Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Gheorghe Lascu
O direcţie de cercetare în domeniul ştiinţelor umane, despre care se vorbeşte tot mai mult la
noi în ultimii ani, este imagologia, sau studiul reprezentărilor colective despre străin – despre
„celălalt” –, crista-lizate în stereotipii, clişee, imagini.
O constantă este totuşi punctul de plecare: noţiunea de „imagine”, care trebuie luată în sens
figurat, şi nu de imagine reală, fotografică, a realităţii străine. Imaginea „imagologică” este o
reprezentare concentrată, simplificatoare, realizată sub forma clişeului, a stereotipului. Ne
aflăm, din acest punct de vedere, pe terenul psihologiei, unde imago este o reprezentare, o
construcţie mentală. Să notăm în trecere că pentru stu-diul imaginilor reale, conforme cu
realitatea, menite să ajute la diagnosticare şi tratament, medicina foloseşte termenul de
„imagistică”.
Poli-stereotipia poate proveni şi din reflectarea aceleiaşi străinătăţi (alterităţi) de către autori
diferiţi, sau pe o perioadă mai îndelungată. Însumarea multiplelor faţete va contura o
„imagine medie”, un fel de „portret-robot”, pentru a prelua, împreună cu Klaus Heitmann, un
termen din recuzita poliţiei criminale 3.
Un studiu interdisciplinar
Două şiruri de distincţii se cuvin a fi operate între mai multe concepte înrudite, între care
există deseori suprapuneri: imagologia practicată de comparatismul literar; faţă de cea
descinsă din istoria mentalităţilor (domeniu istoric) şi, pe de altă parte, de cea cu care
operează etnopsihologia,.
Această din urmă trăsătură o apropie de istoria mentalităţilor, de care însă o desparte (pe lîngă
bună parte din izvoarele scrise) şi profilarea exclusivă spre imagini naţionale – imaginea glo-
bală a străinului ca reprezentant al altei ţări, al altui popor, – cîtă vreme pentru istorici
„celălalt” poate fi o categorie socială marginalizată, un element alogen intern. Acest tip de
abordare nu e absent din domeniul literar, fiind studiate figurile literare ale marginalităţii
existenţiale (vrăjitoarea, imigrantul, negrul, evreul, maurul, diferite minorităţi religioase sau
sexuale etc.). Aceste studii, ca si cele cu o problematică literar-filosofică a identităţii, a
„dublului”, se circumscriu mai degrabă tematologiei decît imagologiei, aceasta din urmă îşi
rezervă domeniul „imaginilor naţionale”.
Întrucît istoricii folosesc şi ei tot mai frecvent termenul de imagologie, se va pune problema
conţinutului termenilor: imagologia comparatistului, după cum am văzut mai sus, nu va fi
exact acelaşi lucru cu imagologia istoricului.
Imagologia şi literatura comparată
Atenţia imagologului va fi reţinută de o gamă variată de texte, care toate pot contribui la
conturarea unei imagini naţionale: în primul rînd relatările de călătorie şi operele literare care
aduc în scenă străinul ca personaj, apoi lucrări lexicografice, manuale, descrieri geografice,
publicistică, li-teratura populară, calendare, almanahuri, memorii, jurnale, diferite alte texte
literare, lingvistice etc.
Imaginea străinului şi a străinătăţii, sau imagologia, se subscrie în mod firesc unor abordări
comparatiste. Relevarea trăsăturilor „celuilalt”, ale „alterităţii”, se face printr-o
contrapondere, explicită sau implicită, a imaginii de sine, a propriilor caracteristici
individuale, locale, regionale sau naţionale, vezi rasiale. Proiecţia condensată a propriei
colectivităţi cu care se identifică individul (indivizii) sînt auto-imaginile care stau la baza
eşafodajului semi-mític al conştiinţei şi identităţii naţionale, după cum arată şi cercetările lui
Lucian Boia (Istorie şi mit în conştiinţa românească) sau a lui Sorin Mitu (Geneza identităţii
naţionale la românii ardeleni).
Orientarea spre imaginile străinătăţii este atribuită profesorului parizian Jean-Marie Carré,
autorul unui studiu privind scriitorii francezi şi mirajul german (1947)7 şi creator de şcoală.
Discipolii săi îi dedică în 1964 volumul colectiv Connaissance de l’étranger, cu un conţinut
subsumat temei principale enunţate: «voyages, images, mirages».
Alte lucrări „clasice” din primii 25 de ani ai imagologiei tratează subiecte cum ar fi (să
remarcăm şi varietatea de formulări din titluri): criza germană a filosofiei franceze, personaje
americane în romanul şi teatrul francez, Rusia în viaţa intelectuală franceză, Marea Britanie şi
Statele Unite în faţa opiniei franceze, imagini ale Portugaliei în literatura franceză etc., care
devin repere ale cercetărilor ulterioare şi jalonează dezvoltarea domeniului.
În anii ’80 devine tot mai uzual, mai ales la autorii germani, termenul de imagologie,
îndeosebi în sintagmele „imagologie lite-rară” sau „imagologie comparată”. În Franţa,
Daniel-Henri Pageaux este cel care îl impune, «l’imagologie» înlocuind termenul mai vechi
de «images de l’étranger». De remarcat că o parte a dezbaterilor teoretice legate de
imagologie au fost găzduite în anii 1981-83 de paginile publicaţiei române de literatură
comparată Synthesis.
Investigaţiile imagologice se pot efectua pe axa diacroniei şi/sau a sincroniei. Exemplu pentru
prima orientare (diacronia) ar fi studiul lui Klaus Heitmann despre Imaginea românilor în
spaţiul lingvistic german – 1775-19188, care acoperă circa un veac şi jumătate. Dacă tranşa
cronologică avută în vedere se îngustează mult, la dimensiunile unei generaţii (20-30 de ani),
se poate deja vorbi despre o abordare sincronică. Sincro-nia este cu atît mai evidentă pentru
situaţia abordării unui singur moment istoric sau în cazul unor cercetări de strictă
contemporaneitate.
Pe axa sincroniei se constată coexistenţa mai multor imagini, divergente chiar. Deseori un
popor (re)prezintă pentru vecin o imagine dublă, bipolară, constituită din extreme
contradictorii. Antagonismul îşi găseşte uneori sursa în realitatea însăşi. În funcţie de stînga şi
dreapta politică şi ideologică, Mihai Ralea vorbea despre două Franţe: o Franţă progresistă şi
o Franţă conservatoare (reacţionară). Ardelenii noştri şi, pe urmele lor, Eminescu au dezvoltat
în se-colul trecut o reprezentare bivalentă a Franţei. Pentru ei, ca şi pentru călătorii latino-
americani din jurul anului 1900, coexistau două Parisuri: cel al civilizaţiei, ştiinţei şi artelor;
iar pe de altă parte centrul distracţiilor şi al corupţiei moravurilor (sunt magna bona mixta
cum malis magnis). Este „Babilonul modern”, strălucit centru cosmopolit, dar şi corupt, unde
se poate pierde cel care nu e bine călăuzit.9
La fel se poate vorbi despre o imagine bipolară a Germaniei, cea militaristă (prusacă sau
hitleristă) opunîndu-se imaginii Germaniei artei, ştiinţei şi filosofiei. O astfel de reprezentare
au avut francezii înainte de primul război mondial, prin etape succesive de constituire.
Prezenţele umane sînt de cea mai mare importanţă pentru definirea imaginilor naţionale.
Aspectul fizic caracteristic, sau fenotipul, este chiar unul dintre primele stereotipii vehiculate
în legătură cu un neam străin. Talia, ţinuta, culoarea părului (a feţei, a ochilor), coafura,
gesticulaţia, vestimentaţia etc., trăsături ale indivizilor observaţi direct sau indirect, se
convertesc în trăsături definitorii pentru întreaga categorie etnică sau naţională. Cu cît
ţinuturile sînt mai îndepărtate şi realităţile umane mai diferite, acestea capătă mai pregnant
virtuţi definitorii de încadrare într-o categorie rasială, în primul rînd (arab, asiatic,
amerindian, negru).
Trăsăturile fizice, care de la bun început sînt de natură să sugereze atitudini de simpatie sau,
dimpotrivă, de antipatie, se dublează de observaţii privind trăsăturile de caracter şi
comportament, mult mai explicite în privinţa acelor atitudini favorabile sau defavorabile,
rezultate din compararea cu valorile şi normele din propria civilizaţie.
Referinţele culturale despre o ţară străină sînt în mod inevitabil selective, iar această selecţie
este în cel mai înalt grad semnificativă. Traducerile efectuate, anumite motive literare poartă
cu ele imaginea ţării şi culturii de origine, şi acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte
creaţii artistice, monumente etc. Germania, bunăoară, este pentru orice persoană de cultură
medie, ţara lui Werther şi a lui Faust, a concertelor lui Bach şi simfoniilor lui Beethoven.
Cadrul social şi un anumit mod de viaţă se convertesc şi ele în „etichete” ce se aplică
străinului pentru a fi identificate anumite trăsături naţionale. În această ordine de idei s-ar
putea cita numeroase clişee de tipul: englezii aristocraţi, italienii ocupaţi cu „siesta”, francezii
băutori de vin iar nemţii de bere etc. Preferinţele gastronomice sînt şi ele sursă de
„etichetări”: italienii ma-caronari, românii mămăligari, pentru americani francezii sînt „frog
eaters” iar nemţii „krauts” (mîncători de broaşte, de varză), etc. Coroborînd astfel de
observaţii nu înseamnă cîtuşi de puţin că facem sociologie; nu ne propunem să studiem
organizarea socială, cutume şi tradiţii, studiul imagolo-gic urmăreşte modul în care
reflectarea acestora în texte scrise dintr-o altă cultură creează o anumită imagine socotită
reprezentativă.
Lăsînd la o parte faptul că noţiunea de „adevăr” este uneori o noţiune vagă şi deseori relativă,
fireşte că reprezentările genera-lizatoare nesocotesc o serie întreagă de realizări individuale.
Mai mult, clişeele sau stereotipiile culturale, puternic înrădăcinate în mentalul colectiv,
rezistente în timp, ajung adesea să piardă contactul cu realitatea. Walter Lipp-mann, cel care
a lansat termenul de stereotipie, împrumutat din limbajul profesional al tipografilor, era chiar
de părere că în majoritatea cazurilor acestea sînt greşite. Influenţa lor, în practica socială
contemporană, este socotită pernicioasă, ducînd la tensiuni între popoare. Practicienii
etnopsihologiei recomandă programe de acţiune avînd ca finalitate atenuarea sau chiar
eliminarea efectelor negative ale imaginilor naţionale.
Imaginile naţionale şi diverse alte asemenea stereotipii culturale fac parte şi din arsenalul
propagandei şi al tehnicilor de manipulare a opiniei publice, care vehicu-lează imagini
idealizate sau, dimpotrivă, „demonizate”, deopotrivă departe de „adevăr” şi de cunoaşterea
obiectivă, ştiinţifică. Să ne amintim întreaga gamă de imagini vehiculate la noi în anii ’50 de
propaganda oficială comunistă în legătură cu „măreaţa Uniune” şi tot ce venea din răsărit, în
contrapondere cu reprezentările despre „Apus” şi „unchiul Sam”. Campaniile propagandistice
sînt funcţie de interese politice versatile. Aliatul este lăudat iar inamicul ponegrit. Orwell, în
celebra sa utopie politică 1984 duce această situaţie la consecinţele sale ultime: un personaj al
său, angajat al Ministerului Adevărului (sic!), rescrie absolut toată documentaţia oficială
despre ţara vecină în funcţie de alianţele momentului.
Obiecţia iniţială este aşadar corectă: imaginile naţionale, din varii motive, nu coincid cu
adevărul şi, fie-ne permis să o spunem, nici nu ar avea cum, întrucît sînt generalizări ce ţin de
domeniul opiniilor şi conţin o doză mai mare sau mai mică de prejudecăţi şi presupuneri. Ne
aflăm în faţa unei „realităţi fluide”, în termenii folosiţi de Heitmann. Dar nu aici este
problema. Imagologia comparată nici nu-şi propune să măsoare gradul de corectitudine şi de
veridicitate al informaţiilor vehiculate, dacă ele sînt conforme sau nu cu realitatea, complete
sau incomplete, fanteziste sau chiar de rea-credinţă. Toate proiecţiile mentalului colectiv
trebuie consemnate şi analizate în totalitate, fără a le elimina pe cele „neadevărate” sau
„incomode”. Obiectivitatea cercetării, ca ţel şi deziderat, nu trebuie confundată cu
obiectivitatea imaginilor, absolut iluzorie.
Imaginea, aşa cum am descris-o mai sus, permite şi exprimă cristalizarea unor atitu-dini faţă
de „celălalt”, este un instrument de cunoaştere şi clasificare. Studiul imagolo-gic, analiza
imaginilor permit cercetătorului să avanseze în cunoaşterea subiecţilor care produc şi
vehiculează acele imagini. Prin valenţele sale de abstractizare şi simplificare, imaginea
reduce noul şi necunoscutul polivalent la un fascicul deja cunoscut de semnificaţii care pot fi
inventoriate. Felul şi natura imaginilor, evoluţia lor diacronică, diversitatea, cristalizarea lor
în stereotipii, toate acestea ne spun mai mult despre cel care îşi formează imaginea, despre
apetenţele culturale şi aprehensiunile sale subiective. Cu alte cuvinte, propunîndu-ne să
cercetăm ce imagine aveau francezii despre Rusia, nu ne vom îmbogăţi cunoştinţele despre
Rusia, în schimb ne aşteptăm să aflăm multe despre francezi.
Interpretarea rezultatelor
Un studiu imagologic va determina în final polii aprecierii. Orice imagine naţio-nală exprimă
în mod necesar fie sentimente de simpatie, fie de antipatie, pendulînd între xenofilie şi
xenofobie. Acesta este cazul tipic, recomandat şi de Joep Leerssen. Cercetările lui Daniel-
Henri Pageaux ne oferă o grilă mai nuanţată de interpretare şi valorizare a rezultatelor, în care
urmează să fie încadrate imaginile rezultate din studierea surselor.
După profesorul francez, modelul simbolic sau atitudinea fundamentală se identifică cu una
dintre situaţiile pe care le descrie ca fiind caracterizate prin compuşii cu particulele lexicale
manie, fobie sau filie, precum şi o a patra posibilitate de regrupare la nivel transnaţional (cu
compuşi pan- şi/sau -ism)11.
Manie (ex. anglomanie; francomanie sau galomanie de care erau acuzaţi la noi în sec. al XIX-
lea „franţuziţii”, „bonjuriştii”) este atitudinea care consideră realitatea străină (în totalitate sau
anumite părţi ale ei) ca indiscutabil superioară în comparaţie cu cea de origine. Valorizării
puternic pozitive a străinătăţii îi corespunde o viziune negativă, depreciativă a culturii de
origine. Angloma-nia filosofilor francezi ai Luminilor decurgea şi din constatarea unor
„lipsuri” franceze : intoleranţă, mai puţine libertăţi democratice etc. Mania se asociază cu
procesul prin care valorile culturii străine, socotite superioare, sînt adoptate pentru a înlocui
valorile locale. Alţi autori folosesc pentru a desemna o imagine favorabilă, o atracţie intensă,
termenii de miraj sau cel de mit pentru o imagine favorabilă puternică, persistentă, acesta din
urmă înlocuind termenul mai vechi de legendă.
Fobie – această a doua atitudine fundamentală este contrariul primei. Autorul sau grupul
proiectează o imagine puternic nefavorabilă asupra realităţii străine, văzută inferioară sau
plină de defecte în comparaţie cu propria cultură şi civilizaţie, aceasta deţinătoarea tuturor
calităţilor. Din comparaţia implicită decurge în acest caz o manie, un miraj în ce priveşte
auto-imaginea. Germanofobia manifestă în Franţa după 1870 e dublată de recunoaşterea
„ideii latine”, de un miraj latin, civilizator, contrapus „barbariei” germanice (prusace,
teutone).
Filie – desemnează a treia atitudine posibilă. Realitatea străină este percepută favorabil,
pozitiv, dar fără dispreţuirea propriei culturi. Se recunoaşte o complementaritate a celor două,
decurgînd de aici un adevărat dialog intercultural, fecund – spre deosebire de manie care
produce mai curînd imitaţii sterile, exterioare (vezi cazul dandysmului francez sau a
„bonjuriştilor”), o „aculturaţie mecanică”. Cîtă vreme fobia exprimă re-fuzul faţă de
„celălalt”, respingerea lui, filia îl acceptă fără prejudecăţi, valorizîndu-l în ce are unic şi
irepetabil, fără ca prin aceasta să producă o depreciere a imaginii proprii.
După cum arătat mai sus, foarte adesea hetero-imaginile sînt contrapuse auto-ima-ginilor,
într-un cuplu antagonic. Rareori raporturile sînt de egalitate: cel mai adesea predomină
complexele de inferioritate sau de superioritate. Situaţiile de confruntare potenţează o
xenofobie latentă şi cultivă mîndria naţională. După cum observa cu umor un cercetător
german: „Nu există pe lume o singură naţiune ai cărei reprezentanţi să nu considere că
dragostea de libertate, generozitatea, vitejia, sagacitatea şi alte asemenea virtuţi sînt tot atîtea
elemente constitutive ale propriului caracter naţional, la fel cum, dimpotrivă, nu există
naţiune care să nu socotească faptul că vrăjmaşii ei excelează în cruzime, perfidie, spirit de
răzbunare etc.”12
Note
1 G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţie nouă, Craiova,
1993, pag. 973.
2 Confederaţia elveţiană sărbătoreşte astăzi 700 de ani, în Cotidianul, I, nr. 60, 1 aug. 1991,
pag. 4.
6 Al. Dima, op. cit., pag. 136. Atributul de noutate s-a atenuat, astfel că un cercetător din
zilele noastre denumeşte acest domeniu «l’un des champs de recherches les plus anciens de la
littérature générale et comparée» (J. M. Moura, Imagologie littéraire et mythocritique:
rencontres et divergences de deux recherches comparatistes, în vol. Mythes et littérature,
Paris, 1994, pag. 129).
7 J. M. Carré, Les écrivains français et le mirage allemand (1800-1940), Paris, Boivin et Cie,
1947. Pe de altă parte, Moura citează ca pionieri ai imagologiei pe F. Balden-sperger şi pe P.
Hazard (op. cit., pag. 129-130).
9 Vezi studiul nostru (Gh. Lascu), Imaginea Franţei la românii din Transilva-nia pînă în anul
1918, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000.
11 D.-H. Pageaux, La littérature générale et comparée, Paris, Armand Colin, 1994, pag. 71-
73.