UNIVERSITATEA MULTICULTURALĂ

STEREOTIPII RASIALE ÎN CULTURA AMERICANĂ

Raluca Mihaela GHENŢULESCU

Universitatea Tehnică de Construcţii, Bucureşti

La întrebarea „Ce este identitatea?”, se pot da nenumărate răspunsuri, fără

ca vreunul dintre ele să aibă pretenţia exhaustivităţii. Cu toate acestea, din raţiuni
didactice, în definiţie se iau, de regulă, în considerare numai câteva elemente, so-
cotite esenţiale: sexul, rasa, clasa socială, naţionalitatea şi religia.
Privită din perspectiva teoretică, preferată în general de şcolile europene,
identitatea se defineşte fie ca totalitatea particularităţilor umane care nu se pot
modifica în timp (i.e. rasa), conform unei abordări esenţialiste, fie ca sumă a car-
acteristicilor fluctuante ale unui individ, aşa cum sunt religia şi orientarea sexuală,
conform unei abordări non-esenţialiste (cf. K. Woodward).
Dintre toate trăsăturile definitorii ale omului, rasa este cea care îl face să fie
catalogat în primul rând ca reprezentant al unei anumite categorii şi abia în al doi-
lea rând ca individualitate.
Teoriile cu privire la rasă au apărut în sec. al XVIII-lea, dar termenul „rasism”
este relativ recent, fiind consemnat pentru prima dată în 1936, în The Oxford Eng-
lish Dictionary, unde este definit ca doctrină a diferenţelor dintre rase, promovând
superioritatea rasei albe asupra celorlalte rase, şi ca politică de discriminare sau de
segregare a unei minorităţi rasiale.
În ceea ce priveşte opiniile asupra unei anumite rase, trebuie făcută distincţia
între prejudecată şi discriminare. Dacă prima se referă la felul în care majoritatea
priveşte un anumit grup rasial, cea de-a doua indică un anumit mod de comporta-
ment, în care prejudecata asupra unui grup rasial influenţează acţiunile majorităţii,
în detrimentul acelui grup.
Conform clasificării lui Davidson, cu care se operează astăzi în învăţământul
universitar american, există trei tipuri de rasism: individualizat, instituţional şi ideo-
logic. Didactic vorbind, cel individualizat presupune folosirea unui limbaj cu tentă
rasistă în cadrul unor discuţii publice, cel instituţional promovează politici, prac-
tici şi forme discursive rasiste în cadrul instituţiilor publice, iar cel ideologic oferă
sprijin intelectual pentru încetăţenirea credinţei în superioritatea rasei albe asupra
celorlalte rase. Stereotipiile rasiale reprezintă instrumentele acestui al treilea tip de
rasism, mijloacele lui de reprezentare, care includ sisteme simbolice de producere
a sensurilor cu ajutorul unui set fix de imagini caracteristice, global, pentru celelalte
rase, în opoziţie cu albii.
Construct ideologic frecvent adus în discuţie în cadrul relaţiilor intercultura-
le, termenul „stereotip” denumeşte o formă imuabilă de reprezentare a unei cate-
gorii, care, fără a defini strict realitatea, este ajustată după necesităţile unei anumite
societăţi de a deţine controlul asupra unei minorităţi.
Cauzele care au condus la apariţia stereotipurilor rasiale au fost atât de natură
sociopolitică, cât şi de natură psihologică. În sec. XVI-XVII, peste patru sute de mii
de africani au fost aduşi în America, pentru a spori forţa de muncă a Lumii Noi. Pen-
tru ca aceştia să poată fi dominaţi de stăpânul alb, a apărut necesitatea creării unui
sistem complex, care include atât aparatul legislativ (stăpânul avea drept de viaţă
197
INTERTEXT
şi de moarte asupra sclavilor săi), cât şi sistemul simbolic, ideologic, prin care negrii
trebuiau să fie convinşi că sunt inferiori albilor şi că trebuie să se supună acestora.
Mecanismele reprezentării negrilor în cultura americană sunt extrem de sofisticate,
fiind rezultatul unui îndelungat proces de subordonare şi opresiune. Cel mai impor-
tant mit sclavagist este cel al negrului ca om exclusiv instinctual, animalic, dominat
de „păcatele cărnii”, de instincte sexuale şi agresive; de aici, imaginea de brută a
bărbatului negru şi cea de femeie promiscuă, lipsită de feminitate şi de sentimente
materne a femeii de culoare. Lupta maniheistă dintre raţiune, aparţinând în exclusi-
vitate albilor, şi instincte, definitorii pentru negri, se încheie întotdeauna cu victoria
elementului raţional, căruia negrul inferior, subuman trebuie să i se supună (imag-
inea stereotipă a luptei dintre raţiune şi instincte este preluată de la Platon, care în
Phaedros arată că instinctele - văzute metaforic ca nişte cai - trebuie stăpânite de
raţiune, în calitatea ei de „vizitiu”).
În afară de această cauză sociopolitică, există una şi mai importantă, care este
intens studiată în universităţile americane, deopotrivă din perspectivă sociologică
şi antropologică. Stereotipurile iau naştere în cadrul dinamicii sociale a indivizilor
aflaţi înauntrul sau în afara unui anumit grup social. Oamenii, ca oricare altă specie,
au nevoie să aparţină unui anumit grup social (în piramida trebuinţelor umane,
această necesitate de apartenenţă la o comunitate ocupă o poziţie-cheie). În para-
lel cu acest spirit gregar, ei manifestă şi o trebuinţă inversă, aceea de a se disocia de
tot ceea ce este diferit de ei; de aici, apariţia xenofobiei, a ideii că tot ceea ce este
străin este şi rău, periculos şi, prin urmare trebuie fie exterminat, fie supus. Fiecare
persoană îi vede pe cei din propriul grup ca indivizi, dar pe ceilalţi, din celelalte
grupuri, ca o masă nediferenţiată; de aceea, tuturor „străinilor” li se aplică aceleaşi
stereotipuri, indiferent de cât de diferiţi sunt între ei (de exemplu, după cum arată
Douglas într-un studiu dedicat problemei diferenţelor rasiale din cadrul societaţii
americane, un negru şi un hispanic vor fi caracterizaţi de către un american aproxi-
mativ în acelaşi fel, făcându-se abstracţie de particularitaţile rasiale ale fiecăruia).
Aşadar, prejudecata rasială funcţionează în sensul păstrării integrităţii şi poziţiei
grupului dominant.
Una dintre autoarele preferate de feministele americane, care au inclus-o în
programele obligatorii de la toate secţiile umaniste ale universităţilor din Statele
Unite, Simone de Beauvoir, în Al doilea sex, arată că nici o colectivitate nu se poate
defini pe sine fără a se raporta la „Celălalt”, deoarece fiecare subiect are nevoie de
un termen de comparaţie, de un punct de referinţă, pentru a se autocaracteriza.
Identităţile sunt definite astfel prin marcarea diferenţei, care constă în folosirea
unor sisteme simbolice de reprezentare a ambilor termeni ai comparaţiei (atât a
majorităţii, cât şi a minorităţilor), precum şi a unor forme de excludere socială a ce-
lor care sunt diferiţi prin înfăţişare sau prin cultură, fiind catalogaţi drept „Celălalt”.
Odată cu apariţia structuralismului, studiile dedicate relaţiei majoritate-mi-
noritate au sporit ca număr, deoarece acest raport implică o serie de opoziţii bi-
nare atât de apreciate de către structuralişti. În acest sens, sunt de remarcat studiile
antropologice ale lui Levi-Srauss, în care sunt discutate raporturile natură-cultură,
femeie-bărbat, identitate-diferenţă, în care fiecare termen capătă sens doar prin
opoziţie cu celălalt. Ca poststructuralist, Derrida complică aceste analize binare,
dând prioritate primului termen şi considerându-l pe cel de-al doilea ca negativ
sau derivat. De exemplu, el discută categoria „femeie” ca lipsă/ negare de falus,

198
 UNIVERSITATEA MULTICULTURALĂ
consolidând astfel natura falocentrică a discursului occidental. În aceiaşi termeni,
„negru” este definit ca negativ al conceptului de „alb”, având exact trăsăturile opuse
acestuia, deci fiind catalogat ca malefic, impur, agresiv, inferior.
Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai interculturalităţii, Edward Said,
priveşte imaginea negrului în cultura americană din perspectiva noţiunii de orien-
talism, opusă, în chip structuralist, celei de occidentalism. În discursul occidental,
negrul este văzut întotdeauna ca „altul”, ca „străinul” nedorit şi potenţial răufăcător
(fiind perceput ca o ameninţare, trebuie controlat, forţat să se supună). Davidson
completează această idee, aducând în prim-plan câteva aspecte ale simbolisticii
iudeo-creştine, în care albul reprezintă binele, inocenţa, lumina, tot ceea ce este
încărcat cu valenţe pozitive, în timp ce negrul sugerează răul, păcatul, întunericul,
într-un cuvânt, negativul; lupta maniheistă dintre bine şi rău, dintre lumină şi în-
tuneric este simbolizată de contrastul dintre alb şi negru. În ideologia occidentală,
albul reprezintă ideea de modernitate, raţiune, ordine, stabilitate, în timp ce negrul
sugerează înapoierea, iraţionalitatea, haosul şi violenţa; această reducere a unei
problematici complexe la nişte categorii bine delimitate trădează preferinţa pentru
stereotip a gândirii occidentale, vizibilă în literatura americană.
În America, albii au încercat de-a lungul timpului să justifice stereotipizarea
imaginii negrilor prin oferirea unor date statistice. Mitul sclavagist al negrului ca
individ înapoiat a fost susţinut, cu pretenţii de ştiinţificitate, la începutul secolului
al XX-lea, de către frenologi, care au arătat că volumul creierului unui negru este
mai mic decât cel al unui alb. Chiar şi studii recente sunt la fel de părtinitoare; de
exemplu, o statistică din 1992 arată că 55% dintre cei arestaţi pentru crimă, furt sau
viol sunt negri, iar peste jumătate dintre prostituatele din New York sunt de culoare
(aceasta susţine un alt mit din timpul sclavagismului, acela al promiscuităţii femeii
negre, care trebuia să fie exploatată sexual de către stăpânul alb).
În lucrarea sa, intitulată Stereotypes in Our Culture, George Allport prezintă
nişte studii efectuate de el asupra unor copii preşcolari, pentru a arăta că stereoti-
purile le sunt inoculate acestora de la o vârstă foarte fragedă. După ce li s-a spus că
Alladin era rău, leneş şi plin de vicii, copiii au fost întrebaţi de ce naţionalitate cred
că era acesta: negru, amerindian sau chinez. Majoritatea au răspuns cu convingere
că era negru, trădând astfel opinia pe care părinţii lor le-o inoculaseră cu privire la
persoanele de culoare. George Allport afirmă, de asemenea, că, sub influenţa freud-
ianismului, americanii îşi privesc propria societate ca pe un psihic imens, în care
ei înşişi sunt ego-ul, negrii sunt ID-ul, deci partea dominată de instincte sexuale
şi agresive îndelung refulate, iar evreii sunt superego-ul, conştiinţa care instituie
cenzura şi sublimează instinctele sexuale şi agresive în forţă creatoare (ca exemple,
sunt menţionate numele numeroşilor impresari evrei care au călăuzit paşii marilor
interpreţi de jazz de culoare).
Reacţiile afro-americanilor la stereotipurile impuse de populaţia majoritară
sunt foarte diverse. Una dintre aceste reacţii este acceptarea pasivă a imaginii nega-
tive care li se creează şi comportarea în conformitate cu ea. Astfel, Frantz Fanon, un
scriitor american de culoare, interiorizează gândirea stereotipă a albilor cu privire la
poporul său şi, într-una din scrierile sale, afirmă: „Negrul este un animal, negrul este
rău, negrul este meschin, negrul este urât” (Fanon, 112).
O altă posibilitate de a aborda imaginile stereotipe create de albi este gener-
alizarea lor. Apelând la argumentul religios ca la un factor foarte important pentru

199
INTERTEXT
un astfel de demers, autorii de culoare încearcă să arate că trăsăturile negative nu
sunt caracteristice numai negrilor, ci tuturor oamenilor, pentru că, potrivit Vechiului
Testament, omul s-a născut din păcat, deci este supus greşelii.
Cea mai interesantă perspectivă asupra stereotipurilor o constituie recon-
textualizarea lor: ceea ce este considerat negativ de către albi este valorizat ca
pozitiv de către negri. Prin aşa-numita strategie oblică, Toni Morrison, deţinătoare
a Premiului Nobel pentru Literatură (1993) şi una dintre cele mai de succes scri-
itoare americane contemporane, deturnează toate stereotipurile proprii gândirii
albilor cu privire la negri (mitul brutei, al femeii promiscue, al mamei denaturate)
şi le prezintă drept calităţi prin care cei de culoare se fac remarcaţi în lumea albilor.
Astfel, de la o cultură a ruşinii, în care negrii îşi asumau un statut inferior în societa-
tea americană, se trece la o cultură a mândriei, în care trăsăturile privite anterior ca
defecte sunt valorizate acum ca elemente definitorii pentru o rasă superioară. Din
perspectiva interculturalităţii, un asemenea demers nu poate aduce decât benefi-
cii, răsturnând scara de valori dintr-o anumită cultură şi lărgind orizontul celor egal
implicaţi în relaţiile interculturale.
Rolul pe care literatura l-a avut de-a lungul timpului în susţinerea gândi-
rii stereotipe a fost unul notabil, deoarece controlul asupra unei minorităţi nu se
obţine numai prin forţă, ci şi prin limbaj (literatura şi reprezentările textuale pot fi
considerate instrumente de control, ele manipulând felul în care cititorii văd lucru-
rile). În aşa-numitul joc al producerii de imagini, fiecare grup poate câştiga o poziţie
mai bună în structura societăţii (prezentând atrocităţile comise împotriva negrilor
ca pe o formă de înălţare a spiritului primitiv al acestora, albii îşi impun imaginea
de salvatori, de eroi civilizatori angajaţi, ca în reprezentările mitologice, în lupta cu
întunericul simbolizat de negri).
Privită în ansamblu, literatura creată de scriitorii americani albi până la în-
ceputul secolului al XX-lea se caracterizează prin monolitism în ceea ce-i priveşte
pe negri, în sensul că personajele de culoare nu sunt prezentate ca indivizi, ci ca
exponenţi ai unei comunităţi inferioare şi iraţionale; negrul nu este privit ca un om,
ci ca un obiect de schimb, ca o unealtă sau, mai rău, ca un simplu animal de povară.
La Edgar Allan Poe, de pildă, el este asociat cu răul şi cu moartea, principalele el-
emente ale Romantismului gotic valorificat de către acest scriitor. Herman Melville
dă negrului sensul calvin al păcatului originar şi al răului înnăscut în om, aflat în
permanentă luptă cu binele, cu Creaţia, simbolizată de albul strălucitor al balenei
uriaşe. Mark Twain îi priveşte pe negri cu mai multă simpatie, dar, deşi personajul
său este bun prieten cu unii dintre ei, nu uită niciodată de diferenţa de statut şi
vorbeşte despre opoziţia fundamentală dintre stăpân şi sclav.
Interesul scriitorilor pentru negri a crescut după Primul Război Mondial,
când gustul pentru exotic duce la abordarea unor subiecte legate de primitivul
fermecător, de negrul văzut ca un copil al naturii, plin de instincte şi de impulsuri.
După 1930, albii încearcă să schimbe radical viziunea asupra negrilor, privindu-i ca
pe nişte victime ale propriilor instincte, ca pe nişte fraţi neînţeleşi. Astfel, William
Faulkner, în Absalom, Absalom!, pune în discuţie mitul sexualităţii incontrolabile a
negrilor, care violează nu din plăcere, ci dintr-o necesitate imposibil de stăpânit,
idee preluată şi de către Toni Morrison, care va transforma sexualitatea debordantă
într-un element identitar major al rasei sale.

200
 UNIVERSITATEA MULTICULTURALĂ
Literatura americană postbelică privitoare la negri este realistă, obiectivă,
nemaifiind marcată de stereotipuri, ci oferind o imagine cât mai autentică a ne-
grului în societatea americană. După cel de-al Doilea Război Mondial, au apărut
modificări de teme, atitudini şi mentalităţi, scriitorii concentrându-se asupra descri-
erilor realiste ale vieţii de zi cu zi.
Pentru a avea o imagine corectă din punct de vedere intercultural a reflectării
imaginii negrului în literatura americană, trebuie studiată deopotrivă şi literatura
scriitorilor afro-americani, care, deşi a avut o evoluţie mult mai sinuoasă, oferă un
bogat material studenţilor şi cercetătorilor interesaţi de problema relaţiilor inter-
culturale dintre populaţia majoritară şi cea de culoare din Statele Unite.
La început, scriitorii negri s-au privit pe ei înşişi şi pe personajele lor ca pe
„Celălalt”. Până la începutul secolului al XX-lea, ei şi-au asumat poziţia de victimă;
ulterior, au început să glorifice imaginea negrilor şi să-i condamne pe albii care i-
au asuprit secole de-a rândul, culminând cu scriitorii de culoare interbelici şi post-
belici, care atribuie retardarea poporului lor sclaviei şi atrocităţilor comise de către
albi. În acelaşi timp, ei formulează teza potrivit căreia acest handicap cultural poate
fi depăşit cu ajutorul câtorva negri luminaţi care pot face concurenţă albilor pe
plan social sau politic şi care pot să-i educe şi pe semenii lor. De asemenea, ei sunt
convinşi că autenticitatea reprezentării negrilor nu poate apărea decât în operele
scriitorilor de culoare: „Dacă un negru poate să apară altfel decât ca un clovn sau ca
un servitor, el trebuie să fie prezentat de un autor de culoare” (Gloster, 132).
În perioada interbelică, în timpul aşa-numitei Renaşteri a Harlemului, Ne-
grul Nou – construct identitar menit să distrugă tabuurile legate de rasă – îşi cere
egalitatea socială şi politică cu albii; ruşinea şi sentimentul culpei sunt înlocuite
acum cu ideea glorificării şi a mândriei de a aparţine acestei rase nobile, care duce
o viaţă lipsită de orice prejudecăţi sau inhibiţii. Reprezentanţii acestei mişcări vor,
de asemenea, să arate că în cultura africană există multe alte elemente importante,
în afară de măştile, jazzul şi muzica jungle, considerate de albi drept trăsături cul-
turale definitorii.
În timpul anilor ‘30, perspectiva universală asupra negrilor o domină pe cea
etnocentrică, accentul căzând acum pe valoarea umană a fiecărui individ, nu pe
problema rasială. Deşi per ansamblu atitudinea scriitorilor de culoare din această
perioadă nu este nici propagandistă, nici ultrarevoluţionară, negrul nemaifiind
considerat un outsider, ci un membru cu drepturi depline al societăţii americane,
accentele de revoltă nu lipsesc. În romanele sale publicate în perioada 1937-1940
– Blueprint for Negro Writers (1937), Uncle Tom’s Children (1938) şi Native Son (1940)
– Robert Wright îi acuză atât pe scriitorii albi, cât şi pe reprezentanţii Renaşterii Har-
lemului pentru modul impropriu de a-i prezenta pe negri; în opinia sa scriitorii de
culoare sunt la fel de vinovaţi de distorsionare ca şi cei albi, deoarece s-au străduit
să demonstreze numai că negrii sunt şi ei oameni, nu că sunt şi valoroşi, demni de
luat în seamă din punct de vedere cultural şi politic. Personajele lui Wright sunt
întotdeauna gata de acţiune, nefiind dispuse a suferi în tăcere ca predecesorii lor.
Turbulenţi, extrem de violenţi, eroii lui susţin teza că nu instinctele lor „rele” îi împ-
ing pe negri spre crimă, ci societatea albilor, în care, ca negru, nu eşti remarcat
decât după ce comiţi un delict (Bigger Thomas, „negrul rău” din Native Son, devine
„vizibil” în ochii albilor doar după ce omoară două femei albe). Căutarea sinelui într-
un mediu opresiv devine tema predilectă şi a altor scriitori de culoare ca James

201
INTERTEXT
Baldwin sau Ralph Ellison, care încearcă „să dezvăluie universaliile umane ascunse
sub plângerea unui om care este şi negru, şi american.” (Spillers, 74)
Mişcările pentru drepturile civile din anii ‘60 au deplasat ideea identificării
etnice dinspre stereotipurile impuse de albi către elementele specifice fiecărei
minorităţi în parte, accentul căzând de fiecare dată pe sentimentul mândriei şi
coeziunii grupului. Aceste atitudini le aparţin, în special, scriitoarelor de culoare,
care trebuie să-şi susţină drepturile atât ca femei, cât şi ca reprezentante ale
minorităţii afro-americane. Maya Angelou, Lucille Clifton, Alice Walker şi Toni Mor-
rison reuşesc să impună un nou tip de eroină, aflat în opoziţie cu imaginea negresei
promiscue. Acest tip de ficţiune afro-americană feministă este preocupat îndeose-
bi de politicile sexuale şi de efectele istorice ale rasismului asupra vieţii femeilor de
culoare. Din punct de vedere intercultural, sunt subliniate relaţiile dintre bărbatul
alb şi femeia de culoare, care iau adesea o întorsătură negativă din cauza stereoti-
purilor culturale înrădăcinate în mentalitatea fiecăruia şi pe care iubirea nu le poate
contracara.
Privită în ansamblu, imaginea negrului în cultura americană, deşi
stereotipizată secole de-a rândul, a reprezentat întotdeauna un punct de referinţă,
la care s-au raportat atât scriitorii albi, cât şi cei de culoare. Cercetată astăzi cu
mijloacele interculturalităţii, această imagine paradoxală poate fi cel mai bine
redată succint printr-o parafrază a cuvintelor lui Hemingway, care arăta că negrul
poate fi dominat, dar niciodată înfrânt, poate fi distrus, dar niciodată neglijat.

Referinţe bibliografice
1. Allport, George - Stereotypes in Our Culture, New York: Oxford University Press, 1995
2. Beauvoir, Simone de - Al Doilea Sex, Bucuresti: Editura Univers, 1998
3. Christian, Barbara – “The Race for Theory”, in Feminism, editat de Sandra Kemp si Judith
Squires, New York: Oxford University Press, 1997, pp. 69-78
4. Davidson, Cathy & Wagner, Martin, Linda (editori) - The Oxford Companion to Women’s
Writing in the United States, New York: Oxford University Press, 1995
5. Derrida, Jacques – Întrebări despre ziua de mâine: psihanaliză şi deconstrucţie (trad. Bogdan
Ghiu), Bucureşti: Editura Trei, 2003
6. Douglas, Susan – “The Black Image in the White Mind: Media and Race in America”, in
African- American Revue, ianuarie 2001, New York
7. Dyer, Richard – “White”, in Screen, volumul 29, numarul 4 (1988), pp. 44-65
8. Fanon, Frantz – “The Fact of Blackness”, in Black Skin, White Masks; New York: Grove Press,
1986, pp.109-149
9. Faulkner, William – Absalom, Absalom! (trad. Mircea Ivănescu), Bucureşti: Editura Univers,
1974
10. Gloster, Hugh M. – Negro Voices in American Fiction , New York: Russell & Russell Inc.,
1965
11. Gubar, Susan – Critical Condition. Feminism at the Turn of the Century, Washington:
Columbia University Press, 2000, pp. 16-21
12. Jaggar, Alison – “Love and Knowledge” in Feminism, editat de Sandra Kemp si Judith
Squires, Oxford University Press, 1997, pp. 54-68
13. Levi-Strauss, Claude – Anthropologie structurale, Paris: Plon, 1996
14. Murray, James & Bradley, Henry (editori) – The Oxford English Dictionary, Oxford: Clarendon
Press, 1936
15. Platon – Le banquet Phédre (trad. Emile Chambry), Paris: Garnier - Flammarion, 1964

202
 UNIVERSITATEA MULTICULTURALĂ
16. Said, Edward – Orientalism (trad. Ana Andreescu & Doina Lica), Timişoara: Editura Amar-
cord, 2001
17. Spillers, Hortense J. - Comparative American Identities: Race, Sex and Nationality in the
Modern Text, New York: Routledge, 1991
18. Woodward, Kathryn - Identity and Difference, Londra: Sage Publication, 1997, pp. 5 - 19

203