See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/313679886

DEZVOLTAREA URBANĂ ŞI ARIILE METROPOLITANE

Chapter · January 2016

CITATIONS READS

4 16,005

3 authors, including:

Bianca Mitrica Ines Grigorescu

Institute of Geography, Romanian Academy Institute of Geography, Romanian Academy
81 PUBLICATIONS   311 CITATIONS    91 PUBLICATIONS   422 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

"The geographical study of man-environment relationships in metropolitan areas", made under the research plan of the Institute of Geography, Romanian Academy.
View project

Adaptive Management of Climate-induced Changes of Habitat Diversity in Protected Areas View project

All content following this page was uploaded by Bianca Mitrica on 14 February 2017.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 III.2. DEZVOLTAREA URBANĂ ŞI ARIILE METROPOLITANE

III.2.1. Particularităţi ale procesului de urbanizare. Perioada comunistă

versus perioada postcomunistă

Până la mijlocul secolului al XX-lea, cu tot progresul industriei, România a

rămas o ţară cu o structură preponderent rurală, cu un nivel de urbanizare scăzut
(23,4% în 1948), iar particularităţile geografice ale teritoriului său, cât şi istoria
frământată a acestei părţi a continentului european au făcut ca societatea
românească să-şi menţină trăsăturile predominant rurale.
Odată cu procesul de industrializare treptată a României din perioada
interbelică, după cum era şi firesc, s-a accentuat şi dezvoltarea urbană, manifestată,
în primul rând, prin creşterea numărului de oraşe, de la 119 în anul 1912 la 142 în
1930 şi 152 în anul 1948. Aceasta a dus, între 1912 şi 1948, la creşterea populaţiei
oraşelor de 1,8 ori, cu un spor mediu anual de 45 000 persoane. Dacă în 1912
Bucureştiul era singurul oraş mare al României, cu peste 341 000 locuitori, până în
1948 acestuia i s-au mai adăugat oraşele Cluj-Napoca, Iaşi, Galaţi şi Timişoara, cu
peste 100 000 fiecare, capitala însăşi depăşind 1 mil. de locuitori. Populaţia urbană
a crescut de la 16% în 1912 la 23,4% în 1948, reprezentând, pentru jumătatea
secolului XX, totuşi, un nivel redus de urbanizare. Erau judeţe în care proporţia
populaţiei orăşeneşti se situa sub 10% (Gorj, Sălaj, Bistriţa-Năsăud), iar cele mai
urbanizate judeţe (Brăila, Constanţa, Cluj, Braşov, Galaţi, Sibiu) aveau între 28 şi
35% populaţie urbană (Trebici şi colab., 1986).
În a doua jumătate a secolului al XX-lea au loc modificări radicale în
procesul de dezvoltare economică şi socială a României, în mare parte fiind o
consecinţă a politicilor ce au fost urmate în acest domeniu. Aceste modificări s-au
produs cu intensitate maximă atât în perioada 1950–1960/1962, care a marcat
trecerea de la economia capitalistă la cea socialistă, puternic centralizată şi
planificată cât şi în cea începută după 1989, de trecere de la economia socialistă la
economia de piaţă.
Între 1950–1989, modelul dezvoltării României, ca şi în cazul celorlalte
ţări comuniste central-europene, s-a bazat pe industrializarea extensivă, secondată
de procesul de urbanizare explozivă şi de sistematizare a întregului teritoriu
naţional. Sistemul urban s-a consolidat în deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut,
prin crearea unei structuri echilibrate la nivel judeţean. Industrializarea a avut, în
etapa respectivă, un rol decisiv în dezvoltarea urbană a ţării, iar oraşul industrial a
constituit tipul reprezentativ de aşezare urbană, cu o evoluţie ascendentă. Ca
urmare, în 1986 peste jumătate din populaţia ţării locuia deja în oraşe.
 În ansamblul lor, industrializarea şi urbanizarea postbelică au urmărit şi au
realizat, în mare parte, o trecere graduală de la societatea rural-agricolă tradiţională
spre o societate urban-industrială a anilor 1990. Această evoluţie ascendentă s-a
realizat în ritmuri şi în forme diferite şi se exprimă printr-o dinamică specifică,
prin unele particularităţi socioculturale ale procesului de urbanizare.
În perioada actuală, sistemul urban al României se află într-un proces de
restructurare, fenomenul urban căpătând dimensiuni şi caracteristici noi. Oraşul
industrial – ca tip reprezentativ de aşezare urbană – a fost treptat înlocuit de oraşul
polifuncţional şi de servicii; aceste modificări corespund obiectivelor majore de
dezvoltare economică şi social-politică a ţării, la început de mileniu III şi sunt
compatibile cu exigenţele integrării în sistemul urban european.

Dinamica urbană. Creşterea numărului de oraşe (Tabelul III.5) a avut loc

prin schimbarea statutului juridic al unor localităţi cu un dinamism economic şi
sociocultural deosebit sau, în câteva cazuri, prin construcţia unor oraşe noi, cu
funcţii industriale (Victoria, Rovinari, Motru, Ştei). În România, calitatea de oraş
este rezultatul unei decizii administrative, concretizând o anumită politică de stat
în acest domeniu. Implicarea factorului politic a avut un rol important în distribuţia
oraşelor pe categorii de mărime, în repartiţia echilibrată în teritoriu şi în
constituirea unei reţele urbane conform obiectivelor puterii centrale. Astfel, prin
reorganizarea administrativ-teritorială din anul 1968 s-a acordat o importanţă
sporită urbanizării ca factor de concretizare a acestei politici. Ca urmare, reţeaua
urbană s-a extins prin apariţia de noi oraşe (49) şi s-a accentuat dezvoltarea
oraşelor reşedinţe de judeţ. Prin relansarea activităţii de sistematizare a teritoriului
şi a localităţilor, amenajarea urbană a urmărit modernizarea oraşelor României,
renunţându-se la prioritatea unor obiective cantitative în favoarea unei dezvoltări
calitative (revitalizarea centrelor istorice ale oraşelor, conservarea patrimoniului
arhitectural, renovarea fondului vechi de locuinţe, sistematizarea căilor de
comunicaţii şi a spaţiilor verzi etc.).
După 1950, un rol important în apariţia şi dezvoltarea de oraşe noi l-a jucat
procesul de industrializare a României. Dezvoltarea acestei ramuri economice a
devenit o prezenţă obligatorie în mediul urban, numeroase oraşe evoluând ca centre
specializate ale unei ramuri industriale. Dinamica lor socioeconomică ulterioară,
cât şi durabilitatea dezvoltării lor ca centre urbane a urmărit evoluţia procesului de
industrializare: evoluţie ascendentă în anii 1970–1980, în cele mai multe cazuri şi
declin economic şi sociodemografic începând cu sfârşitul deceniului 9, foarte
accentuat datorită rupturii dintre industrie şi urbanizare după 1990, în cazul
oraşelor mici, ca urmare a declinului generalizat al industriei româneşti şi a
procesului lent de restructurare prin privatizare al acesteia.
În decursul secolului al XX-lea numărul de oraşe a crescut de două ori (cu
148 oraşe între 1912 şi 2002). Cele mai multe oraşe nou declarate au fost în anii
1930 (23), 1968 (49) şi 1989 (23). În perioada 1990–2002 au fost declarate oraşe
încă şapte localităţi: Făget (jud. Timiş) şi Teiuş (jud. Alba) în 1994, Baia de Arieş
(jud. Alba) în 1997, Otopeni (jud. Ilfov) şi Geoagiu (jud. Hunedoara) în anul 2000,
Băbeni şi Bălceşti (jud. Vâlcea) în 2002. Se poate constata, deci, că jumătate dintre
oraşele României au fost declarate în a doua parte a secolului al XX-lea.
Una dintre tendinţele evolutive ale relaţiei rural–urban o reprezintă procesul
din ce în ce mai accentuat al investirii la rangul de oraş al comunelor considerate
nuclee de polarizare locală. Legea nr. 351/2001 a desemnat 17 zone în care nu
există niciun oraş pe o rază de 25–30 km, în aceste zone declarându-se oraşe
localităţi cu rol de servicii la nivel intercomunal. În acest fel, sistemul urban din
România s-a extins în perioada 2003–2010 cu 53 dintre cele 60 de aşezări care au
căpătat statut de oraş după 1989. Pentru cele mai multe dintre acestea, această
trecere de la rural la urban nu a însemnat şi asigurarea dotărilor şi a serviciilor pe
care trebuie să le îndeplinească un oraş.

Tabelul III.5
Evoluţia numerică a reţelei urbane între 1912 şi 2014
Anul Localităţi devenite sau Oraşe Număr total de
redevenite oraşe redevenite oraşe
sate
1912 – – 119
1930 28 5 142
1941 4 – 146
1948 6 – 152
1956 33 14 171
1960 12 – 183
1966 – – 183
1968 53 – 236
1981 1 – 237
1986 – – 237
1989 23 – 260
1994 2 – 262
1997 1 – 263
1999 – – 263
2000 2 – 265
2002 2 267
2011 53 – 320
2014 – – 320

Creşterea numărului de oraşe a dus, între altele, la întărirea reţelelor

urbane judeţene şi la o repartiţie teritorială mai echilibrată a acestora pe ansamblul
teritoriului naţional. Ca urmare, numărul mediu de oraşe pe judeţe a trecut de la 3
– în prima jumătate a secolului al XX-lea – la 6,5, cele mai multe judeţe (peste 4/5
din totalul lor) având între 4 şi 9 oraşe (Tabelul III.6). Cel mai mare număr de
oraşe se află în judeţele Suceava (16), Prahova şi Hunedoara (cu câte 14),
Maramureş (13), Constanţa (12), Alba, Mureş, Sibiu şi Vâlcea (cu câte 11), iar cel
mai mic număr în Giurgiu (3).
Tabelul III.6
Gruparea judeţelor după numărul de oraşe în 2014

Număr de Număr de Judeţele

oraşe/judeţ judeţe
3 1 Giurgiu
4 4 Bistriţa-Năsăud, Brăila, Galaţi, Sălaj
5 10 Buzău, Călăraşi, Covasna, Iaşi, Mehedinţi, Neamţ,
Teleorman, Tulcea, Vaslui, Vrancea
6 2 Cluj, Satu Mare
7 5 Argeş, Botoşani, Dâmboviţa, Dolj, Ialomiţa
8 4 Bacău, Caraş-Severin, Ilfov, Olt
9 2 Gorj, Harghita
10 4 Arad, Bihor, Braşov, Timiş
11 4 Alba, Mureş, Sibiu, Vâlcea
12 1 Constanţa
13 1 Maramureş
14 2 Hunedoara, Prahova
16 1 Suceava

Creşterea demografică a oraşelor României în cea de-a doua jumătate a

secolului al XX-lea s-a realizat în ritmuri diferite de la o categorie de oraşe la alta
şi de la o etapă la alta. Acest proces a fost condiţionat într-o mare măsură de
obiectivele puterii centrale de a echilibra reţeaua urbană la nivel judeţean prin
creşterea numărului de oraşe noi şi reflectă nivelul de dezvoltare economic şi social
atins în diferite etape de sistemul urban.
Evoluţia numerică a populaţiei urbane redă nivelul de urbanizare în creştere
continuă a României, cât şi ponderea acesteia în totalul populaţiei ţării în tot cursul
secolului al XX-lea. De la numai 3 mil. locuitori din mediul urban la începutul
secolului al XX-lea, populaţia oraşelor României a crescut la peste 11,4 mil. în anul
2002 (Fig. III.16), reprezentând un spor absolut de 9 371 338 locuitori între 1912 şi
2002 şi o creştere medie anuală de 104 126 locuitori. Dacă în prima jumătate a
secolului al XX-lea populaţia urbană a avut o creştere lentă (45 778 loc./an), în
perioada postbelică ritmul de creştere al acesteia s-a modificat. În intervalul dintre
ultimele două recensăminte populaţia urbană a scăzut de la 11 435 080 în 2002 la
10 858 790 locuitori în 2011, reprezentând o scădere de 576 290 persoane (o
scădere medie anuală de 64 032 loc.). La nivelul anului 2014 populaţia urbană a
ajuns la 12 584 794 locuitori, ceea ce reprezintă un grad de urbanizare de 56,4%
din totalul populaţiei cu domiciliu (http://statistici.insse.ro).
mil. locuitori %
25.000 60

50
20.000

40
15.000

30

10.000
20

5.000
10

0 0
1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002 2011 2014

total populaţie urbană ponderea populaţiei urbane

Sursa: date prelucrate din Recensămintele Populaţiei şi Locuinţelor 1966, 2002, 2011 şi
http://statistici.insse.ro
Fig. III.16. Dinamica urbanizării între 1930 şi 2014.

Faţă de anul 2002, în 2011, ponderea populaţiei stabile din mediul urban a
crescut cu 1,3% în detrimentul mediului rural. Numărul judeţelor în care ponderea
populaţiei stabile din mediul urban a crescut este aproape egal cu numărul celor în
care s-a petrecut fenomenul invers. Cele mai mari creşteri procentuale ale
populaţiei din mediul urban s-au înregistrat în judeţele: Suceava (8,0%), Vâlcea
(5,1%), Ialomiţa (4,9%), Maramureş (4,9%), Arad (4,7%), Botoşani (4,0%) şi Gorj
(3,2%). Un caz special îl reprezintă judeţul Ilfov, unde localităţile urbane au atras
peste 136 500 persoane, ceea ce a făcut ca ponderea populaţiei stabile din mediul
urban al acestui judeţ să crească cu 32,8% comparativ cu situaţia de la
recensământul din 2002. Cea mai mare scădere a ponderii populaţiei stabile din
mediul urban s-a înregistrat în judeţele Bacău (2,8%) şi Covasna (2,3%). Scăderea
numărului populaţiei faţă de anul 2002 este mai accentuată în mediul rural (cu
9,6% faţă de o reducere cu 5,0% în mediul urban). Dacă în majoritatea judeţelor
scăderea a afectat ambele medii de rezidenţă, în judeţul Cluj numărul populaţiei
stabile s-a redus în mediul urban (cu 14 000) şi a crescut în mediul rural (cu 2 600).
Fenomenul invers, de creştere a numărului populaţiei stabile din mediul urban şi de
reducere a numărului persoanelor din mediul rural, s-a înregistrat în judeţele: Arad,
Botoşani, Ilfov, Suceava, Timiş şi Vâlcea.
Deşi ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei ţării a crescut continuu
în perioada postbelică, până la sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XX-lea
înregistrând 55% (1997), diminuarea treptată a sporului mediu anual indică o
încetinire a creşterii numerice a populaţiei oraşelor, iar după 1990 chiar o reducere
medie anuală a populaţiei urbane cu 97 700 persoane până în 2002, descreştere
reflectată şi în uşoara tendinţă de diminuare a nivelului de urbanizare începând cu
anul 1999 (54,8%). Creşterea populaţiei urbane cu 479 263 de persoane în
intervalul 2002-2007 a fost rezultatul apariţiei noilor oraşe decât a unei dinamici
demografice pozitive. În 2007, nivelul de 55,2% a reprezentat cea mai mare
valoare atinsă de gradul de urbanizare în România până la acel moment, pentru ca
pe fondul scăderii populaţiei urbane între ultimele două recensăminte gradul de
urbanizare să scadă la 54,0% în 2011.
Judeţele cu cel mai mare procent al populaţiei care locuieşte în mediul urban
sunt: Hunedoara (75,0%), Braşov (72,3%), Constanţa (68,8%), Cluj (66,3%), Sibiu
(66,2%), Brăila (62,5%) şi Timiş (61,8%). Cea mai apropiată diferenţă între
ponderile populaţiei stabile care trăieşte în municipii şi oraşe şi, respectiv, în
comune, s-a înregistrat în judeţele Mureş, Bihor şi Prahova (50,2%, respectiv
49,2% şi 49,1% din populaţia stabilă locuieşte în mediul urban). În 11 judeţe
oraşele deţin sub 40% din populaţia stabilă a acestora: Dâmboviţa (28,9%), Giurgiu
(29,2%), Teleorman (32,4%), Neamţ (36,0%), Vrancea (36,2%), Călăraşi (36,2%),
Bistriţa-Năsăud (36,7%), Buzău (38,6%), Vaslui (38,7%), Olt (39,1%) şi Sălaj
(39,3%) (Recensământul populaţiei şi locuinţelor, 2011).
Analiza dinamicii numărului de locuitori are la bază utilizarea indicatorului
„rata de creştere a populaţiei” în intervalul dintre recensămintele 1992 şi 2011.
Valoarea medie a întregii perioade a fost de –15,6%, extremele aparţinând oraşelor
Bălan (59,3%) şi Bragadiru (202,6%). Se poate observa că majoritatea oraşelor
(290, respectiv 90% din totalul acestora) au înregistrat declin demografic, în timp
ce în doar 30 de oraşe populaţia a crescut. Cele mai numeroase oraşe cu rata de
creştere pozitivă sunt localizate în judeţul Ilfov (oraşe aflate în aria metropolitană a
municipiului Bucureşti).
În funcţie de valorile înregistrate de fiecare oraş, au fost evidenţiate centrele
urbane cu creştere sau declin demografic (Fig. III.17):
a) oraşe cu descreşteri mari (-59,3 – -30,1%). În această categorie s-au încadrat
37 de oraşe (11,6%), teritorial observându-se o grupare a acestora în partea centrală
a ţării (Sinaia, Buşteni, Ştei, Cugir, Agnita, Tălmaciu, Făgăraş, Victoria, Cisnădie,
Azuga), în vest (Anina, Moldova Nouă, Bocşa, Gătaia, Ciacova, Vulcan şi
Hunedoara), în Moldova (Solca, Milişăuţi, Roman, Buhuşi, Oneşti, Bicaz,
Broşteni), la care se adaugă Sulina, Măcin şi Turnu Măgurele;
b) oraşele cu descreşteri moderate (-30,0% – -1,1%, respectiv 249 de oraşe
reprezentând 77,8% din totalul reţelei urbane) prezintă o distribuţie relativ
uniformă în teritoriu;
c) oraşele cu evoluţie stagnantă (între -1,0 şi 1,0%), în număr de 6 (1,9% din
totalul reţelei urbane) sunt Şomcuta Mare, Seini, Eforie, Berbeşti, Turceni şi Nucet;
d) oraşe cu creşteri moderate (1,1 – 30,0%, 19 oraşe – 5,9% din totalul reţelei
urbane) pot fi determinate de: prezenţa unei unităţi industriale sau de servicii
 (Năvodari, Băbeni, Odobeşti, Salcea, Vicovu de Sus, Podu Iloaiei), localizarea în
apropierea unui oraş mare (Ungheni, Buftea), funcţia turistică (Techirghiol,
Amara), bilanţul natural ridicat (Bolintin-Vale, Mihăileşti, Ştefăneşti,
Topoloveni, Ulmeni, Tăuţii-Măgherăuş, Fundulea);
e) oraşele cu creşteri mari (30,0 – 75,0%, 7 oraşe – 2,2% din totalul reţelei
urbane) se concentrează în judeţul Ilfov - Pantelimon, Popeşti-Leordeni, Voluntari,
Chitila, Măgurele, acestea atrăgând populaţie în special din municipiul Bucureşti,
prin statutul de oraş nou dobândit şi prin construirea de noi arii rezidenţiale. La
acestea se adaugă oraşele Mioveni (jud. Argeş), oraş cu o dezvoltare economică
datorită prezenţei SC Automobile Dacia SA care a atras forţă de muncă şi Rovinari
(jud. Gorj), datorită bilanţului natural ridicat.

Fig. III.17. Urbanizarea în România între 1992 şi 2011.

Evoluţia ascendentă a populaţiei urbane s-a realizat prin sporul natural al

populaţiei, afluxul populaţiei rurale spre oraşe, trecerea unor comune în categoria
oraşelor şi includerea unor sate în limitele administrative ale unor oraşe. Aportul
acestor factori în creşterea numerică a populaţiei urbane, cât şi în urbanizarea vieţii
localităţilor cu statut de oraşe este diferit în funcţie de regiunea geografică dar şi de
tipul de oraşe. Deşi raporturile dintre aceşti factori s-au modificat în timp, se poate
evidenţia ca o constantă a deceniilor 6-9 ale secolului trecut, ponderea ridicată a
populaţiei provenite din localităţile rurale în creşterea populaţiei urbane.
 Mărimea demografică. Reţeaua urbană a României este constituită
preponderent din oraşe mici şi mijlocii, sub 100 000 locuitori, acestea reprezentând
9/10 din numărul total. În cadrul grupei respective, oraşele sub 20 000 locuitori
reprezintă mai mult de 2/3 (Fig. III.18). Aportul demografic al oraşelor mici în
totalul populaţiei urbane a ţării este semnificativ, dar, ca pondere relativă, în
continuă scădere în cursul ultimului sfert de secol. Concomitent cu extinderea
numerică şi teritorială a reţelei urbane se consolidează rolul oraşelor mari, cu peste
100 000 locuitori fiecare. Numai între 1966 şi 2002 numărul acestora s-a dublat,
iar talia lor demografică a crescut, 8 dintre ele având în anul 2011 între 200 000 şi
350 000 locuitori (Fig. III.18), iar oraşul Bucureşti, în acelaşi interval, a depăşit 2
mil. locuitori, fiind singurul oraş foarte mare al României (Fig. III.28).

350

2 6
6 4 4
7 5
300 8
21 22
locuitori
7
4 4
250 8 54 > 1 000 000
62
22 300 000-360 000
200 000-300 000
nr. oraşe

200 150 000-200 000

6 62 100 000-150 000
91
6
8 96 50 000-100 000
150 20 000-50 000
43 10 000-20 000
85 5 000-10 000
100 <5 000
59
105
95
50
62
48
29 21
12 12
0
1966 2002 2011 2014

Sursa: date prelucrate din Recensămintele Populaţiei şi Locuinţelor 1966, 2002, 2011 şi
http://statistici.insse.ro
Fig. III.18. Gruparea oraşelor după mărimea demografică în 1966, 2002, 2011 şi 2014.

Oraşele mari, cu mai mult de 100 000 locuitori, sunt puţin numeroase (23 la
recensământul din 2002, 19 la cel din 2011 şi 24 în 2014). În perioada postbelică
acestea s-au constituit ca o categorie distinctă de mărime în cadrul sistemului urban
naţional. În prezent ele grupează o parte din reşedinţele de judeţ şi reprezintă
importante centre de servicii şi industriale ale României. Sunt puncte nodale
majore în reţeaua de transport naţional sau centre universitare şi de cultură etc.
Distribuţia geografică este relativ uniformă, oraşele mari influenţând, într-o
măsură mai mare sau mai mică, pe spaţii mai extinse sau mai restrânse, activităţile
economice din ariile înconjurătoare. Datorită bazei economice, dimensiunilor
geografice şi a formelor teritoriale, acestea pot fi considerate veritabile aglomerări
urbane cu semnificaţii distincte în evoluţia social-economică a ţării. Oraşele mari
sunt adevăraţi „poli de creştere de prim rang” (Iaşi, Constanţa – Fig. III.19, Cluj-
Napoca – Fig. III.20 , Timişoara – Fig. III.21, Braşov – Fig. III.22, Craiova, Sibiu –
Fig. III.23, Galaţi, Brăila, Baia Mare – Fig. III.24) influenţând puternic procesele de
organizare a spaţiului, de modernizare a localităţilor, dinamica procesului de
urbanizare, de echilibrare a decalajelor dintre mediile de rezidenţă. În România,
oraşele mari au cunoscut o dezvoltare rapidă în concordanţă cu dezvoltarea
accentuată a forţelor de producţie în teritoriu. În oraşele mari locuieşte fiecare al
doilea orăşean şi fiecare al patrulea locuitor al ţării, acestea deţinând o populaţie
dominantă în sistemul aşezărilor urbane, ca şi în structura teritorială a economiei
naţionale.
Oraşele mijlocii, cu populaţie cuprinsă între 20 000 şi 100 000 locuitori erau
în număr de 75 în 2011 faţă de 84 în 2002 (31,5% din reţeaua urbană). În 2014
oraşele mijlocii au ajuns la numărul înregistrat în 2002 - 84 reprezentând 26,3% din
reţeaua urbană. Acestea îndeplinesc un rol important în structura reţelei urbane
naţionale, acest lucru reieşind şi din faptul că 21 dintre ele sunt reşedinţe de judeţ,
având şi funcţie administrativă de coordonare a teritoriului. Nivelul actual de
dezvoltare al oraşelor mijlocii este rezultatul unei activităţi economice susţinute în
ultimul secol pe baza resurselor locale, predominant în domeniul industrial (Cugir,
Codlea, Petroşani, Făgăraş, Reşiţa, Hunedoara, Giurgiu etc.). Datorită gradului
mare de concentrare a fostelor unităţi “gigant” cu profil industrial, a lipsei de
flexibilitate funcţională, oraşele mijlocii sunt în prezent o categorie vulnerabilă,
evoluţia lor viitoare fiind condiţionată de corelarea restructurării industriei cu
dezvoltarea sectorului terţiar.
Oraşele mici, cu un potenţial demografic mai mic de 20 000 de locuitori,
reprezintă o categorie stabilă în timp şi spaţiu, în 2011 cuprinzând 225 oraşe (159
oraşe în 2002), deci 70,3% din reţeaua urbană (59,6% în 2002). În 2014 numărul
oraşelor mici a scăzut la 212 reprezentând 66,3% din reţeaua urbană.
Se constată reducerea treptată, în decursul secolului al XX-lea, a proporţiei
populaţiei oraşelor mici în totalul populaţiei urbane, de la 33,0% în 1930 la 14,7%
în 1980, la 14,4% în 2002, în pofida creşterii numerice absolute. Odată cu
investirea unor aşezări rurale, de mărime demografică mică, cu statutul de oraş,
după anul 2002, cât şi cu trecerea unor oraşe mijlocii în această categorie, ponderea
populaţiei acestor oraşe în totalul populaţiei urbane a crescut la 19,3% la ultimul
recensământ. Rezultă că oraşele mici, în care locuieşte fiecare al cincilea orăşean,
deţin un loc aparte în ierarhia urbană, formează baza piramidei urbane şi
îndeplinesc funcţii teritoriale organizatorice în cadrul economiei naţionale. În
denumirea generică de oraşe mici este inclusă o mare varietate de tipuri
funcţionale: oraşe industriale, agroindustriale sau centre balneoclimaterice, cele
mai multe având rolul de loc central în cadrul sistemului de infrastructură al
mediului rural.
Fig. III.19. Municipiul Constanţa (Sursa: CNES/SPOT IMAGE 2007/2008).

Fig. III.20. Municipiul Cluj-Napoca (foto: Fl. Andreescu).

 Fig. III.21. Municipiul Timişoara, Piaţa Operei (foto: Fl. Andreescu).

Fig. III.22. Municipiul Braşov şi împrejurimile (Sursa: CNES/SPOT IMAGE 2007/2008).

 Fig. III.23. Piaţa Mare din municipiul Sibiu (foto: Fl. Andreescu).

Fig. III.24. Municipiul Baia Mare şi împrejurimile (Sursa: CNES/SPOT IMAGE

2007/2008).

Comparativ cu oraşele din celelalte două categorii urbane, în general oraşele

mici au întâmpinat dificultăţi, rămânând la periferia dezvoltării industriale şi
sociale. De aceea, tocmai din oraşele mici se înregistrează cele mai mari plecări de
populaţiei spre cele mari. Dificultăţile oraşelor mici se referă la problema utilizării
raţionale a forţei de muncă, sfera limitată de utilizare a acestora şi la disproporţiile
în structura pe sexe datorită specializării industriale (centrele miniere, siderurgice
sau textile). La toate acestea se adaugă lipsa unei infrastructurii moderne, mai ales
în regiunile cu o reţea urbană mai puţin densă. O poziţie aparte o deţine oraşele
mici, centre industriale monospecializate, cu disproporţii în utilizarea forţei de
muncă pe sexe şi centrele industriei extractive bazate pe zăcăminte în curs de
epuizare, în care se constată scăderi de populaţie. Revitalizarea lor este posibilă, fie
prin crearea unor ramuri complementare, fie prin consolidarea ca centre ale
sistemelor locale.

III.2.2. Profilul funcţional al oraşelor

Între principalele elemente definitorii ale sistemului urban (dimensiunea

demografică, activităţile economice şi socioculturale, nivelul de echipare urbană
etc.), funcţiile oraşelor – care stau la originea acestora şi determină dezvoltarea lor
– constituie elementul cel mai semnificativ şi, totodată, cel mai dificil de
cuantificat în orice analiză geografică. Diversitatea şi complexitatea funcţiilor
urbane se exprimă prin activităţile oraşelor, care evoluează în timp ca dimensiuni şi
structură, antrenând modificări ale importanţei oraşelor în cadrul reţelei urbane din
care fac parte sau în teritoriu.

Dinamica funcţiilor urbane. Analiza activităţilor economice şi sociale ale

oraşelor României în perioada postbelică este deosebit de semnificativă, redând
modificările radicale intervenite în dimensiunea şi caracteristicile procesului
general de urbanizare a ţării comparativ cu perioada antebelică, dar şi cu
caracteristicile aceluiaşi proces în spaţiul european.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, oraşele României s-au caracterizat
printr-o structură funcţională specifică. Activităţile industriale, legate de extracţia
şi prelucrarea unor resurse naturale ori de practica tradiţională a unor meşteşuguri,
constituie o caracteristică pentru unele oraşe din regiunile carpatice şi subcarpatice,
cât şi din centrul Transilvaniei, în timp ce pentru marea majoritate a oraşelor
româneşti, activităţile de servicii, inclusiv cele de transport, constituiau, împreună
cu agricultura, funcţiile lor principale. Acestea au pornit încă din secolul trecut prin
a fi oraşe de servicii (având peste 50% din populaţia activă în comerţ şi meserii),
oraşe mixte (activii în proporţie egală în comerţ, meserii şi agricultură) sau chiar ca
oraşe agricole.
La Recensământul din 1930 doar 6 dintre actualele oraşe mari puteau fi
considerate ca oraşe industriale şi de servicii (Bucureşti, Ploieşti, Piatra Neamţ,
Timişoara, Braşov, Baia Mare), alte trei (Râmnicu Vâlcea, Focşani, Suceava) ca
oraşe de servicii şi agricole, iar restul (16) erau oraşe cu funcţii de servicii şi
industriale (Şandru şi colab., 1961).
După datele acestui recensământ, ponderea populaţiei active în industrie ajungea
doar până la 15%, dezvoltarea urbană prin industrie fiind de ordin secundar în cele
mai multe cazuri.
Într-o primă etapă, imediat postbelică (deceniile 5 şi 6 ale secolului trecut),
se realizează trecerea de la oraşul tradiţional românesc (urbea/târgul) – ca loc de
producţie şi de schimb a unor bunuri neagricole – la centrul urban industrial.
Astfel, în 1948, comparativ cu 1930, schimbările intervenite în structura populaţiei
active sunt importante, relevând creşterea activilor în industrie (14,9%), construcţii
(4,7%), învăţământ (3,1%) şi diminuarea celor din agricultură.
În etapa industrializării extensive (deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut),
aproape toate oraşele României suferă un intens proces de dezvoltare ca centre
economice, impunându-se, cu deosebire în cazul oraşelor mijlocii, funcţiile
industriale. Oraşele concentrează în această etapă aproximativ 95% din volumul şi
valoarea producţiei industriale a ţării. În cadrul celor mai multe oraşe, în industrie
este ocupată peste 45% din populaţia activă a acestora.
Specializarea funcţională, ca trăsătură a sistemului urban românesc
dinainte de 1990, este marcată de specializarea într-o anumită ramură industrială,
de regulă aceasta fiind reprezentată de construcţiile de maşini, chimie sau
siderurgie. Industria unor oraşe mici şi mijlocii era caracterizată de existenţa uneia
sau a două întreprinderi industriale, serviciile fiind reduse la minim (Ianoş,
Tălângă, 1994).
La Recensământul din 2002, exceptând oraşele agricole, alte trei tipuri –
industriale, de servicii şi mixte – ocupă ponderi aproximativ egale din total (Fig.
III.25). Oraşele industriale (98) s-au redus în 2002 la jumătate faţă de 1992, ca
urmare a colapsului sectorului industrial (Tabelul III.7). Oraşe agricole mai erau
doar 6 (Însurăţei, Solca, Budeşti, Mihăileşti, Sângeorz-Băi, Piatra-Olt), faţă de 2 în
1992. În categoria oraşelor de servicii se încadrau 83, de 5 ori mai multe decât în
1992 (16). Categoria oraşelor mixte includea reşedinţe de judeţ ca Satu Mare,
Slatina, Brăila, Botoşani, Zalău, Focşani, Călăraşi, în care ocupaţii din servicii şi
industrie deţineau ponderi de peste 50%. Spre deosebire de 1992, când doar 2
reşedinţe de judeţ aveau sub 50% populaţie în industrie, în 2002 numărul lor
crescuse la 29.
Din punct de vedere economic, oraşele româneşti au fost marcate de două
procese majore care au avut un impact important în dezvoltarea acestora –
restructurarea industrială după anul 1990 şi criza financiară din perioada 2008-
2014. Tabelul 3 evidenţiază schimbarea profilului funcţional al oraşelor, de la
oraşul industrial la cel de servicii şi mixt. Astfel, numărul oraşelor industriale a
scăzut de la 189 în anul 1992 la 29 în anul 2011, iar al celor de servicii a crescut de
la 14 la 146. În cadrul oraşelor industriale, ponderi mai ridicate ale sectorului
secundar (peste 60% din totalul populaţiei ocupate) se înregistrează în Borsec,
Copşa Mică, Mioveni, Cugir, Ţicleni, Rovinari. Sectorul terţiar prezintă ponderi
ridicate (peste 70% din totalul populaţiei ocupate) în oraşele: Bucureşti, Otopeni,
Voluntari, Eforie, Constanţa, Sinaia, Predeal, Sulina, Bragadiru, Cluj-Napoca, Iaşi,
Suceava, Techirghiol (Fig. III.26).
Fig. III.25. Funcţionalitatea urbană – dinamică şi disparităţi între 1992 şi 2002.

Fig. III.26. Funcţionalitatea urbană (2011).

 Un rol important în cadrul oraşelor industriale l-a ocupat cele
monoindustriale. Cele mai multe oraşe monoindustriale au apărut ca o consecinţă a
urbanizării din perioada comunistă, bazată pe decizii politice de planificare socio-
economică centralizată. Importanţa acestora în structura urbană naţională a scăzut
lent până la începutul secolului al XXI-lea, în contextul amplelor transformări
produse în plan economic şi social. Ponderea lor din numărul total de oraşe a
crescut de la 13,6% în 1968 la 16,5% în anul 1992 şi a scăzut la 9,0% în anul 2002.
Dintre centrele ce îşi menţineau încă statutul monoindustrial în 2002 ies în evidenţă
cele din judeţele Hunedoara şi Gorj, în special cele din bazinele carbonifere Valea
Jiului şi Motru-Rovinari. La polul opus, dispar din categoria oraşelor
monoindustriale cele din gruparea Dâmboviţa-Prahova-Braşov, excepţii fiind
Plopeni şi Victoria. În 2011 se constată o reducere semnificativă a numărului de
oraşe monoindustriale, rămânând în această categorie doar Borsec, Mioveni şi
Cugir.
Tabelul III.7
Evoluţia tipurilor funcţionale de oraşe în 1992, 2002 şi 2011
Tipuri funcţionale 1992 2002 2011
ORAŞE INDUSTRIALE 189 98 29
Oraşe industriale complexe şi de servicii 156 95 29
Oraşe industriale specializate 23 1 -
Oraşe industriale şi agricole - - -
Oraşe industriale mixte 10 2 -
ORAŞE AGRICOLE 2 6 11
Oraşe agricole şi servicii - - 5
Oraşe agricole mixte 2 6 6
ORAŞE DE SERVICII 14 83 146
Oraşe de servicii şi industriale 14 74 132
Oraşe de servicii specializate - 3 5
Oraşe de servicii agricole - 1 1
Oraşe de servicii mixte - 5 8
ORAŞE MIXTE 55 78 134
TOTAL 260 265 320
Sursa: date prelucrate din Recensămintele populaţiei şi locuinţelor, 1992, 2002, 2011,
INS.

Dinamica funcţiilor urbane în această etapă, redată prin structura populaţiei

active la recensămintele din 1966, 1977, 1992, 2002 şi 2011 reflectă diferenţieri
semnificative în profilul funcţional al oraşelor după categorii de mărime
demografică şi locul lor în structurile urbane teritoriale.
În raport cu datele disponibile şi indiferent de metoda de analiză utilizată, în
perioada postbelică se constată o modificare continuă a profilului funcţional al
oraşelor, pornind de la oraşul de servicii-industrial şi agricol-servicii antebelic şi
dezvoltând, prin industrializare tardivă, cu precădere tipul de oraş dominant
industrial (specializat sau diversificat) ori mixt (industrial-servicii, industrial-
agricol), mai rar cel de servicii (specializate sau de servicii-agricole).
Destructurarea funcţională a oraşelor în deceniul X, ca efect al crizei economice,
dar şi urbane de după 1989, readuce în actualitate modelul funcţional urban bazat
pe o treptată, viitoare, terţiarizare a oraşelor.

Zonele funcţionale. Odată cu dinamica teritorială a oraşelor şi a funcţiilor

acestora s-au conturat şi zonele funcţionale. Evoluţia acestora depinde de factorii
care au acţionat în diferite perioade de dezvoltare, definitivarea acestora făcându-
se mai uşor în cadrul aşezărilor urbane. Sub impactul unor forţe centrifuge şi
centripete spaţiul urban s-a structurat în mai multe zone funcţionale: rezidenţiale
(dau nota distinctă localităţii), industriale, comerciale şi de afaceri, de transport,
spaţii verzi, etc.
Suprafaţa şi dispunerea zonelor funcţionale depind de evoluţia şi importanţa
funcţiilor fiecărei aşezări urbane. Astfel, se poate observa suprafaţa mare a zonelor
rezidenţiale, administrative şi de afaceri, dotări socioculturale în cazul oraşelor cu
funcţii complexe (Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Craiova, Oradea, etc.), zonelor
industriale şi de transport în oraşele cu funcţiile industriale (Hunedoara, Călan,
Cavnic, Zărneşti, Mioveni, Rovinari, Ţicleni, Copşa Mică etc.), a zonelor de
comerţ, transport şi depozitare, de recreere în cazul oraşelor cu funcţii de servicii.
Spaţiile verzi intravilane constituie o componentă a sistemului de lucrări
publice, acestea oferind citadinilor facilităţile cele mai propice recreerii şi odihnei.
Element esenţial al habitatului urban, spaţiul verde valorifică potenţialul biologic şi
estetic al vegetaţiei, armonizează ansambluri arhitecturale urbanistice, igienizează
şi înfrumuseţează mediul urban, reducându-i astfel agresiunea asupra locuitorilor.
În România, suprafaţa spaţiilor verzi din centrele urbane a crescut între 1992
şi 2013 de la 206,9 km2 la 237,2 km2. Cele mai mari creşteri ale suprafeţei
spaţiului verde s-au înregistrat în oraşele Cavnic şi Sovata (683,3 m2/loc.,
respectiv 118,5 m2/loc), urmate de Băile Tuşnad (93,6 m2/loc.), Pâncota (91,5
m2/loc.), Băile Herculane (82,1 m2/loc). Valorile în creştere se datorează atât
scăderii numărului de locuitori, cât şi creşterii suprafeţei spaţiului verde. La polul
opus se situează oraşele Băile Govora, Slănic Moldova şi Eforie, unde suprafaţa
spaţiului verde/locuitor a scăzut între 181,4 şi 102,2 m2/loc. Pe de altă parte, 196 de
oraşe s-au caracterizat prin creşteri ale spaţiului verde/locuitor, creşteri puse în
majoritatea cazurilor pe seama dinamicii negative a populaţiei.
Valoarea medie pe cap de locuitor a suprafeţei spaţiului verde a crescut în
intervalul 1992-2013 de la 16,7 m2/loc. la 20,6 m2/loc. Cele mai ridicate valori ale
spaţiului verde pe cap de locuitor în 2013 (Fig. III.27) sunt caracteristice oraşelor
cu funcţii turistice, staţiuni balneare şi climaterice (Băile Tuşnad, Sovata, Slănic,
Băile Olăneşti, Băile Herculane - între 707,4 şi 117,8 m2/loc.), centre urbane cu
funcţie turistică şi în care acest tip de suprafaţă trebuie să deţină ponderi mari în
cadrul intravilanului. Cele mai mici valori sunt prezente în oraşele Pantelimon,
Bolintin-Vale, Voluntari (sub 1 m2/loc.), oraşe în care construirea de noi spaţii
rezidenţiale s-a făcut în detrimentul celor verzi. Reşedinţele de judeţ, în general
oraşe de mărime demografică mare, se caracterizează prin valori cuprinse între 5,6
m2/loc. în Arad şi 38,5 m2/loc. în Craiova.
 Fig. III.27. Dinamica spaţiilor verzi în oraşe între 1992 şi 2013.

Suprafaţa mică nu este singura problemă a spaţiilor verzi din oraşele

României, o mare parte dintre ele fiind transformate în zone comerciale. Nicăieri
fenomenul nu este mai amplu şi mai grav decât în Bucureşti, unde suprafaţa de
spaţii verzi a scăzut din 1990 cu aproximativ 6,9% (http://statistici.insse.ro), în
2012 capitala României aflându-se pe penultimul loc în cadrul ierarhiei capitalelor
din Uniunea Europeană din punct de vedere al zonei verzi pe cap de locuitor
(Busch, 2012). Situaţia are consecinţe grave asupra stării de sănătate a locuitorilor,
gradul de poluare în oraş crescând alarmant, explicaţia fiind dată de distrugerea
prea multor zone verzi şi apariţia spaţii rezidenţiale în locul lor.
Faptul că suprafeţele verzi au scăzut dramatic a făcut ca fenomenul de
poluare să se răsfrângă din ce în ce mai puternic asupra bucureştenilor. Constatările
specialiştilor indică faptul că 65% dintre autovehicule sunt poluante, mult peste
normele internaţionale şi afectează sănătatea bucureştenilor. Acest lucru, coroborat
cu situaţia gravă din domeniul spaţiilor verzi, a făcut ca locuitorii Capitalei să aibă
cea mai mare rată de îmbolnăviri de plămâni sau afecţiuni respiratorii din Europa.

III.2.3. Sistemul urban românesc

Totalitatea oraşelor (reţeaua urbană naţională) şi relaţiile dintre acestea (de

dominare ierarhică, de subordonare şi de competiţie) formează osatura sistemului
naţional de aşezări. În configuraţia sistemului urban se regăseşte atât influenţa
"funcţionării" centralizate a relaţiilor dintre aşezări, tendinţă accentuată de-a lungul
secolului trecut, cât şi influenţa condiţiilor istorice (persistenţa unor centre de
influenţă regională în cadrul provinciilor istorice) (Ianoş, 1987). Reţeaua urbană a
României era formată, în 2014, din 320 de oraşe, astfel că la suprafaţa ţării, este
evidentă o suprafaţă de polarizare exagerat de mare care revine unui oraş, în raport
de alte ţări din Europa de Vest şi Centrală (spre exemplu, Franţa are de 1,3 ori mai
multe oraşe decât România, cu toate că populaţia este mai mare doar de circa 2,9
ori).

Configuraţia spaţială a sistemului urban Se evidenţiază 12 subsisteme

urbane (Ianoş, Tălângă, 1994) formate din oraşe care gravitează preponderent în
jurul unor centre cu funcţii macroteritoriale, cu structuri ierarhice proprii şi
specifice, cu relaţii de subordonare diferenţiate de la un oraş la altul. Delimitarea
subsistemelor urbane şi a centrelor acestora are la bază poziţia centrelor în ierarhia
urbană, precum şi circumstanţele poziţiei geografice. De exemplu, distanţa mare
faţă de unele centre regionale mari a sporit capacitatea de polarizare spaţială a unor
reşedinţe de judeţ (Deva, Suceava), chiar dacă acestea nu au o poziţie superioară în
ierarhia urbană. Cele 12 subsisteme urbane gravitează în jurul capitalei, a oraşelor
de pe nivelul 2 al ierarhiei urbane naţionale (Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova,
Constanţa, Braşov, Galaţi), a unor oraşe de rangul al III-lea (Baia Mare, Oradea,
Suceava şi Deva) (Fig. III.28).

Fig. III. 28. Sistemul urban românesc (2011).

 În spaţiile funcţionale macroteritoriale individualizate, actualele structuri
urbane se dovedesc a fi incomplete şi necesită unele îmbunătăţiri. Spre exemplu, în
spaţiile funcţionale oltean şi dobrogean, centrul urban de rangul I nu se sprijină pe
niciun centru de rangul II, ci numai pe oraşele începând de la rangul III. Chiar
dacă, după 1989, s-a tins spre o competiţie liberă între oraşe, urmărindu-se
refacerea mecanismelor lor de autoreglare, totuşi, evitarea dezechilibrelor intra-
regionale presupune o anumită politică unitară şi coerentă vizând dezvoltarea
prioritară şi selectivă a oraşelor cu funcţii macroteritoriale. Aceste subsisteme ar
putea constitui unităţile de bază în proiectele de amenajare teritorială şi pentru
dezvoltarea regională în perspectivă.
Oraşele sunt localizate în toate unităţile majore de relief – element
caracteristic răspândirii geografice unitare a oraşelor pe teritoriul României. În
privinţa distribuţiei geografice a sistemului urban românesc se poate observa
dispunerea concentrică de la interior spre exterior a oraşelor din categoriile de
mărime mare şi mijlocie, remarcându-se o armonizare perfectă cu ansamblul
natural, în timp ce oraşele mici nu respectă o anumită regulă în dispunerea lor.
Majoritatea oraşelor sunt situate în zona de contact a principalelor trepte de relief,
beneficiind de o serie de avantaje printre care un rol important îl are poziţia
geografică favorabilă la intersecţia principalelor drumuri comerciale. Astfel, se
disting, de la interior spre exterior, următoarele centuri urbane: la contactul dintre
Podişul Transilvaniei şi Munţii Carpaţi; la contactul dintre munţi sau dealuri cu
câmpiile în vestul şi sudul ţării şi cu zona de podiş din estul ţării şi oraşele din
lungul Văii Dunării.

Ierarhia urbană. Ierarhia urbană a României, analizată prin prisma raportului rang–
talie, evidenţiază raporturile de mărime dintre oraşe şi particularităţile date de evoluţia
istorică. Organizarea ierarhică reprezintă principala trăsătură a unui sistem de aşezări. În
raport cu dreapta teoretică de distribuţie a oraşelor după rang-talie, sectorul superior al
ierarhiei urbane apare insuficient reprezentat. Dispunerea generală în sectorul superior are o
formă concavă în cazul României, ceea ce înseamnă că acest sector este subdimensionat în
raport cu întregul sistem urban (Ianoş, Tălângă, 1994). Primele oraşe mari, până la poziţia a
opta, se plasează pe o poziţie mult inferioară detaşându-se oraşele de rangul 2 şi 3 (Cluj-
Napoca şi Timişoara), populaţia acestora fiind mai puţin de jumătate din numărul total al
locuitorilor pe care ar trebui să-i aibă teoretic. Capitala Bucureşti are rolul principal în
ierarhia urbană naţională, printr-o accesibilitate net superioară faţă de celelalte oraşe, la
nivel naţional şi internaţional, precum şi printr-o prezenţă dominantă în reţeaua economică
şi administrativă. Reţeaua policentrică de oraşe secundare este echilibrată în restul
teritoriului, cele 7 centre regionale (polii de creştere) – Constanţa, Craiova, Braşov,
Timişoara, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Ploieşti (Fig. III.28) – având dimensiuni relativ
apropiate, cu diferenţe în funcţiile economice îndeplinite. Dezvoltarea echilibrată la nivel
teritorial se sprijină în primul rând pe oraşele Bucureşti, Constanţa, Braşov, Cluj-Napoca,
Timişoara. Municipiul Iaşi funcţionează izolat de reţeaua celorlalţi poli de creştere,
sprijinind dezvoltarea urbană din Regiunea de dezvoltare Nord-Est.
 În sectorul median al ierarhiei se detaşează o categorie de oraşe cu statut de
reşedinţă de judeţ (Vaslui, Târgu Jiu, Zalău, Alexandria, Miercurea-Ciuc), cât şi
unele centre urbane mijlocii care au cunoscut o puternică creştere demografică în
ultimele două decenii ale perioadei comuniste, datorită fenomenului de
industrializare (Mangalia, Oneşti, Roman, Mediaş, Roşiori de Vede etc.). Astfel, în
perioada 1966–1990, noile reşedinţe judeţene şi-au triplat numărul de locuitori
(Alexandria, Bistriţa, Botoşani ş.a.), sau chiar şi l-au mărit de patru ori (Slatina,
Zalău, Slobozia, Vaslui), în acest caz rolul major a fost jucat de statutul politico-
administrativ. Numeroase oraşe mici se situează sub dreapta de ajustare,
demonstrând, pe de o parte subreprezentarea bazei inferioare a ierarhiei urbane, iar
pe de altă parte gradul de subpopulare al acestora.
Oraşele mici au multe probleme nesoluţionate şi puţine resurse la
dispoziţie în comparaţie cu oraşele medii şi mari. Efectul concentrării populaţiei în
oraşe cu peste 100 000 locuitori, sau în vecinătatea acestora, coroborat cu
fragilizarea structurilor socioeconomice ale oraşelor mici, aflate în faze de stagnare
sau regres, au condus, la rândul lor, la creşterea disparităţilor teritoriale din punct
de vedere demografic, economic şi al accesului la servicii de bază. Pentru susţinere
este necesară impulsionarea oraşelor mici şi creşterea lor demografică,
multiplicarea numărului de oraşe sau crearea unor localităţi cu statut intermediar
între sat şi oraş cu funcţie de releu al fluxurilor dintre urban şi rural.

Ierarhizarea administrativă. Aceasta are la bază funcţia administrativă a

oraşelor în organizarea spaţiului în general şi în evoluţia urbană, în mod special. În
România se individualizau, la nivelul anului 2014, capitala ţării – Bucureşti şi
municipiile (103). Din punct de vedere al raportului dintre statutul de municipiu şi
funcţia administrativă a localităţilor urbane se individualizează 5 categorii de
municipii: foste reşedinţe de regiune (1950–1968); reşedinţe de judeţ; foste
reşedinţe de judeţ; centre polarizatoare cu peste 30 000 locuitori; centre
polarizatoare sub 30 000 locuitori.

Una din principalele trăsături ce a influenţat structura sistemului urban, după

1990, a reprezentat-o investirea unui număr mare de oraşe cu statutul de municipiu.
Evoluţia acestora scoate în evidenţă creşterea numerică de la 47 municipii în 1968
la 56 în 1989, în 2014 înregistrându-se 103 municipii. După 1990 au fost create
premisele reanalizării relaţiilor stabilite în cadrul sistemului urban, ca urmare a
transformărilor intervenite în plan socioeconomic şi politic în România. Cererile
autorităţilor locale de investire a cât mai multor oraşe cu statutul de municipiu au
pornit în primul rând de la necesităţile economico-sociale, având la bază atragerea
de investiţii şi dezvoltarea centrelor respective. După 1993 au fost investite cu
statut de municipiu 47 de oraşe.
În ansamblul său, reţeaua de municipii se caracterizează printr-o evidentă
disproporţie atât sub aspectul mărimii demografice, cât şi în ceea ce priveşte
potenţialul economic şi de poziţie al oraşelor cu acest statut. Distribuţia teritorială
scoate în evidenţă o repartizare uniformă pe întreg teritoriul ţării.
 III.2.4. Bucureşti – o capitală europeană

Capitala României este cel mai mare oraş (1 883 425 locuitori la
Recensământul din 2011 şi 2 110 752 locuitori în 2014 conform
http://statistici.insse.ro) şi cel mai important centru politic, economic, financiar-
bancar, comercial, cultural-ştiinţific, de învăţământ, de transport, informaţional,
sportiv şi turistic al ţării (Fig. III.29). Oraşul se află situat în partea de sud−sud-est
a României, în Câmpia Vlăsiei, pe râurile Dâmboviţa şi Colentina, la intersecţia
paralelei de 44º25'50" latitudine nordică cu meridianul de 26º06'50" longitudine
estică. Municipiul Bucureşti, cu o suprafaţă de 237,8 km2 (0,1% din suprafaţa ţării),
cuprinde şase sectoare administrative dispuse radiar.
Încă din a doua jumătate a secolului al IX-lea sunt referiri asupra regiunii
(râurile Colentina, Dâmboviţa, Argeş) în care s-a ridicat oraşul. Potrivit tradiţiei,
Bucureşti exista ca târg încă dinainte de formarea statului independent Ţara
Românească, la începutul secolului al XIV-lea, întemeietorul său fiind considerat
ciobanul Bucur sau legendarul Negru Vodă.
Prima menţiune scrisă, documentul din 20 septembrie 1459, se referă la
preocupările domnitorului Vlad Ţepeş de a organiza o apărare mai bună împotriva
otomanilor şi de a stabili aici o nouă reşedinţă voievodală. Domnitorii care au
urmat s-au preocupat de dezvoltarea edilitar-urbanistică şi culturală edificând:
mânăstirea Mihai Vodă, Mitropolia, palatele Cotroceni, Mogoşoaia, bisericile
Fundeni, Colţea, primele şcoli.
Epoca modernă, marcată de Revoluţia de la 1821, reprezintă o perioadă de
modernizare, înfrumuseţare şi dezvoltare economică şi politică. În 1862, la 24
ianuarie, se întruneşte primul parlament al României, Bucureştiul devenind astfel
capitala României moderne.
Prin formarea statului naţional unitar român în 1918, capitala României Mari
va cunoaşte o dezvoltare importantă în plan teritorial, economic (aici se concentra
17,2% din industria ţării), social şi politic. Viaţa social-politică şi culturală a
cunoscut o intensificare prin antrenarea intelectualităţii, creşterea numerică şi
calitativă având un suport deosebit în contribuţia decisivă a învăţământului superior
şi secundar. Astfel, în perioada interbelică, Universitatea din Bucureşti s-a situat
printre primele din lume în privinţa numărului de studenţi şi a gradului de pregătire
al acestora.
Procesul de modernizare edilitar-urbanistică va continua în perioada
interbelică şi se explică prin explozia demografică, datorată mai ales migraţiei din
toate zonele ţării, din oraşe şi din mediul rural.
Primele referiri asupra populaţiei Bucureştiului apar în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, în consemnările unor călători străini care apreciau populaţia
la 50 000-60 000 locuitori. Cele mai sigure date sunt cele de la primul recensământ
al populaţiei din 1831 – 58 794 locuitori. Nivelul maxim al creşterii populaţiei (2
067 545 locuitori) a fost atins în anul 1992. Regresul demografic ulterior, deşi lent
(1 883 425 locuitori la Recensământul din 2011), se înscrie în declinul demografic
recent general al populaţiei ţării, proces generat după 1989 de reducerea puternică a
bilanţului natural şi de migraţia externă, cu precădere a unor grupe tinere de
populaţie. Între oraşele mari ale României, Bucureştiul prezintă o situaţie aparte,
detaşându-se net de restul reţelei, fiind de peste cinci ori mai mare decât Iaşi,
următorul oraş în ierarhia urbană a ţării. De-a lungul secolului al XX-lea, acest
raport a oscilat continuu, marcând un maxim de 8,83/1, imediat după cel de-al
Doilea Război Mondial. Din 1948 decalajul dintre capitală şi cel de-al doilea oraş
se atenuează treptat, atingând un minim în anul 1985 (5,7/1), iar apoi decalajul a
crescut uşor, ajungând în 2011 la 5,9/1 (valoare înregistrată şi la nivelul anului
2014). După 1989, pare să se producă o detaşare a capitalei în raport cu oraşul
următor din ierarhia naţională, cu tendinţe de accentuare ca urmare a oportunităţilor
economice oferite. Se apreciază că în raport de dreapta teoretică de ajustare şi de
populaţia urbană a ţării, capitala are o poziţie inferioară. Acest lucru transpare şi
din analiza dreptei de ajustare rang-talie, care sugerează, pentru echilibrare, o
capitală cu peste 3 mil. de locuitori şi o mai bună reprezentare a marilor oraşe de pe
al doilea nivel ierarhic.
Evoluţia teritorială (Fig. III.30). De la apariţia sa ca aşezare şi până în zilele
noastre, municipiul Bucureşti s-a extins continuu, în toate direcţiile, uneori fără să
se ţină seama de măsurile de limitare stabilite de-a lungul timpului. Ritmul
extinderii a diferit de la o perioadă istorică la alta, în funcţie de condiţiile istorice şi
politice, cât şi de componentele economice şi sociale. Bucureşti, care la început a
fost o aşezare rurală, a încorporat cu timpul localităţile din imediata sa apropiere.
Relevantă este precizarea conform căreia oraşul Bucureşti „n-a fost mărginit de
ziduri de apărare, prevăzute cu turnuri, ca oraşele din Transilvania sau cele
apusene. Spaţiul n-a fost limitat, târgoveţul n-a trebuit să se restrângă în limitele
incintei fortificate, ca braşovenii, de pildă, sau sibienii” (Giurescu, 1979).
Un prim plan al oraşului se pare că a fost alcătuit de armata rusă în timpul
războiului din 1768–1774, pentru perioadele anterioare existând reprezentări
cartografice sau gravuri bazate pe interpretări cum ar fi „Planul primitiv al capitalei
1328”, realizat de D. Papazoglu în 1871–1875.
În secolele XIV–XV, oraşul ocupa o suprafaţă de numai 15 ha, nucleul fiind
situat în jurul bisericii „Sf. Anton” (Curtea Veche). La sfârşitul secolului al XVI-
lea suprafaţa se extinde la 75 ha, punctele extreme fiind Podul Mihai Vodă,
biserica Colţei, Dealul Radu Vodă. În jurul anului 1700, suprafaţa ajunge la
285 ha, pentru ca în anul 1831 delimitarea să se facă pe baza Regulamentului
Organic (1 600 ha).
Ca urmare a funcţiilor îndeplinite şi evenimentelor istorice, în intervalul 1831
- 1910 oraşul cunoaşte o dezvoltare teritorială rapidă ajungând la 5 593 ha în 1910.
În jurul Primului Război Mondial, situaţia era asemănătoare cu cea de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, însă aşezările din jur se dezvoltă ca localităţi suburbane, care
vor fi înglobate oraşului până la cel de-al Doilea Război Mondial. În anul 1950
suprafaţa oraşului era de 14 991 ha. În timpul perioadei comuniste, ca urmare a
politicii impuse, suprafaţa capitalei atinge suprafaţa de 22 800 ha.
Fig. III.29. Municipiul Bucureşti şi împrejurimile (Sursa: CNES/SPOT IMAGE
2007/2008).

Fig. III.30. Evoluţia teritorială a municipiului Bucureşti.

 Discrepanţa dintre mărimea şi potenţialul Capitalei în raport cu celelalte
componente ale sistemului urban a impus, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
luarea unor măsuri administrative pentru limitarea extinderii sale, continuate prin
Regulamentul Organic şi Legea pentru mărginirea Bucureştilor de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. În prima jumătate a secolului al XX-lea, această acţiune a
continuat prin aplicarea legilor din 1926 (Legea pentru organizarea administraţiunii
comunale a oraşului Bucureşti), 1929 (Legea pentru organizarea administraţiunii
municipiului Bucureşti) şi 1939 (Legea pentru organizarea municipiului Bucureşti),
prin care s-a realizat şi o primă zonare a municipiului în 4 sectoare. În perioada
economiei centralizate principalele acţiuni s-au înfăptuit în urma organizărilor
administrativ-teritoriale din 1948, 1950, 1968 şi 1979, când municipiul a fost împărţit
în cele 6 sectoare actuale.
Există mai multe propuneri pentru atenuarea tendinţelor de hipertrofiere ale
oraşului Bucureşti: stimularea dezvoltării unor mari centre regionale (de exemplu,
Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Constanţa sau altele), precum şi dublarea populaţiei
acestora; conservarea funcţiilor de metropolă economică şi culturală şi transferarea
etapizată a funcţiei de capitală sau a altor funcţii administrative unui alt oraş, cu o
poziţie mai centrală (geometric) în cadrul reţelei urbane naţionale, capabil să preia şi să
exercite acest rol la întregul nivel al spaţiulul geografic românesc. În prezent, Capitala
dispune de 32 cartiere, insuficient de clar delimitate, număr prea mare pentru a se
constitui în colectivităţi teritoriale locale de rang inferior, dar acestea se pot asocia
formând sectoare omogene, criteriile folosite putând fi problemele sociale deosebite cu
care se confruntă, dominanţa mare a zonelor industriale sau a celor de servicii.
Zonele fucţionale. Dispunerea concentrică a zonelor funcţionale sugerează
similaritatea cu modelul lui von Thünen (1826), specificul zonei fiind altul. Structura
este rezultatul influenţei exercitate de evoluţia teritorial-funcţională a oraşului şi de
concentrarea populaţiei şi a activităţilor economice din ultima jumătate a secolului al
XX-lea (Erdeli şi colab., 2000), observându-se alternanţa activităţilor economice cu
zonele rezidenţiale de la centru spre periferie.
Zona centrală se suprapune vechiului centru comercial şi concentrează activităţi
specifice de interes naţional din care rezultă atributele funcţiei de capitală. Principalele
activităţi sunt reprezentate de servicii, îndeosebi bancare şi comerciale, activităţile
culturale şi politico-administrative.
Zona rezidenţială internă constituie cea de-a doua zonă relativ concentrică în
care dominante sunt construcţiile cu număr redus de etaje ce alternează cu cele
individuale. Relativ bine echipată din punct de vedere al dotărilor comerciale şi social-
culturale, zona a fost puternic bulversată de demolările masive şi de construcţiile de tip
megalomanic din anii’ 80 (Fig. III.31).
Zona industrială internă, suprapusă ariilor marginale ale oraşului, s-a constituit
în perioada interbelică şi este formată din unităţi industriale, unele extinse iar altele
construite în ultimele decenii. Aceasta este distribuită aproape perfect în jurul
magistralei de transport circulare.
 Fig. III.31. Zona centrală a Capitalei (foto: Fl. Andreescu).

Marea zonă rezidenţială este constituită din cartiere noi apărute în perioada
comunistă, dispuse relativ circular, ce au ca axe principale arterele de penetraţie în
oraş. Aceasta cuprinde 60% din populaţia oraşului şi are o serie de probleme legate
de lipsa spaţiilor verzi şi a facilităţilor de transport.
Zona complexă periferică, deşi are funcţie dominant industrială, în privinţa
structurii terenurilor se remarcă activităţile agricole şi cele de recreere. Resursele şi
infrastructura depăşesc potenţialul local de forţă de muncă, principala zonă
furnizoare fiind cea rezidenţială din apropiere.
În perioada postcomunistă, în România ca şi în celelalte ţări din Europa
Centrală (Ungaria, Polonia, Republica Cehă etc.), fenomenul de expansiune urbană
s-a produs sub forma suburbanizării funcţiilor economice, de servicii şi
rezidenţiale.
Acest fenomen a fost sprjinit de o gamă largă de procese legate de
privatizarea în masă, apariţia unei clase antreprenoriale, explozia pieţei imobiliare
şi disponibilitatea unor proprietăţi ieftine în spaţiul periurban în apropierea marilor
centre comerciale, a hipermarketurilor şi a proprietăţilor industriale (Sykora, 1999,
2006 ; Soós, Ignits, 2003; Sykora, Ourednicek, 2007; Hirt, 2008).
Sectorul imobiliar s-a confruntat cu probleme majore de accesibilitate,
marginalizare şi segregare, iar creşterea înregistrată în anumite spaţii din ariile
metropolitane a condus la declinul altora. Astfel, explozia fenomenului de
suburbanizare a determinat declinul oraşului propriu-zis (Sykora, 1999).
Tendinţa continuă de extindere spaţială şi funcţională a municipiului
Bucureşti, datorită fenomenului de expansiune urbană (suburbanizare), vizează în
principal dezvoltarea rezidenţială şi comercială. Astfel, în intervalul 1990–2014,
spaţiul agricol al Ariei sale metropolitane a scăzut semnificativ, în timp ce spaţiul
construit a crescut cu aproximativ 30%, suferind schimbări în modul de utilizare al
terenurilor, suprafeţe agricole sau silvice primind funcţii rezidenţiale, comerciale,
industriale şi de IT&C.
Funcţia rezidenţială este pusă în evidenţă de extinderea reşedinţelor
individuale şi a proiectelor rezidenţiale în detrimentul spaţiilor de recreere (ex.
Drumul Taberei Residential, Serena Apartments, Drumul Sării Residence, Brilliant
Condominium, Forest Residence, Greenfield Residence etc.).
Extinderea spaţială a funcţiei comerciale este evidenţiată de dezvoltarea
marilor centre comerciale care aparţin companiilor multinaţionale (Metro,
Carrefour, Bricostore, Ikea, Selgros etc.), a showroomurilor (Automobile Bavaria,
Dom Automobile, Jeep Comservice, Porsche Bucureşti Nord etc.) şi a mall-urilor
(Bucharest Mall, Plaza Romania, City Mall, Băneasa Shopping City etc.).
Funcţia industrială se individualizează prin ultraspecializarea unor localităţi
din imediata apropiere a Capitalei şi tendinţa de dezvoltare a parcurilor industriale
(logistice). Parcurile logistice sunt utilizate ca spaţii de depozitare şi servicii
conexe (platforme de parcare, spaţii de birouri). Acestea sunt localizate cu
predilecţie în vestul Capitalei, în lungul autostrăzii Bucureşti–Piteşti, în nord şi
nord-vest, în apropierea Şoselei de centură şi în est, în lungul autostrăzii Bucureşti–
Constanţa.
În 2014, România deţinea 1,7-1,8 mil. m2 de spaţii industriale şi logistice
noi, dintre care aproximativ 60% localizate în Bucureşti sau aria sa metropolitană
(www.businesscover.ro). În 2015 existau 3 parcuri industriale operaţionale ce
totalizau 765 000 m2: Bucureşti-Bolintin (Bolintin Deal) cu o suprafaţă de 430 000
m2, Metav (Bucureşti) cu 165 700 m2 şi Sema cu 169 300 m2.
Funcţia legată de IT&C se remarcă prin apariţia firmelor de profil şi, în
perspectivă, înfiinţarea de parcuri ştiinţifice şi tehnologice (de exemplu, cel de
micro- şi nanotehnologii MINATECH-RO, singurul funcţional din Aria
metropolitană bucureşteană).
Municipiul Bucureşti este în prezent cel mai mare şi mai important centru
economic al ţării, cu funcţii complexe, între care un rol determinant revine
sectorului industrial. Tradiţia industrială, legată de morărit, tăbăcărie, produse
textile şi alimentare a fost continuată în perioada interbelică prin înfiinţarea câtorva
întreprinderi din ramurile constructoare de maşini, chimică, textilă, alimentară. În
1938, anul de vârf al economiei interbelice româneşti, Bucureştiul concentra 1/5
din producţia industrială a ţării, un rol important avându-l industria uşoară şi
alimentară. După cel de-al Doilea Război Mondial, autorităţile comuniste au
început să aplice dezvoltarea planificată după modelul sovietic, care punea accentul
pe industria grea, astfel că unele întreprinderi au fost modernizate şi reutilate, iar
altele construite din temelii, ca obiective noi, de capacitate mare. Toate acestea au
transformat Capitala în cel mai puternic centru industrial al României, cu o gamă a
produselor realizate foarte variată. După anul 1989, trecerea la economia de piaţă a
afectat sectorul economic, astfel că s-a început derularea procesului de privatizare
atât a marilor întreprinderi, cât şi a celor mici şi mijlocii.
 Fig. III. 32. Ateneul Român din Bucureşti (foto: Fl. Andreescu).

Fig. III.33. Muzeul “George Enescu” din Bucureşti (foto: Fl. Andreescu).

Sectorul serviciilor ocupă un loc important în economia Capitalei, funcţia

comercială având o importanţă majoră în evoluţia acesteia.
Învăţământul şi cercetarea ştiinţifică are o îndelungată tradiţie, fiind legat de
dezvoltarea de-a lungul secolelor a oraşului. În acest sens, instituţiile de
învăţământ superior, împreună cu cele 251 institute de cercetare ale Academiei
Române şi Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, desfăşoară o
intensă activitate de cercetare fundamentală şi aplicativă.
Activitatea culturală este susţinută de Ateneul Român (Fig. III.32) şi
numeroase teatre (Teatrul Naţional, Teatrul „C.I. Nottara”, Teatrul de Comedie,
Teatrul Giuleşti, Teatrul „Ţăndărică”, Teatrul de Operetă, Opera Naţională), Circul
de Stat, cinematografe, formaţii corale de cameră, case de cultură, biblioteci, săli
de expoziţii, muzee (de exemplu Muzeul de Artă, Muzeul George Enescu – Fig.
III.33, etc).
Sub aspectul comunicaţiilor şi al transporturilor, municipiul Bucureşti
constituie nodul central al ţării şi un mare centru internaţional de transport şi
comunicaţii, spre care converg principalele căi feroviare, rutiere şi aeriene interne
şi internaţionale.

III.2.5. Dezvoltarea metropolitană şi expansiunea urbană

În România, faţă de perioada anterioară anului 1990, factorii actuali de

evidenţiere a zonelor de influenţă urbană s-au modificat în mare măsură. Pe
parcursul ultimelor patru decenii, de până în 1990, relaţiile dintre oraşe şi
localităţile din zonele de influenţă au fost determinate predominant de
industrializarea socialistă, colectivizarea agriculturii şi modul de organizare a
funcţiilor administrative. Cel mai frecvent, industrializarea s-a concentrat în
deosebi în zonele periurbane, prin crearea unor capacităţi industriale gigantice şi
prin atragerea forţei de muncă de către platformele industriale din oraşe.
Colectivizarea agriculturii a generat surplusurile de forţă de muncă, care s-au
orientat spre capacităţile industriale, mai cu seamă spre localităţile rurale apropiate
de marile centre industriale.
După 1989, relaţiile dintre oraşe şi satele localizate în zonele de influenţă se
derulează pe baze modificate de noul context economic şi legislativ. Capacităţile
industriale şi-au diminuat considerabil rolul de atracţie pentru forţa de muncă, iar
navetismul salariaţilor industriali a fost redus drastic (până în 1996, numărul
navetiştilor rămăsese la 1/3 faţă de cel din 1989, respectiv circa 650 000). Ca
oportunităţi de muncă în principalele oraşe, locul industriei a fost luat de sectorul
terţiar, iar atracţia forţei de muncă se face tot mai mult selectiv, prin atragerea
personalului calificat. O influenţă decisivă a exercitat-o aplicarea Legii Fondului
Funciar (1991), care a impulsionat revenirea masivă a citadinilor către locurile de
origine şi conturarea tot mai evidentă a relaţiilor de aprovizionare a oraşelor
principale cu produse agricole obţinute de pe terenurile agricole private. Pentru
aprovizionarea pieţelor orăşeneşti, revenirea în satele de origine din zonele
periurbane a însemnat şi modificări importante ale modului de folosinţă a
terenurilor, prin orientarea interesului către culturile agricole de piaţă. Faţă de
perioada "absorbţiei" forţei de muncă agricole, relaţiile oraş - localităţi din zonele
de influenţă au devenit mult mai echilibrate şi dublu direcţionate.
 În prezent există 41 de judeţe, la care se adaugă capitala, polarizate
administrativ de reşedinţe de judeţ cu o populaţie cuprinsă între circa 50 000 şi circa
350 000 de locuitori. În funcţie de diferenţele de talie demografică, marile oraşe au
tendinţa de a capta în zonele lor de influenţă spaţii din judeţe învecinate (de exemplu
Galaţi în detrimentului judeţului Tulcea, sau Iaşi faţă de Vaslui). Interesul şi
investiţiile orientate predominant către reşedinţele de judeţ, în ultimele decenii, au
modificat considerabil relaţiile dintre reşedinţele de judeţ şi oraşele de talie apropiată
din judeţ, mai ales cele care au deţinut de-a lungul timpului funcţia de reşedinţă (Fig.
III.34).
Zonele de influenţă acoperă circa 2/3 din suprafaţa ţării, ceea ce înseamnă că
aproximativ 1/3 din teritoriu se află în afara unor zone de polarizare urbană activă
(Fig. III.35). Acestea corespund, în general, spaţiilor geografice slab populate (din
zona montană, din Delta Dunării) sau celor depărtate de oraşe. În aceste zone rurale
profunde, funcţia de centru coordonator este preluată de localităţi rurale cu funcţie de
loc central, unele dintre ele foste oraşe în perioada interbelică (Bozovici pentru Ţara
Almăjului, Lechinţa pentru o parte a Câmpiei Transilvaniei, Bălceşti pentru Piemontul
Olteţului, Podu Turcului pentru Colinele Tutovei).
Dacă raportăm numărul de oraşe la populaţia totală a României, reţeaua de oraşe
nu este suficient de dezvoltată. Luându-se în considerare baza economică, puterea
demografică şi fizionomia multor aşezări rurale, se poate constata că o parte dintre
acestea sunt superioare unor oraşe mici care au fost decretate.
În ultimele decenii, reţeaua de localităţi din România a cunoscut o transformare
semnificativă, în principal reorganizarea legăturilor dintre localităţi, evoluţia rapidă a
periferiilor şi a comunelor limitrofe marilor aglomerări urbane, redefinirea relaţiilor
urban−rural în zonele metropolitane sau declinul economic al activităţilor de tip urban
şi creşterea celor de tip rural, conducând astfel la dezechilibre în distribuţia şi
relaţionarea acestora în teritoriu. Astfel, dezvoltarea sistemului urban postcomunist s-a
caracterizat printr-un proces de restructurare substanţială sub presiunea fenomenului de
expansiune urbană şi a consecinţelor acestuia legate de modificările utilizării
terenurilor, reducerea vegetaţiei naturale, fragmentarea habitatelor etc.
În România, aproximativ 7 500 000 de locuitori (34%) locuiesc în arii
metropolitane, dintre care aproximativ 2 500 000 (11,5%) în Aria metropolitană a
municipiului Bucureşti, iar restul inegal răspândiţi între celelalte 18 structuri
metropolitane (Fig. 20). În literatura geografică din România ariile metropolitane sunt
definite ca spaţii aflate sub influenţa centrelor urbane cu nivel superior în ierarhia
urbană a căror populaţie depăşeşte 1 mil. de locuitori (Erdeli şi colab., 1999).
Conform EUROSTAT, la nivelul Uniunii Europene regiunile metropolitane sunt
structuri de tip LAU 1 (judeţe) sau o combinaţie a acestora, ce reprezintă aglomerări ce
depăşesc 250 000 de locuitori. Aceeaşi sursă de date, clasifică regiunile metropolitane
în trei categorii principale, totalizând 8 astfel de structuri în România: regiuni
metropolitane capitală (Bucureşti), regiuni metropolitane de nivel doi (Cluj-Napoca,
Timişoara, Craiova, Constanţa, Iaşi) şi regiuni metropolitane mai mici (Galaţi şi
Braşov) (Grigorescu şi colab., 2015)
(http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/region_cities/metropolitan_regions.
 Fig. III.34. Funcţiile administrative şi de polarizare ale oraşelor (2011).

Surse: EFGS, JRC, Eurostat, LandScan, REGIO-GIS,

http://ec.europa.eu/eurostat/ramon/miscellaneous/index.cfm?TargetUrl=DSP_DEGURBA
Fig. III.35. Gradul de urbanizare şi ariile metropolitane din România
 Fig. III.36. Dezvoltarea metropolitană din România.

Cea mai recentă clasificare a gradului de urbanizare în Europa elaborată la

nivelul LAU 2 (oraşe/comune) a fost aprobată de Eurostat Labour Market Working
Group (2011). Aceasta împarte regiunile în trei categorii majore: dens populate;
moderat populate şi slab populate (DEGURBA–Degree of Urbanisation
Classification, 2011). În România, ariile metropolitane includ cea mai mare parte a
arealelor dens şi moderat populate, dar către periferia acestora sunt incluse şi areale
slab populate, ceea ce indică o dispersie spaţială a fenomenelor de
urbanizare/suburbanizare (Fig. 20).
În România, cu excepţia Capitalei, oraşele au mai puţin de 400 000 locuitori
şi polarizează spaţii cu o populaţie de sub 1 mil. de locuitori. În acest context, au
apărut o serie de acte normative menite să încurajeze dezvoltarea metropolitană,
mai degrabă pe baza caracterului asociativ al unităţilor administrative aflate sub
influenţa unui oraş decât a mărimii sale demografice. Astfel, o arie metropolitană
se defineşte ca fiind „asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de
parteneriat între capitala României sau municipiile de rang 1 şi unităţile
administrativ teritoriale aflate în zona imediată” (Legea nr. 215/2001 a
administratiei publice locale). Conform Legii 351/2001 privind aprobarea
Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, Secţiunea IV–Reţeaua de localităţi
reprezintă „zona constituită prin asociere, pe baza de parteneriat voluntar între
marile centre urbane (Capitala României şi municipiile de rangul I) şi localităţile
urbane şi rurale aflate în zona imediată, la distanţe de până la 30 km, între care s-au
stabilit relaţii de cooperare pe multiple planuri”. Aceste prevederi au fost
completate de Legea Urbanismului 350/2001, Legea 286/2006 a Administraţiei
publice locale, Ordonanţa de Guvern 53/2002 (ca amendament adus Legii
215/2001) şi Ordonanţa de Guvern 21/2011 privind înfiinţarea Autorităţii
 metropolitane de transport. Ultimele acte normative fac referiri la organizarea,
managementul şi funcţionalitatea ariilor metropolitane.
În final, un singur oraş foarte mare (Bucureşti) este capabil să-şi dezvolte o
arie metropolitană în acord cu legislaţia internaţională şi naţională în domeniu.
Restul de 17 oraşe mari (Iaşi, Constanţa, Oradea, Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov,
Craiova, Galaţi, Brăila, Baia Mare, Suceava, Târgu Mureş, Sibiu, Bacău, Piteşti,
Ploieşti, Satu Mare) şi 4 oraşe medii (Simeria, Hunedoara, Deva şi Râmnicu
Vâlcea) au iniţiat proiecte în vederea dezvoltării de arii metropolitane (Fig. III.36;
Tabelul III.8). Oraşele mici, chiar dacă acoperă cea mai mare parte din reţeaua
urbană, nu pot polariza spaţii extinse pentru a dezvolta arii metropolitane
(Grigorescu, Dumitrescu, 2010). Astfel s-au înfiinţat Asociaţiile de Dezvoltare
Intercomunitară (ADI) sub forma unor structuri de cooperare înfiinţate de unele
unităţi administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de
dezvoltare de interes local sau regional sau furnizarea unor servicii publice. Dintre
cele peste 600 de parteneriate privind cooperarea inter-municipală existente în
2012, 19 au fost constituite în jurul oraşelor mari şi mijlocii ca un exemplu de
structuri asociative de tip metropolitan (Strategia de Dezvoltare Teritorială a
României, 2015).
Totodată, în baza Hotărârii de Guvern nr. 998/2008, în România, au fost
desemnaţi 7 de poli naţionali de creştere şi 13 poli naţionali de dezvoltare având rol
de suport pentru investiţii din programele cu finanţare comunitară.

Tabelul III.8
Oraşele/ariile metropolitane/poli de creştere şi poli de dezvoltare din România grupate în funcţie de
mărimea demografică
Numărul Numărul Poli de creştere/dezvoltare
Structuri metropolitane
Grupa de oraşe/loc. de oraşe de oraşe în (H.G. 998/2008)
în 2011
în 2011* 2014**
Total oraşe România, din
320 320 22 20
care:
Oraşe mici (total), din care: 225 212
sub 5 000 29 21
5 000–10 000 105 95
10 000–20 000 91 96
Oraşe mijlocii (total, din
75 84 4 2
care:
20 000–50 000 54 62 1 (Simeria)
3 (Deva, Hunedoara, 2 (Deva, Râmnicu Vâlcea)
50 000–100 000 21 22
Râmnicu Vâlcea)
Oraşe mari (total, din care: 19 23 17 18
4 (Baia Mare, Suceava, 4 (Baia Mare, Suceava, Târgu
100 000–150 000 7 8 Mureş, Satu Mare)
Târgu Mureş, Satu Mare)
150 000–200 000 4 5 3 (Bacău, Piteşti, Sibiu) 4 (Arad, Bacău, Piteşti, Sibiu)
5 (Brăila, Braşov, Galaţi, 5 (Brăila, Braşov, Galaţi,
200 000–300 000 6 4
Ploieşti, Oradea) Ploieşti, Oradea)
5 (Cluj-Napoca, Constanţa, 5 (Cluj-Napoca, Constanţa,
300 000-400 000 2 6
Craiova, Iaşi, Timişoara) Craiova, Iaşi, Timişoara)
Oraşe foarte mari: 1 1 1
Peste 1 mil. 1 1 1 (Bucureşti)
Sursa: date prelucate din *Recensământul populaţiei şi locuinţelor 2011 şi ** http://statistici.insse.ro
 Dintre acestea, 12 structuri metropolitane fac parte din Federaţia zonelor
metropolitane şi aglomerărilor urbane din România (Bacău, Baia Mare, Botoşani,
Braşov, Constanţa, Craiova, Cluj-Napoca, Iaşi, Oradea, Târgu Mureş, Râmnicu
Vâlcea, Satu Mare şi Timişoara).
Deşi Bucureştiul este singurul oraş care întruneşte cerinţele unei arii
metropolitane, acesta nu funcţionează ca o entitate instituţională şi administrativă
independentă, ci ca o structură urbană formată din centru şi un număr de unităţi
administrative de diferite ranguri (sate, comune, oraşe).
Dintre ariile metropolitane funcţionale, mai importante prin activităţile
desfăşurate şi proiectele derulate sunt: Oradea, Iaşi şi Constanţa (Fig. 21).
Aria metropolitană Oradea a luat fiinţă în februarie 2001 în baza unui
protocol semnat de primarii localităţilor componente (Oradea, Borş, Paleu,
Sânmartin, Cetariu, Nojorid, Oşorhei, Sântandrei, Biharia). Aceasta totalizează 239
278 locuitori pe o suprafaţă administrativă de 62 104 ha şi are ca proiecte
prioritare: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, stimularea creşterii
economice în regiune, accesul la dotările tehnico-edilitare etc.
Aria metropolitană Iaşi s-a conturat în aprilie 2004 în urma colaborării
autorităţilor locale din municipiul Iaşi şi 13 comune înconjurătoare (Aroneanu,
Bârnova, Ciurea, Holboca, Leţcani, Miroslava, Popricani, Rediu, Schitu Duca,
Tomeşti, Victoria, Valea Lupului şi Ungheni), care au semnat actul de constituire a
Asociaţiei zonei metropolitane. Aceasta se întinde pe o suprafaţă de 787,8 km2,
incluzând o populaţie de 402 786 locuitori. Principalele proiecte sunt legate de:
dezvoltarea infrastructurii de transport şi tehnico-edilitare, a unui sistem
informatic metropolitan integrat, asigurarea protecţiei şi calităţii mediului etc.
Aria metropolitană Constanţa se individualizează ca o axă urbană
cvasicontinuă între localităţile Năvodari şi Tuzla, cu profil industrial-portuar şi
turistic. În anul 2006, primăria municipiului Constanţa a avut iniţiativa constituirii
Asociaţiei de dezvoltare intercomunitară - zona metropolitană Constanţa, care s-a
finalizat prin semnarea actelor de constituire împreună cu cele 13 localităţi
implicate: oraşele Năvodari, Eforie, Ovidiu, Murfatlar şi Techirghiol, la care se
adaugă comunele Mihail Kogălniceanu, Cumpăna, Valul lui Traian, Lumina,
Tuzla, Agigea, Corbu şi Poarta Albă. Astfel constituită, Aria metropolitană
grupează aproximativ 450 000 de locuitori pe o suprafaţă de 1 160,2 km2.

Perspective de dezvoltare. În prezent, dezvoltarea metropolitană în România este

parte integrantă a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă a României.
Orizonturi 2013-2020-2030 şi a Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României 2035
asigurând condiţiile pentru o dezvoltare durabilă echilibrată a teritoriului naţional. În
acest context, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice are printre
obiectivele sale strategice dezvoltarea unei structuri naţionale metropolitane
policentrice pe baza identificării mijloacelor şi modalităţilor de conectare la reţeaua
Europeană (METROBORDER Project–ESPON 2013) prin crearea de regiuni
transfrontaliere policentrice metropolitane cum ar fi: Timişoara/Belgrad (România–
Serbia); Iaşi/Chişinău (România–Republica Moldova) şi Debrecen/Oradea (Ungaria–
România). În acord cu Strategia de Dezvoltare Teritorială a României 2035, se
preconizează crearea următoarelor entităţi spaţiale cu un rol esenţial în evoluţia
sistemului urban românesc: poli metropolitani cu potenţial internaţional (Bucureşti,
Timişoara, Iaşi şi Constanţa), poli metropolitani cu potenţial
supraregional/interregional (Braşov, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Ploieşti şi Galaţi–
Brăila), poli cu potenţial regional (Arad, Satu Mare, Baia Mare, Suceava, Râmnicu
Vâlcea, Sibiu etc.), poli cu potenţial regional limitat (Alba Iulia, Tulcea, Bacău, Vaslui,
Călăraşi etc.), poli subregionali cu potenţial de zonă urbană funcţională, poli urbani cu
influenţă zonală, poli urbani cu influenţă locală şi oraşe în vecinătatea polilor
metropolitani.
Alte proiecte internaţionale promovează cooperarea interregională la nivelului
spaţiului comunitar şi al statelor înconjurătoare prin intermediul European Regional
Development Fund (ERDF). Astfel, începând cu anul 2000, în România, au fost
implementate mai multe proiecte de dezvoltare regională cu finanţare din fonduri
structurale, cum ar fi programele: INTEREG II (InterMETREX şi SocioMETREX),
INTERREG IIIC South Zone (PolyMETREXplus), INTERREG IVC (URMA–Urban-
Rural Partnerships in Metropolitan Areas) şi ESPON (EGRONET-Emergence of
GROwth poles NETwork in South-East of Europe şi GROSSE-Growth Poles in South-
East Europe). Acestea au adus contribuţii esenţiale la crearea unor relaţii metropolitane
policentrice între cele 120 de arii şi regiuni metropolitane din Europa în acord cu
European Spatial Development Perspective (ESDP) pentru a promova o dezvoltare
urbană echilibrată in Europa (EU27+Norvegia şi Elveţia). Poziţia României în aceste
proiecte a fost esenţială pentru definirea relaţiilor policentrice în cadrul coridorului de
transport strategic Bucureşti–Sofia–Salonic-Atena.
Cooperarea între ariile metropolitane din Europa reprezintă un alt punct
important în promovarea coeziunii teritoriale într-o perioadă în care disparităţile
regionale tind să se accentueze. Astfel, conectarea ariilor metropolitane din
România la Reţeaua Europeană a Ariilor şi Zonelor Metropolitane (European
Metropolitan Areas and Zones Network-METREX) favorizează schimbul de
experienţă şi cunoştinţe în domeniul planificării teritoriale metropolitane,
conferindu-i o dimensiune europeană.

Aria metropolitană a municipiului Bucureşti. Chiar dacă ideea constituirii

unei Arii metropolitane a apărut în anii ’90, evidenţierea rolului de centru
polarizator al capitalei şi conturarea unui spaţiu înconjurător de influenţă pe criterii
funcţionale a apărut din secolele trecute. Primele preocupări legate de conturarea
acestui concept în România i-au aparţinut profesorului Vintilă Mihăilescu (2003,
retipărire) care numea regiunea urbană teritoriul bazat pe „relaţia dintre vatra unui
oraş – în speţă Bucureştii – şi regiunea ce-l înconjoară”.
În ultimii ani au fost propuse mai multe variante de delimitare a acestei arii
atât sub aspect ştiinţific, cât şi politic (Bălteanu, Grigorescu, 2005). Astfel, unul
dintre cele importante studii asupra acesteia, realizat de un colectiv al Institutului
de Geografie al Academiei Române într-un proiect de cercetare elaborat în
colaborare cu Urbanproiect, se referă la un teritoriu extins la 94 de unităţi
administrative (comune şi oraşe) din cinci judeţe: Ilfov, Călăraşi, Giurgiu,
Dâmboviţa şi Ialomiţa, acoperind o suprafaţă de 532 156 ha şi grupând peste 2 500
000 locuitori (Ianoş şi colab., 1998-1999).
O altă propunere de delimitare a Ariei metropolitane ar include alături de
Capitală, 9 suburbii, 8 oraşe şi 30 comune (dintre care 3 sunt propuneri de noi
structuri administrative) sub forma unui district special Districtul Bucureşti, unitate
administrativă similară cu cea a altor capitale din lume cu structură federală sau
regională (Iordan, 2003).
Un alt model de dezvoltare a unei arii metropolitane s-a bazat pe regândirea
actualei organizări administrativ-teritoriale pe baza relaţiilor dintre aşezările umane
aflate sub influenţa Capitalei (Săgeată, 2005). Astfel, aria de influenţă a
Bucureştiului se poate extinde şi asupra altor localităţi din judeţele Giurgiu,
Călăraşi, Dâmboviţa, Ialomiţa şi Teleorman, conducând la crearea unei structuri
spaţiale constituită din 4 unităţi de nivel subdepartamental şi 145 unităţi de nivel
local (oraşe şi comune) cu 455 de aşezări umane (Săgeată, Grigorescu, 2008).
După 1998, lansarea mai multor proiecte politico-legislative a determinat o
diversificare a abordărilor legate de dezvoltarea unui spaţiu aflat sub influenţa
Capitalei. Ulterior, s-au conturat mai multe iniţiative (ştiinţifice sau legislative)
având drept scop propunerea de structuri metropolitane pentru Bucureşti (Bălteanu,
Grigorescu, 2006; Grigorescu, 2010b). În cadrul proiectului ESPON Growth Poles
in South-East Europe (GROSSE), a fost propusă o nouă delimitare a zonei
metropolitane Bucureşti utilizând mai multe seturi de indicatori demografici,
socioeconomici, culturali şi de infrastructură. Astfel determinată, aria
metropolitană totalizează 88 unităţi adminitrativ-teritoriale (Ianoş şi colab., 2014).

Expansiunea urbană (suburbanizarea). La nivel metropolitan au fost

identificate mai multe faze de evoluţie (van den Berg şi colab., 1982; Petsimeris,
2003; Antrop, 2004 etc.): urbanizare, suburbanizare, deurbanizare şi reurbanizare,
definite în funcţie de relaţiile care se stabilesc între centrul urban (core) şi periferie
sau inel (ring).
Cea de-a doua fază (de suburbanizare) se caracterizează printr-un proces
puternic de deconcentrare atât a populaţiei, cât şi a activităţilor economice din
centru către periferie, având ca principal efect un fenomen de difuzie urbană
(Grigorescu, 2010b). Acest proces a caracterizat expansiunea teritorială a
majorităţii oraşelor din Europa Sudică (Petsimeris, 2003) sau a ţărilor
postcomuniste (Turnok, 1998; Soós, Ignits, 2003; Degórska, 2004; Ourednicek,
2007; Sykora, Ourednicek, 2007; Hirt, 2008; Leetmaa, 2008; Tammaru şi colab.,
2009; etc.) descriind un model general de evoluţie caracterizat prin tendinţe lineare
de dezvoltare urbană în lungul principalelor axe de circulaţie urmat de apariţia de
areale rezidenţiale în afara oraşelor etc.
Suburbanizarea a fost percepută ca un proces extins de dezvoltare urbană
care a determinat mutaţii în organizarea teritorială în majoritatea statelor post-
comuniste din Europa Centrală şi de Est sub aspectul restructurării funcţionale a
utilizării terenurilor sau a altor structuri socio-spaţiale (Sykora, Ourednicek, 2007;
Leetmaa, 2008). Astfel, suburbanizarea se poate transforma într-o problemă majoră
de mediu datorită schimbărilor rapide pe care le impune prin expansiunea
rezidenţială şi comercială la care au fost expuse fostele oraşe compacte comuniste.
Expansiunea suburbană discontinuă tentaculară (leapfrog sprawl) are consecinţe
economice, sociale şi de mediu mult mai puternice decât formele mai concentrate
de suburbanizare (Ourednicek, 2007; Sykora, Ourednicek, 2007). Acest fenomen a
început să se resimtă în sistemul urban românesc după 1990, determinând
modificări esenţiale în structura spaţială a ariilor metropolitane.
În dinamica fenomenului de expansiune urbană, au fost identificate relaţii
strânse între arealele rezidenţiale, cele industriale, comerciale sau de transport,
precum şi între creşterea demografică şi cea a spaţiului construit (EEA Report,
2006).
În cazul Ariei metropolitane bucureştene, în ultimul secol, s-au remarcat
diferenţieri între dinamica municipiului (core) şi spaţiul aflat sub influenţa sa
(hinterland). Astfel, relaţia dintre creşterea demografică şi creşterea spaţiului
construit pentru Bucureşti indică o evoluţie concordantă pentru intervalul 1912-
1977 marcând astfel, începutul perioadei de urbanizare. După 1977, creşterea
demografică accentuată este însoţită de o oarecare stagnare a expansiunii spaţiului
construit. Această tendinţă a apărut ca efect al politicilor de industrializare
extensivă, secondată de procesul de urbanizare explozivă şi de sistematizare a
întregului teritoriu naţional, marcând, în mare parte, o trecere graduală de la
societatea rural-agricolă tradiţională spre o societate urban-industrială (Urucu şi
colab., 2006).
În cazul hinterland-ului creşterea demografică este aprope concordantă cu
creşterea spaţiului construit pentru aproape toată perioada ultimului secol. Se
remarcă, totuşi două vârfuri (1975-1977 şi 2002) în relaţie cu procesul de
urbanizare explozivă din perioada comunistă care a dus la declararea unor aşezări
rurale din apropierea capitalei centre urbane (în urma organizării administrativ
teritoriale din 1968, pentru prima perioadă) şi cu fenomenul de suburbanizare (cea
de-a doua periodă). Astfel, fenomenul de expansiune urbană indică o creştere
rapidă (atât în core cât şi în hinterland) corespunzătoare fenomenului de urbanizare
în intervalul 1912-1975/1977, urmată de o creştere lentă (1975/1977-1990) şi de o
relativă descreştere şi stagnare (1990-2014) în municipiul Bucureşti (core). În
hinterland se înregistrază o creştere (aproximativ după anul 1990), marcând de
acestă dată, debutul fenomenului de suburbanizare.
În arealele suburbane şi metropolitane, spaţiile cu destinaţie industrială,
comercială şi de transport ocupă între 25% şi 50% din toate terenurile construite,
aşadar, în medie, o treime din terenurile urbane (EEA Report, 2006).
În prezent, în contextul restructurării sistemului urban românesc, fenomenul
de expansiune urbană capătă noi caracteristici şi dimensiuni iar tendinţa de
hipertrofiere a Capitalei şi polarizarea unei suprafeţe din ce în ce mai extinse
reprezintă una dintre principalele probleme cu care se confruntă dezvoltarea
metropolitană în România (Grigorescu şi colab., 2012b).
 Structura policentrică a Europei este alcătuită din oraşe de dimensiuni mari,
mijlocii şi mici, multe dintre acestea grupându-se pentru a forma arii
metropolitane. Între aceste structuri, reţeaua metropolitană din România încearcă
să se conecteze la coridorul policentric Nord-Sud (Helsinki-Atena) recunoscut ca
fiind cel mai slab reprezentat în Europa din cauza poziţiei periferice în cadrul
Uniunii Europene (Grigorescu, 2010a).
În consecinţă, dezvoltarea metropolitană oferă o nouă alternativă în
managementul durabil al oraşelor şi ariilor aflate sub influenţa acestora prin
limitarea urbanizării necontrolate, promovarea dezvoltării economice şi sociale în
relaţie cu menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, dezvoltarea unei mai bune
relaţii dintre localităţile urbane şi rurale, creşterea atractivităţii pentru potenţialii
investitori, crearea de infrastructuri tehnice majore, diversificate şi bine conectate
la reţelele naţionale şi internaţionale, implementarea de strategii durabile de
gestiune a deşeurilor etc.

III.2.6. Dezvoltarea durabilă a sistemului urban în contextul strategiilor

europene

Oraşele şi criza economică (2008-2014). Oraşele sunt, în mod evident,

printre cele mai afectate de criza economică. Ele joacă un rol important atât în
explorarea, cât şi în implementarea multora dintre soluţiile de răspuns, care
afectează direct viaţa locuitorilor lor. Pierderea locurilor de muncă şi problemele
legate de piaţa forţei de muncă reprezintă doar vârful unui aisberg de probleme
sociale conexe, care pun o presiune crescândă asupra serviciilor pe care acestea le
oferă: sărăcie sporită, economie subterană, îndatorare, lipsa locuinţelor, probleme
de sănătate, infracţionalitate şi ameninţări la adresa coeziunii sociale.
Printre oraşele cu grad de risc ridicat regăsim foarte multe oraşe industriale
apărute în jurul exploataţiilor miniere, petroliere, dar şi cele dezvoltate pe baza
industriei grele în perioada industrializării forţate, industrii energofage care au fost
subvenţionate masiv de stat. În actualele condiţii economice, multe dintre aşezările
de acest tip au intrat pe o pantă descendentă în ceea ce priveşte natalitatea şi
condiţiile de viaţă locală, toate acestea fiind într-o relaţie de interdependenţă.
Acestea se confruntă şi cu grave probleme de poluare, rezultat al tehnicilor
învechite folosite în procesele industriale şi din această cauză nu pot deveni
atractive din punct de vedere turistic.
Hunedoara a fost unul din cele mai mari oraşe ale României dependente de
o singură mare unitate industrială. Înainte de 1989, din cele 50 000 de persoane
active, 19 000 lucrau în combinatul siderurgic, iar alte câteva mii în activităţi
conexe siderurgiei. Prin preluarea în 2004 a combinatului siderurgic de către Mittal
Steel (India), la sfârşitul anului 2005, siderurgia înregistra circa 2 000 de persoane
salariate. În municipiul Hunedoara, 80% dintre şomerii aflaţi în evidenţa Agenţiei
locale pentru ocuparea forţei de muncă (ALOFM) au fost disponibilizaţi de la
combinatul siderurgic. Numai în perioada aprilie−iunie 2003, circa 3 000 de
angajaţi ai combinatului au preferat să fie disponibilizaţi prin ordonanţe de urgenţă
decât să rişte să nu primească niciun ajutor financiar. În 2012, la ArcelorMittal
(fostul Combinat Siderurgic), mai lucrau circa 800 de salariaţi.
În Zlatna, dacă problema poluării a fost rezolvată prin închiderea SC
Ampelum S.A., care a intrat în lichidare în 2004, iar ultimii 1 100 de salariaţi au
fost disponibilizaţi, a apărut însă o gravă problemă de ordin social. Rata neoficială
a şomajului (în care sunt incluse şi persoanele care au ieşit din evidenţe pentru că
nu mai primesc ajutoare de la stat) depăşeşte 70% din totalul populaţiei active. În
această situaţie, unele instituţii vor fi închise din cauza lipsei mijloacelor financiare
pentru plata utilităţilor. Printre problemele actuale ale comunităţii se numără cota
alarmantă a somajului (dintr-un total de 7 490 locuitori în anul 2011, în oraşul
Zlatna şi cele 18 localităţi componente, circa 15% trăiesc din ajutorul social de la
primărie); lipsa unei oferte ocupaţionale alternative pentru cei peste 1 500 de
disponibilizaţi ca urmare a lichidării S.C. Ampelum S.A. şi închiderii Filialei
Zlatmin S.A. Zlatna; tendinţa de limitare a oportunităţilor de afaceri în
eventualitatea închiderii liniei ferate Alba Iulia−Zlatna; tendinţa accentuată de
depopulare a localităţii şi de îmbătrânire a populaţiei, ca urmare a migraţiei
tinerilor.
Datorită lipsei de investiţii tehnologice şi a unui management defectuos,
combinatul siderurgic din Călan a înregistrat un colaps, fiind în prezent doar o
amintire. Divizat în 12 societăţi comerciale, acesta a devenit doar sursă de fier
vechi, o parte din teren fiind redat agriculturii. Chiar dacă se preconizează
deschiderea unor şantiere pentru construcţia de microhidrocentrale pe râul Strei în
apropierea oraşului, este greu de crezut că nivelul de viaţă va creşte prea curând.
Din cei peste 11 279 de locuitori în 2011, 7 800 erau apţi de muncă, însă dintre
aceştia doar 1 600 mai aveau un loc de muncă, ceea ce reprezenta un şomaj real de
60%.
Şi oraşele industriei uşoare au resimţit criza economică. Oraşul Buhuşi s-a
dezvoltat datorită existenţei Fabricii de Postav, care la sfârşitul secolului al XIX-lea
era cea mai mare din Europa şi aducea venituri considerabile localităţii. Datorită
pierderilor înregistrate, a blocajului financiar dintre 1996 şi 2000, fabrica a intrat în
incapacitate de plată, iar la începutul anului 2005 a fost privatizată. În ultimii ani,
datorită stării de sărăcie, tot mai multe persoane îşi părăsesc locurile natale,
opţiunile alese fiind atât deplasarea în alte regiuni ale ţării, cât şi munca în
străinătate. În Buhuşi, a început în anul 2001, o migraţie masivă către străinătate a
forţei de muncă locale. În 2011, circa 25% din populaţia totală a localităţii
(conform autorităţilor locale) este plecată la muncă peste graniţe, mai ales în Italia
sau Spania. Din peste 9 000 de angajaţi existenţi înainte de 1989, în anul 2011 mai
rămăseseră 80.
Un exemplu de centru urban cu creştere economică în perioada crizei este
Mioveni. Datorită prezenţei celei mai mari companii de automobile din România,
oraşul are o capacitate mare de a atrage investiţii străine directe şi de a crea noi
locuri de muncă. Astfel, oraşul Mioveni se poate folosi de reputaţia creată pentru a
atrage firme din alte sectoare de activitate şi pentru a-şi diversifica baza
economică. Printre atuuri se numără atât localizarea, oraşul fiind amplasat la două
ore distanţă de Bucureşti şi implicit de aeroportul internaţional Otopeni şi în
apropiere de Piteşti, cât şi forţa de muncă specializată în domeniul industrial.
Succesul modelului Logan a permis companiei să realizeze cele mai mari vânzări
din istoria sa. Compania Automobile Dacia a devenit unul din cele mai importante
centre ale firmei Renault din lume, datorită mâinii de lucru specializate şi ieftine, a
capacităţilor de producţie foarte mari, dar şi succesului important obţinut de model.
În afara centrelor urbane mari, oraşele cu cea mai dezvoltată economie sunt
cele de la graniţa de vest a României, care au beneficiat de avantaje competitive
legate de accesibilitate în atragerea de investiţii străine, cele din jurul marilor poli
urbani, care au beneficiat de pe urma relocării unor companii din oraşele învecinate
sau de amplasarea unor investiţii care să deservească aceste pieţe locale de mari
dimensiuni, dar şi cele care au avut o bază industrială solidă, competitivă, înainte
de 1989 (de ex. Mioveni, Câmpina, Năvodari, Mediaş, Găeşti, etc.).
Unul dintre obiectivele strategice înscris în Strategia Naţională de
Dezvoltare Durabilă a României pentru perioada 2013−2020−2030 l-a reprezentat
sprijinirea dezvoltării economice şi sociale echilibrate teritorial şi durabile a
regiunilor României corespunzător nevoilor şi resurselor lor specifice prin
concentrarea asupra polilor urbani de creştere. În acest scop, se vor implementa
prevederile Programului Operaţional Regional care stabileşte următoarele
obiective: creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane prin adoptarea
unei abordări policentrice în vederea unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor.
Un procent de 60% din fondurile alocate dezvoltării urbane vor fi utilizate în
scopul reabilitării infrastructurii urbane şi îmbunătăţirii serviciilor municipale; 25%
modernizării infrastructurii sociale şi 15% îmbunătăţirii mediului de afaceri.
Pentru orizontul 2020, unul din obiectivele naţionale îl reprezintă
constituirea la nivel regional, conform strategiilor de dezvoltare spaţială, a
sistemului policentric de arii funcţionale urbane (aglomerări urbane) şi de coridoare
de urbanizare în lungul arterelor de transport de interes european (policentricitate
de reţea).
Structurarea şi dezvoltarea reţelei extinse de localităţi urbane şi rurale ca
premisă pentru afirmarea regiunilor României ca entităţi dinamice, atractive şi
competitive şi pentru racordarea lor deplină la sistemul de amenajare teritorială a
Uniunii Europene, reprezintă obiectivul naţional pentru orizontul de timp 2030.
Ca obiective orientative, se au în vedere creşterea nivelului de urbanizare
până la 70% (prin cuprinderea a 650 localităţi rurale în categoria celor urbane) şi
formarea unor “cordoane de vegetaţie” în jurul oraşelor de rangul 2 (atingerea unui
indicator de spaţiu verde de 35m2/loc. pentru categoria oraşelor de rangurile 1 şi 2).
Noile abordări ale dezvoltării durabile, în conformitate cu “Carta de la
Leipzig privind oraşele europene durabile” (adoptată în mai 2007), ar trebui să fie
construite pe “instrumente de planificare orientate spre operaţionalizarea
principiilor”, şi ar trebui să conducă la o mobilizare puternică şi coordonarea
actorilor publici (de la diferite nivele) şi privaţi implicaţi în dezvoltarea urbană.
Documentele de planificare ar trebui să definească “obiective de dezvoltare
coerente pentru zona urbană şi să dezvolte o viziune pentru oraş”. Implementarea
trebuie realizată la nivel local şi regional, prin implicarea tuturor părţilor interesate.
În plus, modul în care viziunea pentru viitorul unui oraş se poate transforma în
realitate, depinde de amplasarea spaţială a terenurilor bine cotate, la preţuri
accesibile, terenurilor pentru utilizare publică, dotărilor, infrastructurii, activităţilor
sau locuinţelor şi, prin urmare, depinde de gestionarea utilizării terenurilor
(Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani, 2015).
Strategia de dezvoltare teritorială a României este documentul care
orientează procesele de dezvoltare de la nivelul teritoriului în acord cu dinamicile
teritoriale, tendinţele pentru orizontul de timp 2035 şi ţintele europene de
dezvoltare cu relevanţă teritorială. Scenariul “România Policentrică” urmăreşte
dezvoltarea teritoriului naţional la nivelul unor nuclee de concentrare a resurselor
umane, materiale, tehnologice şi de capitaluri (oraşe mari/medii) în perspectiva
anului 2035 şi conectarea eficientă a acestor zone de dezvoltare cu teritoriile
europene. Astfel, sistemul policentric românesc va servi ca interfaţă funcţională
între teritoriul european vestic şi spaţiul estic. Principalele obiective ale strategiei
au în vedere: 1. asigurarea unei integrări funcţionale a teritoriului naţional în
spaţiul european prin sprijinirea interconectării eficiente a reţelelor energetice, de
transporturi şi broadband; 2. creşterea calităţii vieţii prin dezvoltarea infrastructurii
tehnico-edilitare şi a serviciilor publice în vederea asigurării unor spaţii urbane şi
rurale de calitate, atractive şi incluzive; 3. dezvoltarea unei reţele de localităţi
competitive şi coezive prin sprijinirea specializării teritoriale şi formarea zonelor
funcţionale urbane; 4. protejarea patrimoniului natural şi construit şi valorificarea
elementelor de identitate teritorială; 5. creşterea capacităţii instituţionale de
gestionare a proceselor de dezvoltare teritorială.
În anul 2035 zonele urbane funcţionale vor fi nuclee de dezvoltare a
teritoriului naţional, bine conectate în reţeaua de localităţi de la nivel naţional şi
european. Dezvoltarea unei reţele de localităţi competitive şi coezive prin
sprijinirea specializării teritoriale şi formarea zonelor funcţionale urbane are ca
obiective: dezvoltarea unor centre urbane specializate cu rol de poli internaţionali
şi racordarea lor eficientă la reţeaua urbană europeană; încurajarea dezvoltării
zonelor urbane funcţionale în jurul oraşelor cu rol polarizator la nivelul teritoriului;
consolidarea rolului localităţilor rurale cu potential de polarizare în scopul
asigurării unei accesibilităţi crescute a populaţiei rurale la servicii de interes
general; sprijinirea dezvoltării sistemelor urbane şi axelor de dezvoltare de la
nivelul teritoriului prin asigurarea unor intervenţii integrate teritorial.

*
Procesul de urbanizare în România a cunoscut o dinamică pozitivă în
perioada postbelică, atingând valoarea de 54,3% la începutul anului 1990,
observându-se o creştere remarcabilă faţă de perioada interbelică (1930−21,4%).
După 1989, în noile condiţii socio-politice, întregul sistem urban al României a
intrat într-un profund proces de restructurare, iar procesul de urbanizare capătă
dimensiuni şi caracteristici noi. Un nou vârf este atins în anul 1995 (54,9%), după
care gradul de urbanizare a înregistrat un proces de descreştere, astfel că în 2002,
52,7% din populaţia ţării locuia în mediul urban. Însă, odată cu declararea în masă
a unui număr mare de oraşe după anul 2002 (53), gradul de urbanizare a crescut în
2007 (anul integării României în Uniunea Europeană) la valoarea maximă
înregistrată până la acest an – 55,1%. La nivelul anului 2014 gradul de urbanizare a
ajuns la nivelul de 56,4% (http://statistici.insse.ro). Principalele căi de creştere a
populaţiei urbane sunt: creşterea pe baza sporului natural şi a celui migratoriu;
măsurile administrative.
Dinamica oraşelor şi a sistemului urban în ansamblul său a fost puternic
influenţată de momentul decembrie 1989 la care s-au adăugat o serie de elemente
precum: eliminarea restricţiilor administrative privind stabilirea populaţiei în
centrele urbane, angajările exagerate în sectorul industrial, îmbunătăţirea
aprovizionării populaţiei etc (Ianoş, Tălângă, 1994). Sistemul urban românesc se
află într-un stadiu critic determinat atât de schimbările intervenite la nivelul
fiecărui centru urban, cât şi de perturbarea ierarhiilor la nivel regional şi naţional.
Problemele actuale cu care se confruntă sistemul urban sunt legate de: accentuarea
hipertrofiei capitalei, consolidarea bazei ierarhiei sistemului urban şi condiţiile în
care se desfăşoară competiţia dintre oraşe.
View publication stats