TEMA XIV

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

1. Noţiunea de cauză care înlătură răspunderea penală

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt cauze acele stări, situaţii, prevăzute
expres de lege, posterioare comiterii infracţiunii şi care au ca efect neexecutarea
pedepsei prevăzută de legea penală pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii
prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu trebuie să fie confundate cu cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei. Cauzele care înlătură răspunderea penală se
aplică atunci când pentru fapta săvârşită legea penală prevede aplicarea unei pedepse
penale, deci există răspundere penală, dar sunt înlăturate consecinţele penale ale
faptei. Fapta îşi păstrează deci caracterul penal. Făptuitorul este înregistrat în cazierul
judiciar cu infracţiunea săvârşită. Spre deosebire de cauzele care înlătură răspunderea
penală, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, fac ca fapta să nu fie considerată
infracţiune şi deci cel ce a săvârşit fapta cu caracter penal nu va avea cazier judiciar,
întrucât se consideră, datorită voinţei legiuitorului, că nu a fost săvârşită o infracţiune,
cu toate că fapta a fost comisă.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt cauze generale, deoarece privesc, în
principiu, orice infracţiune. Unele au efect în baza dispoziţiilor din Codul penal (de ex.,
prescripţia răspunderii penale), altele presupun intervenţia organelor de stat (de ex.,
amnistia, graţierea).
Motivaţia adoptării instituţiei înlăturării răspunderii penale
În împrejurările ce sunt considerate cauze ale înlăturării răspunderii penale, prin
politica penală a statului, se apreciază că utilitatea pedepsei penale nu mai este de
actualitate, ori efectul pedepsei s-a diminuat foarte mult, în principal, prin trecerea unui
interval mare de timp (de ex., în cazul prescripţiei) sau datorită anumitor relaţii
personale existente între victimă şi făptuitor (de ex., rudenia apropiată), ori din alte
considerente ce ţin de voinţa victimei (de ex., gestul pe care victima îl face de a-l ierta
pe făptuitor prin nedepunerea unei plângeri prealabile ori prin împăcarea intervenită
între victimă şi făptuitor).

1
 2. AMNISTIA
2.1. Noţiunea de amnistie
Amnistia este un act de clemenţă al legiuitorului, prin care se înlătură răspunderea
penală, executarea pedepsei şi alte consecinţe produse prin condamnare, pentru
infracţiuni care au fost săvârşite până la data publicării legii de amnistiere în Monitorul
Oficial. Uneori, efectele reale pe care urmează să le producă legea de amnistiere sunt
condiţionate de anumite cerinţe de ordin personal. Astfel, Decretul 147/1977 se referea
la minori şi tineri între 18-21 ani.
Amnistia nu înlătură caracterul infracţional al faptelor la care se referă şi nu poate
fi asemănată cu dezincriminarea1. Conform noului Cod penal, amnistia produce efecte
şi asupra măsurilor educative.
Art. 152 Cod pen. prevede:
(1) Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Dacă
intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi
celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se
restituie.
(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoanei vătămate.
2.2. Trăsăturile amnistiei
a) amnistia are caracter real, priveşte anumite infracţiuni, şi nu face distincţie, în
general, între diferite categorii de infractori. Unele legii de amnistie se referă şi la
criterii de ordin personal, excluzând de la beneficiul actului de clemenţă categorii de
infractori ca: recidivişti. Alteori actul de clemenţă exclude de la beneficiul efectelor
sale infractorii care au săvârşit anumite infracţiuni, cum ar fi tâlhării, omoruri, genocid
sau alte fapte de mare pericol social.
b) are un caracter obligatoriu pentru persoanele care se încadrează în prevederile
actului de clemenţă, dar şi pentru organele statului chemate să aplice prevederile legii
de amnistiere. Un astfel de caracter se produce datorită faptului că amnistia se acordă
prin lege, organele judiciare fiind obligate să o aplice. Infractorii, în principiu, nu pot
refuza beneficiul amnistiei. În situaţia în care persoana cercetată sau judecată nu
doreşte să beneficieze de prevederile legii de amnistie şi solicită să se continue
procesul penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia, organele judiciare au obligaţia
desfăşurării tuturor actelor procesuale şi procedurale necesare finalizării cauzei. În

1
I. Pascu, V. Drăghici - op. cit., p. 316.

2
 cazul în care se va stabili nevinovăţia persoana cercetată sau judecată va fi achitată, iar
în cazul în care se va stabili vinovăţia sa, va beneficia de efectele produse de amnistie.
c) este un act de clemenţă, iertare pentru anumite infracţiuni săvârşite într-un
anumit interval de timp. Este acordat de puterea legiuitoare, care a şi realizat
incriminarea faptei.
d) amnistia este corelată cu un act de politică penală, cu anumite evenimente
social-politice.
2.3. Felurile amnistiei
În literatura de specialitate, în interes didactic, amnistia a fost clasificată după
următorii factori:
a) în funcţie de starea de cuprindere, amnistia poate fi:
- amnistia cu caracter general, atunci când actul de clemenţă se referă la toate
infracţiunile săvârşite până la data adoptării sale, indiferent de natura şi de gravitatea
infracţiunii. În practica legislativă românească nu au fost adoptate legi de amnistie cu
efect general2;
- amnistie cu caracter special, atunci când actul de clemenţă nu se referă la toate
genurile de infracţiuni şi exclude de la efectele sale infracţiuni de anumite naturi
(omoruri, violuri, tâlhării ş.a.). Legile de amnistie adoptate în ţara noastră au acest
caracter.
b) în raport de condiţionarea prevăzută în legea de amnistiere:
- amnistia necondiţionată, este amnistia acordată fără ca în lege să fie prevăzută
vreo condiţie în privinţa efectelor pe care le produce. În astfel de cazuri în lege se
prevede, de regulă, că "se amnistiază toate infracţiunile săvârşite până la data de…" ;
- amnistia condiţionată, când este acordată sub rezerva îndeplinirii unor condiţii,
cum ar fi: un anumit cuantum al prejudiciului, prejudiciul să fi fost recuperat,
condamnatul să nu fie recidivist, condamnatul să fie minor, amnistia acordată numai
pentru infracţiuni săvârşite din culpă ş.a.
c) în funcţie de momentul adoptării actului de clemenţă:
- amnistia intervenită înainte de condamnare, când actul poate fi adoptat în timpul
fazei de urmărire penală, în timpul judecăţii;
- amnistia intervenită după condamnare, adică după rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare şi până la data reabilitării de drept sau acordării
ei pe cale judecătorească.
2.4. Obiectul amnistiei
2
I. Pascu, V. Drăghici - op. cit., p. 316.

3
 Amnistia poate fi acordată numai pentru infracţiunile săvârşite până la data
menţionată în legea care o hotărăşte, pentru infracţiunile menţionate în acea lege.
Amnistia nu-şi va putea produce efecte şi asupra infracţiunilor săvârşite în ziua
publicării (apariţiei) legii ori săvârşite ulterior. În cazul infracţiunilor continue,
continuate sau de obicei, dacă epuizarea lor s-a realizat după data adoptării legii de
amnistie, efectele amnistiei nu se vor produce. Autorii unor astfel de fapte răspund
pentru ansamblul activităţii infracţionale.
2. 5. Condiţiile amnistiei
1. Amnistia se acordă faptelor săvârşite până la data adoptării actului de clemenţă.
2. Amnistia are în vedere şi condiţii care se referă la infracţiune sau infractori,
urmând ca acestea să fie stabilite şi verificate de către organele judiciare.
2. 5. Efectele amnistiei (art. 119 Cod pen.)
1. Înlăturarea răspunderii penale – dacă amnistia intervine înainte de pronunţarea
hotărârii de condamnare. Procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă s-a pornit nu se
mai pune în mişcare acţiunea penală, ori nu se mai trimite în judecată făptuitorul. Dacă
acesta a fost trimis în judecată, procesul va înceta. Un astfel de efect se extinde şi cu
privire la ceilalţi participanţi.
În caz de concurs de infracţiuni, efectul va opera numai cu privire la infracţiunile
amnistiate.
2. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoanei vătămate. Unele dintre aceste măsuri au în vedere protejarea persoanei
vătămate, dar şi a făptuitorilor. În privinţa protecţiei făptuitorului, sunt admise, totuşi,
anumite excepţii, cum ar fi luarea măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi,
care va putea fi aplicată, totuşi, de către instanţa de judecată.
3. Nu produce efecte în raport cu consecinţele civile ale faptei ce izvorăsc din
infracţiuni. Astfel, nu este afectat dreptul la despăgubire aparţinând persoanei
vătămate.
Dacă amnistia a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu
produce efecte asupra pedepsei complementare, întrucât ea se consideră executată în
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

3. PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

3.1. Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale
Art. 153 Cod pen. prevede că:
1) Prescripţia înlătură răspunderea penală.
4
 (2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul:
a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la
care au fost comise;
b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate urmate
de moartea victimei.
(3) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute
la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau
specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii.
Prescripţia înlătură şi executarea pedepsei, deoarece trecerea timpului face ca legea
penală să nu se mai aplice sau pedeapsa să nu se mai execute.
În doctrina penală3 prescripţia răspunderii penale a fost definită ca fiind stingerea
răspunderii penale prin trecerea unui anumit termen prevăzut de lege. Stingerea
răspunderii penale presupune înlăturarea dreptului statului de a trage la răspundere pe
cel care a săvârşit infracţiunea cât şi obligaţia celui vinovat de a suporta consecinţele
faptei comise.

3.2. Caracterele juridice ale prescripţiei răspunderii penale

- este o cauză extinctivă, de stingere a răspunderii penale şi de stingere a dreptului
statului de a-l mai pedepsi pe autorul faptei penale. Cauza stingerii dreptului statului
este justificată de trecerea timpului, care a avut efect educativ asupra infractorului, a
determinat pierderea interesului societăţii pentru pedepsirea autorului faptei şi
pierderea interesului victimei pentru a-l vedea pedepsit pe făptuitor.
- prescripţia răspunderii penale are un caracter real întrucât are în vedere fapta
săvârşită, dar şi un caracter personal, întrucât are în vedere şi prescrierea executării
pedepsei aplicată unei anumite persoane.

3. Cauze de neaplicare a pedepselor penale sau de neexecutare a hotărârilor

de condamnare aplicate infractorilor:
- autorul faptei nu a fost identificat;
- autorul faptei nu a fost prins;
- fapta nu a fost descoperită;
- autorul faptei a fost condamnat dar a dispărut.
Nu se înlătură, însă, caracterul penal al faptei şi nici existenţa ca antecedenţă
penală a condamnării care s-a prescris şi operează din oficiu.
3
I. Oancea - op. cit., p. 470, I. Pascu, V. Drăghici- op. cit., p. 321.

5
 3.4. Felurile prescripţiei penale;
- prescripţia răspunderii penale;
- prescripţia executării pedepsei.
A. Prescripţia răspunderii penale
Este o cauză care înlătură obligaţiile infractorului de a suporta consecinţele
comiterii infracţiunii după trecerea unui interval de timp.
Termenul de prescripţie constituie un element esenţial şi este determinat de natura
şi cuantumul pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu cuantumul
sau natura pedepsei care urmează a fi executată.
Pentru a opera prescripţia răspunderii penale trebuie să se împlinească următoarele
termene prevăzute în art. 154 Cod pen.:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care
nu depăşeşte un an sau amenda.
Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii
infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii
sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale
începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu
pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
Cursul prescripţiei răspunderii penale se poate întrerupe: prin îndeplinirea oricărui
act de procedură în cauză. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de
prescripţie.
Pentru a opera întreruperea, trebuie să fie îndeplinit un act de urmărire penală care
să fie comunicat învinuitului sau inculpatului (astfel se comunică arestarea preventivă,
punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală,

6
citarea persoanelor pentru ascultare în cadrul procesului penal etc.). Vor exista atâtea
întreruperi câte acte procesuale au fost efectuate succesiv şi la date diferite.
Actele care produc întreruperea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- se va realiza înainte de îndeplinirea termenului de prescripţie;
- să fie efectuate de organele judiciare competente;
- să fie întocmite valabil;
- să fie comunicate învinuitului sau inculpatului ori să fie realizate în prezenţa sa.
După efectuarea actului întrerupător, începe să curgă un nou termen de prescripţie,
având aceeaşi durată, fără a se ţine cont de termenele anterioare care au curs.
În caz de infracţiuni conexe sau subsecvente (tăinuire, nedenunţarea infracţiunilor,
favorizare), întreruperea prescripţiei nu se extinde şi la acestea dacă nu erau urmărite la
data când a avut loc actul întrerupător. Dacă, însă, infracţiunile conexe sunt cercetate
odată cu cele principale, întreruperea se referă şi la ele.

Prescripţia executării pedepsei nu operează pentru:

- infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care
au fost comise;
- infracţiunilor prevăzute la art. 188 (omor) şi 189 (omor calificat) şi al
infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.

4. LIPSA PLÂNGERII PREALABILE, RETRAGEREA ACESTEIA

ŞI ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR
4.1. Lipsa plângerii prealabile
De regulă, tragerea la răspundere penală a făptuitorului se face din oficiu, fiind un
drept al statului care este obligat să intervină când s-a săvârşit o infracţiune pentru
restabilirea ordinii de drept încălcată, recuperarea prejudiciului cauzat de făptuitor şi
tragerea la răspundere penală a infractorului. Uneori, însă, punerea în mişcare a acţiunii
penale are loc numai la manifestarea voinţei exprese a persoanei vătămate, manifestată
în formă scrisă prin plângere prealabilă. În aceste cazuri plângerea reprezintă o condiţie
pentru pornirea şi continuarea procesului penal. Retragerea plângerii duce la încetarea
de drept a procesului penal.
În anumite situaţii desfăşurarea unui proces public ar putea să producă victimei un
alt rău în afară de cel produs prin fapta săvârşită, cum ar fi de ex., cazul violului
săvârşit asupra unei femei măritate. Prin politica sa penală, statul a apreciat că se
impune ca în astfel de situaţii este mai bine ca victima să hotărască dacă este avantajos
7
pentru ea să se declanşeze procesul penal sau, prin răul pe care ar putea să-l producă şi
procesul pentru ea, ar fi mai bine să-l ierte pe făptuitor.
Prin instituţia plângerii prealabile, pentru infracţiunile expres prevăzute de lege,
persona vătămată are posibilitatea legală de a declanşa sau nu procesul penal, organele
judiciare fiind obligate să se supună voinţei persoanei vătămate. În cazul infracţiunilor
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură
răspunderea penală.
Lipsa plângerii nu înseamnă că fapta nu are caracter penal, întrucât plângerea nu
face parte din conţinutul infracţiunii.
4.1.1. Noţiunea plângerii prealabile
Rezultă că "plângerea", ca mod general de sesizare a organelor de urmărire penală,
nu se confundă cu "plângerea prealabilă". Deosebirea esenţială dintre ele constă în
faptul că "plângerea prealabilă" poate fi depusă la organele judiciare numai de
persoana vătămată şi numai pentru anumite infracţiuni prevăzute în mod expres de
lege, iar "plângerea" poate fi depusă numai la organele de urmărire penală, şi de către
alte persoane în afară de persoana vătămată (prin mandatar, de către soţ, copilul major
pentru părinţi, de către reprezentantul legal al persoanei vătămate), în cazul săvârşirii
altor infracţiuni decât cele pentru care se poate depune plângerea prealabilă.
Pentru celelalte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale în
conţinutul cărora nu se prevede că persoana vătămată se poate adresa organelor
judiciare prin plângere prealabilă, sesizarea organelor respective se va face prin
celelalte moduri de sesizare (modurile generale), la care am făcut referire.
4.1.2. Condiţii privind plângerea prealabilă
Pentru ca plângerea prealabilă să-şi producă efectele prevăzute de lege, se impune
să fie respectate următoarele condiţii:
a) să fie prevăzută în norma de încriminare sau într-un alt articol de lege, ca
modalitate specială de sesizare a organelor judiciare în cazul infracţiunii concrete
săvârşite. Dacă nu există o asemenea prevedere, dar s-a săvârşit o infracţiune, vor
putea fi sesizate organele de urmărire penală prin celelalte moduri (generale) de
sesizare.
b) depunerea în scris a plângerii prealabile.
c) depunerea plângerii prealabile la organele judiciare numai de către persoana
vătămată (persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin
săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni).
8
 În situaţia în care fapta săvârşită a produs vătămare mai multor persoane, va fi
atrasă răspunderea penală chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine
numai de către una dintre ele. În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică
ce este reprezentată de făptuitor, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.
Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost
lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea
plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.
d) respectarea condiţiilor de formă a plângerii prealabile
e) introducerea plângerii la organele competente.
f) introducerea plângerii prealabile în termenul prevăzut de lege.

4.2. Retragerea plângerii prealabile

4.2.1 Noţiunea de retragere a plângerii prealabile
Conform art. 158 Cod pen., „Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la
pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile”.
Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la
care plângerea a fost retrasă.
Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, întrucât reprezintă un
act de voinţă al persoanei vătămate, căreia legiuitorul i-a permis să decidă dacă
declanşează procesul penal sau îl stopează. Retragerea plângerii prealabile trebuie să
fie explicită, adică declarată formal, să nu fi fost obţinută prin violenţă, ameninţare,
dol. În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în
mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă
este însuşită de procuror.
În doctrina penală4 retragerea plângerii prealabilă a fost definită ca fiind un act de
voinţă unilaterală al persoanei vătămate prin infracţiune, care, după depunerea
plângerii prealabile, necesară punerii în mişcare a acţiunii penale, revine asupra
acesteia, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre rămasă definitivă. Pentru
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se face
numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
4
I. Pascu, V. Drăghici - op. cit., p. 333.

9
 4.2.2. Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca plângerea prealabilă să înlăture
răspunderea penală:
- retragerea plângerii prealabile să fie expresă, să rezulte explicit voinţa părţii
vătămate de a renunţa la voinţa sa iniţială de a cere să fie tras la răspundere penală
făptuitorul. Retragerea plângerii prealabile se poate realiza în faţa organului judiciar
care soluţionează cauza (organul de urmărire penală sau instanţa de judecată).
- retragerea plângerii prealabile să fie totală şi necondiţionată, adică să privească
atât latura civilă, cât şi pe cea penală;
- retragerea plângerii prealabile să aibă loc până la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare şi să nu fie condiţionată de recuperarea prejudiciului sau de alte
solicitări din partea persoanei vătămate;
- retragerea plângerii prealabile să fie făcută de către toate persoanele vătămate şi
faţă de toţi participanţii în cazul pluralităţii de făptuitori sau de persoane vătămate.
Indivizibilitatea răspunderii penale este activă şi pasivă. Indivizibilitatea este activă în
cazul în care, prin acţiune (inacţiune) s-a adus atingere intereselor mai multor persoane
şi ea are loc chiar dacă plângerea s-a făcut ori s-a menţinut numai de către una dintre
ele.
4.3. Împăcarea părţilor
4.3.1. Noţiunea de împăcare a părţilor
Împăcarea părţilor reprezintă actul de înţelegere intervenită între persoana
vătămată şi infractor, de a pune capăt conflictului născut între aceştia ca urmare a
săvârşirii infracţiunii, înţelegere care înlătură răspunderea penală pentru infractor şi
consecinţele civile ale faptei5.
Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a
făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres [art. 159, alin (1) Cod pen.].
Rezultă că împăcarea părţilor este un act juridic bilateral care constă în înţelegerea
intervenită între persoana vătămată şi infractor, fie de a nu începe procesul penal, fie de
a-i pune capăt.

4.3.2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească împăcarea

Pentru a înlătura răspunderea penală, împăcarea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să aibă loc pentru cazurile prevăzute expres de lege;
5
C. Bulai, op. cit., p. 343.

10
 - să intervină între persoana vătămată şi infractor ori între reprezentantul persoanei
vătămate şi infractor când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu. Împăcarea, fiind un act personal, nu poate fi realizată prin mandatar sau
printr-un act autentic încheiat în faţa notarului.
Datorită caracterului personal al împăcării, aceasta, în cazul participaţiei penale,
produce efecte numai cu privire la persoana făptuitorului în legătură cu care persoana
vătămată a înţeles să se împace şi nu şi cu privire la ceilalţi făptuitori, aşa cum se
întâmplă în cazul lipsei plângerii prealabile şi în cazul retragerii plângerii prealabile.
- persoana vătămată să aibă capacitatea de exerciţiu deplină pentru a-şi da seama
de consecinţele actului său. Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrâns se pot împăca
cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea poate fi realizată de
către reprezentanţii lor legali.
- împăcarea să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Împăcarea părţilor, pe lângă
înlăturarea răspunderii penale, stinge şi acţiunea civilă. De aceea, organul judiciar are
obligaţia de a atenţiona persoana vătămată că în situaţia în care consimte să se împace
cu infractorul, bunăvoinţa sa se răsfrânge şi asupra prejudiciului pe care l-a suferit prin
fapta săvârşită.
- împăcarea să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii în
cauza respectivă. Împăcarea nu poate fi revocată.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau
convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită
între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce
efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.

11