Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiceiurile, datinile, tradiţiile, portul popular sunt elemente care ne definesc ca popor şi ne
identifică peste graniţe. Una din caracteristicile poporului nostru este bogăţia obiceiurilor
tradiţionale. Acestea se cer a fi cunoscute pentru ca valorificarea lor să nu rămână superficială, ci să
poată fi descoperită în esenţa sa, descifrându-i sensurile şi semnificaţiile.
Datinile românilor sunt diferite de la o zonă la alta, însă tocmai acest aspect ne
individualizează, ne face mai frumoşi, mai interesanţi,
originali. Poporul român a fost mereu un popor de
oameni credincioşi, în esenţă ortodocşi, tocmai de
aceea, marea majoritate a obiceiurilor relaţionează cu
sărbătorile religioase (Sf. Andrei, Sf. Nicolaie,
Crăciunul, Boboteaza, Sf. Ioan etc).
Dacă i-am învăţa pe elevii noştri strigături strămoşeşti, cântece bătrâneşti, versuri vechi ce
fac parte din dansul străbunicilor noştri, făcându-i să înţeleagă că momentul prezent este valoros
doar în sărut cu trecutul, înseamnă că am născut în străfundul fiinţei lor cele mai nobile sentimente,
cele mai alese trăiri. Tradiţia face parte din istoria unui popor tocmai de aceea un popor care nu-şi
cunoaşte istoria este un popor sortit pieirii. De asemenea tradiţia însemnă bucurie, înseamnă
întoarcerea la vârsta eternei copilării. Obiceiurile ne favorizează legătura cu trecutul copilăriei
noastre, ne face să trăim momente unice a căror valoare le-am pierdut sau uitat, peste care s-a aşezat
tăcut, negura nepăsării.
Trăim într-un ritm alert şi într-un prezent în care părinţii nu mai au timp să-şi educe copiii în
spiritul tradiţiilor, de aceea şcolii îi revine un rol esenţial în a deprinde elevii cu valorile, datinile,
credinţele strămoşeşti. Protejarea bunurilor culturale din mediu rural tradiţional trebuie să conţină o
componentă fundamentală, cea a cântecelor şi jocurilor populare, a datinilor strămoşeşti, a portului
şi graiului neaoş, a folclorului în general. Educarea copilului în spiritul bunătăţii, înţelegerii,
toleranţei, întrajutorarea reciprocă, reprezintă o operă plină de dăruire prin care profesorul, alături
de familie, de preot ca slujitor al credinţei, îi asigură copilului deschiderea spre societatea umană,
spre evoluţia ei. De asemenea, învăţarea în spiritul valorizării culturii locale, a dragostei şi
respectului pentru averea înaintaşilor, pentru civilizaţia satului şi pentru importanţa familiei trebuie
1
să devină parte constitutivă a procesului de socializare atât în familie cât şi în şcoală. Apărarea
propriei identităţi, promovarea cinstei, respectului, ospitalităţii, omeniei, a dragostei de frumos, se
realizează doar păstrând şi dezvoltând patrimoniul moral-educativ tradiţional, averi căpătate de-a
lungul timpului prin trudă, inspiraţie şi răbdare.
Şcolii, ca principal agent de educaţie, îi revine rolul de a înarma tinerii cu simţ critic, cu
capacitatea de a înţelege şi răspunde adecvat diverselor provocări din partea societăţii, de a deveni
tot mai mult agenţi ai propriei formări. În acest sens, observăm că, în ultimul timp, politicile din
domeniul educaţiei pun accent deosebit nu numai pe dezvoltarea capacităţii educabililor de a se
adapta la schimbări, ci şi pe capacitatea acestora de a se pregăti pentru schimbare,
responsabilizându-se, pentru a deveni buni cetăţeni. În şcoală, în activităţile şcolare şi extraşcolare,
profesorul poate valorifica elemente legate de frumoasele obiceiuri şi tradiţii strămoşeşti prin
serbări şcolare, concursuri, parteneriate cu diferite instituţii, activităţi realizate cu ocazia celebrării
anumitor zile (1 Decembrie, 24 Ianuarie, Ziua Iei, Sf. Paşti, Dragobete, etc), dar şi în activităţile
educative extra-curriculare (trupa de teatru, ansamblu folcloric ş.a).
Serbarea de
Crăciun. Serbarea şcolară
reprezintă un mijloc prin
care se dezvoltă
creativitatea şi imaginaţia
elevului. Inovarea şi
creativitatea sunt
considerate competenţe
cheie pentru evoluţia
personală şi socială,
competenţe care oferă
independenţă şi libertate
de gândire. Prin
conţinutul serbării şcolare
îi ajutăm pe elevi să
înţeleagă mesajul şi
semnificaţia acestor datini, prin faptul că le putem adapta atât particularităţilor de vârstă cât şi
aptitudinilor artistice individuale. În aceste împrejurări deschidem porţi spre trecut prin care copiii
păşesc sfios spre o lume a cântecului, a dansului, a poeziei, a poveştilor, anecdotelor, proverbelor şi
zicătorilor, a strigăturilor şi jocurilor populare, acestora oferindu-li-se posibilitatea de a cunoaşte
bogăţia şi frumuseţea folclorului, delicateţea graiului şi diversitatea tradiţiilor şi obiceiurilor
româneşti.
Textele populare care sunt rostite cu prilejul anumitor sărbători (sorcova, pluguşorul,
colindele, uratul, semănatul), transmit urări de bine şi belşug pentru anul ce vine, deschid atmosfera
de sărbătoare şi binecuvântare creştinească, aduc miros de bunătate, prietenie şi voie bună. Cu
această ocaziei elevii îşi dezvoltă vocabularul îmbogăţindu-l cu expresii populare, strigături,
scrutează tainele limbii şi îşi însuşesc nestemate din înţelepciunea populară. Multă vreme, datinile
legate de aceste evenimente nu au mai fost respectate, rupându-se treptat legătura cu trecutul. Astăzi
avem libertatea să ne bucurăm de frumuseţea acestor sărbători, dar avem şi datoria să scoatem la
2
lumină bogăţia rânduielilor străbune, aşa cum au fost cântate şi rostite de veacuri, pe la casele
româneşti.
În acest an, la serbarea de Crăciun, am ales să pun în scenă o şezătoare folclorică, pe care
am adaptat-o zonei şi specificului naţional. Colindele şi cântecele pe care le-am folosit se găsesc în
antologiile publicate din 1990 încoace. Scena a luat aspectul unei case țărănești, fiind împodobită cu
icoane vechi, ştergare, traistă agățată în cui, masă cu fețe de masă cusute cu modele naționale, căni
și farfurii din lut, obiecte specifice prelucrării lânii:caierul şi furca de lâna, fuiorul, fusul, pieptenele,
vârtelniţa, druga,
răşchitorul, sucala,
scărmănătorul, cârligele,
andrelele, croşetul, acul şi
aţa, coșuri cu gheme și
sculuri pe care fetele le vor
depăna, bănci, covoare
țărănești și alte obiecte
specifice zonei Bucovinei.
Şezătorile, după cum le
arată şi denumirea în
tradiţia poporului nostru,
sunt reuniuni cu caracter
cultural-educativ, la care
copiii sunt antrenaţi şi
fiecare participant îşi dă
contribuţia cu ceea ce cunoaşte mai bine (o poezie, un cântec, ghicitori, interpretarea unor dansuri,
dramatizarea unor povesti). Şezătoarea este cu atât mai reuşită cu cât fiecare copil contribuie activ
la desfăşurarea programului ei. Aceasta trezeşte în conştiinţa copiilor sentimentele de dragoste de
patrie, de popor. Şezătoarea jucată a fost una mixtă în care femeile lucrează în aşteptarea feciorilor,
iar după venire flăcăii râd, glumesc şi le încurcă pe fete.
Prin interpretarea rolurilor şi pregătirea decorurilor am urmărit realizarea unui efect artistic
dar şi pedagogic, căutând un impuls pentru a trezi elevului dorinţa de a descoperi, cunoaşte, păstra
şi promova obiceiurile din strămoşi. Colindele, cântecul şi jocul popular (hora), îi antrenează şi îi
energizează atât fizic cât şi la nivel psihic. Este tonifiată gândirea şi memoria şi stimulată
3
creativitatea, imaginaţia, atenţia, relaţia cu ceilalţi. De asemenea se consolidează conexiunile
intergrupale, se dezvoltă încrederea în forţele proprii şi spiritul de toleranţă şi disciplină.