ION

de Liviu Rebreanu
CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL

Autorul nu îşi analizează personajele, nu le critică sau le admiră ci pur şi simplu le

prezintă cititorului. Ion este personajul principal al romanului. Numele său întreg
este Ion Pop al Glanetaşului şi face parte din categoria ţăranilor săraci care îşi
doresc pământ. Portretul său fizic nu este conturat, gesturile, mimica şi
îmbrăcămintea fiind descrise pentru a pune în evidenţă anumite trăsături sau stări
ale personajului. Un exemplu elocvent este descrierea lui Ion, care se duce
îmbrăcat în haine de sărbătoare să-şi viziteze pământurile.

Trăsătura sa esenţială este dragostea pentru pământ: „Unde punea el mâna, punea
și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. [...] Iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a
înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă...”.
Dorinţa de a avea pământ este justificată de realitatea socială în care trăieşte,
pentru Ion pământul înseamnă stabilitate, statut social, cea mai bună dovadă a
hărniciei sale. Prin caracterizare directă, îi sunt subliniate de către narator o parte
din trăsături: Ion este un ţăran sărac, dar harnic, un bun gospodar care doreşte să
aibă ce munci. De asemenea, i se pun în evidenţă inteligenţa, ambiţia, voinţa,
trăsături remarcate şi de celelalte personaje: Zaharia Herdelea, Titu Herdelea, chiar
şi Vasile Baciu.
Apreciat în sat pentru hărnicia şi isteţimea sa, el înţelege că doar munca cinstită nu-
l poate ajuta să ajungă printre cei cu delniţe multe şi cu un cuvânt greu în sat.
Evoluţia sa este urmărită în contradicţie cu câteva personaje: George Bulbuc,
Vasile Baciu, tatăl său, dar şi în contradicţie cu sine: personajul are numeroase
momente de nehotărâre, de ezitare între dorinţa de a avea pământ şi iubirea pentru
Florica.
Iniţial, visul lui era să recâştige pământurile pierdute de tatăl său, prin urmare
dorinţa de pământ era justificată. Cu timpul însă, obţinerea pământurilor se
transformă într-o obsesie care duce la decăderea morală a personajului, aducând în
prim plan trăsăturile negative ale acestuia: Ion va da dovadă de egoism şi cruzime
faţă de Ana, de răutate şi chiar de violenţă.
Deşi la început ezită între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, interpretează
vorbele lui Titu Herdelea în favoarea sa şi ia decizia de a-l obliga pe Vasile Baciu
să-i dea pământurile: „Se simţea înfrânt şi neputincios, iar simţământul acesta îi
aprindea sângele şi-i umplea creierii de planuri şi hotărâri care de care mai
năzdrăvane. Totuşi nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu şi nici
să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la
Florica. Ochii ei albaştri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când îşi amintea
de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un
purcel jigărit şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă... Dragostea e
numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu
gândurile după Ana...”; „ – Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l
sileşti! [...] – Poţi să-l sileşti? Ai cum să-l sileşti? [...] –Pot, domnişorule! izbucni
Ion aspru, cu ameninţare în glas.”
Deşi Titu Herdelea va avea impresia că este vinovat pentru decizia lui Ion, această
idee este prezentă în mintea personajului chiar de la început, fiul învăţătorului nu
face altceva decât să i-o amintească: „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi
dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica... dar Florica e mai săracă decât
dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe.” Când intră în posesia pământului,
Ion se vede „mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o
ceată de balauri îngrozitori”. Chiar şi pământul, faţă de care se simţise „mic şi slab
cât un vierme pe care-l calci în picioare”, pare acum a se clătina şi „a se închina în
faţa lui”.
Metamorfoza personajului este evidentă şi este subliniată indirect prin prezentarea
gesturilor care arată siguranţa şi mândria de sine: „Pe uliţă umbla cu paşi mai mari
şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi
avere.” Familia pe care şi-o întemeiază va fi însă neglijată, îşi va determina soţia să
se sinucidă şi îşi va lăsa copilul să moară. Nu durerea pierderii soţiei îl copleşeşte
pe Ion, ci teama că legătura sa cu pământul s-ar putea rupe prin moartea copilului
bolnav.
Scena în care Vasile Baciu şi Ion, răspunzători de moartea Anei, se privesc stând
de o parte şi de alta a coşciugului este sugestivă şi are caracter anticipativ:
„Privirea socrului său era ca a unui şarpe uriaş ce-şi ameţeşte prada înainte de a o
înghiţi. În ochii lui însă, Ion citi mai ales o întrebare, întâi întuneacoasă, apoi
limpede ca lumina zilei: «Unde-s pământurile?... În pământ se duc toate
pământurile...»”
Dacă în acţiunea de dobândire a pământului, Ion se dovedise lucid, calm,
controlându-şi acţiunile, gesturile, acum, ameninţat de pierderea lor, acţionează
încrâncenat, dezorganizat. Moartea copilului redeschide lupta pentru pământ dintre
Ion şi Vasile Baciu, dar şi paisunea pentru Florica: „Ce folos de pământuri, dacă
cine ţi-e drag nu-i al tău?”.
Deşi la începutul romanului iubirea lor este una îngăduită, în final situaţia se
schimbă deoarece Florica este căsătorită acum cu George. Obsesia pentru Florica
ia locul obsesiei pentru pământ, ajunge la concluzia că nimic nu are valoare fără
cineva alături. Prin dorinţa de a o cuceri pe Florica, Ion încalcă din nou legile
morale ale colectivităţii, dar mai ales înfruntă din nou destinul. El îşi doreşte totul:
pământurile şi pe Florica, uitând de echilibru şi măsură, însă sancţiunea pe care o
va primi este definitivă. Florica îi acceptă dragostea, dar totul se va sfârşi tragic
prin uciderea lui Ion de către George Bulbuc.
Destinul său este circular, se întoarce de unde a plecat, la sărăcie, la iubirea
pentru Florica. Vinovat de propria-i dezintegrare morală, răspunzător de moartea
Anei, de distrugerea căminului Floricăi, este pedepsit. Urmărind evoluţia lui Ion,
scriitorul sugerează că iubirea lui pentru pământ este înnăscută, în consecinţă,
destinul lui se află implacabil sub semnele tragicului deoarece acţiunile, faptele şi
gesturile sale îi pregătesc sfârşitul tragic. Sfârşitul său violent nu e deloc
surprinzător, agonia lui este descrisă detaliat: „Se gândea însă numai la băltoaca
în care se bălăcea, carel scârbea şi din care vroia să scape cu orice preţ.”, ultimul
său gând este: „Mor ca un câine!”