PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE

Importanţă

Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, meşteşugul vindecării suferinţelor umane nu s-a putut despărţi de plantele
medicinale. Până în urmă cu un veac, aproape toate “leacurile” folosite de om erau de origine vegetală. Treptat,
“sita ştiinţei” a separat ce este folositor şi ce nu din cunoştinţele medicinii populare.

Vechile civilizaţii umane şi-au adus fiecare, contribuţia la cunoaşterea şi utilizarea unui număr tot mai mare de
plante medicinale. Numeroşi învăţaţi antici şi din evul mediu au cunoscut şi au consemnat în scrierile lor însuşirile
medicinale şi modul de utilizare a numeroase plante.
În antichitate, referiri la plantele medicinale se întâlnesc în scrierile lui SEN NONG (2.784 î.e.n.), în China, în
cărţile sfinte ale Indiei (celebrele „Vede”), în papirusurile egiptene (papirusul Ebers etc.), în lucrările unor naturalişti şi
medici antici din Grecia (HIPOCRATE “părintele medicinii”, ARISTOTEL, TEOPHRAST – “părintele botanicii",
DIOSCORIDE etc.) şi de la Roma (PLINIUS, CELSIUS etc.); lucrările lui GALEN (medic şi farmacist grec, care a
trăit la Roma de la 30 de ani, considerat ultimul mare medic al antichităţii) s-au ocupat în mod special de fitoterapie, el
a pus bazele studiului preparării medicamentelor fiind numit “părintele farmaciei”.
În perioada Renaşterii, între savanţii de renume care s-au ocupat şi de plantele medicinale, amintim pe
THEOPHRASTUS PARACELSUS (1.493 – 1.541), apoi ALBRECHT VON HALLER (1708 - 1777) etc.
PARACELSUS arăta că nu planta întreagă, ci substanţa activă ce o conţine este cea care vindecă, numind acea parte
activă “arcanum” sau “quinta esentia”, conturând noţiunea de “principii active”.
Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi cunoaşterea substanţelor active (principii active) din plante.
Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai mult pe utilizarea fitoterapiei (tratamentul cu produse
farmaceutice obţinute din plante), limitând exploziva folosire a medicamentelor de sinteză în strictul necesar.
Fitoterapia constituie o reală posibilitate în terapeutica modernă, alături de chimioterapie, fizioterapie, electroterapie,
igiena alimentaţiei etc.
În zilele noastre, pe glob, circa jumătate din produsele farmaceutice au la bază plante medicinale, sau au
în compoziţia lor principii active extrase din plante (alcaloizi, glicozizi, uleiuri volatile etc.), fiind folosite
în tratamentul unor boli grave de inimă, stomac, sistem nervos etc. La acestea se adaugă produsele
utilizate la prepararea ceaiurilor şi în diverse industrii (alimentară, parfumerie şi cosmetică, a săpunurilor
şi detergenţilor etc.). Se apreciază că, la scară mondială, se folosesc astăzi în fitoterapia populară şi
“cultă” circa 20.000 de specii de plante medicinale şi aromatice, din care mai utilizate sunt circa 300 de
plante. În toată lumea, îmbogăţirea sortimentului de plante medicinale şi aromatice şi diversificarea
utilizării lor este în plin avânt.

1
 Referitor la vechimea folosirii plantelor “de leac” pe teritoriul României amintim doar că filozoful şi istoricul
grec HERODOT (484 - 425 î.e.n.) menţiona priceperea dacilor în folosirea plantelor pentru tămăduirea rănilor şi
durerilor. Sunt numeroase documente care atestă îndeletnicirea folosirii plantelor în lecuirea bolilor de către triburile
geto-dace care locuiau teritoriul ţării noastre. După cucerirea romană, cunoştinţele farmaceutice şi terapeutice ale
grecilor şi latinilor au completat tezaurul cultural dac. S-au statornicit, din vechime, relaţii durabile pe linia medicinii
populare între populaţiile din zona carpato- danubiano-pontică cu alte popoare indo-europene.
Preocuparea privind valorificarea plantelor medicinale şi aromatice din ţara noastră a căpătat un suport
ştiinţific recunoscut încă de la începutul acestui secol. Merită menţionat faptul că prima staţiune experimentală din
lume specializată în studiul plantelor medicinale a fost înfiinţată la Cluj, în anul 1904, punându-se, astfel, bazele
cercetării experimentale în domeniul plantelor medicinale şi aromatice din flora noastră. Botanişti, biologi, agronomi,
chimişti, farmacişti şi medici de prestigiu din ţara noastră şi-au legat numele de cunoaşterea şi valorificarea plantelor
medicinale şi aromatice.
Având condiţii foarte variate de climă şi sol, ţara noastră are o floră diversificată şi bogată. Din zona de
stepă şi până în cea montană se întâlnesc felurite specii ierboase şi lemnoase, plante care cresc spontan şi
un număr însemnat de plante cultivate. În scop medicinal şi aromatic, pentru nevoile interne şi pentru
export în ţara noastră se recoltează sistematic, în prezent, peste 150 de specii de plante.

Întreprinderea specializată "Plafar" se ocupă cu realizarea producţiei de materie primă vegetală din culturile de
plante medicinale şi din flora spontană, precum şi de prelucrarea primară a acestei producţii, cu excepţia celei care se
livrează în stare proaspătă industriei chimico-farmaceutice.
În România se cultivă peste 50 de specii de plante în scop medicinal şi aromatic, cu tendinţa de creştere, pe
măsura sporirii solicitărilor din partea industriei chimico-farmaceutice, a altor beneficiari interni şi a posibilităţilor de
stimulare şi de valorificare tot mai eficientă a acestor produse la export.
Suprafaţa cultivată cu plante medicinale şi aromatice în România crescut de la 1,4 mii ha în 1950, la 35 - 40
mii ha cât se cultivă în ultimii ani.
În acest capitol se prezintă cele mai importante plante medicinale şi aromatice cultivate în România.
Acestea se cultivă pentru anumite organe ale lor, care conţin substanţe active cu importanţă
medicamentoasă şi (sau) aromatice. Plantele medicinale şi aromatice cultivate reprezintă surse
inepuizabile de materii prime pentru industria de medicamente, alimentară, de arome, cosmetică, a
săpunurilor, coloranţilor, lacurilor etc. fiind apreciate şi datorită lipsei de toxicitate la folosirea
îndelungată. Unele plante (coriandrul, levănţica etc.) au utilizare mixtă (medicinală şi aromatică), altele
au numai utilizări terapeutice (degeţelul, mătrăguna etc.).

MENTA
Mentha piperita L.

2
 Engleză – apeppermint; Franceză – menthe poivree;; Germană – Pfefferminze; Spaniolă – menta
pimentada; Italiană – menta;
Rusă – miata perecinaia.

Produsul brut: Herba Menthae piperitae,

Folia Menthae piperitae

Importanţă. Materia primă o constituie frunzele sau planta întreagă de la mentă (Menthae folium sau
Menthae piperitae, respectiv Menthae herba) şi de la menta creaţă (Menthae crispae - folium, respectiv Menthae
crispae - herba), care conţin ulei volatil (0,5 - 3,50% din substanţa uscată), cu largi utilizări în industria medico-
farmaceutică, alimentară şi cosmetică etc. Menta intră în componenţa diferitelor ceaiuri medicinale. Uleiul volatil de
mentă are drept component principal mentolul iar cel de mentă creaţă carvona. După extragerea uleiului volatil,
deşeurile constituie un furaj valoros (pentru oi etc.), sau se pot utiliza ca îngrăşământ organic (după compostare).
Biologie. Menta (menta bună, izma bună - Mentha piperita L.) şi menta creaţă (Mentha crispa L.) sunt plante
ierboase, perene (fig. 10.6 după G. RÁCZ, A. LAZA, E. COICIU, 1970). Se recomandă cultivarea ca plante anuale,
însă, uneori, cultura se menţine doi (trei) ani. Speciile de mentă cultivate sunt hibrizi naturali, în general autosterili,
însă sunt şi biotipuri autofertile, deschizând noi posibilităţi în ameliorare, prin aplicarea hibridării sexuate.
Soiurile cultivate sunt: Columna (din 1974) şi Cordial (din 1989) din Mentha piperita; Mencris (din 1976) şi
Record (din 1992) din - Mentha crispa L.
Menta necesită un climat mai răcoros, suficient de umed, însă însorit.
Menta se cultivă în Ţara Bârsei, pe văile Oltului, Mureşului şi în Câmpia Banatului, iar prin irigare se poate
cultiva şi în Câmpia Română.
Raspandire
In general, cultura mentei este mult faramitata, aceasta ocupand, in foarte multe unitati, suprafete de

3
pana la 10 ha. Totusi, in ultimii ani, se contureaza o concentrare mai accentuata si in judetele din jurul
capitalei (Calarasi, Giurgiu, Ialomita).
Conţinutul de principii active:
Conţinutul de ulei volatil în iarba proaspătă este între 0,15-0,5%. Principalii componenţi ai uleiului
volatil sunt: mentolul (45-70%) mentonă (8-24%) şi mentofuranul. La M. crispa conţinutul de ulei volatil al
herbei proaspete este 0,15-0,45% iar principalul component este carvona 45-60%.
Utilizarea produsului brut:
Este stimulent al funcţiei digestive, antiseptic, antidiareic, antivomitiv, se foloseşte în dischinezie,
balonări, litiază biliară, afecţiunii renale, astenii, urticare etc. Uleiul volatil se foloseşte în industria pastelor
de dinţi a medicamentelor, băuturilor răcoritoare, licheorurilor, bomboanelor, gumei de mestecat, etc.
Sistematica:
Menta face parte din familia Labiatae, specia cultivată Mentha piperita L., care este un hibrid între
Mentha spicata L. şi Mentha aquatica L. în cultură sunt zonate soiurile Columna, Cordial, Cristal de Mentha
piperita şi Mencris şi Record de Mentha spicata.
Particularităţile biologice:
Plantă erbacee anuală, considerată de mulţi perenă.
Rădăcinile adventive fibroase provin dintr-un rizom orizontal lignificat.
Tulpinile subterane: din mugurii situaţi pe porţiunea lignificată a tulpinii de sub nivelul solului se
formează stoloni, care în funcţie de locul unde cresc sunt de două feluri: aerieni şi subterani. Stolonii apar la
începutul fazei de ramificare a tulpinii centrale cresc în lungime, trăiesc până anul următor când după ce dau
noi tulpini şi acestea se înrădăcinează mor.
Tulpinile aeriene sunt 4-unghiulare, erecte, puternic ramificate, înalte de până la 100 cm.

4
 Menta - Mentha piperita

Frunzele sunt opuse, ovat-lanceolate, până la lanceolate cu marginea limbului serată. Faţa superioară a
limbului este netedă iar cea inferioară are nervuri proeminente şi de culoare verde cu diferite nuanţe.
Pe partea dorsală se văd la lumină puternică nişte puncte mici aurii, acestea fiind glande oleifere.
Florile sunt grupate într-un spic campanulat cu cinci dinţi violacei şi o corolă violet deschisă formată din
patru lobi.
Înfloreşte în lunile iulie-august.
Fructul este format din 4 nucule mici, acoperite de caliciu persistent.

RELAŢIILE PLANTEI CU FACTORII DE VEGETAŢIE

5
 Cerinţele faţă de temperatură
Menta este o plantă care rezistă în perioada repausului relativ până la – 100C, iar dacă solul este
acoperit cu zăpadă , chiar şi la -25 0C. Totuşi, cele mai bune recolte şi cu cel mai ridicat conţinut de ulei
volatil se realizează în lunile călduroase.
Cerinţele faţă de umiditate
Necesită umiditate potrivită în toată perioada de vegetaţie. Umiditatea atmosferică ridicată favorizează
atacul de boli.
Cerinţele faţă de sol
Cele mai bune soluri pentru mentă sunt cele aluvionare şi turboase. Nu sunt indicate pentru cultura
mentei solurile nisipoase şi cele grele.
Zona de cultură
Cele mai favorabile bazine pentru cultura mentei la noi în ţară sunt în Banat, Braşov, Prahova şi
Buzău. Se mai poate cultiva şi în sudul ţării, în judeţele Teleorman şi Giurgiu.
Modul de inmultire
Menta este un hibrid steril, care in practica agricola se inmulteste exclusiv pe cale vegetala, prin
folosirea stolonilor subterani.
Uneori, in scopuri stiintifice, menta se inmulteste prin stoloni aerieni, prin inradacinarea butasilor tulpinali
sau chiar a frunzelor.

TEHNICA DE CULTIVARE

Amplasare culturii
Menta se cultivă după plante care eliberează terenul timpuriu,
lasă solul curat de buruieni şi bine aprovizionat cu elemente
nutritive, cum sunt leguminoasele pentru boabe, cerealele de
toamnă, borceagurile pentru fân, plantele prăşitoare şi culturile
legumicole timpurii. Nu se cultivă după lucernă, trifoi, porumb pentru boabe şi
culturi de graminee perene.
Fertilizarea culturii
Azotul, sporeşte producţia de masă vegetativă şi se recomandă aplicarea a câte 50-70 kg/ha s.a., pe
solurile sărace se pot aplica 120-160 kg/ha s.a, administrate primăvara devreme, pe zăpadă sau în două
reprize, prima înainte de desprimăvărare şi a doua la începutul ramificării

6
 Fosforul, doza recomandată este de 50-80 kg/ha s.a., aplicate sub ultima discuitură, care este
premergătoare plantatului.
Potasiul, se aplică în doză de 35-60 kg/ha s.a., prin încorporare împreună cu fosforul.
Gunoiul de grajd ,se aplică pe solurile sărace în doză de 25-30 t/ha, încorporat sub arătura de bază.
Lucrările solului
Se fac în funcţie de umiditatea din sol , gradul de îmburuienare şi planta premergătoare.
Dacă după recoltarea premergătoarelor timpurii solul este uscat, se face o lucrare cu discul la
adâncimea de 6-8 cm, urmând ase efectua arătura de bază la 28-30 cm când umiditatea permite.
După premergătoarele târzii, se face direct arătura la 28-30 cm. Până în toamnă terenul se menţine
curat de buruieni prin discuiri repetate.
Primăvara patul germinativ se pregăteşte prin 1-2 lucrări cu combinatorul.
Tehnica plantatului
Perioada de plantare este toamna ,în luna octombrie, când se
realizează temperaturi sub 200C.
Densitatea este de 70.000 plante la hectar (cel puţin 40.000),
pentru realizarea căreia se foloseşte o cantitate de 1.000 – 1.200 kg/ha
stoloni fasonaţi. Se poate face şi plantarea mecanizată prin adaptarea
maşinii de plabtat răsaduri MPR-5.
Adâncimea de plantare este de 12-15 cm , stolonii se aşează câte 1-3 pe fundul rigolei, în şir continuu,
avânduse grijă să se suprapună cu ¼ din lungime.
Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor. Se face prin praşile şi pliviri.
Se pot aplica erbicidele Gesagarde 50 (5 - 7 kg/ha) sau
combinaţia Lasso + Gesagarde (7 + 5), primăvara înaintea
răsăririi plantelor.
Toamna se face o arătură de acoperire, la culturile care
se menţin doi ani.
În anul al doilea, primăvara, se grăpează pentru nivelare, iar după răsărirea plantelor se fac praşile
mecanice între rânduri, pentru refacerea rândurilor şi pliviri pe rând.
Combaterea bolilor si a dăunătorilor.
Bolile: Rugina (Puccinia menthae Pers.), nu se recomandă combarerea chimică ci doar respectarea
strică a măsurilor preventive (stoloni sănătoşi pentru plantare, plantarea de toamnă, soiuri rezistente,
cultivarea mentei ca plantă anuală).
Ofilirea (Verticillium albo-atrum, var. menthae), se combate prin măsuri expuse la rugină.

7
 Făinarea (Erysiphe cichoracearum), se combate prin aceleaşi măsuri de combatere descrise mai sus.
Dăunătorii: puricele mentei (Lagitarsus licopi), păduchii de frunze (Aphis menthae), gândacul verde al
menthei (Chrysomela menthastri), şi cicada (Mcrosteles laevi şi Empoasca spp). se combat prin tratamente
cu Decis 2,5 CE (0,05%), Fastac (0,02%), Sumi-alfa (0,02%). Menţionăm că aceste produse au remanenţă
redusă.
Irigarea mentei în zonele de sud şi est, sporeşte producţia cu 100%. În funcţie de regimul pulviometric
din perioada de vegetaţie, se recomandă să se aplice 3-5 udări, folosindu-se 250 – 300m 3 apă/ha în faza de
ramificare a plantelor şi 500 – 600 m3/ha în perioada de la începutul butonizării până la înflorire. După prima
recoltare se mai aplică 2-3 udări pentru a realiza recolta a doua.
Momentul recoltării
În funcţie de destinaţia producţiei, se recoltează herba (cosire în faza de înflorit 50 - 75% a plantelor),
respectiv frunzele, când au 5 - 6 cm lungime (în mai multe etape, primele două cu mâna, iar a treia prin
uscarea plantelor cosite la începutul înfloririi), pe timp însorit, călduros, între orele 10 - 14.
Se obţin 10 - 20 t/ha “herba proaspătă” respectiv 2,5 t/ha “herba uscată” sau 1.000 – 1.300 kg/ha
frunze uscate.
CALENDARUL RECOLTĂRII

Nr. Specia Luna

III IV V VI VII VIII IX X XI
crt.
1 MENTA F F;H F;H F;H F

Păstrarea recoltei
Produsul se usucă pe cale naturală (în şoproane, poduri sau încăperi curate, bine aerisite şi uscate) sau
artificial la 35°C. Randamentul la uscare este la frunze de 6 : 1, iar la “herba” de 4 :1.
Producţia. Se obţin 10 - 20 t/ha “herbaproaspătă” respectiv 2,5 t/ha “herbauscată” sau 1.000 –
1.300 kg/ha frunze uscate.

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Leon Sorin Munteanu, Ioan Borcean, Mihai Axinte, Gheorghe Valentin Roman –
Fitotehnie- 2001
2. Bojor, O., Alexan, M., Plante medicinale şi aromatice de la A la Z. Editura Recoop, Bucureşti, 1983.
3. Bîltenu, Gh., Bârnaure V. Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti, 1979.
4. Bîltenu, Gh., Bârnaure V. Fitotehnie, vol. I, Editura Ceres, Bucureşti, 1989.
5. Bîltenu, Gh., Salontai. Al., Vasilică, C., Bârnaure V., Borcean I., Fitotehnie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991.
6. Bîltenu, Gh., Fitotehnie, vol 2., Editura Ceres, Bucureşti, 1993.
7. Bârnaure V. Fitotehnie, Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu, Bucureşti,
8. Coiciu, E., Racz, C. Plante medicinale şi aromatice. Editura Academiei Bucureşti, 1962
9. Cojocaru. C., Borcean I. Curs de Fitotehnie. Institutul Agronomic Timişoara, 1978.
10. Leon Sorin Munteanu, Ioan Borcean, Mihai Axinte, Gheorghe Valentin Roman –Fitotehnie- 2001

WEBOGRAFIE

9
1. http://larix.ro/PLANTE/menta.htm

2. http://www.uni-graz.at/~katzer/germ/Ment_pip.html

3. http://plantemedicinale.lx.ro/#menta

10