www.referat.

ro

UNITATEA AGRICOLA

1. Unitatea agricola - concept, proprietate si exploatare, exploatatie agricola si

întreprindere
În agricultura noastra, în urma reconstituirii si a constituirii proprietatii private
asupra pamântului, s-au creat diverse forme de entitati în care se desfasoara activitati de
obtinere a produselor agricole si agroalimentare. Pentru denumirea acestor entitati se
folosesc, în mod curent, fara a se face distinctiile necesare, conceptele de: unitate,
exploatatie agricola sau întreprindere.
Conceptul de unitate agricola are, asa cum arata si abordarile teoretice din unele
tari, o acceptiune larga, urmând sa denumeasca orice entitate în care se obtin produse
agricole. El poate surprinde o realitate din agricultura reprezentata, asa dupa cum s-a
aratat, prin faptul ca, în conditiile noului tip de
proprietate, apar si se dezvolta entitati agricole cu grad diferit de complexitate, cu
functionalitate specifica si cu finalitate diversa a activitatii. Denumirea de întreprindere ,
în întelesul sau strict, nu poate fi atribuit multora dintre acestea, iar cel de exploatatie,
prin ceea ce desemneaza el chiar în tarile cu agricultura dezvoltata, nu poate sa se
substituie celui de întreprindere, deoarece, asa cum se va vedea, nu întruneste toate
trasaturile apartinând acesteia.
Unitatea agricola reprezinta "locul" în care întreprinzatorul, indiferent care ar fi el,
combina factori de productie în vederea obtinerii de produse agricole. Dar gradul de
complexitate al activitatii, finalitatea acesteia (obiectivele urmarite) si deschiderea catre
piata (integrarea în fluxurile si circuitele economice) sunt diferite în cazul variatelor
forme de unitati, fiecare îndeplinind un numar mai mare sau mai mic de functiuni ale
întreprinderii sau de componente ale acestora. Este evident ca nu pot fi puse pe acelasi
plan, potrivit elementelor de mai sus, o exploatatie (gospodarie) familiala, cu o ferma sau
cu o întreprindere agricola. O exploatatie familiala prezinta trasaturi care o apropie si de
o go spodarie în care predomina consumul din productie proprie, în timp ce o
întreprindere produce, aproape, în exclusivitate, pentru a vinde. Daca finalitatea activitatii
unei exploatatii agricole este, asa dupa cum se apreciaza "venitul just la factorii de
productie consumati"(75), cea a unei întreprinderi este redata prin profitul obtinut, ca o
conditie a viabilitatii sale. Totodata, este de subliniat faptul ca, în timp ce, în cazul
exploatatiilor familiale, utilizarea muncii salariate este accidentala, în întreprindere se
foloseste munca veritabil salariata. O definitie care sa cuprinda toate tipurile de unitati
agricole este greu de formulat, deoarece ar trebui integrate toate elementele care le
caracterizeaza intr-o singura fraza, încercarile de definire, ar fi, deci, de o mare varietate.
Oricum, unitatile reprezinta "locuri", mai mult sau mai putin complexe, în care se obtin
produse agricole, care, în conditiile noastre, încep cu gospodaria (exploatatia) familiala,
ajungându-se pâna la unitati de tip holding.
 In tarile în care exploatatia familiala estre consolidata, reprezentând unitatea de
baza din agricultura, se face distinctie, când lucrurile sunt privite în mod riguros, între
aceasta si întreprindere.
O exploatatie familiala este o unitate care pune în valoare pamântul, în care
lucreaza indivizi având, adesea, legaturi familiale (75). Cu tot nivelul lor de dezvoltare,
ele prezinta, totusi, unele trasaturi care fac sa fie privite si în calitate de gospodarii. Se
apreciaza, însa, ca, în tarile dezv oltate, exploatatia traditionala bazata pe policultura, cu
activitate foarte diversificata, individualista si independenta si, de aceea, scapând, într-o
anumita masura, legilor economiei de piata, este pe cale de disparitie, fiind înlocuita de
unitati care practica o agricultura comerciala, racordata la nevoile pietei. Terenurile pe
care se constituie (se organizeaza) o exploatatie se afla în proprietate, se arendeaza sau se
închiriaza, în ultimele doua situatii, proprietatea separându -se de exploatare. Pot fi
utilizate simultan toate cele trei forme. Prin arendare si închiriere de terenuri se mareste
dimensiunea exploatatiei agricole si sporesc posibilitatile acesteia de a se manifesta viabil
din punct de vedere economic.
In conditiile noastre Legea arendei (16/1994), modificata prin Legea 65/1998,
creeaza cadrul necesar procesului de arendare, care constituie o modalitate prin care sa se
asigure o mai buna punere în valoare a pamântului, crescând, desigur, dimensiunea
exploatatiei. Exploatatia agricola este, cel mai adesea, familiala.
Familia furnizeaza cea mai mare parte a fortei de munca utilizate. Exista o singura
trezorerie, patrimoniul familiei si cel al exploatatiei se confunda. Daca asimilam
exploatatia unei întreprinderi, atunci faptul ca patrimoniu sau se identifica cu cel al
familiei constituie deosebirea fundamentala dintre ea si o
întreprindere industriala, al carui patrimoniu este complet reparat de cel al
întreprinzatorului. În mod sintetic, trasaturile distinctive dintre o exploatatie agricola si o
întreprindere, în adevaratul înteles al acesteia din urma, se apreciaza a fi urmatoarele :
a) întreprinderea utilizeaza forta de munca (mâna de lucru) veritabil salariata, în
timp ce o exploatatie familiala functioneaza, de regula, pe baza mu ncii sefului acesteia si
a membrilor familiei (ajutor familial), care pot fi ocupati, în mod permanent sau cu timp
partial, în agricultura;
b) finalitatea activitatii unei întreprinderi o constituie profitul, iar a unei
exploatatii venitul obtinut, corelat cu factorii de productie consumati; venitul si
cheltuielile generate de factori de productie utilizate sunt elemente cu ajutorul carora se
poate calcula, respectând cerintele unei metodologii specifice, asa dupa cum va vedea
marja bruta standard, cu ajutorul ei fiind redata dimensiunea economica (marimea)
exploatatiei. Ca urmare, se poate spune ca prin întreprindere se desemneaza un grup de
persoane, organizate potrivit anumitor cerinte juridice, economice, tehnologice si
manageriale, care prin intermediul unor procese de munca combina factori de productie
pentru a obtine produse, care vândute sa conduca la un profit cât mai mare .
Întreprinderea este organizata de catre un centru de decizie, gestioneaza un
patrimoniu, are autonomie juridica, structura organizatorica interna, contabilitate proprie
si cont la banca, are relatii cu mediul ambiant, în special cu piata de desfacere a
produselor si cu cea a factorilor de productie. Distinctie se face si între întreprinderea
individuala si societate. În situatia unei întreprinderi individuale întreprinzatorul este o
persoana fizica, el detinând capitalul si, implicit, puterea de decizie. În aceasta categorie
intra aproape totalitatea exploatatiilor familiale, daca le privim ca întreprinderi de acest
fel (familiale). Când întreprinzatorul este o persoana juridical întreprinderea apartine unei
societati. Patrimoniul si trezoreria unei întreprinderi individuale, în acceptiunea de mai
sus a acesteia din urma, coincid cu cele ale gospodariei, ceea ce nu se întâmpla când
avem de a face cu o întreprindere persoana juridica, unde patrimoniul fiecaruia dintre cei
care au contribuit la crearea ei este distinct de cel al întreprinderii. Acestia au anumite
aporturi (financiare, materiale etc.) la crearea întreprinderii.
2. Tipurile si formele de unitati din agricultura
În conditiile aplicarii Legii fondului funciar (l8/l99l), terenurile facând obiectul
dreptului de proprietate privata sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice
sau juridice, ori apartinând domeniului public sau celui privat, au avut loc schimbari
radicale în ceea ce priveste tipurile de unitati, ca element al “politicii structurilor” din
aceasta ramura. Astfel, unitatile care functionau în agricultura, în perioada precedenta
promulgarii legii mentionate, fie au fost desfiintate, fie supuse, prin masuri adecvate, unui
proces de adaptare la noile realitati economice (transformate în societati comerciale,
ulterior, privatizate etc.), aici operând: Legea 15/1990, Legea 31/1990, Legile privatizarii
58/1991, 55/1995 si Legea privatizarii din 1998, Ordonanta de urgenta privind
privatizarea societatilor comerciale ce detin în administrare terenuri agricole sau terenuri
aflate permanent sub luciu de apa, 198/1999.
Cooperativele agricole de productie si, odata cu acestea, asociatiile economice
intercooperatiste s-au desfiintat, în urma reconstituirii si a constituirii proprietarii private
asupra pamântului, fenomenul fiind însotit de aparitia unui numar foarte mare de
exploatatii familia le, statistica denumindu-le “gospodarii individuale”. Fostele
întreprinderi agricole de stat, inclusiv cele fara pamânt (I.S.C.I.P.-uri, întreprinderi
avicole etc.) au fost transformate în societati comerciale, potrivit prevederilor Legii
l5/l99o, iar câteva mari combinate industriale s-au constituit în holding-uri. Pentru fostele
asociatii economice de stat si cooperatiste sa prevazut fie desfiintarea lor, fie
transformarea în societati comerciale agricole (Legea 3l/l990), acestea din urma
constituind o parte a sectorului privat din agricultura.
Statiunile de mecanizare a agriculturii s-au metamorfozat, sub diverse denumiri,
în societati comerciale prestatoare de servicii pentru agricultura, sub forma lucrarilor
agricole, sau pentru repararea tehnicii agricole. Prin asociere, potrivit Legii 36/l99l,
privind societatile agricole si alte forme de asociere în agricultura, s-au constituit, de
catre proprietarii de terenuri, unitati de tip asociativ –asociatii familiale si asociatii
agricole cu personalitate juridica (societati agricole). Proprietarii amintiti pot constitui si
societati comerciale, în conditiile Legii 3l/l990 (pot exista diferite tipuri de astfel de
societati, mai numeroase sunt cele de tip SRL). Aceste societati sunt rodul manifestarii
spiritului întreprinzator (antreprenorial) în agricultura. Întreprinzatorul (antreprenorul) are
initiativa, îsi asuma anumite riscuri, ce-i drept, calculate si are o anumita motivatie.
Alaturi de unitatile prezentate mai înainte exista: statiuni si institute de cercetari agricole,
statiuni didactice experimentale, unitati agricole anexe de pe lânga întreprinderi
industriale sau unitati militare etc., anumite suprafete de teren fiind detinute de consiliile
locale . Unitatile agricole sunt variate, asa dupa cum s-a vazut, nu numai prin statutul lor
juridic, ci si prin dimensiune (o societate comerciala agricola are o suprafata mult mai
mare decât o gospodarie familiala). Chiar si între societatile comerciale exista deosebiri
în ceea ce priveste dimensiunea lor (ex.: o societate comerciala cu profil cerealier si alta
cu profil pomicol sau viticol). Diferentieri sunt si în ceea ce priveste repartizarea
unitatilor agricole pe teritoriu si, de aici, deosebirile în profilul si specializarea lor si a
subdiviziunilor organizatorice (unde acestea exista). Unitatile agricole se mai deosebesc
între ele si în ceea ce priveste nivelul de înzestrare tehnica, exercitarea proceselor si a
actelor decizionale sau comportamentul lor în raport cu mediul ambiant (manifestarea lor
ca sisteme deschise, partial deschise etc.).
2.1. Exploatatiile agricole familiale
Exploatatiile familiale reprezinta o forma de organizare, ca raspuns la cadrul
legislativ pe baza caruia s-au constituit, si de utilizare a pamântului pentru obtinerea de
produse agricole, necesare pentru satisfacerea diferitelor nevoi.
Exploatatiile (gospodariile) familiale sunt predominante numeric (peste 4
milioane) si în ceea ce priveste suprafata totala si alte resurse detinute. Astfel, 74% din
suprafata agricola se afla în proprietate privata, exploatatiilor familiale revenindu-le
64,5%. În cazul suprafetelor arabile 86% se afla în proprietate privata, exploatatiile
familiale si asociatiile simple dispunând de 71,1%. În ceea ce priveste animalele si
pasarile este de remarcat ca exploatatiile familiale detin: 76% din efectivul de bovine,
98% din cel de ovine, 81% din efectivul de porcine si 79% din numarul total de pasari.
Sectorul privat (inclusiv exploatatiile familiale) asigura: 96,9% din productia totala de
carne, 98,4% din cea de lapte si 99% din carnea de ovine. Productia vegetala se obtine în
procent de 80% în sectorul privat. În exploatatiile familiale lucreaza cea mai mare parte
din populatia active ocupata în agricultura. În aceste conditii, relansarea agriculturii,
nivelul sau de dezvoltare si rezultatele sale economico-financiare vor depinde, în mare
masura, de activitatea acestor unitati, de capacitatea lor de a raspunde cerintelor pietei, rol
important având, aici, dimensiunea lor, marimea mijloacelor financiare utilizate, care sa
le permita accesul la factori de productie, si de favorabilitate unor elemente de politica
agrara venite din mediul ambiant. În aceste exploatatii, producatorii desfasoara activitati
diferite, de cultivare a plantelor si de crestere a animalelor, în principal a acelor pentru
care exista conditii, pricepere si traditie. De asemenea dezvolta activitati pentru care
dispun de unele posibilitati financiare, întrucât ciclul biologic, de exemplu, al unor
culturi, necesita un nivel considerabil al volumului cheltuielilor, chiar si pe suprafete
reduse. Prin urmare, exploatatiile familiale organizate potrivit Legii 18/1991 au
urmatoarele caracteristici:
• o suprafata redusa cuprinsa între 1-10 ha, media fiind de 2,47 ha;
• o structura de productie diversificata, determinata de necesitatile alimentare ale
familiei si de obtinerea acelor venituri care sa contribuie la continuarea activitatii si la
acoperirea cheltuielilor de productie (arat, discuit etc.);
• înzestrarea tehnica redusa si rudimentara în unele zone, ceea ce împiedica
efectuarea tehnologiilor de productie. Ele au posibilitatea de a actiona în mod liber pe
piata. Ca urmare, pot intra si iesii de pe piata dupa considerente proprii. Ei iau decizii
privind ce vor produce, în ce cantitate si destinatia produselor. De asemenea, hotarasc
asupra momentului aparitiei pe piata, acesta fiind influentat, de regula, de preturile de
conjunctura din celelalte zone de vânzare. Informatiile privind cererea si oferta sunt
extrem de putine, uneori distorsionate, bazate pe presupuneri empirice, ceea ce face ca
previziunile producatorilor sa fie, în mare parte, nefondate. Producatorii individuali
comercializeaza produsele pe piete traditionale, incerte din punct de vedere al obtinerii
veniturilor scontate. Pentru unii dintre ei piata înseamna doar un loc în care îsi vând
produsele, în mod ad-hoc, în cantitati mici, unor potentiali cumparatori, si în conditii de
concurenta specifice pietei mentionate. Ca urmare, este nevoie de consolidarea lor, care
poate fi facuta nu numai prin cresterea dimensiunii, ci si prin nivelul de alocare a
factorilor de productie la unitatea de suprafata. În cazul unor culturi, cum sunt cele
legumicole, având în vedere specificul lor, prevaleaza investitiile în raport cu cresterea
dimensiunii. O anumita importanta s-ar putea sa se acorde si obtinerii de produse
ecologice în aceste exploatatii, pentru care sunt necesare masuri de îndrumare, de
respectarea unor cerinte ecologice si actiuni de orientare a consumatorilor spre astfel de
produse care sunt mai scumpe. Produsele ecologice în cazul exploatatiilor familiale
reprezinta un element de noutate atât în ceea ce priveste procesul de productie, cât mai
ales piata. De aceea, este necesar ca pe masura dezvoltarii diferentei pentru aceste
produse, sa se creeze conditiile necesare formarii pietei produselor ecologice. Pentru
producatori aceasta presupune:
- informarea populatiei cu privire la calitatea produselor, prin intermediul
spoturilor publicitare, a brosurilor;
- identificarea consumatorilor din diferite zone geografice;
- stabilirea unui segment de piata semnificativ,astfel încât producatorul sa patrunda cu o
cantitate de produse care sa -i asigure rentabilitatea . Marea lor majoritate se
caracterizeaza prin putere economica redusa si prin orientarea spre consumul din
productie proprie, având mai mult caracter de unitati de semisubzistenta Deschiderea lor
catre piata este relativ redusa atât în ceea ce priveste achizitionarea de factori de
productie, cât si vânzarea unor cantitati (excedente) din diferite produse. Toate acestea
sunt urmare si a unui slab grad de capitalizare a exploatatiilor familiale. Daca avem în
vedere situatia din UE, numai în sens larg sau în mod conventional le putem denumi
exploatatii agricole familiale. Strategia de dezvoltare a agriculturii în perspectiva aderarii
tarii noastre la Uniunea Europeana contine prevederi referitoare la exploatatiile familiale.
Astfel, se arata ca în vederea dezvoltarii si consolidarii exploatatiilor agricole, capabile sa
atinga parametrii privind randamentele si calitatea produselor existente pe plan european,
sunt necesare masuri vizând :
a) formarea exploatatiilor agricole familiale comerciale, care vor reprezenta forma
dominanta de organizare a productiei agricole, un rol important îl va avea, în acest sens,
crearea unei cooperatii plurifunctionale de: aprovizionare, stocare, prelucrare industriala,
de creditare, de asigurare pentru productie etc.:
b) promovarea formelor de asociere în productia agricola, pe baza competitivitatii
si a intereselor producatorilor agricoli;
c) sprijinirea cresterii dimensiunii exploatatiilor agricole, prin: arendare,
cumparare de pamânt, facilitati financiare si fiscale;
d) elaborarea si aprobarea setului de legi care sa stimuleze dezvoltarea
exploatatiilor agricole si armonizarea legislatiei interne cu cea comunitara. Strategia
Nationala de Dezvoltare Economica a României pe Termen Mediu vine cu o serie de
elemente, care sa contribuie la realizarea obiectivelor prezentate mai înainte, cum ar fi:
stimularea formarii de exploatatii de dimensiuni optimale din punct de vedere
economic; politica în domeniu va avea ca tinta cresterea suprafetelor, prin: asociere,
schimb si cumparare, descurajându-se diviziunea proprietatii sub o anumita limita;
totodata, se vor promova forme asociative, de parteneriat, de integrare si manageriat, pe
baza competitivitatii si a intereselor producatorilor agricoli, inclusiv practicarea arendarii
si concesionarii pe durata îndelungata, în scopul promovarii progresului tehnic în
productia agricola;
adâncirea reformelor structurale, cu accent deosebit pe consolidarea exploatatiilor
agricole; se va perfectiona cadrul legal si institutional pentru functionarea pietelor
agricole si rurale esentiale – piata produselor, a materiilor prime si serviciilor pentru
agricultura, piata creditului si cea funciara si se va sprijini dezvoltarea infrastructurii
necesare pentru functionarea acestor piete;
consolidarea exploatatiilor agricole de dimensiuni optimale si diversificarea
activitatilor complementare cu character nonagricol, prevedere continuta de politica
rurala, axata în principal pe sustinerea financiara din programul SAPARD al Uniunii
Europene;
acordarea de consultanta si instruirea producatorilor agricoli, ceea ce are rol
important în exercitarea managementului exploatatiilor agricole.
2.1.1. Managementul exploatatiilor agricole familiale
Desi exploatatiile familiale detin ponderi însemnate în totalul unor resurse, totusi,
la nivelul fiecareia, revin, de regula, cantitati reduse, deoarece ele (exploatatiile) sunt
foarte numeroase. Cu toate acestea, problema modului în care sunt utilizate resursele îsi
pastreaza valabilitatea. Gestionarea rationala a resurselor poate constitui o modalitate prin
care sa se asigure aportul lor, în conditiile existente, la obtinerea productiei si a unor
rezultate financiare corespunzatoare. De altfel, managementul exploatatiei agricole
(fermei) este privit ca “procesul de alocare a resurselor limitate în vedere a maximizarii
veniturilor necesare familiei”(105). Managementul din agricultura si, cu atât mai mult,
cel al exploatatiei familiale nu poate fi identic cu cel practicat în alte domenii, deoarece
se tine seama de specificul productiei agricole, al cererii fata de produsele
agroalimentare, al modelelor de consum alimentar etc. Mai mult, daca avem în vedere
resursele umane din agricultura, care au rol esential în exercitarea managementului si
asupra carora se rasfrâng actele si procesele
decizionale, cel putin doua caracteristici ale acestor resurse nu sunt favorizante pentru
aplicarea managementului de un anumit nivel; a) vârsta si b) nivelul de cunostinte
generale si de specialitate, al celor care lucreaza în exploatatiile agricole familiale .
Ponderea mare a populatiei în vârsta este un fenomen cunoscut (în agricultura
noastra sefii de exploatatii care au peste 65 de ani, detin 40,2% din numarul total al
acestora), întâlnit, de altfel, si în tarile dezvoltate economic. Din aceasta poate sa decurga
lipsa de interes pentru consolidarea si modernizarea exploatatiilor pe care le gestioneaza,
pentru diversificarea activitatilor sau pentru manifestarea spiritului întreprinzator, care
presupune si asumarea unor riscuri, de multe ori destul de mari, si care, odata produse,
pot afecta situatia familiilor. Vârsta producatorilor, insuficienta mijloacelor de financiare
si nivelurile preturilor unor factori de productie si ale tarifelor lucrarilor efectuate
mecanizat, s-ar putea sa aiba drept urmare recurgerea la metode traditionale de practicare
a agriculturii, la empirism în luarea deciziilor si la orientarea
structurilor de productie, în principal, în functie de satisfacerea nevoilor de consum
alimentar din gospodarie si a celor referitoare la desfasurarea altor activitati. Un
asemenea mod de a gestiona exploatatiile nu este deloc încurajator pentru un altfel de
agricultura, careia trebuie sa i se imprime un caracter comercial, urmând sa produca
pentru piata. Desigur ca, pe astfel de exploatatii, specifice agriculturii de subzistenta, nu
se poate conta prea mult în realizarea prosperitatii producatorilor agricoli. Este posibil ca
timpul sa le elimine, durata procesul fiind greu de evaluat, sau sa le mentina într-o quasi
izolare. De mare utilitate, în aceasta situatie, este formarea (educatia) manageriala a
sefilor de exploatatie . Este adevarat ca ei dispun de anumite cunostinte, de multe ori,
empirice, de ceea ce le ofera traditia, experienta proprie acumulata si a comunitatii rurale,
privind cultivarea plantelor si cresterea animalelor , dar, din punct de vedere managerial,
acestea sunt departe de a fi multumitoare. Lipsa cunostintelor manageriale si a
informatiilor impieteaza, alaturi de alti factori, asupra orientarii productiei potrivit
diferitelor cerinte, a deschiderii catre piata, a aplicarii unor tehnologii performante, a
comunicarii cu diverse organisme sau cu beneficiarii. Daca avem în vedere, între altele,
numarul mare al sefilor de exploatatii, vârsta lor si nivelul de pregatire generala, procesul
de dobândire de catre ei a unor cunostinte manageriale nu pare a fi usor. Lipsa
cunostintelor manageriale, dificultatile de asigurare a lor pot fi atenuate prin actiuni de
îndrumare si de consultanta. Este necesar sa se intensifice actiunile de îndrumare
manageriala a exploatatiilor, din partea organismelor abilitate (Agentia Nationala de
Consultanta în Agricultura, directii judetene agricole si de industrie alimentara, centre
agricole etc.). Concomitent, trebuie sa existe mai multa receptivitate din partea sefilor de
exploatatii fata de ceea ce se urmareste prin îndrumare. Recurgerea la solutii, rezultate în
urma îndrumarii, este inhibata, uneori, de insuficienta diferitelor mijloace : financiare,
tehnice etc. Consolidarea economica, cel putin a unei parti din exploatatii, devine
favorizanta pentru a le gestiona pe principia manageriale, înlaturând ceea ce nu
corespunde mersului spre integrarea lor în sistemul economic, cu care sa intre în relatii de
schimb. Pregatirea manageriala este necesara si complexa, lipsa ei putând avea
consecintele nedorite pentru gestionare unei exploatatii, cu referire la:
metodele utilizate pentru cultivarea plantelor si cresterea animalelor;
lipsa de orientare spre soiuri de plante si rase de animale de mare randament;
masura în care se asigura calitatea si igiena produselor;
utilizarea necorespunzatoare a unor substante chimice (doze, moment de aplicare
etc.) si o pregatire asemanatoare a îngrasamintelor naturale, în calitate de componenta a
unei agriculturi alternative la cea bazata pe un grad de chimizare ridicat;
masura în care exista receptivitate fata de informatiile venind din mediul extern al
exploatatiei;
perceperea si utilizarea instrumentelor economice continute de politica de sprijin a
agriculturii.
Cele de mai sus sunt doar câteva domenii de activitate carora sefilor exploatatiilor
trebuie sa le gaseasca solutii viabile (sa ia decizii cu fundamentare stiintifica), ele având
un puternic impact asupra economiei unitatilor pe care le gestioneaza. Or, acest lucru
solicita cunostinte manageriale. Este necesar ca, în timp, sa se puna conditii privind
nivelul de pregatire (scoala având, aici, rolul sau bine cunoscut) al celor care vor sa
gestioneze exploatatii agricole, dobândite fie pe cale succesorala, fie create prin arendare
sau alte modalitati specifice noului tip de economie. Acest lucru (regasit în politicile
agricole ale unor tari) este cu atât mai necesar, daca avem în vedere ca exploatatia
agricola familiala este privita ca un sistem ce are un singur centru de decizie (puterea de
decizie apartine unei singure persoane) (93).
Modernizarea agriculturii si gestionarea eficienta a exploatatiilor presupun, alaturi
de multe alte aspecte, si existenta unui producator agricol cu un anumit nivel al formarii
profesionale si generale, care sa vizeze atât modul în care practica agricultura, cu referire
la caracterul stiintific al activitatilor desfasurate, cât si un minim de cunostinte
economice, ori la posibilitatea de a se informa. Pe aceasta ba za, el intra într-un proces de
comunicare cu organismele, care au atributii de coordonare a agriculturii, de elaborare a
politicilor agricole, evitându-se izolarea exploatatiilor, manifestarea lor ca sisteme
“închise”, derularea unor relatii sporadice de schimburi cu mediul ambiant si aparitia
altor fenomene, care nu sunt specifice unei agriculturi comerciale.
Eforturi mai mari în ceea ce priveste îndrumarea, informarea si, în general, comunicarea
consideram ca pot atenua influenta unor insuficiente întâlnite, cu o anumita probabilitate,
în cazul diversilor producatori agricoli, în orientarea activitatii lor, generate de vârsta si
de nivelul de pregatire. Pâna se va ajunge la un alt comportament productiv si economic
al celor care gestioneaza exploatatiile agricole familiale, situatia impune ca, prin
modalitati adecvate, (în rândul carora pot fi cuprinse si cele redate mai sus) sa se încerce
orientarea producatorilor spre obiectivele specifice agriculturii în perioada de tranzitie si
în perspectiva aderarii la U.E. Noul tip de economie presupune abordari mult mai
profunde ale problematicii care vizeaza rezultatele de productie si economico-financiare
obtinute. Un minim de cunostinte si de informare apar ca utile si în domeniul economic.
Gestionare a exploatatiei presupune, între altele, sa se urmareasca nivelul cheltuielilor si
al veniturilor, sa se utilizeze rational resursele existente si sa se amelioreze structura
acestora. O contabilitate, oricât de simpla, serveste unor asemenea scopuri, dar recurgerea
la aceasta tine, desigur, de pregatire. Oricum, fenomenele trebuie mentinute sub control,
eliminânduse hazardul si desfasurarea activitatilor dupa cum crede un producator sau
altul. Transformarile nu sunt usor de realizat, ”pasii” spre altceva decât ceea ce este
acum, par a fi facuti cu timiditate si cu putina sustinere , lipsindu-le siguranta.
Organismele de coordonare a agriculturii urmeaza sa-si faca mai mult simtita prezenta,
prin specialistii care lucreaza în domeniu. Daca avem în vedere ca multe activitati din
exploatatiile agricole familiale se desfasoara aproape la voia întâmplarii, îndrumarea,
consultanta si coordonarea se manifesta cu actiune contracaratoare. Exploatatiile pot fi
sprijinite în alegerea produselor, organizarea activitatii, sau în rezolvarea unor probleme
care apar în relatiile cu diversi agenti economici (furnizori, beneficiari, prestatori de
servicii etc.). Repartizarea proprietatii funciare pe exploatatii agricole, în rândul carora
predomina cele care detin pâna la 3 ha (peste 70%), este, de asemenea, un factor putin
favorizat pentru exercitarea unui management performant. Va fi nevoie, si, aici,
experienta tarilor dezvoltate este graitoare, de o lunga perioada de timp pentru a se
concentra pamântul în proprietate (prin modalitati specifice economiei de piata) sau în
exploatare, mai cu seama daca vor lipsi politicile de sprijin.
2.2. Societatile comerciale agricole pe actiuni
Societatile comerciale agricole au fost create în, urma reorganizarii fostelor
întreprinderii agricole de stat, potrivit prevederilor Legii 15/1990. Ele detin împreuna cu
unitati apartinând domeniului public, 17,6% din suprafata agricola si 16,4% din cea
arabila. Capitalul lor este partial sau total de stat. Prin actul de înfiintare s-a aprobat
statutul societatii si s-au stabilit: forma juridica, obiectul de activitate, denumirea si sediul
principal al societatii; capitalul social subscris, structura si modul de constituire a
acestuia; modalitatea de preluare a activului si a pasivului unitatii economice de stat care
s-a constituit în societate comerciala. Aceste societati au un anumit rol în asigurarea unor
cantitati de produse agricole, care raspund diverselor nevoi. Actualmente, societatile
agricole comerciale pe actiuni se afla în procesul de privatizare, realizat prin diferite
metode, cum ar fi: vânzarea de active si concesionarea terenurilor. Reglementarile
privind privatizarea societatilor comerciale care detin în administrare terenuri agricole
sau terenuri aflate permanent sub luciu de apa sunt continute în Ordonanta de Urgenta
189/1999. Societatile comerciale „fara pamânt” ( complexe agricole si de cresterea
porcilor au fost privatizate sau lichidate).
2.2.1. Aspecte privind managementul societatilor agricole pe actiuni
Managementul societatilor comerciale agricole pe actiuni este exercitat de
organisme manageriale (adunarea generala a actionarilor, consiliul de administratie,
comitetul de directie etc.) si de persoane fizice (manageri). Exista, deci, o structura
manageriala ie rarhizata, posturile si functiile pe care aceasta le contine fiind ocupate de
persoane cu pregatire universitara, fiecarui nivel fiindu-i stabilite competente si
responsabilitati. Ca urmare, sunt create premise care sa favorizeze aplicarea, pe alte baze,
a managementului societatilor comerciale agricole pe actiuni. Fara a avea atributii
manageriale, comisia de cenzori detine un rol important în ceea ce priveste controlul
asupra activitatii economico-financiare a societatii. Adunarea generala a actionarilor este
organul de management superior al societatii agricole comerciale si are o serie de
atributii, cum sunt: discuta, aproba sau modifica bilantul contabil, dupa ascultarea
raportului administratorilor si cenzorilor si fixeaza dividendul; alege pe administrator si
cenzori; fixeaza remuneratia cuvenita pentru exercitiul în curs, administratorilor si
cenzorilor, daca nu a fost stabilita prin actul constitutiv; se pronunta asupra gestiunii
administratorilor; stabileste bugetul de venituri si, dupa caz, programul de activitate, pe
exercitiul financiar urmator; hotaraste gajarea, închirierea sau desfiintarea uneia sau a mai
multor unitati ale sale. Aceste probleme se rezolva cu ocazia unor adunari generale
ordinare .
Adunarea generala extraordinara are atributii cum ar fi: schimbarea obiectului de
activitate al societatii; majorarea capitalului social; hotaraste fuziunea cu alte societati sau
divizarea societatii; etc. Consiliul de administratie are, la rândul lui, o serie de atributii,
printre care: elaboreaza si dezbate programul anual de
productie si bugetul de venituri si cheltuieli; analizeaza si supune spre aprobarea adunarii
generale a actionarilor activitatea societatii pe anul expirat, pe baza bilantului; elaboreaza
bilantul anual si supune spre aprobare repartizarea profitului net; angajeaza salariatii si
încheie contractul colectiv de munca etc. Comisia de cenzori este constituita din trei
cenzori si tot atâtia supleanti, daca prin actul constitutiv nu se prevede un numar mai
mare. Cel putin unul dintre ei trebuie sa fie contabil autorizat, în conditiile legii, sau
expert contabil. Ca atributii ale cenzorilor amintim: supravegheaza gestionarea societatii;
verifica daca bilantul si contul de profit si pierderi sunt legal întocmite si în concordanta
cu registrele; verifica legalitatea evaluarii patrimoniului; fac controlul casei si verifica
existenta titlurilor sau valorilor care sunt proprietatea societatii sau au fost primite în gaj.
Actele si procesele decizionale, în cazul structurii manageriale ierarhizate a societatilor
comerciale agricole pe actiuni, apartin unor organisme, dar si unor manageri
(administratori) si cadre de specialitate, potrivit competentelor atribuite. Cunostintele
manageriale detinute de acestia sunt obtinute prin studii universitare si perfectionate, în
multe cazuri, prin studii postuniversitare. În aceste conditii este de presupus ca, functiile
managementului (previziunea, organizarea, coordonarea, antrenare-motivatie, control–
evaluare) vor fi executate potrivit exigentelor stiintei managementului. Existenta mai
multor centre de decizie (ferme, sectoare, birouri etc.) face necesara coordonarea, de catre
managementul superior, a tuturor activitatilor decizionale, astfel încât ele sa actioneze în
sensul realizarii obiectivelor, convergenta deciziilor fiind absolut necesara, pentru ca
sistemul “societate comerciala agricola pe actiuni” sa evolueze pe traiectoria fixata, de
functia de previziune a managementului.
Asigurarea informatiilor necesare luarii deciziilor constituie un domeniu de
preocupare deosebit, recurgându-se la surse variate, ele fiind detectate si culese,
recurgând la diferite modalitati. În atentia managerilor se afla, mai cu seama, informatiile
referitoare la cererea fata de produsele agricole , necesare fundamentarii deciziilor
privind structura de productie, prin intermediul careia societatea încerca sa se adapteze la
mediul economic (în acest sens, actioneaza, desigur, si alti factori), în special la cerintele
pietei, daca se are în vedere caracterul comercial al acestor societati. Atingerea unui
asemenea obiectiv are în vedere, între altele, cultivarea relatiilor cu diferiti beneficiari de
produse agricole, ceea ce permite societatilor sa-si asigure o anumita cota de piata.
Acelasi interes manifesta mangerii si fata de informatiile privind factorii de productie pe
care urmeaza sa-i utilizeze în desfasurarea proceselor de productie. Scopul urmarit este
acela de a asigura achizitionarea de factori de productie în conditii cât mai avantajoase,
având în vedere influenta consumului lor asupra nivelului cheltuielilor de productie ale
societatii.
Fiind vorba de societati comerciale, alaturi de actele si procesele decizionale
exercitate de catre organismele, posturile si functiile manageriale, cu respectarea
competentelor care le sunt atribuite, se poate recurge si la metode de management. De
altfel, managementul participativ este institutionalizat, existând, asa dupa cum s-a aratat,
organisme care îl operationalizeaza, crescând sansele de asigurare a unei fundamentarii
riguroase a deciziilor. La fel, se pot avea în vedere si alte metode recomandate de stiinta
managementului, mai potrivit fiind managementul prin obiective, fermele de productie
comportânduse ca centre de cheltuieli. Astfel, li se pot fixa obiective în functie de
specificul activitatii (specializare), nivelul cheltuielilor si al profitului. Componentii
fermei vor fi atrasi la fixarea obiectivelor si vor fi motivati în functie de realizarea
acestora. Se asigura totodata, o crestere a disponibilitatii personalului fata de activitatea
fermelor. Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a României pe Termen Mediu are
în vedere adâncirea reformelor structurale, în cadrul carora se regaseste si privatizarea
societatilor comerciale din mediul rural, în care statul este detonator majoritar de capital.
2.3. Unitatile de tip asociativ
Asociatiile familiale, cuprinse în unitatile de tip asociativ, sunt forme simple de
asociere (întelegerea între doua sau mai multe familii), având ca scop: exploatarea
terenurilor agricole; cresterea animalelor; aprovizionarea, depozitarea, conditionarea,
prelucrarea si vânzarea produselor. Au la baza întelegerea verbala sau scrisa, fara alta
formalitate juridica. În anul 2001 existau 6494 asociatii familiale, care aveau în
exploatare 790 000 ha, suprafata medie fiind de 122 ha. Societatea agricola (asociatia cu
personalitate juridica) este o unitate de tip asociativ, bazata pe proprietatea private asupra
pamântului, cu capital variabil si cu un numar nelimitat si variabil de asociati, având ca
obiect: a) exploatarea agricola a pamântului, a uneltelor, a animalelor si a altor mijloace
aduse în societate si b) realizarea de investitii de interes agricol. În anul 2001 existau
4376 societati agricole, care detineau în exploatare 1685 mii ha, în medie, pe o societate,
revenind 385 ha.Uneltele si alte utilaje, mijloacele materiale si banesti, precum si
animalele pot fi aduse în societate, dupa caz, în proprietate sau în folosinta. Tere nurile
agricole se aduc numai în folosinta, asociatii pastrându-si dreptul de proprietate asupra
acestora. La intrare în societatea agricola bunurile mobile si imobile, precum si animalele
se vor evalua pentru a se determina partile sociale subscrise de fiecare membru asociat.
Obligatiile societatii agricole sunt garantate cu patrimonial social, asociatii fiind
raspunzatori numai cu partile sociale. Prin statutul societatii se stabilesc: conditiile pentru
admiterea asociatilor în societate; numarul minim de asociati (10); capitalul social, format
din parti sociale (valoarea minima a unei parti sociale este de 10.000 lei); numarul de
parti sociale pe care îl poate avea un asociat; modul de evaluare a partilor sociale în cazul
aportului în natura, inclusiv a folosintei pamântului. Orice asociat poate face subscrieri de
noi parti sociale. El îsi poate retrage din partile sociale o anumita valoare. În urma unei
asemenea actiuni, asociatul trebuie sa ramâna, totusi, cu minimum de parti sociale,
admise de statut. Pe lânga aspectele mentionate, legea mai prevede: modul în care se
constituie societatea, administrarea societatii (Consiliul de administratie, ales, de
Adunarea generala, pe un anumit termen); Consiliul poate alege, daca este cazul, un
Comitet de directie din care fac parte si persoane care nu sunt asociati, în conditiile
prevazute de statut), dizolvarea, fuzionarea si lichidarea societatii etc.
2.4. Societatile comerciale prestatoare de lucrari agricole
Societatile comerciale prestatoare de servicii pentru agricultura, de tip
AGROMEC, sau organizat pe structurile fostelor S.M.A.-uri, sau ca unitati noi. Obiectul
lor de activitate îl constituie: executarea de lucrari agricole la toti detinatorii de pamânt;
efectuarea de lucrari de transport; executarea de reparatii la utilaje agricole, tractoare,
masini si combine; etc. Desfiintarea C.A.P.-urilor, care erau principalul beneficiar al
lucrarilor pe care le executau S.M.A.-urile, si farâmitarea suprafetelor au creat numeroase
probleme actualelor AGROMEC-uri, în ceea ce priveste: posibilitatile de a efectua
lucrari; utilizarea tractoarelor si a masinilor agricole si a fortei de munca; nivelul
veniturilor pe care le obtin; sansele lor de supravietuire. Strategia adoptata de multe
dintre ele a avut în vedere, alaturi de alte componente, diversificarea domeniului de
activitate, trecându-se la efectuarea de lucrari de constructii metalice, prelucrari mecanice
prin aschiere, bobinaj, autorizatii de registru auto, mergând pâna la activitati de natura
comerciala. Este vorba de un proces de reprofilare a lor si, implicit, a fortei de munca,
desi, având în vedere nevoile care se resimt în agricultura, activitatea lor de baza ar trebui
sa fie formata din prestarile de servicii, în principal, sub forma lucrarilor agricole. În
acelasi timp, existenta lor si asigurarea volumului de lucrari au loc în conditii de
concurenta. Initiativa privata în domeniu se poate constitui intr-o alternativa, demna de
luat în seama, la activitatea societarilor de tip AGROMEC. În plus, multi proprietari de
terenuri si-au cumparat tractoare si masini având posibilitatea sa-si lucreze singuri
pamântul. În urma actiunii de privatizare a acestor societati este de asteptat o
îmbunatatire a activitatii lor, în ceea ce priveste: cooperarea cu proprietarii de terenuri si
asigurarea frontului de lucru, disponibilitatea fiecarui component al societatii fata de
activitatea pe care o desfasoara, pentru rezultatele si calitatea muncii prestata de fiecare
dintre ei etc. Pe aceasta baza, se poate face fata concurentei din sistem, dar si celei
provenite din afara lui (initiativa particulara în domeniul crearii de unitati prestatoare de
lucrari agricole). Managementul lor este exercitat de catre organisme, posturi si functii
manageriale asemanatoare cu cele întâlnite la societatile comerciale agricole pe actiuni .
 3. Functiunile exploatatiilor agricole
Intr-o unitate agricola, în functie de tipul sau, se desfasoara un numar mai mare
sau mai mic de activitati, fiecare având o influenta bine determinata asupra realizarii
obiectivelor. Cunoasterea acestor activitati, care presupun consumuri de munca fizica si
intelectuala, permite sesizarea caracteristicilor componentelor lor si evidentierea masurii
în care ele sunt omogene sau complementare. Dupa aceste caracteristici ele pot fi grupate,
ajungându-se la functiunile întreprinderii. Functiunea reprezinta un ansamblu de activitati
specifice, relativ omogene sau complementare si care, desfasurate, contribuie la
realizarea obiectivelor întreprinderii (48). În cazul societatilor comerciale agricole pe
actiuni, functiunile, privite ca subsisteme, constituie fundamentul pe care se cladeste
structura lor organizatorica, în diferitele ei componente, care asigura functionarea
corespunzatoare a întregului sistem. Functiunile sunt exercitate, de catre diferite
exploatatii, în mod specific, în ceea ce priveste numarul sau componentele lor. Daca
societatile comerciale agricole înfaptuiesc functiunile prin intermediul compartimentelor
organizatorice, exploatatiile familiale realizeaza o parte din acestea sau din componentele
pe care le contin diferitele functiuni (în situatia ultimelor unitati nefiind întâlnite toate
functiunile care revin unei întreprinderi), prin activitatile desfasurate de sefii lor. Pe lânga
munca sa fizica seful exploatatiei are si responsabilitatea de întreprinzator, calitate în care
decide (75): structura culturilor, factorii de productie care vor fi achizitionati si
consumati, perioadele pentru vânzarea produselor, modul de efectuare a lucrarilor etc. În
acelasi timp, el îsi asuma si riscurile productiei. Ca urmare, sefii exploatatiilor agricole
apar ca persoane "polivalente", cu rol în ceea ce priveste conceperea, aplicarea si
executarea diferitelor activitati ale exploatatiei. Pentru aceasta el are nevoie de cunostinte
pe care le poate dobândi printr-o pregatire scolara sau prin intermediul unor actiuni de
consultanta. Dispunând de informatii tehnice si economice, seful exploatatiei poate
parcurge "drumul" spre practicarea unei agriculturi moderne, racordate la cerintele pietei,
în general, ale mediului ambiant în care actioneaza.
Unitatile de tip asociativ (asociatii familiale, societati agricole), în raport de
complexitatea activitatii pe care o desfasoara, pot exercita un numar mai mare sau mai
mic de functiuni, sau de componente ale acestora. Sunt cunoscute, în principal, cinci
functiuni, devenite, s-ar putea spune, clasice, care revin unei întreprinderi: functiunea de
cercetare -dezvoltare; functiunea de productie; functiunea comerciala, functiunea
financiar-contabila; functiunea de personal. Acestora le putem asocia, dintre propunerile
de noi functiuni, existente în literatura de specialitate, pe cea referitoare la protectia
mediului înconjurator.
Functiunea de cercetare-dezvoltare are un rol deosebit, prin activitatile pe care le
presupune contribuie la introducerea elementelor de natura stiintifica si tehnica
superioare în exploatatia agricola, ceea ce imprima un anumit dynamism tuturor
componentelor acesteia. În acest scop, sunt necesare studii proprii (societatile agricole
comerciale pot sa -si organizeze activitati de cercetare) sau prin cooperare cu unitati de
cercetare privind: organizarea stiintifica a productiei si a muncii; urmarirea
comportamentului diferitelor soiuri recomandate de cercetarea stiintifica si generalizarea
celor de înalt randament; activitati de selectie a animalelor; perfectionarea tehnologiilor
(retehnologizare), modernizarea sistemului informational, ca baza pentru luarea unor
decizii stiintifice; elaborarea de strategii; etc. În domeniul economic-organizatoric sunt
necesare actiunile de cercetare pentru a se obtine solutii vizând: optimizarea structurii de
productie, astfel încât ea sa corespunda
variatelor cerinte endogene si exogene unitatii; alocarea si combinarea optima a factorilor
de productie; identificarea cailor de rationalizare a costurilor si de sporire a profitului;
etc. Activitatile de investitii, în calitate de componente ale functiunii de cercetare
dezvoltare, contribuie la amplificarea rezultatelor de productie si economice, ale
exploatatiilor, fiind necesare, însa, solutii fundamentate în ceea ce priveste: capacitatile
construite, marimea si modul de alocare a investitiilor, eficienta acestora. Aplicarea în
practica a cerintelor acestei functii contribuie la îmbunatatirea performantelor economice
ale unei exploatatii agricole si îi mareste sansele sale de succes, într-un mediu
concurential.
Functiunea de productie se regaseste în cazul tuturor exploatatiilor agricole.
Cuprinde activitati menite sa contribuie la obtinerea produselor agricole, prin intermediul
muncii omului, a combinarilor de factori si a interventiei proceselor naturale. Exercitarea
acestei functiuni presupune, ca o conditie prealabila, alegerea produselor ce urmeaza sa
fie obtinute ("afacerile ce trebuie întreprinse"), si care vor fi integrate într-un sistem de
productie de un anumit tip, potrivit posibilitatilor exploatatiei si a influentei diferitilor
factori. Procesul de alegere este însotit si de alte activitati, cum sunt: organizarea
productiei vegetale si/sau animale; pregatirea si programarea productiei (program de
investitii, planul de asolament, de aplicare a îngrasamintelor, calendarul de executare a
lucrarilor); urmarirea utilizarii rationale a tuturor mijloacelor de care dispune exploatatia;
întretinerea si repararea agregatelor, instalatiilor, masinilor si tractoarelor, a cladirilor
etc.; asigurarea unor conditii corespunzatoare de securitate si igiena a muncii .
Desfasurarea productiei presupune, desigur, efectuarea transporturilor de factori de
productie (seminte, îngrasaminte, furaje, alte materii si materiale), asa cum, dupa
obtinerea produselor, este necesar sa se asigure vehicularea acestora spre locul de
depozitare si pastrare sau spre cel de vânzare. Manifestarea functiunii de productie
presupune asigurarea tuturor resurselor solicitate, iar, prin conditiile create, de acest
proces, trebuie sa se aiba în vedere o buna punere în valoare a
lor, astfel încât sa se obtina produsele, pentru care s-a optat, la parametri calitativi si în
cantitatile dorite, ceea ce poate constitui un element necesar pentru rezultate economico-
financiare ridicate.
Functiunea comerciala cuprinde grupe de activitati referitoare la: asigurarea de
factori de productie, desfacerea (vânzarea) produselor pe piata interna si externa si,
privita în sens mai larg, elaborarea unor studii de marketing vizând produsele, dar si
factorii de productie. Autonomia exploatatiilor agricole, deplina a celor bazate pe
proprietate privata si larga a celor cu capital total sau partial de stat, conduce la
exercitarea directa, de catre ele, a acestei functiuni. În conditiile actuale producatorul are
responsabilitatea adoptarii ofertei la cerere, iar activitatea de desfacere a produselor nu
mai depinde de decizii externe, ci reprezinta de fapt, o "punte" intre cerere si oferta (93).
În ceea ce priveste asigurarea factorilor de productie, sunt avute în vedere mai multe
activitati, cum ar fi: stabilirea necesarului de bunuri de achizitionat (tinând seama de
consumurile specifice, de suprafata cultivata si de numarul de animale); identificarea
furnizorilor; cunoasterea preturilor practicate de diferiti ofertanti; încheierea de contracte
cu furnizorii sau cu societati comerciale de aprovizionare; asigurarea ritmicitatii
aprovizionarilor; crearea stocurilor de diferite materii si materiale si dimensionarea lor
optima; depozitarea si conservarea bunurilor achizitionate; urmarirea nivelului
cheltuielilor de aprovizionare; etc. Vânzarea produselor obtinute trebuie sa se desfasoare
în cele mai bune conditii. Acest lucru presupune cunoasterea pietei diferitelor produse pe
baza unor studii sistematice, ceea ce reduce riscul si incertitudinea legate de activitatea
economica. Vânzarea produselor, ca parte a functiei comerciale, mai cuprinde si alte
activitati, cum sunt: încheierea de contracte si respectarea prevederilor contractuale;
pregatirea si livrarea produselor în conditii cât mai bune; încadrarea cu vânzarea
produselor în perioadele conjuncturale favorabile, când nivelul preturilor este mai
ridicat . Aceasta functiune este exercitata într-o proportie sau alta, de toate tipurile de
exploatatii agricole, chiar si cele de subzistenta realizeaza anumite componente ale ei,
desi intensitatea lor este redusa.
Functiunea financiar-contabila cuprinde activitati din cele doua domenii. Astfel,
se urmaresc: asigurarea capitalului necesar pentru investitii si pentru achizitionarea de
bunuri necesare procesului de productie; repartizarea capitalului pe domenii de activitate;
folosirea profitabila a capitalului, în general, o buna gestionare a sa; elaborarea bugetului
de venituri si cheltuieli; respectarea legislatiei în vigoare si a disciplinei financiare. De
asemenea, functiunea amintita presupune organizarea contabilitatii, cu atributii de
control, de asigurare a inventarului, de analiza a activitatii economice; gestionarea
bunurilor materiale si a resurselor financiare. Modul în care se realizeaza aceste activitati
influenteaza, în mare masura, profitabilitatea societatii.
Functiunea financiar-contabila este întâlnita, în special, în societatile comerciale agricole
pe actiuni. În cazul exploatatiilor familiale contabilitatea este sporadica sau mentala.
Functiunea de personal include activitati prin care se asigura forta de munca si
folosirea eficienta a acesteia, dezvoltarea profesionala a personalului, salarizare etc. În
cazul societatilor comerciale agricole, unde functiunea este regasita, activitatile sunt
cuprinse, în principal, în doua grupe: administrarea personalului (recrutare, selectie,
încadrarea salariatilor, evidenta personalului, apreciere si promovare, salarizare) si
pregatirea, perfectionarea profesionala si asigurarea conditiilor de protectie sociala a
acestuia.
Functiunea de protectie a mediului înconjurator contine activitati menite sa evite
poluarea solului, a pânzei de apa freatica, a râurilor si a produselor. Este vorba de a
practica un sistem rational de agricultura, mentinând sub un control strict administrarea,
în special, a substantelor chimice care sunt poluantul principal. Responsabilitati revin, în
acest sens, tuturor exploatatiilor agricole, mediul înconjurator trebuind sa fie protejat,
urmarindu-se interesele pe termen lung (având în vedere obligatia noastra fata de
generatiile viitoare).

4. Exploatatia agricola - sistem complex si dinamic

O unitate agricola, chiar si sub forma de exploatatie familiala, poate fi privita în
mod sistemic. Ea prezinta o serie de componente (subsisteme), între care exista relatii
strânse, iar prin functionarea lor intercorelata se realizeaza obiectivele pe care si le-a
formulat unitatea. În calitatea sa de sistem, exploatatie agricola ca, de altfel, orice unitate
economica, prezinta o serie de trasaturi care o deosebesc de alte forme de organizare:
a) Este un sistem complex, determinat de particularitatile activitatii agricole, de
mijloacele angajate în productie, de modul de combinare a factorilor si de
complementaritatea dintre acestia, de necesitatea îmbinarii ramurilor etc. Nu numai ca
încorporeaza o mare varietate de resurse, dar unele dintre ele sunt biologice, ceea ce
creste complexitatea activitatii si, implicit, pe cea a functionalitatii sistemului.
b) Exploatatia agricola este un sistem economic, dar si social. Sub actiunea muncii
omului si a proceselor naturale si biologice se obtin produse agricole. Concomitent, intre
participantii la procesele de munca se stabilesc anumite relatii. Climatul relational,
masura în care sunt create conditii favorabile de desfasurare a activitatii si de viata pentru
componentii exploatatiei, conditioneaza rezultatele obtinute. Creste tot mai mult rolul
factorilor psihosociali în procesul muncii, ale caror cerinte trebuie satisfacute pentru a
mari productivitatea celor care executa diferite lucrari, generate de domeniul de activitate
al exploatatiei.
c) Exploatatia agricola, mai ales sub forma de societate comerciala, societate agricola
etc., poate fi privita ca un system programat, ea urmând sa-si desfasoare activitatea pe
baza unui program. Continutul programului si modul sau de elaborare trebuie sa fie
adaptate economiei de piata. Este vorba de a fixa, în mod realist si în concordanta cu
cerintele pietei, obiective a caror realizare are menirea sa asigure adaptarea exploatatiei la
mediul ambiant - conditie de baza a supravietuirii ei.
d) Exploatatia agricola este un sistem deschis, în relatii foarte puternice cu mediul sau
ambiant, exprimat prin fluxul de "intrari" (pamânt, apa, energie, seminte, informatii etc.)
si prin "iesirile" sale (produse agricole), destinate sistemului din care face parte.
Gospodaria familiala poate fi privita ca un sistem partial deschis, mai mult spre "intrari"
si mai putin catre vânzarile de produse.
e) În strânsa legatura cu trasatura precedenta, se poate afirma ca exploatatia agricola este
un sistem adaptiv. Ea se schimba permanent sub influenta factorilor endogeni si exogeni,
adaptându-se la evolutia mediului ambiant în care îsi desfasoara activitatea, mai cu seama
când avem de a face cu o exploatatie agricola cu caracter comercial (o gospodarie de
subzistenta "traieste" si fara o asemenea adaptare, daca se are în vedere consumul din
productie proprie, specific acesteia). Adaptarea presupune masuri în plan economic,
tehnologic, organizatoric, informational-decizional sau al relatiilor interumane .
f) Exploatatia agricola este un centru de decizie , orientat spre urmarirea de obiective.
Deciziile sunt rodul activitatii celor care au competente (manageri, întreprinzatori etc.), în
acest domeniu. Prin deciziile lor se are în vedere asigurarea functionarii corespunzatoare
a sistemului, evitându-se abaterile acestuia de la scopul urmarit.
g) Orice exploatatie agricola este un sistem tehnicomaterial, dar si biologic. Este
caracterizat, din acest punct de vedere, de folosirea de mijloace tehnice si de diverse
materiale, între ele existând anumite legaturi determinate de tehnologiile utilizate.
Aspectul biologic se refera la utilizarea, în procesele de productie, a organismelor vii -
plante si animale.
h) Este un sistem probabilistic - activitatea sa fiind supusa influentei factorilor naturali si
biologici, ea putând fi previzionata numai cu un anumit grad de probabilitate.
i) În sistemul "exploatatie agricola" întâlnim entropia, specifica, dupa cum se cunoaste,
tuturor sistemelor economice. Entropia unui sistem caracterizeaza gradul sau de
dezordine (termenul este luat din termodinamica si reprezinta o marime care permite sa
se evalueze degradarea energiei unui sistem).
O societate comerciala agricola pe actiuni sufera influenta entropiei din subsistemele sale
(ferme si sectoare). Recurgerea la masuri organizatorice înlatura starea de dezorganizare,
adica fenomenele entropice. Exploatatia agricola, ca sistem are si trasaturi care îi sunt
specifice, generate de particularitatile agriculturii. Dintre acestea pot fi amintite:
a) Organizarea exploatatiei agricole pe ramuri, spre deosebire de situatia din industrie,
unele ramurile sunt organizate pe întreprinderi, trasatura care decurge din neconcordanta
dintre timpul de munca si cel de productie în agricultura, ceea ce îsi tehnice, economice,
sau de forta de munca. Prin organizarea pe ramuri pot fi înlaturate sau atenuate efectele
negative generate de neconcordanta amintita, în ceea ce priveste eficienta cu care sunt
folosite resursele de productie, se contribuie la asigurarea rotatiei culturilor, care are un
anumit aport la protejarea solului ; etc.
b) În exploatatiile agricole se desfasoara procese biologice, ceea ce face necesara
utilizarea unor masuri energice de reglare si prevenire a abaterilor de la dezvoltarea
normala a plantelor si a animalelor, generate de boli si daunatori.
Sesizarea acestor perturbatii, ca si masurile care se initiaza pentru înlaturarea lor depind,
la un moment dat, de nivelul cunostintelor în domeniu, dar si de posibilitatile materiale
ale producatorului.
c) Desfasurarea proceselor de productie din exploatatiile agricole pe suprafete întinse (a
se avea în vedere si dispersarea teritoriala a parcelelor de teren detinute de gospodariile
familiale) imprima un caracter complex organizarii productiei si a muncii, folosirii
mijloacelor tehnice si a fortei de munca si
cuprinderii activitatilor, care se desfasoara, în procesul managerial. În aceasta situatie
devin importante conditiile existente pentru deplasarea mijloacelor tehnice, a altor factori
de productie si a produselor obtinute, care influenteaza consumul de timp, starea tehnica
a masinilor si a tractoarelor si calitatea produselor.
d) Factorii naturali au impact asupra unor laturi importante ale activitatii exploatatiei,
cum ar fi: alegerea sistemului de productie, a structurii de productie si utilizarea
mijloacelor tehnice. De asemenea, influenta lor se regaseste si în ceea ce priveste:
respectarea perioadei optime de efectuare a lucrarilor agricole si nivelul productiei, mai
cu seama în sistemele extensive de productie. În abordarea întreprinderii ca sistem,
diversi autori vad în componenta acesteia doua subsisteme - conducator si condus, trei
subsisteme - operational, economico-decizional, informational, sau patru subsisteme -
operational, decizional, informational, relational, asa cum se observa, în ultimul caz, din
schema de mai jos :
Se constata ca au loc "intrari" în sistem, care conditioneaza functionarea acestuia, si
"iesiri", în principal, sub forma de produse. Intereseaza functionalitatea sistemului (S),
prin prisma raportului dintre "iesiri" (y) si "intrari" (x), cunoscut sub numele de
transmitanta (52,90):
Este de dorit ca functionalitatea sa fie supraunitara. Daca ea se exprima în unitati fizice,
atunci lucrurile sunt diferite, dupa cum este vorba de productia vegetala sau cea animala.
În cazul celei dintâi, functionalitatea este supraunitara, fiind cunoscut faptul ca y > x, în
productia vegetala. În zootehnie,
functionalitatea este subunitara, consumurile exprimate, de exemplu, în unitati energetice,
sunt mai mari decât productia obtinuta, redata în acelasi fel de unitati (x > y). Din punct
de vedere valoric, indiferent de domeniul de
productie, functionalitatea trebuie sa fie supraunitara, rezultatele (py), la un produs,
trebuie sa fie mai mari decât cheltuielile generate de producerea sa (cx ); p - pretul de
vânzare al produsului; c - costul unitar al unui factor utilizat la obtinerea produsului.
Cerinta decurge din necesitatea ca activitatea
exploatatiei sa fie profitabila. Functionarea exploatatiei agricole, ca sistem, are loc sub
influenta unei multitudini de factori, care pot determina o stare optima a sistemului sau
abateri ale sale de la nivelul parametrilor prestabiliti. Acesti factori provin din interiorul
sistemului sau din mediul sau ambiant, prin componentele economice, tehnice, sociale
etc. ale acestuia. Este necesar sa se cunoasca influenta factorilor, mai cu seama a celor
economici, si sa fie înlaturata, atunci când ea este negativa, prin decizii de corectie, luate
de
sistemul de management al unitatii. Procesul influenteaza adaptarea unitatii la mediu si-i
amplifica rezultatele de productie si economice.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate