte. Micul prinţ a plecat şi de la fermă şi a găsit o casă în
pădure, casa unui pustnic, care părea ospitalier, dar a vrut să-l omoare. Din nou Miles a plecat în
căutarea lui. Între timp vagabonzii l-au răpit pe prinţ ducându-l în tribul lor. Aici, el era păzit de un
hoţ, Hugo. După multe suferinţe şi înjosiri suferite de prinţ, a apărut  Miles Hendon. Prinţul şi
Hendon au ajuns în închisoare, datorită unei înscenări de furt, înscenare făcută de Hugo. Hendon l-a
şantajat pe paznicul celulei şi astfel le-a dat drumul să plece. Cei doi s-au îndreptat spre casa lui
Hendon. Odată ajunşi acolo, fratele lui Hendon, Hughess nu l-a recunoscut drept frate şi i-a aruncat
în închisoare. Acolo Hendon a fost biciuit şi apoi au fost eliberaţi cu condiţia să nu mai vină
niciodată în Hendon Hall. Hendon şi Tudor au plecat către Londra. Acolo, Tom a progresat învăţând
obiceiurile regale ale palatului.

A doua zi era ziua încoronării, iar Tom a fost trezit cu muzica, şi-a dat seama că era ziua cea mare.
Tudor şi Miles s-au întors la Londra, unde Tudor a dovedit că el este adevăratul prinţ şi, mai nou,
regele Angliei.

Regele a făcut dreptate în Anglia. Cei care l-au ajutat au fost răsplătiţi, iar hoţii au fost pedepsiţi. Lui
Hendon i s-au acordat drepturile de moştenitor şi l-a răsplătit deoarece a fost singurul său prieten în
toată aventura trăită.

Miles Hendon şi Tom Canty  au rămas preferaţii regelui şi întotdeauna au avut un loc de onoare în
inima Regelui.
Mihai Eminescu, biografie (1850 - 1889)

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai
căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al
Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi
Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu
oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu ("Fiind
băiat…” sau "O, rămîi").Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină
clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte
şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca
funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-
Vlădicescu.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba
română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care
apare şi poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie
pe stil nou debutează în revista "Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”.
Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi
membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt

ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A
intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în
trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.
Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”,
rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi
Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se
împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la
"Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în
filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “.
Continuă să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl
introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de
Veronica Micle.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul "Timpul“.
Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie
marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi
la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte
selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun
la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
 În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc. 

Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la
15 iunie 1889 (15  iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la
Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de
Institutori.
În "Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre
moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l
va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va
răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi
strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".